Stilistica

Chiar dacă stilistica este o disciplină relativ nouă, apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, originile acesteia trebuie cautate în universul Antichității greco-latine, când, ilustre personalități ale vremii precum Aristotel (Retorica si Poetica), Teofrast (Despre stil), Dionisios din Halicarnas (Despre potrivireacuvintelor), Demetrios (Peri Hermeneias) si Pseudo-Longinos (Despre sublim), Cicero (Orator si De oratore), Horatiu (Epistule ad Pisones) si Quintilian (De institutione oratoria) manifestă preocupare pentru procedeele de exprimare și compozișie necesare celui ce folosește cuvantul ca ,,organ de comunicare. Este de notat faptul că erudiții Antichității percep stilistica în aspectul ei normativ și care se suprapune cu retorica. Sorgintea stilisticii trebuie căutată în dialectica intimă a acesteia cu retorica, o ars bene dicendi divizată în două componente: arta teoretică (ars rethorica, arta de a vorbi) și cea practică (ars oratoria, arta de a convinge). Artă atât a exprimării artistice, cât și a exprimării corecte, retorica statuează principii concrete de elaborare având drept principal scop persuadarea colocutorilor. Până la forma definitiva textul trecea prin mai multe faze ale elaborării: inventio, ce presupune găsirea materialului, dispositio, ce consta în stabilirea structurii materialelor găsite, elocuțio, o reprezenta stabilirea regulilor cu privire la utilizarea mijloacelor lingvistice (limba și figurile). Deși procesul de constituire/redactare a textului se încheia cu această ultimă etapă, din dorința de a fi cât mai elocvenți și datorită caracterului oral al acestor cuvântări li se mai adăuga memoria și actio/pronuntiation. Ulterior retorica s-a redus doar la elocuțio, ,,cuvânt ce se traduce și <<stil>>.” Lingvistul francez P. Guiraud subliniază sorgintea retorică a stilisticii: „stilistica e o retorică modernă sub o formă dublă: o știință a expresiei și o critică a stilurilor individuale; însă această definiție nu se degajă decît lent; și numai lent noua știință a stilului își va recunoaște obiectul, scopul și metodele sale” [Guiraud: 1961, p. 5].În aceeași ordine de idei, Ileana Oancea susținea următoarele: „literaturizarea retoricii petrecută încă în antichitate a făcut din ea în mod evident o stilistică, identificarea producîndu-se mai apoi și terminologic.”

Termenul stilistică este derivate de la substantivul stil ce iși are etimonul în limba greacă, stylos și în latină, stilus desemnând un instrument, de metal sau lemn, cu care se scria pe tabițe de ceară sau lut. Totuși, cel ce introduce, pentru prima data, noțiunea de stilistică este Georg von Gabelentz (1875), iar promotorul disciplinei este lingvistul elvețian Ch. Bally, discipol al lui Ferdinand de Saussure și membru marcant al Școlii de la Praga.

Definirea problematicii stilisticii este una delicată datorită atât obiectului acestei discipline, cât și a integrării clare în categoria științelor limbii sau științelor literaturii. În problematica obiectului stilisticii se pot urmări două direcții divergente care atrag după sine contradicții: stilul și limba. După cum susțineau lingviștii români D. Irimia și I. Iordan stilistica își fundamentează demersul pe baza etimologiei, mare parte a lucrărilor teoretice organizându-se conceptual pe noțiunea de stil. Astfel, conform lui D. Irimia ,,termenul stilistică numește cercetarea stilului”, iar pentru I. Iordan ,,stilistica însumează studiul stilului, adică studiul tuturor mijloacelor lingvistice folosite de un scriitor (sau orator), pentru a obține anumite efecte de ordin artistic…”

