. Stilul Publicistic

CUPRINS

STILUL PUBLICISTIC

Argument

Într-o lume în mișcare complexă și supusă sistematic unui masiv bombardament informațional, limbajul publicistic pătrunde puternic în sfera cunoașterii umane. Astăzi nimeni nu-și mai poate concepe existența fără informația cotidiană tipărită (presa scrisă) și electronică, audio-vizuală (radio, televiziune, internet).

După 1989, România a fost și este, la rându-i, supusă bombardamentului informațional care, trebuie să achiesăm la această idee, are o influență covârșitoare asupra modului nostru de a gândi, asupra comportamentului și deciziilor politice, economice, sociale.

Multiplicarea tipurilor de texte și de limbaje care își dezvoltă trăsături caracteristice e o realitate culturală contemporană. Jargonul legat de utilizarea computerelor, de exemplu, se dezvoltă rapid și invadează viața cotidiană, influențând, cel puțin sub aspect lexical, vorbirea curentă (cu atât mai mult cu cât contactul cu calculatorul se petrece pentru mulți tineri foarte devreme, cel puțin prin jocurile electronice). În același context globalizant, mesajele poștei electronice reinventează stilul epistolar. În programele de televiziune larg urmărite, ca și în presa scrisă, diferite modele lingvistice străine coexistă cu tipare interne care beneficiază de prestigiul cultural al tradiției (prețiozitate, stil înalt, stil științific, literaturizare) – și mai ales cu presiunea unei oralități familiare și argotice care subminează barierele dintre scris și oralitate, dintre spațiul privat și cel public.

  Așa cum spunea apodictic celebrul viitorolog american Alvin Toffler, lumea își schimbă trendurile de existență în domeniul psihosferei, a „arhitecturii civilizației” și ca urmare a faptului „că bomba cu informații a explodat în mijlocul nostru, aruncând asupra noastră o ploaie de imagini și schimbând radical modul în care fiecare dintre noi percepe propriul său univers și acționează asupra lui. În trecerea de la infosfera din Al DoileaVal la cea din Al Treilea Val, ni se transformă și psihicul”.

Această transformare ontologică incumbă, în sfera mass-media, o imperioasă nevoie de cunoaștere a caracteristicilor infosferei și prin intermediul acesteia a amplelor „schimbări de macaz” în destinul omenirii, care se produc vertiginos în ceea ce numim „societate post-industrială”, sub ochii noștri, și anume a societății post-industriale, societate ce-l include pe individ în „mediul înconjurător inteligent”, în crearea „conștiinței planetare” prin intermediul „rețelei T” (transnaționale). „Rețeaua T”, de pildă, adaugă noi dimensiuni fenomenului de globalizare ce duce la o nouă personalitate a individului și care va fi un produs al „eticii prosumatorului” (consumator + producător = prosumator), locuind, sub raportul educației informaționale, într-o planetară „casă electronică”.

Acesta este sensul progresului în secolul al XXI-lea, iar tinerele generații, volens-nolens, sunt incluse în această „casă electronică”, ca atare fiind nevoite să învețe a decripta mesajul limbajelor info și, în mod deosebit, stilul publicistic al acestora. De aici și necesitatea de a învăța să stăpânim, mai bine, instrumentele linvistice, a limbajul și stilurilor publicistice, fără de care ar fi foarte greu de înțeles sensurile lumii de astăzi, ceea ce ar fi egal cu un analfabetism de neconceput și, evident, de neacceptat. Ceea ce, de fapt, se încearcă a se demonstra și motiva în această lucrare.

Repere ale istoriei presei

Scurt istoric al mijloacelor de comunicare

Plasat undeva într-o zonă a “întâlnirilor”, cu frontiere frecvent încălcate, câmpul problematic pe care-l propun ar aparține fie celor care își asumă studierea istoriei presei, pe de-o parte, fie celor care cercetează istoria literaturii, pe de altă parte. Prins între aceste două perspective el riscă, paradoxal, să rămână un teritoriu al nimănui.

Este evident faptul că, de-a lungul timpului, în “lungul drum” al presei de la începuturi până astăzi, traseul acestui mod de comunicare a fost marcat de prezența scriitorilor. De la Swift și Defoe la Dickens, de la Twain la Hemingway, de la Beaumarchais la Balzac sau Zola, de la Cehov sau de la Dostoievski, pentru a da doar câteva exemple din literatura lumii, sau, pentru a completa această listă cu siguranță subiectiv-arbitrară, Hașdeu, Eminescu, Caragiale, Slavici, Delavrancea, Camil Petrescu, Arghezi, Bogza, Eliade etc., ca momente de referință din literatura română, iată o enumerare care poate susține afirmația de mai sus.

Cum? Cât? De ce? Cu ce implicații se constituie această relație?

Fie că “întâlnirea” celor două tipuri de discurs, cel publicistic și cel literar, acoperă doar un moment din viața unor mari scriitori, fie că se desfășoară de-a lungul întregii existențe, “fenomenul” se impune și merită să fie cercetat fără prejudecăți și interdisciplinar. Și aceasta nu numai pentru a înțelege mai bine creația unor scriitori, destinul lor uman, ci și presa ca realitate. Un alt argument vizează modalitatea de structurare a comunicării. Există specii “de frontieră” si mă refer la unele specii literare care s-au născut, într-o formă sau alta, sub semnul gazetăriei și s-au resimțit ca atare – de la schiță la romanul foileton, sau reportajul, sau tableta, sau pamfletul.

Constatăm o firească influență a discursului literar asupra celui publicistic în aceeași măsură în care fenomenul se manifestă și în celalalt sens. Uneori consecințele au fost benefice, alteori nu.

Să acceptăm, ca ipoteză, existența unei “preistorii” a presei.

Înainte de a vorbi despre epoca presei, fixată de obicei după apariția în versiune tipărită, trebuie să coborâm mult mai departe în timp. Istoria menționează din vechime prezența unor modalități structurate ale comunicării publice. Nevoia de informare „de sus în jos” și invers, acțiune care se dorea cât mai rapidă, mai exactă și mai completă, prin care cei care conduceau erau datori să-și transmită măsurile, dispozițiile, actele de tot felul, pe de-o parte, iar pe de altă parte nevoia de a obține “știri” despre ce se petrece la nivelul celor care erau conduși, reprezintă o realitate. Această nevoie ca și “curiozitatea” in sine au acționat înainte de apariția scrisului și, evident, înainte de apariția tiparului.

Se pare că în Babilon și în Egipt existau un fel de cronici care consemnau evenimentele, după cum spune Josephe Flavius, “jour par jour”. În aceeași categorie se înscriu și “afișele” evreiești sau “efemeridele” grecești.

Chinezii aveau, încă din secolul al II-lea î.H., pe vremea dinastiei Han, un fel de buletin numit TI BAO (Ti pao), un fel de gazetă oficială care menționa, printre altele, decrete sau dispoziții imperiale.

O dată cu romanii “preistoria” presei capătă substanță pentru că avem de-a face cu “un fel de jurnalism” în vechea Romă, mai exact: evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, păstrate în locuința marelui pontif care făcea și înscrisul. La început accesibile doar patricienilor, apoi și plebeilor, aceste tabule numite “analele pontifilor” (dar și Annales maximi, Annales Pontificum etc.) erau dublate de Acta Senatus, cuprinzând relatări asupra unor dezbateri din for.

Mult mai interesantă este forma care apare în vremea Republicii, care va căpăta “ritm” și “stabilitate” sub Cezar și care va rezista până sub ultimii împărați romani. Este vorba despre Acta diurna, întocmite de actuari, scribi specializați, fenomen pe care Dubief îl socotește “un adevărat embrion de jurnal”. Atat prin conținut cât și prin “difuzare” aceste Acta diurna ies în lume. Se spune că ele conțineau informații despre adunările senatului, cuprinzând părți din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informații despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamități și chiar ceea ce astăzi am numi “faptul divers”.

După aceste Acta diurna se făceau copii care erau apoi difuzate; istoricii notează “chiar vândute”, în afara Romei. Buletinele de informații din zilele noastre pot fi "urmași" direcți ai acestora.

Mai târziu, în secolele evului, mediu găsim alte forme care anunță apariția celei de-a patra puteri. O primă manifestare, reținută de toți cercetătorii, este Cronica orală, care implică oamenii a căror misiune era aceea de a cutreiera și de a informa. Erau ceea ce Dubief numea “ ziariști fără ziar”; li se spunea novellanti în Italia sau nouvellistes în Franța. Umblând și afișând, ei transmiteau noutăți, zvonuri, bârfe, fiind de altfel angajați de personalități marcante ale marilor orașe.

Aceștia vor începe să lucreze și pe cont propriu, se vor organiza în cercuri, vor avea întâlniri tot mai regulate în locuri stabile (mari grădini, cafenele etc.), vor face schimbul de informații pe care, ulterior – oral – le vor împărtăși clienților și publicului. Apoi se naște ideea adunării informațiilor în registre – un fel de jurnal – după care se făceau copii manuscris pentru difuzare. De aici până la birouri de copiere, rețele de corespondență ca și recrutare a clientelei – prin citire în public sau abonamente – nu mai era decât un pas. Apare în felul acesta – ca mijloc de informare – gazeta manuscris, formă care va continua să supraviețuiască tiparului, fiind citate exemple până la începutul secolului al XVII-lea. (se numeau Nouvelle a mano – în Italia, Relationi – în Germania, Nouvelle a la main – în Franța, News-letters – în Anglia etc.). La început, acestea erau foi volante sau caiete cu 4, 8 sau 12 pagini având, cum era și firesc, un rol informativ. Nu aveau regularitate, fiind realizate în funcție de împrejurări și cerințe. Se acceptă idea că ele aveau drept obiectiv să informeze monarhii și familiile nobiliare.

Există știri și documente păstrate în Biblioteca Universității din Leipzig, în Biblioteca Vaticanului sau Biblioteca Națională din Viena care atestă, pentru secolele al XV-lea și al XVI-lea – prezența unor colecții ale acestor foi manuscris cu informații din cele mai diferite locuri ale Europei. Se pare că existau chiar niște rețele de corespondențe, așa cum întreținea, încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea, celebra casa de bancheri Fugger din Augsburg.

Mai bine de două secole aceste “gazete” vor rezista. Mai mult chiar, în secolul al XVI-lea, gazeta manuscris va atinge un prag excepțional al succesului.

Despre nume se tot discută. Pare plauzibilă trimiterea la o mică monedă venețiană de argint numită “gazzetta” cu care se puteau cumpăra acele foglietti d’avvisi, adică gazete manuscris.

Dicționarele din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea păstrează și forma de gazetă, dar și cea mai nouă de jurnal, stabilind ca notă distinctă: apariția; gazeta apărea în anumite zile și apoi ca foaie de știri cotidiană, iar jurnalul “apariție lunară” și, apoi, ca referire la reviste. Ulterior, deși păstrate ambele, termenul de jurnal, cu derivatele lui, s-a impus.

Gazetele-manuscris, la care putem adăuga și toate aceste foi ocazionale, reprezintă o realitate care acoperă, cum spuneam, aproape două secole. Dar trebuia să mai intervină ceva fundamental pentru ca presa să devină realitate. Și chiar dacă acest “ceva”, tiparul, este un produs al secolului al XV-lea, și chiar dacă și celelalte elemente – hârtia, cerneala, difuzarea – își găsesc afirmarea în același secol, presa tipăită își face loc “în timp”, coexistănd cu formele mai vechi sau cu alte forme “de tranziție”.

Dincolo de această “coexistență” se desprinde însă adevărul care atestă această lungă “preistorie” și care fixează momentul de autentică geneză în relația cu fenomenul Gutenberg (1394 – 1468), iar în secolul al XVIII-lea, datorită publicistului Burke, se naște ideea că presa reprezintă cea de-a patra putere. Însa până la realizarea acestei conștientizări, de-a lungul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea s-au petrecut multe evenimente decisive.

Pare un adevăr pe care nimeni nu-l mai pune la îndoială: începutul presei în sensul modern acceptat este legat de aparițiamodern acceptat este legat de apariția tiparului. Indiscutabil, inventarea tipografiei cu litere mobile și de metal, cu agregatele tehnologiei tipăririi reprezintă o veritabilă revoluție.

Tiparul cu litere mobile își găsește originea în China încă din secolul al XI-lea. Și totuși imprimeria a mai avut nevoie de timp pentru a pătrunde în domeniul public. Presa modernă avea să mai aștepte fiindcă era necesar să se realizeze, pe scară industrială, suportul și hârtia adecvată tiparului, dar creșterea producției și scăderea prețului hartiei s-au întâlnit fericit cu imprimeria.

În aceeași măsură era necesară și realizarea unei alte cerințe, cerneala tipografică care să corespundă literelor de plumb.

Ce s-a întâmplat cu presa după 1631 și în special în secolul al XVIII-lea, când dezvoltarea ei capătă un ritm și o forță extraordinară, parcă ar confirma că “pământul este prea mic”!

În condițiile secolului al XVII-lea, când aparițiile se înmulțesc, când tirajele cresc de peste 4 ori, presa se afirmă ca o forță de care nu se poate face abstracție, veritabilă armă prin forța ei de influență.

Evident că trecerea de la un secol la altul nu reprezintă un criteriu care să definească anumite momente din procesul de constituire al presei moderne.

De asemenea, procesul prezintă serioase diferențe de la o țară la alta, în funcție de dezvoltarea politică, economică, socială și culturală a țărilor respective.

Un alt aspect care merită o tratare particulară îl reprezintă apariția romanului foileton. El are implicații atât în istoria presei, cât și în istoria literaturii și reprezintă una dintre modalitățile prin care cele două forme de comunicare se vor întâlni.

Fără a intra în amănunte trebuie amintit că, ulterior, și Dickens, și Balzac, și Zola, și George Sand, și Alexandre Dumas, și V. Hugo, la care trebuie adăugați și “clasicii” genului – Eugene Sue, cel care-și va publica celebrul “Misterele Parisului” în Le journal des Debats (1842 – 1843), sau Panson du Terrail, creatorul lui “Rocambole”, sau Gaboriau, creatorul lui Lecoq, strămoșul unor Maigrat sau Poirot, fiecare în felul său, la etaje valorice diferite și cu nebănuite implicații, vor confirma formula de discurs care s-a născut în spațiul presei. Si astfel este mai mult decât evident faptul că relația dintre presă și literatură a fost și este reciproc productivă.

Primele vârste ale presei românești

În raport cu întreaga desfășurare în timp a presei – așa cum am încercat să o marcăm de-a lungul capitolului precedent – istoria presei în România prezintă un tablou oarecum atipic, particular, cu o extensie temporală mult mai redusă, ceea ce este perfect explicabil prin condițiile istorice în care a avut loc întreaga dezvoltare a societății românești.

Și chiar dacă drumurile presei pentru spațiul românesc duc cu precădere către secolul al XIX-lea, când în Europa, cum am văzut, presa era deja o componentă puternică a societății, impunându-se cantitativ și calitativ, în structuri moderne, ca a patra putere în stat, este cazul să căutăm rădăcinile și în cultura noastră, să-i urmărim evoluția și să evidențiem “ruperea de ritm”, care va permite în câteva decenii recuperarea decalajului.

Una dintre condițiile “sine qua non” pentru apariția presei – cunoașterea tiparului, ne conduce către secolul al XVI-lea.

Tiparul devine o realitate la noi o dată cu Macarie care, în 1508, tipărește la Târgoviște, în slavonă. Abia în 1544 se tipărește la Sibiu, în limba română un Catehism luteran (tipografia funcționa încă din 1528). Trebuie să amintim și activitatea lui Coresi între 1559 – 1583, atât de importantă pentru întreaga evoluție a culturii și limbii române.

În aceeași perioadă se tipăresc numeroase cărți, la Cluj și Sibiu, atât în limba maghiară cât și în limba germană.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea se tipăresc tot mai multe cărți, într-o arie geografică vastă ce acoperă, practic, toate teritoriile locuite de români : Alba-Iulia (1567), București (1575), Govora (1675), apoi la Câmpulung și Târgoviște (1634), Iași (1640), Snagov (1690), Buzău (1694) etc.

Perioada respectivă a fost, fără îndoială, una plină de realizări remarcabile în toate domeniile, oferind un cadru propice dezvoltării tiparnițelor. Departe de a fi fost ușoară, activitatea tipografilor acelor timpuri a fost încununată de operele unor cărturari care au răzbătut prin istorie: Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir. În acest context putem cita afirmația doctorului Vasile Popp care în 1838 scria: “Nici o măiestrie (afară de măiestria scrierii) nu a ajutat atât spre cultura sufletului minții omenești, precum și spre înaintarea științelor precât a ajutat aflarea măiestriei tipograficești”.

Se tipăreau cărți de cult, condice de legi, lucrări moralizatoare, dar și texte laice de istorie, geografie, fizică sau matematică. Despre ziar nu se poate discuta.

Originea presei românești este fixată în 1731, odată cu apariția calendarului imprimat în Scheii Brașovului de Petre Șoanul, considerându-se acest Calendar ca un embrion al unei evoluții ce avea să ducă la apariția presei românești moderne.

Ar fi poate necesar să subliniem un aspect important: dacă nu putem vorbi despre presă ca atare, putem accepta ideea că în unele texte ale epocii există, în stare embrionară, pagini care anunță atitudini și gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Anumite relatări din cronici, precum celebra “năvălire a lăcustelor” (de Miron Costin), scrisă într-o manieră care anunță reportajul modern, sau anumite pagini din memorialul de călătorie scris de Nicolae Milescu, tonul pamfletar din “Istoria Ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir sau, mai târziu, relatările lui Dinicu Golescu din “Însemnări ale călătoriei mele”, precum și pamfletele lui Ionică Tăutu constituie repere importante în dezvoltarea publicisticii autohtone.

Și pentru că am scris despre repere să mai evidențiem câteva, mai întâi unul dintre primele documente care atestă cenzura impusă tipăriturilor de orice fel. George Ionescu citează un pitac al domnitorului Mihai Șuțu, dat la 25 iulie 1784 care atestă tocmai această stare: “Prea sfinția ta, părinte mitropolite, fiindcă se cuvine a ști Domnia mea cele ce se dau la tipar …, iată cu acest Pitac dăm prea sfinției tale în știre că de astăzi înainte, fără de a nu ne arăta prea sfinția ta întîi de cu anafura și făr de a nu se da voia noastră, să nu cuteze tipografii, nici vreun vivlion, nici măcar altfel de scrisori sau hârtie vericum a da la tipar”. Atitudinea lui Vodă Șuțu nu este nici singulară și nici de pionierat. Marian Petcu citează din “Pravila” lui Vasile Lupu (1646), care stabilea pedeapsa cu moartea pentru cei ce “suduiesc și ocărăsc pre știne cu scrisoarea”. Pravila viza toate formele de redactare ale unor înscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Mai mult chiar, “cel ce va găsi o scrisoare cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva și de nu o va sparge sau să o arză, ci o va arăta prietenilor săi sau cui-ș va găsi, acesta se va certa ca și acela care o va fi făcut”. Practica interzicerii cărților, ca și oricăror forme de înscrisuri, neaprobate de biserică sau de puterea laică, oferă nenumărate exemple în secolul al XVIII-lea.

Dovezi care să indice receptarea formelor de presă din epocă se întâlnesc frecvent și ele sunt citate de N. Iorga, precum și cei care au studiat istoria presei românești. Potrivit acestor izvoare, la 25 noiembrie 1740, într-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: “Rog să începi cu mine în viitor o corespondență deasă de scrisori și să-mi comunici vreo noutate particulară, despre știrile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena și din Mantova”. Din aceleași surse putem menționa existența unor cheltuieli, prinse în bugetele domnești, pentru promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Vodă, care, în 1777, face trimitere la „127 lei și 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe șase luni”. Constantin Antip îl citează pe Chesarie, episcop de Râmnic, care – la 1778 – era nemulțumit că primește doar gazete “Litteraires et politiques”, căci “sunt și alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”.

Asemenea aspecte arată că idea de presă era cunoscută în spațiul românesc, că se simțea nevoia unui asemenea canal de informații. În mod firesc vor apărea, de-o parte, gesturi care să determine apariția unor publicații în spațiul românesc, și, pe de altă parte, măsuri “de protecție” din partea autorităților.

Dacă, în 1789, Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curții de la Viena autorizație pentru editarea unei gazete în limba română – “Foaia română pentru economie”, în 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o notă către mitropolit prin care, după ce se specifică ce cărți să fie tipărite, menționează “în afară de cele referitoare la firi și obiceiuri turcești și de gazeturi”. Procesul durează și nu e deloc ușor. Răspunzând cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru “folosul obștesc” o tipografie, la 1817, domnul încuviințează, dar subliniază: “gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipări” .

Însă pentru a putea vorbi, cu adevărat, despre presă românească, trebuie să poposim în anul 1829, an în care apare la București Curierul Românesc (8 aprilie), sub îngrijirea lui Eliade Rădulescu; în același an, la 1 iunie, apare la Iași Albina Românească, având în frunte pe Gheorghe Asachi. Patru ani mai târziu (la 12 martie 1838) apare, la Brașov, Gazeta de Transilvania scoasă de George Barițiu.

Fără nici o discuție aceste trei ziare constituie începutul presei românești. Despre semnificația acestor apariții vorbesc convingător documente ale epocii. “Folosul gazetei este de obște și de o potrivă pentru toată treapta de oameni: într-însa politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutături, și se adăugează în gândirile și combinările sale; aici liniștitul literat și filosof adună și pune în cumpănă faptele și întâmplările lumii, îndrăznețul și neastâmpăratul războinic se desăvârșește într-însa povățuindu-se din nenorocirile sau greșalele altor războinici; băgătorul de seamă negustor dintr-însa își îndreptează mai cu îndrăzneală spiculațiile sale; până când, în sfârșit, și asudătorul plugar, și el poate afla aceea ce înlesnește ostenelile sale. Nu este o treabă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere și folos într-această aflare vrednică și cuviincioasă cuvântării omului, adică în gazetă” . Asemenea cuvinte se găsesc în prospectul “Curierului Românesc”. Ele indică nivelul de înțelegere atins de cei care au realizat nașterea presei românești. Rețin sublinierea relației dintre “plăcere și folos”, ca și deschiderea publicației către toate zonele vieții sociale, economice, politice și culturale, aceasta stabilindu-și astfel un public țintă pe o plajă cu o extensie impresionantă.

O idee foarte interesantă se cuprinde și în “argumentarea” pentru “Gazeta de Transilvania”. Justificând nevoia presei în limba română, se spune: ”Un străin nu scrie în limba românească, cu atât mai puțin în duhul românesc; un străin de ar fi înțeleptul înțelepților … nu cunoaște scăderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu știe prescrie mijloace ajutătoare”.

Nevoia unor publicații în limba română este pusă atât în relație cu tot ceea ce reprezentau realitățile noastre, cât și prin raportarea la ceea ce se petrecea în întreaga lume.

Foarte repede apar suplimente de tipul “Buletin, gazetă administrativă” (București, 1832) sau “Buletin, foaie oficială” (Iași, 1833), precum și suplimente literare, mai cunoscute: “Muzeul Național” și “Curierul de ambe sexe” (pentru “Curierul românesc”, 1836), “Alăuta românească” (pentru “Albina Românească”, 1837), “Foaia pentru minte, inimă și literatură” (pentru “Gazeta de Transilvania”, 1838).

Să nu uităm că printre colaboratorii acestor ziare se numără Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Catina, Iacob și Andrei Mureșanu, Ion Văcărescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, adică personalități ale scrisului românesc din această perioadă.

Tot în această perioadă se naște și primul cotidian: “România”. Era 1 ianuarie 1838 . Acest ziar, despre care N. Iorga scria că “face onoare epocii în care a apărut”, apare din convingerea că “o astfel de gazetă a ajuns a fi o trebuință”.

Până în 1840, când avea să apară “Dacia literară”, publicațiile românești sufereau la toate capitolele. Formatul era mic, cu 4 pagini, din care 2/3 reprezentau informațiile externe sau interne. Tirajul era nesemnificativ iar paginația simplă, de obicei prima pagină având două coloane. Se publicau știri, reportaje, articole, poezie, dar și mici texte narative. Existau rubrici de tipul “înștiințării din lăuntru” și “înștiințării din afară”, sfaturi practice etc. Grafica încă modestă se explică prin caracterul încă rudimentar al tipografiilor.

Oricum, începutul presei fusese făcut. Și el se așază sub semnul afirmării conștiinței naționale și idealului unirii. Întregul efort nu poate fi înțeles decât în contextul în care se militează pentru școala în limba română, pentru teatrul românesc, pentru o literatură cu specific național.

Spre jumătatea secolului al XIX-lea se fac și primele gesturi semnificative în direcția profesionalizării presei. Într-o primă etapă se impun câteva publicații care vor însemna foarte mult nu numai pentru destinul presei, ci și pentru întreaga construcție a culturii naționale. Este vorba despre “Dacia literară” (1840), “Propășirea” (1844) și “Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei apar la Iași și sunt legate de numele lui Kogălniceanu, ultima apare la București și este opera lui N. Bălcescu și August Treboniu Laurian.

