Științe Politice și Studii de Securitate [611726]

1
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Științe Socio -Umane
Departamentul de Relații Internaționale,
Științe Politice și Studii de Securitate
Programul de Masterat Managementul Integrării
Europene și Administrației Publice

Lucrare de disertație

Revenirea Rusiei la stadiul de mare putere
globală în primul deceniu al mileniului
al III -lea

Masterand: [anonimizat]:
Prof. Univ. Dr. Corvin Lupu

Sibiu, 2020

2

Cuprins
Abrevieri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 3
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 4
CAPITOLUL I: Evoluții politice interne în Rusia, în perioada 2000 -2008 ……. 11
I.1 Viața economică ………………………….. ………………………….. ……………………. 11
I.2 Viața politică ………………………….. ………………………….. …………………………. 13
I.3 Problematica geopolitică și militară ………………………….. ……………………… 16
I.4 Viața socială ………………………….. ………………………….. ………………………….. 19
CAPITOLUL II: Rusia și vecinătatea apropiată ………………………….. ……………. 22
II.1 Rusia și Comunitatea Statelor Independente ………………………….. …………. 22
II.2 Relațiile Rusiei cu statele din OTSC ………………………….. ……………………. 27
CAPITOLUL III: Relațiile Rusiei cu marile puteri ………………………….. ………… 29
III.1 Relațiile Rusiei cu SUA și NATO ………………………….. ……………………… 29
III.2 Relațiile Federației Ruse cu UE ………………………….. …………………………. 33
III. 3 Relațiile Federației Ruse cu China ………………………….. …………………….. 38
III. 4 Relațiile Federației Ruse cu Japonia ………………………….. ………………….. 41
III. 5 Relațiile Federației Ruse cu India ………………………….. ……………………… 42
III. 6 Relațiile Federației Ruse cu Germania ………………………….. ……………….. 43
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 45
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 47

3

Abrevieri

A.S.E.A.N. – Asociația Națiunilor din Asia de Sud -Est
A.C.P. – Acordul de Parteneriat și Cooperare
B.P. – British Petroleum
C.S. – Consiliul de Securitate
C.S.I. – Comunitatea Statelor Independente
F.S.B. – Serviciul Federal de Securitate al Federației Ruse
G.N.L. – gaz lichefiat
G.U.A.M. – Organizație Internațională formată din următoarele țări foste sovietice: Georgia,
Ucraina, Azerbaidjan, Republica Moldova
K.G.B. – Comitetul pentru Securitatea Statului în Europa
N.A.T.O. – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
O.C.E.M.N. – Organizația de Cooperare a Mării Negre
O.E.C.D. – Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică
O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului
O.N.G. – Organizație non -guvernamentală
O.N.U. – Organizați a Națiunilor Unite
O.P.E.C. –Organization of the Petroleum Exporting Country sau Organizația Țărilor
Exportatoare de Petrol
O.S.C.E. – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
O.T.S.C. – Organizația Tratatului de Securitate Colectivă
S.C.O. – Organizația de Cooperare Shanghai
S.U.A. – Statele Unite ale Americii
T.N.K. – Tyumen Oil Company
U.E. – Uniunea Europeană
U.E.O. – Uniunea Europei Occidentale
U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

4

Introducere

În ultimele două decenii ale secolului al XX -lea, Uniunea Sovietică a traversat o perioadă
de criză profundă, politică, administrativă și economică. În domeniul economiei civile ,
Uniunea So vietică nu realizase modernizarea. În timp ce în Occident se derula o revoluție a
cip-urilor, în URSS accentul continua să cadă pe industria grea.1 Doar în industria militară și
cea spațială se promovau cele mai moderne metode de dezvoltare. Dacă în 1981, penultimul
an de vi ață al conducătorului Leonid Ilici Brejnev (1964 -1982), o rublă valora 0,75$ și criza
era ținută în frâu cu ajutorul aurul ui și celor lalte uriașe bogății naturale ale imensului imperiu
sovietic, după aproape două decenii, la începutul ultimului an al pr eședinției lui Boris Elțîn
(1990 -1999), situația economico -socială și politică a Federației Ruse, moștenitoarea fostei
Uniuni Sovietice era una realmente dramatică, ea coborând la nivelul de putere regională.
Acești 17 ani, dintre moartea lui Brejnev și aduce rea lui Vladimir Putin la conducerea
Federației Ruse (1999), a fost marcată de mari frământări. În primul rând, Uniunea Sovietică a
parcurs o perioadă de schimbare a modului de promovare a propriilor interese2, pe de altă
parte a existat o luptă continuă între trei grupări de forțe politice, respectiv comuniștii
conservatori de esență stalinisto -brejnevistă, reformatorii susținuți mediatic și financiar din
Occident și naționaliștii ruși . În paralel cu aceste confruntări politico -ideologice, Uniunea
Sovietică, apoi Federația Rusă, a fost confruntată cu o luptă pentru putere între conducători
politici și conducători ai serviciilor secrete.3
Principalele momente ale acestor frâmântări ale istoriei recente a Uniunii
Sovietice/Federației Ruse au fost morțile r apide și foarte suspecte ale secretarilor generali ai
PCUS , Iuri Vladimirovici Andropov (1982 -1983) și Konstantin Cernenko (1984 -1985) ,
încercările nereușite de reformare a sistemului social -economic din URSS de către Mihail
Gorbaciov (1985 -1991) și lovitura de stat din 19 -21 august 1991, în urma căreia Mihail
Gorbaciov a fost inițial arestat, apoi eliberat, fără a mai putea să -și mențină autoritatea.
Căderea lui Mihail Gorbaciov a fost urmarea eșecului evident al încercărilor sale de r eformă4,
respectiv perestrika , însemnând restructurare/reconstrucție și glasnost , însemnând deschidere,
în sensul ei de transparență socială.
La 8 decembrie 1991, președintele Rusiei (Boris Elțîn), al Belarusului (Stanislav
Șușkevici) și al Ucrainei (Leo nid Kravciuk) au semnat Tratatul de la Minsk care prevedea
dizolvarea URSS și formarea C omunității Statelor Independente . În câteva zile, încă opt
republici unionale au aderat la acest tratat .5
Ca urmare, î n 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a fost nevoit să accepte falimentul
politicilor sale, care au însemnat prăbușirea țării și să semneze, în cadrul unei ceremonii
televizate, demisia sa și, implicit, destrămarea URSS în 15 republici independente.
În perioad a conducerii URSS de către Mihail Gorbaciov, criza generală a Uniunii
Sovietice și lupta internă pentru putere și influență ideologică l -a obligat pe conducător să
facă o serie de concesii în politica internă și în relațiile internaționale . Acestea sunt de osebit

1 Mihai -Cosmin Cojocaru, Impactul răsturnării geopolitice din anul 1989 asupra statutului de mare putere al
Uniunii Sovietice (II) , în „Evenimentul Istoric”, Nr. 15, din 24 mai 2019, p. 34.
2 Corvin Lupu, România sub presiunea Războiului rece și a dorinței de integrare euro -atlantică , vol. II, Editura
Alma Mater, Sibiu, 2001, pp. 521 -525.
3 Corvin Lupu, Europa în sistemul relațiilor internaționale , Ediția a IV -a revizuită și adăugită, Editura Elion,
București, 2016, pp. 99 și 102.
4 Mihai -Cosmin Cojocaru, Impactul răsturnării geopolitice din anul 1989 asupra statutului de mare putere al
Uniunii Sovietice (I) , în „Evenimentul Istoric”, Nr. 15, din 19 a prilie -24 mai 2019, p. 61.
5 Vezi și adev.ro/pbhmdv.

5
de controversate. Ele au fost pe placul Lumii Occidentale, dar au schimbat echilibrul de forțe
creat la sfârșitul celui de al doilea război mondial, ceea ce a fost în defavoarea URSS. Astfel,
URSS și -a retras bazele militare și forțele armate din st ate europene, asiatice și africane, fără
să ceară același lucru SUA și NATO. URSS a renunțat la menținerea Tratatului de la
Varșovia, fără să solicite NATO să se autodesființeze.
De asemenea, Mihail Gorbaciov a negociat contra cost6 reunificarea Germanie i, dându -și
acordul în acest sens7 și sprijinind direct acest demers și a negociat cu președintele SUA
schimbarea regimurilor politice din estul Europei, ceea ce a condus la transferarea acestei
jumătăți de continent în zona occidentală de influență. În a cest sens s -a încheiat un acord
verbal între conducătorii URSS și SUA, pe un vapor în largul Insulei Malta, în 2 -3 decembrie
1989.8
Politica lui Mihail Gorbaciov a fost foarte apreciată în Occident și în rândul susținătoril or
acestuia din întreaga Lume. C onducătorului sovietic i s-a făcut o imagine deosebit de
favorabilă, iar în anul 1990 i s-a conferit Premiul Nobel pentru Pace.
În schimb, în Federația Rusă a fost considerat de un mare număr de cercetători, analiști,
jurnaliști, politicieni și cetățeni de rând ca fiind „trădător”. Ca urmare, în anul 2014, u n grup
de deputați din Duma de Stat a formulat o plângere penală împotriva lui Mihail Gorbaciov
adresată procurorului general de atunci al Rusiei, Iuri Ceaika, de a inv estiga destrămarea
URSS și de a deschide dosare penale inclusiv împotriva fostului președinte sovietic, Mihail
Gorbaciov. Plângerea penală a fost semnată de deputații Evgheni Fedorov, Anton Romanov
(de la partidul lui Putin , Rusia Unită ), Ivan Nikitciuk, Oleg Denisenko (Partidul Comunist) și
Mihail Degtiarev ( Partidul Liberal Democrat al lui Jirinovski) . Printre altele, semnatarii au
arătat faptul că cetățenii sovietici au votat într -un referendum în favoarea menținerii unității
statului sovietic , dar echipa conducătoare în frunte cu Mihail Gorbaciov a comis acte ilegale
care au dus la destrămarea țării . Spre exemplificare, Mihail Gorbaciov este acuzat că a creat
Comitetului de Stat pentru Situații de Urgență al URSS, organism pe care l -a și condus și care
nu a era prezăzut în Cons tituția Uniunii Sovietice . Acest organism avea rol de Consiliu de Stat
și el a adoptat decretele de recunoaștere a independenței republicilor baltice , ceea ce a
reprezentat începutul destrămării statului . Parlamentarii au specificat procurorului general al
Federației Ruse că infracțiunile de acest gen nu se prescriu, iar Mihail Gorbaciov nu are în
prezent nici o imunitate în fața justiți ei.9
În perioada președinținției lui Boris Elțîn, fenomenele negativ e din societatea rusă, care
au explodat în perioada gorbaciovistă, s -au agravat. Corupția a atins cotele cele mai înalte din

6 Conducerea Germaniei a încercat să țină secret suma de mărci -aur transferată Uniunii Sovietice în schimbul
acordului acesteia de unificare a Germaniei și de retragere a trupelor sovietice de ocupație. În 30 noiembrie 1989
a fost asasinat consilierul bancar al cancelarului Helmuth Kohl și purtător de cuvânt al Băncii Germaniei, Alfred
Herrhausen, iar ulterior a fost asasinat și șeful custodiei Băncii Germaniei, Detlev Rohwedder. Asasinii lor nu au
fost g ăsiți niciodată. Informațiile despre uriașele transferuri de fonduri germane în URSS s -au scurs totuși și, în
septembrie 1997, în timpul campaniei electorale, candidatul la funcția de cancelar al germaniei, Gerhard
Schröder, a declarat în cadrul unei adună ri populare că adversarul său, cancelarul în funcție Helmuth Kohl, a
încălcat Constituția Germaniei și a acordat fără aprobarea Parlamentului (Buntestag) suma de 500 miliarde de
mărci -aur Uniunii Sovietice. Vezi Corvin Lupu, Probleme ale integrării europen e. Organizații internaționale.
Aspecte ale politicii României de integrare euro -atlantică , Editura Alma Mater, Sibiu, 2000, p. 233.
7 Demersurile președintelui Franței, Francois Mitterand, pe lângă Mihail Gorbaciov, pentru a bloca reunificarea
Germaniei, c ulminând cu discuțiile desecretizate din cadrul întâlnirii Gorbaciov -Mitterand de la Kiev (6
decembrie 1989), s -au încheiat cu un eșec, Uniunea Sovietică dându -și acordul pentru reunificarea Germaniei și
retrăgându -și bazele militare din Germania. Vezi Cor vin Lupu, Conflicte internaționale și gestionarea lor , Curs
universitar, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii
de Securitate, 2009, p. 102.
8 Corvin Lupu, Europa în sistemul relațiilor int ernaționale , Ediția a IV -a revizuită și adăugită, Editura Elion,
București, 2016, pp. 103 -104.
9 Viorica Marin, Parlamentari ruși cer judecarea lui Mihail Gorbaciov pentru dezmembrarea Uniunii Sovietice ,
în adevarul.ro/international, din 10 aprilie 2014.

6
istoria țării, iar conducerea politică centrală de la Kremlin a pierdut controlul asupra măsurilor
care se luau în teritoriu. Condu cătorul Rusiei a fost tot mai mult măcinat de boala
alcoolismului și în timp și -a pierdut energia, inițiativa și puterea de a soluționa marile
probleme ale Rusiei. Concomitent, la nivelul structurilor de forță ale Rusiei s -a ajuns tot mai
mult la concluzia că politicienii civili nu sunt capabili să scoată Rusia din criza care se
accentua mereu . PIB -ul scădea tot mai mult, iar bogățiile și banii Rusiei luau tot mai mult
calea străinătății.
În anul 1999, Complexul Militaro -Industrial care este principalul fa ctor decident în Rusia,
l-a determinat pe președintele Boris Elțîn să demisioneze și să predea puterea și președinția
Rusiei ofițeru lui de securitate Vladimir Putin, fost prim -ministru, fost președinte al Serviciului
Federal de Securitate al Rusiei, fost v iceprimar al Sankt -Petersburg , fost spion în Germania.
Rusia este o țară cu o cultură atât europeană, cât și asiatică, cu tradiții bizantine și cu
relații speciale în lumea arabă, cu relații importante cu SUA, ceea ce îi conferă o evoluție
social -politică aparte, având particularități cărora nu li se potrivesc șabloanele de sorginte
occidentală pe care a încercat să le aplice forțat Mihail Gorbaciov, omul providențial al
adversarilor Rusiei, cel în timpul căruia țara a coborât la rangul de putere regională, lăsând
pentru o clipă omenirea sub influența unei singure supraputeri, SUA. După aducerea la
Kremlin a echipei administrativ -politice condusă de Vladimir Putin s -a trecut la o politică de
readucere a Rusiei la rangul de supraputere și decident politic glo bal, alături de SUA.
Gândirea politică a lui Putin punea accentul pe faptul că un stat puternic trebuie să stea la
baza rezolvării problemelor acumulate de Rusia. O astfel de politică ar fi permis Rusiei să -și
proiecteze poziția internațională erodată, mai ales asupra fostelor teritorii sovietice. Putin a
încerca t și a reușit să dezvolte o identitate națională mai puternică, cu scopul de a umple golul
lăsat de sovietismul căzut. El afirma că misiunea sa este de a reînvia s tatul, de a susține și
promova „ ideea națională” rusească, de a combate separatismul și de a salva țara de la
dezintegrare. Politica lui Putin, mai întâi Rusia, era și o reacție la eșecurile occidentalizăr ii, la
defectele liberalismului și presupune intenții ale Statelor Unite de a slăbi Rusia. Sub
conducerea lui Vladimir Putin naționalismul de stat a fost ridicat ca principiu conducător și
manieră de lucru al Guvernului. Susținut de elitele politice și intelectuale el a dus politica
externă a Rusiei la alte nivele, a făcut -o mai puternică, mai coerentă, coordonată și metodică
în termeni de scopuri și strategii. De asemenea, serviciile milita re și cele de securitate au intrat
într-o etapă de ascensiune după anul 2000, democrații și pro -occide ntalii din Rusia fiind
împinși către marginile spectrului politic. Criticii lui Boris Elțîn argumentau că sub
administrația Elțîn, politica externă fusese prea conservatoarea și nu provocase suficient
interesele națion ale ale Rusiei. Numirea ministru lui de Externe, Igor Ivanov (1998 -2004) , nu
numai că a oferit o continuitate a radicalismului predecesorului său, Evgheni Primakov, dar a
și injectat o nouă vigoare și un caracter ofensiv politicii externe. Deși dorea cooperarea și
investițiilor din vest, Kremli nul punea accentul pe temele naționaliste și patriotice și folosea
periodic o politică anti -occidentală în interiorul țării pentru a menține supunerea și motivarea
armatei și a serviciilor de securitate.10
Încă din primii ani de nouă conducere la Kremlin, PiB-ul Federației Ruse a crescut
continuu și această creștere a durat timp de 15 ani, până în 2014, când economia Rusiei avea
să înceapă să fie afectată de embargoul occidental impus ca urmare a intervenției rusești în
Ucraina și, mai ales, a anexării de c ătre Rusia a Crimeei.
Concomitent, s -a trecut la promovarea unei alte ideologii în raporturile internaționale ale
Federației Ruse. Prima fază de restaurare a fostei influențe a Rusiei s -a manifestat prin
recâștigarea influenței rusești în statele din comp onența CSI. Încă din perioada președinției lui
Boris Elțîn, mai ales în perioada mandatului de prim -ministru a lui Evgheni Primakov (1998 –

10 Sergey Medvedev, Power, Space and Russian Foreign Policy , Editura Understanding of Russian Foreign
Policy (University Park Pennsylvania State University Press, 1999, p. 42.

7
1999)11, a început restaurarea unor practici din perioada sovietică, apreciate ca fiind benefice
pentru interesele Rus iei. De asemenea, Rusia și -a propus să militeze împotriva modelului
unipolar creat după încheierea Acordului din Malta (2-3 decembrie 1989), când, pentru peste
un deceniu, SUA au fost singura supraputere mondială și părea a se desprinde în unic decident
în sfera relațiilor internaționale. În această direcție, Rusia a obținut succese notabile, realizând
un parteneriat stra tegic real și nu declarativ cu China, având ca partener secundar al celor
două puteri Iranul, putere regională importantă în Orient.12
Ca urmare a acestor efortu ri internaționale importante, s-a constituit Organizația de
Cooperare Shanghai (SCO), cunoscut ă și sub numele de Pactul Shanghai , sau Shanghai -5.
Aceasta este o alianță politică , economi că și de securitate eurasiatică , a cărei creare a fost
anunța tă la 15 iunie 2001 la Shanghai de către liderii Chinei, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia,
Tadjikistan și U zbekistan. Carta Organizației de Cooperare din Shanghai, care instituie oficial
organizația, a fost semnată în iunie 2002 și a intrat în vigoare la 19 septembrie 2003.13
Organizația a devenit o contrapondere importantă a NATO. La crearea ei a contrinbuit m ult
îngrijorarea unor state asiatice față de războaiele declanșate de SUA în Orientul Mijlociu,
după atentatele de la 11 septembrie 2001 .
Începând cu anu l 2000, putem spune că, Rusia a început să se simtă , din nou, în largul ei
în lume. Nu a mai fost crispată, temătoare și dispusă la concesii ca pe vreme a lui Elțîn, când
ministrul de E xterne Kozîrev spune a în 1992 că obiectivul primordial al Federației Ruse este
de a reconstrui statul și de a intra î n fami lia popoarelor civilizate . Acest „pentru moment”
trecuse de mult și obiectivel e internaționale ale Rusiei au devenit între timp cu mult mai
ambițioase.
Poziția politico -diplomatică, economică și militară a Rusiei în lume a devenit sensibil și
structural a lta decât în perioada convalescenței de după trauma dezmembrării URSS. În 2005,
Rusia a semnat un acord cu Iranul privind finalizarea construcției unei centrale nucleare
pașnice și aceasta a devenit funcționa lă în 2009. Tot cu Iranul, dar și cu Qatarul, Ru sia a
proiectat să creeza un sistem de control mondial al gazelor, care, practic, influențează decisiv
activitățile economice pe ace astă piață globală.
O problemă cu care s -a confruntat Rusia timp de 400 de ani și care s -a agravat în perioada
președinției lui Boris Elțîn a fost revolta antirusească a populației din Republica Cecenă
Ichkeria , regiune deosebit de bogată în petrol și gaze naturale. Locuitorii republicii sunt de
religie musulmană. Între anii 1994 -1996 s -a desfășurat primul război ruso -cecen. Î n ciuda
păcii încheiată la Moscova, în 1997, cecenii au refuzat să se supună conducerii centrale de la
Kremlin și conflictul a continuat.
Republica Cecenă Ichkeria și-a proclamat independența, ceea ce era de neacceptat la
Kremlin. În august 1999, rebelii ceceni, conduși de Șamil Basaev, cu sprijinul unor luptători
arabi străini de Rusia, au declanșat o ofensivă antirusească. Acest e eveniment e au declanșat o
nouă criză politică la Moscova și a u condus la demiterea prim -ministrului civil Sergei
Stepașin și înlocuirea sa cu președinte le în funcție al FSB, Vladimir Putin și la desemnarea
acestuia ca și succesor al lui Boris Elțîn . Lui Putin i s-a cerut să rezolve conflictul și să
stabilizeze situaț ia politică din Rusia . Acest al doilea război ruso -cecen din perioada post –
sovietică , cunoscut și sub numele de Războiul din Caucazul de Nord, a fost tranșat prin
represiunea foarte dură a revoltei de către armata și forțele de securitate ale Federației Ru se,

11 Evgheni Maksimovich Primakov a fost general de securitate, director al Directo ratului I al KGB, care a făcut
tranziția structurii sale către actualul SKV, serviciul de spionaj extern al Federației Ruse. În perioada mandatului
său, a îndeplinit și funcția de ministru de Externe și a pregătit preluarea puterii în Federația Rusă de căt re
Vladimir Putin și echipa de conducere a Complexului Militaro -Industrial.
12 Cosmin Popa, Modificări doctrinare în politica externă a Federației Ruse , în „Sfera Politicii”, Anul VII, nr.
68, martie 1999, pp. 45 și 47.
13 www.wikipedia.org.

