Stiinte Politice Suport de Curs

Stiințe politice

-suport de curs-

CUPRINS

Tipologia sistemelor sociale

Sisteme sociale – sisteme politice

Sisteme politice comparate

Sistemul politic francez

Marea Britanie. Sistemul bipartidist

Sistemul Politic German. Modelul federal

Sistemul politic italian. Criza din anii ‘90 și transformarea sistemului

Spania. Tranziția către democrație

Partidele politice

Apariția și evoluția partidelor politice

Definirea partidelor politice

Trăsăturile și funcțiile partidelor politice

Tipologizarea partidelor politice

1

Tipologia sistemelor sociale

Societatea agrară, tradițională Societatea modernă, industrială Societatea postmodernă, postindustrială

Societatea agrară, tradițională – caracteristici constitutive principale: Economie preponderent naturală, în care majoritatea produselor ajung la consumator fără mijlocirea pieței

Societate împărțită în stări, în grupuri sociale mari cu statut politico-juridic inegal, impus prin lege

Caracter nedemocratic

Societatea modernă, industrială – caracteristici constitutive principale:

Industrialismul

Generalizarea economiei de piață, capitaliste

Depășirea structurării sociale în stări și constituirea, totodată, a unei structuri macrogrupale mai complexe

Înfăptuirea democrației politice

Constituirea și generalizarea mentalității, spiritualității moderne

Societatea postmodernă, postindustrială – caracteristici constitutive principale:

A doua revoluție industrială

Economia socială de piață

Revoluția “managerială” și creșterea ponderii tehnocraților și birocraților

Democrație participativă, bazată pe tendința de descentralizare și principul subsidiarității

Spiritul postmodern – dezideologizat și antiutopic

2

Sisteme sociale – sisteme politice

Sistem social – definiție (Talcott Parsons)

Un sistem social constă dintr-o pluralitate de actori individuali, care interacționează în cadrul unei situații ce are cel puțin un aspect fizic sau de mediu, actori care sunt motivați de o tendință spre "optimizare sau gratificare" și ale căror relații cu condițiile lor de mediu, inclusiv cu ceilalți actori, sunt definite și mediate de un sistem de simboluri acceptate de toți și structurate cultural.

Sistemul social are anumite nevoi (adică este nevoie ca anumite acțiuni să fie întreprinse pentru ca viața socială să supraviețuiască și să se dezvolte), iar societatea este un sistem alcătuit din diverse structuri sociale (educaționale, economice, legale, de gen, etc).

Nevoie sistemului social sunt îndeplinite de structurile sociale, deci acestea au un rol funcțional, ajută societatea să funcționeze. Între aceste structuri există diverse interacțiuni, iar indivizii și grupurile sunt înscriși în diversele structuri, care le dictează modul de acțiune.

Fiecare individ îndeplinește anumite funcții care sunt vitale pentru îndeplinirea nevoilor sistemului social (câteva din aceste funcții sunt: producerea de bunuri, distribuția acestora, administrarea sistemului judiciar, a celui politic, susținerea structurii familiale).

Parsons consideră importante nevoile acestui sistem social, iar indivizii își asumă diverse roluri pentru a asigura funcțiile sistemului. Ei îndeplinesc acțiuni care mențin ordinea în sistem, datorită socializării lor în cadrul sistemelor familiale și educaționale. Socializarea asigură internalizarea normelor și a valorilor sociale de către indivizi, care astfel, în timp ce își urmăresc scopurile proprii, asigură și supraviețuirea sistemului, adică a societății.

Pentru a supraviețui, fiecare sistem social, respectiv fiecare subsistem al acestuia, trebuie să îndeplinească patru cerințe, care țin de patru caracteristici fundamentale. Acestea sunt nevoile funcționale ale sistemului, “un complex de activități direcționate spre îndeplinirea unei sau unor nevoi ale sistemului”

Primele două sunt necesare pentru supraviețuirea sistemului, iar ultimele două sunt mijloace de reglare a funcționării sistemului social. Aceste nevoi funcționale sunt sintetizate în acronimul AGIL.

3

Prima funcție este adaptarea. Fiecare sistem există într-un anumit mediu și trebuie să fie capabil să se adapteze la acesta. În procesul adaptării, mediul este de asemenea afectat, el putând fi adaptat societății. Adaptarea include mobilizarea resurselor în scopul supraviețuirii sistemului și a îndeplinirii scopurilor sale. Un exemplu este familia, în cadrul căreia adaptarea presupune și obținerea de resurse economice – adică a unui venit.

Pentru sistemele mai largi, sistemul care le asigură supraviețuirea, creșterea și adaptarea este cel economic. Adaptarea are loc cu ajutorul instituțiilor din sfera economică – cum ar fi agricultura, industria și serviciile, ele functionând pe piață și asigurând bunurile și serviciile necesare funcționării societății.

În cadrul sistemului economic, numeroase mecanisme tind să producă ordinea, la fel și în subsistemul reprezentat de piață. Exista și instituții guvernamentale menite să

4

păstreze ordinea în sistemul economic. Este evident, de asemenea, că funcționarea sistemului economic modifică mediul natural în care funcționează sistemul social.

A doua funcție este atingerea scopurilor. Fiecare sistem are anumite scopuri care îi sunt asociate. Pentru ca sistemul să fie funcțional, trebuie ca scopurile sale să fie definite, să fie definite modurile în care ele vor fi realizate, respectiv ele trebuie să fie duse la îndeplinire.

În cadrul sistemului social, cel mai important subsistem la acest punct este cel politic (mai ales guvernarea), pentru că acesta stabilește obiectivele întregii societăți și mobilizează actori și resurse în vederea îndeplinirii acestor obiective.

Implementarea acțiunilor necesare atingerii scopurilor e făcută și de birocrația statală și de alte organizații, cum ar fi ONG-urile și diversele firme. Orice subsistem al sistemului social va avea scopuri proprii, care vor impune distribuirea de roluri în vederea realizării lor (de exemplu, în cadrul familiei soțul, soția, copiii, diverse alte rude vor avea roluri diferite).

A treia funcție este integrarea. Aceasta reprezintă mijlocul prin care sunt reglate relațiile sociale. Parsons înțelege prin integrare nevoia de a coordona, controla și regla relațiile dintre diverșii actori sau diversele unități din sistem, pentru a menține sistemul funcțional.

Procesele sociale pot crea fricțiuni, tensiuni sau conflicte între indivizi sau fracțiuni care încearcă fiecare să își urmeze scopurile. Trebuie deci dezvoltate mijloace de a rezolva aceste conflicte și de a asigura o funcționare bună a sistemului. La nivelul societății, există multe instituții ce îndeplinesc acest rol: religia, educația, mass-media, poliția, sistemul juridic.

În general, orice structură socială care întărește cultura comună prin celebrări rituale ale valorilor acesteia îndeplinește funcția de integrare (inclusiv, de exemplu, diverse sporturi, care includ seturi de reguli, imnuri, etc). Uneori, va fi nevoie de un sistem de sancțiuni pentru a asigura integrarea, totuși Parsons consideră că orice sistem social îți va crea în mod automat mijloace de integrare.

Ultima funcție este latența sau menținerea tiparelor. Parsons mai numește această funcție "sistemul cultural-motivațional“. Acesta e numit latent pentru că el nu acționează, cel mai adesea, la un nivel atât de manifest ca și funcțiile A, G și I.

5

Pentru Parsons, “orice instituționalizare implică o moralitate comună, precum și alte valori comune. Obligațiile față de colectivitate sunt, deci, un aspect comun tuturor rolurilor instituționalizate. Dar în anumite contexte ale alegerii orientării, aceste obligații pot fi latente”.