Militând pentru o literatură națională, pentru apelul la istorie, căci din ea “vom ști ce suntem, de unde venim și unde mergem”, după cum spunea Kogălniceanu, recomandând întoarcerea la poezia populară și tradiții, promovând cultivarea limbii române, “limba maicii sale”, cum scria G. Barițiu, raportându-se continuu la realitățile politice și sociale ale vremii , Iorga vorbea despre faptul că “avem aici tot crezul acelei revoluții apropiate”, propunându-și o descriere tematică din care nu lipsesc științele exacte, economia, dreptul, învățământul etc., cultivând constant un spirit unionist, aceste publicații în care au semnat N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, G. Barițiu, G. Alexandrescu, C. Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Aron Pumnul, C. Bolliac și Ion Ghica etc. etc., reprezintă ieșirea din “copilărie”, manifestarea fermă a unei adolescențe entuziaste ce poartă încă de pe acum marca maturității, care nu se va lăsa mult timp așteptată.

În perioada revoluției de la 1848 apar în țară o serie de publicații, care nu au apărut (cele mai multe dintre ele) decât câteva luni: “Pruncul Român” (12 iunie – 11 septembrie 1848), “Poporul Suveran” (19 iunie – 18 septembrie 1848 “gazetă politică și literară”, sub redacția lui D. Bolintineanu), “Monitorul Român”, care apare la 19 iunie 1848 ca oficios al guvernului revoluționar provizoriu (avea să apară până în seoptembrie, același an), “Constituționalul” (iulie 1848), “România” (6 august – 10 septembrie 1848), săptămânal cu deviza “Libertate, egalitate, fraternitate” sub redacția lui G. Baronzi etc.

După revoluție apar, apoi, publicații scoase de revoluționarii aflați în exil: “România Viitoare” (Paris, 1850), cu Bălcescu, Golescu și D. Brătianu, “Republica Rmână” (Paris, 1851 și apoi Bruxelles, 1853) editată de I. Brătianu și C. A. Rosetti, “Junimea Română” (Paris, 1851) scoasă de G. Crețianu și Al. Odobescu etc.

Primul act oficial care abolește cenzura și consacră dreptul fundamental și care recunoaște libertatea presei este Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune: “Potrivit voinței poporului, cenzura este desființată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a vorbi, de a scrie și a tipări slobod”.

În perioada care a pregătit Unirea Principatelor au existat publicații care au servit nemijlocit această cauză. Să amintim: “România Literară” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iași), publicație condusă de V. Alecsandri, “Steaua Dunării” (1 octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi în 1858, Iași), sub conducerea lui M. Kogălniceanu, “Românul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reapariții periodice până în 1905).

După Unire, presa intră într-o zodie fastă, sub oblăduirea domnitorului Al. I. Cuza, care promulgată, în martie 1862, „Legea presei”, lege care proclamă libertatea oricui de a-și exprima ideile prin presă, fără cenzură și care recunoaște oricărui cetățean român dreptul de a fonda un ziar. De altfel, și Constituția din iulie 1866 consfințea în articolul 5: “Românii se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” iar în articolul 24 stabilea că: “nici un ziar sau publicațiune nu va fi suspendat sau suprimat”.

Stilul publicistic. Definire. Caracteristici.

Moto: "Stilul reprezintă niște valori

extraestetice pătrunse în estetic."

Lucian Blaga

Stilul funcțional este un ansamblu de trăsături lingvistice specific unui domeniu sau unui sector de comunicare (ex: stilul administrativ, stilul colocvial, stilul publicistic).

Stilul publicistic este folosit în mass-media și are rol propagandistic, publicul fiind informat, influențat, mobilizat și chiar manevrat într-o anumită direcție. Are drept caracteristică principală respectarea normelor limbii literare. Elementele intelectuale se contopesc cu cele afective, materialele fiind luate din realitatea imediată și însoțite de materiale extralingvistice.

În cadrul stilului publicistic sunt valorificate toate sectoarele vocabularului fiind folosiți atât termeni științifici și neologisme, cât și regionalisme și forme populare. De asemenea, se folosesc cuvinte cu sensuri figurate, comparații, epitete și enumerări, interogații retorice, vorbire directă și indirectă. Se pot folosi citate, iar stilul este ușor accesibil, neadresându-se numai elitelor sau numai unui anumit tip de public (deși există și reviste de specialitate care se adresează în special unui public restrâns, specializat). Stilul publicistic se caracterizează prin relația permanentă emițător- receptor, deoarece receptorul (destinatarul, cel căruia îi este adresat mesajul) este permanent implicat în enunț într-o anumită perspectivă ideologică, politică, culturală.

Funcția informativă este o caracteristică principală a acestui stil, dar ea se împletește și cu cea expresiv-retorică, stilul publicistic aflându-se la limita de interferență a limbajului științific cu cel beletristic. Enunțul prezintă o dublă importanță în sine deoarece comunică date despre realitate și în legatură cu protagoniștii și, totodată, conștientizează destinatarul orientându-i interpretarea (probabil, din acest motiv se discută deseori despre manipularea prin intermediul mass-media).

Importanța stilului publicistic, printre celelalte stiluri funcționale ale limbii române, este dată și de rolul tot mai important, determinant chiar, pe care mass-media îl joacă în existența omului modern. Dacă în epoca modernă cărțile scrise ca niște reportaje ajung best-sellers, materialul de presă întocmit după tipicul romanului, spre exemplu, are toate șansele de a rămâne literă moartă, la propriu.

Stilul publicistic prezintă mai multe variante: varianta didactică (adică de popularizare a științei), varianta textelor solemne (amintim aici: discursurile, comunicatele politice etc.) și varianta gazetărească (ce include toate compunerile specifice stilului publicistic, respectiv articolul, reportajul, interviul, masa rotundă sau interviul colectiv, recenzia, cronica, documentarul, foiletonul).

În abordarea unei tematici, folosindu-se stilul publicistic, trebuie să se țină cont, de asemenea, de faptul că trebuie respectate condițiile impuse de spațiul tipografic restrâns (cazul presei scrise) și de formatul și durata emisiunilor -cazul producțiilor de radio și televiziune.

Stilul publicistic se păstrează în limitele normate ale limbii romane și intră în relație cu elemente ale limbajului grafic: fotografia, schema grafică, simbolul matematic etc. Se poate vorbi și despre o interferență cu anumite semne din alte sisteme lingvistice.

Indiferent de evoluția mijloacelor tehnice, stilul publicistic va sta, probabil, la temelia multora dintre creațiile culturale ale omului. Perenitatea și prospețimea stilului publicistic sunt date și de rolul pe care mijloacele media îl joacă în evoluția societății. Astfel, presei (principalul beneficiar al stilului publicistic), i se atribuie cel puțin două funcții de vitală importanță:

1. Funcția de informare – în terminologia anglo-saxonă se mai numește și funcție de supraveghere. Toate informațiile care ne sunt oferite de mass-media și care fac obiectul funcției de informare, fără a determina deciziile cotidiene, constituie, totuși, un repertoriu cultural specific – clădit cu elemente ale limbajului publicistic – care se adaugă reprezentărilor simbolice și sistemelor de valori dobândite și din alte experiențe.

În ceea ce privește informațiile ce ajung la lector, acestea pot fi dintre cele mai variate și, deși nici una dintre ele nu are o înrâurire determinată asupra existenței individului, toate la un loc creează premisele evoluției individului în spațiul public și ale comportamentului cetățeanului.

Astfel informațiile pot fi:

a)Generale – răspund nevoilor individului de a supraveghea lumea înconjurătoare; adresându-se prin excelență unor categorii largi de public, preocuparea față de limbaj și stil, în cazul acestor informații, este minimă.

b)Instrumentale – genul de informații pentru elaborarea și transmiterea cărora se apelează la mai toate stilurile funcționale ale limbii; pentru prezentarea unui jurnal medical, se va apela la limbajul de specialitate, după cum știrile privind cotațiile bursiere sau prognoza meteo vor fi prezentate intr-un limbaj adecvat.

c)De prevenire – prezintă o viziune prospectivă:

2. Funcția de interpretare. Părerea unanimă este că produsul direct al utilizării stilului publicistic, știrea, a încetat să fie doar o sumă de informații eterogene- “O știre este o viziune, cultural determinată, asupra unor informații”. Plecând de la definiția oferită de Mihai Coman, constatăm că preocuparea pentru cultivarea stilului publicistic încă de la vârsta formării ca individ, este justificată. La urma urmelor, trăim într-o societate sufocată de informație.

Majoritatea caracteristicilor stilului publicistic sunt determinate de necesitatea furnizării de elemente noi, surprinzătoare, care să trezească interesul cititorului și astfel să se continue comunicarea mereu amenințată de grabă, suprasolicitare și uneori chiar de plictiseală. Noutatea nu apare totdeauna în idei sau informații (care adesea sunt puține ) și atunci se încearcă introducerea noutății la nivelul limbajului, preferându-se, de exemplu, neologismul șocant. Prezența acestui tip de neologism în presa românească a fost remarcată dupa 1989 ; la fel și prezența jocului de cuvinte, apărut în urma unei explozii de subiectivitate și de inventivitate lexicală. În ceea ce privește pitorescul limbajului publicistic, surse stabile sunt considerate acum limbajul popular, cel familiar și, mai ales, cel argotic, având printre trăsăturile lor esențiale tendința spre inovație, spre permanentă reîmprospătare.

"Trăsăturile cel mai des invocate (și criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui "folcloric", afectiv, narativ și gnomic".

"Între stilurile funcționale ale limbii române stilul publicistic se distinge prin tendenționism, caracter eterogen în plan formal și compozițional, relativa accesibilitate determinată de necesitatea informării impresionante a unei mase largi de cititori. Diferențele față de alte stiluri sau între variantele colocvială și elevată sunt evidente atât în varietatea mijloacelor de convingere sau de manipulare, cât și în deschiderile funcționale pe care acest limbaj le are" . Termeni cum ar fi popular/cult, vorbit/scris sunt considerați ca fiind relativi dacă ar fi să analizăm limbajul în general și implicit și în analiza limbajului publicistic, reprezentând mai repede "niște poli într-un continuum motivat de accesibilitate, dorința de a informa într-un cod comun prezumtivilor cititori și de a adapta limbajul anumitor cerințe de comunicare." (ibidem).

Presa scrisă, radioul, televiziunea, comunicarea pe internet au devenit elemente fundamentale în structura timpului liber al omului modern. Acestea aparțin ca limbaj stilului publicistic, care este caracterizat prin accesibilitate , nevoia de a informa un public larg și care are chiar tendința de a impune o normă, prezentând, atât în varianta scrisă cât și în cea audio-vizuală, o mare deschidere spre elementele de limbă vorbită.

Deși limbajul publicistic are renumele de a fi hiperbolic și de a recurge prea des la superlative gramaticale, una din tendințele actuale o reprezintă moderația. Observăm o încercare a autorilor de a-și prezenta mesajul în termeni moderați, astfel încât să evite eventualele acuzații de exagerare și chiar de fals. În cazul excesului superlativ există riscul de a se încălca o regulă fundamentală de construcție, alunecându-se spre pleonasm.

O noutate a perioadei posttotalitare o reprezintă pătrunderea în mass-media a registrului colocvial. Limbajul publicistic românesc se pare că a acceptat-o oarecum târziu, cel puțin în anunțurile scrise, pentru că spoturile radiofonice și de televiziune sunt mai puternic legate de oralitate. Cauza poate fi reprezentată de nesiguranța în a distinge registrele, nesiguranță accentuată de perioada totalitară, când discursul politico-birocratic era considerat un fel de "stil înalt" de comunicare.

O alta particularitate a stilului jurnalistic actual o reprezintă titlurile. Dintr-o analiză strict lingvistică sau mai larg semiotică a titlurilor din presa românească actuală pot rezulta multe lucruri interesante; titlurile sunt un indicator al intențiilor și al competențelor de comunicare, apariția în titlurile articolelor a unor verbe care cer un complement obligatoriu, folosite fără complementul respectiv (de exemplu verbe cărora le este omis complementul direct obligatoriu: a dezminți, a infirma, a dezvălui, a sfida etc. sau verbe cărora le lipsește complementul prepozițional sau subordonata corespunzătoare: a se delimita (de…), a insista (pentru…, să…) și chiar verbe la care două poziții sunt descompletate: a preveni, a avertiza etc.). Fenomenul apare ca o deviere lingvistică, dar nu poate fi considerat drept greșeală, ci este, cel mai probabil, o strategie, o metodă folosită cu intenție, pentru atragerea cititorului, stârnindu-i acestuia curiozitatea și interesul pentru continuarea frazei. De obicei se folosesc verbe de declarație.

Un alt element care face parte din inventarul de procedee retorice utilizate în limbajul publicistic este rima, care ajută la realizarea funcției poetice. Rimei i-au fost atribuite, la un moment dat, prestigiu literar, performanță tehnică și conotații populare, dar ea a generat și acuzații de facilitate. Uneori metodei eliptice descrisă mai sus îi sunt adăugate și jocuri de cuvinte sau calambururi. Un adevarat abuz de rime a fost făcut în ultimii ani în titlurile articolelor prin care se dorește atragerea atenției prin jocuri de cuvinte sau calambururi(cum am arătat și mai sus), prin parafraze glumețe etc. De menționat este faptul că titlurile rimate sunt, de obicei, banale, de genul: "Fără ură, despre nomenclatură" – România liberă, 838, 1993, 2.

Considerații asupra stilului publicistic.

În perimetrul fiecărui stil funcțional recunoaștem câteva limbaje distincte, dar în cazul de față paleta varietăților stilistice este foarte bogat reprezentată:

texte interdisciplinare (situate la granița cu alte stiluri funcționale: cronica, grupaj cu caracter științific, pamflet, parodie, texte cu aplicație juridică sau de popularizare a științei ș.a.)

interviuri

reportaje

anunțuri publicitare, reclame

informații curente cotidiene (schimbarea rutei mijloacelor de transport, prețul diferitelor produse, campanii de vaccinare, obiective cultural-artistice nou apărute pe firmamentul vieții populației, dispariții, necrolog, aniversări)

editoriale

mica publicitate

știri (interne sau externe din lumea politică, financiară, sportivă, culturală)

articole de scandal (vizează viața și activitatea persoanelor publice, dar și aspecte ale vieții cetățenilor de rând)

anchete sociale

evocări (ale personalităților social-politice sau cultural-științifice, portrete artistice, comemorări)

comunicate de presă

corespondența deschisă (scrisori deschise către diferite personalități social-politice, scrisori ale cititorilor către redacție ori ale redacției către cititori)

revendicări sau articole-protest, luări de poziție pe plan socio-politic sau cultural față de o situație de fapt nemulțumitoare: apel, cuvântare, comentariu, manifest, declarație).

Această varietate a formelor corespunde bogăției de teme abordate: tot ceea ce îl interesează la un moment dat pe om, tot ceea ce poate deștepta un ecou în mintea și sufletul acestuia constituie tema pentru publicistică. Materialul prezentat este receptat din realitatea imediată și este însoțit adesea de mijloace extralingvistice:

fotografii

caricatură

hărți

tabele, statistice, diagrame

Toate tipurile de texte publicistice se caracterizează prin:

grad sporit de accesibilitate

transparență

deschidere către R (receptor)

potențarea componenței perlocuționare a limbajului (determinarea, pe cale persuasivă, a unui anumit act comportamental din partea R)

Pentru a-și îndeplini funcția mediatizantă, stilul publicistic întrebuințează toate mijloacele de contactare emoțională a publicului: lexic figurat, comparații sugestive, epitete inedite, perifraza, intonația exclamativă și interogații, digresiuni, inversiuni, enumerația și repetiția, paralelismul și antiteza, mijloace ale umorului și satirei, o minunată combinare a stilurilor vorbirii (stil direct, stil indirect, stil indirect liber și stil confesiv). Normele limbii literare sunt, în general, respectate. Dar constatăm și cazuri de abatere sau de încălcare a acestora, situații create intenționat, pentru a spori valoarea expresivă a enunțului.

Prin intermediul stilului publicistic se răspândesc termeni științifici, forme gramaticale corecte, dar și construcții colocviale în vogă (de exemplu sintagma cu valoare superlativă: băieți de băieți, fete de fete, cu sensul băieți adevărați, fete deosebite, construcții atât de obișnuite în ultimul timp).

Mai mult decât orice alt stil funcțional care utilizează calea scrisă de comunicare, stilul publicistic este foarte sensibil la modificările de expresie ale diferitelor categorii sociale, la inovația lingvistică, întrucât textele publicistice au rolul de a reflecta realitatea imediată.

Formulările eliptice, mobilizatoare (lozincă, slogan, apel, chemare), titlurile incendiare care stârnesc interesul și atrag atenția, fotografiile sugestive, citatele și maximele sunt mijloace curente de agitare și mobilizare a opiniei publice.

Nota polemică este, de asemenea, prezentă în majoritatea textelor publicistice, ea fiind o trăsătură caracteristică a stilului funcțional în discuție.

Repere lingvistice caracteristice

Raportul E(emițător) / R(receptor)

Majoritatea textelelor publicistice au un E personal, nominalizat (redactorul

articolului), neinvestit cu calitate oficială. Excepție fac:

comunicatele de presă

unele știri/informații

articole-protest (manifest, declarație, apel, făcute în numele unei organizații)

Să urmărim în paralel, două texte emise de E oficial, respectiv neoficial:

(1) Cel puțin 7 persoane au fost ucise și alte 30 rănite, joi, în urma unui schimb de focuri dintre angajații a două firme rivale de taxi în orașul sud-african Empangeni, a anunțat politia locală. Fortele de poliție au declarat că angajații celor două firme rivale au deschis focul, folosind mitraliere și arme de calibru mare, dar nu au fost în măsură să precizeze dacă printre victime se numără și trecători sau persoane care așteptau în stația de taxiuri (Războiul taxiurilor, Metropola, 8–10 noiembrie 1999, autor Mediafax).

(2) Responsabilii cu siguranța circulației în Capitală neagă faptul că Podul Grant ar fi în pericol. Cu toate acestea, surse din cadrul municipalității ne-au informat că cel târziu din primăvara viitorului an podul va fi închis circulației. În perioada în care, “bretelele” podului care fac legătura cu bulevardele din zonă au fost închise, firmele de construcții au înlocuit aparatele de reazem ale podului.(,,Podul Grant va fi inchis la primăvară“, Libertatea, sâmbătă, 18 septembrie 1999, p. 5).

(3) Un articol ca: Primăria Municipiului București anunță anularea contractului cu RADET. Curățenia Capitalei va fi asigurată de către una dintre firmele care s-au înscris la licitație pe data de 02.11. a.c. Bucureștenii vor fi ținuți la curent în continuare. are un E oficial: primăria Minucipiului București. Spunem în acest caz că distingem pe axa subiectivă a comunicării următorii locutori:

E0 E1 R

unde E0 – emițătorul textului (primăria), E1 – emițătorul intermediar (redactorul articolului, cel care a preluat știrea de la biroul de presa), R – receptorul, publicul.

Indiferent de calitatea lui oficială/neoficială, E trebuie să alcătuiască un mesaj accesibil marii mase a cititorilor. De aceea reprezentăm accesibilitatea textului publicistic astfel (în contextul stilurilor funcționale românești non-artistice):

stil

științific

stil

administrativ

(propriu-zis, LC, LJ)

stil publicistic

unde la baza piramidei am plasat stilul cu gradul cel mai sporit de accesibilitate, acesta scăzând pe măsură ce avansăm spre vârful piramidei. Textele cu E oficial sunt neutre, sobre, imparțiale, clare, cu componență informațională puternic dezvoltată, în detrimentul celei afective. Nu așa se petrec lucrurile în cazul textelor aparținând rubricilor tematice: anunțuri publicitare, reclame, mica publicitate, revendicări.

Cele dintâi au E oficial: o instituție sau agent economic sau social de stat/particular care își prezintă oferta (servicii/produse) marelui public.

Eterogenitatea stilului publicistic

Sub masca maliției și a aparentei accesibilități, determinată de nevoia de informare a unui public cât mai larg, stilul publicistic are (glorie detractorilor!) și o latură tendențioasă. Dar asta se întâmplă, poate și datorită faptului că este limbajul folosit cel mai adesea pentru a rosti adevăruri dureroase!

Dacă stilul beletristic este supus schimbărilor într-o măsură mult mai mică, dacă limbajul colocvial este, la rându-i, mult mai refractar la inovații (cel puțin în varianta sa elevată), limbajul publicistic este cuprins de o adevărată frenezie a noului.

Caracteristica principală a stilului publicistic este, probabil, aceea de universalitate, constituind un element fundamental în structurarea unor comportamente umane: timpul liber este, în proporție covârșitoare, acaparat de mass-media, prin urmare limbajul publicistic tinde să devină un limbaj universal.

În ciuda aparenței de simplitate, de lejeritate a exprimării, stilul publicistic are încă multe provocări pentru cercetătorii din domeniul lingvisticii..

Nicolae Stanciu vorbește despre „eterogenitatea stilului publicistic”, ce ar fi evidentă sub mai multe aspecte :

A. Varietatea mijloacelor de codare a mesajelor, având ca țintă persuadarea cititorului/privitorului/ascultătorului. Pentru atingerea acestui scop se folosesc mijloace de persuasiune specifice, care pot include mijloace tehnice (sunet, lumini, decoruri) sau instrumente ale limbajului publicistic: ancheta, știrea, anunțul, corespondența, interviul etc. Un rol major în atingerea obiectivului de persuadare a publicului îl are interviul, iar în sfera audio-vizualului, talk-show-ul, asupra cărora vom reveni.

Printre cele mai simple și uzitate tehnici de persuasiune și manipulare se numără micile „artificii”, cum ar fi: marcarea unor segmente de mesaj, focalizarea subliminală a atenției publicului asupra elementelor ce se dorește a fi evidențiate-și toate acestea folosind pârghiile oferite de limbajul publicistic.

Scrierea cu majuscule, sublinierea sau îngroșarea unor pasaje, în cazul materialelor tipărite, accentuarea sau schimbarea tonalității (în cazul radioului), focalizarea, prim-planul – în televiziune, constituie tot atâtea mijloace de a imprima, dacă nu o direcție măcar un sens opiniei publicului.

B. Eterogenitatea stilului publicistic, așa cum este ea definită de Nicolae Stanciu, nu are înțeles fără studierea elementelor ce diferențiază modalitatea de transmitere a mesajului, funcție de canal. Dacă în ceea ce privește presa scrisă, ne putem limita la considerații stilistice, când vine vorba de presa vorbită se impune „actualizarea mesajului în contextul comunicativ, care presupune comprezența (măcar virtuală) a participanților la dialog, determină îmbinarea elementelor de limbaj verbal cu cele de limbaj non-verbal (gestică, mimică), spontaneitatea accentuată a unor specii: interviu, talk show și intervenția necenzurată a factorului afectiv ce determină întreruperi, retușări, explicații”. Eterogenitatea stilului publicistic devine evidentă și sub aspectul caracterului mesajului transmis: acesta poate fi elaborat sau neelaborat, scrisul presupunând formulări definitive, ce exclud aventurile semantice. Există și excepții: articolele cu nuanțe vădit ironice/peiorative (pamfletul, anecdota). Tot la capitolul excepții putem trece oralitatea limbajului publicistic, ce se caracterizează prin posibilitatea retușărilor, prin ezitări, rectificări sau reformulări, tinzând să formeze norme proprii, reflectate în structuri sintactice de sine stătătoare (tipare mnemotehnice, discontinuități, eclipse) sau se reflectă într-o pragmatică proprie (redundanță, valoare pragmatică a tăcerii etc.)

În general, limba folosește, pentru comunicare, atât codul sonor cât și codul grafic, cărora limbajul publicistic le adaugă un tip aparte de comunicare axat pe imagistică și simbolistică. La toate acestea se adaugă oralitatea specifică limbajului publicistic, ce presupune atât mijlocul cât și obiectul comunicării.

Ca și în cazul limbajului popular, caz în care apartenența vorbitorilor la un anumit teritoriu are o importanță covârșitoare, limbajul publicistic excelează prin varietatea formelor de exprimare, prin eterogenitate. Diferențele fonetice, lexicale, gramaticale, definesc diferite tipologii de discursuri publicistice. Interferarea termenilor populari, a neologismelor, a termenilor din jargon sau argotici, ca și oralitatea sa fac din limbajul publicistic o eternă „Terra nova” pentru lingviști

Contururile stilului publicistic sunt neclare, iar codurile încă imprecis definite, fapt care conduce deseori la confuzii în cercetarea și analiza oralității sale care, altminteri, nu poate fi pusă la îndoială.

O trăsătură de bază a stilului publicistic este aceea că înregistrează constant și permanent inovații, de multe ori chiar abateri, în raport cu normele fonetice, lexicale, gramaticale și textuale general acceptate . Un alt aspect, deloc de neglijat, îl reprezintă perpetua îmbogățire a vocabularului uzual, prin adoptarea unor termeni, în principal de origine anglo-saxonă, dar și prin apariția unor structuri hibride din punct de vedere al organizării textului, care nu respectă trăsăturile fundamentale ale acestuia: coeziunea și coerența.

Particularitățile stilului publicistic au constituit tot atâtea provocări, cărora specialiștii lingviști au fost obligați să le răspundă. Importanța stilului publicistic rezidă, grație particularităților limbajului și în capacitatea de persuadare, oferind cititorului / ascultătorului / privitorului explicții șă convingeri pre-fabricate, tendință care are ca urmare „o simplificare a structurii frazei construite cu un număr redus de subordonate și în raporturi sintactice îndeosebi din sfera coordonării”.