8
represiune care a condus la zeci de mii de morți și, în 2009, la pacificarea deplină a Ceceniei,
care a înțeles , cel puțin pentru moment că președintele Putin nu mai tolerează nesupunerea. În
deceniul care a urmat, pacea a dominat regiunea, ceea ce a p ermis o relaxare a vieții sociale în
regiune. Încheierea conflictelor militare din C ecenia, după 400 de ani de războaie de gherilă
continue, i -au consolidat prestigiul și autoritatea președintelui Vladimir Putin.14
În primul deceniu al mileniului al treilea, conducerea politică a Georgiei a făcut o
tentat ivă de aderare la NATO, care s -a soldat cu un eșec . În cadrul Summit -ului NATO de la
București (2 -4 aprilie 2008) , cel mai mare din istoria Organizației Nord -Atlantice, admiterea
ei a fost amânată . Politica pro -NATO a Georgiei a avut ca principală urmare declararea
independenție a două provincii ale Georgiei, Osetia de Sud15 și Abhazia. Federația Rusă a
recunoscut independența acestor două noi state și a stabilit relații diplomatice cu ele.
Numeroși etnici ruși din Georgia s -au mutat în Osetia și Abhazia. În vara anului 2008,
președintele Georgiei , Saakasvili, a ordonat armatei să pătrundă în cele două provincii pentru
a le readuce la subordonare față de conducerea de la T bilisi. Acest fapt a antrenat reacția
militară deosebit de dură a armatei Federaț iei Ruse care a înfrânt armata g eorgiană și a
provocat mari pierderi materiale și umane în această țară. Armata Federației Ruse se afla pe
teritoriul Osetiei de Sud încă din 1 992, în baza unui acord semnat în anul 1992.
SUA și statele din UE nu au putut să se opună dezmembrării Georgiei, întrucât au fost
tributare modelului pe care l -au impus ele însele când au acceptat secesiunea provinciei
Kossovo de Serbia.
În același timp , războiul din Georgia, ca și respingerea cererii ei de aderare la NATO, au
dovedit încă o dată că marile puteri nu se sacrifică de dragul aliaț ilor mai mici , ci își urmăresc
punctual interesele în respectivele zone . În anul 1918, lordul Arthur Balfour, mi nistrul de
Externe al Marii Britanii, a d eclarat: „Singurul lucru care mă interesează în Caucaz este calea
ferată care transportă petrolul de la B aku la Batumi. Localnicii pot să se taie în bucăți, acest
lucru nu mă interesează ”. Or, la nivelul anului 2008 , conducta care travers a Georgia din spre
Azerbaijan spre Turcia era propri etatea firmei British Petroleum, astfel că f raza lordului
Balfour era încă valabilă, dovedind cinismul impecabil al occid entalilor și consecvenț a lui.16
Acțiunea militară a Georgiei lui Saakasvili a adus prejudicii grave, atât țării sale, cât și
Statelor Unite, iar Rusiei i -a oferit o bună ocazie pe care o aștepta de ceva vreme și care a
revigorat naționalismul rusesc.
Americanii au arătat că nu pun mare preț pe „aliați”, că ci interesul propriu este mai
presus de ei. Georgienii au înțeles că americanii, pentru care au fă cut tot ce li s -a cerut, nu
sunt recunoscători , iar ei (ca orice stat mic) pot fi oricând doar o monedă de schimb și lăsați
de izbeliș te. Rusia a dovedit că și -a revenit și este decisă să oprească penetrarea occidentală în
zona sa de influență.
Războiul din Caucaz a dovedit că Rusia ș i-a modifica t strategia, nu mai face concesii și
recuperează cu fiecare prilej pe care îl are din pierderile suferite în momentel e ei de
slăbiciune, sau de generozitate interesată.17
Prin victoria în R ăzboiul din Caucaz, Moscova nu numai că a pus cruce intenției Georgiei
de a intra în NATO, dar și -a consolid at și poziția sa tradițională în această zonă, aproape de
neocolit, pentru a ctualele și vi itoarele trasee energetice din A sia Centrală spre Occident.

14 Richard Sakwa, Chechnya: From Past to Future , ediția I -a, Anthem Press, Londra, 2005, pp. 1 –42, Iuri
Felștinski, Vladimir Pribîlovski, Epoca asasinilor. Ascensiunea lui Vladimir Putin , Gibson Square Books,
Londra, 2008, p. 106 și Lajos F. Szászdi, Russian Civil -Military Relations and the Origins of the Second
Chechen War , University Press of America, 2008, p. 155.
15 Osetia de Sud este un teritoriu care fusese oferit Georgiei de către Rusia, în anul 1921. După doar șase ani,
Federația Rusă și -a mai recuperat un teritoriu pe care îl făcurse cadou în perioada regimului sovietic, respectiv
Crimeea, oferită Ucrainei, în anul 1956.
16 Vasile Ernu, Războiul din Caucaz: lecții preliminare , în HotNews.ro, 19 august 2008
17 Idem, ibidem.

9
Cooperarea economică ruso -chineză a căpătat o bază mai stabilă prin semnarea unor acorduri
mai importante (gazoduct Siberia -China, cooperare nucleară, proiecte comune în „grupu l de l a
Shanghai”, etc). Rusia a vândut Sirie i rachete Panțâr -S1 și Buk -M1, iar nave militare rusești s –
au instala t în portul sirian Tartius, care a fost modernizat. De asemenea, Rusia a vândut
Iranului p latforme antiaeriene și antirachetă , iar Venezuela, a cumpăra t și ea armament din
Rusia, cooperarea militară între cele două țări incluzând și modele navale și aeriene comune.
Rachete sol -aer și avioane de vânătoare Mig -29 și SU -30 au fost livrate Libiei, țară cu care s –
au semnat proiecte nucleare civile. După anul 2008, m arina rusă și -a des fășurat flota în
Oceanul Indian, Marea Oman, Mediterană și alte zone ale Oceanului Planetar.
Acest lung șir de exemple ținând de cooperarea militară și nucleară pașnică nu poate
eclipsa atuul economic al Rusiei în relații internaționale, ce decurge, în primul rând din
situația de mare furnizor energetic pentru Europa, China și alte zone, dar și din capacitățile
Rusiei de a face să ajung ă la beneficiar livrările sale, ca și ale altora, în sp ecial statele d in Asia
Centrală .
În anul 2008, Gazprom și -a continuat marșul triumfal prin lume. A obținut concesiuni în
Nigeria, adică la unul dintre cele mai mari zăcăminte de gaze naturale din lume. În plus,
gigantul rus al gazelor a decis să sprijine țările din vest ul Africii pentru construcția unei
magistrale petroliere trans -sahariene spre Europa. În co operare cu Eni -Italia, Gazprom a
finanța t și o conductă din Libia, care să transporte prin Mediterana în spre Europa gaze
naturale. Gazprom s -a oferit să cumpere tot gazul și o parte din petrolul libian. În acest fel,
remarcă publicația americană „Foreign Policy”, „Rusia va deține controlul complet al
livrărilor către Uniunea Europeană”. Căci Rusia a perfectat înțelegeri și cu Algeria, Angola,
Egiptul și Coasta de Fild eș, în valoare de 3,5 miliarde de dolari, care vor fi operaționale în
2010. „Dacă Rusia controlează gazele naturale din est – prin implantarea Gazprom în Asia
Centrală – dar și în sud, Europa va fi împresurată și va avea o marjă mică să găsească surse
alternative de aprovizionare energetică” – scrie publicația americană. Aceste proiecte mari au
fost în parte blocate de „Primăvara arabă din perioada 2010 -2011, când au căzut de la puterea
regimurile politice din Egipt, Libia, Algeria, ceea ce a afectat intere sele Rusiei, având și
numeroase alte urmări asupra Europei, cum ar fi escaladarea valului de milioane de emigranți
musulmani către Europa, care amenință națiunile europene și le afectează etnicitatea și
valorile culturale naționale. Musulmanii sunt cunoscu ți pentru faptul că nu renunță la propriile
valori culturale și refuză să adopte cultura și civilizația stateleor europene în care doresc să
trăiască pentru a beneficia de biunefacerile nivelului de trai ridicat din aceste țări.
Odată cu ascensiunea politi că a lui Vladimir Putin, Moscova și -a reafirmat ambițiile de
superputere, generând astfel multiple tensiuni într -o lume practic nouă. Institutele de studii
strategice, revistele, cursurile și conferințele pe teme geopolitice au început, subit, să se
orient eze spre Rusia precum ciupercile după ploaie. S -au cristalizat, principalele școli de
gândire – care au influențat puternic, într -o epocă sau alta, politicile Kremlinului.
Principala preocupare a geopoliticii ruse este „vecinătatea apropiată”. Pornind de l a noile
realități geopolitice, politica externă rusă a înregistrat în ultimii ani o serie de modificări
fundamentale. Președintele Kremlinul a înțeles că, pe lângă armamentul performant, Rusia
mai are două atu -uri strategice: petrolul și gazele naturale. A mbiția lui Putin a fost și a reușit
în mare parte să transforme Gazprom în cea mai mare companie mondială în domeniu,
concentrând controlul asupra celor mai importante sectoare ale economiei. Petrolul și gazele
naturale au devenit instrumentele magice ale noii influențe strategice ale Rusiei, care au
plasat -o în centrul puterii mondiale. Dezvoltarea uriașă a economiei mondiale la nivelul

10
mileniului al treilea a mărit mult importanța energiei, transformând -o în principalul obiectiv
economic al puterilor indu striale.18
Rusia și -a focalizat atenția, mai ales în ultimii doi ani, asupra „vecinătăților apropiate”
(fostele republici sovietice), unde se află într -o concurență dură cu su praputerea americană,
care a pătruns prin intermediul NATO în Europa și prin bazele sale militare în Asia Centrală.
Moscova a observat că, dincolo de per delele de „fum port ocaliu” din spațiul ex -sovietic, în
țări ca Georgia și Ucraina puterea a fost acaparată de grupări de interese, aflate în conjuncție
cu unele grupări oc cidentale europene .
Kremlinul a învățat repede „lecția ucrainiană” , respectiv pasul decisiv de desprindere a ei
din fosta Uniune Sovietică și a înț eles că are doar două metode de contra -atac: manipularea
unor clanuri mafiote împotriva altora și politica e nergetică. Rusia a mai observat că interesele
sale sunt mult mai ușor de atins, speculând divergențele economice și politice tot mai mari
dintre Uniunea Europeană și Statele Unite. De pildă, în cazul Ucrainei (vecinătate apropiată),
SUA a încurajat în peri oada la care ne referim intrarea Ucrainei în NATO, în timp ce UE
refuza să o accepte în structurile sale pe termen scurt. Belarus și Kazahstan erau interesate în
stabilirea unei „zone economice unificate” cu Rusia. Alte țări – considerate tot din
„vecinăta tea apropiată” (Armenia, Kârgâstan, Tadjikistan, Uzbekistan) au manifestat interes
pentru investițiile rusești și doreau ca piața rusă să se deschidă pentru produsele lor, cel puțin
în aceeași măsură cu cea a produselor occidentale. Toate aceste tendințe, plus politica
energetică a Moscovei, au făcut ca „vecinătatea apropiată” să devină preocuparea principală a
geopoliticii Rusiei post -sovietice, aflată în poziția de arbitru în acest spațiu al concurenței
dintre SUA și UE după destrămarea Uniunii Sovietice.
Privitor la factorii externi de risc din perioada de referință, menționăm în primul rând
extinderea spre est a NATO, instalarea de baze militare străine și desfășurarea de trupe în
apropiere de frontierele sale, proliferarea armelor de distrtugere în masă și a vectorilor de
transport ai acestora, slăbirea proceselor de integrare în CSI, apariția și escaladarea unor
conflicte în proximitatea frontierelor Federației Ruse, pretențiile teritoriale față de Federația
Rusă și terorismul cu care se confruntă adese orti țara. Cea mai mare amenințare pe care o
percepe Federația Rusă este cea reprezentată de NATO, care, în cadrul summit -ului de la
Washington, din 23 -24 aprilie 1999, a decis că Organizația poate interveni și în afara zonei ei
de responsabilitate și fără să aibă permisiunea Consiliului de Securitate al ONU.19 După
părerea mea, această decizie a NATO a creat îngrijorare nu numai în Federația Rusă, dar și în
alte state și a contribuit la accelerarea cooperării de securitate care a condus la crearea
Organizației de Cooperare Shanghai .
Noua geopolitică a Rusiei ar e mai multe școli de gândire, care toate relevau bine politica
externă a lui Vladimir Putin , apreciată de analiști ca fiind foarte pragmatică .

18 Cristian Băhnăreanu, Federația Rusă -lider pe trolier de nivel global , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian
(coordonatori), Lumea 2005. Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate), Editura
Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, București, 2005, p. 401.
19 Idem, ibidem, pp. 334 -335.

11

CAPITOLUL I: Evoluții politice interne în Rusia, în perioada 2000 -2008

I.1 Viața economică

După mai mult de un deceniu de la prăbușirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia a
început să promoveze o economie de piață funcțională și să își atingă o creștere economică
mai ridicată. Primele semne de refacere economică au apărut în 1997, dar datorită crizei
financiare asiatice totul s -a prăbușit odată cu deprecierea din acel an a rublei20.
Totuși, se poate vorbi despre o refacere a economiei Rusiei încă de la începutul perioadei
de referință, datorată creșterii producție și exportului de țiței, ca și datorit ă eforturilor
guvernamentale reînnoite în 2000 și în 2001, pentru ducerea la bun sfârș it a unor reforme
structurale. Prestigiul noii conduceri a Rusiei a mărit încrederea investitorilor și a oamenilor
de afaceri în șansele Rusiei în al doilea deceniu de tr anziții. Rusia a rămas profund
dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, m etale și
cherestea, care asigurau atunci 80% din totalul exporturilor, țara rămânând astfel vulnerabilă
la variația prețurilor țițeiului pe pi ața mondială.21
Datorită niveurilor înalte de instruire a populației, inclusiv a femeilor și a minorităților,
atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, Rusia era mult mai bine plasată decât multe țări
în curs de dezvoltare și chiar mai bine decât unele țari puternic dezvoltate.
Dezvoltarea economică s -a făcut sesiza bilă în orașe mari precum Sankt -Petersburg,
Kalini ngrad și Ecaterinburg, dar și în zonele rurale adiacente. S-au înregistrat investiții
importante ale marilor investitori europeni, favorizate de prețurile scăzute ale terenurilor și
forței de muncă, ca și ratele de creștere mai ridicate decât în restul Europei.22
Vladimir Putin, a demonstrat încă de la început că are o strategie pe termen lung,
crescând mult șans ele de a atinge Pi B-ul pe cap de locuitor al Portugaliei și fixând apoi ca
sarcină dublarea economiei până în 2010. El nu a părut mulțumit de sine, subliniind adeseori
că Rusia este prea dependentă de capriciile prețului la țiței.23
În perioada 2000 -2005, Rusia a beneficiat din plin de creșterea prețului mondial al
petrolului până la 58$/baril, care a contribuit la o creștere economică de până la 6,7%.
Hidrocarburile reprezentau 20% din PiB și 40% din încasările la buget. În primele nouă luni
ale anului 20 04, excedentul financiar al Rusiei a fost de 30 de miliarde de dolari, iar rezervele
băncii centrale au crescut până în 2004 la 80 de miliarde de dolari, apoi, până în 2007 la 215
miliarde de euro, ceea ce denota că perioada crizei din perioadele Andropov, Cernenko,
Gorbaciov și Elțân era una încheiată și creșterea economică și politică a Rusiei era o realitate.
În această perioadă, conducerea Rusiei a controlat penetrarea în propria economie a
companiilor străine. Astfel, 20 de mari companii rusești deține au 40% din producția

20 www.heritage.org .
21 The Russian Economy , http://www.hoover.org/research/russianecon
22 Privitor la dezvoltarea industriilor siderurgică, de utilaje și echipamente tehnice, forestieră, conducte
petroliere, chimică, petrochimică, agricultură, transporturi, industrie portuară, hidrocentrale, centrale nucleare,
termocentrale și parteneriatul co mercial, vezi Maria Postevka, Vladimir Zodian, Sebastian Oprescu, Federația
Rusă, Ucraina și Caucazul de Nord , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2013.
Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate) , Editura C entrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2013, p. 296 sqq.
23 Jean Baptiste Duroselle, Istoria Relațiilor Internaționale , vol. II, Traducere de Anca Airinei, Editura Științelor
Sociale și Politice, București, 2006, p. 212.

12
industrială, iar tranzacțiile importante se puteau face doar sub control și aprobare
guvernamentală.24
Anul 2000, a reprezentat pentru Rusia, anul cu cele mai mari beneficii în domeniul
agricol, unde s -au produs 65,5 milioane tone cere ale, rezultat al celor 47 milioane ha de
culturi de cereale .25
Începând cu anul 2001, și până în 2002, putem vorbi despre dezvoltarea la cote
impresionante a gazelor naturale, Rusia deținând cele mai mari rezerve mondiale de gaze
naturale, mai mult de 2 ori decât a doua țară din clasament, Iranul. Și din punct de vedere al
capacității magistralelor de transport prin conducte, Rusia ocupa, la începutul noului mileniu,
unul dintre primele locuri în lume. Întinderea magistralelor, se cifra la începutul anulu i 2001,
la 217 .000 km, din care 151 .000 erau gazoducte și 66 .000 oleoducte. Prin sistemul acestor
magistrale se transferă în proporție de 100% întreg volumul de gaze naturale extrase, 99% din
petrolul extras și peste 55% din producția reali zată în î ntrepri nderile de prelucrare a
petrolului.
Inițiativa fundamentală a fost mai puțin o politică nouă cât o nouă filosofie a
responsabilității fiscale. În 2001, după deficite puternice an după an, guvernul rus a fost
capabil să pregătească și parlamentul să aprobe, un buget care era excedentar pentru prima
dată în istorie. Astfel, poziția macroeconomică a țării se îmbunătățea simțitor.26
În anul 2002, exporturile nete de petrol ale Rusiei au însumat aproximativ 5 milioane
barili/zi. În consecință, producătorii de petrol ruși au profitat de avantajul prețurilor mondiale
ale petrolului tot mai mari și au redirecționat surplusul de petrol, pe calea ferată și pe baraje,
spre piețele externe.27
În anul 2003, importanța exporturilor de resurse naturale a început să scad ă în balanța
economică, în timp ce piața internă s -a întărit mult, stimulată masiv de creșterea volumului
construcțiilor și de creșterea cererii pentru diverse bunuri și servicii. În acest an, două fuziuni
importante au fost anunțate: Tyumen Oil Company (T NK) cu British Petroleum (BP) și Iukos
cu Sibnef, ultima blocată de stat. Înainte de aceste fuziuni, industria petrolieră rusă era
dominată de 5 companii: Iukos, Lukoil, Surgutneftegaz, TNK și Sibneft. Împreună, aceste
companii dețineau aproximativ 70% din producția de petrol a țării. Restul de 30 de procente
aparținea celor circa 150 de producători mici și mijlocii ruși.
Anul următor, 2004, este anul în care se începe extragerea petrolului din zacământul
amplasat în Marea Barents, la o distanță de 70 km de țărm. În acest an, produsul intern brut se
apropie de 1 .200 milioane de euro, ceea ce face ca economia Rusiei, să fie cea de a noua
economie a lumii și a doua în Europa. Tot în acest an, a avut loc înființarea Fondului de
Stabilizare, un fel de „pușculiță ” a statului, alimentat din profiturile firmelor petroliere și
folosit pentru finanțarea așa numitelor proiecte naționale.
Președintele Vladimir Putin a dat asigurări și investitorilor străini și patronatelor că
privatizarea și liberalizarea, vor fi revizu ite și apoi amplificate din anul 2004, într -un sistem
de ordine internă și de stabilitatate politico -socială. Moscova nu va admite nici un ultimatum
sau șantaj economico -financiar și nu acceptă să piardă controlul asupra resurselor de materii
prime, în pri mul rând asupra petrolului și a gazelor naturale.
Anul 2005, a fost un an reprezentativ pentru economia Rusiei, deoarece Gazprom a
vândut pe piața internă 307 de mi liarde de metri cubi de gaz. 16 % din această cantitate a mers
la consumato rii de rând, 10 % la întreprinderi de utilitate publică și 38% l a centralele de

24 Cristian Băhnăreanu, Federația Rusă -lider petrolier de nivel global , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian
(coordonatori), Lumea 2005. Enciclopedie Politică și Militară (Studii strategice și de securitate) , Editura
Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, București, 2005, p. 324.
25 www.fas.usda.gov.
26 Jean Baptiste Durrossel, op.cit. , vol. II, p. 211.
27 www.ziare.com/comentopedia/Vladimir_Putin.