Deși ele există, pot să nu fie vizibile de la început, deci sunt numite latente. Putem să le testăm prin evaluarea reacțiilor actorilor la diverse situații. Organizațiile care îndeplinesc funcții latente sunt cele care furnizează, mențin și reînnoiesc atât motivațiile individuale cât și tiparele culturale care creează și susțin aceste motivații.

Aceste organizații sunt numite de Parsons fiduciare, adică fondate pe încredere. Aici găsim școlile, instituțiile de învățământ, familia, relațiile de rudenie și alte forme ale relațiilor interpersonale (afecțiunea, iubirea, prietenia, etc.).

Pornind de la faptul că fiecare sub-sistem al sistemului global trebuie să satisfacă toate cele patru imperative funcționale (adică să aibă o funcție de adaptare, de atingere a scopurilor, de integrare și de latență), Lipset și Rokkan presupun spațiul social compus din două dimensiuni, care dau naștere dublei dihotomii AGIL.

6

Se poate observa faptul că în cazul sistemelor politice axa G-L va corespunde unei dimensiuni conflictuale de tip teritorial, iar axa A-I uneia de tip funcțional. Diferitele opoziții se vor forma astfel de-a lungul unor linii conflictuale concrete, nu aleator.

Lipset și Rokkan disting patru linii fundamentale de clivaj. Primele două linii de clivaj apar în urma Revoluției Naționale: conflictul dintre cultura centrală a națiunii și culturile minoritare de la periferie (care pot diferi din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic de populația majoritară, și care rezistă tendințelor centralizatoare ale statului-națiune) și cel dintre statul-națiune și Biserică, care își vede privilegiile preluate de stat.

Ultimele două clivaje apar în urma Revoluției Industriale: conflictul dintre interesele celor care, în mod tradițional, se ocupau cu agricultura și noua clasă a antreprenorilor industriali (reprezentanții economiei secundare) și cel dintre proprietari și angajatori, pe de-o parte, și muncitori și țărani, pe de altă parte.

Clivajele dominante diferă de la țară la țară, în funcție de modul în care au fost tratate conflictele emergente, de religiile care existau în fiecare țară și de dinamica liniilor de clivaj (în unele țări, liniile de clivaj se întretaie, astfel încât unele identități nu se vor regăsi într-un singur clivaj – în Franța, de exemplu, clivajul Biserică-Stat se întretaie cu cel de clasa și cu cel centru-periferie; în alte țări, clivajele sunt paralele, astfel încât se întăresc unul pe altul).

7

Sisteme politice comparate

1. Sistemul Politic Francez

Sistemul politic francez modern este rezultatul unor transformări succesive ce își au originea în perioada Revoluției Franceze din 1789. Sistemul republican actual din Franța poartă numele de a V-a Republică. Prima republică Franceză durează între 1792 – 1804, a doua Republică între 1848- 1852, a treia între 1870-1940, a patra 1947-1959. În fine, a cincea Republică a fost instaurată prin constituția din 4 octombrie 1958.

Constituția din 1958 are drept obiectiv explicit eliminarea instabilității politice ce a caracterizat regimurilor parlamentare din Republica a III-a și a IV-a. Republica a IV-a (’47-’59) a fost rezultatul instituțional al unui consens realizat între cele mai importante forțe politice apărute în urma primelor alegeri postbelice: Partidul Comunist Francez (PCF), socialiștii din SFIO (Section Française de l’Internationale Ouvrière) și partidul creștin democrat Mouvement Républicaine Populaire (MRP). Generalul Charles de Gaulle, omul politic cu cel mai mare prestigiu după încheierea războiului, se retrage (1946) din funcția de șef al primului guvern instaurat după înlăturarea maresalului Pétain (și a guvernului autoritar, pro-german de la Vichy), exprimându-și deschis ostilitatea față de regimul partitocratic și față de puterile sporite ale parlamentului francez în dauna puterii executive. El alege să-și formeze propriul său partid, Rassemblement pour la France (RPF) în 1947, partid care în anii 50 ajunge să militeze în mod deschis, ca și comuniștii de altfel, pentru răsturnarea republicii a IV-a. Fragilitatea politică a Republicii a IV-a este vizibilă mai ales la nivelul fracturării repetate a continuității guvernamentale: între 1946 și 1958 Franța a avut 18 prim-miniștrii. Un singur guvern a rezistat mai mult de un an și câteva au căzut la o zi sau două după investitură. Cauzele acestei instabilității au fost date de fragmentarea la nivelul parlamentului (favorizată și de sistemul electoral de reprezentare proporțională) și de puterile sporite pe care acest parlament le avea în raport cu executivul. Criza politică a Republicii a IV-a a fost puternic acutizată de războaiele generate de procesul de decolonizare: pierderea Indochinei (Vietnamului) în urma unui război îndelungat (1947-1954), dar mai ales pierderea Algeriei. Războiul din Algeria (1954-1962) a fost fatal Republicii a IV-a, el aducând în 1958 Franța în pragul unui război civil: pe de-o parte grupările naționaliste și de extrema dreaptă alături de

8

armată susțineau mișcarea coloniștilor europeni de apărare a Algeriei „franceze” împotriva Frontului de Libération Nationale (FLN) (mișcare armată algeriană de eliberare națională), pe de altă parte cea mai mare porțiune a stangii franceze ce sprijinea indepența Algeriei. În aceste condiții dramatice, generalul de Gaulle este văzut ca singura personalitate politică ce dispunea de suficientă autoritate și carismă pentru a rezolva situația ce degenera rapid. Generalul acceptă revenirea în funcția de șef al guvernului, punând însă condiția ca Parlamentul să accepte un proiect de lege ce-i conferea guvernului său puterea de redacta o noua constituție. Constituția guvernului de Gaulle va fi supusă direct aprobării electoratului prin referendum (evitând astfel boicotul parlamentului), acesta fiind momentul fondator al cele de-a V-a Republici.

Republica Franceză este o republică unitară semi-prezidențială cu puternice tradiții democratice guvernată conform Contituției celei de A Cincea Republici Franceze aprobată prin referendum în 28 septembrie 1958. Puterea executivă este reprezentată de Președinte, ales prin sufragiu universal pe o durată de 5 ani (până în 2002 durata mandatului era de 7 ani) și de guvern, condus de un Prim Ministru numit de către președinte.

Puterea legislativă este reprezentată de Parlamentul Francez, bicameral, compus din Adunarea Națională (franceză Assemblée Nationale) și Senat (franceză: Sénat). Deputații Adunării Naționale reprezintă circumscripțiile locale și sunt aleși prin vot universal uninominal pe o durată de 5 ani. Adunarea are puterea de a demite guvernul, astfel încât acesta este determinat de majoritatea parlamentară. Senatorii sunt aleși pe o perioadă de 6 ani de către un colegiu electoral format din aleșii locali din teritoriu (consilieri municipali, departamentali, regionali). Puterile legislative ale Senatului Francez sunt limitate, amândouă camerele trebuind să își de acordul asupra legilor, dar în cazul disconcordanțelor, Adnuarea Națională este cea care decide, cu excepția legilor constituționale și ale unor legi organice.

Principalele grupuri parlamentare sunt organizate în jurul a două grupări politice opuse: gruparea de stânga, organizată în jurul Partidului Socialist (franceză: Parti Socialiste) și gruparea de dreapta organizată în jurul Uniunii pentru o Mișcare Populară (UMP) (franceză: Union pour un Mouvement Populaire). Partidul de extremă dreapta Frontul Național (franceză: Front National) este actualmente al treilea partid francez, cu o

9

cotă relativ constantă de peste 10% din voturi. În ciuda procentajului important al acestui partid, el nu este reprezentat în pralament datorită alegerilor de tip uninominal. Actualmente, partidul de guvernământ este UMP care este singurul partid reprezentat în guvern.