Stilul publicistic are și câteva caracteristici unice, trasând bariere insurmontabile între acesta și celelalte stiluri funcționale ale limbii române. Putem atribui stilului publicistic câteva caracteristici ce-l delimitează de celelalte stiluri funcționale ale limbii române:

Brevilocvența – număr minim de cuvinte și, ca o constantă, redundanța mesajului

Predilecția pentru subiectul nedeterminat, exprimată prin folosirea verbului la persoana a II-a

Verbe suport pentru clitice – circulație restrânsă la uzul popular sau argotic

Completarea aberantă a valențelor

Discontinuitatea – apare ca fenomen configurat, preexistând discursului publicistic. Acest tip de discontinuitate poate fi o opțiune de structurare a enunțurilor în raport cu o anumită intenție sau ca expresie a unei discontinuități de gândire.

Discontinuitatea distribuțională – se manifestă, în principal, în interiorul părților de propoziție multiple și presupune separarea a 2 elemente din lanțul sintactic aflate în raport de interdependență sau subordonare.

Anacolutul – Greșealã de stil constând în întreruperea construcției gramaticale începute și continuarea frazei cu altã construcție. În limbajul publicistic, anacolutul reprezintă un alt tip de discontinuitate. În cazuri speciale, anacolutul se realizează prin neglijarea caracterului corelativ al unor conjuncții sau a unor semiadverbe corelative (Ex: „Nu amețitor de frumoasă, nici insuportabil de încrezută, a câștigat simpatia publicului tocmai prin modestia ei. Asta n-o împiedică să fie soția celui mai râvnit actor de la Hollywood” – Formula AS, anul XII, nr 542(46), 18-25 noiembrie 2002, p. 24)

Dezacordurile reprezintă un alt tip de discontinuitate sintactică, specific în primul rând limbajului publicistic, discontinuitate ce se realizează prin neconcordanța categoriilor gramaticale de persoană sau număr.

Acordurile prin atracție – sunt determinate de distanța dintre constituenți și de neglijarea legăturilor instituite între centrul sintactic și determinanți.

Elipsa – devine evidentă în suprimarea unor poziții sintactice recuperate în context. Acest fapt este vizibil în cazul:

predicatului

verbului copulativ

verbului auxiliar

Elipsa se mai poate manifesta, în limbajul publicistic și prin neocuparea unor valențe obligatorii ale verbului centru

Specificitatea limbajului publicistic este dată printre altele și de abilitatea de a forma o gramatică discursivă, de influență populară, prin:

continuitatea tematică – similară textelor dialectale, în care se renunță la prezentarea temei în discurs, din moment ce a fost anunțată

întrebări care primesc imediat răspuns

oscilația între registrul personal și cel impersonal al verbului

Prezența unor structuri hibride – acestea sunt construite fie pe fals dialog, fie prin alternanța persoanelor gramaticale. Scopul acestor construcții este de a sugera implicarea emoțională sau detașarea față de evenimentul prezentat.

Analizat sub toate aspectele sale funcționale, stilul publicistic, stil dinamic al limbii, „reprezintă un domeniu fertil pentru cercetarea lingvistică la toate nivelurile, prezentând o mare deschidere către variantele funcționale ale limbii și tinzând spre configurarea unei gramatici discursive proprii, subordonate gramaticii oralului”.

Presa scrisă – exprimare și aproximare

Lingvistica nu a fost niciodată o știință exactă, iar lucrurile se complică și mai mult când vine vorba de stilul publicistic. Fenomenul aproximării este deseori menționat în lingvistica românească, dar el nu a constituit, până în prezent, obiectul predilect al cercetătorilor și nici nu s-a încercat realizarea unui studiu exhaustiv. Există, însă, și excepții: „Strategii ale impreciziei: expresii ale vagului și ale aproximării în limba română și utilizarea lor discursivă”, lucrarea Rodicăi Zafiu, o serioasă sursă de documentare pentru cei interesați. O altă lucrare importantă este „Mijloace lingvistice de exprimare a aproximării în presa scrisă actuală”( Krieb Stoian, Silvia, Mijloace lingvistice de exprimare a aproximării în presa scrisă actuală, în volumul Actele colocviului Catedrei de limba română 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române, Editura Universității București, 2002, p.217-232). În lucrarea amintită, autoarea ține să sublinieze complexitatea acestui domeniu și realizează o prezentare sistematică a modalităților de marcare a aproximării în presa scrisă.

În studiul respectiv, termenul aproximare capătă sensuri pe care, în mod normal, nu i le-am atribui: ambiguitate, ezitare, atenuare, nedeterminare.

În practica jurnalistică limbajul publicistic suportă construcții ambigue, ce pot fi grupate în funcție de ceea ce aproximează:

Mijloace lingvistice pentru obținerea aproximării numelui

Expresii prin intermediul cărora se încadrează un obiect într-o clasă

Substantive articulate nehotărât sau nearticulate

Substantive cu sens generic

Mijloace lingvistice pentru obținerea aproximării calității numelui

Adverbe și locuțiuni adverbiale, care reprezintă proximitatea

Adverbe și locuțiuni adverbiale de cantitate

Structuri coordonate copulativ

Mijloace lingvistice pentru obținerea aproximării caracteristicii verbului

Mijloace lingvistice pentru obținerea aproximării cantității

Numerale precedate de adverbe

Numerale precedate de prepoziția peste

Numerale în structuri juxtapuse

Numerale precedate de verbe precum: a depăși, a trece de

Cuantificatori non-numerici

Elemente prin care se desemnează cantitatea mare

Locuțiuni adjectivale cu sens cantitativ

– un vraf de – o liotă de

– o groază de – o mulțime de

– o puzderie de – o sumedenie de

– o căruță de – o avalanșă de

Expresii nedefinite prin care vorbitorul apreciază cantitatea respectivă ca depășind o anumită valoare (ceva în plus, ceva pe deasupra, și ceva)

Expresii nedefinite cu ajutorul cărora se realizează « enumerarea suspendată »

Adjective cu sens cantitativ

Elemente prin care se desemnează cantitatea mică

Locuțiuni adjectivale cu sens cantitativ, echivalente din punct de vedere semantic cu puțin

Pronume/adjective pronominale hotărâte al căror echivalent semantic este: puțin, câțiva, ceva, oarecare, niscai,

8. Mijloace lingvistice pentru obținerea aproximării predicației:

Adverbe de probabilitate

Construcții impersonale : se zice, s-a decis, se pare

Structuri coordonate disjunctiv

Mijloace lingvistice pentru obținerea aproximării timpului

Adverbe, locuțiuni adverbiale de timp și expresii nedefinite (odată, în curând, din când în când)

Expresii echivalente din punct de vedere semantic cu mult timp

Substantive referitoare la timp care funcționează adverbial

Prepoziții/locuțiuni prepoziționale

Adverbe derivate cu sufixe diminutivale

Adverbe și locuțiuni adverbiale care arată frecvența

Mijloace lingvistice pentru obținerea aproximării locului

Adverbe nehotărâte : undeva, altundeva, oareșiunde

Locuțiuni adverbiale și expresii nedefinite.

Procedee metalingvistice utilizate în stilul publicistic

Dicționar ortografic:

metalingvístic adj.m., pl. metalingvístici; f. sg. metalingvísticã, pl. metalingvístice

Dicționar de neologisme:

metalingvístic, –ã,

I. adj. referitor la metalingvisticã.

funcție ~ã = funcție a limbajului prin care vorbitorul acceptã codul pe care îl folosește ca un obiect de descriere a discursului sãu, cel puțin într–un punct particular.

II. s. f. disciplinã care studiazã metalimbajul. (<fr. métalinguistique)

Dicționar ortografic:

metalimbáj s. n., pl. metalimbáje

Dicționar de neologisme:

metalimbáj s. n. 1. orice sistem lingvistic cu ajutorul cãruia este posibil sã se analizeze simbolurile și structurile unei limbi; metalimbã. 2. (inform.) limbaj de descriere adaptat la o definiție formalã a limbajelor de programare. (dupã fr. métalangage)

Dicționar explicativ:

metalimbaj ~e n. Sistem lingvistic cu care se descriu și se analizeazã entitãțile și structura unei limbi (naturale); metalimbã. /meta- +limbaj

Situat la limita dintre stilul artistic și stilul științific, stilul publicistic se evidențiază prin specificul procedeelor metalingvistice utilizate. Tentația cuvântului-obiect este mare, chiar pentru publicațiile cu afinități în stilul științific, deși acestea preferă, în genere, claritatea exprimării, în timp ce toate celelalte sunt mai permisive expresiilor lejere, populare, argotice și manifestă disponibilitate pentru dezvoltarea conotațiilor-de obicei peiorative. În concluzie, formatul publicației și scopul urmărit de jurnalist determină strategiile metalingvistice, care pot îmbrăca diferite aspecte:

prevenirea riscului non-transmiterii sensului

comentariul metaenunțiativ

condiția enunțării de voința interlocutorului sau de o normă socială

utilizarea antonimică

conotația antonimică

enunțuri metalingvistice parantetice în care transpare atitudinea enunțătorului

Unul dintre genurile publicistice care exploatează la cote maxime resursele metalimbajului, dar și ale limbajului publicistic în general, este talk-show-ul.

Dicționar de neologisme:

talk–show /tocșou/ s. n. conversație între un moderator și unul sau mai mulți invitați pe o anumitã temã, transmisã la radio sau la televiziune. (<engl. talk–show)

Pe lângă provocarea pe care acest gen publicistic, de import, o lansează publicului și celor implicați, deopotrivă, talk-show-ul poate constitui un element de studiu perfect, în demersul de a identifica, descrie, ilustra unul dintre fenomenele cel mai des întâlnite în presă: metacomunicarea. Spre deosebire de interviul clasic, talk-show-ul nu presupune doar un set de întrebări la care se cere răspuns, ci provoacă o dezbatere adevărată, mai ales dacă moderatorul evită locurile comune, alege subiecte tabu sau cel puțin controversate și are o doză de incisivitate, în atitudinea față de invitați.

Înainte de a aborda tema limbajului specific unui talk-show, se cuvine a lămuri câteva aspecte de culise: participanții nu sunt aleși la întâmplare , ci pe baza competenței lor de a interveni în dezbatere pe tema dată, eventual în calitate de experți.

Realizarea unui talk-show presupune urmărirea strictă a unor secvențe metacomunicative, ținându-se cont de factori determinanți, cum ar fi: rolurile instituționale ale participanților, rolurile interacționale pe care aceștia și le asumă în relațiile cu ceilalți, importanța pe care tema aleasă o are pentru fiecare participant în parte și, evident, cu respectarea rolului determinant al moderatorului.

Dacă în cazul celorlalte genuri publicistice materialele sunt, de regulă, produsul muncii unor persoane având cunoștințe profesionale solide și, se presupune, stăpânesc cel puțin elementele de bază în materie de lingvistică, cu accent pe stilul publicistic, talk-show-ul, prin natura sa, sare din tiparele comunicării dar și ale limbajului publicistic manifestând trăsături distinctive ale discursului convențional, ce se manifestă prin schimbarea spontană a rolurilor de emițător și de receptor.

„Discursul prezent în cadrul talk show-ului românesc este perceput ca un construct convențional și ca o activitate instituțională, fiind modelat de factori sociali și culturali. Faptul că talk-show-ul nu reprezintă un tip de discurs omogen este, de asemenea, reflectat în așteptările, reacțiile și interpretările diferite și contradictorii atât ale publicului, cât și ale analiștilor”.

Metacomunicarea reprezintă, în cazul talk-show-ului, rezultatul unui proces continuu de negociere între participanți(interlocutori), care pot avea interese divergente și, cel mai adesea, urmăresc obiective diferite. Metacomunicarea este un fenomen care implică atât nivelul acțional-reflecții ale vorbitorilor asupra codului utilizat-cât și nivelul interacțional.

Pentru lingviști, studiul conversațiilor și dialogurilor înregistrate și transmise reprezintă modalitatea optimă de a releva prezența enunțurilor metacomunicative, sub aspect locuțional, care pot fi:

grupuri nominale

grupuri verbale

conectori metacomunicativi

Enunțul metacomunicativ constituie un instrument deosebit de util pentru descrierea și înțelegerea procesului comunicativ, permițând observarea modului în care vorbitorii abordează fluxul conversațional, la constituirea căruia participă deopotrivă. Totodată, enunțul metacomunicativ oferă posibilitatea realizării unui discurs coerent, prin trimiterile la un momrnt din trecut sau din viitorul interacțional.

Talk-show-ul, mai mult decât orice alt gen publicistic, subțiază până la diluție bariera dintre discursul instituțional și limbajul uzual: în timp ce acesta din urmă capătă trăsături instituționale, discursul instituțional dobândește un puternic accent conversațional.

De la stilul publicistic la stilul jurnalistului.

Stilul publicistic, în ansamblul său, este ușor de definit, fie și pentru că avem la îndemână dicționarul. Mai dificil este de identificat și cuantificat la adevăratele sale valențe stilul jurnalistului, un subiect care este abordat cu nemeritată lejeritate. Dacă este adevărat că stilul este omul (cum spunea Buffon), atunci este tot atât de adevărat că statura și statutul unui jurnalist sunt date de stilul său. Din păcate, în peisajul media românesc post-decembrist, tentația senzaționalului a fost prea mare (coborând, uneori, ștacheta calității scriiturii de presă, din punct de vedere stilistic și nu numai, până la un nivel de avarie), iar dacă adăugăm în ecuație și demersul titanic de a reclădi o presă liberă pe ruinele organelor de propagandă ale PCR, atunci putem fi mai îngăduitori cu contemporanii noștri , dar și cu noi înșine. Dar nu avem nici o scuză dacă vom continua în aceeași direcție, mai ales că avem suficiente modele din trecut, capabile să însuflețească generațiile ce vin.

Stilul jurnalistului reprezintă expresia unei individualități, pecetea personală pe care un ziarist o aplică produsului muncii sale la capătul unui proces de însușire a unor procedee lexicale și gramaticale. Ziaristul transformă un mesaj, o informație într-o structură personală, pentru a atrage atenția unui număr cât mai mare de oameni, pentru a le influența convingerile și a crea o stare de spirit colectivă în sensul convingerilor sale oneste. Stilul ziaristului, indiferent de media în care se manifestă, constituie expresia prezenței sale, finalitatea căutărilor sale de a face ca ceea ce scrie sau spune să aibă o audiență cât mai largă, să-i facă pe cei ce îl citesc sau îl ascultă să fie de partea lui, să le cucerească interesul, să-i facă să devină fideli ideilor pe care le promovează.

Nimic idilic în această privință, stilul personal care îl distinge pe un ziarist de confrați, este determinat și de constrângeri cantitative: număr de pagini, de semne, minute etc. În tentativa de a-și forma un stil propriu, cu o răsfrângere cât mai mare și de lungă durată asupra cititorului/ ascultătorului/ privitorului, ziaristul nu poate face abstracție de ambianța culturală, de nivelul intelectual, niciodată omogen, al celor cărora li se adresează.

Ziaristul se află, asemeni lui Ulise, între Scylla și Carybda, în fiecare moment solicitat de două forțe opuse: a) se supune nivelului cititorilor/ascultătorilor săi, folosind procedeele comune, formulele lexicale cele mai răspândite, datorită cărora mesajul său să poată fi imediat receptat, sau b) propune formule stilistice noi, modalități expresive, prin care ceea ce scrie și spune să aibă un impact imediat și să ducă la lărgirea continuă a cercului celor care îl citesc, ascultă, privesc. Există, totuși, o alternativă, o așa-zisă a treia cale: aceea a violentării obișnuințelor cititorilor, prin folosirea unui limbaj cât mai crud, cât mai frust, provenind din zone care erau considerate a fi la antipodul exprimării ziaristice, cum a fost în special cel al lui Tudor Arghezi. După cum există momente istorice care uniformizează stilul, nu prin încorsetarea expresiei, prin eliminarea a tot ceea ce este personal și nivelarea la câteva formule stereotipe, obligatorii, cum se întâmplă în regimurile dictatoriale, ci prin uniformizarea spontană.

Stilul este condiționat și de structura psihologică a ziaristului, de temperamentul său, de capacitatea sa de a reacționa diferit în fața unor momente ale vieții contemporane lui și ale istoriei. Altfel spus, afectivitatea îi imprimă o modalitate de expresie, conferă stilului o anumită structură. În aceste condiții, nu este surprinzător că stilul, chiar la același ziarist, nu este uniform, deoarece alcătuirea lui sufletească este propice receptării emotive sau, dimpotrivă, refuzului organic al oricărei influențe de natură sentimentală, ceea ce face ca, atunci când vrea să-și exprime bucuria, simpatia, procedeele stilistice să pară false, convenționale, neconforme cu felul său de a scrie și a vorbi. Vocabularul a fost și este una din componentele definitorii ale stilului. Folosirea cuvântului propriu, a celui expresiv, a celui ce-ți conferă cea mai largă audiență, reprezintă una din problemele cele mai dificile și delicate. Motivația este simplă și la îndemână: stilistica modernă distinge cuvintele fără frontieră sau cuvintele călătoare și cuvintele care mor. Primele vin pe calea împrumutului, o dată cu mijloacele tehnice, cu produsele de consum și folosirea lor se generalizează pe măsură ce aceste produse intră în uzul cotidian. Alături de ele sunt cuvintele aparținând vocabularului filosofic, estetic, economic, literar, numele de curente artistice, care capătă circulație în primul rând printre cei ce profesează aceste discipline, ca și printre cei ce le frecventează din pasiune. Dar, în același timp, cuvintele mor din pricina dispariției obiceiurilor, profesiunilor, regimurilor sociale, politice, administrative etc. După cum dicționarele de specialitate disting patru tipuri de sublexicuri: limbile regionale, limbile sociale, limbile generațiilor, limbile tematice. Cele dintâi dispar treptat pe măsura extinderii învățământului, a exodului rural, în general a mobilității sociale, a răspândirii presei, a mijloacelor audiovizuale, a turismului.

Folosirea lor conferă o pată de culoare, apasă asupra elementului neaoș, iar la polul opus întâlnim o notă ironică. Limbile sociale cunosc un proces de apropiere pe măsura reducerii deosebirilor între clase, deosebiri care vor rămâne încă un timp indefinit. Gradul de cultură joacă același rol în cazul limbilor sociale, ca și al celor regionale, apropierile realizându-se, de asemenea, într-un orizont de timp pe care nu-l putem prevedea. După cum fenomenul de snobism, de vădire a superiorității față de marea masă a cititorilor/ascultătorilor face ca anumite cuvinte și expresii care își au corespondentul în limba română să fie folosite, chiar cu o anume ostentație, în forma lor împrumutată. În momentul de față, putem vorbi de o subdiviziune a limbajelor sociale, și anume a ceea ce Iorgu Iordan numea limbaje speciale sau profesionale, cele dintâi ale delincvenților, marginalilor sociali, cele din a doua categorie aparținând lumii sportului și, în special, a fotbalului, care dau savoare, conferă atractivitate, pot fi înțelese de foarte mulți, chiar de cei lipsiți de o elementară cultură. Abuzul care se face, mai ales în titluri, duce, până la urmă, la monotonie și la impresia inversă decât cea scontată, și anume de sărăcie stilistică. Limbajul obiceiurilor, înțelepciunii populare, care nu acoperă decât parțial limbajul regional, conferă o notă particulară, savuroasă, metaforică, înbogățește paleta stilistică, după cum, la polul opus, folosirea tipologiilor livrești (Harpagon, Tartuffe, Doamna Bovary) cu un special recurs în materie politică la tipologia lui Caragiale (devenite chiar categorii: cațavencii, trahanachii etc.) reprezintă, în ultimul caz, o pecete infamantă spusă în mod figurat. După cum, deși tendința nu este nouă, acum a devenit dominantă utilizarea prescurtărilor, de la acestea pornindu-se, nu numai o dată, la formarea numelor unor profesii (setebiști, ceferiști), a devenit o formulă stilistică uzitată, când nu este de-a dreptul uzată. Începuturile tardive ale presei românești au coincis cu epoca redeșteptării naționale, ceea ce a impus o anume structură stilistică marcată de un caracter pronunțat didactic. Dat fiind că, în acel moment, genurile nu-și delimitaseră frontierele, trăsăturile stilistice erau comune literaturii și ziaristicii. De aceea, considerațiile lui Tudor Vianu din Arta prozatorilor români (capitolul I. Heliade Rădulescu) nu se referă doar la proza beletristică a reprezentanților acestei generații (N. Bălcescu, Alecu Russo, și i-am adăuga pe Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti), ci definesc și activitatea lor publicistică: „Prima fază a dezvoltării stilistice care începe în acel moment (1848 – n.n.) este o fază retorică. Autorii acestei epoce mai mult vorbesc decât scriu. Chiar când manevrează condeiul, ei rămân oameni publici, individualități avântate în largul vieții practice și politice pentru care doresc noi valori sau doresc s-o îndrumeze către țeluri necunoscute sau părăsite de multă vreme. Cuvântul grăit are în aceste condiții o valoare superioară expresiei scrise”.

Această dominantă stilistică apărea în opera unor scriitori publiciști de talent, la oameni de o vastă cultură, unii dintre ei realizând o sinteză între avântul stilului romantic, mai ales când vorbeau despre patria lor, și stilul prin care se proba cu argumente științifice drepturile națiunii, ale claselor deposedate. Dar, în același timp și mai ales pe măsură ce publicistica se extindea prin apariția unor noi ziare și reviste, pe măsură ce latinismul cucerea teren pe plan academic, limba ziarelor devenea din ce în ce mai artificială, practic de neînțeles, nu o dată ridicolă. Reacția a venit din două direcții, folosind căi de atac diametral opuse.

Din perspectiva analizei stilistice, prima schimbare majoră în presa românească s-a produs la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când Titu Maiorescu (1840-1917) a publicat Limba română în jurnalele din Austria (1868) și Beția de cuvinte în Revista Contemporană (1873). Din acel moment, ziaristica noastră n-a mai fost privită doar prin prisma opiniilor exprimate, ci și a modului în care acestea erau exprimate. Prin studiile amintite, Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau „spiritul propriu național”, care „nu par a avea conștiința răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stiliști ai literaturii române”. Ofensiva lui Maiorescu nu s-a rezumat la a „combate” în presă, ci a folosit armele omului de știință și rigoarea în demonstrație, ce a fost caracteristică profesorului de logică și, bineînțeles, criticului. Când devierile stilistice îmbrăcau formele „patologiei literare”, atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbește despre „amețeala artificială” observată în regnul animal. Demonstrația nu se abate de la această premisă, urmărind „simptomele patologice ale amețelei produse prin întrebuințarea nefirească a cuvintelor”, care „ni se înfățișează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii” (Titu Maiorescu, Beția de cuvinte în Revista Contemporană). Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar și a unui pamflet care, prin comparația pe care o face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă. Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor direcții greșite ale culturii noastre din acea vreme, vădește rigoare, economie de mijloace, rostiri sentențioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea vreme. Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (1868) și a rămas până în prezent „teoria fără fond”. Expusă în studiul În contra direcției de astăzi în cultura română, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spațiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esențializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetițiile au o valoare stilistică: „înainte de a avea”, „am făcut”, ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viața de fiecare zi, au concretețe și accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidență o stare de fapt ce nu poate să fie contestată. Cea de-a doua reacție împotriva stilului artificial, grandilocvent, a „beției de cuvinte”, a vocabularului prețios și pretențios, împovărat de expresii și cuvinte preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esență satirică și aparține lui Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor și va fi studiat la capitolul celui ce are o importanță covârșitoare în evoluția stilisticii presei românești.

Un alt exponent al procesului de instituționalizare al stilului în presa românească, a fost Mihail Eminescu (1850-1889). Din păcate, mai ales în ultimele decenii de viață, ziaristul Eminescu a trecut în umbra poetului și a prozatorului, opiniile sale au fost cele dintâi receptate, iar valorile stilistice au trecut, de cele mai multe ori, pe un plan secund. Și asta în ciuda faptului că, așa cum se spune, Mihai Eminescu a fost, mai întâi de toate, ziarist. „Eminescu nu a fost poetul care a scris și articole, ci un ziarist care, de tânăr, stăpânea o gamă bogată de mijloace stilistice, ceea ce îi permitea să-și exprime bogăția de trăiri și de sentimente într-o limbă românească armonioasă, pură, vie, de o înaltă intelectualitate. Asupra stilului său și-a pus amprenta personalitatea lui tumultoasă, pasionată, trăind incandescent durerile altora, mereu în ofensivă pentru cauzele înalte, afirmând cu patetism și negând cu violență”.

Fără a-și disimula compasiunea sau revolta (Dorobanții), își exprimă cu franchețe admirația și mânia (Bălcescu și urmașii săi), caracteristica stilului ziaristic eminescian o reprezintă simultaneitatea contrastelor rezultate din stări sufletești diametral opuse, care se cheamă instantaneu. Le aflăm în același articol, în aceeași frază, urmându-se cu o logică fără fisură. Ridicând pamfletul până la incandescență și elogiul până la vibrația emotivă, Eminescu este necruțător și patetic, în aceeași frază, aflând fiecărei stări de spirit mijloacele stilistice adecvate. Oricare ar fi dimensiunile și caracterul textelor – de la o informație la consemnarea unui fapt divers – Eminescu posedă arta conciziei, trasând un destin sau definind o mentalitate în câteva fraze, încununate de exprimări aforistice: Testamentul lui Ioan Oteteleșeanu (1876) și Eliade Rădulescu, din nota Monumente (1877).