13
electricitate. Au rămas așadar 32%, sau puțin peste 110 de miliarde de metri cubi. Hristenko a
declarat că peste 90% dintre consumatorii industriali vor achiziționa gazul la prețuri ne –
reglement ate. Pentru celelalte categorii, se vor menține prețurile scăzute, reglementate. O
„creșt ere moderată” a prețurilor a fost aplica tă și producătorilor de electricitate. Intenția a fost
aceea ca utilizatorii industriali să plătească pentru gaz un „preț de U E minus tranzit” . Pentru
părțile centrale ale țării, prețul va ajunge la 180 de dolari pe 1000 de metri cubi, spre
deosebire de prețul actual de 50 de dolari pe 100 de metri cubi.
În anul 2006, Rusia are un excedent comercial mare , datorat barierel or pro tecționiste la
importuri ș i corupției locale care împiedică î ntreprinderile mici și mijlocii străine să importe
produse rusești fără intermedierea firmelor locale. PIB -ul a avansat cu 7,4%, comparativ cu
2005, dar dezvoltarea economică a țării a fost extr em de inegală: regiunea Moscovei
contribuie cu o treime din produsul intern brut în condițiile în care în regiune este concentrată
numai o zecime din populația țării. Principalele sectoare care au susținut dezvoltarea au fost
construcțiile, care au urcat c u 14% în anul 2006 și comerțul cu bunuri și servicii, unde
creșterea a fost de 8,7%. „Ritmul rapid al creșterii economice a fost determinat de accelerarea
cererii de consum și a investițiilor”, se arată într -un raport al Ministerului Economiei.
O operațiu ne importantă pentru Rusia, care a fost finalizată în august 2006, este
lichidarea tuturor datoriilor Rusiei către Fondul Monetar Internațional și către statele membre
ale Clubului de la Paris, în total 39,6 miliarde de dolari (vezi anexa 3).28
Din punct de vedere economic, concepția șefului statului, Vladimir Putin, mai ales în
cadrul celui de al doilea mandat, se bazează pe creșterea eficienței economiei naționale fără ca
statul să piardă vreun moment controlul asupra ei. Ideea de bază, este că eco nomia Rusiei nu
trebuie să fie afectată de schimbările economice provocate de schimbare.

I.2 Viața politică

La 31 decembrie 1999, Boris Eltîn își anunța demisia și îl desemna ca succesor pe Putin.
În martie 2000, acesta din urmă era ales șef al statului rus la primul tur de scrutin, fără să fi
prezentat măcar un program de acțiune, în special referitor la problemele economice.
Depășind clivajele dintre stânga și dreapta și formulând un discurs nebulos pe placul
tuturor orientărilor, adresând unui electorat lipsit de coeziune chemarea „de a face să renască
Rusia, de a restaura verticalitatea puterii și de a asigura dictatura legii”, el a oferit imaginea
unui tip abil, cu mai multe fețe.29
Începând din vara anului 2000, a fost lansat atacul împotriv a oligarhilor, susceptibili de a
finanța pe potentanții opozanți politici, fiind reluat controlul marilor medii de informare ruse
care formulaseră deseori critici severe la adresa regimului Elțîn.
După instalarea lui Vladimir Putin la președinție, acțiunil e judiciare abundă. Atacat
pentru felul în care a fost administrat, suspectat de frau dă, grupul Media -Most, proprietar al
singurului canal independent de televiziune, a denunțat în van, un complot pus la cale de
Kremlin.
Putin nu a ezitat să prezinte situa ția Rusiei din acel moment istoric în termeni ce aminteau
de discursu l fruntașilor comuniști din Duma de Stat când vroiau, odinioară, să -l destituie pe
Elțîn. Președintele a reluat chiar „ideea” genocidului națiunii ruse, folosită de aceștia.
Recunoscând c ă populația scădea în fiecare an cu 750 .000 de persoane, el a declarat: „Este
amenințată supraviețuirea națiunii noastre”.

28 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, En ciclopedie politică și mi litară (Studii strategice și de securitate ), Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 323. Vezi și www.investinrussia.info.
29 Vladimir Fedorovski, De la Răsputin la Putin , Editura Vivaldi, p. 190.

14
Pentru a evita o catastrofă națională, Putin a preconizat un singur antidot: refacerea
structurilor etatiste distruse de haosul post -comunist. El a împărțit Rusia în super -regiuni și a
numit prin decret șapte super -prefecți. Pentru a -și impune proiectele, președintele a vorbit în
mod intenționat despre pericolul unei posibile divizări a Rusiei, prezentând țara ca un
ansamblu de insule c onduse de mafia locală și de oligarhi.
Strategia sa s -a bazat pe manipularea fobiilor, în special a reacțiilor viscerale ale
populației, cunoscute sub denumirea de „complexul castelului asediat”, care reflectă temerile
rușilor față de forțele ostile din ex terior, cecenii, NATO, economia de piață.
Dar Putin a manipulat și fobiile occidentalilor, care se tem eau că Rusia ar putea deveni
instabilă, belicoasă, în lipsa unui țar puternic. El a reușit să realizeze câteva operațiuni, cum ar
fi proiectul de aprovizi onare a Europei cu gaz natural, proiect ce ar putea să pecetluiască
efectiv „o alință energetică” de la Atlantic la Ural și să -i facă pe occidentali să uite cu timpul
cele câteva „derive nefericite” ale parcursului său, mai ales în Cecenia. În felul acesta , Rusia a
început să trăiască într -un fel de „democrație controlată”.30
Pentru cei care nu sunt foarte fam iliarizați cu viața politică din Rusia , modul în care cei
prezenți pe această scenă își jucau partiturile poate fi d ezorientant. Viața politică din Rusia
este puțin transparentă , cele mai multe dintre deciziile politice fiind luate în spatele ușilor
închise, în cadrul unui cerc foarte restrâns de persoane. Datorită faptului că prerogativele
prezidențiale sunt mult mai p utern ice, în comparație cu cele parlamentare , Rusia fiind,
conform Constituției , o republică de tip prezidențial, în viața politică rusă, personalitatea
„locatarului” de la Kremlin are o foarte mare importanță. În calitate de deținător al puterii,
președin tele reprezintă, totodată, și exponentu l intereselor grupărilor care i au naștere în jurul
său și care se luptă între ele pentru a îi intra în grații.
Încă din 31 decembrie 1999, de când Vladimir Pu tin a preluat funcția de președinte al
Federației Ruse , a fost considerat, omul care a făcut posibilă reînvierea Rusiei.31
În revista de informare „ Cadran Politic”, analistul Laurențiu Constantiniu, a citat din
discursul inaugural al președintelui Vladimir Putin, din mai 2000, când acesta a afirma t că:
„Trebuie s ă ne cunoaștem istoria așa cum s -a petrecut cu adevărat, să tragem învățăminte din
ea și să ne amintim întotdeauna, că aceia care au creat statul rus, au luptat pentru demnitatea
lui și l -au transformat într-un stat mare și puternic”.32
În opinia lui Vladi mir Putin, partidele politice, indiferent de orientarea lor ideologică,
trebuie să contribuie la crearea unui f ront unic al electoratului. De asemenea , un loc important
îl constituie, asigurarea unui loc sigur Rusiei într -un context internațional, aflat nu numai într –
o permanentă schimbare, dar a cărui dinamică este dificil de controlat de liderul de la
Kremlin. Astfel, conceptul de suveranitate a dobândit un loc important în vocabularul elitei
politice ruse, deoarece doar în contextul unei depline suverani tăți, ar fi posibilă promovarea
cu succes a politicilor interne.
La alegerile din dece mbrie 2003, realegerea lui Vladimir Putin în funcția de președinte a
conferit un nou element de forță reformei în etape și consolidării statului. Regimul de la
Moscova, deci, poate fi considerat o combinație de democrație și dirijism de stat. Întărirea
administrației de stat, a sectoarelor econ omiei de stat și controlul piețe i „libere” reprezintă
factorii de succes ai președintelui. Analiștii estimează că o largă coaliție de forțe politice de
centru și centru -stânga a pus la respect dreapta liberală și stânga comunistă. Președintele a dat
asigurări investitorilor străini și patronatelor că privatizarea și liberalizarea vor fi revizuite și
apoi amplificate din 2004, într -un sistem de ordine internă și de stabilitate politico -socială.

30 Vladimir Fedorovski, op.cit. , pp. 209 -212.
31 Laurențiu Constantiniu, „Familia” sau celula de bază a politicii ruse ,
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1329&title=%22Familia%22
32 Laurențiu Constantiniu, Rusia: „începutul marelui drum” al… revenirii ,
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1369&title=Rusia.

15
Consolidarea președintelui și a doctrinei sale, parțial autoritară, impune unele schimbări
semnificative; oligarhii ș i oamenii de afaceri, în mare parte , au t rebuit să părăsească politica.
Cu toate acestea, e i au încă o influenț ă marcantă, uneori chiar de nivelul celei a birocrației
militar -administrative.
Energia , în general, cea nucleară, în special, a contribuit în măsură mare la relansarea
puterii R usiei.
În legătură cu rezul tatul alegerilor parlamentare din Federația Rusă, analiștii și presa
internațională au avansat puncte de vedere emoționale , în general. La început, în UE și în
SUA s -au înregistrat luări de poziție adverse, mergând până la agitarea pericolului instaurării
„țarismului liberal” sau al ascensiunii „fascismului”. Descumpăniți de pierderile liberalilor
ruși, dezbinați și timorați, unii occidentali au ajuns sa îi „plângă” pe comuniști. În realitate,
alegerile din anul 2003, nu au reprezentat o victorie a „noului KGB”, ci o izbândă a noii
burghezii ruse, asociată unui stat puternic, o pusă oligarhilor e pocii Elțîn, considerați „agenți”
ai capitalului transnațional. Însuși președintele G.W.Bush l -a felicitat personal pe Vladimir
Putin pentru succesul Rusiei Unite, cu toate că anterior „Washington Post” îl catalogase pe
liderul rus drept reacționar.
Vladimir Putin s -a detașat inițial, prin rolul de „arbitru” între grupările politico –
economice: pro -UE, pro -SUA, gruparea naționalist modernă, cea naționalist tradițională, cea
comunistă etc. În anii 2005 -2006, conducerea de la Kremlin a adoptat anumite măsuri de tip
„autoritar”: pentru a se contracara „revoluțiile colorate” , „portocalii”, de modelul celor din
România sau Ucraina , s-au redus libertățile ONG -urilor de influen ță occidentală și s -a
promovat un naționalism moderat, mai ales prin mișcarea prezidențială de tineret .
Numeroși teoreticieni au avansat conceptul democrației controlate, oficialitățile
respingând categoric „exportul de democrație” și ordinea mondială uni polară care s -a instituit
după Acordul din Malta .
În anul 2007 , scena politică internă a fost dominată de partidul prezidențial Rusia Unită,
urmat la distanță de Rusia Dreaptă, apoi de comuniști și de o firavă prezență a partidelor de
centru -dreapta și li berale. Mai multe sectoare cheie ale economiei se aflau sub control de stat,
iar implicările externe în viața politică internă din Rusia, cu deosebire în alegeri, s-au mențin
la niveluri inferioare . Modelul de stat promovat de Vladimir Putin a fost numit de unii analiști
„stat corporațional” amintind de „modelul economic saudit”. Corupția , care la urcarea la
conducere a lui Vladimir Putin atinge a niveluri ridicate, a ajuns să fie considerată o problemă
de stat. Pe plan extern, ș eful statului a ținut seamă de capitalurile internaționale din SUA, UE
și de dinamismul Chinei.33
După cum s-a relatat în publicația „Cadran Politic ”, într -un articol despre Matrioșka
Putin, ultimul an al celui de al doilea mandat său, respectiv anul 2007 -2008, a stat sub semnul
întrebării: „Va candida Putin pentru un nou mandat, în pofida prevederilor constituționale?”,
iar dacă nu, „Cine va fi moșt enitorul său?”. D upă alegerile pentr u Duma de Stat, unii
observatori , în special din Occident , au răsuflat ușurați văzând îndepărtat spectrul instaurării
„dictaturii” pe care o clamau. A lții, din contră, și -au exprimat opinia că fostul președinte
trebuie să continue oricum să conducă Federaț ia Rusă , deoarece are de dus la capăt așa –
numitul „plan Putin”.
Privind retrospectiv demersurile fostului președinte, atât în domeniul politicii interne, cât
și în cel al afacerilor externe, putem afirma, că începând cu cel de al doilea mandat, Vladimir
Putin a elaborat o strategie pe termen mediu și lung, al cărui obiectiv era renașterea Rusiei.
Chiar și în urma schimbărilor intervenite după alegerile prezidențiale, noul șef de la Kremlin,
Dmitri Medvedev, a continuat „planul Putin” , declarând în fața op iniei publice, că va urma

33 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de secu ritate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 328.

16
neclintit cursul strategic inițiat de fostul președinte „acest lucru este posibil numai împreună
cu autorul său”. Numirea lui Vladimir Putin ca prim -ministru și continuarea neabătută a liniei
politice promovată de acesta a fost o garanție a continuării creșterii constante a puterii Rusiei
și a dezamăgit pe cei care sperau că Rusia se va destabiliza după plecarea lui Vladimir Putin
din funcția de președinte.
Se pare, că Vladimir Putin este un om politic rus care a învățat din lecțiile oferite de
istoria țării sale, în ultima sută de ani. Prezența sa la conducerea guvernului rus, în peri oada
mandatului de președinte al lui Dmitri Medvedev este o dovadă a faptului că structurile de
putere ale Federației Ruse au căzut de acord să promoveze proiecte strategice pe termen lung,
iar Vladimir Putin era o garanție pentru societatea rusă că obiect ivele asumate vor fi duse la
îndeplinire. În acest context pu tem vorbi de o Matrioșkă Putin.34

I.3 Problematica geopolitică și militară

După criza din perioada sovietică a lui Mihail Gorbaciov și din perioada președinției
Federației Ruse a lui Boris Elțîn, în epoca președinției lui Vladimir Putin, Rusia și -a reluat
politica tradițională de mare putere, în noile condiții ale sistemului inte rnațional. Moscova a
reușit să creeze un sistem opus unilateralismului american prin Crearea BRICS și a
Organizației de Cooperare de la Shanhai.
În același timp, unii analiști politici și militari consideră că puterea Rusiei ale limite
datorate sistemului de valori rusesc, modelului tradițional imperial, lipsa modernizării,
menținerea corupției, a economiei subterane, a traficului de droguri, a traficului de persoane, a
criminalității organizate, a centralismului și ierarhizării din societate.35
Unii anali ști consideră că, la nivel internațional, principalele amenințări împotriva
securității naționale a F ederației Ruse sunt influențate de eforturile anumitor state și
organizații interstatale pentru a slăbi și chiar a submina rolul mecanismelor de securitate
intern ațională , în primul rând al ONU și al OSCE, de i nstalarea de baze militare străine și
desfășurarea de trupe importante în apropiere de frontierele ruse și, totodată, de apariția și
escaladarea unor conflicte în proximitatea frontierelor ruse și a fr ontierelor exterioare ale
statelor membre ale CSI.36
Privitor la aceste chestiuni, la nivelul meu de percepție, respectiv la nivelul de masterand,
din cercetarea făcută pentru prezenta lucrare, din cursurile universitare parcurse, cu deosebire
din cursuri le domnului profesor universitar Corvin Lupu, unele din aspectele menționate în
deschiderea acestui sub -capitol, cred că nu au integral acoperire. Nu doresc să minimalizez în
nici un fel aceste păreri întâlnite în cursul bibliografiei citate, care aparține unor cercetători
valoroși, dar impresia pe care mi -au lăsat -o acțiunile și influența Federației Ruse în perioada
de referință și mai ales în ultimul deceniu.
Mă refer la modul în care Rusai a reușit să creeze alianțe militare, politice și economice
care contra -balansează puterea SUA, a NATO și a UE.
Mă mai refer la modul în care Federația Rusă a influențat refuzul NATO de a accepta
candidaturile Georgiei și Macedoniei, ulterior Macedonia de Nord (2008), modul în care a
atacat Georgia (august 2008), care s -a dezmembrat, Rusia recunoscând independența
Abhaziei și a Osetiei de Sud.

34 Laurențiu Constantiniu , Matrioșka Putin ,
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2609&title =Matrio%BAka.
35 Maria Postevka, Vladimir Zodian, Sebastian Oprescu, Federația Rusă, Ucraina și Caucazul de Nord , în
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2013. Enciclopedie Politi că și Militară (Studii
strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, București, 2013, pp. 260 -261.
36 Paul Duță, Politica Europeană de vecinătate , http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116 -117/art5 -duta.html

17
Ulterior perioadei de referință a prezentei lucrări, am observat că Rusia și -a impus în
mare parte punctul de vedere în ceea ce privește menținerea integrității Siriei și a regimului
Bashar al Assad la Damasc. Privitor la Iran, Rusia, împreună cu aliatele ei din Organizația de
Cooperare de la Shanhai a determinat SUA să ridice sancțiunile și embargoul impus Iranului.
De asemenea, în SUA, o mulțime de înalți demnitari politici au afirmat că BREXIT și
alegerea președintelui Donald Trump la Casa Albă s -au datorat acțiunilor întreprinse de Rusia.
Toate acestea mă determină să cred că limitele puterii Rusiei la care se referă cei trei
cercetători citați în nota de subsol nr. 35, tr ebuie citite cu circumspecție.
Rusia consideră că amenințările externe la adresa securității sale naționale se manifestă
îndeosebi în tentativele anumitor state de a împiedica Rusia să -și întărească rolul de centru de
influență într -o lume multipolară, de a împiedica interesele sale naționale și de a slăbi pozițiile
sale în Europa, Orientul Apropiat, Transcaucazia, Asia Centrală și în regiunea Asia -Pacific.
Terorismul reprezintă, în concepția securității naționale a Rusiei, o amenințare extrem de
gravă. Ace asta consideră că terorismul internațional a angajat o campanie deschisă pentru a
destabiliza situația în țară.
Anatoli Zapadinki, un expert militar, membru corespondent al Academiei de Științe
Militare, a declarat în ziarul „Rusia la zi”, în data de 26 fe bruarie 2006, că, în trecut, toate
problemele armatei ruse se datorau faptul ui că ea nu se bucură de atenția de care are nevoie.
Această situație s -a întâlnit și în perioada sovietică , după moartea mareșalului Leonid Ilici
Brejnev. Statul nu își îndeplinea obligațiile față de militari, care trebuiau să găsească
modalități prin care să supraviețuiască pe cont propriu. Dacă soldaților li se dă tot ce au
nevoie și nu aleargă de la un birou la altul luptând să capete ce merită, atunci climatul din
armata rusă s e va schimba. Autorul articolului era sigur de acest lucru.
În primul deceniu al celui de al treilea mileniu, c onducerea Federației Ruse aprecia că
amenințările în domeniul militar au crescut simțitor. Cea mai substanțială amenințare ar p utea
rezulta, dup ă cum apreciau conducătorii ruș i, din noul concept strategic NATO adoptat la
Washington în 23 -24 aprilie 1999 și anume din ideea de a intervenii în afara zonei de
responsabilitate și, mai ales, fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. La acea dat ă,
avansul tehnologic în creștere al unor mari puteri occidentale și sporirea capacității lor de a
produce armam ente de o nouă generație creeau condiții de relansare a cursei înarmărilor care
va avea ca urmare schimbarea fundamentală a naturii operațiilor militare de desfășurare a
acestora, deci pu tea fi consid erată o reală amenințare. Tot amenințări la adresa securității
naționale ruse o const ituiau și intensificarea activității serviciilor secrete pe teritoriul
Federației Ruse, insuficienta finanțare a ap ărării naționale și unele imperfecțiuni în legislația
din domeniul apărării .
Toate acestea determinau un nivel periculos de scăzut în ceea ce privește pregătirea
operațională a forțelor armate, formațiunilor și organelor militare, reducerea inadmisibilă a
echipamentelor și tehnologiilor de vârf, acuitatea e xtremă a problemelor sociale și , în
consecință, slăbirea securității naționale a Federației Ruse.37
Strategia Statelor Unite de apărare a teritoriului de pe poziții avansate, situate în afara
granițelor naționale, în special cele din Europa, a provo cat reacția adecvată a Rusiei. Față de
această politică „defensivă” a SUA, cu rol de „a proteja democrația oriunde în lume” Rusia nu
putea asista impasibilă. Moscova a trecut la punerea în practică a unor contr amăsuri în plan
militar, geopolitic și economic, care au determinat la rândul lor declanșarea unei reacții în lanț
specifică perioadei de neîncredere, suspiciune și competiție militară de dinainte de „căderea
zidului Berlinului”. Președintele Rusiei, Vladi mir Putin a anunțat darea în funcțiune a unei noi
stații de radar, situată în apropiere de Sankt -Petersburg. Autoritățile de la Moscova au

