Stilul de Conducere Factor al Stresului Organizational

Cea mai vastă și cunoscută împărțire a stilurilor de conducere îi aparține psihologului german dar mai apoi american Kurt Lewin, a cărui idei în psihologie socială au avut o influență foarte mare asupra școlilor de psihologie americană și chiar asupra unor curente.

Stilul autocratic – este stilul în care leaderul i – a singur majoritatea deciziilor intr – o organizație, determină în cele mai mici detalii activitatea tuturor subordonaților. Se pune accent pe dirijarea și control ierarhic în care sunt fixate strict sarcinile de munca și metodele de lucru. Procesul decizional este controlat doar de manageri care își asumă toată responsabilitatea în luarea deciziilor. Acest stil este eficace, dar pe parcurs generează tensiuni, frustrări, nemulțumiri, apatie, iar în unele cazuri chiar rezistență din partea subordonaților. Angajații organizației sunt socotiți ca simpli executanți, activitatea de management, conducere este axată pe executarea sarcinii concrete. De regulă subordonaților nu li se explică obiectivele principale, dar li se cere doar executarea deciziilor luate de manager. Orice abatere de la decizia inițială luată de managerul instituției se sancționează. Acest stil presupune control și contrăngere excesivă și de regulă angajații sunt stresați în permanență, angajații sunt considerați de manager lipsiți de creativitate și necesită o îndrumare permanentă de rigoare. Contactele dintre membrii acestui colectiv supus stilului autocratic de conducere este foarte limitat, dat fiind faptul că managerii apreciază scăzut relațiile umane, sau acestea sunt ignorate complet. Raportul managerului cu subalternii este privit laconic, are un stil autoritar și orice părere sau observație din partea angajaților este inadmisibilă. Acest stil este generat de capacitatea profesională insuficientă atît din partea managerilor cît și din partea subalternilor, indisciplină sau stări conflictuale ale colaboratorilor la locul de muncă. Acest stil este cel mai des răspîndit la nivelurile medii și inferioare ale conducerii. Se bazează în permanență pe recompense și pedepse, acest stil într-un timp record ajunge să fie negativ, producînd în rîndul angajaților insatisfacție la locul de munca, delăsare, randamentul muncii din ce în ce mai scăzut, lipsa implicării active în organizație, și în cazuri extreme chiar și părăsirea organizației. El este indicat în situațiile de criză, factorii determinanți ai acestuia pot fi lipsa timpului, calitatea și fondurile bănești. Pe termen scurt poate fi folosit în situații speciale, atunci cînd deciziile trebuiesc luate cu maximă rapiditate sau cînd echipa de angajați au competențe reduse sau sunt neexperimentați. În mod obișnuit acest stil nu este agreat de oameni îndeosebi prin forma sa extremă producătore de teamă și frustrare. De aceea folosirea permanenta a acestui stil este contraindicată prin implicații negative și contraproductivitate.

Acest stil managerial a fost caracteristic unor forme mai vechi de organizare a activității economice, cum a fost, de exemplu, manufactura. Astăzi, stilul autoritar se dovedește incompatibil cu sistemele moderne, participative de conducere.

Stilul democratic – este stilul unde conducătorul implică în plan vast subordonații atît în grup cît și individual în atingerea unor obiective inițiale, stabilirea strategiilor de urmat, iar la sfîrșit evaluează performanțele realizate. Acest stil este foarte diferit de stilul autocratic, aici managerul și angajații acționează ca un tot întreg, colaboratorii sunt antrenați și informați în formularea propunerilor și sugestiilor. Deciziile nu sunt unilaterale, ele revin din implicarea și consultarea angajaților. El apreciază și stimulează creativitatea angajaților se urmărește mai mult punctul de valorificare și favorizare a competențelor și creșterii pe plan perfecționist. Respectă poziția psihosocială a individului în cadrul grupului social și se axează pe motivarea comportamentului uman a lucrului în echipă. Managerul are o atitudine flexibilă, nu este riguros, astfel încît în realizarea sarcinilor inițial înaintate se ține cont și de problemele și starea de spirit a angajaților. Predomină tendința de orientare spre membrii grupului cultivînd tendințe spre cerativitate individuală, ordine și disciplina, și în final urmărește permanenta modificare a relațiilor comportamentale vizavi de relațiile cu angajații. Persistă climatul favorabil la locul de muncă, relațiile umane sunt în permanentă dezvoltare, are loc atît comunicarea verticală cît și cea orizontală dinte șefi – subalterni. Managerii care practică acest stil de conducere au o satisfacție mai mare în munca exercitată. Practicarea acestui stil însă necesită de la persoana dată un grad foarte înalt de pregătire, competențe, o politică aparte de recrutare a personalului, evaluare, promovare și recompensare. Stilul este eficace, asigură stabilirea unor relații de bună colaborare leader – subordonați și a unui climat socioafectiv plăcut, precum și independența de acțiune a membrilor grupului.

Stilul ”laissez-faire” – este stulul de conducere permisiv, în care conducătorul lasă subordonaților săi întreaga libertate de decizie și de acțiune, acestora le sunt furnizate unele informații suplimentare în privința obiectivului principal și nu se interesează cum are loc desfășurarea activității acestora. Acest stil exclude total implicarea managerului, managerul fiind și el un simplu membru al grupului, el ignoră implicarea managerului în aceeași măasură în care stilul autocratic ignore grupul. Managerii permisivi oferă subordonaților un grad înalt de independență și rareori ajunge să folosească autoritatea, oferîndu – le șansa să se organizeze singuri în mod conștient. Managerul are rolul de a furniza informații grupului, înregistra rezultate, asigurarea contactului cu mediul extern, facilitarea operațiunilor angajaților decît de conducere. Stilul conduce la înregistrarea unei eficiente regresive a activității grupului (din cauza faptului că se lucrează la întamplare, fără angajarea profundă în muncă a subordonaților) și favorizează, la început, instalarea unei atmosfere destinse de lucru.

Un leader nu practică în exclusivitate un singur stil de conducere și că nici un stil nu este potrivit pentru toate situațiile cu care se confruntă un conducător, în consecință cea mai realistă abordare a stilului de conducere constă în considerarea acestuia ca fiind dependent de situația în care se exercită, de personalitatea conducătorului și de capacitatea subordonaților săi, ceea ce va determina același leader să utilizeze diferite stiluri de conducere.

Concluziile studiului lui K. Lewin au fost urmatoarele:

– Stilul autocratic asigura o productivitate inalta, dar conducatorul trebuie sa fie permanent prezent in cadrul grupului, intrucat rezultatele muncii scad apreciabil in lipsa acestuia.

– Stilul democratic este mai popular, mai agreat si mai consecvent din punct de vedere al productivitatii.

– Stilul liberal s-a dovedit slab din toate punctele de vedere, generand ineficienta.