Orice studiu serios – orice discuție chiar – în care se alătură noțiuni ca stil și presă, trebuie să țină seamă de impactul major pe care l-a avut asupra stilului publicistic, I.L. Caragiale (1852-1912), cel care a marcat momente definitorii ale stilisticii presei românești din veacul al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea. Începându-și cariera ca ziarist, presărând observații psihologice subtile sub formă de „mofturi” și „gogoși”, Caragiale avea să ducă arta parodiei pe culmi neîntrecute, pornind de la o tradiție firavă pe acest tărâm, pe care o putem detecta doar în formă embrionară în revistele satirice conduse de B.P. Hașdeu, Aghiuță și Satyrul. I.L. Caragiale a așezat pecetea comică asupra tuturor domeniilor care au intrat în sfera observației sale. Ziaristul Caragiale a dovedit o plurivalență stilistică neobișnuită: de la culmile și mofturile care definesc o tipologie socială specifică unei lumi pentru care nimic nu putea să fie luat în serios, până la incendiarul pamflet, expresia unei patetice solidarități sufletești cu o țărănime împilată și a unei adversități funciare față de oligarhia închisă în cochilia egoismului și a rapacității. Despre uimitoarea ușurință cu care schimba registrele vorbesc de la sine și alte dintre operele sale: de la parodia stilului epistolar (Telegrame), a tuturor formulelor birocratice (Proces-Verbal), a exacerbării sentimentelor naționale (Românii Verzi), până la pateticul necrolog dedicat prietenului său Eminescu (În Nirvana).

Toate procedeele stilistice ale celui căruia lumea i s-a relevat în dimensiunile ei ridicole, fără să se dovedească insensibil și la celelalte aspecte ale vieții, le aflăm în proza jurnalistică a lui Caragiale. În cazul lui I.L. Caragiale, este practic imposibil să delimităm cu strictețe hotarele dintre gazetărie și literatură. Acestea nu sunt rigide, ci, dimpotrivă, vădesc suplețe, fiind întruchipări ale aceleiași personalități, ce ne apar îngemănate, trăind într-o stare osmotică. Exemple tipice ale pecetei comice pe care proza jurnalistului Caragiale a așezat-o asupra unui eveniment și asupra unei așezări umane ne-o dau două din creațiile sale. Pentru cea dintâi ipostază avem Republica din Ploiești, care a durat câteva ore. Eveniment urmat de un proces înscris în cadrul luptelor politice de la începutul domniei lui Carol I. Dar, în imaginarul popular, Republica de la Ploiești a rămas în dimensiunile comice așa cum a înfățișat-o I.L. Caragiale în Boborul. Datele istorice, câteva din numele participanților – autorul însuși depune o mărturie privitoare la implicarea lui în momentele incipiente ale revoluției – sunt reale.

De la bun început, asistăm la parodia stilului istoric grandilocvent, iar desfășurarea „acțiunii” este redată cu aparențele unei cât mai mari exactități. Dar fiecare moment „eroic” și „solemn” are reversul său comic, mai ales prin alunecarea permanentă în stări bahice care determină întreaga desfășurare a evenimentelor. O cascadă de situații grotești marchează istoria acestor Republici așa cum a înfățișat-o I.L. Caragiale, așa cum s-a înscris în memoria celor ce o văd și astăzi cum a văzut-o cel ce i-a conferit dimensiunea comică. În ceea ce privește așezarea urbană, exemplul este Mizilul, care, prin primarul său Leonida Condeescu (persoana și numele n-au fost inventate), devine expresia unor iluzii grandomane până la absurd, invers proporționale cu ceea ce însemna orașul. De atunci, Mizilul a reprezentat o referință comică

Ca și în teatrul său, în proza jurnalistică, I.L. Caragiale a creat prototipuri utilizând ironia, parodia și toate speciile satirei, pe care a dus-o pe culmi încă neatinse de cei ce au venit după el.

Da la umorul mușcător al lui I.L. Caragiale, trecem la franchețea, lipsa de ambiguitate a lui Nicolae Iorga (1871-1940). Ziaristica, genul în care a debutat în calitate de cronicar dramatic, continuând câțiva ani pe tărâmul criticii literare, ca apoi să abordeze toate genurile publicistice, s-a înscris pe același traiect ca și restul operelor, indiferent de domeniu, ale savantului: bogăția cantitativă, care prin proporțiile sale fără egal îi uimea pe contemporanii lui N. Iorga. Din nefericire, această frenezie a scrisului a umbrit, într-o oarecare măsură, relevarea valorilor stilistice, care îl situează în prima linie a ziaristicii noastre, scrisul lui având adeseori valoare de model.

O trăsătură definitorie a stilului ziaristic al lui N. Iorga este, s-a spus, franchețea. Fraza lui, nevoită să cuprindă tumultul gândurilor care năvăleau simultan din cele mai diferite surse ale cunoașterii, are o amplitudine inimitabilă, caracterizări în cascadă, nu o dată prin asociații și disocieri, prin antiteze cu ceea ce fusese înainte și cu ceea ce era în timpul său.

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, în atitudinea și scrisul lui N. Iorga intervine o nouă dimensiune: lupta. Ceea ce își pune amprenta asupra stilului său prin vehemență, prin rostirea fără nici o reticență a ideilor sale, prin afirmări și negări care se înlănțuie, contrastele apar simultan, expresia se esențializează, formulele sunt memorabile. Fie că privește un fenomen social (Boierimea franceză din România), fie că pornește de la un eveniment (Procesul unei răscoale de țărani), N. Iorga desfășoară întreaga gamă a talentului său multiplu de istoric, artist și ziarist. Trăsătura stilistică dominantă a lui N. Iorga este simultaneitatea în timp și în spațiu. Legendara lui spontaneitate nu este decât o formă organizată, corespunzând structurii sale mentale, care pornea de la un fapt, de la o întâmplare, de la ceea ce a spus sau a făcut cineva ca să ajungă la viziuni grandioase, la definiții și caracterizări cu valoare perenă. Stilul său rezultă din modul arborescent în care el privea istoria, inclusiv pe cea trăită de el. Reunite sub titlul Oameni cari au fost, aceste portrete, scrise cu prilejul dispariției unui om care i-a fost apropiat sufletește sau, dimpotrivă, pe care l-a cunoscut mai îndeaproape sau de departe, contemporanul lui sau un personaj al istoriei despre care doar a citit – sunt concise, vibrante, refuză tot ce era convențional, stereotip. Chiar și formulele rituale se metamorfozează în caracterizări psihologice, descrieri ale structurii operei, judecăți de valoare asupra locului pe care personalitatea respectivă o are în contextul domeniului ilustrat sau al istoriei naționale (Nicolae Grigorescu). Vestea tristă, ridicarea unui monument, o dată aniversară declanșează memoria voluntară. Imagini trăite sau livrești, fapte văzute sau auzite, întâmplări la care a participat sau pe care le cunoaște din ceea ce au spus și au scris alții se succed, conturând portretul omului în epoca sa, în istoria țării sale și a lumii. Nu înseamnă însă că asistăm la o aglomerare de amănunte nesemnificative. N. Iorga redă numai ceea ce este esențial. Gama artistică a portretistului N. Iorga este infinită. Nu o dată, portretele sale sunt adevărate romane condensate, urmărind drumul unei vieți care, cu toate reușitele sociale, a reprezentat un eșec din cauza permanentului contratimp cu cerințele societății (Un orator al generației bătrâne: Nicolae Ionescu).

Tudor Arghezi (1880-1967) a fost, la rându-i, unul dintre cei ce au contribuit la evoluția stilului publicistic. Poezia Testament, ARTA POETICĂ ce deschidea volumul Cuvinte potrivite, constituie un moment de răscruce în evoluția liricii românești și explică, din perspectivă stilistică, structura publicisticii sale.

Tudor Arghezi se remarcă prin violența verbală a pamfletului, mai ales atunci când atacurile sale au fost îndreptate împotriva înaltei ierarhii a Bisericii Ortodoxe Române, pornind de la scandalurile care se țineau lanț. Noutatea pe care o aduce Tudor Arghezi pe tărâmul pamfletului românesc este legată de limbaj. Până la el, oricât de dur ar fi fost atacul, nu se trecea dincolo de o anume limită, care era considerată contrară oricărei exprimări în scris. Tudor Arghezi sparge canoanele, nu are limite, nu se ferește de scabros, posedând arta combinării lor în formații lexicale nesăbuite. Pamfletarul posedă, în același timp, arta evidențierii contrastelor, împreunării a ceea ce este suav și pur în ceea ce reprezintă tot ceea ce este urât, respingător.

Un capitol special într-un eventual Tratat despre stilul publicistic in România ar trebui dedicat, fără îndoială, presei interbelice.

Între cele două războaie mondiale, pe fondul unei explozii culturale, economice și sociale, presa din România se dezvoltă spectaculos și în direcții nebănuite, până atunci. Ziariștii care imprimau o direcție prin editorialele și articolele lor sunt din ce în ce mai numeroși. Unul dintre cei mai cunoscuți și influenți ziariști ai epocii a fost Pamfil Șeicaru (1894-1980).

Ca formulă stilistică, Pamfil Șeicaru cultivă deopotrivă pamfletul, dar și comentariul. Fraza lui e amplă, viguroasă. Ziaristul exprimă necontenit o atitudine, indiferent de natura articolului său. Face dese referiri livrești și își întemeiază necontenit afirmațiile pe citate destul de largi din operele istoricilor, gânditorilor politici, memorialiștilor. Stilul lui Pamfil Șeicaru unește vehemența cu argumentul de natură istorică, frazele sale se sprijină nu numai pe fapte, ci pe cele oferite de carte. Dar apelul la argumentație livrescă nu conferea articolelor uscăciune, ci urmărea să dea suport ideilor și atitudinilor sale.

Cel pe care Mircea Eliade îl numește în Memoriile sale, simplu și cu afecțiune, profesorul, Nae Ionescu (1890-1940) s-a impus prin concretețea sa stilistică, prin mesajul mai degrabă lapidar, dar plin de sensuri. Profesorul de filozofie și-a pus, ca și în cazul lui Titu Maiorescu, amprenta asupra ziaristului. Ziaristul Nae Ionescu are voluptatea dezbaterii concrete a faptelor fără să apeleze la notorietăți pe care să se sprijine opiniile sale. Esențială este înlănțuirea argumentelor. Frazele nu au, de regulă, o desfășurare amplă. Stilul lui Nae Ionescu este acela al ziaristului care urmărește logica faptelor sau, dimpotrivă, abaterile de la logică. Aceasta prin fraze care expun tema însoțite, nu o dată, de întrebări care cheamă imediat răspunsuri, toate încununate de concluzii lapidare. Nu o dată se întreabă retoric, nu o dată se arată uimit. Exemplele pe care le aduce aparțin, de cele mai multe ori, realității cotidiene, adevărurilor la îndemâna oricui. Înfățișează faptele în nuditatea lor, în paragrafe sau în câteva fraze, ca apoi să pornească la analiza lor, subliniind, din când în când, caracterul natural sau nu al desfășurării lor.

Din pricina convingerilor sale politice (era un susținător al mișcării Legionare), Nae Ionescu avea să piardă tot: catedra la universitate, ziarul pe care îl conducea, libertatea și, într-un final tragic pentru spiritualitatea românească, viața.

Pentru Tudor Teodorescu-Braniște (1898-1969) ziaristica a fost o misiune. În scrisul său cotidian ceea ce prevala era expunerea clară, fără ocolișuri, dar și fără violență a opiniei sale. Stilul articolelor sale este mai degrabă colocvial, implică cititorul, îi invocă necazurile, suferințele, îngrijorările. Ofensiv în scrisul său cotidian, putând să dea glas emoțiilor ce ne încearcă în situații date, Tudor Teodorescu-Braniște reușește să captiveze fără a lăsa impresia elaborării trudnice, cu atât mai mult cu cât chiar reaușește sâ impună modelul unei comunicări nereticente cu toată lumea. Tudor Teodorescu-Braniște spune adevărurilor pe nume, fără ocolișuri. Când vrea să demonstreze un adevăr, nevinovăția cuiva, înfățișează faptele cu rigoare, căutând și reușind să fie omul faptelor verificate, neatacabile, ca după aceea să pună întrebarea pe care partea opusă nu o poate contrazice.

Pamfletul românesc, formă de manifestare a scrisului literar.

În ciuda bogatei tradiții a pamfletului românesc, atât în registrul manifestării sale orale, cât și în cel al literaturii scrise, cei ce ar dori, eventual, să se documenteze în legătură cu acest gen publicistic și evoluția lui în istoria presei românești, nu dispun încă de un studiu temeinic asupra structurii modalităților și finalităților sale. Critica și istoria literară românească subsumează pamfletul fie modului satiric (Marian Popa, în Comicologia, București, Ed. Pentru Literatură, 1975), fie segmentului de "literatură de frontieră" (Silvian Iosifescu, Literatura de frontieră, București, Ed. Pentru Literatură, 1969; Ion Vlad, Aventura formelor, E.D.P., București, 1996). Dicționarul de termeni literari (1966) al Academiei încadrează pamfletul într-o "specie literară satirică, plină de violență având un caracter ocazional" (p. 314), reducîndu-i-se mult valoarea literară intrinsecă. În plus, nici nu beneficiem de o antologie la obiect a pamfletului literar românesc, cel mult fiind asimilat în genul mai larg cuprinzător al satirei, cum procedează Virgiliu Ene în antologia „Satira în literatura română”. Există o indecizie și în ce privește originea termenului. Două sunt ipotezele etimologice: una care revendică pamfletul printr-o deformare lingvistică, alterarea numelui propriu din titlul unei comedii latine din secolul XII, Pamphilus seu de Amore (pamphilus sau despre amor), care a dus la cuvântul englez pamphilet apoi pamphlet, iar de aici a intrat în franceză ca derivat, în secolul al XVIII-lea. Este întâlnit prima dată la Voltaire, la 1790 desemnând pe autorul de pamflete, pamphleteer. Termenul este admis de Academia franceză la 1762, cu sensul de scriere volantă de dimensiuni reduse (în Encyclopedie du bon francais, tom III, Ed. de Trevisse, 1972, p. 1828).

A doua ipoteză este o hiperetimologie greacă , pornind de la elementele cuvântului compus, ale căror sensuri ar răspunde scopului și funcțiilor pamfletului. Cuvântul grecesc, pamphlectos, folosit de Sofocle, este compus din două părți, pan = totul și phlégô = a arde. Pamfletul ar fi, cel "care arde totul" (după Saint Laurent, Dictionaire encyclopedique usuel, 1970), o creație cu efecte incendiare. Instrumentele românești au reținut doar prima ipoteză a etimologiei cuvântului pamflet.

Pe teren românesc, la 1830 cînd se puneau bazele limbii și când apar primele inițiative consistente în editarea de dicționare de uz național, termenul de pamflet nu este înregistrat, după cum nici forma ca atare nu este practicată pe scară largă, care să impună și cuvântul-titlu de dicționar. Barițiu, Asachi, Heliade Rădulescu, Bolliac, Bălcescu, Ionică Tăutu, Iordache Golescu folosesc termeni conecși, perifrastici, de tipul "calomnii", "scrieri atingătoare", "scrieri mincinoase", "defăimătoare". Prima oară termenul pamflet apare într-un dicționar editat la Iași, la 1851, Disionăraș românesc de cuvinte tehnice și altele greu de înțeles de Stamati Theodor. Primul scriitor care folosește cuvântul este Nicolae Bălcescu, într-o scrisoare adresată lui C. A. Rosetti, la 6 noiembrie 1851, "spune-mi ce o să ziceți mai mult decât ceea ce ai zis tu în acel pamflet". La 1852 cuvântul este deja în uzul scriitorilor, cu accepția de "scriere subversivă", vizând persoane din realitatea imediată. Vasile Alecsandri îi scrie lui Bălcescu pricina pentru care a fost amânată apariția ”României literare”, bucata “Răzvan-Vodă” socotită de Știrbei drept un pamflet antidinastic: "Una din rezoanele pentru care mi-a fost in hic gazeta a fost articolul tău Răzvan-Vodă, carele, fiindcă a fost scris de tine, s-a socotit de către omul Stirbey ca un pamflet împotriva lui. Viața țigănească a acelui nenorocit domn a atins ambiția stăpânitorului Tării Românești". acă în Franța anului 1830 ne aflăm într-o tradiție de un secol de practicare a genului, în spațiul românesc, pamfletul începe cu Ionică Tăutu, cu discursurile sale către boieri și domni, Scrisoarea unui boier Moldovean (1821) și cu comedia pamfletară a lui Iordache Golescu, Starea Țării Rumânești în zilele Măriei Sale Ioan Caragea Voievod (1818) și cu pamfletul rimat, pe structura unui dialog iluminist, al lui Nicolae Bălcescu, Fă-mă, tată, să-ți seamăn (1838). De semnalat că Alecu Russo face la 1855 cea dintâi abordare comparată a pamfletului lui Ionică Tăutu și al contemporanului său francez, Paul-Louis Courier (în Amintiri, din România literară, 1855). Cauzele întârzierii afirmării genului pamfletar ar fi următoarele:

apariția târzie a presei presei românești (Curierul Românesc 1829, Albina românească 1829, Gazeta de Transilvania 1838). În Europa, primele jurnale apar în prima decadă a secolului al XVII-lea; 1609, în Germania, Aviso, 1631, în Franța, La gazette, în Anglia, la 1655, London Gazette, la Madrid, Gaceta, la 1661);

constituirea structurilor politice ale Statului modern abia după 1821, iar a partidelor politice și a unei ideologii abia după 1866, când se conturează un curent de opoziție, susținut de prima generație de scriitori pașoptiști (Heliade, Bălcescu, Bolliac, Alecsandri, Ion Ghica, Bolintineanu);

constituirea unui grup compact de scriitori politici, cu vocație militantă, radicalitate, contestare, abia în prejma anului 1848.

Scriitorul pașoptist este și politician și publicist înfocat și scriitor de beletristică. De aici decurg și vârstele pamfletului românesc, care distribuie literatura pamfletară după marile mutații survenite în viața politică și socială a țării. Ele se pot structura astfel:

1. Faza prepașoptistă (1800-1840), care cuprinde texte eterogene cu accente pamfletare, de tipul epistolelor literare, fiziologiilor (Bolintineanu, Mumuleanu, Kogălniceanu), satire sociale, politice (A. Pan, D. Ralet, I. Catina), discursuri circulând sub forma rapidă de broșuri (Bolintineanu, Ionică Tăutu).

2. Faza pașoptismului (1840-1850) care afirmă pamfletul ca structură și finalitate distinctă de satiră. Acum apar pamfletele publicistice ale lui Heliade Rădulescu (“Ciocoi și boieri”, „Domnul Sarsailă  autorul”, „Cuconu Drăgan”, „Cucoana Drăgana”, „Orație funebră”, „Ingratul”), ale lui Bolliac („Mozaicul social”, „Acțiunea și reacțiunea”, „Mozaicul coalițiunii”), ale lui Kogălniceanu („Crezul moldovenilor”, „Noul acatist al marelui voievod”, „Mihail Grigorie Sturdza”), pamfletele rimate ale lui N.T. Orășanu.

3. Faza polemicilor și presei partinice (1850-1900), fecundă în ceea ce privește scrisul publicistic și polemica oratorică. Scrieri politice de Hașdeu, articolele lui Eminescu la Timpul, pamfletele lui Anton Bacalbașa din periodicul Moș Teacă, cronicile parlamentare, fanteziile satirice, alegorice ale lui Caragiale din Moftul român și Claponul (câteva titluri de pamflete politice: Caradale și budalale, Rărunchii națiunii, Tocsin și toxice). Mutația esențială a acestei perioade o constituie profesionalizarea scrisului și publicisticii românești, impunerea unui stil jurnalistic. Este și faza când pamfletul își alimentează substanța atât dinspre ziaristică cât și dinspre oratorie și polemică.

4. Faza moderației și a pamfletului cultural (1900-1918), când presa, politica, oratoria, își concentrează subiectele pe probleme majore ale culturii (școală, literatură, religie, regăsirea izvoarelor). Un condei polemic, cum e Nicolae Iorga, întreține pamfletul cultural pe direcția unei polemici intelectuale.

5. Perioada interbelică (1920-1940) reprezintă momentul de maximă afirmare a pamfletului de certă valoare literară. Pamfletul se diversifică, se teoretizează chiar, își ia ca aliat și critica literară, multiplică formele de reprezentare. După Lovinescu, putem vorbi de "pamflet de idei" (Iorga) și "pamflet de cuvinte" (Arghezi); după Șerban Cioculescu și Tudor Vianu, putem vorbi de un specific al acestei faze, o "literatură pamfletară", care inundă și toate celelalte forme de comunicare (romanul, eseul, jurnalul, memoriile). Călinescu, P. Zarifopol, Goga, Arghezi, Vinea, Cocea, Iorga reprezintă un eșantion de vârf al pamfletului cu virtuți literare. Temele comune, locurile comune pentru pamfletul interbelic sunt politica, religia (ierarhia ecleziastică), tronul, guvernul, instituțiile publice (școala, cultura, justiția, administrația). În ce privește formele pamfletului din această fază, inovațiile sunt remarcabile: tableta pamfletară (Arghezi), eseul pamfletar (Zarifopol), critica pamfletară (Călinescu, Cioculescu), schița și romanul pamfletar (Cocea, Arghezi), editorialul-pamflet (Vinea, Goga), polemica literară (Iorga, Ibrăileanu, Densușianu, Barbu, C. Petrescu, N. Crainic), cronica literară pamfletară ( Pamfil Șeicaru, Lovinescu), memoriile-pamflet (Iorga, Lovinescu) și altele. Se diversifică și procedeele pamfletului, invariantele genului, satira cu nuanțele ei: ironia (exploatarea figurilor ironiei, litota, antifraza, oximoronul, hiperbola, metonimia), parodia (în registrul pastișei, șarja parodică), umorul (situațional, de cuvinte, umorul negru). O nouă sintaxă și o exploatare a vocabularului în toate registrele limbii (oral, familiar, vulgar, susținut) este principala mutație adusă de pamfletul interbelic. În ce privește scriitura, pamfletul este la origini poezie satirică (cum sunt pamfletele rimate ale lui N. T. Orășanu sau Macedonski), pentru ca odată cu intrarea pe terenul prozei jurnalistice să devină o structură epică bazată pe o narațiune și pe instrumentele de discurs retoric (procedee repetitive, anafore, emfaze, structuri dialogice). Evenimentul de la care pleacă pamfletul este o secvență epică din realul cotidian (scene din viața politică, socială), organizată după o intrigă, cu personaje aflate într-un conflict ideologic (de ex. liberali-conservatori) cu situații surprinzătoare, atmosferă, tablou. Pe lângă valoarea sa de document al unei epoci, o valoare istoriografică, pamfletul devine o creație literară, cu valoare estetică. O istorie literară nu poate ocoli această formă de manifestare a scrisului literar, așa cum G. Călinescu într-una din însemnările sale critice afirma că "literatura română începe prin a fi pamflet".

Titlul. Tipuri de titlu în presa scrisă.

Titlul verbal și titlul nominal

Stilul nominal este specific titlului în general, dar mai ales titlului de carte. Stilul nominal era foarte răspândit în presa românească din timpul totalitarismului și predomina înca în paginile ziarelor de la începutul anului 1990. În ceea ce privește tendința de evitare a frazei vii, a enunțului complet, cu un verb care să fixeze acțiunea în timp și spațiu avem drept exemplu sutele de titluri din anii '50- '80 de genul "Bogat și însuflețitor raport muncitoresc". Este vorba de "limbajul de lemn" caracteristic acelei perioade, limbaj prezent și în presă, unde rar se putea întalni câte un verb a cărui valoare abstractă să permită transformarea în simplu instrument de conotare, uneori de echivalare, a două formule fixe sau a două lozinci. Excepții mai puteau fi întâlnite în rubrica sportivă sau la capitolul știri externe. Totuși tiparul cel mai des întâlnit era cel al construcțiilor apoziționale cu structură de definiții (de exemplu: "Munca, factor hotărâtor…"). Acest model, deși extrem de uzat, a mai apărut și dupa 1989, de exmplu: "Inițiativa fiecărui țăran, răsadul cel mai prețios din gradinile de legume"(Adevărul, 27.01.1990). Totuși, în general, în presa românească s-a început un proces de dinamizare a titlurilor, enunțul de tip verbal (exemplu: "Pe cine apărau atacatorii?"- România Liberă 4.02.1990) devenind modelul dominant. "Prezența verbului într-un titlu e simptomatică pentru definirea unei atitudini de aderare la real și de individualizarea actului de comunicare. Se știe că doar enunțul are valoare de adevăr: titlurile nominale riscă să rămână în domeniul sensurilor abstracte și generale, al potențialităților care nu ating criteriul adevărului, al corespondenței cu realitatea".