37 Cristian Băhnăreanu , Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 332.

18
transmis că vor instala propriul sistem de apărare antiaeriană, în replică la programul instalat
de Statele Unite ale Ameri cii, scutul antirachetă, care av ea deja componente și pe teritoriul
statelor est -europene, Cehia și Polonia și urma să fie dezvoltat și în România .
Încă din mai 2003, președintele Vladimir Putin a susținut nevoia urgentă de modernizare
a arsenalului nuclear rusesc, în pas cu cel american, și a de creare a unor noi tipuri de rachete.
Ca urmare, Rusia a stopat programul de distrugere a rachetelor nuclea re „SS -18 MIRV”, și a
lansat progra mul „START II”. Acest program av ea în vedere reconfigurarea rachetelor
nucleare „SS -18 MIRV”, capabile să lovească ținte situate la 11 .000 de km. În același timp,
Rusia și -a redesfășurat sistemul de rachete nucleare „SS -24 M1”. În bugetul pe 2003, Rusia a
inclus subvenționarea construirii de noi rachete, cu un singur focos nuclear, din clasa „SS -27”
și „Topol -M”, ale căror teste au fost urmărite de ministrul rus al Apărării, Serghei Ivanov,
fostul coleg al lui Putin din KG B/FSB.
În aprilie 2003, Vladimir Putin, a anunțat lărgirea competențelor serviciilor secrete
(FSB), cărora a decis să le alăture trupele p azei de frontieră (o sută de mii de oameni) și o
agenție responsabilă cu supravegherea comunicațiilor. Din punctul de vedere al competenței
și al mijloacelor, serviciile secrete au devenit demn e moștenito are ale giganticului lor
predecesor din perioada sov ietică .38
Obiectivele de dezvoltare a forțelor armate ale Federației Ruse și noua doctrină mili tară
au fost precizate într-o broșură elaborată în anul 2004 de Ministerul Apă rării Federației Ruse.
Broșura a fost pusă la dispoziția opiniei publice prin inte rmediul mass -media. Prezentarea ei
s-a realizat sub forma unei conferințe de presă la care au participat: președintele Vladimir
Putin, membrii guvernului, șeful FSB , Nikolai Patrușev, precum și înalți comandanți militari
ruși. Principalele capitole ale noi i doctrine mili tare se refereau la Rusia în cadrul sistemul ui
relațiilor politico -militare în lume, la evaluarea amenințărilor, la caracterul conflicte lor
armate, la obiective, la priorități de bază, la principii după care vor fi conduse în luptă, în caz
de necesitate, forțele armate ale Rusiei.
Ministrul Apărării, Serghei Ivanov, făcând o succintă prezentare a situației
internaționale, a exprimat ceea ce pare a fi nucleul noii doctrine militare: „Amestecul altor
state sau grupări în afacerile interne ale Federației Ruse sunt considerate ca fiind noua
amenințare la adresa securității țării”.
La rândul său, președintele Vladimir Putin, dorind să întărească spusele ministrului
Apărării, a adăugat: „Rusia dispune de un număr suficient de rachete p lasate în bazele
subterane, de tipul UR -100N UTTX, care, în ceea ce privește performanțele, sunt deasupra
concurenței”.
În decembrie 2006, Putin a declarat ziariștilor ruși că desfășurarea noului tip de rachete
balistice Topol -M este crucială pentru secur itatea Rusiei. Ministrul rus al Apărării, Serghei
Ivanov, a anunțat că în următorii zece ani, Rusia va construi 63 de noi silozuri pentru sistemul
Topol -M.
În mar ina militară rusă accentul s -a pus pe construirea de crucișătoare dotate cu rachete
strategice . Pe primul dintre ele, s -a experimentat, începând din 2004, complexul de rachete D –
19M care are în dotare noua rachetă „Bulava”. Cu câteva luni mai devreme, Rusia a testat
racheta „Bulava ICBM”, versiunea navală a rachete i „Topol -M”. „Bulava ICBM” a fost
lansată de pe un submarin nuclear rus din clas a „Typhoon” aflat în Marea Albă și a lovit o
țintă situată la 11. 000 de km, în Peninsula Kamciatka. Rachetele Bulava sunt instalate pe
submarine nucleare di n clasa „Borey”, din anul 2008.
Baza aviației militare ruse o constitui au în acea perioadă cele 80 bombardiere strategice
de tipul TU -160 și TU -95MC capabile să transporte până la 500 de încărcături nucleare.
Bombardierul TU -160 va fi modernizat, în vederea transformării lui într -unul multifuncțional,

38 Vladimir Fedorovs ki, Istoria Kremlinului de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin , Editura Lucman,
București, 2004, p. 199.

19
apt să desfășoare misiuni de supraveghere aeriană și să transporte rachete de mare precizie cu
încărcătură convențională și nucleară.
La începutul anului 2007, a fost elaborată noua doctrină militară a Federației Ruse.
Aceasta a fost publicată parțial în 23 inua rie 2007, înlocuind temporar doctrina din aprilie
2000, și are la bază câteva premise fundamentale.
Draft -ul noii doctrine militare, are la bază premisa faptului că sistemul internațional nu
mai este unul unipolar, ci unul multipolar, sau cel puțin unul ca re trimite către multipolarism.
Noua doctrină, este una revizionistă, moderată însă, atât de capabilitățile limitate ale Rusiei,
cât și de interesele ce stau la baza acesteia, prioritatea maximizării securității naționale (nu cea
a puterii la nivel sistemi c).
Potrivit noii doctrine militare rusești, este evidentă o modificare în ceea ce privește
ordinea priorităților amenințărilor la adresa securității naționale, dinspre cele de ordin militar
spre cele de ordin politic și economic. Întreținerea, reformarea și modernizarea armatei
rusești, s -au realizat numai în baza creșterii economice din anii 2000 -2007.
Noua doctrină militară mai prevede că, în general, forțele armate ale Federației Ruse
trebuie să fie apte să participe la conflicte locale, regionale sau războaie la scară mare. Printre
altele, armata rusă trebuie să fie capabilă să respingă orice tip de amenințare aeriană sau
cosmică și, în același timp, să -și îndeplinească misiunile în două conflicte locale. Pentru
atingerea acestor obiective, va fi spori tă capacitatea combativă a așa -numitelor „forțe cu
destinație universală”, printr -o temeinică și constantă pregătire militară pe timp de pace.
Datorită acestei noi doctrine militare, amenințările de natură militară la adresa securității
naționale a Federaț iei Ruse, s -au diminuat vizibil. Anunțul Statelor Unite, de a instala un
sistem de apărare antirachetă în Polonia și Cehia a determinat un răspuns prompt și dur din
partea Rusiei, exprimat atât în discursul președintelui Vladimir Putin cu ocazia celei de a 43-a
Conferință de Securitate Internațională din Germania, în februarie 2007, cât și prin
discursurile miniștrilor apărării Serghei Ivanov și ale generalilor Solovtov, Mazlov și alții.
Armata rusă a amenințat că, în eventualitatea în care americanii insta lează scutul
antirachetă în Europa Centrală, un sistem pe care Rusia îl percepe ca fiind îndreptat împotriva
sa și împotriva arsenalului său nuclear strategic care devine astfel extrem de vulnerabil,
IRBM -urile rusești vor fi direcținate către ținte din Ce hia și Polonia.
Odată cu aceste probleme, Rusia a decis creșterea investițiilor în cercetarea și dezvoltarea
de noi tehnologii militare care să înlocuiască treptat pe cele vechi și să mențină armata rusă
competitivă și eficientă împotriva amenințărilor ext erne.
Dacă în doctrina din 2000, era abandonată politica prin care Rusia se angaja să nu
utilizeze prima într -un conflict armele nucleare, noua doctrină din 2007 consacră permanent
această direcție. Conceptul fundamental care stă la baza acestei noi i doctr ine, este cel de
apărare activă, un concept ofensiv în natura sa, în ciuda numelui, pentru că el presupune
utilizarea extinsă a strategiilor preventive.39

I.4 Viața socială

În cadrul Federației Ruse este necesar a învinge moștenirea negativă a trecutulu i, a
inerției totalitarismului și a sistemului a dministrativ de comandă. După anul 2000, a trebuit
îmbunătățită funcționarea guvernului și a trebuit să se demareze operațiuni pentru a se pune
capăt unor fenomene negative precum birocrația, corupția și po litizarea administrației.
Vladimir Putin a moștenit și o diferență semnificativă între principiile democratice enunțate
încă din timpul lui Gorbaciov și Elțîn și practicile statale. De asemenea, existau conflicte î ntre

39 Simona Soare, Federația Rusă renăscută? , în revista „Cadran politic”, nr. 46 din martie 2007,
www.cadranpolitic.ro/view_article.

20
autoritățile cen trale de stat și elitele locale. Autoritățile centrale tindeau către un minimum în
privința acordării autonomiei economice, iar autoritățile locale către un maximum în privința
creării unor regiuni cu statut autonom nedeclarat, ceea ce era nepermis de cătr e Constituție
sau Tratatul Federației . Bandele criminale, extremiștii politici și serviciile de informații
străine au exploatat mediul favorabil din Rusia pentru a -și extinde activitățile. Te ndințele
demografice ale țării, respectiv prăbușirea ratei natali tății, îmbătrânirea populației și scăderea
speranțe lor de viață ale locuitorilor sunt dezastruoase și constituie tot atâția factori sociali de
risc pentru securitatea națională .
Moștenirea ecologică teribilă a Rusiei de la fosta URSS, în special aceea a producerii de
arme nucleare pe teritoriul său, a rezultat în aceea că aproape o treime a teritoriului său (pe
care locuiește aproape un sfert din populația sa) este considerată per iculoasă pentru sănătate.
O serie de factori ecologici interni amenință securitatea Rusiei: epuizarea resurselor sale
naturale (inclusiv energie, a pă potabilă și minerale vitale), degradarea r esurselor naturale
regenerabile, dezastrele ecologice amenință s peranțele și standardele de viață ale oamenilor; și
creșterea poluării rezultată din tranziția rapidă spre o piață liberă fară regulile adecvate de
protecție a mediului. Există și alte amenințări ecologice, dar acestea necesită cooperarea
internațională pe ntru a le elimina.
Până în anii 1999 -2000, lipsa de performanță economică a Rusiei, la care se adăuga
creșterea ș omajului, scăderea standardelor de viață ale oamenilor și creșterea bruscă a
diferențelor dintre venituri le cetățenilor erau amenință ri serioas e, de natură să amplifice
tensiunile sociale în interiorul țării. Conform opiniei unor economiști de marcă, în condițiile
anului 2000, Rusia trebuia să se concentreze pe următoarele dimensiuni ale securității
economice: executarea fermă a reformei economic e, garantarea rezervelor alimentare și
energetice, regularizarea circulației valu tare și a situației creditelor.
La nivelul primului deceniu al mileniului actual, problemele sociale din Rusia erau din ce
în ce mai presante. Astfel, populația scă dea în cont inuare, în ciuda stabilității economice și a
programelor de combatere și reducere a sărăciei. Sistemele de s ănătate și învățământul
necesitau reforme urgente. Programele de susținer e a creșterii demografice prevedeau noi
ajutoare materiale, noi salarizări în domeniul sanitar de specialitate. Se propune a alocarea
unor sume suplimentare din Fondul de Stabilizare alimentat de beneficiile exporturilo r de
hidrocarburi. OECD avertiza însă că prosperitatea Federației Ruse bazată pe a ceste exporturi
vulnerabiliza economia. La fel, afluxurile de petrol -dolari au întărit rubla și au afectat
exportur ile rusești și rata inflației , care a atins peste 10% . OECD atră gea atenția și asupra
rolului conserv ator al monopolurilor de stat ale unor giganți ca Gazprom, sau Rosneft în
economie.40
Cea mai veche problemă a Rusiei, este diferența instalată între clasele sociale. Numai
după un anumit grad de dezvoltare, foarte înalt chiar și pentru condițiile acestor ani a forțelor
de producție sociale, va fi posibil, ca producția să atingă un asemenea nivel, încât desființarea
deosebirilor de clasă să poată constitui un progres real, să fie durabilă, fără a duce la o
stagnare sau chiar la un regres în ceea ce privește modul de producție social. În Rusia
europenă, s -a confirmat faptul că țăranii stăpânesc o parte mai mare a suprafeței de pământ,
decât nobilimea. Totuși, pământurile nobililor sunt de două ori mai fertile decât cele ale
țăranilor, deoarece la împărțirea f ăcută cu ocazia răscumpărării clăcilor, statul a luat țăranilor
și a atribuit nobililor nu numai mai multe pământuri, dar și cele mai bune. Ca urmare a
răscumpărării, țăranii au ajuns într -o stare de mizerie cu totul insuportabilă ,iar nobilimea rusă
nu se arăta interesată de menținerea statului rus.

40 Cristian Băhnăr eanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 331.

21
Totuși, acestea sunt cele mai vechi, dar nu și singurele probleme ale Federației Ruse.
Aceasta se mai confruntă cu o serie de conflicte care o pun în real pericol atât în domeniul
militar, cât și în cel politi c și economic.
Corupția din Rusia, a devenit atât de răspândită încât ar putea amenința stabilitatea
politică, dacă nu sunt luate măsuri. Vladimir Putin, declară într -un articol din data de 21
februarie 2007: „Dacă nu vor fi luate măsuri radicale pentru re ducerea nivelului corupției, un
sistem corup t consolidat va triumfa“. Președintele Rusiei a făcut din combaterea corupției o
prioritate, iar analiștii spun eau că marea temă înainte de a legerile prezidențiale din 2008 va fi
combatere a corupției. În Rusia, m ita era cuprinsă între câțiva dolari dați unui polițist pentru a
ignora încălcarea unei reguli de circulație și până la milioane sau chiar miliarde de dolari dați
oficialilor corupți care domnesc peste rezervele de petrol, gaz și alte resurse naturale ale
Rusiei.
Mafia, este o al tă problemă cu care se confrunta Rusia. Peste 2000 de cen tre industriale
din acestă țară erau controlate de mafie. Potrivit Ministerului de Interne de la Moscova, 450
de grupuri infracționale, cu aproape 12 .000 de membri, acționau î n toată Rusia și se
manifestau în aproape toate domeniile.41
Oficial, în perioada de referință existau circa 400 de bande de crimă organizată în Rus ia.
Neoficial, s -ar putea să fi existat mai multe. Șeful departamentului de luptă împotriva crimei
organi zate și terorismului din cadrul Ministerului de Interne de la Moscova, Vadim Ogar,
miza pe prima cifră și spune a, citat de cotidianul german „ Die Welt ”: „Grupările respective,
ar reuni circa 10.000 de răufăcători. Problema gravă e că aceștia nu se mai mulț umesc cu
activitățile tradiționale – traficul de droguri, de arme, de mașini furate sau de carne vie – ci
sunt tot mai interesați de acapararea sectoarelor economice profitabile. Îndeosebi producția,
transportul și comerțul cu energie captează atenția infr actorilor care și -au schimbat și tactica:
nu mai oferă funcționarilor de stat bani ca mită, ci acți uni sau alte hârtii de valoare ”.42
Chiar și autoritățile de la Moscova au recunosc ut că noii mafioți nu se mai mulțumeau cu
negoțul cu droguri, mașini furat e sau cu patronarea joc urilor de noroc ilegale, ci erau tot mai
interesați de domeniul economic și chiar politic. Este și motivul pentru care, înaintea
alegerilor p arlamentare din decembrie 2008 , au fost verificați circa 6 .000 de candidați și 14
partide, d upă cum a declarat Vadim Ogar pentru „Gazeta“. Așa au fost descoperiți 17
candidați care ori suferiseră o condamnare anterioară, ori nu aveau cetățenie rusă. În opinia
șefului Departamentului de luptă împotriva crimei organizate, încercarea mafiei de a -și
extinde influența în economia țării reprezintă un „pericol deosebit”. Numai în anul 2007 ,
gangsterii au pus mâna pe mai bine de 3 .000 de intreprinderi. Iar holdingurile financiare sau
indust riale create de aceștia continuau să se dezvolte, înghițind alte și alte firme. Cele mai
atractive sunt – pentru acești „investitori” – cele din zona Moscovei și împrejurimi, dar și din
Extremul Orient și din regiunea Volga. Iar de cân d prețul energiei a crescut necontrolat ,
structurile cr iminale au devenit și mai interesate de produsele petroliere și de gazul natural.
De aceea, și -au asociat specialiști în domeniu și s -au dotat cu tehnică modernă, pentru a intra
puternic pe piață. În acest scop, corupția a jucat un rol din ce în ce mai mar e, astfel că în 2007,
au fost depistate 12.000 de asemenea infracțiuni. Potrivit procurorului general rus, crima
organizată este prezentă „peste tot în complexul energetic rus, de la puțurile petroliere la
benzină rii și mari companii petroliere” .
Fostul mi nistru rus de Interne, Rashid Nurgaliev, a recunoscut că o parte importantă a
economiei din Extremul Orient rus este dominată de crima organizată.
Anul 2008, a venit pentu Rusia, ca și pentru multe alte țări, cu o criza financiară care
pune în dificultate această țară. Această criză a fost una globală și nu a ocolit nici Federația
Rusă. Un sondaj efectuat de Centrul Național pentru studierea opiuniei publice relevă că

41 Mafia control ează economia Rusiei , http://www.realitatea.net/mafia -controleaza -economia -rusiei_39839.html
42 Mafia rusă peste tot , http://www.independent_d.ro/dosarele_independent/mafia_rusă_peste_tot_ii.html.

22
fiecare al treilea respondent, deci 33,33%, cuno ștea personal oameni care și -au pierdut lo cul
de muncă în ultimele două -trei luni ale anului .
Aceste crize vor fi resimțite de la persoanele cu studii superioare și până la cea mai prost
calificată categorie, muncitorii imigranți, angajați în construcții. Această criză financiară care
s-a soldat cu reducerea numărului locurilor de muncă în Rusia în toate acele sfere, crea și
posibil itatea de a duce și la o cr eștere a criminalității, fapt care ar fi deregla t grav situația
Rusiei.43

CAPITOLUL II: Rusia și vecinătatea apropiată

II.1 Rusia și Comunitatea Statelor Independente

Comunitatea Statelor Independente este o alianță formată din 11 din cele 15 foste
republici ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele trei țări baltice: Estonia, Letonia și
Lituania, precum și Georgia. Crearea CSI a declanșat procesul de destrămare a Uniunii
Sovietice. Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan,
Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Uc raina și Uzbekistan .44
În decembrie 1993 s -a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui
război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului lui Șevardnadze. În urma
evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au intervenit din nou în Georgia, pentru
susținerea r egimurilor separatiste sud -osetiene și abhaze, parlamentul georgian a votat în
unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008.
Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova au fondat GUAM în 1997, ca o organizație
care încearcă să împiedice influența rusească în fostele republici sovietice. În 1999,
Uzbekistanul a aderat la organizație, însă pe 5 mai 2005, a anunțat președenția în exercițiu (la
acel moment moldoveană) că se retrage din organizație.45
După încheierea războiului rece, fiecare țară europeană a blocului socialist a fost
confruntată cu problemele dificile și dureroase ale tranziției. Într -o țară obișnuită tranziția a
însemnat trecerea de la totalitarism la democrație și de la economia centralizată la cea de
piață. În cazul Rusiei, tranziția a însemnat și trecerea de la statul imperial la cel post imperial.
Această problemă este una delicată pentru că de 300 de ani rușii trăiesc în minte cu ideea
imperială, care le oferea un gen de compensație la greutățile și lipsurile vieții cotid iene. De
data aceasta, prăbușirea imperiului , respectiv a Uniunii Sovietice, a fost însoțită de o prăbușire
a nivelului de trai, chiar a securității personale. De aceea, populația este tentată să privească
dispariția imperiului ca o pierdere, ca o tragedie , mai mult ca un „complot” deliberat pentru a
dezmembra un guvern și o națiune.46
Vorbind despre imperiu și ideea imperială la ruși, nu putem să nu amintim că imperiul
sovietic avea o existență structurată în mai multe cercuri concentrice. Primul, după cu m
preciza și Zbigniew Brzezinski este imperiul Marii Rusii. Aproximativ 145 milioane de ruși

43 Șomajul subiect de discuții aprinse, în casele rușilor , http://www.financiarul.ro/2008/10/29/somajul -subiect –
de-discutii -aprinse -in-casele -rusilor/.
44 www.ziua.ro
45 Interscience, Discover something great ,
http://www3.interscience.wiley.com/journal/119107794/abstract?CRETRY=1&SRETRY=0
46 Daniel Yergin și Thane Gus tafson, Rusia 2010 and What It Means for the World, Preface by Joseph Stanislaw,
Penguin Random House, 1995, p. 211.