De fapt stilistica tradițională afirmă faptul că ,,stilul este omul”, dicton atribuit lui G. Buffon și care dezvăluie legătura intimă a stilului cu individualitatea celui ce profesează, însă Benedetto Croce îl respinge acest dicton întărind faptul că afirmația poate fi analizată și criticată din perspectiva binomului teoretic-practic. Omul nu este definit numai de facultatea de cunoaștere, ci și de competența sa analitică profundă, ,,omul e voință” ce înglobează procesul cognitiv. Afirmația este considerată de teoretician lipsită de conținut datorită faptului că se poate înțelege că ,,stilul e omul ca stil, adică omul, dar numai ca activitate expresivă” ori este eronată ,,fiindcă din ceea ce omul a văzut și a exprimat se pretinde să se deducă ceea ce omul a făcut sau a vrut, afirmând, în definitiv, că între a cunoaște și a vroi există o legătură de succesiune logică”. Croce își fundamentează părerea prin apelul la argumente incontestabile cum ar fi biografiile autorilor ce au fost contaminate de idilismul sau tragismul propriilor opere literare. Criticul și teoreticianul român T. Vianu, totuși, pentru a confirma caracterul individual al stilului, împărtășește mesajul transmis de Buffon, întrebându-se retoric dacă nu cumva ,,orice am are un stil al său, un chip de a întrebuința instrumentul general al limbii capabil de a-l exprima în diferențierea lui individuală.” Este clar că există o perspectivă diferită asupra obiectului stilisticii, iar singura perspectivă asupra disciplinei este conferită de perspectiva clasică sau cea modernă.

Dictionarul de termeni lingvistici defineste stilul (de la gr. stylos, lat. stilus – stilet, betisor cu care se scriape tãblitele de cearã) ca “totalitate a particularitãtilor lexicale, morfologice, sintactice, topice si fonetice, precum si a procedeelor caracteristice modului de exprimare – oralã si scrisã – al unui individ, al unei categorii sau colectivitãti de vorbitori”, definitie din care se desprinde ideea existentei unui stil individual, propriu unui individ , si a unui stil functional, propriu unor grupuri de oameni care au o formatie culturalã comunã si actioneazã în acelasi domeniu de activitate.

Pentru Ch. Bally, stilul reprezintã aspectul individual al artei literare, rezultat din intentia artistului de a crea efecte de ordin estetic, apartinând deci esteticii. Obiectia lui Bally în ceea ce priveste includerea stilului în cercetarea faptelor expresive ale limbii este cã limbajul poetic opereazã nu cu mijloacele expresiei spontane, ci cu un produs elaborat al acestora, asadar cu procedee strãine comunicãrii naturale. Dar, asa cum va afirma Leo Spitzer, faptele stilistice din expresia comunã stau si la temelia limbii scriitorului, iar cele de stil se pot regãsi si în limbajul vorbitorului obisnuit, stilistica si stilul nefiind notiuni ce se exclud, ci variante ale unuia si aceluiasi concept. Karl Vossler, adept al stilisticii estetice, considerã stilul ca ,,întrebuintare individualã a limbii”, afirmând cã ,,orice expresie lingvisticã trebuie sã fie explicatã ca o creatie liberã si individualã (nãscutã) din intuitiile individuale ale individului vorbitor.” Dar, asa cum a fost interpretatã critic conceptia sa10, explicatia faptelor de limbã drept creatii individuale, produse ale spiritului estetic, transformã lingvistica într-o stilisticã, iar aceasta nu ar fi decât un compartiment al esteticii.

Lingvistul german Leo Spitzer se bazeazã pe aceeasi conceptie asupra limbajului ca si Vossler (idealistã si/sau individualistã), dar pentru el stilul este un domeniu comun unde se pot întâlni limba si literatura. Stilul este, dupã Spitzer, limbã interpretatã ca artã.