Titlurile devin, tot după 1990, din ce în ce mai generale cum ar fi: "Câteva întrebări" (România Liberă 4.02.1990) sau "Dialogul intoleranței" (Adevărul 4.02.1990). Uneori, sub titluri generale se ascund informații de alt tip, interviuri și declarații ale unor persoane cu identitate precisă, declarată. Este un fel de refuz de a oferi cititorului un minimum necesar de informație particularizată (nume proprii în primul rând, determinarea exactă a unui fapt, a participanților și a circumstanțelor semnificative). Totuși, orientarea jurnalistică ce preferă discuția generală-deși pare plictisitoare-și nu senzaționalul și informația șocantă sau provocatoare, se impune ca o garanție de seriozitate a unei prese ce se auto-reinventează.

"Titlurile verbale s-au impus tot mai mult în anii care au urmat lui 1990, dezvoltându-și chiar un model narativ", scrie Rodica Zafiu – și pe bună dreptate : între titlu ca semn convențional și titlu ca rezumat informativ există o mare varietate de strategii textuale. Ele sunt exersate, probabil, prin forța împrejurărilor și din dorința de a menține viu interesul cititorilor și după scăderea forței de șoc a evenimentelor.

Titlul narativ

Acest gen de titlu a fost foarte folosit în presa românească de la sfârșitul secolului XX. Titlul devine, practic, o propoziție sau o frază scurtă care rezumă întreaga poveste.

Cotidianul Evenimentul Zilei a impus încă de la apariție (1992) titlurile în trei timpi (rezumatul știrii în forma unei micro-narațiuni care pune accentul pe insolit, pe contrast și pe contrazicerea așteptărilor cititorului). Uneori datele din titlu nu se mai regăsesc în text, alteori titlurile conțin date care nu dețin nici un rol în declanșarea sau desfășurarea acțiunii. Este un fel de păcăleală care ar putea avea ca explicație ideea că senzaționalul nu aparține doar acțiunii în sine, ci și relației ei cu un cadru existențial mai larg. Circumstanțele evocate de la început îl implică pe cititor în poveste, oferindu-i un punct de contact cu lumea textului, din propria-i experiență practică ori culturală (de exempu: "La 8 km de Mircești, val de sinucideri într-o liniștită comună ieșeană"- Evenimentul Zilei 190, 1993,2).

Așadar, în exemplul de mai sus, circumstanța temporală și cea locală apar mai mult ca termeni de contrast, iar pe fundal se produce surpriza, faptul care contrazice regula și la care, în mod normal, nu te aștepti. "Uneori circumstanța poate fi și cauzală: atunci când între cauză și efect există deja un contrast suficient de mare".(Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Ed. Universității București, 2001, p. 14). Un exemplu în acest sens ar putea fi următorul titlu, apărut în "Evenimentul Zilei", 176, 1993,1: "În cinstea venirii la Iași a dlui Iliescu / la statuia lui A.I.Cuza, ore în șir, pompierii au spălat găinațul de pe sabia și barba domnitorului ”. Este vorba aici de comicul izvorât din contrastul dintre solemnitatea cauzei și comicul de situație al efectului.

Titlul incomplet

Titlul incomplet poate fi etichetat ca o particularitate a stilului jurnalistic actual. Este vorba de titlurile ce conțin verbe care cer un complement obligatoriu și care totuși sunt folosite fără complementul respectiv. Trebuie ținut cont și de faptul că furnizarea de la început a tuturor informațiilor ar lungi și ar încărca nepermis de mult titlul respectivului material. Evident, puterea de atracție a acestor titluri nu stă în verbe (mai ales că unele, de tipul a insista, a infirma, sunt destul de banale) ci în identitatea agentului, de obicei o persoana publică, ale cărei luări de poziție se presupune că interesează mai multă lume: "Domnul Iliescu insistă" (România Liberă, 507, 1991, 1); "Președintele dezminte" (România Liberă 1081, 1993, 3). Verbele în discuție anunță o declarație oarecare și, în același timp, indică o atitudine sau o relație între personaje: "Prefectul Capitalei îl previne pe primarul general" (Dreptatea, 539, 1992, 1).

Desemnarea epică în titlu

Alături de știrea de senzație, în stilul gazetăresc românesc întâlnim tiparul de desemnare a unui eveniment prin nominalizare și localizare. In acest sens avem exemplele titlurilor șocante, asemănătoare celor utilizate secolele trecute, de genul "Asasinatul din Bulevardul Carol" (Evenimentul Zilei, 505, 1994, 1) sau "Misterul scheletului din strada Râșnov" (Evenimentul Zilei, 422, 1993, 1).

Întâlnim destul de des și o altă variantă a tiparului de mai sus și mai marcată de apartenența la stilul publicistic: desemnarea unei persoane prin perspectiva faptei săvârșite de respectiva persoană, desemnare asociată cu localizarea spațială: oraș, cartier, stradă (ex: "Violatorul din Herăstrău a fost arestat"- Evenimentul Zilei 306, 1993, 1). În aceste situații se mizează fie pe rezonanța mitică a unui nume, fie pe contrastul dintre senzaționalul faptei și banalitatea unor locații cunoscute cititorilor.

Din punct de vedere lingvistic este interesantă folosirea sufixului de agent –tor: "derivatele substantivale pe care acesta le produce presupun, în genere, o relație constantă (prin durată, repetiție) între agent și acțiune, nu doar pe cea rezultată dintr-o întâmplare.

Desemnarea personajelor in titlu

Este foarte adevărat că la o anumită persoană sau la un anumit vorbitor te poți referi în mai multe feluri. "O veche problemă teoretică a fost actualizată de cercetările asupra limbajului public și publicistic: în acest caz, alegerea unei etichete sau a alteia pentru persoane și evenimente este uneori acceptată, ca un rezultat firesc al existenței unor perspective diferite asupra aceleiași realități, dar e mai adesea privită cu suspiciune, ca o formă de manipulare. Dincolo de o zonă de normalitate relativă, desemnările deviante presupun o motivație ascunsă și o intenție persuasivă."

Din punct de vedere etic, în presă, sunt interzise desemnările prin etnie, culoare, religie, desemnări care pot activa stereotipuri ale prejudecăților etnice, rasiale etc.

Dacă în titlul narativ desemnarea personajelor este făcută direct, prin numele propriu (fie pentru că acesta este suficient de spectaculos, fie pentru că publicul îl cunoaște deja). În caz contrar , ziaristul recurge la un substantiv comun însoțit de un articol hotărât sau nehotărât.

Nivelul potrivit de desemnare ar trebui să evite lipsa de interes a unui termen generic (o persoană, un om), dar și pericolele excesului de particularizare.

Cel mai adesea, în cazul personajelor de fapt divers, desemnarea se face din actul narat (pe care titlul uneori chiar îl rezumă).

Genurile presei. Particularități de redactare.

Știrea de presă. Trăsături și funcții specifice.

Știrea este genul ziaristic fundamental, fără de care presa își pierde rațiunea de a fi (nu mai trebuie să argumentăm afirmația că principalele rosturi ale presei sunt informarea privind actualitatea și comentarea acesteia). Dacă presa scrisă, în special cea cotidiană, nu ar avea prea mult de suferit în absența comentariilor din paginile ziarelor, în absența informării, a cărei formă de manifestare principală este știrea, ziarele și-ar înceta apariția. „Noi informăm, comentariul îl faceți dumneavoastră!” este motto-ul multor instituții de presă. De altfel, o atitudine contrară, de genul: „Noi comentăm, informația v-o procurați singuri!” este de neimaginat. Motivele sunt evidente. Dar chiar și prima variantă trebuie privită cu mari rezerve. Dacă știrea este un demers pur informativ, promovarea știrii presupune, fără îndoială, un comentariu.

Comentată sau nu, știrea rămâne principala formă de expresie jurnalistică destinată informării. Sinonimia informație-știre în limbajul redacțional curent nu este întâmplătoare, deși nu funcționează și la nivel teoretic, întrucât informația are un înțeles mult mai larg decât știrea. „Într-un prim sens, informația numește un element particular de cunoaștere sau de judecată accesibil oricui, sub orice formă. Într-o altă accepțiune informația delimitează o nevoie socială de comunicare între membrii unei colectivități sau între diversele grupuri ale societății. În fine, termenul de informație vizează ansamblul mijloacelor și instrumentelor care asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni.” Diferențele între informație și știre de presă sunt evidențiate, în țări cu o bogată tradiție de presă, chiar la nivelul limbii, făcându-se o delimitare între informație și știrea de presă:

Această delimitare există și în limba română: termenul îndeobște folosit este „știre”, termen care, spre deosebire de „informație”, elimină confuziile, făcând trimitere directă la genul publicistic în discuție.

Știrea este, mai întâi de toate, o punere în formă și presupune prelucrarea și structurarea datelor, a faptelor ce au ca suport un eveniment real și transformarea acestora într-un discurs purtător de sens, iar mai apoi materializarea discursului pe un suport media. Teoretizând, putem spune că știrea reprezintă transformarea unui eveniment real într-un eveniment mediatic, dar lucrurile nu sunt așa simple cum par. Transformarea în discuție este departe de a fi una pur mecanică și perfect inocentă.

Un slogan al presei anglo-saxone spune: „Facts are sacred” și este împărtășit de toată lumea presei, de teoreticieni și jurnaliști deopotrivă, cel puțin la nivelul deontologiei profesionale. Asta nu înseamnă că pornind de la fapte și adevăruri incontestabile nu se pot „fabrica” știri cu mesaje total divergente sau chiar contradictorii. Alegerea evenimentelor reale care sunt transformate în evenimente mediatice și ierarhizarea acestora din urmă pot face diferența între informare și dezinformare. Pentru această situație un bun exemplu îl constituie presa din statele cu regim totalitar, aflată sub controlul strict al autorităților și unde discursul este mereu într-o flagrantă contradicție cu faptele care îl fundamentează.

A informa înseamnă a selecta, cu maximum discernământ, acele fapte care pot face subiect de știre. Ziaristul este istoricul clipei, nu grefierul acesteia, spunea Albert Camus. Ziaristul nu se poate mulțumi cu simpla consemnare a unui eveniment sau fapt, el trebuie să-i descifreze semnificația, noutatea, mecanismele de producere, consecințele, sensul și importanța pe care le are pentru cei care sunt beneficiarii ultimi ai actului comunicării prin presă: cititorii.

Știrea de ziar (de presă scrisă, în general), trebuie să depășească handicapul pe care îl are în raport cu știrea de radio și cu cea de televiziune. Cu atât mai dificilă misiunea ziaristului de a redacta articolele așa încât să răspundă la întrebările fundamentale și totodată să sublinieze acele elemente care nu pot fi transmise prin intermediul radioului sau al televiziunii, să evidențieze antecedentele, implicațiile, perspectivele evenimentului; să explice de ce și cum a fost posibil evenimentul relatat.

Gazetarul de presă scrisă are, totuși, un atu: știrea de ziar poate fi recitită, comentată, interpretată în orice moment, în timp ce, în cazul știrilor de la radio sau televizor, o secundă de neatenție din partea ascultătorului sau telespectatorului îl poate împiedica pe acesta să înțeleagă sensul informației.

Spre deosebire de mediile audio-vizuale, știrea de presă cunoaște mai multe forme de exprimare, în funcție de maniera de punere în pagină. Desigur, supratitlul, titlul și subtitlul au importanța lor, dar nu sunt singurele elemente care potențează demersul jurnalistic astfel exprimat. Un alt element la care gazetarul poate recurge pentru a da „greutate” știrii este șapoul. Folosit mai ales în redactarea interviurilor, șapoul constituie introducerea (nu de puține ori substituie lead-ul) materialului, conținând date menite a captiva cititorul și a-l determina să citească articolul. Practica de presă din țara noastră relevă o anume reținere a jurnaliștilor de a folosi șapoul, chiar și în transcrierea interviurilor.

Deși nu putem vorbi despre o tipologie a șapoului, se poate vorbi despre trei tipuri fundamentale de șapou:

Șapoul informativ (se poate substitui lead-ului)

Șapoul incitativ

Șapoul mixt

la care se adugă alte două tipuri (cf. Marc Chapelle):

Șapoul de actualizare

Șapoul de rememorare

Marcel Tolcea distinge, la rându-i, șapoul de justificare, care-i oferă jurnalistului posibilitatea de a șterge impresia că el se consideră specialist în tematica abordată.

Știrea de radio

Asemenea știrii de televiziune, beneficiază de un canal de comunicare capabil să transmită informația simultan cu derularea evenimentului relatat. Specific știrii de radio este, în primul rând, concretețea, știrile de radio fiind mai degrabă flash-uri. Principalele caracteristici ale unei știri de radio sunt:

universalitatea – o știre de radio poate fi transmisă aproape oricând și oriunde;

efemeritatea – ascultătorul nu are posibilitatea să stocheze informația transmisă prin intermediul radioului (câți ascultători înregistrează știrile de la radio?!);

continuitatea – presupune transmiterea în mod repetat a știrii, pe parcursul aceleași zile, metodă impusă de efemeritatea știrii radiofonice.

oralitatea – știrea de radio este produsă pentru a fi ascultată. Această trăsătură impune și modalități specifice de redactare, presupune utilizarea unui vocabular accesibil ascultătorului cu pregătire medie, a unor propoziții sau fraze scurte, precum și evitarea folosirii termenilor tehnici, a aglomerărilor de cifre sau a noțiunilor abstracte.

În cazul știrii radiofonice, care nu are titlu, trebuie să se acorde o atenție sporită introducerii, care trebuie să trezească interesul ascultătorului și să-l determine să asculte până la capăt.

Nici în cazul știrilor de radio, valoarea de informare și redactarea nu sunt singurele elemente ce determină succesul (sau eșecul) demersului jurnalistic. Radioul se evidențiază prin oralitate; elemente ca: respirație, accente, timbrul vocii au o mare importanță în procesul de comunicare prin intermediul acestui canal media. Intro-ul (lead-ul) are un rol mai degrabă decorativ, este doar o schiță a schiței știrii; întrebările fundamentale Cine? Ce? Când? Unde? Cum? De ce? își află răspunsul în conținut (spre deosebire de știrile de ziar, al căror intro răspunde la întrebările: Ce? Unde? Când?). Tot ca trăsătură specifică, știrea de radio concentrează informația (85-90%) în primele fraze, în timp ce finalul știrii conține considerații, elemente „de atmosferă”, „de culoare”(10-15%).

Știrea de televiziune

Știrea de televiziune prezintă avantajul de a beneficia de trei componente esențiale ale comunicării: imaginea, sunetul și textul scris, de unde și impactul său foarte puternic asupra publicului.

Deși pare o metodă infailibilă de a transmite un mesaj sau o informație, știrea de televiziune trebuie să respecte câteva reguli clare, pe lângă cele cărora trebuie să i se supună știrea în general. Aceste reguli au fost stabilite empiric, dar au fost recunoscute ca fiind perfect valabile și de către teoreticieni:

Generalizarea presupune întărirea mesajului transmis de imagine prin afirmații și comentarii de ordin general, care pot explica într-o mai mare măsură cauzele sau consecințele evenimentelor, istoricul acestora.

Concretizarea. De multe ori, imaginile în sine sunt anonime, fiind necesare precizări, cum ar fi: nume, funcție, titluri etc (dacă e vorba despre o persoană), locație, titulatură (dacă în știre apar imagini cu o clădire, instituție etc.)

Interpretarea dirijatã reprezintă elementul cel mai delicat al redactării unei știri de televiziune. Imaginile pot transmite, de regulă, mai multe tipuri de mesaj, în funcție de felul cum sunt selectate și prezentate, dar și de textul care le însoțește. Având în vedere că este foarte dificil de realizat o delimitare clară între persuasiune si manipularea oneroasă a publicului, nu puține sunt vocile care acuză televiziunea de dirijare, influențare a opiniei publice.

Suplimentarea știrii cu informații care nu se găsesc în imagine se impune atunci când, pentru a înțelege sensurile și implicațiile evenimentului, este nevoie ca în textul știrii de televiziune să fie inserate acele elemente cheie ce nu sunt prezentate în imagini.

În mod obișnuit, televiziunea transmite simultan două mesaje: unul vizual și altul verbal. Nu este o regulă universal valabilă, specificul știrii transmise putând impune renunțarea la componentă verbală. O relatare de la locul unei catastrofe, prezentând imagini dramatice, poate distrage atenția telespectatorilor de la comentariul crainicului, după cum un comentariu foarte interesant (prin conținut sau persoana care-l formulează) diminuează impactul imaginilor care-l însoțesc. Fiind în general interdependente, între imagine și cuvânt pot apărea relații de:

Concurență

Redundanță

Complementaritate

Știrea de televiziune este un produs media complex, la realizarea căruia contribuie o serie de factori (umani și tehnologici). De asemenea, la realizarea unei știri tv trebuie să se țină cont și de alte elemente decât cele care influențează tratarea știrilor în presa scrisă. Știrile (ca și reportajele, anchetele sau interviurile) de televiziune sunt mult mai concise decât cele din presa scrisă și sunt condiționate de imaginile disponibile.

Structura unei știri de televiziune cuprinde patru părți distincte, fiecare având un rol bine definit:

Capul video sau intro (headline) este echivalentul șapou-lui din presa scrisă și al lead-ului știrilor de radio; este destinat prezentării de către crainic și concentrează esența știrii în două-trei propoziții; are menirea de a capta atenția telespectatorilor, determinându-i să urmărească tot materialul.

Corpul știrii (Story-ul propriu-zis) reprezintă dezvoltarea știrii. Practic, cu acesta începe știrea de televiziune propriu-zisă, în care vocea este suprapusă imaginii.

Sincronul poate fi considerat echivalentul vox-ului inserat în știrile radio sau cu citatul din presa scrisă; pentru a completa sau detalia informația, este inserat în știre un scurt interviu cu un personaj implicat în eveniment. O știre poate să cuprindă mai multe sincroane, mai ales atunci când este vorba despre un subiect controversat cu puncte de vedere contradictorii. În acest caz se impune realizarea și inserarea în corpul știrii a unor sincroane de la toate părțile implicate. Atunci când anumite surse refuză să se lase intervievate, reporterul poate să prezinte poziția sau atitudinea sursei respective cu mențiunea că sursa nu a putut să fie contactată ori nu a dorit să facă vreo declarație.

Background-ul (punerea în context) este ultima etapă în procesul de realizare al unei știri de televiziune și constă în relevarea elementelor contextuale, generale, în care se încadrează evenimentul despre care se relatează. În acest fel, background-ul ajută la înțelegerea importanței informației respective, de către telespectatori.

Sunt cazuri în care în construcția unei știri de televiziune se utilizează și alte elemente, cum ar fi extro-ul (outro-ul) sau stand-up-ul.

Extro-ul (outro-ul) este un text citit de prezentator în situațiile speciale; folosit mai ales atunci când este vorba de evenimente recente sau aflate în plină desfășurare și în legătură cu care au apărut elemente noi, de ultimă oră, care schimbă sau completează știrea deja montată.

Stand-up -ul este folosit mai ales în cazul relatărilor despre evenimente „de ultimă oră” (atunci când nu există imagini pentru a susține informația) sau atunci când este prezentată poziția unei oficialități care nu dorește să apară la televizor.

Știrea de agenție

Principală caracteristică a știrii de agenție este posibilitatea de a reveni asupra faptului relatat, atunci când apar elemente noi. În cazul unui eveniment important, pe măsura derulării evenimentului, agenția produce, de regulă, o știre de anunț (flash), mai apoi o știre mai amplă (adăugând elemente care au apărut între timp) și, la închiderea „ediției”, o știre de sinteză (eventual însoțită de fotografii).

Indiferent că este vorba despre o știre de ziar, de televiziune, de radio sau de agenție, parcurgerea unor etape bine definite (fiecare având importanța sa în procesul laborios, deloc facil, al redactării unei știri) este obligatorie. Forma finală, sub care informația, știrea, articolul ajunge în paginile ziarului sau în emisiunile de știri este determinată de politica editorială și de orientarea instituției media, însă procedura urmată pentru redactarea materialului respectiv este, în linii mari, aceeași, și anume:

Selectarea informațiilor

Alegerea unghiului de abordare

Scrierea unei prime variante

Conceperea unui „intro” (lead-ul, în cazul știrilor de radio sau televiziune)

Redactarea textului

Titrarea

În ciuda prejudecății cu privire la scriitura de presă, cazurile în care un jurnalist scrie un articol dintr-o dată, fără efort, sunt rarisime. Un articol sau o știre presupune un proces laborios, materialul poate fi rescris de mai multe ori, de fiecare dată cu alte nuanțe. Nu de puține ori, urmare a intervenției editorului, anumite aspecte pot fi atenuate iar altele potențate; articolul (știrea) propune, astfel, o altă abordare a evenimentului despre care relatează.

Genurile redacționale în presa scrisă

Știrea

Știrea este cel mai concis gen jurnalistic, este expresia însăși a informării prin presă. O definiție a termenului ne indică faptul că știrea este punerea în formă, prelucrarea și structurarea datelor unui eveniment real într-un discurs purtător de sens și apoi materializarea acestui discurs pe un suport media.
     În opinia francezului Pierre de Noye, informația de presă trebuie să aibă patru calități, să fie :

importantă

interesantă

nouă

adevărată

Luând drept bază aceste calități Pierre de Noye propune pentru informația-știre următoarea definiție: ”O bună informație pentru un jurnal este aceea care prezintă cel mai mare interes pentru cel mai mare număr posibil de cititori."
Întrebările la care trebuie să raspundă știrea:

Cine? (este autorul faptei)

Ce? (s-a întâmplat)

Unde? (s-a petrecut evenimentul)

Când? (a avut loc)

De ce? (s-a putut întâmpla)

Cum? (s-a întâmplat)

Scopurile știrii:

Să-l țină pe cititor la curent cu tot ceea ce este nou

Să contribuie la orientarea lui

Să-i trezească interesul pentru anumite fapte și evenimente

Să-i întrețină curiozitatea asupra desfășurărilor diverse ale faptelor

Să-l integreze în comunitatea locală, amintindu-i că are nu numai anumite drepturi ci și o serie de îndatoriri

Să-i faciliteze contactul sau legăturile cu diferite instituții și organizații;

Să-l țină la curent cu schimbările care au loc în structura acesteia.
Structura știrii:

Lead – introducerea sau capul știrii;

Corpul știrii, care dezvoltă introducerea;

Final, care trebuie să fie memorabil.

Lead-ul este nucleul informativ, care sintetizează principalele informații. Introducerea îndeplinește funcțiile de a surprinde esența faptului de viață, conținând, în acest sens, răspunsurile la întrebările: cine?, ce?, unde?, când? și, în al doilea rând, de a acroșa cititorul la lectură.

Corpul știrii conține date care explică și aprofundează introducerea, explicațiile care ajută la situarea evenimentelor în context și o serie de date secundare care întregesc imaginea faptului.

Finalul fixează în mintea cititorului evenimentul.

Tehnici de redactare a știrii de presă:

Piramida răsturnată

Piramida normală

Tehnica mixtă

Piramida răsturnată – tehnică americană sau lead. Ea constă în prezentarea informației de bază în chiar introducerea știrii, după care urmează date explicative, complementare, de context și alte detalii. Această metodă corespunde cel mai bine cerințelor cititorului modern, mereu sub presiunea timpului, care vrea să afle repede ce s-a întâmplat, și după aceea, dacă mai are timp, să afle de ce și cum s-a întâmplat.

Piramida normală – în cazul evenimentelor așteptate, despre care știrea de bază a fost deja livrată publicului. Știrea începe cu răspunsurile la întrebarile de ce? și cum? – explicând circumstanțele, contextul și istoria faptului, lăsând pentru finalul știrii (pentru baza piramidei) elementul informativ esențial.
Tehnica mixtă – știrile ample, de sinteză, impun forma vagon, care constă în elaborarea mai multor paragrafe, fiecare conținând în detaliu răspunsul la una din întrebarile pe care publicul mass-media și le pune în legătură cu un eveniment.

Feature

Feature este un gen de graniță care combină informația cu divertismentul (infotainment – information + entertainment).

Tipologie
-news-feature
-profil
-articolul de culoare (side bars)

-articolul de context (back graund)

-articolul de interes uman

-articolul de amuzament

-articolul de aventură

-articolul calendaristic

-articolul explicativ

-articolul utilitar

Caracteristici
-limbajul plastic,

-stil liber, neconvențional,

-începe cu un lead rezumat,

-sunt interesante, oferă divertisment cititorilor,

-permit o doză mai mare de creativitate, din partea autorului, față de știre.

Structura jurnalistică a informațiilor feature este asemănătoare modelului standard, impunând tehnica interesului în suspensie (se începe prin captarea atenției cititorului, din lead, și menținerea ei prin paragrafe explicative). O caracteristică a genului feature este tehnica deal-vale (între lead și final există dealuri informaționale – anecdote, exemple și comentariile reporterului).