23
dominau aproximativ 145 milioane de oameni aparținând unor numeroase națiuni ne -ruse,
incluzând 50 milioane de musulmani asiatici și 50 milioane de ucraineni.
Al doilea este imperiul sovietic. Prin intermediul său, Moscova controla state satelit în
care trăiau 120 milioane de mongoli. Al treilea este imperiul comunist al Moscovei, care
includea state precum Cuba, Nicaragua, Vietnam, Angola, Et iopia, Yemenul de Sud ș i Coreea
de Nord, dependente de Moscova din rațiuni ce țineau de sprijin militar și economic, ghidare
politică, etc. Aceste state din urmă au o populație de circa 130 milioane locuitori. Prin urmare,
145 milioane de ruși au exercitat un control politic asu pra unui sistem imperial care includea
545 milioane de oameni răspândiți în întreaga Eurasie și în teritorii dependente de peste mări.
Cu alte cuvinte, misiunea internaționalistă a leninismului, consideră autorul american, nu a
reprezentat decât un alt înv eliș pentru promovarea unor interese imperiale mai vechi.
Fosta URSS conținea 15 republici unionale care au devenit state independente.
Republicile Slave: Rusia, Ucraina, Belarus. Cu anumite rezerve, Moldova ar putea intra în
această grupă. Republicile Tr anscaucaziene: Georgia, Armenia și Azerbaidjan. În ciuda
diferențelor de religie, populațiile acestea sunt strâns conectate – istoric și cultural – cu Turcia,
Iranul și Orientul Mijlociu. Statele baltice: Estonia, Letonia și Lituania care s -au dezvoltat și
se află și astăzi sub influența Germaniei, Poloniei și țărilor scandinave.
Republicile din Asia Centrală: Uzbekistan, Kirghistan, Tadjikistan și Turkmenistan au
devenit parte a imperiului mult mai târziu, iar colonizarea rusească a avut o influență redusă .47
O poziție specială ocupă Kazahstanul, unde rușii dețin o pondere de peste 40% din
populație. Există un scenariu ca fiecare să aibă propria monedă și să evoluez e cu totul
independent de Rusia. I poteza opusă este ca toate să formeze un spațiu economic c omun, un
spațiu al rublei. Realist este un scenariu intermediar, în care unele dintre aceste țări vor forma
o uniune economică împreună cu Rusia, altele nu. De pildă, Bielorusia deja a alcătuit o uniune
cu Rusia. Este foarte probabil să se alăture acestei uniuni și Kazahstanul, țară mare în care
populația rusească deține o pondere importantă.
În 1991 la Alma Ata s -a semnat un acord care vroia să întemeieze un gen de Uniune
Europeană a Estului, ceea ce numim Comunitatea Statelor Independente (CSI), dar aceas tă
Uniune a funcționat modest. Cauzele sunt multiple. Fiecare dintre aceste țări are și o strategie
proprie de evoluție și nu vede în mod pozitiv, din punct de vedere politic, un tip de
subordonare față de Moscova. În același timp, legăturile economice și sursa de materii prime
pe care o reprezintă Rusia constituie un îndemn spre integrare. Există, deci, două tendințe
contrare în atitudinea acestor țări și numai timpul va hotărî care va fi învingătoare. În tot
cazul, analiștii spun că un tratat de genul cel ui de la Alma Ata ar putea fi semnat între Rusia,
Bielorusia, Kazahstan și Republicile din Asia Centrală, eventual cele transcaucaziene, cu
excepția Azerbaijanului.
Ucraina este a l doilea stat din punct de vedere demografic din fostul spațiu al URS S,
având 52 milioane de locuitori. El și-a proclamat printre primele independența. Din punct de
vedere politic, Ucraina își dorește independența, dar, în același timp, ea are o acută
dependență energetică față de Rusia.
O țară de dimensiunile Ucrainei cu poziția sa geopolitică nu se poate desprinde de vechea
legătură economică decât cu un efort financiar foarte mare pe care acum nu și -l poate în nici
un fel permite. Pe fondul unei tranziții complicate, în care reforma nu a fost condusă foarte
bine, potrivit părerii unor specialiști , Ucraina a ajuns să aibă o datorie de zeci de miliarde de
dolari față de Rusia.
Ecuația geopolitică a Ucrainei este, poate, cea mai complexă dintre toate republicile
unionale. Pledează pentru acest lucru existența celor aproape zec e milioane de ruși care

47 Vladimir Mau, The Economic Space of the Former Soviet Union , past and present, in John Williamson
(editor), Economic Consequences of Sovi et Desintegration, Institute for International Economics, Washington,
DC January 2004, p. 105.

24
trăiesc în aceast ă țară. Ucraina a deținut Crimeea până în anul 2014 , ținut rusesc, locuit în
majoritate de ruși, făcut cadou de către Hrușciov în anul 1954 , cu ocazia împlinirii a trei sute
de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia. Ia r cine deține Crimeea, deține o poziție cheie la Marea
Neagră. Mai presus de toate, aceste două țări au un trecut comun de aproape 350 de ani care
nu poate fi șters în câțiva ani.48
Dintre celelalte republici unionale o situație ceva mai clară au republici le baltice. Sunt
singurele care nu au aderat la CSI. Ele doresc să restabilească legăturile lor istorice: Estonia
cu Finlanda, Letonia cu celelalte țări scandinave, Lituania cu Germania și Polonia. Ca
suprafață ele sunt, fiecare, de mărimea Austriei sau Un gariei, dar populația este de 1,6
milioane (Estonia), 3,7 milioane (Lituania), 3,5 milioane (Letonia).
Există două tipuri de probleme delicate în cazul acestor țări: ele exportau către celelalte
foste republici unionale cca. 50% din Produsul Intern Brut. Prin urmare, un interes economic
foarte important le face să mențină legăturile comerciale cu fostul spațiu sovietic. În același
timp, obiectivul politic declarat este să diminueze aceste legături și să intre în spațiul de
influență occidental. Din punct d e vedere strategic, aceste țări sunt semnificative pentru Rusia,
întrucât pe teritoriul lor trec rute comerciale foarte importante. În plus, porturile rusești de la
Baltică sunt înghețate pe timpul iernii. Desprinderea acestor state accentuează sit uația Ru siei
de „înfundătură continentală”. N e explicăm astfel de ce Rusia s -a împotrivit tentativelor de
integrare a acestor state în structurile occidentale. Ne explicăm și de ce Occidentul a
manifestat oarecare prudență în încurajarea tendințelor de desprindere .
Poziția statelor din Caucaz prezintă de asemenea un real interes deoarece fiecare dintre
ele întâmpină serioase dificultăți în tentativa de a obține independența. Este semnificativă în
acest sens situația Georgiei.
Georgia este o țară relativ mică, are o suprafață aproxi mativ egală cu cea a Irlandei în
care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. Cu o pauză de câțiva ani, imediat după primul război
mondial, ea a fost de la începutul secolului al XIX -lea integrată Rusiei. Georgia se
învecinează cu Marea Neagr ă unde are două porturi: Suhumi și Batumi. Pe de altă parte,
valoarea poziției geopolitice a Georgiei a crescut datorită descoperirilor de resurse petrolifere
în Marea Caspică, această țară situându -se pe unul dintre drumurile pe care petrolul ar putea
ajunge la Marea Neagră și de aici spre Europa.
Până în 1990 avea un nivel de trai peste media republicilor unionale. Ea producea cele
mai bune vinuri din fosta URSS și avea un export masiv întrucât fostul imperiu nu avea o
producție proprie cât de cât îndestu lătoare. În plus, gruzinii erau buni comercianți și ei erau
particularii care aprovizionau piața Moscovei cu zarzavaturi. E rau considerați u n fel de
„milionari socialiști” . De la acest nivel din perioada sovietică, s -a regresat încât la nivelul
anului 1995 locuitorii capitalei Tbilisi nu aveau apă caldă decât de două ori pe săptămână câte
două ore. Amintim acest lucru pentru a vedea cum simt, cum pot percepe oamenii obișnuiți
premisele tranziției și cum se poate explica apariția unor orientări politice nostalgice.
Georgia s -a proclamat independentă în 1991, iar primul președinte care a câștigat
alegerile a fost Zviad Gamsakurdia. Din 1992 puterea a fost preluată de Eduard Ș evardnadze,
fostul ministru de E xterne al URSS. Se părea că Georgia va deveni cu adevă rat independentă.
Numai că pe teritoriul său au izbuc nit mișcări de independență a le unor provincii.
Prima a fost cea inițiată de Osetia de Sud. Oseti enii, popor din Caucaz, trăiesc în două
provincii: Osetia de Nord integrată Federației Ruse (600 mii de locuitori), și Osetia de Sud
(100 mii de locuitori dintre care 65% oseti eni și 30% gruzini) care face parte din Georgia.
Osetia de Sud își proclamă independența. Georgia declară neconstituționalitatea hotărârii.
Izbucnește un conflict militar care ia sfârș it doar în 1993, când Georgia aderă la CSI, prilej cu
care dobândește sprijinul Moscovei în soluționarea confl ictelor interne. În mai 1996, s -a

48 Paul Dobrescu, Nu este loc de utopie , studiu introductiv la volumul Europa Centrală și de Est în ciclonul
tranziției , Editura Diogene, București, 1995, p. 9.

25
semnat Memorandumul ruso -gruzino -osetin cu privire la asigurarea securității și încrederii
între părți.
Cumva du pă același scenariu are loc și confl ictul din Abhazia, republică autonomă a
Georgiei, situată pe litoralul Mării Negre (540 mii de locuitori dintre care 17% abhazi, 43%
gruzini și 17% ruși) având capitala la Suhumi. Abhazia își declară independența, Tbilis i nu
recunoaște hotărârea, izbucnește conflictul arma t, abhazii fiind sprijiniți de voluntari din
Caucazul de Nord. Cert este că la 14 mai 1994 a fost semnat la Moscova un acord de încetare
a focului în zona conflictului georgiano -abhaz care prevede creare a unei zone de securitate
unde să fie dislocate forțe de menținere a păcii ale CSI. În 1996, Georgia și Abhazia au
convenit prelu ngirea mandatului trupelor ruse .
Deci, republicile unionale sunt supuse și unor presiuni de felul acesta din partea
Moscovei. Ș i ele nu au de ales. Acceptă medierea Moscovei, acceptă trupe rusești pentru a -și
salva existența statală. Pe de altă parte, exemplul dat arată cât de complicată este situația nu
numai în Caucaz, ci în mai toate republicile unionale. Fiecare republică are „pungi ” de
populație de altă etnie care pot repede deveni masă de manevră și „material inflamabil” . De
aceea, problema independenței acestor republici față de Rusia este foarte complicată și trebuie
tratată cu mare prudență și, am spune, cu înțelegere.
Armenia nu are ieșire la mare sau la alte căi de comunicație importante. Trei dintre cele
patru țări cu care se învecinează sunt islamice (Turcia, Azerbaijan și Iran), iar de Georgia este
despărțită de un munte traversat numai de o cale ferată care nu poate t ransporta mai mult de o
pătrime din comerțul țării. Poziția sa este izbitor de asemănătoare cu c ea a Nepalului sau
Lesoto, state fără acces direct la o cale de comunicație importantă. De aceea, o bună relație cu
Moscova este principala soluție de supraviețuire.
Cea mai mare țară caucaziană, Azerbaidjanul, cu 8 mi lioane locuitori, a suferit mult în
urma conflictului din Nagorno Kara bah pentru că a fost înfrântă de o țară mai mică (Armenia)
și pentru că a pierdut un important teritoriu. Regiunea Nagorno Karabah (Karabahul de
munte) a fost o enclavă în cadrul Azerbaijanului. Cei 190 de mii de locuitori ai săi erau în
proporție de 80% a rmeni și 20% azeri. În 1920, congresul armenilor din Nagorno Karabah a
decis unirea acestei zone cu armenii. La intervenția lui Stalin, acest teritoriu a fost cedat
Azerbaidjanului.
La sfârșitul deceniului al IX -lea al secolului al XX -lea au avut loc demon strații ale
armenilor din enclavă î n favoarea unirii cu Armenia. S -a ajuns la un conflict deschis. În
primăvara anului 1993 s -a declanșat ofensiva etni cilor armeni în urma căreia au fost deschise
două coridoare de legătură cu Armenia și a fost cucerit 10% din teritori ul azer. Cu un an mai
târziu a avut loc un gen de reglementare, un acord semnat la Moscova de părțile implicate în
conflict .
Azerbaidjanul este o ța ră vecină cu Iranul. P e terito riul său trăiesc mulți iranieni . Pe de
altă parte, importanța aces tui stat a crescut odată cu descoperirea rezervelor de petrol din
Marea Caspică. Frustrat de victoria armeană, precum și de sprijinul sovietic /rusesc acordat
Armeniei în timpul conflictului, Azerbaidjanul a dezvoltat legături vizi bile cu Occidentul, mai
ales cu SUA. De altfel și țările occidentale au tot interesul să amplifice cooperarea cu
conducerea de la Baku. De aceea traiectoria viitoare a acestei țări era văzută de unii analiști,
în primul deceniu al mileniului al treilea c a fiind una ascendentă , fără îndoială .
Plină de necunoscute este și evoluția țărilor din Asia Centrală. Au înalte rate de creștere a
populației și, în același timp, sunt printre cele mai sărace republici ale fostului spațiu sovietic.
Rolul lor clasic în vechea diviziune socialistă a fost acela de a produce materii prime. Foarte
important între aceste state este Uzbekistan. Cu o populație de 24 de milioane și o suprafață
mai mare decât a Germaniei și mai mică decât a Franței, beneficiind de o conducere realistă și
hotărâtă, Uzbekistanu l a consemnat în ultimii ani ritmuri de creștere economică. El se
detașează între cele patru țări. Dar aceste țări suferă două tipuri de influențe cu semnificații

26
geopolitice de netăgăduit: influența ță rilor musulmane situate la sud și influența Chinei ,
situată la vest.49
Noua concepție de politică externă a Rusie i a prevăzut încă din primii ani ai președinției
lui Vladimir Putin ca diplomația să contribuie activ la rezolvarea conflictelor din spațiul CSI.
Dezvoltarea cooperării bilaterale și multilaterale cu statele din CSI constituie, o direcție
prioritară a politicii externe a Rusiei.
Potrivit acestei priorități, Rusia a început să dezvolte raporturi pozitive cu fiecare stat –
participant din CSI, pe baza echității, avantajului reciproc, respe ctului și luarea în calcul a
intereselor fiecărei părți, iar cu s tatele care manifestă interes dezvoltă parteneriat e strategic e și
alianțe . Obiectivele prioritare în politica externă rusă, sunt desemnate a fi neutralizarea
amenințării drogurilor, survenite de pe teritoriul Afganistanului și neadmiterea destabilizării
situației din Asia Centrală și Caucaz. Este cert că politica promovată de Kremlin în era Putin
nu seamănă aproape deloc cu cea din era sovietică.
În noua concepție de politică externă a Rusiei se acordă o mare însemnătate amenințărilor
ce planează asupra țării din zona teritoriilor fostului URSS. Rusia își îndreaptă prioritar
obiectivele pentru atenua rea pericolelor survenite di n zona sudică, în special dinspre
Afganistan. În acest sens, Rusia c ooperează cu trei organizații : ONU, Organizația Tratatului
de Securitate Colectivă și Organizația de la S hanhai.
În vederea cooper ării cu statele din CSI, Rusia a exploata t potențialul CSI ca și
organizație regională , tratând -o ca pe un forum de dialog pol itic multilateral și de mecanism
de cooperare multiplan având ca priorități sfera economică, interacțiuni umanitare, lupta cu
provocările și amenințăr ile tradiționale și noi. Rusia a desfășura t etapizat edificarea cu
Bielorusia a statului unional comun pe principi ile de piață în procesul de formare a spațiului
econ omic comun.
Rusia și-a propus să acționeze activ în cadrul Comunității Economi ce Eurasiatice cu
Bielorusia și Kazahstan pentru o uniune vamală și un spațiu economic unic, dorind și să
contribuie la conectarea altor state în această comunitate , să adopte măsuri ce ar întării
Comunitatea Economică Eurasiatică ca nucleu de integrare economică. Rezultatele nu au
întârziat. Începând din anul 2001, s -au pus bazele BRICS50
De asemenea, după prevederile c oncepției, Rusia își propune să contribuie la rezolvarea
conflictelor din CSI, în baza dreptului internațional, respectarea înțelegerilor anterior obținute
și identificarea de consens între părți, responsabilă să își realizeze misiunea de mediator în
proce sul de negociere și pacificare.
Fostul consilier prezidențial al lui Vladimir Putin, Modest Kolerov, susține că noua
„Concepție de politică externă a Rusiei ” aplică noi accente în relațiile cu statele din fosta
URSS. Kolerov susține că filozo fia CSI -ului este tranformată în cea a unei organizații
nepolitice, a unui forum a „dialogului politic”. El consideră important faptul că în documentul
de politică externă se pune accentul pe funcțiile integraționiste ale Or ganizației Tratatului de
Securitate Colectivă (OTSC), ca o priori tate în fața expansiunii NATO. În cadrul acestei noi
concepții, Rusia și-a menținut atitudinea negativă față de extinderea NATO, în particular a
planului de primire, a Ucrainei și Georgiei, c a membri ai alianței, dar și împotriva apropierii
infrastructurii militare NATO de frontierele rusești , în general . În anul 2008, înb cadrul
summit -ului NATO de la București, cel mai mare din istoria Alianței Nord -Atlantice,
președintele Putin a reușit să influențeze respingerea cererilor de aderare ale ceșlor două state
la NATO.

49 Henry Kissinger, Diplomația , Editura ALL, București, 2013, p. 25
50 BRICS este a cronimul pentru alianța economică dintre Brazilia, Rusia, India, China și Afri ca de Sud, care
promovează un m odel propriu de relații economice internaționale. În anul 2014, țările BRICS au anunțat decizia
lor fermă de a crea o bancă alternativă la Banca Mondială și un fond monetar, altul decât FMI.

27
Potivit lui Kolerov, raportul Rusiei față de GUAM, dar și față de alte scheme ce țin de
Marea Baltică -Marea Neagră, în spațiul postsovietic, trebuie să ia în calcul intersele legi tim
rusești și să coopereze cu instituții deja existente, cum ar fi CSI, OTSC, Comunitatea
Economică Eurasiatică și Organizația de Cooperare de la Sanhai. El accentuează rolul de
individualitate a Organizației de Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN), prin care
Rusia poate lega și consolida relațiile altor state, cu cele ale statelor ciscarpatice.51
Destrămarea CSI a determinat Moscova să -și asume lansarea unei concepții de politică
externă. Nu o data Rusia a demonstrat că are putere a să transforme un eventual proces de
pierdere a ponderii CSI în favoarea sa. Printre elitele post -sovietice tot mai des au fost
semnalate atitudini sceptice în privința viitoru lui Comunității. După cum afirma șeful
Ministerului Apărării al Azerbaidjanului , Safar Abiev, acum ularea de conflicte teritoriale
nerezolvate în spaț iul CSI , în mod deosebit , îngreunează dezvoltarea CSI. C onform
ministrului azer, mai ales conducerea Comunității nu a exprimat nici o poziție concretă în
legătură cu situația conflictelor din spațiul CSI, în mod special al aceluia din K arabahul de
Munte.
Analiștii ruși susțin că slăbirea CSI convine acelor forțe, care tind să elimine Rusia de la
aceste procese, care au loc în spațiul postsovietic. Rusia, potrivit acestora, este un lider
indiscutabil în C SI, de aceea slăbirea capacității de acțiune a Comunității lipsește Moscova de
capacitatea de influențare în spațiul post -sovietic. Începând cu Vladimir Putin, Moscova a
încetat să fie un mediator fără alternativă în conflictele din spatiul post -sovietic. În ultimul
timp alte forțe din ce în ce mai des fac eforturi de substituire a CSI -ului și Rusiei în aceste
procese. Astfel, consideră rușii, SUA și Uniunea Europeană propun proiecte de reglemen tare
a conflictelor latente în K arabahul de Munte, în Transnistria , în Osetia de Sud. Germania a
făcut Abhaziei o ofertă de reglementare a conflictului abhaz.
Unii analiști ruși consideră că dacă Moscova va reanima structurile CSI, automat își va
spori ponderea și influența sa în spațiul post -sovietic și va putea să cont racareze mult mai
eficient încercările de rupere a fostelor republici soviet ice din sfera sa de influență. Doar o
Rusie puternică, cu o economie și ideologie puternică se poate arăta ca o locomotivă a CSI –
ului de azi, care era practic fără capacitate de -a acționa eficient .