Puterea judiciară este un sistem de drept civil organizat sub formă de coduri bazate pe Codul Napoleonian și respectând principiile Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului. Sistemul juridic este divizat în două mari domenii: Drept public și Drept privat, dreptul privat incluzând Dreptul civil și Dreptul penal, iar dreptul public incluzând Dreptul administrativ și Dreptul constituțional. În cadrul fiecărui jurisdicții, cu excepția dreptului constituțional unde există doar Curtea Constituțională, există o serie de tribunale și curți organizate ierarhic.

2. Marea Britanie. Sistemul bipartidist

Sistemul politic britanic se distinge prin câteva particularități evidente.

Este singurul sistem politic european care nu a suferit schimbări radicale în secolul XX (nu a fost marcat de războaie civile, revoluții, dictaturi, ocupație armată, înfrângeri etc.). De la sfârșitul secolului al XVII (când se instaurează monarhia constituțională parlametară) Marea Britanie nu a mai cunoscut situații de criză internă (excepție – începutul de secol XX în problema autoguvernării Irlandei), de aceea schimbările care au avut loc au fost graduale și moderate, din rațiuni pragmatice, respectând valorile tradiției britanice și ajustându-le la noile realități politice. Sistemul politic britanic a fost, din această cauză, adaptabil și a făcut față cu succes marilor schimbări sociale și politice din ultimele două secole, incluzând aici pierderea unui uriaș imperiu.

În secolul al XIX-lea, Marea Britanie a fost cea mai importantă putere politică și economică a lumii, posedând un imperiu în care, așa cum le plăcea britanicilor să spună, “soarele nu apune niciodată” (în perioada de maximă expansiune acest imperiu a acoperit un sfert din teritoriul globului și a cuprins o treime din populația lumii). În secolul XX și mai ales după al doilea război mondial, supremația politică a Marii Britanii este pierdută în favoarea Statelor Unite și Uniunii Sovietice (cele două mari puteri ale războiului rece), iar supremația economică în favoarea unor state precum SUA, Germania, Japonia etc.

10

Acest declin a fost foarte bine “manageriat”, în sensul în care Marea Britanie n-a pierdut în sec. XX foarte mult din prestigiul său internațional, și aceasta în mare măsura datorită faptului că “decolonizarea” a fost pașnică (cu câteva excepții). Marea Britanie este astăzi în centrul unui ansamblu de state asociate în Commonwealth of Nations, state ce o recunosc pe regină drept conducător și care păstrează relații economice, politice și culturale privilegiate cu Marea Britanie1. De aceea nu puține sunt vocile (de tonalitate conservatoare mai ales) care cer ca Marea Britanie să-și consolideze aceste relații internaționale tradiționale și să renunțe la integrarea europeană ce se va finaliza prin pierderea identității britanice.

Guvernul britanic se distinge de majoritatea guvernelor europene continentale prin faptul că este un cabinet de partid. Relația dintre cabinetul guvernamental și un partid politic este cu totul specială în Marea Britanie: din 1945 echipa de guvernare a fost alcătuită din membrii unui singur partid, iar partidul politic de guvernământ a deținut majoritatea în parlament pe toată această perioadă (cu excepția a 38 luni numărate împreună).

Sistemul de partide britanic este recunoscut drept o formă exemplară a bipartidismului. Cu toate acestea, se poate remarca faptul că un bipartidism “perfect” a existat în Marea Britanie doar în perioada 1945-1970, mai putem adauga eventual aici și perioada premergătoare anilor ’20. Până în 1920, sistemul politic a fost dominat de Partidul Conservator și Partidul Liberal. După anii ’20, Partidul Laburist va înlocui treptat în Parlament Partidul Liberal, iar după anii ’70 supremația Conservatorilor și a Laburiștilor va fi amenințată de emergența partidelor naționaliste ca și de resurgența liberalilor în Anglia. Astăzi Partidul Liberal-Democrat (condus din 2 martie 2006 de

1 Commonwealth of Nations este o confederație de 53 de state suverane, foste colonii britanice – excep ție face Mozambicul, ce o recunosc ca șef al acestei confederații (prin numire și nu în principiul eredității) pe Elisabeta a II-a, regina Regatului Unit. Acest titlu nu implică, în fapt, exercitarea puterii politice asupra națiunilor membre și nici nu revine în mod automat monarhie britanice. Printre statele membre sunt: India, Pakistan, Bangladesh, Australia, Canada, Africa de Sud etc. Apartenența la Commonwealth este voluntară. 16 state din Commonwealth of Nations, sunt grupate în Commonwealth Realms, o asociație de state suverane care o recunosc pe regina Marii Britanii ca șef al statului (Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.). In fiecare dintre aceste state regina acționează ca un monarh al statului respectiv. În viața politică reală, toate puterile monarhului (în marea lor majoritate având un caracter simbolic) sunt delegate unui Guvernator General, numit la cererea Primului Ministru din statul respectiv. Relațiile din Commonwealth sunt reglementate de Statute of Westminster, datând din 1931.

11

către Menzies Campbell) se afirma ca o a treia forță politică în Parlament (ocupând cam 10% din mandate).

Sistemul de partide britanice este un sistem foarte stabil. Ultima mare realiniere a partidelor politice aparține anului 1918: la alegerile din acest an (în bună parte datorită extinderii dreptului de vot) Partidul Laburist devine al doilea partid ca importanță în Parlament; este de asemenea anul în care parlamentarii naționaliști irlandezi se retrag din Parlamentul britanic. De atunci și până astăzi Partidul Laburist și Partidul Conservator au fost cele mai importante două partide din Parlament (deținînd împreună aproximativ 90% din totalul mandatelor). În mare măsură această stabilitate a sistemului de partide se datorează sistemului electoral de tip majoritar (first-past-the-post) care defavorizează multipartidismul. Pe lângă sistemul electoral, un factor important în această stabilitate partidistă l-a constituit “adaptabilitatea și oportunismul” celor două mari partide ce au împiedicat constant pătrunderea unui al treilea partid în sistem (Kavanagh, 2000). Iar atunci când noi partide au reușit să pătrundă, ele s-au format, de regulă, prin desprinderea unui grup din unul dintre partidele importante. Astfel s-a întâmplat în 1886 cu Partidul Liberal, care se divizează pe chestiunea autoguvernării irlandeze – “Home Rule”, și în 1981 cu Partidul Laburist, grupul de parlamentari laburiști dizidenți formând Partidul Social Democrat. Din 1988 cele două partide formează Partidul Liberal-Democrat.

3. Sistemul Politic German. Modelul federal

Sistemul politic german în forma actuală datează din 1990, an în care se realizează reunificarea Germaniei Federale cu Germania de Est (“democrată”) (3 octombrie 1990). Această reunificare s-a făcut păstrând aranjamentele constituționale și instituționale ale Germaniei Federale așa cum acestea au fost stabilite de Legea Fundamentală (Grundgesetz) din 1949.