Reportajul

Reportajul este, fără îndoială, genul publicistic ce a generat cele mai vii dispute, mai mult sau mai puțin academice, fiind adesea considerat un gen literar „împrumutat” de presă, părere larg răspândită și astăzi. Până la un punct, această percepție poate fi justificată de reflexele căpătate în deceniile de comunism, când presa nu era altceva decât un instrument de propagandă al partidului comunist iar abordările teoretice relative la comunicarea de masă au lipsit cu desăvârșire. În ceea ce privește superficialitatea cu care este tratat reportajul, Luminița Roșca are o explicație: „Confuzia este întreținută de faptul că reportajul este singurul gen publicistic care permite exploatarea mijloacelor stilistice specifice prozei”.

Putem apela, pentru clarificarea chestiunii, la modelul propus de Roman Jakobson, care identifică șase funcții ale limbajului, dintre care două sunt considerate definitorii pentru textul publicistic:

Funcția referențială

Funcția fatică

Nu mai este nevoie să argumentăm că reportajul are, din plin, aceste funcții, fiind o relatare de la fața locului, scrisă cu intenția de a informa. Reciproca este valabilă, până acum nimeni n-a afirmat răspicat că funcția referențială ar avea vreo relevanță pentru textul literar. Or, tocmai această funcție este cea care conferă specificitatea textului publicistic, implicit reportajului.

Reportajul nu numai că nu este doar un gen al literaturii, dar este fundamental diferit de celelalte genuri publicistice, în primul rând prin calitatea informației care stă la baza redactării articolului respectiv. Nu orice fel de informație de presă poate constitui subiectul unui reportaj. Faptele care nu se produc literalmente sub ochii jurnalistului, nefiind posibilă culegerea informațiilor brute concomitent cu desfășurarea evenimentului, nu pot constitui fundamentul redactării unui reportaj. Chiar dacă sunt întrunite toate elementele de bază ale redactării unui reportaj suntem încă departe de a fi depășit etapa teoretizării, reportajul fiind, prin natura sa, complex și greu abordabil, chiar în cazul respectării stricte a regulilor enunțate până acum. Așadar, trebuie avută în vedere, în primul rând, calitatea reporterului relativ la eveniment, el putându-se afla în ipostaza de martor sau în cea de participant. În ambele situații abordarea de către jurnalist a subiectului este similară, demersul său axându-se pe două procedee fundamentale: observarea și intervievarea atât a martorilor cât și a celor direct implicați. Cert este că nu poate fi vorba de un reportaj fără a avea detalii de la locul desfășurării evenimentului, obținute prin observare directă în momentul producerii acestuia.

Spuneam că nu orice știre este în mod automat subiect de reportaj. În cazul evaluării informației tratate în reportaj trebuie avută în vedere semnificația jurnalistică a faptelor. Altfel spus, prin relaționarea mesajului cu publicul țintă putem identifica valorile informației semnificativă din perspectivă jurnalistică:

Proximitatea temporală

Proximitatea spațială

Neobișnuitul faptelor

Conflictul

Consecințele

Captarea interesului uman

Clasificarea reportajelor

Înainte de toate trebuie spus că orice încercare de clasificare a reportajelor este minată de caracterul versatil al acestora, factorii ce pot determina aspectul final al redactării unui reportaj fiind numeroși iar criteriile ce concură la realizarea lui suportă largi interpretări. Jurnaliștii înșiși arareori țin seama de categoria, clasa sau tipul de reportaj în care se înscrie materialul realizat de ei. Așa încât această clasificare nu are alt scop decât acela de a facilita înțelegerea mecanismelor complexe ce stau la baza realizării unui interviu.

În Statele Unite ale Americii, una dintre clasificările acceptate de cvasitotalitatea teoreticienilor mass-media este cea propusă de Elma Scott Wattson și presupune următoarele tipuri de reportaj:

schițe de interes uman

relatări despre persoane interesante

documente umane autobiografice

reportaje istorice, schițe de călătorie

reportaje de interpretare

reportaje de popularizare a științei

reportaje de orientare practică

Deși autoarea reușește să ilustreze cu exemple din presa americană, clasificarea în cauză, legitimată de practica jurnalistică americană și britanică, are un impact relativ minor asupra observatorilor fenomenului mass-media din România, dat fiind faptul că presa de la noi are afinități mai degrabă cu presa de factură europeană. Mult mai aproape de paradigmele mass-media românești este tipologia propusă de Philippe Gaillard, care distinge două mari categorii de reportaje: „De o parte există reportajele specializate, care se mai cheamă uneori și cronici parlamentare sau politice, judiciare, sportive (…). De altă parte, găsim reportajul mai puțin specializat, care constă în tratarea unor subiecte fără legătură între ele și al căror tip este reportajul de informare generală”.

Avem, așadar, o clasificare al cărei criteriu este cel al specializării reportajului dar, ca și în cazul Elmei Scott Wattson, argumentele sunt mai degrabă empirice, fiind extrase din practica de presă la care se aplică.

În ceea ce privește presa românească, pornind tot de la observațiile directe asupra practicii jurnalistice, putem stabili, fără pretenția de a crea modele ultime, următoarele tipologii:

1. În funcție de tema reportajului:

a). reportajul de specialitate:

reportajul politic;

reportajul economic;

reportajul social-cetățenesc;

reportajul cultural;

reportajul sportiv.

b). reportajul de informare generală:

reportajul de călătorie;

reportajul de fapt divers;

reportajul portret;

reportajul cultural;

reportajul monografic;

reportajul publicitar.

2. După evoluția narațiunii:

reportajul propriu – zis;

reportajul – colaj;

reportajul – eseu;

reportajul – povestire;

reportajul – anchetă.

3. După componenta dominantă a personalității reporterului:

reportajul descriptiv;

reportajul de meditație filosofică;

reportajul de dezbatere etică.

Într-un studiudespre reportaj, Luminița Roșca propune alte două tipologii, specifice celor două școli de jurnalism dominante, franceză și americană:

concepția retorică a reportajului – teoreticienii francezi au clasificat reportajele în funcție de elementele pe care jurnalistul intenționează să le evidențieze:

elemente de decor – (reportajul de atmosferă) evidențierea acestora reflectă intenția autorului de a transmite cititorului „culoarea locală” a evenimentului, de a re-crea pentru public atmosfera de la fața locului, așa cum a perceput-o jurnalistul. O astfel de abordare atrage atenția asupra intenției jurnalistului de a-l transforma pe cititor în participant virtual la eveniment.

înlănțuirea faptelor – (reportajul de eveniment) nu presupune absența elementelor de atmosferă, ci doar plasarea lor în plan secund, în prim-plan situându-se evenimentul sau înlănțuirea de fapte ce prezintă semnificația jurnalistică.

evaluarea semnificației/complexității evenimentului – specifică școlii americane de jurnalism, care clasifică reportajele în funcție de complexitatea și semnificația faptelor ce stau la baza redactării interviului.

faptul divers – deși faptele diverse pot constitui subiecte pentru reportaje, cel mai adesea ele sunt prezentate în paginile ziarelor sub forma unor știri sau relatări. La o primă vedere, valoarea de informare a faptului divers este mică, dar „orice persoană aparținând comunității căreia i se adresează o publicație ar putea fi subiectul unui fapt divers” , ceea ce face ca această categorie de informații să aibă relevanță pentru comunitatea din care sunt culese și care constituie ținta publicației.

temele de actualitate – evenimente care se înscriu în aria preocupărilor de larg interes uman și social (accidente, crime, dezastre naturale, incendii etc.)

evenimente evidențiate prin complexitatea faptelor – evenimente cu impact major pentru societate și consecințe semnificative pentru populație: războaie, greve, revoluții, conflicte armate, etc.

evenimente caracterizate prin fapte ce se succed în timp – necesită o activitate de investigare de durată și au multiple semnificații umane și sociale. În această categorie se înscriu traficul și consumul de droguri în școli, traficul de persoane, fenomenul copiilor abandonați etc.

Pentru a concluziona, îl vom cita pe Michel Voirol: „scopul redactării unui reportaj este acela de „a-i face pe cititori să vadă, să audă și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit.”

Interviul

Definiții. Trăsături și funcții specifice

Ca și în cazul reportajului, pentru a înțelege și mai apoi defini interviul ca gen publicistic ce are aplicație largă în presa scrisă, trebuie să apelăm la elemente empirice, extrase din practica jurnalistică. Vom căuta, așadar, să aducem în dezbatere elementele relevante privind statutul, funcțiile și specificitățile genului. Multe texte purtând însemnele exterioare ale interviului inundă paginile ziarelor cu producții pseudojurnalistice marcate de lipsă de profesionalism și de o precară fundamentare teoretică a domeniului, astfel încât sub titulatura (pe cale de a se demonetiza) Interviu, citim adesea:

transcrierea unor banale discuții în care un ziarist, umil și sufocat de admirație în fața unei personalități (adevărată ori falsă, nu are importanță), acceptă cu seninătate valurile de platitudini și banalități revărsate de interlocutorul ce pare să-și fi dat brusc seama de „măreția” propriei staturi publice;

obișnuite declarații ale unor personalități, în fapt simple informări ce și-ar găsi locul firesc într-o știre de presă;

discuții de interes profesional pentru ziaristul însuși, ale căror rezultate ar trebui folosite ca bază de documentare pentru realizarea altor genuri jurnalistice.

Dicționarele de presă disting între interviul de documentare și interviul propriu-zis; dacă primul este un mijloc de culegere a informațiilor, o tehnică de documentare (metodă curentă si în medicină, psihologie, sociologie etc.), cel de-al doilea este una dintre principalele modalități de exprimare prin presă, modalități pe care le numim genuri jurnalistice.

Ca gen jurnalistic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebări și răspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitată de ziarist și purtată sub semnul actualității. Dacă toate celelalte genuri jurnalistice sunt opera unui singur autor (ziaristul), interviul este o operă de coautorat: ziarist și intervievat, chiar dacă la inițiativa primului. Și asta pentru că veridicitatea informațiilor și acordarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci și în cea a interlocutorului.

Interviul este, în ultimă instanță, un demers jurnalistic, o operă ziaristică, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presă revine în totalitate ziaristului. Ca și meritul pentru un interviu reușit. Doi ziariști pot realiza, cu același interlocutor și chiar pe același subiect, interviuri extrem de diferite din perspectiva calității ziaristice.

Etapele elaborării unui interviu

Regulile stabilite de teoreticienii mass-media, validate de practica ziaristică, impun, în elaborarea unui interviu, următoarele etape:

alegerea temei reprezintă un element-cheie al realizării unui interviu cu impact în rândul cititorilor: un interviu cu tema „recorelarea pensiilor” va avea o rezonanță mult mai mare printre cititori decât un interviu cu tema „creșterea viermilor de mătase”.

alegerea interlocutorului – interlocutorul oferă, în mare măsură, garanția succesului unui interviu. Dacă cel intervievat în legătură cu recorelarea pensiilor este Ministrul Muncii, valoarea interviului este mult mai mare decât dacă este chestionat, în legătură cu același subiect, primarul din localitate.

documentarea este, fără îndoială, cea mai monotonă și lipsită de spectaculozitate etapă, dar fără de care cu greu se poate imagina realizarea unui interviu demn de acest nume. Documentarea presupune muncă de rutină – parcurgerea unor materiale de presă mai vechi, pe același subiect sau relative la interlocutor; consultarea arhivelor, a documentelor oficiale, a jurnalelor private (dacă este cu putință), a scrisorilor, cărților și tot ce se presupune că ar aduce un plus de informație în legătură cu tema aleasă sau cu personalitatea celui ce urmează a fi intervievat. Documentarea permite jurnalistului să formuleze întrebări pertinente și, totodată, să atingă acele aspecte ale tematicii care ar putea fi de maxim interes pentru cititori, eliminând cât mai mult din reziduul reprezentat de discuția de complezență, inevitabilă (într-o anumită proporție) chiar și în cazul celor mai bune interviuri.

pregătirea întrebărilor – nu există o rețetă universal valabilă care să garanteze reușita interviului plecând de la un set de întrebări, însă un lucru este cert: întrebările trebuie să fie astfel redactate și „plasate” în timpul interviului, încât să provoace răspunsuri la problemele de interes pentru public. Tipurile de întrebări specifice interviului de presă sunt cele care trimit la scopurile urmărite de gen și anume:

întrebările factuale, care solicită răspunsuri directe, explicite și la obiect

întrebările de opinie, care vizează atitudinea, părerea și reacțiile interlocutorului față de realitatea imediată

întrebările de motivație, care evidențiază cauzele și condițiile faptelor sau opiniilor

întrebările de mărturie, care se adresează purtătorilor de cuvânt ai unor colectivități.

Întrebarea de interviu trebuie să fie aplicată (vădind familiarizarea ziaristului cu domeniul în discuție și documentarea la temă), pornind dintr-o curiozitate coincidentă cu cea a publicului, explicită, cerând exemple, evaluări, comparații, contextualizări, oportună (prinzând momentul unic în care o anumită întrebare trebuie neapărat pusă). Sunt de evitat întrebările puse în necunoștință de cauză, excesiv generale, închise, la care se poate răspunde monosilabic, prin Da sau Nu, ipotetice.

realizarea interviului – este, probabil, etapa cea mai dificilă a unui interviu. Munca depusă până în acel moment poate deveni inutilă iar interviul un eșec, înainte chiar de a ajunge la cititori, dacă reporterul nu respectă câteva reguli de bază, una dintre ele putând fi cea enunțată de Marcel Tolcea: „…fiți mai degrabă ofensiv și impertinent decât complezent.” O altă regulă în realizarea interviului propriu-zis ar fi adoptarea formulei celei mai potrivite cu profilul, statutul și prestanța interlocutorului:

interviul – pâlnie, care pleacă de la general spre particular

interviul – pâlnie inversată, care pleacă de la particular spre general

interviul cu ordine mascată, în care ziaristul uzează de întrebări la care interlocutorul poate răspunde cu ușurință, pentru a plasa, printre acestea, întrebările dificile, de ale căror răspunsuri este realmente interesat

interviul cu formă liberă, în care întrebările sunt condiționate de conținutul și logica răspunsurilor

redactarea interviului. Această ultimă etapă este una extrem de complexă, „interviul este o selecție, o ierarhizare și o restructurare a răspunsurilor date de intervievat” și nu transcrierea mecanică a însemnărilor din carnetul de reporter sau a textelor de pe banda magnetică. Scăpat de rigorile care decurg din relația sa cu interlocutorul, ziaristul se află acum în fața altor rigori: cele impuse de relația sa cu cititorul. Din această perspectivă, trecerea în pagina de ziar a materialului cules în timpul convorbirii presupune o serie întreagă de intervenții de ameliorare, precum și de compatibilizare cu discursul ziaristic. De regulă, intervențiile ziaristului sunt:

intervenții de ameliorare a conținutului – constau în selectarea datelor și opiniilor în funcție de importanța pe care o au pentru opinia publică; ierarhizarea acestora, astfel încât să se confere interviului coerența logică si o anume gradare a interesului la lectură;

intervenții de ameliorare formală – vizează sporirea expresivității stilistice și corectitudinea gramaticală.

intervenții de compatibilizare cu discursul ziaristic – constau în adaptarea discursului particular la cerințele comunicării cu publicul mass-media, precum și în „îmbrăcarea” editorială a interviului (titlu, șapou, ilustrație).

Titrarea interviului

Alegerea unui titlu, în cazul interviului, respectă imperativele generale ale titrării de presă. Titlurile bune reprezintă, oricât de surprinzător pare, o chestiune de har, de talent și nu una de experiență sau rutină. Există, totuși, elemente comune majorității interviurilor: titlul este constituit (parțial sau în totalitate) de o afirmație a interlocutorului, presupusă a avea cel mai mare impact asupra cititorului. Pe lângă titlu, interviul beneficiază, în majoritatea cazurilor, de un subtitlu (care-l prezintă prin nume și statut social pe intervievat) și, uneori, de un supratitlu.

Titlul are o importanță aparte, el constituind invitația la lectură și oferind motive pentru aceasta. În cazul interviurilor de mari dimensiuni, practica jurnalistică atestă folosirea intertitlurilor menite a organiza materialul, marcând elementele de interes și ușurând lectura (tehnică numită bumbistică). La capitolul texte autonome putem trece eventualele adnotări pe care ziaristul le presară pe parcursul interviului: notații de atmosferă, descrieri de context, elemente de portret fizic sau comportamental al intervievatului etc.

Ilustrația interviului constă, cel mai adesea, în fotografii de identificare a persoanei intervievate. Ziaristul își poate permite orice intervenție publicistică pentru a spori expresivitatea interviului său, cu o singură condiție: aceea de a nu deforma datele sau opiniile interlocutorului.

Tipuri de interviu

Școala jurnalistică franceză inventariază cinci tipuri de interviu:

interviul-relatare,

interviul-mărturisire,

interviul de opinie,

interviul de analiză

interviul-portret.

Școala jurnalistică americană adaugă următoarele tipuri:

explicativ

justificativ

directiv

ipotetic

alternativ

coordonativ.

Chiar dacă nu se poate vorbi despre o școală românească de presă, practica jurnalistică din țara noastră oferă premisele enunțării unei tipologii a interviurilor. Avem în vedere două criterii care sunt validate de practica jurnalistică din România: cel al scopului și cel al specificului participării ziaristului la interviu.

În funcție de scopul urmărit, principalele tipuri de interviu practicate în presa noastră sunt:

interviul informativ este fundamentat de obligația ziaristului de a informa publicul în legătură cu un eveniment care se constituie într-un subiect de actualitate. Dacă orice text ziaristic trebuie să răspundă, în general, întrebărilor: Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum?, interviul informativ răspunde, cu preponderență, primelor patru întrebări.

interviul de opinie este interviul judecăților de valoare și răspunde prioritar întrebărilor: Cum? și De ce?.

interviul-portret, cu funcție explicit formativă, aduce la cunoștința publicului date despre personalități exemplare

În funcție de specificul participării ziaristului la interviu, principalele tipuri de interviu practicate în presa noastră sunt:

interviul propriu-zis – ziaristul se rezumă la a pune întrebările pe care le-ar pune și publicul său, interesat de datele exacte ale unui eveniment cu semnificație socială;

convorbirea – ziaristul intră într-un schimb de idei cu interlocutorul său, aducând în discuție argumente pro, contra sau de completare a afirmațiilor acestuia;

interviul-colectiv (sau masa rotundă)- ziaristul invită doi sau mai mulți interlocutori pentru a putea lămuri, din perspective diferite (de obicei complementare), un subiect de actualitate.

Ca și în cazul altor genuri jurnalistice, clasificările interviului au, în primul rând, virtuți didactice, teoretice. Practica de presă atestă faptul că un interviu bun îmbină, de regulă în proporții diferite, scopuri și modalități de abordare proprii mai multor tipuri de interviu.

Ancheta de presă

Considerații generale

S-a spus adesea că sintagma anchetă de presă este o exagerare, ba chiar că ar avea conotații periculoase, sugerând imixtiunea în domenii ce țin mai degrabă de competențele și atribuțiunile Puterii executive sau judecătorești. S-a mai spus că termenul ar fi doar o invenție gazetărească, un mit al presei despre ea însăși. Cert este – și practica jurnalistică relevă acest adevăr – că, fără să se substituie instituțiilor oficiale, mass-media a reușit să impună ancheta de presă ca instrument de evidențiere a disfuncționalităților din societate, lăsând pe seama autorităților – și ele sub ochiul atent al presei – rezolvarea legală, în virtutea atribuțiilor proprii, a cazurilor semnalate.

Trebuie spus de la început că realizarea unei anchete de presă presupune din partea jurnalistului calități personale de neînlocuit: curaj, perseverență, intuiție, spirit de observație, dinamism. Jurnalistul de investigație este de un soi aparte, îndrăzneala și temperamentul reclamate de realizarea unei anchete nefiind la îndemâna oricui. Definiția oferită de DEX termenului anchetă este departe de a fi mulțumitoare:

anchétă s. f.: 1. cercetare făcută de o autoritate publică în scopul stabilirii împrejurărilor în care s–a produs un fapt și a răspunderilor. 2. metodă de investigație științifică, prin cercetarea pe teren; (p. ext.) gen publicistic în care se prezintă rezultatele unor asemenea cercetări. (<fr. enquęte)

Ancheta de presă. Tipuri de anchete.

Ca în tot ceea ce ține de cercetarea și teoretizarea în domeniul comunicării de masă, distingem și în cazul anchetei de presă două poziții distincte, chiar dacă, pe undeva, convergente: cea a teoreticienilor francezi și cea susținută de școala americană de presă. Astfel, Jacques Mouriquand propune un model cu patru tipuri de anchete:

ancheta de actualitate – caracteristică ziarelor importante, cu tiraj mare și audiență națională, este plasată sub semnul evenimentului, importante fiind nu atât stilul sau documentarea, cât rapiditatea cu care se mișcă jurnalistul și prezența de spirit a acestuia.

ancheta de fapt divers – în ciuda similitudinilor, nu este nici anchetă de actualitate și nici anchetă polițistă. De altfel, spre deosebire de anchetatorii „oficiali” (polițiști, procurori etc.) jurnalistul nu își propune să stabilească vinovății, eforturile sale fiind concentrate pe circumstanțele cazului investigat. Jurnalistul poate lansa ipoteze sau semne de întrebare, în baza detaliilor adunate prin mijloace specifice, dar nu se substituie niciodată polițistului, procurorului sau judecătorului.

ancheta magazin – un gen mai puțin agreat de cotidiane, de unde lipsește aproape cu desăvârșire, este totuși larg răspândit în presa tematică sau în publicațiile săptămânale, unde, nefiind sub presiunea imediatului, poate avea un efect publicistic puternic, determinat de originalitatea temei sau bogăția informațiilor prezentate.

ancheta de investigație – specifică mai ales practicii jurnalistice americane, este un gen „de frontieră”, în sensul că îmbină elementele reportajului cu cele ale cercetării detectiviste; este un „gen de frontieră” și în sensul american al termenului, legat de colonizarea vestului sălbatic: supraviețuiesc doar cei puternici, perfect adaptați și care au arme bune. Din fericire, în cazul anchetei de investigație, se uzează, banal, de fapte și argumente, nu de puști sau pistoale. Metodele folosite pentru a obține informațiile ce fundamentează ancheta nu sunt, însă, întotdeauna banale.

O altă clasificare a anchetei de presă ne oferă Jose De Broucker, care definește două atitudini jurnalistice importante: a ști în plus și a înțelege mai bine:

ancheta informativă

dezvăluie informații ascunse

identifică informații virtuale (potențiale)

reconstituie informații lacunare

ancheta interpretativă – spre deosebire de ancheta informativă, vizează sensul, semnificația faptelor și nu evenimentul în sine. Acest tip de anchetă, deși nu presupune o documentare laborioasă, impune, totuși, unele exigențe:

stabilirea corectă a problematicii

încadrarea corectă a problemei

studiul corect al dosarului tematic, pentru a selecta faptele ce susțin tema; argumentele și opiniile în discuție, divergențele dintre ele; referințe despre persoanele și instanțele în cauză; slăbiciunile dosarului: datele perimate ori lacunare, alte puncte de vedere, absente sau tratate superficial

lista ierarhizată a muncii de verificare, actualizare și completare personalizată a faptelor, analiza punctelor de vedere aflate în dispută

aplicarea în practică a acestor liste

formarea unor convingeri intime

luarea unei decizii redacționale

scrierea sau punerea în pagină presupune, la rându-i, două cerințe:

dimensiunea

logica

Ancheta de presă este, spuneam, un gen publicistic de frontieră, care prezintă, însă, avantajul unei libertăți cvasi-totale de abordare, ceea ce contează fiind efectul și nu mijloacele prin care se obține. Ceea ce nu înseamnă că ancheta este un gen publicistic ușor abordabil, la îndemâna oricui. Practica arată că e nevoie de opt până la zece ani pentru a transforma un ziarist talentat într-un bun jurnalist de investigație, iar în absența talentului timpul nu are nici o relevanță: aspirantul lipsit de har nu va ajunge niciodată jurnalist de investigație.

Editorialul

Editorialul reprezintă poziția oficială a publicației față de un subiect de actualitate și important pentru public; reprezintă vârful genurilor de opinie.
Câmpurile privilegiate ale editorialului sunt: politica, socialul, economicul, educația, criminalitatea-infracționalitatea.

Editorialul nu ar trebui să poarte semnătura unei persoane, întrucat el reprezintă vocea unei instituții, în speță ziarul.

Editorialistul are de ales dintr-o paletă foarte variată de tonuri: umor, sarcasm, satiră, parabolă, parodie.

De obicei, cel care își asumă responsabilitatea unui editorial este jurnalistul cu experiență, din conducerea ziarului, cu reprezentare culturală și generală aprofundată, un tip care are simțul umorului și al ironiei.
De cele mai multe ori, cei care scriu acest gen de articole au impresia că vor schimba lumea. De fapt, acest lucru nu s-a confirmat foarte des. David Randall, amintește în lucrarea sa, "Jurnalistul Universal" doar doua cazuri, în care au fost luate decizii memorabile, ca urmare a pulblicării unor articole de opinie: al lui Emil Zola, despre cazul Dreyfus, publicat în ziarul francez "L'Aurore" în ianuarie 1898 (de fapt, era vorba de o scrisoare deschisă, și nu de un editorial) și cazul lui Alfred Nobel, care și-a schimbat testamentul și a lasăt ca averea sa să constituie Premiile Nobel pentru pace, literatura și științe, aceasta în urma unui necrolog eronat (ce confunda moartea fratelui sau – Ludwing Nobel – cu a lui), care îl eticheta drept "negustorul morții".