În spatiul românesc, definind stilul din perspectivã literarã, Tudor Vianu arãta cã acesta

reprezintã “unitatea structurii artistice într-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual, natiunea, epoca sau cercul de culturã. Unitatea si originalitatea sunt cele douã idei mai particulare ce fuzioneazã în conceptul stilului”.12 Referindu-se la dubla intentie a limbajului si problema stilului, Vianu adaugã: ”Ceea ce vom numi *stilul*

unui scriitor va fi ansamblul notatiilor pe care el le adaugã expresiilor sale tranzitive si prin care comunicarea sa dobândeste un fel de a fi subiectiv, împreunã cu interesul ei propriu-zis artistic.”13 Desigur cã definitiile date de Vianu sunt în primul rând

ale unui estetician, cercetãtor al operei literare, care, influentat de structuralismul lingvistic si raportându-se la comunicare si expresie, continuã ideile lui Leo Spitzer, introducând si fundamentând o stilisticã modernã care acceptã în aceeasi mãsurã ideea de stil si ideea de limbã

în raportul discursiv, fie el operã literarã sau nu.

În lucrarea sa din 197214 Stefan Munteanu propune o sintezã a termenilor de stil si expresivitate ca si a celor douã domenii definite de fiecare. Prin introducerea conceptului de atitudine stilisticã, sinteza este posibilã “întrucât si într-un caz si în altul avem de a

face cu manifestarea unei atitudini a emitãtorului mesajului care transpare în faptele de limbã devenite astfel fapte expresive, adicã fapte de stil”

Pentru Stefan Munteanu, termenul de stil îsi gãseste motivarea întrebuintãrii lui în stilistica literarã, pe care o concepe ca o stilisticã a mijloacelor de expresie artisticã. Stilul este în conceptia sa organizare textualã rezultatã din selectia mijloacelor lingvistice aduse dintr-o stare semanticã potentialã si generalã (nivelul paradigmatic), în stare de actualizare concretã si individualã (nivelul sintagmatic), si

devenitã formã a expresiei, solidarã ca modalitate de existentã si manifestare cu forma continutului,

continut exprimând o atitudine implicatã în mesaj.

Din perspectivã functionalã, Ion Coteanu considerã stilul (limbajul) ca o adecvare a schemei

limbii la ceea ce ar trebui exprimat. Gradul adecvãrii depinde de stadiul de dezvoltare a limbii si de

capacitatea unui subiect sau a altuia de a o folosi în acest scop.

Stilul poate fi acceptat ca fiind constituit din organizarea semnelor si simbolurilor verbale directe – orale – si a celor derivate – scrise – în enunturi, mesaje sau texte, fiind o problemã de expresie20, în altele stilul poate fi considerat si ca “partea limbii comune actualizatã de un artist…, rezultat si imagine a unei alegeri” (G. Antoine)21, dar si ca selectie si combinare (R. Jakobson)22, ca adaos afectiv la nucleul unei comunicãri (T. Vianu)23, ca “sistem de opozitii prin care exprimãrii lingvistice, procesului de comunicare minimalã I se aduc modificãri expresive (intensificarea reprezentãrii, coloratura afectivã, conotatia esteticã)” (M.Riffaterre)24, sau ca deviere (Paul Valery), deviere care se defineste cantitativ în raport cu o normã (Paul Guiraud)25.

Ion Coteanu atrage astfel atentia asupra faptului cã oricum i-am privi geneza: ca deviere, ca selectie, ca adaos emotional la nucleul comunicãrii, ca expresie a unei functii etc., stilul nu e mesajul. Stilul este o sumã de proprietãti ale acestuia, suma regulilor pe baza

cãrora un emitãtor alege, combinã si eventual modificã materialul de limbã disponibil.

Dumitru Irimia defineste stilul ca reprezentând unitatea fundamentalã a dimensiunii

stilistice a enuntului, cu o unitate minimalã supraordonatã, marca stilisticã, aceasta cu originea într-un procedeu stilistic. Indirect, stilul este considerat în acest caz o rezultantã a interactiunii factorilor care delimiteazã cele douã axe ale câmpului semiotic: context – cod, emitãtor – receptor. Direct, în organizarea textului, a cãrui constantã este un anumit continut

informational obiectiv, stilul este o variabilã în functie de raportul social – individual, imanent functionãrii semnului lingvistic si care determinã subiectivarea în diferite grade a mesajului.