În 1945 cei trei aliați occidentali (SUA, Marea Britanie și Franța) controlau partea de vest, iar Uniunea Sovietică partea de est a Germaniei, după retrasarea granițelor prin cedarea teritoriilor germane de la est de Oder Poloniei, și a teritoriilor orientale (Prusia Orientală) URSS-ului. Legea fundamentală din 1949 a fost elaborată sub “îndrumarea” celor trei puteri occidentale învingătoare în război, ea bazându-se pe trei principii fondatoare:

12

Germania este o republică federală (formată din 11 Landuri, fiecare cu legislative și executive proprii, și având competențe legislative largi)

Germania este un stat de drept (Rechtstaat, stat democratic bazat pe domnia legii și respectarea drepturilor și libertăților individuale)

Germania este un stat social (Sozialstaat, bazat pe protecție socială și politici ale bunăstării).

Germania are un președinte federal (Bundespräsident) care este șeful statului. Este ales de o Convenție Federală (Bundesversammlung) pe o periodă de 5 ani (cel mult două mandate). Convenția electorală este alcătuită din membrii ai parlamentului federal (Bundestagului) și din reprezentanți ai parlamentelor landurilor. Presedintele actual este Horst Köhler (creștin democrat), ales în 2004 (23 Mai).

Bundestagul (sau Dieta Federală) este camera inferioară a parlamentului federal (598 membrii la ora actuală). Membrii săi sunt aleși prin vot popular direct la nivel național, pe o durată de patru ani, printr-un sistem electoral mixt proporțional – majoritar (prag electoral de 5%). Jumătate dintre ei sunt aleși în circumscripții plurinominale prin scrutin proporțional pe liste, cealaltă jumătate este compusă din membrii aleși în circumscripții uninominale prin metoda pluralității, sau first-past-the-post. Principalele atribute ale Bundestagului privesc inițierea actelor legislative (inițierea de legi nu este sarcina exclusivă a parlamentului, executivul având la rândul său un rol major în această privință) și exercitarea unui control asupra activității guvernului și a cancelarului. Acest control este efectuat prin dezbateri publice, acte legislative, investigații (întreprinse de comisii parlamentare) și întrebări directe adresate cancelarului sau membrilor guvernului pe diverse chestiuni. Există în mod tradițional în Bundestag așa-numita Fragestunde (ora de întrebări), o procedură prin care executivul (prin cancelar sau printr-un alt membru al său) este obligat să răspundă timp de o oră la întrebările venite din partea Bundestagului. Este o procedură folosită intens mai ales de către opoziție.

Bundesratul (sau Consiliul Federal) (69 de membrii) cuprinde reprezentanți ai guvernelor Landurilor (de obicei între acești reprezentanți se numără șeful executivului Landului). Numărul de reprezentanți alocați fiecărui Land depinde de mărimea populației, Landurile cu mai puțin de 2 milioane de locuitori au câte 3 reprezentanți (cazul Bremenului, Pomeraniei sau al Saarlandului), cele cu peste 7 milioane au câte 6

13

reprezentanți (cazul Bavariei, de exemplu). Bundesratul are drept de veto față de inițiativele legislative ale Bundestagului. De asemenea orice proiect de lege inițiat de guvernul federal trebuie înaintat spre aprobare mai întâi Bundesratului.

Cancelarul este cea mai importantă și puternică figură politică în Germania. A avut un rol major în stabilitatea guvernamentală caracteristică sistemului politic german (din 1949 și până astăzi, Germania a avut doar 8 cancelari: Konrad Adenauer 1949 – 1965, Ludwig Erhard 1963-66, Kurt Kiesinger 1966-69, Willy Brandt 1969-74, Helmut Schmidt 1974-82, Helmuth Kohl 1982-96, Gerhard Schröder 1996-2005, din 2005 (noiembrie) cancelarul Germaniei este Angela Merkel). O importantă sursă a puterii cancelarului în raport cu parlamentul este furnizată de procedura „votului constructiv de neîncredere”: cancelarul în funcție poate fi demis în urma declanșării unui vot de neîncredere (e nevoie de votul a 10% din membrii parlamentului pentru a iniția o astfel de procedură) numai dacă o altă persoană este capabilă să întrunească jumătate plus 1 din voturile parlamentarilor din Bundestag. Așadar, un cancelar în funcție nu poate fi înlocuit, chiar dacă pierde sprijinul majorității în parlament, decât dacă altcineva e capabil să-și asigure adeziunea majorității membrilor Bundestagului și să formeze astfel o nouă majoritate guvernamentală. În acest mod, sunt eliminate perioadele instabile și inactive de interimat, între căderea unui guvern prin pierderea majorității în Parlament și coagularea unei noi majorități capabile să guverneze, ceea ce a dus la o remarcabilă stabilitate politică în Germania.

Stabilitatea guvernamentală specifică sistemului german postbelic trebuie însă să fie explicată pe mai multe paliere, rolul cancelarului german fiind doar unul dintre acestea. O a doua sursă de stabilitate sistemică este dată de sistemul electoral mixt, proporțional-majoritar, utilizat pentru alegerea membrilor Bundestagului. Componenta majoritară a sistemului de vot obligă forțele politice la colaborare pentru sprijinirea unui candidat comun care sa aibă șanse de a câștiga în circumscripțiile uninominale, favorizând astfel politici consensuale și coalizări electorale.

O a treia sursă a stabilității politice o constituie structura federală a statului german, structură ce obligă la politici de compromis între structurile la nivel național, federal și cele la nivel de Land, politici sensibile la nevoile, problemele și aspirațiile comuntăților locale. Întreg sistemul instituțional german se bazează pe cooperare

14

continuă atât pe verticală (cooperare bazată pe subsidiaritate, delegare a puterilor și autonomie locală), cât și pe orizontală (echilibrare reciprocă între diversele puteri ale statului, dar mai ales între Bundesrat – reprezentanții Landurilor, și Bundestag – reprezentanții puterii federale în primul rând).

În fine, o altă sursă de stabilitate este dată de caracterul „social” al statului german, caracter stipulat clar în Grundgesetz. Acest caracter „social” a însemnat în practică politici de bunăstare (welfare politics), protecție economică și sensibilitate la problemele de dreptate socială și egalitate a șanselor. Fiind o cerință a constituției, politicile de bunăstare au făcut parte atât din programul partidelor de dreapta cât și a celor de stânga, ceea ce a generat, în combinație cu o creștere economică susținută2, pace socială.

4. Sistemul politic italian. Criza din anii ‘90 și transformarea sistemului

Analiza sistemului de partide italian trebuie să se facă în două etape: 1) sistemul partidist din 1946 până în 1993 și 2) schimbările sistemice rezultate în urma colapsului din 1993 a sistemului de partide tradiționale.

1) Sistemul tradițional Până la criza din anii 1992-1993 sistemul de partide a fost caracterizat de două trăsături principale: fragmentarea politică și excluderea de la guvernare a celui mai important partid politic al opoziției, Partidul Comunist Italian.

În mare măsură, aceste caracteristici (în special fragmentarea) au fost efectele politice ale textului Constituției din 1948 care și-a propus evitarea concentrării puterii politice în mâinile unei elite restrânse (de înțeles după experiența fascistă), prin urmare a stipulat o dispersare cât mai largă a puterilor statului. Puterea executivă a fost astfel sever limitată de necesitatea de a negocia orice proiect legislativ cu un parlament bicameral cu prerogative extinse, ca și de rolul de arbitru suprem jucat de Curtea Constituțională.

Sistemul electoral din perioda ‘46 – ’93, de Reprezentare Proporțională cu un prag electoral foarte redus (de numai 2%), a fost adoptat în același scop al unei reprezentări cât mai largi a curentelor de idei în Parlament și astfel de limitare a posibilității constituirii unei noi hegemonii politice care să amintească de perioada

2 Germania este a treia putere economică mondială (după SUA și Japonia).

15

interbelică. Dezavantajul unui astfel de sistem RP cu prag redus este dat, desigur, de fragmentarea reprezentativității politice și, corelativ, de instabilitatea guvernamentală.