II.2 R elațiile Rusiei cu statele din OTSC

Crearea Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) în octombrie 2002 a
reprezentat prima inițiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spați ul ex-
sovietic. Membrii acestei noi organizații au fost statele care au ramas în continuare semnatare
la Tratatul de la Taskent : Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kirghisztan, Rusia ș i Tadjikistan.
Noua organizație reunea aliații cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea
principalului obiectiv pentru transformarea forțelor militare rusești și, prin aceasta,
consolidarea influenței rusești în spațiul fostei URSS. Se punea accent pe modernizarea
trupelor militare rusești astfel încât să poata fi capabile să participe la razboaiele din perioada
modernă. Prioritare erau lupta împotriva terorismului și recuperarea capacității de a exercita
influența la nivel mondial.
În 2005, Moscova și -a intensificat eforturile în vederea tranferării cooperării militare de
la nivelul CSI la nivelul OTSC. Rusia a început să promov eze OTSC la nivel internațional.
Organizației i-a fost conferit statutul de observator în cadrul Adunării Generale a ONU, a fost
recunoscută de OSCE și de Organizația de Cooperare de la Shanghai. Mai mult, eforturile au
fost direcționate în vederea inițierii cooperării cu NATO, în special în Afganistan.

51 Octavian Sergentu, Rusia, un nou episod în abordarea relațiilor înternaționale ,
http://www.jurnalulbtd.ro/articol -Rusia. -un-nou-episod -in-abordarea -relatiilor -internationale -12-1537.html

28
Reuniunea princi palului organism al OTSC, Consiliul de Securitate al OTSC, a avut loc
în perioada 22 -24 iunie 2005, la Moscova. Deciziile adoptate cu ocazia evenimentului indică
faptul că exista o dorință de creare a unei componente militare în interiorul organizației. Mai
exact, participanții au dezbătut un plan referitor la dezvoltarea unor sisteme de apărare aeriană
integrate, precum și la îmbunătăți rea forțelor de intervenție rapidă din regiunea Asiei
Centrale. În plus, a fost înființată o comisie de cooperare economico -militară, cu scopul
intensificării cooperării industriilor militare.
La 24 iunie 2005, într unirea consiliului miniștrilor A părării d in CSI a confirmat doar
transferul cooperării militare către OTSC. Georgia, Moldova și Turkmenistanul au absentat,
iar Ucraina , intrând în perioada „portocalie”, a declara t că renunță la statutul de membru în
favoarea celui de observator. În august 2005, C SI a încetat, în cele din urmă, să mai fie un
forum al cooperării militare. Potrivit președintelui rus Vladimir Putin, prioritățile OTSC se
referă la: cooperarea în do meniul apărării aeriene, producț ia de armament, instruirea
personalului militar și activi tăți de menținere a păcii.52
OTSC a preluat, practic, sistemul comun defensiv. Acesta este alcătuit din 20 de unități
de comandă și control, 80 de unități de luptă, inclusiv regimente de rachete, aviație de
vânătoare și unități de luptă electronică. Prima fază a exercițiilor pentru si stemul de apărare
anti-aeriană a început pe 25 iunie 2005 și a continuat până în septembrie în Rusia. Formal,
acestea au fost definite ca exerciții CSI, însă doar membrii OTSC au luat parte. Acesta a fost
primul pas al planului rus de înlocuire a sistemulu i anti -aerian al CSI cu unul integrat al
OTSC.
Situația din Afganistan rămâne cea mai importantă chestiune de securitate a regiunii.
Ultimele evoluții din această țară sunt percepute de Rusia și de restul membrilor OTSC ca
fiind o amenințare pentru frontie ra sudică. Afganistanul rămâne în continuare o sursă de
fundamentalism islamic care joacă un rol important în statele central asiatice. În plus,
Afganistanul rămâne principalul producător de narcotice din regiune, iar eradicarea acestui
fenomen a devenit u na din prioritățile OTSC, la fel ca și măsurile contra -teroriste, folosite
pentru combaterea terorismului.
Din punctul de vedere al Rusiei, un alt obiectiv al OTSC este întărirea prezenței militare
în statele aliate. Două grupări militare f uncționează sub auspiciile OTSC. O grupare ruso-
belarus ă cu aprox. 200.000 de militari și o grupare caucaziană, practic ruso -armeană .
Moscova percepe aceste grupări ca pe un sprijin pentru liderii acestor țări și ca pe o
modalitate de păstrare a influenței politico -milita re în aceste state . De la dizolvarea URSS,
Rusia s -a concentrat asupra menținerii status -quo-ului în s pațiul post -sovietic, care era pus în
pericol . Pe această linie, Rusia coopera și cu puteri ca Statele Unite sau China.53

52 Noua strategie de apărare a Rusiei , Dosarele Ultrasecrete, Ziarul „Ziua”, nr. 3529, sâmbătă, 21 ianuarie 2006.
53 Rusia crează un nou sistem de securitate , Dosare ultrasecrete, Ziarul „Ziua”, n r. 3529, sâmbătă, 21 ianuarie
2006.

29
CAPITOLUL III: Rela țiile Rusiei cu marile puteri

III.1 R elațiile Rusiei cu SUA și NATO

Parametrii relației Federația Rusă -Statele Unite sunt determinați (sau, mai degrabă, ar
trebui determinați) de formula unui parteneriat strategic cu drepturi egale. Această formulă
presupune realizarea principiilor deja stabili te, îndeosebi în tratatele Start I și Start II, în
declarația de la Moscova a președinților Rusiei și Statelor Unite și în alte acorduri. În orice
caz, aceste documente confirmă stabilitatea noilor tend ințe în ceea ce privește parteneriatul în
cadrul dezvoltării relațiilor ruso -americane, care sunt bazate pe recunoașterea și luarea
reciprocă în considerare a intereselor naționale ale fiecăruia. Accentuarea acestei tendințe este
nu doar posibilă ci și nec esară, în măsura în care ca parteneriat strategic benefic ambelor părți
în relațiile economice, politice și militare contribuie obiectiv la întărirea securității naționale și
globale. În funcție de ponderea lor economică, politică și militară și de situaț iile lor
geostrategice, de succesul tranziției întregii comunități internaționale de la vechi la nou,
ordinea confruntărilor dintre parteneriatele apărute în lumea nouă depinde în mare masură de
Rusia și de Statele Unite.54
SUA nu au acceptat să trateze R usia decât ca un partener cu rang inferior, de nivelul
Chinei și UE, sub motivația că nu implementează valorile occidentale și nu se „deschide” mai
tare spre exterior.55
Federația Rusă și SUA și -au menținut relațiile de parteneriat politico -militar și eco nomic,
chiar dacă s -au înregistrat repetate neînțelegeri și tensiuni pe temele extinderii NATO,
Tran snistriei, Iranului, Caucazului etc. Ambele state ocupă primele poziții în ierarhia
„puterilor nucleare”, cu arsenale militare impresionante, cu observația că SUA au dețin ut
întâietatea în tehnologia de vârf în perioada la care se referă prezenta lucrare și că au o
prezență militară activă la nivel global, preponderent în contextul motivelor invocate ale
„luptei împotriva terorismului internațional”. Stindard ul luptei împotriva terorismului
internațional, a permis, de altfel, o strânsă cooperare ruso -americană în Afganistan și, parțial,
în Asia Centrală.
Președintele Putin a știut să profite și de oportunitatea istorică pe care au oferit -o
atentatele de la Wo rld Trade Center. Când al treilea avion deturnat de teroriști s -a prăbușit
peste Pentagon, Vladimir Putin a fost primul șef de stat care l -a contactat pe George W. Bush,
utilizând vestitul „fir roșu” care -l lega direct pe șeful Kremlinul de șeful Casei Alb e, în orice
moment. Și -a asigurat interlocutorii că Rusia era gata în orice moment să ofere toată asistența
posibilă pentru a susține Statele Unite în căutarea teroriștilor.
La 22 septembrie 2001 a avut loc conversația între președintele SUA și Putin, care s-a
finalizat cu o colaborare ruso -americnă care depășea granițele unei alianțe împotriva
terorismului. Datorită diferiților factori, această idilă nu a durat mult, la începutul anului 2003
Rusia opunându -se alături de Franța, rezoluției americane promova tă la ONU care desch idea
calea războiului din Irak.56
În momentul în care Washingtonul a lansat campania diplomatică împotriva „Axei
Răului” (Iran, Irak, Libia, Afganistan, Cuba, Siria, Coreea de Nord), au ieșit în relief și
interesele divergente dintre cele două părți. Raporturile bilaterale s -au dereglat serios în prima

54 Valery Manilov, Securitatea Națională a Rusiei , Editura Militară, București, p. 27.
55 Maria Postevka, Vladimir Zodian, Sebastian Oprescu, Federația Rusă, Ucraina și Caucazul de Nord , în
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2013. Enciclopedie Politică și Militară (Studii
strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, București, 2013, p. 306. Autorii
insistă asupra faptului că Rusia este un partener al SUA și al NATO și nu u n adversar.
56 Vladimir Fedorovski, op.cit. , pp. 193 -195.

30
parte a anului 2003, în preliminariile și odată cu declanșarea intervenției militare a SUA
împotriva regimului lui Sa ddam Hussein din Irak. Moscova în surdină , dar și Parisul și
Berlinul au acuzat Washingtonul că preconizează remodelarea unilaterală a Orientului
Apropiat și Mijlociu și instaurarea hegemoniei asupra principalelor resurse petroliere ale
planetei.
La sfârșit ul lunii mai 2003, pe fundalul prăbușirii iminente a regimului lui Saddam
Hussein în Irak, liderii de la Moscova și Washington au avut o nouă rundă de convorbiri,
reconfirmând angajamentul lor împotriva proliferării armelor de nimicire în masă și a
teroris mului internațional. Totuși, Vladimir Putin i -a reproșat indirect omologului său nord –
american: tendința SUA de a „tutela” politica externă și energetică rusă; o serie de abateri de
la regulile parteneriatului, precum declanșarea intervenției militare din Irak fără asentimentul
Federației Ruse, UE și ONU sau tentația de a reduce influența Moscovei în Orientul A propiat
și Mijlociu, Europa de E st, Caucaz și Asia Centrală.57
Concomitent, Federația Rusă s -a situat alături de Franța, Germania și, parțial, China , pe
poziția concertării eforturilor diplomatice de descurajare a „unilateralismului” SUA și de
promovare a „multilateralismului”. Poziția fermă a SUA în privința extinderii NATO și a
bazelor militare în Europa de Est a obligat Federația Rusă la o „defensi vă activă” în regiune,
corelată cu intensificarea cooperării politice, economice și tehnologice cu Franța și Germania.
În replică, în Europa s -a conturat un fel de „axă diplomatică” Moscova -Paris -Berlin de
descurajare a „unilateralismului” american. Crista lizarea acestei axe a determinat în mare
măsură, apropierea și mai accentuată de Washington a „Grupului de la Vilnius”, alcătuit din
aspirantele est -europene la NATO, state alergice la orice inițiative ce pot aminti de
înțelegerile ruso -germane dintr -un tr ecut nu prea îndepărtat. Imediat, publicații din Franța au
catalogat statele respective, între care și România, drept „cai troieni americani în Europa”, iar
o relativ cunoscută analistă franceză a scris mai multe materiale pe tema „gorbacioviștilor”
răsări teni trecuți de partea Washingtonului , aluzie directă la conducerea politică a României .58
Treptat, Vladimir Putin a recunoscut că, practic, nu se pune problema ca Federația Rusă
să împiedice extinderea NATO și UE. În schimb, el a solicitat în mod repetat ca marii actori
internaționali să recunoască prin reciprocitate dreptul Moscovei de a deține întâietatea în CSI
și pe acela de a nu stânjeni procesul de transformare a acestei comunități „într -un bloc politic,
economic și militar”. Planul unui „imperiu li beral” sub egida Moscovei a fost însă considerat
de occidentali ca anacronic, în contradicție cu mondializarea relațiilor politico -diplomatice și
economice. Așa se face că în prezent, statele din „vecinătatea imediată” a Federației Ruse,
fără a renunța la raporturile tradiționale cu Moscova, și -au dezvoltat relațiile cu Occidentul,
China și Japonia: Ucraina, în sistemul parteneriatelor speciale cu NATO și UE; Georgia și
Azerbaidjanul, evident înclinate spre occidentali; Uzbekisanul și Kazahstanul, căutând s ă
valorifice oportunitățile echilibrului de forțe din Asia Centrală și concurența dintre companiile
energetice din SUA, Federația Rusă, UE, China și Japonia pentru exploatarea resurselor de
petrol si gaze naturale din bazinul caspic.
În anii 2004 -2007 au a vut loc noi convorbiri ruso -americane la nivel înalt. Atmosfera a
fost ceva mai relaxată, cele două părți neajungând totuși la un acord deplin în problemele
Orientului Apropiat și Mijlociu. Este însă adevărat că liderii de la Moscova și Washington au
avert izat Iranul și Coreea de Nord să nu își amplifice programele nucleare și s -au pronunțat în
favoarea combaterii terorismului internațional. Intervenția SUA în Irak și alte teme regionale
și globale, au nevoie de abordări multilaterale, la nivelul Consiliulu i de Securitate.

57 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 333.
58 Ibidem, p. 334 -337.

31
Totuși s -a înregistrat și o anumită înăsprire în tonul dialogului ruso -american pe tema
Transnistriei și a Caucazului. Problema „cecenă” a tensionat constant raporturile cu
Occidentul. SUA, alături de UE și OSCE, susțin eau revendicarea ret ragerii bazelor militare
ruse din Transnistria și Georg ia. În ansamblu, Rusia considera orientările regionale nord –
americane ca pe niște contestări ale întâietății sale în spațiul CSI, dar în ciuda diverselor
speculații, nu se întrevede a revenirea l a atmos fera din timpul Război ului rece . O expresie a
evoluției contradictorii a relațiilor actuale dintre Federația Rusă și SUA o reprezenta faptul că
propaganda semi -oficială care încerca să acreditez e ideea că americanii ar urmări „încercuirea
Rusiei” prin baze militare și „state satelit” coexista cu diversificarea cooperării în cadrul
Consiliului NATO -Rusia în domeniul cosmic. Cu toate acestea, di n diferite rațiuni, Moscova
era dispusă să se angajeze într -un fel de nouă cursă a înarmărilor strategice și a explo rării
spațiului cosmic, la care participă, în principal, alături de SUA, UE și China, actori
internaționali mult mai bine plasați economic. Cu toate acestea, Rusia a reușit în proiectele
sale, astfel că la ora scrierii acestor rânduri ea a reușit să surmon teze rămânerea în urmă
acumulată în ultima perioadă de existență a Uniunii Sovietice.
Occidentul considera că și problematica tensionată a Caucazului impunea noi eforturi
internaționale, abordările tradițional „imperiale” ale Moscovei fiind depăși te de noile evoluții.
Susținerea acordată de americani președinte lui Iușcenko în Ucraina a deranjat serios Federația
Rusă, ca și încurajarea „revoluțiilor colorate” în spațiul CSI. La fel, aspirațiile Occidentale de
includere a Mării Negre în procesele NATO și U E sunt apreciate în mod constant ca sfidări la
adresa Rusiei. La Moscova se sugerează că americanii ar urmării „încercuirea și
destabilizarea” Rusiei prin valuri de „revoluții portocalii”.
Relațiile economice au stat îndeosebi sub semnul cooperării și conc urenței energetice.
Pentru Washington, securitatea energetică a devenit o prioritate a politicii externe și
comerciale. SUA produce a în 2007 aprox. 7-8 milioane barili/zi, dar consumul intern al țării
va crește de la 19,5 milioane barili/zi la 25,5 milioan e barili/zi, în 2020. „National Energy
Policy”, din mai 2001 releva, necesitatea identificării de noi surse energetice externe
(Africa)59 și de încheiere a unor ali anțe energetice de durată (în Orientul Mijlociu și Apropiat,
bazinul caspic, Federația Rusă) . Accesul la bazinul caspic a fost obținut încă din anii ’90 prin
apropierea de Azerbaidjan. Din toamna anului 2001, s -au diversificat și relațiile cu
Kazahstanul și Uzbekistanul. Simultan, s -au perfectat mai multe înțelegeri cu partenerii ruși,
cu priorit ate cu producătorii privați (oligarhii). În 2006, cu sprijin american, s -a inugurat ruta
alternativă petrolieră Baku -Tbilisi -Ceyhan, racordată și la Kazahstan.60
În ianuarie 2003, sub egida Departamentului de Stat și al Departamentului de Comerț la
SUA, a avut loc la New Orleans „Conferința oportunităților” pentru bazinul caspic.
Companiile Chevron Texaco și BP, alături de alte companii și bănci occidentale și -au
manifestat intenția de a -și extinde implicarea în regiune, îndeosebi în Azerbaijan și
Kazahsta n. Compania rusă Lukoil, cu participări occidentale, favorizată de Vladimir Putin, s -a
angajat în competiția internațională, orientându -se spre Europa de Est, Balcani, Orientul
Apropiat și Mijlociu, Kazahstan, etc. Gazprom, un gigant energetic axat pe gaze naturale, a
fost foarte activ în aceleași spații. Spre sfârșitul anului 2002, Gazprom a construit cel mai
mare gazoduct subacvatic în Marea Neagră, cu terminalul în Turcia, intrat efectiv în funcțiune
la finele anului 2003.

59 În anii care s -au scurs de la perioada de referință a prezentei lucrări, s -a observat că șansele SUA de a accesa
resurse naturale în Africa a scăzut simțitor, China fiind puterea care a reușit să acapareze piețele și resursele
naturale ale continentului negru.
60 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studi i strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 339.

32
În Balcani, Washingtonul a urm ărit să își asigure controlul strategic asupra spațiului în
care „rutele energetice” UE și ale Federației Ruse operau joncțiunea. Drept rezultat, a fost
încurajat, așa numitul Coridor nr.10 – Skopje -Kosovo -Belgrad -Zagreb -Ljubljana. Alături de el,
s-a acorda t atenție proiectelor Burgas -Scopje -Durres -Brindisi, susținut de SUA și Italia. Mai
la nord, se plasa proiectul Constanța -Belgrad -Trieste cu o ramificație spre Ungaria. Italia,
Germania, Ucraina și Federația Rusă favorizează Coridorul nr.5 – Kiev -Slovacia -Ungaria –
Ljubljana -Zagreb. Coridorul nr. 4 ar uni Constanța cu Budapesta, Austria și Germania.
Grecia, SUA și Bulgaria insistă pentru conducta Burgas -Marea Egee. Coridoarele din
Caucazul de Nord și zona Mării Caspice sunt controlate de ruși, la nord și de am ericani și
turci, la sud. Petrolul din nordul Irakului este controlat de americani și turci până la
terminalele din Marea Mediterană sau Bosfor și Dardanele. UE se vede obligată să negocieze
în principal cu Federația Rusă, Ucraina, SUA și Turcia. De aici și interesul Bruxelles -ului
pentru petrolul și gazele naturale din Africa de Nord și de Vest sau Norvegia. În Irak,
Federația Rusă a încheiat, înainte de intervenția americană din 2003, aranjamente energetice
favorabile; viitorul contractelor irakiene este incert, soarta lor fiind încredințată noilor
autorități de la Bagdad, tutelate de SUA. O constantă cooperare energetică apropie Federația
Rusă de Iran.
Dacă SUA dețin poziții avantajoase în Arabia Saudită și Irak, Federația Rusă pare
consolidată în Bazinul Caspic, cu deosebire în Kazahstan, Uzbekistan și Turkmekistan.
Azerbaidjanu l duce o politică de independență energetică față de Moscova, demonstrată și de
demararea lucrărilor la conductele Baku -Erzerum și Baku -Tbilisi -Ceyhan.
O tendință de apropiere ener getică ruso -americană s -a profilat în Extremul Orient, iar
investiții importante pe termen lung s -au concretizat în complexele Sahalin 1 și 2. Din mai
2002, relațiile de cooperare energetică au devenit și mai strânse. Accentul se pune pe acorduri
interguve rnamentale ce prevăd transfer de tehnologie și dezvoltare tehnică în schimbul
accesului la resurse, proces coordonat de Ministerul Economiei și Comerțului.
Într-o oarecare măsură, SUA a încurajat Federația Rusă să devină un lider petrolier
mondial. Summitu l energetic ruso -american din 21 -23 septembrie 2003 de la St.Petersburg,
de exemplu, a schițat bazele acestei alianțe: SUA vor investi capitaluri și vor tranfera
tehnologia necesară industriei extractive, rafinăriilor, conductelor de petrol și gaze,
instal ațiilor portuare etc. În septembrie se schița planul ca patru companii private să formeze
un consorțiu menit să spargă monopolul Transneft și să exporte 2,4 milioane barili/zi, în SUA.
Petrolul din Federația Rusă ajunge în SUA în 9 zile, în timp ce din Go lf se consumă în 32 de
zile, utimul fiind mai ieftin; americanii ar finanța și oleoductul din Siberia de Vest spre
Murmansk. În schimb, Federației Ruse i s -a cerut să democratizeze accesul la capacitățile
economice proprii, să garanteze proprietatea și inv estițiile străine etc, să liberalizeze licențele
petroliere.
Concomitent, SUA s -au orientat și spre gaze naturale pe o perioadă de investiții de 5 -10
ani. Resursele de gaze naturale din Canada sunt pe cale de reducere și se va accelera importul
de gaze naturale din Rusia. Federația Rusă dispune de cele mai importante rezerve de gaze
naturale ale Terrei. Aleksei Miller, președintele Gazprom , a vizitat Washingtonul la începutul
lunii septembrie 2003 și au avut loc discuții cu partea rusă pe problema energi ei nucleare,
reducerea barierelor comerciale în energetică, și de asemenea s -a examinat cooperarea în
energia electrică.61
În această atmosferă, la 17 decembrie 2003, la Seattle, s -a inaugurat Conferința
internațională a gazului lichefiat (GNL). În tre 199 0-2002, exporturile ruseș ti de gaz lichefiat
au scăzut de la 2,5 milioane la 1 milion de tone, iar Federația Rusă nu poate să se alinieze în
interior la prețurile mondiale. SUA însă, își vor dubla consumul de hidrocarburi în 10 -15 ani