Relatarea

Relatarea, ca și știrea, este un gen jurnalistic de informare pură. Relatarea este o știre dezvoltată, care tratează un subiect mai complex.

Ca întindere, relatarea se plasează între știre și reportaj.

Tonul relatării trebuie să fie absolut neutru, excluzându-se implicarea afectivă a jurnalistului.

Asemănări între relatare si știre: ambele sunt genuri de informare și în redactarea lor trebuie folosit un intro sau un lead direct.

În cazul știrilor, sursele de informare sunt altele decât jurnalistul însuși; în cazul relatării, este obligatoriu ca jurnalistul să fie principala sursa a informației; el trebuie să se găsească la locul și timpul la care urmează sau s-a întâmplat un eveniment (evenimente dinainte anunțate: conferințe de presă, diverse adunări politice, mitinguri, greve, spectacole, întreceri sportive; evenimente neașteptate: accidente, catastrofe).

Relatarea trebuie și ea să indice sursa informației.

Constructie:

Cum se scrie o relatare:

1. Atenția cade pe actori și pe acțiune.

2. Textul nu trebuie dezbrăcat complet de elementele de atmosferă, de culoare, citate directe, o scurtă descriere a cadrului…

3 . Tratează fiecare aspect al subiectului la locul lui; nu sari dintr-o parte a relatării în alta, pentru ca apoi să te întorci la prima parte.

4 . Nu se abuzează de citate.

5 . Relatarea trebuie să aibă un ritm firesc.

6 . Nu se dau explicații lungi și detaliate.

7 . Dacă există părți conflictuale ale subiectului, după relatarea punctului de vedere al uneia dintre părți, urmează imediat punctul de vedere al celeilalte părți, cu interese opuse.

Portretul

Portretul „este un articol care creionează personalitatea cuiva, evidențiindu-i caracteristicile: biografie, activitate, stil de viață, opinii, mod de a fi, detalii fizice.” (Jean-Luc Martin-Lagardette)

„Este un reportaj asupra unei persoane, o anchetă a unei persoane.” (Michel Voirol, Melvin Mencher)

Radu Bâlbâie consideră portretul jurnalistic o reprezentare a narațiunii centrate în jurul unui subiect animat, făcând astfel deosebirea față de descriere, care se centrează pe un subiect non-animat.

Subiecții portretelor sunt, de obicei, personalitățile: culturale, politice, sociale, mediatice, portretul fiind un gen în relație strânsă cu statutul social al personajului.

Nu în toate cazurile, obiectul portretelor jurnalistice este făcut de personalități. Subiecții pot fi oameni simpli, fiindcă fiecare individ reprezintă o experiență aparte. În cazul acesta, se urmărește captarea cititorului tocmai prin tratarea experiențelor comune, prin detașarea sau identificarea modelelor expuse de portretul jurnalistic.

Pamfletul

Pamfletul este „creație publicistică (în proză sau în versuri) de proporții reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viața societății.”

Mulți cercetatori și practicieni au afirmat că pamfletul politic este cel mai citit, aceasta fiind forma cea mai des utilizată a genului și poate și forma cea mai bine înzestrată.

Dintre caracteristicile pamfletului, capacitatea de a proiecta în spatiu și de a vizualiza e cea mai importantă. Întotdeauna pamfletul dă glas unei legitime indignări, valoarea lui fiind dată de scopul înalt pe care-l slujește, de tăria convingerii și caracterul pasional.

Sarcina pamfletului implică o mare responsabilitate socială și, de aceea,

împlinirea ei presupune o bogată experiență de viață și o mare experiență publicistică.

Sfera de cuprindere a acestui gen este fără îndoiala mult mai largă, pamfletul fiind practicat și în domeniul știintei, în domeniul literaturii, dar și în domeniul filozofiei, remarcându-se aici filozoful Lucian Blaga.

Încă din 1934, Geo Bogza spunea: „Pamfletul este un gen pur și simplu incandescent, un gen pe cât de formidabil, pe atât de periculos. El cere aceluia care vrea să-l întrebuințeze să fie perfect invulnerabil, să aibă o viziune și o viață de profet."

Recenzia

Specie a jurnalismului de opinie care constă în prezentarea succintă a unui volum nou apărut. Răspunde la întrebările "Ce este? și "Cum este?.

Dintr-o recenzie, nu pot lipsi următoarele elemente: datele concrete în legătură cu volumul, cu autorul, cu tema tratată în volum; datele de context semnificative care ajută la mai buna înțelegere a subiectului discutat; evaluarea importanței subiectului, evaluarea importanței volumului discutat.

Recenzia se deosebește de cronica (literară), prin aceea că nivelul de generalitate este mai redus. Pe de altă parte, formularea judecății de valoare o distinge de nota de lectură. Recenzia este importantă atât pentru informarea rapidă a cititorului ziarului/revistei, cât și pentru orientarea lui estetică, orientarea în dinamica mișcărilor de idei, dar și prin ajutorul pe care i-l oferă pentru a-și alege modalitatea de a-și petrece timpul liber.

În presa tipărită americană, semnificația recenziei este mai largă. Reviewings se referă la toate textele de opinie consacrate aparițiilor editoriale, dar și spectacolelor, filmelor etc. care conțin (obligatoriu) și o judecată de valoare.

Eseul

Eseul este o specie fixată la granița dintre literatură și publicistică, îmbinând elemente ale tuturor stilurilor functionale.

Compoziția eseistică oferă posibilități mari de a asocia idei venite din diferite domenii culturale.

Stilul eseistic este erudit, iar conținutul se bazează pe o viziune complexă asupra vieții.

Varietatea procedeelor stilistice, ca și faptul că nu presupune un tipar strict, fac ca această specie să se bucure de interes în toate domeniile culturale.

Eseul constă în consemnarea unor idei, a conexiunilor dintre ele, a părerii personale, într-o manieră elegantă (stil elevat, trimiteri culturale numeroase, informație bogată etc).

Un eseu poate să abordeze un aspect dintr-un domeniu anume (o idee, o temă, un simbol, un eveniment) de pe poziții filosofice, poate să apeleze la informații sociologice sau psihologice, poate să facă asociații în diverse arte, pe o temă oarecare etc.

Inclus în proza explozivă în mod curent, eseul este o specie fixată la granița dintre stilurile beletristic, publicistic și științific.

Eseul are câteva elemente specifice:

– subiectivitatea asumată

– prezentarea unor idei fără obligația de a fi demonstrate, argumentate

– asociații libere de teme, motive, simboluri, gânduri

– libertatea totală de a alege un anume stil

– atingerea mai multor domenii

Tiparul compozițional al speciei a fost preluat în stilul jurnalistic în special pentru articolele în care se îmbină comentariul și relatarea succintă a unor impresii pe marginea unui eveniment, a unei cărți, a unei idei etc.

Mass-media mileniului III. Online journalism

„Când poți publica pentru ochii întregii lumi din dormitorul tău, știi că ceva s-a schimbat!”

Evoluția tehnologică și comunicarea de masă.

Secolul XX a fost martorul unei adevărate revoluții a mijloacelor de comunicare în masă. Mileniul III, supranumit încă înainte de a deveni prezent mileniul comunicării, pune omul modern în fața unor noi provocări. Canalele tradiționale de comunicare sunt excedate, volumul tot mai mare de informații a impus apariția unor noi vectori purtători ai mesajelor. Omul modern, confruntat cu o acută criză de timp, nu poate asimila informațiile transmise prin mijloacele de comunicare clasice:

Presa scrisă

Radio

Televiziune

Cinematograf

Această problemă a fost rezolvată prin adoptarea de noi tehnologii și utilizarea acestora în procesul de comunicare. Apariția internetului reprezintă, probabil, cea mai spectaculoasă etapă a dezvoltării mass-media. Caracterizat de simultaneitate și cvasi-ubicuitate (mesajul poate fi receptat simultan cu transmiterea lui, practic oriunde în lume), jurnalismul on-line a schimbat regulile jocului, caracteristicile noului canal media fiind accesul la informația globală, abundența știrilor (din toate domeniile și din toate colțurile lumii), interactivitate si facilități audio-vizuale. 

În ciuda potențialului uriaș pe care îl prezintă (să notăm doar creșterea semnificativă a audientei în rândurile celor dezinteresați de presa „clasică”), jurnalismul on-line a fost, și este, receptat ca o adevărată amenințare la adresa valorilor si standardelor tradiționale ale jurnalismului.

Noul mass-medium reprezintă, de fapt, un altfel de jurnalism, constatare susținută de elementele definitorii ale jurnalismului on-line: știrile îmbracă o altă formă decât cea „tradițională”, apariția noilor tehnologii multimedia impunând alte rigori în ceea ce privește redactarea și, mai ales, editarea.

Jurnalismul on-line presupune o abordare diferită a tehnicilor de culegere a informațiilor și documentare. Schemele clasice de organizare și structura redacțiilor suferă, de asemenea, transformări spectaculoase.

Relațiile între redacții și în interiorul acestora, ca și relațiile între jurnaliști si marele public sunt așezate, la rândul lor, pe alte baze. Principalul atu al jurnalismului on-line îl constituie mobilitatea, adaptabilitatea. O știre publicată într-un ziar „clasic” este actualizată abia a doua zi, pe când știrile publicate on-line sunt actualizate permanent. Reversul medaliei îl reprezintă scăderea (dramatică, în unele cazuri) a calității informației. Oricine are un calculator conectat la internet poate deveni un editor de ziar on-line. Ori, exigențele profesiei de jurnalist sunt aceleași, indiferent de canalul media folosit.

Jurnalismul on-line datează de la începutul anilor ’90; în 2001 erau înregistrate aproximativ 14.000 de titluri. Evoluția cantitativă, deși spectaculoasă, este departe de a dezvălui adevăratele proporții ale fenomenului. Dacă la începuturile sale jurnalismul on-line era încă tributar manierei clasice de prezentare a știrilor și articolelor (texte așezate astfel încât să se potrivească în „pagina” reprezentată de ecranul monitorului), publicațiile de pe internet moderne exploatează din plin tehnologia multimedia, rezultatele fiind cu adevărat spectaculoase.

Specificul jurnalismului on-line

„Axioma internetului: Dacă ceva există în lumea reală, atunci pe Internet vei găsi și 100 de site-uri despre acest subiect.

Corolar: Dacă ceva nu există, atunci vei găsi 1000 de site-uri despre asta.” 

Deși în ceea ce privește definiția jurnalismul on-line există numeroase opinii, în cele mai multe cazuri divergente, putem accepta că este o a „patra forma” de jurnalism.

Cunoștințele dobândite într-o instituție de presa tradițională (presa scrisa, televiziune sau radio) sunt necesare dar nu și suficiente pentru a fi un jurnalist de succes în presa on-line. Folosirea caracteristicilor specifice internetului (aplicațiile multimedia, interactivitatea si hipertextul) impune exigențe suplimentare în exercitarea profesiei. Ca și în cazul presei tradiționale, teoreticienii au stabilit o serie de reguli ce trebuie respectate pentru realizarea unei publicații on-line reușită.

Elementele esențiale ale unei publicații online sunt:

Originalitatea materialelor conținute,

Calitatea fotografiilor (din punct de vedere tehnic, dar și din perspectivă artistică)

Existența arhivelor, care permit accesul la informații și date prezentate anterior

posibilități de participare a utilizatorilor (interactivitate),

stratificarea conținutului,

navigare facilă,

forum de discuții,

convergența mediilor,

Jurnalismul on-line are câteva trăsături specifice, care îl deosebesc de presa tradițională:

Caracterul imediat – exprimă posibilitatea de a transmite informația simultan cu desfășurarea evenimentului sau imediat după producerea lui. Deși radioul și televiziunea au, la rândul lor, această capacitate, cele două mijloace media nu pot difuza o informație decât întrerupând programul care se difuzează în acel moment. O publicație on-line are posibilitatea de a actualiza informațiile simultan și minut cu minut, ori de câte ori este nevoie, pentru a oferi cele mai noi știri. În plus, internetul nu „suferă” de lipsă de spațiu.

Posibilitățile multiple de punere in pagină. Publicațiile on-line nu sunt confruntate cu limitări de spațiu (așa cum se întâmplă cu presa scrisă) și nici nu au probleme cu timpul de antenă (radioul și televiziunea). O astfel de publicație poate avea câteva sute de pagini, care pot fi citite și independent, existând practic o infinitate de variante de aranjare a materialelor și fotografiilor .

Folosirea elementelor multimedia. Publicațiile on-line pot oferi simultan: text, imagine, animație, grafice sau componente audio si video.

Platforme flexibile de distribuție. Internetul permite difuzarea simultană a informației către mai multe suporturi. Ea poate fi publicată pe un site, trimisă prin e-mail, expediată către un telefon mobil sau inclusă într-o bază electronică de date, unde poate fi consultată de orice utilizator de calculator.

Arhive. Consultarea bazei de date (arhive) electronice este mult mai simplă decât consultarea unei arhive de ziar. Accesul la articole publicate anterior este facil și nu obligă utilizatorul să părăsească pagina publicației pe care o citește. De asemenea, posibilitatea de căutare a unor informații în funcție de subiect sau cuvinte cheie, transformă consultarea arhivelor electronice în modalitatea de informare/documentare preferată de din ce în ce mai mulți utilizatori de calculatoare conectate la internet.

Construcția si receptarea nonlineara a conținutului. Spre deosebire de radio sau televiziune, care prezintă informațiile in linie (ex: știrile sunt urmate de intervenția prezentatorului, care la rândul ei este urmată de un alt material – ascultătorul nu poate alege ce dorește să audă, ci trebuie să aștepte prezentarea informației pe care o dorește), publicațiile on-line au la bază un model nonlinear de prezentare a informației. Utilizatorul are posibilitatea de alege ceea ce îl interesează, dintre materialele publicației. 

Construcția conținutului pe Internet. Utilizatorul (cititorul unei publicații on-line) trebuie să aibă posibilitatea de a descifra informația indiferent de punctul de intrare in articol.

Interactivitatea. Utilizatorul are posibilitatea de a interveni în actul conceperii și elaborării unei publicații on-line. El are posibilitatea de a face comentarii pe marginea articolelor, poate contacta autorul, poate contacta alți utilizatori (cititori) sau poate folosi facilități specifice mediului electronic (forumurile sau listele de discuții etc.). 

Legăturile electronice (link-urile). Reprezintă un element important în dezvoltarea internetului, conferindu-i utilizatorului posibilitatea de a accesa succesiv mai multe surse (site-uri) în legătură cu un anumit subiect. Practic, publicațiile on-line au patru modalități de a folosi legăturile (link-urile):

în cadrul aceluiași material

dintr-un material in alt material sau in alt element (imagine, secvențe audio sau video) din același site.

dintr-un material intr-un alt site cu care s-a efectuat un schimb de link-uri. Astfel, posibilitatea ca utilizatorul sa se reîntoarcă in scurt timp in site-ul de unde a plecat e mare.

dintr-un material intr-un alt site. 

 Documentarea și scriitura în presa on-line

 Deși presa on-line are trăsături caracteristice care o delimitează net de presa tradițională, există și punte de convergență, unul dintre aceste puncte, în care se întâlnesc metodele clasice cu cele moderne, electronice de informare în masă, fiind documentarea. Documentarea pe Internet nu este o caracteristică exclusivă acestui gen de presa. Documentarea asistată de calculator (în terminologia anglo-saxonă Computer Assisted Reporting – CAR) este folosită pe scară largă de către jurnaliști. Procesul de concepere și elaborare al unei publicații on-line trebuie să respecte patru principii de bază: 

Urmează regulile jurnalismului tradițional:

concizie

obiectivitate

acuratețe

Împărțirea articolului în blocuri de informație prin tăierea și rescriere. Indiferent de complexitatea articolelor utilizatorul nu va fi obligat să parcurgă tot textul pentru a găsi ce caută. Ca și în scriitura „clasică”, propozițiile trebuie sa fie dinamice iar paragrafele scurte, stilul direct și lipsit de prețiozitate. Împărțire articolului în blocuri de informație permite integrarea elementelor multimedia și facilitează implicarea directă a utilizatorului (interactivitate). Când se „taie și se rescrie” un text trebuie avut in vedere consumul nonlinear al informației.

Exploatează avantajele mediului on-line: rapiditate, interactivitate, multimedia, lipsa restricțiilor de spațiu, link-urile. Odată ce stilul, formatul și prezentarea grafică ale publicației au fost stabilite, posibilitățile sunt practic nelimitate (decât doar de capacitatea de stocare a server-ului). A publica o singură pagină sau o sută de pagini ține de decizia redacțională, neexistând impedimente sau dificultăți suplimentare din punct de vedere tehnic. În plus, textul unui material poate fi „îmbogățit” permanent prin adăugarea de noi amănunte, informații sau elemente multimedia. 

Folosirea celei mai potrivite tehnologii este un principiu care amintește de politica editorială în presa tradițională: jurnalistul folosește în realizarea publicației on-line doar elemente accesibile celor vizați de materialele publicate (EX: dacă publicul-țintă este format preponderent din home users, care accesează internetul prin intermediul liniilor telefonice, se va evita folosirea unor elemente multimedia ce necesită conexiuni de mare viteză.

Stilul publicistic: evoluție sau involuție?
Un studiu de caz.

Limba română în presa scrisă

Ansamblul de reguli specifice limbii este susceptibil de de fi eludat, iar greșelile (ori abaterile) reprezintă una dintre modalitățile de schimbare a limbii. Concepția statică despre limbă a fost înlocuită, în mod inevitabil, o dată cu adoptarea metodei comparativ-istorice de studiere a limbii. Această metodă, mai puțin rigidă, evidențiază ideea evoluției limbii, context în care abaterile de la norme constituie, în ultimă instanță, fundamentul însuși al evoluției limbii. Putem afirma că înnoirile lingvistice nu sunt altceva decât abateri generalizate, însușite în timp. Cu toate acesteA, ar fi o gravă eroare să punem semnul egal, în termeni absoluți, între abatere (greșeală) și modificare a limbii (evoluție lingvistică), din cel puțin 2 motive:

nu orice greșeală se impune;

nu întotdeauna o modificare lingvistică are la origine o greșeală.

Greșelile de limbă se pot explica prin mai mulți factori:

cunoașterea insuficientă a unei limbi;

comoditatea vorbitorilor;

analogia.

Dacă primul factor menționat intervine mai ales în cazul în care o limbă dată este vorbită de un străin, comoditatea vorbitorilor (legea minimului efort) reprezintă un factor intern de abatere care se manifestă cu precădere în fonetică și în vocabular”

Opinia multor specialiști este aeea că analogia reprezintă factorul cel mai important, întrucât este forma în care se manifestă ,legea generală de regularizare și de organizare tot mai coerentă a materialului lingvistic în cadrul sistemului unei limbi. O limbă evoluează însă nu numai prin modificările de sistem produse într-un singur plan, ci și prin diferențiere spațială și socială. În plan orizontal, se dezvoltă diferențele regionale (apar graiurile, dialectele), iar în plan vertical se diferențiază limbajele diferitelor grupuri sociale (limba literară, limba vorbită, limbajele tehnice, argourile etc.).

Formarea limbii literare aduce cu sine o lărgire a noțiunii de abatere lingvistică. La nivelul limbii literare, rigoarea normelor transformă în abatere utilizarea formelor, a termenilor și a construcțiilor populare sau regionale care nu au fost cuprinse în aceste norme. Aceeași acțiune restrictivă exercită normele limbii literare și asupra faptelor lingvistice proprii celorlalte variante sociale ale limbii. Abatere – din punctul de vedere al limbii literare – reprezintă și încălcarea normelor prin introducerea elementelor familiare, de limbă vorbită.

Un alt tip de incorectitudine decurge din proprietatea limbii literare de a fi diferențiată în stiluri, având fiecare, pe lângă un fond lingvistic comun, un număr de elemente specifice. Din acest punct de vedere, amestecul de stiluri, folosirea în cadrul unui stil a elementelor altui stil reprezintă – în foarte multe cazuri – o abatere. Abateri de la normele limbii române pot apărea și sub influența normelor din alte limbi (franceza, engleza); sunt de condamnat, în acest sens, o serie de calcuri abuzive, realizate la nivel semantic, dar și pur structural.

Pornind de la aceste premise, cercetătorii de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române și-au propus să monitorizeze limbajul presei scrise actuale. Au fost monitorizate câteva dintre publicațiile cu tiraj mare și impact în rândurile cititorilor de presă: Adevărul, Evenimentul zilei, Gazeta sporturilor, Libertatea, România liberă și Ziua.

Operația de monitorizare s-a desfășurat pe o perioadă de 6 luni (ianuarie – iulie 2003) și a urmărit limba română la nivelul tuturor compartimentelor sale esențiale: ortografie-punctuație, morfologie, sintaxă, vocabular și stilistică. O primă observație de ansamblu, rezultată din confruntarea cu concluziile cercetării întreprinse asupra presei audio-vizuale, se referă la numărul mai mare de abateri lingvistice înregistrate în cazul acesteia din urmă. Concluzia nu este frapantă: gradul mai mare de cenzură cu privire la corectitudinea exprimării, instituit la nivelul presei scrise, pe de o parte, și factorul spontaneitate, pe de altă parte, care intervine, de regulă, într-un discurs oral, sunt doar două dintre aspectele ce pot fi invocate pentru justificarea realității înregistrate. În același timp – trebuie să recunoaștem – cercetarea noastră a semnalat unele abateri nemenționate pentru presa vorbită, ceea ce nu înseamnă că astfel de fapte de limbă nu pot să apară și la acest nivel.

Ortografia și punctuația

Cele mai frecvente abateri de la normele de punctuație apar – în presa scrisă – în cazul folosirii virgulei. Se înregistrează aici două situații opuse: fie virgula este folosită în exces, fie nu apare deloc în contexte unde prezența ei se impune. În prima situație, cele mai multe exemple de folosire abuzivă a virgulei privesc acele cazuri în care autorul articolului simte nevoia să ia o pauză: în interiorul frazei, înainte de conjuncția coordonatoare copulativă și (cf. Faza a continuat, și Rădoi a marcat); pentru izolarea conjuncției însă în interiorul propoziției (cf. fãrã sã se întâmple, însã, ceva semnificativ); după conjuncția adversativă dar (cf. Dar, președintele irakian,…, neagã categoric…) sau după adverbul respectiv (cf. care au 6, respectiv, 4 puncte). Cazurile ,,clasice” de folosire incorectă a virgulei între subiect și predicat, respectiv între verbul copulativ și numele predicativ sunt, în general, evitate.

O evidentă manifestare de snobism lingvistic o constituie revenirea la ortografia etimologică, în cazul unor împrumuturi vechi, perfect asimilate sub aspect fonetic și grafic (cf. blitz / bliț; cocktail / cocteil; iceberg / aisberg etc.). Oscilațiile în scrierea anglicismelor se manifestă prin coexistența unor forme paralele reprezentând: grafia etimologică și grafia fonetică (cf. high-life ['haj-lajf]: high-life (forma cea mai frecventă în presa actuală), dar și hailaif; 2 variante ortografiate fonetic (cf. hamburger ['hmburgr: hamburgher, dar și hamburgăr, alături de grafia etimologică (hamburger). Cuvintele străine – în speță anglicismele – sunt marcate, de regulă, în presa scrisă prin diverse procedee grafice: ghilimelele, scrierea cu italice și cratima (între cuvânt și articol sau desinență); sunt însă și situații în care caracterul ,,străin” al unui termen sau altul nu este precizat în nici un fel.

Nu putem să nu remarcăm alt tip de greșeli de ortografie – dată fiind frecvența acestuia în presa actuală – și anume, erorile de tehnoredactare și de culegere: cu greu găsești în presa românească un articol în care să nu existe omisiuni de litere, silabe și chiar cuvinte întregi!

Abaterile de la nivelul morfosintaxei, constatate de lingviști, sunt numeroase și grave; majoritatea părților de vorbire (flexibile și neflexibile) furnizează exemple în acest sens.

Cele mai multe și mai interesante aspecte au fost relevate în utilizarea articolului posesiv-genitival. Astfel, sunt de notat, în primul rând, exemplele care ilustrează ,,confuzia” între articolul posesiv și articolul hotărât (feminin) (cf. demersul de recuperarea banilor, comisia de protecția muncii). Dacă în unele cazuri se remarcă prezența redundantă a articolului genitival (cf. cf. absența a lui Andrei Pavel), în altele, dimpotrivă, acest articol este omis (cf. întâlnirea Delegației Permanente și parlamentarilor). Cât privește acordul articolului posesiv cu substantivul, atragem atenția asupra realizării defectuoase a acestuia, anume cu substantivul cel mai apropiat, iar nu cu cel la care se referă (cf. înregistrarea în evidențele contabile ale unor cheltuieli nejustificate). O confuzie frecvent întâlnită în presa românească actuală este aceea dintre articolul posesiv-genitival și prepoziția a (,,de, pentru”), în structuri cu numerale / alți cuantificatori care precedă substantivul (cf. cunoscător al 15 limbi străine sau posesor al numeroase medalii).