În urma primului scrutin electoral de după război (1946), organizat pentru alegerea unui parlament ce avea în primul rând rolul de a redacta o nouă constituție (până la acel moment regatul italian a fost organizat în baza Codice Albertino extins în 1861 de regele piemontez Victor Emanuel asupra întregii Italii), partidul Democratia Cristiana (DC), succesorul partidului popular (PPI) al lui Don Sturzo, devine cea mai importantă forță politică din Italia, câștigând 35,2% din totalul voturilor. În perioada 1946-1948, DC s-a aflat la guvernare alături de PCI și PSI, cele două partide importante ale stângii participând activ la redactarea textului constituției. În alegerile din 1948, primele alegeri după adoptarea noii constituții, sub conducerea lui Alcide de Gasperi, DC câștigă majoritatea absolută a locurilor în legislativ (pentru prima și ultima dată). Deși ar fi putut guverna singur, DC preferă să coopteze în coaliția de guvernământ partidele laice (de centru), principalele partide ale stângii PCI și PSI trecând, astfel, în opoziție. Este o dispunere a partidelor politice care se va păstra aproximativ în aceeași formulă până în 1993, pe toată această perioadă DC fiind actorul principal al unor numeroase coaliții de guvernământ. Până în anul 1962, aceste coaliții au fost realizate de creștin democrați cu partidele laice mai mici, de centru-dreapta, precum Liberalii (Partito Liberale Italiano – PLI), Republicanii (Partito Repubblicano Italiano – PRI), sau de centru-stânga precum Social democrații (Partito Socialista Democratico Italiano – PSDI). Din 1962, aria partenerilor potențiali de guvernare a fost extinsă (spre stânga) pentru a include și socialiștii din Partidul Socialist Italian (Partito Socialista Italiano – PSI), în perioada 1983-87 liderul socialist Bettino Craxi ocupând chiar funcția de prim-ministru. Deși a câștigat în mod constant în medie aproximativ 30% din electorat, Partidul Comunist Italian a fost “blocat” în opoziție, cu o singură excepție, perioada 1976-1979, numită și perioada “compromisului istoric”, când PCI a făcut parte dintr-un guvern de uniune națională.

2) După căderea comunismului în Est și deriva partidelor comuniste din vest, DC își pierde una din sursele legitimității sale postbelice ca principal partid de guvernare. DC nu mai poate argumenta acum că este singura alternativă politică viabilă la transformarea

16

Italiei într-un regim comunist. În același timp, criticarea DC nu mai putea fi interpretată ca sprijin pentru comunisti. Pe de altă parte, 46 de ani de guvernare au erodat foarte mult credibilitatea politică a politicienilor creștin-democrați. Sistemul de patronaj și clientelism practicat de partidele aflate la guvernare în toată această perioadă au generat numeroase practici și acte de corupție. Ca principalul actor al coalițiilor de guvernare, DC a primit în plin șocul nemulțumirii față de acest tip de politică.

O bună parte a opiniei publice a considerat că o mare parte a responsabilității pentru aceste vicii structurale ale sistemului politic ar aparține sistemului electoral de RP cu prag electoral foarte scăzut (2%). De aceea principalul scop al mișcării pentru reformă inițiată la începutul anilor ’90 l-a constituit schimbarea legii electorale. Această mișcare a fost lansată de un grup de reformatori din DC condus de Mario Segni. Ei au început o campanie pentru organizarea unui referendum în care populația să decidă dacă e nevoie de o reformă structurală, în principal schimbarea RP în vot majoritar. La această campanie s-au alăturat și alte partide (PDS, de exemplu), astfel încât mișcarea pentru referendum a devenit o mișcare mai generală pentru reformarea clasei politice. Astfel, în iunie 1991, referendumul privitor la schimbarea sistemului electoral a adus un vot masiv pentru schimbare. Prezența foarte mare la vot a fost interpretată ca exprimând dorința vie a italienilor de a reforma sistemul politic, ca urmare a dezamăgirii profunde generate de sistemul clientelar și de performanța politică slabă a partidelor tradiționale.

Pe acest fundal politic, izbucnește Tangentopoli. Tangentopoli este numele dat unei serii de scandaluri de corupție în care au fost implicați numeroși politicieni. Începând cu 1992 o echipă de magistrați conduși de Antonio di Pietro a expus public (într-o investigație de proporții ce a fost intitulată Mani Pulite – mâinile curate) numeroasele practici corupte ale unora dintre cei mai importanți politicieni ai zilei (cele mai multe acte de corupție priveau finanțarea partidelor în schimbul acordării unor contracte generoase de către statul italian). Mulți dintre acești politicienii și oamenii de afaceri anchetați s-au sinucis.

Efectele politice ale acestor dezvăluiri s-au văzut clar la alegerile din 1992 când toate partidele tradiționale au pierdut masiv voturi (DC atinge cel mai scăzut scor electoral din perioada postbelică, 29,7%). Apar partide noi mai ales în nordul Italiei, Liga Lombardă, de exemplu, ce va deveni un an mai târziu Lega Nord (8,4% în 1994). În

17

august 1993 sunt aprobate de Parlament noile reglementări electorale, predominant first-past-the-post (vot majoritar simplu în circumscripții uninominale), astfel încât alegerile din 1994 sunt primele desfășurate în condiții noi (majoritar și RP: 2 treimi din parlamentari sunt aleși prin vot majoritar uninominal, restul prin RP). Aceste alegeri consolidează tendința de disoluție a partidelor tradiționale și de emergență a unor partide noi3.

Forza Italia! (FI!) devine cel mai important partid politic cu 21% din totalul voturilor de la alegerile generale din 1993. Creștin democrații au intrat în alegeri divizați: o parte în Patto Segni (4,7%), o altă parte în Partito Popolare Italiano (PPI) (11,1%) și o parte în Centro Cristiano Democratico (CCD) (5,8% în 1996). Extrema dreaptă grupată acum în Alleanza Nazionale (AN) este în creștere 13,5%. PSI este pe cale de dispariție, însă PDS devine al doilea partid cu 20,4%4.

De-a lungul anului 1994, Berlusconi, liderul FI! conduce un guvern de coaliție ce unește forțele de dreapta (FI!+AN+LN+PPI, această coaliție s-a prezentat la alegeri sub titulatura Polo delle Liberta – Polul Libertății). Guvernul Berlusconi cade in ianuarie 1995, în urma unor largi proteste și numeroase greve ce s-au opus planului Berlusconi de reducere a deficitului bugetar uriaș al Italiei prin reducerea cheltuielilor publice și măriri de taxe. După alegerile din ’96, pentru prima dată în istoria postbelică a Italiei, stânga formează o coaliție de guvernare cu majoritate în Parlament. Această coaliție, numită L’Ulivo – insieme per l’Italia (Măslinul – Împreună pentru Italia) a fost realizată între L’Ulivo (o coaliție în jurul PDS) și Rifondazione Comunista și l-a avut pe Romano Prodi (un fost creștin-democrat din aripa de stanga a partidului) ca prim ministru. În 1998 această alianță se rupe prin plecarea RC. În mai 2001 L’Ulivo pierde alegerile care aduc din nou coaliția de dreapta din jurul FI!, de data aceasta numită Casa delle Liberta, FI! + LN + AN + UDC (urmașul CCD-ului)+ PRI (republicanii), la putere. În aprilie 1995, această coaliție de guvernare trece printr-o criză prin părăsirea guvernului de cei 4 miniștrii creștin-democrați din UDC.