61 Ibidem, p. 340.

33
și au nevoie de noi și ample exporturi. Federația Rusă va încheia relații serioase și stabile de
livrare de GNL cu UE și SUA.
Perspectivele promițătoare ale lărgirii cooperării energetice cu Occidentul, în particular
cu SUA și Marea Britanie au suferit „ajustări” tot în luna septembrie 2003, prin decizia
Moscovei de a constitui un „Spațiu Economic Unic” în Eurasia, în care ar trebui să intre:
Federația Rusă, Belarus, Ucraina și Kazahstan. SUA și UE au criticat planul noii „piețe
comune” răsăritene, bazată pe o bază energetică integrată. În egală măsură, apariția unui „bloc
economic”, prevăzut cu structuri politice și militare integrate ar „filtra” liberalizarea
economiilor din Eurasia și democratizarea reală a societății. Spre deosebire de Spațiul
Economic Unic, Organizația pen tru Cooperare de la Shanghai s -a bucurat de încurajare din
partea SUA și UE, deși Japonia a oferit o investiție de 7,5 miliarde de dolari pentru
valorificarea zăcămintelor d in Siberia de Est, la concurență cu oleoductul Baikal -Daqing.
Puterea energetică în curajează Federația Rusă să -și refacă forța economică afectată de
schimbările majore din anii ‘80-‘90. De asemenea, Moscova are capacitatea de a folosi
argumentul petrol -gaze în susținerea înțelegerilor sale cu SUA, UE, China și Japonia, puteri
deficitare, în diferite grade, din punct de vedere energetic. Totuși, decalajul de tehnologie nu -i
îngăduie Federaț iei Ruse să -și dispute direct, la nivel strategic , cu SUA controlul asupra celor
mai însemnate r esurse energetice ale plantei. În perioada de referință, se aprecia că, p e termen
mediu, avantajele Federației Ruse în calitate de exportator de petrol și gaze s -ar putea reduce
considerabil, deoarece: SUA impulsionează valo rificarea zăcamintelor africane, iar SUA și
UE susțin eau financiar și tehnic trasee alternative în Bazinul Caspic, Asia Centrală și
exploatările din Africa de Nord. De asemenea, progresele cercertării științifice și ale
tehnologiei moderne impulsionau folosirea unor surse de energie neconvențională; baza
tehnic ă a energiei ruse se afla într-un stadiu avansat de uzură, iar înnoirea ei impune a un aport
substanțial de capital occide ntal. S impla poziție de furnizor de petrol și gaze naturale nu poate
avantaja pe termen lung Federația Rusă în competiția cu statele av ansate tehnologic, inclusiv
cu China. Respingând pretenții le Moscovei, de a -și constitui propriul OPEC în Bazinul
Caspic, Washingtonul a pledat în continuare pentru: libera lizarea mediului rus de afaceri,
integrarea deplin ă a Rusiei în economia mondială, limitarea controlu lui birocratic asupra
economiei, încetarea campaniei împotriva oamenilor de afaceri cu opinii liberale și catalogați
drept pro -occidentali.
În perioada următoare, s -a văzut însă că calculele occidentale din perioada primelor două
mandate p rezidențiale ale lui Vladimir Putin nu s -au validat. Pe de o parte, a avut loc o
invazie economică chinezească în Africa, pe de altă parte Rusia nu mai este la cheremul
finanțărilor occidentale, China, partenerul ei din Organizația Shanhai -5 și din BRICS,
deținând cele mai mari rezerve de lichidități de pe planetă, iar retehnologizarea industriei
extractive a Rusiei s -a accelerat, în mare parte pe baza resurselor proprii, în perioada 1999 –
2014, PIB -ul țării cunoscând creșteri spectaculoase.

III.2 R elațiil e Federației Ruse cu UE

Raporturile Federației Ruse cu Uniunea Europenă au evoluat într -un cadru complex. Ca și
în cazul relațiilor cu SUA, direcțiile cooperării cu UE au aspecte contradictorii, determinate
de interesele părților, forța economico -politică și militară și de apartenențele lor la diferite
sisteme de alianțe internaționale. Atât UE cât și Federația Rusă încearcă să identifice până la o
limită, o platformă comună de reducere a presiunii SUA și de interdependență economico –
politică. Federația Rusă solicită egalitate economico -politică cu SUA. UE aproape egală
economic cu SUA, privește Eurasia ca un „spațiu natural” de promovare a intereselor proprii,

34
la rivalitate cu SUA, China și Japonia. La Bruxelles s -a cristalizat o poziție în general
favorabilă Federației Ruse, mai ales pe plan economic. În 1999, la K öln s-a adoptat o s trategie
specială a relațiilor UE cu Federația Rusă, centrată pe apropi erea de Moscova, cooperare
economică, politică, de securitate și promovare a d emocrației.62
Baza legală pentru relațiile Rusia -UE este Acordul de Cooperare și Parteneriat
(Partnership and Cooperation Agrement ), parafat în decembrie 1997, pentru o perioadă
inițială de zece ani. Acesta stabilește cadrul instituțional pentru relațiile bilaterale, fi xează
principalele obiective comune și stimulează activitățile și dialogul în câteva domenii politice.
În primul rând se are în vedere cooperare a în domeniul economic și în cel al comerțului:
liberalizarea comerțului bazat pe clauza națiuni celei mai favor izate și eliminarea restricțiilor
cantitative, armonizarea legislației, asigurarea activității companiilor, serviciilor, plăților
curente și mișcărilor de capital, concuren ței și propietății intelectuale etc.
În al doilea rând , se acordă atenție cooperarăr ii în domeniile: tehnico -științific, energiei,
mediului, transportului, spațial și alte sectoare civile. Nu este neglijat dialogul politic asupra
problemelor internaționale de interes reciproc, bazat pe respectul principiior democratice și al
drepturilor o mului. În fiecare an, sunt organizate două summit -uri la cel mai înalt nivel. La
reuniunea de la St. Petersburg (mai 2003) s -a decis întărirea Consiliului de Cooperare, care a
devenit Consiliul de Parteneriat Permanent. Mai există un Comitet de Cooperare ( pentru nivel
de reprezentare Senior), un Comitet de Cooperare Parlamentară și nouă sub -comitete pe
diverse probleme tehnice.
La summit -ul de la St. Petersburg s -a decis crearea, pe termen lung, a patru spații comune
de cooperare, a căror foaie de parcurs ( road-map) a fost definită la reuniunea de la Moscova,
în mai 2005. Aceste patru spații sunt: cooperare economică prin crearea unei piețe integrate;
libertate, securitate și justiție, incluzând problematica securizării frontierelor, a migrației și
cea a viz elor; securitate externă, cooperarea în cadrul organzațiilor internaționale bazată pe
multilateralism, securitate și gestionarea crizelor; cercetare, știință și educație, prin contacte
people -to-people, programe de schimburi educaționale și științifice (de exemplu Programul
Erasmus Mundus).
Cu prilejul summit ului63 organizat la începutul lunii octombrie 2005 la Londra, s -a
convenit, cu comun acord al ambelor părți, extinderea dialogului în domeniul energetic
(demarat în octombrie 2000), în vederea creșteri i securității energetice. În context, s -a
menționat dependența mare a țărilor UE -25 de Rusia în ceea ce privește importurile de gaz și
țiței. Tony Blair, gazda reuniunii, sublinia după discuțiile cu Vladimir Putin „importanța
acestei relații pentru propriu l viitor economic și al securității”. La rândul său, președintele rus
„nega” posibilitatea ca Rusia să utilizeze dependența UE de „carburantul” rus ca un
instrument de presiune politică, susținând că noile evoluții în industria petro -gazeiferă implică
drept jucători atât Rusia, cât și UE.
Într-un articol dedicat summit -ului Rusia – UE de la Londra, Dmitri Suslov, vicedirector
al Consiliului de politică externă și apărare consemna în „Nezavisimaia Gazeta”, la miezul
problemei: „Pentru Moscova a sosit timpul să înceteze să mai fie un outsider în dialogul
privind soarta Europei. Boala relațiilor ruso -europene constă de multe ori în graba cu care
Moscova era dispusă în trecut să facă anumite concesii în fața birocrației europene pentru a
crea imaginea unui progr es și al dinamismului în relațiile bilaterale. Președintele Putin a
explicat că odată ce se va avea încredere în Rusia, ea va răspunde la fel.
În Rusia exista foarte multă sensibilitate cu privire la criticile exprimate de UE pentru
regimul drepturilor om ului și problemele legate de democrație, ori libertatea mass -media.
Totodată, exista dezamăg ire pentru faptul că europenii nu ascultau opiniile Rusiei. UE av ea

62 Ibidem, p. 339.
63 Press release Russia summit oct 2005 – www.ue.eu.int/Newsroom

35
alte priorități, incluzând cele de extindere și pro bleme interne, dând impresia că Rusia nu era
atât de importantă pe agenda ei, pe cât crede a Moscova că ar fi trebui t să fie.64
Pe de altă parte, UE nu mai era considerat ă la Kremlin un partener în probleme de
securitate, iar impresia, într -o anumită parte a elitei ruse era că UE ar putea reprezenta o
amenințare potențială mai mare decât este NATO în aparență. Documentele Comisiei și
Consiliului UE din 2004, care evaluează critic stad iul relațiilor: Serghei Karaganov aprecia că
documentele „au fost elaborate pe un ton aspru și provocator… nu găsesc cele mai mici
evoluții reciproce care să ia în considerare interesele Rusiei, nu așa cum le vede UE, ci așa
cum Rusia le percepe…”65
Cooperarea Rusia -UE în plan militar a început în 1994 prin cooperarea între Rusia și
UEO, fiind mai degrabă discretă , în comparație cu relația Rusia -OSCE. Summit -ul din
octombrie 2001 anunța Declarația Comună cu privire la Dezvoltarea Cooperării asupra
Prob lemelor Politice și de Securitate (prevedea întâlniri lunare Rusia -Comitetul Politic și de
Securitate al UE) .
Totuși, puține cooperări au avut loc. Potrivit analiștilor militari ruși, există o lipsă de
încredere între Europa și Rusia care le determină să r ămână la stadiul de retorică. Pe lângă
problemele de buget și legislative, analiștii ruși vorbesc și de un motiv care subminează
cooperarea datorat unei asimetrii fundamentale: UE percepe Rusia ca o sursă a amenințărilor
de acest fel, în special a traficul ui de droguri și imigrației clandestine. Rusia se vede ca o
victimă, fiind o rută de tranzit pentru droguri și imigranți ilegali mai degrabă decât o sursă
primară a amenințărilor de acest gen. Ele emană mai degrabă din sudul și sud -estul Rusiei ca
surse pr imare.
Analistul Serghei Kortunov aprecia că Europa ar trebui „să decidă […] dacă Rusia este
un partener, sau o sursă a unei potențiale amenințări..”. Alții susțin că UE generează
resentimente asupra unei părți a guvernului și politicienilor ruși arăt ându -le cu degetul că
Rusia ar fi fost o sursă de cri minalitate. Politicienii ruși ve deau obsesia europeană legată de
mafia rusă ca o strategie menită să submineze imaginea internațională a Rusiei, să o distanțeze
față de Europa și să paseze vina eșecurilor pol iticilor europene în ceea ce privește reducerea
consumului de droguri.
În realitate, Rusia și UE împărtășeau puține interese similare, atât în domeniul militar, cât
și în cel al securității „soft”. Potrivit experților ruși, relația lor nu era dezvoltată ca un
parteneriat între egali: Rusia era tratată ca o sursă a amenințărilor de securitate (în proliferarea
nucleară ori crima organizată, de exemplu) sau ca un partener de importanță redusă (în cazul
managementului de criză). Interesele erau adesea îndeplini te de alți parteneri, ori reprezentau
obiective comune la un nivel superficial.
În perioada de referință, de un interes deosebit s -au bucurat relațiile din sectorul
energetic. Politica energetică comună a UE respectă orientările cadru ale Cartei Energiei și
Cărții Verzi , din noiembrie 2000. UE importa 45% din petrolul său din Orientul Apropiat și
Mijlociu și 40% din Federația Rusă. SUA, Fe derația Rusă și OPEC controlau practic
necesitățile de pe trol și gaze ale UE. Acesta era motivul esențial pentru care B ruxelles -ul
promova strategi a „spațiului comun economic” UE -Fede rația Rusă și pentru care acorda
atenție dezvoltării cooperării cu Algeria, Venezuela, Iranul și c hiar Irakul (până în anul 2003) .
Ignorând dificultățile din cadrul negocieri lor dintre europen i și ruși, Germania a impulsionat
în mod unilateral raporturile bilaterale: peste 15 .000 de firme germane activau în Federația
Rusă, băncile germane au asistat Gazpro mul și Kremlinul în criza Iukos, iar la 15 aprilie 2005

64 Andrew Monaghan, Russian Perspectives of Russian -EU Security Relations , Conflict Studies Research Centre,
August 2005, www.csrc.com
65 Serghei Karganov, Pericolele presiunii asupra Moscovei: Bruxelles vs Moscova , în „The International Herald
Tribune”, 25 februarie 2004.

36
s-au încheiat numeroase parteneriate economice, inclusiv aco rdul pentru „Conducta
Nordică”.66
Federația Rusă a încercat și a reușit să obțină recunoașterea calității de hegemon al
Eurasiei (în accepțiunea sa de bloc economic, politic și militar patronat de Moscova). Din
aceste mo tive, oficialitățile de la Kremlin au preferat să negocieze direct cu marile puteri
occidentale . Un repr oș insistent adresat de Rusia Comisiei Europene s -a referit la demersu rile
acesteia din urmă de a impune normele UE în negocierile bilaterale dintre Fed erația Rusă și
statele mem bre. Totodată, Moscova considera un „exces birocratic” practica UE de
supervizare a tuturor acordurilor economice și contractelor dintre companiile ruse și cele din
Europa Occidenta lă. Pe de altă parte, Moscova av ea la rândul ei p retenția de a „filtra”
acordurile comerciale, politice și de altă natură dintre UE și statele foste sovietice. La sfârșitul
anului 2003 și începutul anului 2004, Federația Rusă a protestat împot riva dreptului pe care și
l-au arogat UE și OSCE de a monitori za regimurile politice și respectarea drepturilor omului
în CSI; nu sunt agreate nici implicările UE și OSCE în rezolvarea crizei cecene, ori în
gestionarea crizei din Transnistria. De altfel, Moscova a refuzat să -și retragă trupele din
Transnistria . Conco mitent, Kremlinul și -a manifestat constant nemulțumirea pentru regimul
vizelor, tratamentul rusofonilor din țările baltice, situația enclavei Kalini ngrad etc.
În linii generale, însă, relațiile Federației Ruse cu Europa Occidentală au cunoscut o
evoluție e videntă în 2003, mai al es în cadrul parteneriatului UE –Federația Rusă cât și în
Consiliul UE – Federația Rusă. Moscova apreciază că UE și Rusia au economii
complementare și interese comune de securitate continentală și globală. Federația Rusă ar
pune la di spoziție imensele sale resurse și o piață de mari dimensiuni în schimbul investițiilor
UE și a transferului de tehnologie de vârf . Vladimir Putin, mai evident decât Boris Eltîn, a
încurajat edificarea unei Politici Euro pene Externe și de Securitate, proie ctul armatei
europene și distanțarea în anumite situații a Bruxelles -ului de inițiativele internaționale ale
SUA sau NATO (în Balcani, Orientul Apropiat și Mijlociu, Caucaz, etc). Inferioară net din
punct de vedere economic față de UE, dar evident superioa ră ca putere militară, Moscova
spera să pună în funcțiune un parteneriat complex, capabil să transforme posibilul „binom UE
– Federația Rusă” într -un actor global comparabil cu SUA. Tendința evidențiată a ieșit în
relief încă de la începutul anului 2003, a tunci când în circumstanțele intervenției militare SUA
în Irak, s -a coagulat așa-numita axă Paris – Berlin –Moscova. Pe undeva, în replică, Grupul de
la Vilnius („Noua Europă”) și -a intensificat cooperarea cu SUA și Marea Britanie. În ultimele
luni, totuși, UE și Federația Rusă se plasează pe poziții divergente, mai ales pe temele Kosovo
și Iran.
Toate aceste evoluții pozitive din relațiiile UE -Rusia au fost catalizate de diferendele
dintre UE și SUA apărute după anul 2000, legat de apariția și răspândirea monedei Euro în
detrimentul dolarului și de războiul SUA împotriva Irakului, la care statele din UE au refuzat
să participe.
Boris Eltîn a inițiat o mare piață de desfacere, o sursă esențială a materiei prime, dar care
a fost desființată în anul 2000 – 2002 odată cu instalarea la puterea lui Vladimir Putin, care a
optat pentru mult amânatul proces de modernizare „de sus în jos”.
Conducerile politice și economice din Europa Centrală și de Est au adoptat treptat, un
comportament aparte în relațiile cu Federația Rusă: aici s -a dezvoltat tendința de constituire a
unui „nucleu de petrol și gaze” cu o importantă participare ruso -germ ană; în Polonia și Țările
Baltice se poate observa consolidarea controlului local asupra rafinării, transportului și
distribuției petrolului și gazelor și exercitarea de presiuni asupra Moscovei pentru
liberalizarea energeticii. Țările Baltice și Polonia a u frecvente dispute cu Federația Rusă pe

66 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 340.

37
teme politice și economice. Polonia și Cehia au acceptat scutul antirachetă american spre
iritarea Moscovei. Dacă Polonia a blocat negocierea unui nou parteneriat UE – Federația
Rusă, Ungaria (ca și Austria) a înche iat acorduri de natură energetică. Ofensiva enegetică rusă
s-a intensificat în Marea Nordului, Balcani, Italia, Franța, etc. În replică la relativa solidaritate
UE – SUA, Vladimir Putin a suspendat în vara anului 2007 aplicarea Tratatului Forțelor
Convenți onale în Europa .
Din p unct de vedere energetic, exista și o compatibilitat e a intereselor. Moscova dorea să
mărească exportul petrolier, la rivalitate cu OPEC -ul, venind în întâmpinarea cerințelor
tuturor statelor occidentale dezvoltate. UE și -a propus spo rirea importurilor de țiței provenit
din Federația Rusă și din zona Mării Caspice. În strategia comună, inspirată de cancelarul
german, G. Schr öder, au fost prevăzute: realizarea unui spațiu economic comun pe termen
mediu, abolirea parțială a vizelor, coop erarea pentru combaterea proliferării nucleare și a a ltor
amenințări. Importantă era zona de liber schimb, deoarece, UE era deja primul partener
comercial al Federației Ruse. Discuțiile despre aderarea ei la OMC fac parte din strategia
respectivă.
Dacă ap ropierea ruso -germană s -a axat pe problemele economice, cea franco -rusă a vizat
mai ales aspectele politice și de securitate. Federația Rusă și Franța au promovat cooperarea în
domeniul tehnologiei de vârf. Astfel, Federația Rusă a primit dreptul de a lans a rachete de tip
Soiuz din Guyana Franceză (America de Sud). Vor urma discuții tripartite cu implicarea
Agenției Spația le Europene, pentru finanțarea r ampei de lansare, care va fi suportată în special
de Franța. Federația Rusă va putea trimite rachete în s pațiu, în colaborare cu UE începând din
2006. Soiuz ar trebui să înlocuiască modelul Ariane pentru plasarea sateliților europeni pe
orbită. Franța a sfidat cu această ocazie, „hiperputerea” americană, aducând rachete rusești în
zona tradițională de influen ță a SUA.
Comisia Europenă și -a menținut, însă, condițiile relativ dure pentru acceptarea Federației
Ruse în Organizația Mondială a Comerțului. Tratativele dintre reprezentanți ai CE și
autoritățile ruse s -au derulat cu greutate. Moscova a respins cererea de desființare a
monopolului Gazprom și de liberalizare a pieței energet ice. Comisia nu pă rea însă să fi fost
dispusă să renunțe la aceste cerințe. Diverși comentatori menționau că occidentalii nu sunt
deloc încântați nici de prezența masivă a companiilor energetice rusești în Europa Centrală și
de Est. UE nu are încredere nici în mediul de afaceri rusesc. Directorul general pentru energie
și transport, F. Lamoureux a propus Moscovei crearea unui fond pentru garantarea
investițiilor, în special î n domeniul energetic. UE dorea și introducerea euro ca monedă
complementară dolarului pentru exportul rus de petrol, o idee contestată încă de producătorii
ruși ca BP –TNK și de financiarii ruși.
De altfel, la nivelul BRICS s -a manifestat mereu preocupare pentru eli minarea dolarului
din schimburile comerciale dintre statele membre și cu terți, invocându -se mereu ca motiv
faptul că Trezoreria SUA tipărește cantități uriașe de dolari fără acoperire.67
În mai multe rânduri, Moscova a acuzat vehement UE de „dictat econom ic” ca urmare a
solicitărilor Bruxelles -ului de restructurare și liberalizare a energeticii ruse. Asemenea
condiții, incluse și în condițiile acceptării în OMC, ar periclita proiectele „spațiului economic
comun” UE – Federația Rusă și integrării sistemelor energetice ale celor două părți. Vladimir
Putin le -a comunicat oamenilor de afaceri străini că Federația Rusă nu își va restrucura
sistemul energetic după criterii UE și că nu se vor mări semnificativ prețurile la energie pe
piața rusă. Prețul scăzut la e nergie, este un avantaj al pieței respective. Federația Rusă nu
dorește să adere cu orice preț la OMC și are posibilitatea de a crea „spații economice
integrate” și cu alte state, dacă UE pune condiții de dictat. Viceprim -ministrul V. Hristenko și
ministru l Economiei și Comerțului, German Gref, i -au șocat pe observatorii occidentali,

67 Vezi și Corvin Lupu, Europa î n sistemul relațiilor internaționale , Ediția a IV -a revizuită și adăugită, Editura
Elion, București, 2016, pp. 164 -165.