La substantiv sunt de semnalat o serie de aspecte referitoare la gen și la număr: confuzia de gen (de ex., n./fem. pl., în loc de masc. pl., cf. nămețile / nămeții) sau apariția a două morfeme de plural (pentru același substantiv) (cf. căpățâni, dar căpățânele; remarci, dar remarcele). Referitor la ultimele exemple oferite, trebuie spus că oscilația între cele două morfeme de plural evidențiază o tendință de evoluție a limbii române; astfel, în româna contemporană, în locul desinenței -e la pl. fem., este preferată desin. -i. Uneori, o serie de substantive sunt articulate (enclitic) fără nici o justificare, în timp ce altele – însoțite de anumiți determinanți – se utilizează în forma nearticulată (cf. mediere între părțile prin convocarea unui consiliu de familie, respectiv cu zâmbete condescendente ale celor prezenți). Și declinarea cazuală pune probleme; se constată, astfel, utilizarea dativului, în locul acuzativului cu prepoziție, uneori aceste structuri apărând ca rezultat al traducerii literale dintr-o altă limbă (cf. opoziția Franței oricărei noi rezoluții asupra Irakului / opoziția față de), sau întrebuințarea nominativului în loc de genitiv (nedeclinarea substantivului respectiv) (cf. soldații celei de-a 4-a Cavalerie aeriene); astfel de erori de flexiune au fost semnalate și pentru presa audio-vizuală. Supărătoare este și succesiunea ambiguă și artificială de dative și genitive (cf. trăsăturile apropiate categoriei alimentelor ale acestui produs).

Fenomenul cel mai frapant, înregistrat și pentru presa vorbită, în cazul adjectivului, îl constituie atribuirea de grade de comparație unor adjective care, datorită sferei lor semantice, nu se utilizează decât la forma de ,pozitiv’ (cf. un agent inervant chiar mai letal sau reduceri foarte graduale).

Numeroase sunt și exemplele care ilustrează ,dezacordul’ pronumelui personal cu substantivul substituit (rezultatul este apariția unor construcții anacolutice, cf., de ex., drept dovadă a acestui fapt îl constituie modul în care deputatul…). Nu puține sunt cazurile în care cliticele, inclusiv cele clitice cu rolul de a anticipa substantivul, au fost omise (cf. îi apără și acoperă sau legea permite consumatorului… / legea îi permite consumatorului…). Probleme deosebite pune și pronumele (adjectivul) nehotărât, utilizat într-o serie de contexte negative, unde se impunea întrebuințarea pronumelui negativ (cf. orice sistem nu va putea oferi… / nici un sistem sau toți n-au nici o problemă / nimeni, nici unul nu are nici o problemă). Fenomene de dezacord (cu substantivul la care se referă / pe care îl însoțesc) ne întâmpină adeseori, în presa actuală, inclusiv în cea audio-vizuală, în cazul pronumelui relativ și al adjectivului pronominal de întărire (cf. serviciilor persoanei pe raza căruia sau însăși tatăl copiilor). Mult mai interesantă este însă ,,odiseea” pronumelui relativ care, la nivelul unor fraze mai lungi, în care întrebuințarea greșită (invariabilă) a relativului dă naștere la construcții ancolutice (cf. ,,Țările care așteptăm să facă progrese în acest domeniu…”// țările pe care le așteptăm sau țările de la care așteptăm).

Utilizarea inadecvată a diatezei, a timpurilor și a modurilor verbale sunt câteva aspecte mai interesante care ne-au reținut atenția la verb, aspecte care se regăsesc și la nivelul presei vorbite. Concret, este vorba despre fenomene ca: întrebuințarea formei active pentru diateza pasivă: cf. cercetările continuă de către / cercetările sunt continuate de către; sau utilizarea unor substantive-infinitive lungi (nefiind vorba despre verbe agentive, ci experimentale), urmate de locuțiunea prepozițională de către: cf. ordinul privind renunțarea de către RAR la verificarea tehnică); utilizarea prezentului în locul viitorului sau a infinitivului în locul conjunctivului, cf. legea permite consumatorului de a denunța / permite consumatorului să denunțe, în exemplul citat fiind foarte probabilă influența fr. permettre de). Sunt de menționat și alte fenomene, precum: omisiunea conjuncției să într-o enumerare de verbe la modul conjunctiv; treceri de la o conjugare la alta, în speță, de la conj. a III-a la conj. a II-a (cf. va bătea / va bate).

O altă constatare ce privește presa scrisă a fost aceea că sunt utilizate incorect adverbe în contexte negative (cf. nu a exclus și o nouă întâlnire / nu a exclus nici o nouă întâlnire). De asemenea, omisiunea unor adverbe negative (eventual, și a unei prepoziții) din contexte în care prezența acestora se impunea (cf. Dinamo nu dispune de un compartiment defensiv și o linie mediană / …și nici de o linie…). Frecvent întâlnită este întrebuințarea adjectivului în locul adverbului (este vorba, îndeosebi, despre adverbele maximum și minimum utilizate cu formă de adjectiv: maxim, respectiv minim). Pentru ilustrarea acestui ultim fenomen, au fost semnalate numeroase exemple și la nivelul presei audio-vizuale.

Prepoziția este una dintre părțile de vorbire care furnizează un număr considerabil de exemple în ceea ce privește utilizarea inadecvată (improprie) în presa românească actuală. O serie de prepoziții și locuțiuni prepoziționale se întrebuințează incorect în contexte care impun ocurența altor prepoziții, respectiv locuțiuni prepoziționale; este vorba, în ultimă instanță, despre probleme de natură lexico-semantică. De menționat faptul că, uneori, utilizarea inadecvată a prepozițiilor poate reprezenta rezultatul influenței unei alte limbi romanice, în speță franceza, asupra limbii române. Este și cazul locuțiunii vizavi de, cu sens local în limba română, ea extinzându-se însă patologic și la combinațiile cu substantivele abstracte (cf. vizavi de stadiul, vizavi de proiectul etc.). O altă construcție prepozițională care proliferează în româna actuală este de o manieră; se spune și se scrie, astfel, de o manieră pașnică și durabilă, de o manieră entuziasmantă, construcții artificiale și pretențioase care contravin spiritului limbii noastre.

Dacă în unele situații cercetătorii de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române au constatat utilizarea redundantă a unor prepoziții (cf. a susține în clar) sau apariția unor locuțiuni pleonastice (cf. drept pentru care), alteori au constat fenomenul invers: omisiunea unor prepoziții (în special, prep. de – înaintea unor substantive care exprimă unități de măsură, scrise întreg, date calendaristice sau omisiunea lui de cu sensul ,,de către”), pe de o parte, pe de altă parte – omisiunea unor elemente componente din structura unor locuțiuni prepoziționale (cf. urmare a / ca urmare a sau funcție de / în funcție de). Astfel de omisiuni se soldează adesea cu anularea coerenței frazei respective, cu apariția unor structuri anacolutice, ambigue (cf. Rămas în criză de efectiv după eliminările lui Pleșan și Papură din meciul cu Astra Ploiești, precum și a accidentării suferite de atacantul…), aspect evidențiat și pentru presa audio-vizuală. O locuțiune care se folosește tot mai frecvent în presa scrisă și vorbită din România, fără nici un fel de justificare lingvistică (poate doar aceea – nerecomandabilă – de a evita cacofonia) este ca și; în limba română, locuțiunea amintită se utilizează, în mod corect, cu valoare comparativă, nicidecum cu semnificația care i se atribuie în contexte de genul: a fost propus ca și candidat, să ne reexaminăm ca și creștini etc., contexte în care se puteau întrebuința alte prepoziții / locuțiuni prepoziționale: drept, în calitate de etc.

O serie de confuzii se produc și între diferitele tipuri de conjuncții; astfel, conjuncția disjunctivă ori este confundată cu cea adversativă or, deși fenomenul invers (utilizarea lui ori pentru or) este mult mai frecvent, aspect care poate fi pus și pe seama faptului că disjunctivul ori este mai familiar vorbitorilor limbii române, raportat la or, conjuncție neologică. Unele conjuncții compuse sunt utilizate într-o formă incorectă; este, bunăoară, și cazul lui ca…să, pentru care se întrebuințează că…să, în contexte în care între cele două conjuncții se intercalează alte elemente (în ultimă instanță, rezultă o structură anacolutică, cf. S-a hotărât că aproximativ 300 de salariați…să fie disponibilizați).De menționat și unele structuri conjuncționale pleonastice, frecvent întâlnite în presa scrisă: dar însă, dar în schimb.

Erorile de la nivelul sintaxei propriu-zise privesc îndeosebi acordul, topica și structurile ambigue. Comparativ cu presa audio-vizuală, unde greșelile de acord înregistrează o frecvență remarcabilă, în presa scrisă acest tip de abatere se regăsește într-o măsură mai mică. Cu toate acestea, remarcăm câteva dintre aspectele cele mai semnificative: realizarea acordului semantic în locul celui formal (este vorba, evident, despre situațiile în care acordul formal este recomandat de lucrările normative actuale); inconsecvența realizării acordului (acord semantic + acord formal, în aceeași frază, cf. Un grup de oameni de știință au efectuat vara trecută săpături,… unde a descoperit…); nerealizarea acordului între subiect și predicat (cf. Iar promisiunile executivului nu este decât praf aruncat în ochi, exemplu în care se face ,acordul’ verbului copulativ cu… numele predicativ!), între elementul predicativ suplimentar și numele la care acesta se referă (cf. fără a avea specificat pe etichetă denumirea) sau o serie de situații de hiperacord (cf. Încă nu sunt clare, nici acum, care sunt motivațiile acestora / Încă nu e clar care sunt motivațiile). Cât privește topica, trebuie spus că părțile de propoziție secundare au o poziționare nefirească, nespecifică limbii române: atributul substantival este plasat, astfel, la distanță considerabilă de regentul său, de asemenea, complementul – față de verb. ”tematizarea” subiectului în subordonate condiționale (subiectul este plasat înaintea conjuncției condiționale dacă!) generează structuri sintactice prolixe, de-a dreptul bizare, care n-au nimic a face cu topica limbii române (cf. Starea de căldură excesivă dacă va continua… / Dacă starea de căldură excesivă va continua….). Poziționate inadecvat sunt și o serie de adverbe: chiar (cf. înaintea chiar a dactilografei); încă (cf. a cărei identitate încă nu a fost stabilită) etc. Ambiguitatea, neclaritatea detectabile la nivelul multor fraze din presa românească scrisă reprezintă, în primul rând, rezultatul digresiunilor introduse în text; se remarcă, astfel, tendința, ca în locul mai multor propoziții / fraze clare, coerente să fie preferată o singură frază ,,atotcuprinzătoare”, aceasta în detrimentul exprimării literare.

Abaterile stilistice din presa scrisă sunt detectabile, cu precădere, la nivelul lexicului și al sintaxei și trebuie analizate în relație cu transformările petrecute în limbajul publicistic românesc după 1989, când asistăm la pătrunderea masivă în scris a oralității familiare și argotice. Se pare că limbajul comentariului sportiv este cel mai permisiv față de formele de oralitate familiară, evidentă mai ales la nivel lexical prin cuvinte, expresii și locuțiuni verbale din acest registru. Din nevoia de a șoca, se folosesc forme vulgare sau formulări agresive. Concret, la nivel sintactico-lexical, rețin atenția o serie de construcții bombastice (cf. echilibrul ființei actoricești); tautologii (cf. suprafața de luciu a apei); construcții defectuoase (în acest context al zăcămintelor; la terminarea liceului, la urmă); fenomenul de ,contradictio in adiecto’ (cf. 5 ani de eternitate).

Oralitatea se manifestă prin digresiuni, paranteze, repetiții, construcții eliptice, enunțuri fragmentare, toate acestea afectând claritatea mesajului.

Abaterile / greșelile semnalate în prezentarea cercetătorilor de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române își găsesc o posibilă explicație (nu însă și o scuză) prin cunoașterea insuficientă a unei limbi, comoditatea vorbitorilor, analogia, dar și a altor elemente care țin de specificul discursului publicistic: viteza cu care se redactează, tendința de evitare a cuvântului considerat ,banal’, căutarea cu orice preț a ineditului și a expresivității, dorința de a-l epata pe cititor etc.

Limba română în audio-vizual

Cercetătorii lingviști de la Academia Română au constat o serie de abateri de la normele lingistice, în presa scrisă. Rezultatele unui studiu realizat de Consiliul Național al Audio-vizualului și care vizează același aspect, dar la radiouri și televiziuni, sunt de-a dreptul alarmante. Din totalul abaterilor constatate în cele 6 luni de monitorizare cuprinse în analiză frecvența erorilor constatate se distribuie aproape la fel pe toate palierele lingvistice (cf. graficului alăturat). Cele mai multe abateri sunt de dicție, ortoepie, ortografie (37%), greșeli care dovedesc nivelul redus al cunostintelor lingvistice ale vorbitorilor.

Exemple : să nu mai aibe efect (= aibă), de la șaptâsprezece mii cinci sute la șaptâsprezece mii de lei (= șaptesprezece), evoluom în deplasare (= evoluăm), Cluji (repetat; pron. regionala, cu j muiat), optisprezece ani (= optsprezece), astfél (=ástfel)….

Greșelile de dicție sunt urmate ca număr de distorsiunile în sfera vocabularului (27%). Povestirea actualității în limbaj familiar este scuzabilă în măsura în care editorii încearcă să comunice eficient adică adecvând forma mesajului la repertoriul publicului. Necunoașterea sensurilor unor cuvinte, exprimările pleonastice, barbarismele, clișeele verbale, repetițiile sunt însă, inacceptabile.

Exemple :

i se atribuie și acestei ONU, ca să zic așa…;

caută o modalitate de a avea un cuvânt de spus, ca să nu zic altfel;

eu am revăzut acest film și toate țipetele (!);

un tanc american a găsit de cuviință și a tras un obuz;

ăla din tanc;

dar deci e vorba de o altă tragedie;

biroul ăla a fost bombardat;

ăla trăgea cu arma;

americanii ăia (discuția este bagatelizată și coborâtă în derizoriu, inclusiv prin limbaj)

zăpada care nici ea nu ne-a slăbit foarte tare

incertitudinile privind locatiile exacte ale dictatorului irakian (folosit impropriu cu sensul de ,,loc” sau ,,localizare, poziție, termenul reprezintă un anglicism);

puteți să-i luați șefului o cană haioasă

maxima se va cocoța la 20 grade;

cum va fi vremea pe-afară;

vremea va fi super;

soarele va trece la treabă

să vedem și alte știri pe scurt (clișeu, incorect gramatical: vă prezint pe scurt… sau: urmăriți și alte știri.)

Erorile de topică, sintaxă, frazeologie au ponderea de aproape un sfert din greșelile observate (22 %).

Exemple :

independența mass-mediei (= mass-media)

primele știri ale zilei din sport (topica)

concediul maternal se poate acorda de <către>

medicul de familie

A ținut cura de slăbire cu ceai de slăbit. Decât că ceaiul de slăbit era… (= Doar că; numai că)

acciza trebuie să crească până la nivelul celei praticat deja în UE = celei din )

Cele mai puține greșeli sunt cele de morfologie (14%).

din cauza ceței dense (ceții)

spera la o minune (vb. tranzitiv, deci fără prep.)

ce v-ar place să facă (= plăcea)

în ultimile zile (= ultimele) (greșeală frecventă)

salariul de două virgulă șapte milioane (doua milioane șapte sute…)

dezăpezire ( = deszăpezire; corect, cu pref. des)

Ca și în cazul monitorizării principalelor cotidiane, studiul CNA relevă o “ierarhizare” a posturilor radio-tv, în ceea ce privește frecvența și gravitatea erorilor comise. Astfel, postul TV cu cele mai puține erori consemnate este TVR 2. Realitatea TV acordă cea mai puțină atenție exprimării în limba română. Politicile editoriale ale posturilor tv (care promovează, cu excepția televiziunii publice, programe de divertisment și informație de tip fapt divers) situează conținuturile comunicate într-o realitate puțin comentată, ușor de înțeles de către privitorul căruia i se garantează dreptul la “minimum de efort”. Acest tip de situare în piața mass media este aducătoare de profit pe termen scurt dar poate fi păguboasă din perspectiva efectelor pe termen lung pe care le are asupra publicului:

perpetuarea unor valori care distorsionează reprezentările oamenilor despre lumea în care trăiesc

pierderea publicului căruia îi sunt transmise din ce în ce mai puține cunoștințe prin programele tv

incidența crescută a comportamentelor violente cauzate de prezența pe micul ecran a unui continuum agresiv, violent.

Raportul întocmit de CNA în urma monitorizării principalelor posturi de radio și televiziune atrage atenția asupra situației de criză profundă în care se află

limba română vorbită la televizor și radio. În comparație cu anul primei monitorizări a calității limbajului folosit la radio și tv, anul 2003 nu aduce mari schimbări în ceea ce privește grija pentru limbă a jurnaliștilor din media electronice. Aproape aceleași distorsiuni apar în observațiile monitorilor. Pericolul este ca eroarea să devină normă prin adoptarea ei de către un număr mare de vorbitori aparținând publicului de televiziune, în bună parte needucat. Aceasta înseamnă că televiziunile cultivă ignoranța publicului "flatându-l" cu exprimări sau greșeli încetățenite în limbajul curent.

Calitatea discursului mediatic este influențată de două categorii de factori:

factori interni, care țin de cultura organizației din care fac parte vorbitorii: nivelul scăzut de cunoaștere a limbii de către angajații televiziunilor, timpul scurt în care trebuie realizate programele, absența unor departamente de monitorizare și evaluare a competenței lingvistice în televiziuni și radiouri (excepția sunt televiziunea și radioul publice), politicile de programe ale mass media (orientare spre comercial: divertisment, informație șocantă, programe de “larg consum”). Modelul vedetei agramate este unul din pericolele la care sunt expuși spectatorii. În ultimă instanță, lipsa acestei preocupări poate crea o falsă agendă a publicului, cu repercusiuni serioase asupra modului în care oamenii își reprezintă lumea în care trăiesc și implicit în care participă la viața cetății.

factori externi – lipsa presiunii critice a publicului sau existența unei presiuni voalat-critice a forurilor care normează folosirea limbii; presiunea cerințelor societății de consum (televiziuni comerciale care sunt profitabile atâta vreme cât satisfac cerințele publicului), majoritatea televiziunilor cunosc aceste așteptări și încearcă să le satisfacă, de cele mai multe ori cu prețul alunecării în vulgar, scandalos, derizoriu.

Temerile legate de „pervertirea” limbii în audio-vizual au la origine Barometrul de Opinie al Fundației Soros Pentru o societate Deschisă, care confirmă periodic faptul că în jur de 70% dintre persoanele adulte din România petrec zilnic câteva ore în fața televizorului. În acest context, perpetuarea abaterilor lingvistice grave, din audio-vizual, se transformă într-o amenințare reală la adresa limbii române.

Sursa: Barometrul de Opinie Soros – Octombrie 2003 realizat de Metro Media Transilvania.

Când aproape jumătate din populație declară că nu citește cărți și aproape o treime nu citește ziarele, în timp ce aproape 70% din oameni se uită la televizor, atenția pentru temele impuse publicului și pentru felul în care sunt prezentate aceste teme devine foarte importantă. Publicul abordează un comportament de vizionare sau altul în funcție de interesul pentru temă și de rolurile pe care le-a deprins social.

Televiziunile oferă spațiul pentru desfășurarea tuturor acestor roluri. Ele cultivă în special nevoia de divertisment, informație și utilitate socială (temele văzute la televizor pot deveni subiecte de conversație).

În tabelul de mai jos, ponderea persoanelor care declară că împărtășesc subiecte aflate de la televizor este destul de mare. După cum se vede, emisiunile care sunt selectate de public pentru utilitatea lor socială sunt de divertisment (mondenități), despre evenimente sportive și talk show-uri politice.

Datele prezentate demonstrează în ce măsură teme din emisiunile TV trec în viața de zi cu zi a oamenilor. Putem presupune că modelul limbii vorbite la TV este preluat asemănător. Această ipoteză poate fi confirmată prin studii sociologice ulterioare.

Sursa: Barometrul de Opinie Soros – Octombrie 2002 realizat de Metro Media Transilvania.

Câți dintre cei care nu au învățat suficient în școală își confirmă modul eronat de folosire a cuvintelor limbii române vorbind așa cum au auzit la televizor?

Concluzii

Prin lucrarea de față ne-am propus pe de o parte explicarea acelor aspecte teoretice menite a asigura un control eficace al exprimării (orale sau în scris), iar pe de altă parte semnalarea pericolelor ce pândesc în spatele modelului "relaxat" de folosire a limbii române actuale, în presă. Modelul în cauză (modelul „relaxat”) generează cele mai multe dintre erorile existente, rădăcinile acestei stări de fapt regăsindu-se în confuzia identificării limbajului din audiovizual și din presa scrisă cu limbajul standard oral sau chiar cu acela familiar și nu cu limbajul îngrijit, public, cu limba românească literară.

Greșelile semnalate își găsesc o posibilă explicație – dar nu și o scuză – în cunoașterea insuficientă a limbii române, în comoditatea vorbitorilor dar și în alte elemente care țin de specificul discursului publicistic precum viteza cu care se redactează, tendința de evitare a cuvântului considerat "banal", căutarea cu orice preț a ineditului și a expresivității, dorința de a-l epata pe cititor sau ascultător etc.

Ofensiva neologismelor, stâlcirea și englezirea cuvintelor, împrumuturile lingvistice hazardate, interesul tot mai scăzut acordat de ziariști exprimării corecte sunt fenomene cu care se confruntă toate limbile Europei, supuse și ele proceselor globalizante. Numai că, în Franța sau în Spania, spre exemplu, instituțiile, comunitățile științifice, societatea civilă reacționează solidar și încearcă să stopeze, sau să diminueze consecințele acestor fenomene.

Cei ce folosesc globalizarea și iminenta integrare a României în UE ca justificare pentru starea de criză profundă a limbii române în presă (scrisă sau audio-vizală) scapă din vedere cel puțin două aspecte importante: integrarea europeană – ca și globalizarea – nu implică pierderea identității naționale ci, dimpotrivă, aport de specificitate națională. Uniunea Europeană personifică ideea unei unități plurale, în care fiecare popor își regăsește creativitatea și-și păstrează mândria diferenței. Nu poate exista decât o Europă a diversității, în care limba, tradiția și cultura rămân forțele vii ce hrănesc comportamentul uman și fac posibilă reforma mentalității. Cetățenia europeană e perfect compatibilă cu identitatea națională iar aceasta presupune mai întâi de toate o limbă frumoasă și sănătoasă, adaptabilă dar nu servilă, suplă și naturală, modernă dar precaută, mândră dar nu trufașă, grațioasă și inteligentă.

Cu alte cuvinte, o limbă care să fie – cum spunea Sextil Pușcariu – "nu un servitor al gândirii, ci un stăpân al ei".

Bibliografie

Colecția Mari ziariști români: M. Eminescu, N. Iorga, B.P. Hașdeu, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2000.

Hangiu, I., Dicționarul presei românești, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1987

Caragiale, I.L, Opere II, Opere IV, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București 1959 – 1964.

Teodorescu-Braniște, Tudor, Între presă și literatură, vol. I, Editura Minerva, 1989.

Ionescu, Nae, Roza Vânturilor, Editura Roza Vânturilor, București, 1990.

Șeicaru, Pamfil, Politica aistorică a României, Editura Elion, București, 2002.

Arghezi, Tudor, Pamflete, Editura Minerva, București, 1979, colecția Arcade

Râpeanu, Valeriu, Stilistica presei române în Filosofie și Jurnalism: sinteze anul II învățământ la distanță, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003, p. 233-244)

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 1999

Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Ed. Universității București, București, 2001

Bălănescu, Olga, Considerații asupra stilului publicistic în Analele Universității București, Limba și literatura română, anul XLIX, București, 2000, p. 53-62

Stanciu, Nicolae, Elemente sintactice populare în stilul publicistic în volumul Actele colocviului Catedrei de limba română 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române, Editura Universității București, București, 2002. p. 209-216

Krieb-Stoian, Silvia, Mijloace lingvistice de exprimare a aproximării în presa scrisă actuală, în volumul Actele colocviului Catedrei de limba română 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române”, Editura Universității București, București, 2002, p. 217-232

Pârvu, Ioana-Cristina, Aspecte ale metacomunicării în talk show în volumul „Actele colocviului Catedrei de limba română 22-23 noiembrie 2001. Perspective actuale în studiul limbii române”, Ed. Universității București, București, 2002

Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Ed. Polirom, București, 2002, p. 565-578

Coman, Mihai (coordonator), Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iași, 1997

Cerkez, Matei, Pădureanu, Victoria și Lupu, Flori, Limba română. Manual pentru anul I școli profesionale, Ed. SIGMA, București, 2002

Andrei, Mihai, Ghiță, Iulian, Limba română, fonetică, lexicologie, gramatică, stil și compoziție, execiții, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Jeanneney, Jean-Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Institutul European, București, 1997

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 1999

McQuail, Denis, Comunicarea,Institutul European, București, 1999

Roșca, Luminița, Textul jurnalistic în Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 46-54

Roșca, Luminița, Reportajul în Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 54-69

Tolcea, Marcel, Interviul, în Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 69-102

Popa, Marian, Comicologia, Ed. Pentru Literatură, București, 1975

Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, Ed. Pentru Literatură, București, 1969

Vlad, Ion, Aventura formelor, E.D.P., București, 1996