Polemica asupra noțiunii de stil și asupra aceia de stilistică evidențiază totuși o constantă permanent, faptul că factorul coagulant este tocmai stilul. În opinia specialiștilor în materie, prin stil se înțelege ,,întrebuințarea conștientă a unor mijloace lingvistice în vederea atingerii unor anumite țeluri ale exprimării(J. Marouzeau, Traite de stylistique francaise, 1946). M. Eminescu privește stilul dintr-o perspectivă psihologizană și precizeaza, în maniera lui Buffon, că ,,stilul e omul…fiindcă nu consist numai în conștiința limbii, ci findcă exprimă maniera de cugetare și percepțiune a omului.

Stilul înglobează în sine atât caracteristicile de exprimare, orală sau scrisă, ale unui individ, cât și ale unor categorii de indivizi. Este vorba, prin urmare, de utilizarea resurselor expressive ale limbii, o sursă eternal de nuanțare a vorbirii. Dacaă arsenalul expresiv devine o nuanță a unui singur creator, atunci ne referim la stilul individual/idiostil (de obicei, este vorba de scriitori). Iar dacă exprimarea lingvistică este caracteristică unor grupuri socioculturale sau socioprofesionale, atunci rezultă un stil colectiv sau supraindividual.

Idiostilurile reprezintă moduri originale și surprinzătoare de utilizare a mijloacelor expresive de către creatorii literari, care prin operele lor literare ne arată cum se pot materializa toate posibilitățile stilistico-poematice ale unei limbi. E. Coșeriu este de părere că limbajul poetic este absolut deoarece în el ,,se actualizează toate funcțiile semnului lingvistic.Acesta se îndepărtează de normă și se constituie pe axa orizontală a limbii.

Stilurile supraindividuale/ sociostilurile pot fi clasificate diferit, în dependență de categoria de vorbitori la care se referă sau în dependent de mediul unde are loc comunicarea, de conținutul și obiectivele acesteia, de feedback-ul obținut. În lingvistica românească, distingem convențional cinci stiluri funcționale/ limbaje de specialitate. Acestea se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare), constituindu-se pe axa verticală a limbii.

Stilul este o modalitate de uzitare a limbii în vederea realizării unui anumit tip de comunicare și manifestându-se în modalități specifice de exprimare a fiecărui individ, întrunind totusi trăsături generalizante, întâlnite la mai mulți vorbitori, care se referă la aceleași categorii de realități și au aceeași raportare a limbii vis-a-vis de realitate și față de vorbitori. Se produce astfel o repartizare de mijloace și de particularități fonetice, lexicale, sintactice, morfologice pentru asemenea tipuri de exprimare.

Nu există o definișie unanim acceptată cu referire la stilistică în ceea ce privește obiectul de studiu și caracteristicile lui definitorii. De la sine înțeles că stilistica tratează problema stilului în comunicarea lingvistică, fie că este vorba de un text funcțional sau despre o operă literară.

Așadar stilistica face parte din științele limbajului și studiază caracteristicile, particularitățile, structura stilurilor individuale (ale unui vorbitor) și supraindividuale (ale unor grupuri de vorbitori).

TIPURI DE STILISTICĂ

Stilistica discursului lingvistic, creaie a secolului al XX-lea , s-a dezvoltat în dou direcii diferite, pare-se antagonice: cea teoretizată de însăți creatorul ei, Ch. Bally-stilistica lingvistică-, și cea reprezentată de Karl Vossler-stilistica literară/genetică. Dacă primei i s-a reproșat mai ales caracterul exclusivist, celei de-a doua i s-a imputat tocmai extremismul.

Stilistica lingvistică