După pierderea alegerilor din 2001, coaliția de stânga L’Ulivo trece printr-o perioadă de realinieri politice, din 2004 ea se numește Uniti nell’ Ulivo, sau, simplu,

Din octombrie 2005 se revine la sistemul electoral de reprezentare proporțională cu prag electoral de 2% din totalul voturilor valide.

procentele date mai sus exprimă rezultatul electoral la votul pe liste;

18

FED. Fac parte din FED: Democratici di Sinistra (noul nume al PDS), coaliția

Democratia è Libertà – La Margherita (Democrația este Libertate – Margareta) (PPI + liberalii), Socialisti Democratici Italiani (fostul PSI) și Movimento Repubblicani Europei (un partid republican desprins din PRI în 1996). Din februarie 2005 FED se aliază cu RC, cu Verdi, și cu alte câteva partide mici de stânga și de centru (Partito dei Comunisti Italiani, Socialisti Democratici Italiani, I Socialisti, Radicali Italiani, Italia dei Valori, Partito dei Pensionari), pentru a forma L’Unione, coaliție de stânga condusă de Romano Prodi. Această coaliție a câștigat alegerile din aprilie 2006 și se află în plin proces de formare a guvernului.

5. Spania. Tranziția către democrație

Democratizarea Spaniei începe în 1975, după moartea lui Franco, sub conducerea lui Antonio Suárez și a regelui Juan Carlos al II-lea. Noua constituție este adoptată în 1978. Spania nu este un stat federal, însă este un stat al “comunităților autonome” (comunidades autónomas), principiul autonomiei locale fiind exprimat pentru prima dată în mod clar și fără echivoc. Aceste comunitățile autonome (în număr de 17) sunt formate din mai multe „naționalități istorice” (galiciană, catalonă, bască, andaluză) și mai multe regiuni (Castilla-LaMancha, Castilla-León, Extremadura, Asturias, La Rioja, Navarra, Aragon, Valencia, Murcia, Cantabria, Madrid, Insulele Baleare, Insulele Canare).

Spania este o monarhie parlamentară. Cortesul are două camere, camera superioară, Senatul (Senado) și camera inferioară sau Congresul (Congreso de los Diputados). Conform constituției, Senatul ar trebui să fie alcătuit din reprezentanți ai comunităților autonome. La ora actuală, însă, majoritatea senatorilor (208 din 256) sunt aleși prin vot direct (de tipul first-past-the-post) în alegeri naționale (4 senatori pentru fiecare din cele 50 de provincii spaniole, care constituie circumscripții electorale). 47 de senatori sunt touși reprezentanți aleși prin votul parlamentelor regionale. Există un puternic curent de reformă a Senatului în spiritul Constituției, în sensul în care toți senatorii să fie aleși de parlamentele regionale. Membrii Congresul sunt aleși prin vot proporțional pe listă în 52 de circumscripții electorale (corespunzătoare celor 50 de provincii ale Spaniei continentale plus încă două circumscripții ce reprezintă orașele de pe coasta Africii de Nord, Ceuta și Melilla).

19

Cortesul este dominat în Spania de un executiv puternic, cea mai importantă funcție politică fiind cea de Prim-ministru (presidente del gobierno). Există, vezi și cazul Germaniei, prevederea votului constructiv de neîncredere, ceea ce explică mare parte din puterea primului ministru în raport cu parlamentul. Monarhul joacă un rol simbolic, în principal, însă are puteri mai mari decât alți monarhi europeni (vezi cazul monarhiei britanice) fiind de pildă și Șef al Forțelor Armate. În Spania, monarhia a avut un rol benefic în procesul de democratizare a țării, dovedit mai ales în perioada loviturii de stat din 23 Februarie 1981, când Juan Carlos dezavuează public forțele de extrema dreaptă și grupurile din Armată ce au încercat să reimpună un regim dictatorial în Spania. Intervenția hotărâtă a regelui a dus la căderea rapidă a huntei franchiste și, astfel, regele a devenit un personaj foarte popular iar monarhia o instituție legitimă în noul aranjament democratic.

La moartea lui Franco (25 noiembrie 1975), se întrevedeau următoarele trei viziuni politice referitoare la drumul pe care Spania ar trebui să se angajeze: pe de-o parte continuistas doreau păstrarea regimului franchist, cu mici schimbari de natură economică dar nu politică: o scurtă perioadă, sub conducerea lui Arias Navarro, continuistas formează guvernul spaniol (noiembrie 1975 – iulie 1976). Pe de altă parte, rupturistas (moștenitorii celor învinși în războiul civil – stânga în general) își doreau o ruptură totală cu instituțiile statului franchist și schimbarea radicală a Spaniei într-o republică democratică. În fine, reformistas propuneau o schimbare graduală către un regim democratic parlamentar. În iulie 1976, regele Juan Carlos îl însărcinează pe Adolfo Suárez, unul dintre reformistas, cu formarea noului guvern. Suárez organizează un referendum în noiembrie 1976 privitor la reformele pe care le propune, iar sprijinul popular masiv pe care îl obține în acest referendum (94% în favoarea reformelor Suárez) îi conferă acestuia legitimitatea necesară pentru a continua reformele democratice. Calea propusă de reformistas învinge. Se reînființează partidele politice: reapar PSOE (Partido Socialista Obrera Español – Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol) și PCE (Partito Comunista de España – Partidul Comunist Spaniol), ambele partide de stânga declarându-se nemulțumite de reformele primului ministru.

20

La 15 Iunie 1977 au loc primele alegeri libere în Spania (s-a votat prin RP), alegeri câștigate de coaliția condusă de Suárez, UCD (Unión de Centro Democrático – Uniunea democratică de centru) (35%). PSOE sub conducerea lui Felipe González, devine cel mai important partid de opoziție. Partidul naționalist basc PNV (Partido Nacionalista Vasco – Partidul Naționalis Basc), ca și partidul naționalist catalan CiU (Convergència i Unió – Convergență și Uniune) au devenit partide importante în sistem. PCE are un rezultat slab, la fel partidul de dreapta AP (Alianza Popolar – Alianța Populară) (8,23%) condus de un fost ministru al lui Franco, Manuel Fraga.

Noul Cortes avea misiunea de a redacta o nouă constituție. Cele mai fierbinți puncte de dezbatere în această perioadă au fost cele privitoare la rolul bisericii, educația și sistemul de autonomie locală. Constituția este adoptată în Octombrie 1978.

Alegerile din martie 1979 sunt câștigate din nou de UCD, de data aceasta o alianță măcinată din ce în ce mai mult de dispute interne și în pragul destrămării. Pe fondul acestei crize politice, în ianuarie 1981 Suárez își dă demisia. Criza se adâncește, iar lovitura de stat din 23 Februarie de forțele franchiste vine ca o suflare de gheață pentru a aminti tuturor cât de fragilă este încă recenta democrație spaniolă. Alegerile din 1982 au avut o importanță deosebită în consolidarea democrației, ele fiind câștigate de PSOE, realizându-se astfel un transfer pașnic de putere către stânga democratică. UCD se destramă (partidul succesor rămânând CDS, Centro Democratico y Social, sub conducerea lui Suárez), iar partidul care beneficiază de restructurarea voturilor la dreapta este AP-CP (AP – Coalicion Popular) (format din vechiul AP al lui Fraga plus aripa creștin-democrată desprinsă din UCD, plus liberalii din Unión Liberal plus câteva partide conservatoare regionale cum ar fi PAR, Partido Aragonés Regionalista, UV, Unió Valenciana și UPN, Unión del Pueblo Navarro), acesta câștigând 25,4% din voturi în 1982. Lupta politică se va da de acum încolo, în principal, între PSOE și AP-CP. La alegerile din 1986, câștigate de PSOE, AP-CP, rămâne la aproximativ același scor electoral cu cel din ‘82, însă lucrurile încep să se schimbe odată cu demisia lui Fraga din fruntea partidului, în decembrie 1986. Dreapta începe să-și compună o nouă imagine politică, lăsând în urmă amintirile franchiste și încercând să se alinieze curentelor de centru-dreapta, creștin-democrate din Europa occidentală. Această schimbare aduce și un nou nume pentru AP-CP, care se transformă în PP, Partido Popular (din 1989). Sub

21

conducerea lui José María Aznar, în 1993 PP obține un procent electoral apropiat de PSOE, care câștigă totuși alegerile. La alegerile din 1996, PP obține cel mai mare număr de mandate în Congres și devine partidul de guvernământ (în alianță cu partidul regionalist catalan CiU, partidul naționalist basc PNV și alte câteva partide regionaliste mai mici). Va pierde guvernarea de abia în 2004, socialiștii revenind la putere sub conducerea lui Zapatero.

Partidele politice

Partide politice – apariție și evoluție

Activitatea politica în societate se realizează nu numai prin intermediul statului, a instituțiilor și organismelor ce țin de acesta, ci și printr-o vasta și complexa retea de organizații și instituții extra-statale. Dintre acestea cele mai vechi și importante sunt partidele politice.

Existenta partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un element esențial al vieții democratice. Democrația începe și exista numai odată cu apariția și dezvoltarea partidismului.

Noțiunea de partid are o vechime milenară, ea deriva în majoritatea lumilor moderne din latinescul pars-partis și desemnează într-o accepțiune semantica: o grupare de oameni constituita în mod voluntar, animati de aceleași idei, concepții, interese, scopuri care acționează în comun în baza unui program, în vederea realizării acestora.

Partidele politice nu au avut aceiași pondere, semnificație și valoare în toate orânduirile sociale. Trebuie făcută o delimitare neta intre asa-zisele partide ce au existat în sclavagism și feudalism, fata de cele din societatea moderna, capitalista.

În acceptiunea moderna a termenului, ca instituții politice bine conturate, cu statute și programe clar fundamentate, cu activitate organizata și permanenta în care au acces toate clasele și categoriile sociale, cu rol major în organizarea și conducerea societății, partidele politice apar odată cu societatea moderna, cu capitalismul.

22

Geneza partidelor politice moderne trebuie căutată în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, în timpul luptei antifeudale purtate de burghezie. Revoluțiile burgheze, dar și opoziția vechii clase feudale vor da naștere la fundamentele doctrinar-politice și odată cu acestea și la instrumentele aplicării lor – partidele politice.

Definirea partidelor politice

Problema definirii partidului politic a constituit și constituie și astazi un subiect de disputa atât în literatura politologica cât și în sociologia politica. Pe marginea acestei teme apar o mare diversitate de opinii, pareri, unele pun accentul pe latura instituționala, organizatorica-program, funcții sau rol social. Altii reduc partidul politic la putere, la obținerea și menținerea acesteia.

Max Weber considera partidul politic: acele organizații care au ca fundament asociația (formal) liberă a membrilor, și în care scopul asocierii în cadrele unei organizații este propulsarea la putere a liderilor săi, și prin aceasta să asigure condiții favorizante (în sens material sau spiritual) pentru realizarea scopurilor lor economice, a privilegiilor personale sau a amândurora. După cum se observa în definiția sa, M.Weber pune accentul pe aspectul instituțional, organizatoric și pe program și mai puțin pe dimensiunea culturala, sociala.

In perioada postbelica accentul în definirea partidului politic se pune atât pe ideea de organizare, dar mai ales pe rolul și funcțiile exercitate de acesta si, cu precadere, pe aspectul puterii. O definiție cuprinzătoare a partidului politic o da Sigmund Neumann:

Partidul politic este organizația închegata a forțelor politice active ale societății, preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale, el reprezintă acea veriga mare care leagă forțele sociale și ideologiile de instituțiile guvernamentale oficiale și le angajează în activitatea politica intr-un cadru mai larg al comunității politice.

Joseph Lapalombara și Myron Weiner, încearcă în 1966 să structureze definiția partidelor politice în jurul a patru criterii fundamentale:

continuitatea organizației

caracterul național al organizației dorința de a exercita puterea

căutarea unei susțineri populare

23

Partidul trebuie să fie o organizație durabilă, cu o speranță de viață politică care să o depășească pe cea a conducătorilor săi. Partidul trebuie să se instituționalizeze, astfel încât să se deosebească de facțiuni personale sau clici de interese care de obicei dispar odată cu fondatorii lor. Mai mult, partidul trebuie să dezvolte o organizare teritorială care să întrețină raporturi durabile cu electorii. Caracterul național al organizațiilor este de obicei un standard de participare electorală. Conducătorii partidului trebuie să-și dorească să preia și să exercite puterea nu doar să o influențeze, fapt ce diferențiază partidul politic de grupurile de presiune. În sfârșit partidele trebuie să se angajeze în competiția electorală pentru a căuta și a obține susținerea populară, succesul electoral fiind o măsură a influenței și puterii partidului în raport cu alte partide.

Trăsăturile partidelor politice

Ca entitatati de sine statatoare, cu structuri și funcții proprii, partidele politice se deosebesc atât de organismele și instituțiile statale, cât și cele extrastatale printr-o serie de trăsături, note distincte.

Partidele politice se constituie și actioneaza pe baza voluntarismului, a liberului consimtamant al membrilor săi;

Obiectivul fundamental al activității oricarui partid politic il constituie problema puterii, sub toate ipostazele sale, ale detinerii și exercitarii ei, a controlului sau influențarii ei, sau a cuceririi. De aceea, intr-un stat democratic lupta pentru putere este o lupta intre partide, intre doctrinele și programele politice promovate de acestea;

Orice partid politic dispune de o anumita structura organizatorica și de conducere, cu organe proprii de conducere locale și centrale, intre acestea existând o strânsa legătura și corelație. În cadrul organizării și activității partidelor politice, un rol important îl au statutele, codurile, regulamentele lor. In ele sunt înscrise principiile și valorile pe care acesta se întemeiază și funcționează, organele sale locale și centrale de conducere, durata și modul lor de desemnare, drepturile și obligațiile membrilor de partid, poziția, atitudinea partidelor fata de principalele probleme interne și externe, obiectivele și

24

sarcinile urmărite de acesta, strategia și tactica aplicata, relațiile cu alte partide și formațiuni politice, etc.

Partidul politic își desfășoară activitatea în baza unui program politic care se fundamentează pe o anumita doctrina. Programul orientează și directioneaza activitatea partidului, ii da sens și finalitate. Într-o forma sintetizata în program își gasesc fundamentarea și exprimarea interesele și aspirațiile clasei, grupului social al carui produs este respectivul partid;

In ceea ce privește denumirea partidelor politice, acestea pot apărea sub o diversitate de nume în care poate fi sau nu inclusa cea de partid, ea putând fi înlocuită cu cea de convenție, front, huntă, asociație. Deși denumirile sub care apar și ființeaza partidele politice nu exprima exact și întotdeauna poziția partidului sau a grupului social ce-l reprezintă, includerea în titulatura acestuia a unor noțiuni, ca cea de liberal, conservator, social-democrat, democrat-crestin, sau de muncitoresc, taranesc, umanist pot să exprime fundamentul lor doctrinar-ideologic și compoziția lor sociala, dar nu obligatoriu și nu în mod automat.

Partidele politice sunt caracterizate de o mare mobilitate sociala. Ele sunt sisteme politice deschise, în ele pot intra și ieși membri. În interiorul lor pot lua naștere diferite grupuri, fracțiuni care pot dinamiza, conserva activitatea partidului, ii pot impune o noua orientare, un nou fundament politic ideologic și un nou program. In situația de mari divergente de opinii, concepții, fundamente ideologice și programatice, aceste grupuri, fracțiuni pot ieși în afara partidului, îl pot scinda și pot da naștere unui nou partid politic.

Tipologizarea partidelor politice

Una dintre tipologiile dominante a fost propusă de M. Duverger, care stabilește o clasificare binară în partide de cadre și partide de masă. Partidele de cadre sunt rezultatul evoluției care a adus împreună comitetele electorale – la bază- și grupurile parlamentare – la vârf- în anii ’50. Aceste partide sunt partide de notabili, care sunt utilizați în pregătirea alegerilor și se clasifică în:

Notabili influenți (personalități al căror prestigiu vor aduce voturi candidatului)

Notabili tehnicieni (manageri electorali și politici)

25

Notabili financiari (care aduc prestigiul și siguranța resurselor financiare)

În cadrul partidelor de cadre contează amploarea prestigiului, abilitatea tehnicii, importanța averii.

Diferența dintre partidele de cadre și partidele de masă nu este dată de dimensiunea acestora ci de maniera de structurare: partidele de masă (inventate de către socialiști) au apărut la începutul sec XX având o bază socială diferită, compusă din categorii sociale defavorizate care nu puteau să asigure finanțarea propriilor candidați decât intrând în număr cât mai mare în partid și plătind regulat o cotizație. Duverger distinge trei cercuri de votanți care leagă cetățeanul de partid

Cercul militanților (partidul reprezintă pentru ei o chestiune vitală)

Cercul aderenților (pentru care partidul nu este altceva decât o organizație)

Cercul simpatizanților și alegătorilor (care votează partidul atunci când sunt alegeri)

Duverger admite existența celui de-al treilea tip de partide și anume partidele indirecte, în care intrarea în partid se face indirect, colectiv, prin intermediul sindicatelor (ex. Partidul Laburist Englez) sau a altor forme de asociere civică.

Mai mult, Duverger introduce și o distincție structurală: partide cu structură puternică, în interiorul cărora disciplina votului îi determină pe parlamentari să se supună directivelor grupului parlamentar emise de obicei de șeful de partid, (partidele britanice) și partide cu structură suplă (partidele din SUA) caracterizate de libertate totală a votului parlamentarilor.

In literatura de specialitate mai putem constata discutarea urmatoarele categorii de partide politice:

partidele ideologice – sunt constituite și funcționeaza pe baza unei paradigme doctrinare, a unei filozofii ideologice, ex. partidul liberal, conservator, social-democrat, etc.

partidele istorice – apariția și funcționalitatea acestora este legata de anumite momente, obiective istorice, eliberarea naționala, constituirea statului național, modernizarea acestuia, etc. Apărând într-o anumita conjunctura social-istorica, activitatea acestor partide, însăși existenta lor este limitata în timp, tine de anumite regimuri politice, epoci istorice care au dispărut, au

26

apus. Acolo unde încă mai exista, ele se mai mențin ca tendințe, fără a mai putea juca un rol major în viata politica a societății.

partide de interese. Principalul mobil al apariției și funcționalității lor l-a constituit realizarea unui anumit interes care poate fi: național, naționalist, religios, economic, de grup, de clasa sociala, local, zonal, etnic. Ex: partidele ecologiste, etnice (U.D.M.R.), P.R.M., partidul automobiliștilor, partida romilor, etc.

partide de tendință. Sunt acele partide al căror mobil al apariției și ființării tine de opinia, interesul unor largi categorii sociale, ale realizării unor necesitati și obiective social politice.

partide personale sunt create în jurul unor personalități, de regula politice și beneficiaza de prestigiul, influența, forta și carisma acestora. Ex.:partidul gaulist în Franta, creat în jurul personalității lui Charles de Gaulle, PUR în România creat în jurul lui Dan Voiculescu.

partide atrage tot (catch all party) – partide interclasiale, care caută printr-un program nemarcat ideologic să mobilizeze alegători cu origini sociale, profesionale sau etnice diferite.

Funcțiile partidelor politice

In cadrul oricărei societăți democratice partidele politice exercita un rol major în organizarea și conducerea vieții social-politice. De regula acest rol exprima, se manifesta prin funcțiile exercitate de partidele politice.

Funcția de integrare și mobilizare politica. Rolul, atributele, prerogativele acestei funcții nu sunt la fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea și funcționarea principalelor instituții statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor și aplicarea acestora, în organizarea și conducerea vieții social-politice. în schimb pentru partidele aflate în opoziție rolul acestei funcții este de a monitoriza, de a influența puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncționalități și ne-împliniri ale acesteia sau masuri, decizii

27

neconstitutionale. Revenirea la putere, recucerirea acesteia este obiectivul oricarui partid aflat în opoziție.

Funcția de organizare și conducere a activității partidului, de mentinere a unei permanente legaturi, comunicatii cu propriile organizații, membrii și simpatizanti. Alaturi de imbunatatirea activității organizatorice și de conducere, aceasta funcție urmareste atragerea unor noi membrii și simpatizanti politici. Formarea și pregatirea propriilor cadre pentru activitatea de partid și de stat în condițiile aflarii sau revenirii la putere, constituie de asemenea o importanta atributie a acestei funcții.

Funcția de structurare a votului, formativ educativa atât a propriilor membrii de partid cât și simpatizantiilor.

Funcția teoretico-ideologica vizeaza mai multe obiective:

dezvoltarea și adaptarea propriei paradigme doctrinare la condițiile social-istorice, la obiectivele și sarcinile urmarite de partid;

elaborarea programului politic, a strategiei și tacticii politice a partidului;

organizarea, sustinerea și ducerea luptei ideologice impotriva altor

partide și formatiuni politice.

Aceasta funcție devine deosebit de activa în perioada luptei electorale, ea organizand, orientand și conducand lupta politica a partidului.

Sisteme partidiste

Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcționare a partidelor politice în cadrul vieții politice dintr-o societate. El se refera cu precadere la numărul partidelor politice care exista într-o societate și prin a căror participare se deruleaza, se realizeaza viața politica din cadrul acesteia.

Notiunea de sistem partidist a fost folosita pentru prima oara în perioada interbelica și avea în vedere numărul și natura partidelor politice dintr-o societate care erau angajate în viata politica.

De regula, sistemele partidiste se reduc la numărul partidelor politice din societate, totusi consideram ca asemenea analiza este reductionista, limitativa, intrucat nu este posibil un

28

studiu pertinent al sistemului partidist dintr-o societate fără a avea în vedere natura doctrinar – ideologica a fundamentelor politice.

In cadrul sistemului partidist trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de marimea, rolul și statutul lor în societate, de fundamentele și orientarile ideologice. Facem aceasta precizare, intrucat exista tendinta de a exclude din sistemul partidist, partidele mici sau cele care nu au fost la putere și nici nu pot ascede la aceasta.

Astazi sistemul partidist se structureaza și evalueaza în funcție de doua criterii esentiale:

al numărului partidelor politice dintr-o societate care prin aceasta dau și asigura funcționalitatea vieții politice. Din această perspectivă avem sisteme:

bipartidiste, pluripartidiste.

al paradigmei doctrinare și ideologice. După acest criteriu avem partide de stânga, de dreapta, de centru, etc.

29