38
afirmând că UE reprezintă o amenințare pentru Moscova. Totuși, aceasta a aderat la
Protocolul de la Kyoto pentru emisiile nocive de gaze deși acesta conține clauze de
„restricționare a dezvoltării economice”. Cu toate că, la 2 februarie 2004, Vladimir Putin a
înaintat Bruxelles -ului 14 condiții pentru susținerea extinderii UE (reducerea taxelor vamale
pentru importurile ruse, eliminarea restricțiilor impuse exporturilor petrol -gaze, reducerea
taxelor vamale pentru oțelurile rusești și de grâne, ameliorarea regimului vizelor, protecția
minorităților ruse din statele UE etc), negocierile energetice cu UE nu s -au finalizat cu
rezultate concrete nici măcar la întâlnirea la vârf de la Samara d in mai 2007.68
Departe de a fi în situația de a formula o concluzie tranșantă față de evoluția relațiilor
dintre Rusia și UE, în baza celor prezentate, se poate spune cu ce rtitudine că Rusia, deși de
afla în perioada de referință la începutul unei perioade de avânt economic, după achitarea
datoriei față de Clubul de la Roma , dar cu mari probleme de ordin social, pretențiile de a juca
din nou un rol de mare actor pe arena mondi ală erau deja clar conturate. Rusia dorea relații de
normalitate cu Europa, nu mai că Europa, deși se confrunta în opinia publică cu un val de anti –
americanism, ca urmare a eșecurilor așa zisei implementări a democrației în Irak, căuta să țină
cont de a vertismentele Washingtonului, în sensul de a găsi noi posibilități de a -și procura
hidrocarburile pentru a nu depinde de toanele Kremlinului.
Cât despre popoarele est-europene, nemulțumite de tratamentul de state de mânas a doua,
acestea reprezentau un handic ap pe care, în timp, noile generații de politicieni , atât din est cât
și din vest , le-ar putea depăși înainte de a se ajunge la confruntare intra-europeană .

III. 3 R elațiile Federației Ruse cu China

În primul deceniu al mileniului al treilea, China și Federația Rusă se aflau deja într-un
echilibru dinamic. China a devenit un „atelier al lumii”, având la acea oră un PIB de peste
3000 miliarde de dolari și o putere „cosmică”. China era cea mai dinamică economie a lumii
și cea mai populată țară. F ederația Rusă avea atunci un PIB de doar 1.100 miliarde dolari, dar
deține a cele mai importante resurse mondiale, cel mai întins și slab populat teritoriu ( mai ales
în Siberia) și locul doi mondial ca forță militară.69
Federația Rusă și China erau partenere in Organizația pentru Cooperare de la Shangai
destinată dezvoltării relațiilor economice, politice și a combaterii terorismului internațional
(fundamentalismului islamic). Sunt analiști care apreciază organizarea respectivă ca un
instrument de armonizare a intereselor ruse și chineze în Asia Centrală și Extremul Orient, în
circumstanțele creșterii spectaculoase a economiei Chinei și Siberiei de Est. Beijingul este
interesat să -și procure tehnologie de vârf și armament performant, petrol și gaze din Federația
Rusă și, de asemenea, să -și lărgească piața de desfacere pentru produsele sale manufacturate.
Federația Rusă vizează accesul pe piața chineză, precum și reglem entarea definitivă a
problemelor de frontieră, a traficului de bunuri și persoane de frontieră și stăvilirea emigrației
ilegale.
Parteneriatul China – Federația Rusă s -a cristalizat la începutul anilor ’90, pe fondul
temerilor ambelor părți față de ascensi unea vertiginoasă a Occidentului, pe care o apreciau
într-un fel ostilă: extinderea NATO și apoi UE, programele de dezvoltare a armamentului
antirachetă de către SUA, criticile Bruxelles -ului și Washingtonului la adresa respectării
drepturilor omului în am bele state.

68 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, pp. 341 -342.
69 Ibidem, p. 453.

39
După anul 2001 și declanșarea războaielor SUA împotriva unor state din Orientul
Mijlociu, colaborarea ruso -chineză s-a accelerat și s -a creat Organizația pentru Cooperare de
la Shanhai . Această organizație este formată din șase state: Rusia, C hina, Kazahstan,
Kârghistan, Uzbekistan și Tadjikistan. Din organizație mai fac parte și Mongolia, Iran, India
și Pakistan, care au statut de observatori . Obiectivele organizației sunt de cooperare politică,
militară și economică, cu scopul evident de cont racarare a influenței SUA în Asia Centrală.70
Elita rusă post -comunistă, îndeosebi, s -a simțit inspirată de „modelul chinez” de corelare
a puterilor statului cu imperativele modernizării economice de înaltă performanță. Resursele
energetice ale Federației Ruse și industria sa avansată de armament au devenit ținte predilecte
ale Chinei.
În domeniul energetic, economia chineză în extindere constantă are nevoie de cantități
impresionante de petrol și gaze (aproape 40% din consumul său de petrol provine din im port).
Încă din 1999, compania Iukos s -a angajat să livreze petrol către China, începând cu 1,5
milioane tone pe an, până la 10 milioane în 2005. S -a proiectat și un oleoduct pe traseul
Tomsk, în Siberia de Est – China de Nord. De asemenea se afla deja într-un stadiu avansat
proiectul oleoductului Angarsk -portul Nahadka (Japonia) pregătit de Transneft. Compania
Națională de Petrol a Chinei ar finanța 50% din proiectul Angarsk – Daqing, capabil să
transporte 147 milioane barili/an. În același timp, Gazprom ș i Shell ar urmări construcția
oleoductului Xingjiang – Shanghai. Negocieri se desfășoară și în cadrul proiectului Kovutka,
Siberia de Est – China de Nord. Totuși, o criză prin care a trecut compania Iukos a impus
regândirea proiectelor energetice ruso -chineze. Alături de anglo -saxoni și firme din zona
Golfului, Compania Națională de Petrol a Chinei a fost interesată de cumpărarea unor
importante acțiuni la Iukos. Concomitent, prioritatea acordată de Moscova cooperării
petroli ere și de gaze naturale cu Japon ia a impulsionat conlucrarea energetică dintre China și
Kazahstan.
Deși China a reîntăr it în anii 2004 -2006 hotărârea sa de a se apropia de Federația Rusă
pentru constituirea unui f ront împotriva unilateralismului, a lumii dominată de o singură
supraputere , așa cum se părea că va evolua omenirea după Acordul din Malta (2-3 decembrie
1989), o evidentă concuren ță ruso -chineză se înregistra în As ia Centrală, Mongolia și Coreea.
În egală măsură , cei doi „stâlpi” ai Organizației de la Shanghai concurează și în Orientul
Mijlociu, Asia de Sud (Pakistan și India) și Asia de Sud -Est.
Totuși , în anii 2005 -2006, s -au desfășurat exerciții militare comune în Extremul Orient și
a fost aprofundată cooperarea politico -militară în Asia Centr ală. China și Federația Rusă se
opuneau de atunci unor sancțiuni contra Iranului . Între timp, SUA au impus sancțiuni
împotriva Iranului, dar, la presiunile Rusiei și Chinei, ele au fost ridicate în timpul președinției
americane a lui Barack Obama, spre ne mulțumirea Israelului și cercurilor mondialiste înalte.
De asemenea, China și Federația Rusă nu recunosc independența unilaterală a provinciei
Kosovo , care a fost susținută de Occident, în primul rând de SUA .
Conform ziarului „Ziua”, din data de 17 septemb rie 2005, grupul „Shanghai C ooperation
Organisation” (SCO) a emis un comunicat prin care cere a eliberarea bazelor militare
americane din regiune. Declarația SCO a demonstrat că axa Rusia -China a făcut pași decisivi
pentru a înfrunta preze nța americană în A sia Centrală.
Grupul SC O – denumit și „Shanghai Five” a constituit și un parteneriat strategic, în
primul rând între Rusia și China, având ca principal scop exploatarea în comun a uriașelor
resurse de petrol și gaze naturale din Asia Centrală. Penetrarea S UA în spațiul ex -sovietic și
politica americană „pro -activă” a îngrijorat Rusia și China și a condus la aceste contramăsuri .
Serghei Markedonov, cercetător la Institutul pentru Analize Politice și Militare, a declarat
pentru Ria Novosti, la 13 iulie 2005 „ recentele agitații politice din spațiul Asiei Centrale

70 Cristina Darmina Iamandi, Ample manevre militare în Urali , în „România Liberă”, 25 decembrie 2011.

40
impun Rusiei și Chinei să coopereze și să acționeze împreună, în viitor, ca polițist regional.”
Ambele țări au interese economice strategice bine definite în zona Asiei Centrale, interese
care pot fi c ompromise de către dominația americană.
Când Rusia și China au invitat India și Pakistanul să devină observatori în cadrul
Organizației de la Shanhai le -au oferit garanții pe termen lung de acces la resursele petroliere
și la gaze naturale. Astfel, de la stabilirea „parteneriatului strategic”, schimburile în tre Rusia
și China au înregistrat un salt spectaculos. De -a lungul anului 2005, China și -a mărit
importurile din Rusia și totodată, a investit miliarde de dolari în compania petrolieră rusă
„Rosneft”.
Pe lângă legăturile în domeniul economic, Rusia și China și -au dezvoltat și legăturile
militare, astfel că la primul exercițiu ruso -chinez, care s -a desfășurat în China și care a avut o
importanță mare pentru politica Asiei Centrale, au participat peste 2 .000 de militari ruși. La
puțin timp, a avut loc și prima aplicație militară între Rusia ș i China, denumită „Misiunea de
Pace -2005”, care avea ca și scop combaterea terorismului, separatismului și extremismului.
Această acțiune a fost continuată cu alte seri i de exerciții militare, care urmăreau să asigure un
răspuns adecvat provocărilor militare din zona Asiei Centrale și din alte părți ale lumii. SUA
au urmărit îndeaproape exercițiile militare, fiind îngrijorați pentru climatul politic din zonă.
Pentru a pu tea contracara un posibil atentat ruso -chinez, considerat un adversar periculos,
SUA au strâns relații militare cu Japonia și Coreea de Sud și și -au modernizat bazele
operaționale din Asia de Nord -Est.
Alianța Rusia -Chin a s-a preocupat de efectele pe care lumea „unipolară”, dorită de SUA
în ultimul deceniu al mileniului trecut și a acțiionat împotriva ei, deschizând pe această linie
cooperări și cu principalele state din UE, Germania și Franța, astfel că s -au creat bazele unei
lumi „multipolare”.71
Anul 20 06, a reprezentat pentru alianța Rusia -China, un an benefic legăturilor economice,
având loc acordul, prin care s -a decis construcția a două conducte de gaz din Siberia spre
China.72
Relațiile ruso -chineze se mențin într -o situație de parteneri/concurenți , cu toate că sunt
caracterizate printr -un parteneriat strategic. Moscova livrează permanent bunuri de milioane
de dolari anual Beijingului, dar nu acceptă vinderea unor componente ale gigantului petrolier
Iukos, în țara vecină. Convorbirile la nivel înalt ruso-chineze din septembrie -octombrie 2004
s-au soldat cu încheierea unui tratat de frontieră și cu asigurarea că Lukoil va livra ritmic
cantități de petrol în această țară. Ca și în relațiiile cu UE, Federația Rusă promovează și în
raporturile cu China d octrina respingerii „unilateralismului”.73
Ziarul „Ziua”, din data de 24 mai 2008, s -a referit la alianța nucleară între Rusia și China,
state care au făcut front comun împotriva scutului american antirachetă. Această alianță, nu
este de acord cu înființarea unui sis tem global de apărare antirachetă, deoarece îl consideră
insuficient în menținerea echilibrului și stabilității strategice și dăunător în ceea ce privește
eforturile internaționale de control asupra armelor și neproliferării nucleare .74
Presa scrisă a vorbit despre anul 2008, ca fiind anul în care a avut loc răcirea și slăbirea
relațiilor dintre Rusia și China. După invazia r usă asupra Georgiei, Beijingul și-a regândit
relația cu Moscova. La acea oră exista posibilita tea ca lumea politică din China să nu fie
dispusă să adopte o politică ded icată „opririi inamicului”. D upă modificările teritoriale

71 Axa Rusi a-China , ziarul „Ziua”, nr. 3430, sâmbătă 17 septembrie 2005.
72 Constantin Codreanu, Rusia -China, parteneriat strategic cimentat cu gaz , http://www.zf.ro/politica/politica –
externa/rusia -china -parteneriat -strategic -cimentat -cu-gaz-3038910/
73 Cristian Băhnă reanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, p. 454.
74 Alianța nucl eară Rusia -China , http://www.ziua.net/display.php?id=237745&data=2008 -05-24.

41
suferite de Georgia și după ce Rusia a pretins supremație asupr a unei zone de „influenă
privilegiată”, China a privit Rusia și ca pe o posibilă amenințare strategică.75

III. 4 R elațiile Federației Ruse cu Japonia

Relațiile Federației Ruse cu Japonia sunt contradictorii. Pe de o parte, ambele părți au
interese și economii complementare și unele importante proiecte regionale, pe de altă parte
subzistă pr obleme teritoriale nerezolvate, cum ar fi anexarea Insulei Sahal in de către Rusia, la
sfârșitul celui de al doilea război mondial. Relațiile dintre Rusia și Japonia sunt tensionate din
cauza diferendului existent p e tema insulelor Kurile. Cele două state nu au semnat niciodată
un tratat de pace, după cel de al doilea r ăzboi m ondial, Japonia solicitând mai întâi
retrocedarea insulelor. Armata rusă a fost atacată în presă de către japonezi, care susțineau că
avioanele rusești le invadează teritoriile, acuzație nefondată după spusele colonelului
Aleksandr Dobrasevski.76
Japonia, care avea în perioada de referință un PIB de peste 5 .000 miliarde dolari , la o
populație de 127 milioane locuitori, acționa în direcția Eurasia Policy, lansată în 1997, de
accelerare a cooperării economice, cu accent pe Extremul Orient Rus, la concurență cu China
și Coreea de Sud și cu transnaționalele occidentale. O concurență în care Japonia deține a
avantajul net al tehnologiei de vârf, al fondurilor financiare (a treia putere economică a lumii,
după SUA și UE) și pe cel al alianței solide cu SUA. Consulate și centre culturale japoneze
funcționau la Vladivostok, Habarovsk și în Sahalin. O filială a Băncii Micinoku s -a deschis
din 2002 la Habarovsk.
Pe parcursul celui de al doilea deceniu al mileniului al treilea, China avea să depășească
Japonia, la producția industrială , export și mărimea rezervelor financiare ale țării.
În parlamentul nipon activează un „Grup Rus”, adept al comprom isului asupra Insulelor
Kurile și un gr up al guvernatorilor japonezi din Extremul Orient . Totuși, prețul ridicat al
mărfurilor japoneze prin comparație cu cele americane și sud -europene limitează volumul
schimburilor bilaterale.
În domeniul energetic, Japonia și -a manifestat interesul deosebit pentru gazul lichefiat
(LNG) din Sahalin. Compania Tohoku Electric Power urmărea realizarea unui contract pe
termen lung în complexul „Sahalin -2”. Transnaționalele Exxon și Shell erau dispuse să
suporte cheltuielile o leoductului Sahalin -Japonia, cu condiția să se conecteze cu sistemul rus
de conducte. Corp orația Japan -Sahalin P ipeline av ea propriul proiect de oleoduct pe direcția
Sahalin -Hokkaido.
Toți marii investitori occidentali au solicitat Moscovei garanții politico -economice pentru
contractele pe termen lung, într -o zonă de dispută teritorială ruso -niponă. Investițiile jap oneze
în această zonă sunt importante. Compania Sodeko deținea peste 30% din complexul
„Sahalin -1”, iar Mitsui și Mitsubishi, 45% din „Sahalin -2”. S-a proiectat exploatarea gazului
lichefiat în Sahalin și transportarea lui pentru prelucrare în Japonia. S -a studiat și construirea
unui tunel subacvatic între Sahalin și Hokkaido. Federația Rusă urmărește să devină lider
mondial GNL (cu zăcăminte din Sahalin, Chtoman, Yamal). Federația Rusă și Tokyugaz au
un acord pentru GNL – Sahalin, 2 milioane tone 2007.
În Sahalin – Prigorodnoe se va construi cea mai mare uzină de lichefiere gaz (9,6
milioane tone/an); în Q atar de exemplu, se construia o uzină de 8 milioane de tone. Din
Sahalin, tancurile petroliere vor transporta gaze în Asia de Sud -Est și în statele Golful ui
(proiect de 8 milioane de dolari). Prețul rusesc al GNL este mai mic decât în statele din Golf.
În Federația Rusă, Gazprom coordonează livrările externe de gaze.

75 Relația dintre Rusia și China dă semne de slăbiciune , ziarul „Adevărul”, nr. 5771, 5 februarie 2009.
76 Vezi și Bombardier rus dat afară din Japonia , http://stiri.rol.ro/content/ view/107900/2/.

42
Companiile nipone au contribuit la reabilitarea și dezvoltarea infrastructurii din Rusia :
aeroporturile din Vladivostok, Habarovsk, Iuzno -Sahalinsk, portul Zarubino. Riscurile
ridicate pe car e le presupun însă investițiile în Extremul Orient Rus i-au determinat pe
japonezi să se asocieze cu firme din SUA, UE și Coreea de Sud (în Sahalin). În 200 6-2007
însă, Gazpromul a preluat prin achiziție de acțiuni controlul asupra Sahalinului.
Japonia și Rusia au o dispută teritorială veche de câteva decenii, ceea ce le -a împiedicat
să semneze un tratat de pace care să pună capat oficial celui de al II -lea război m ondial. În
pofida acestui conflict, cele două țări vor să își dezvolte relațiile. Rusia vrea să atragă
investitori japonezi pentru a -și dezvolta regiunile din Orientul Extrem, în timp ce Japonia vrea
să profite de industria petrolieră rusă pentru a -și reduce d ependența de Orientul Mijlociu , a
cărui instabilitate politico -militară este un factor de risc pentru achizițiil e japoneze de țiței și
gaze.77

III. 5 R elațiile Federației Ruse cu India

Legătura tradițională cu Moscova a reprezentat u nul dintre principalele obiective de
politică externă ale autorităților de la New Delhi. Motivele s -au regăsit în evoluțiile din Asia
de Sud: conflictul dintre India și Pakistan și rivalitatea Indiei cu China. Din punctul de vedere
al Moscovei, India a con stituit un partener util pentru spargerea „în cercuirii strategice
americane”. Pakistanul a fost integrat în sistemul occidental de alianțe ce se întindea în anii
’50, de la Marea Baltică la Oceanul Pacific. De asemenea , relația Rusiei cu India a devenit di n
ce în ce mai importantă p e măsura escaladării conflictului Moscovei cu China comunistă , în
deceniile șase, șapte și opt ale secolului al XX -lea.
Inițial, India a urmărit să evite implicarea excesivă în rivalitatea Est -Vest, menținând
relațiile cu Statele Unite și cu Marea Britanie, de -a lungul întregii perioade a Războiului Rece.
Cu toate acestea, alianța dintre Washington și Islamabad, apropierea dintre statul islamic și
conflictul din regiunea Nefa au determinat autoritățile indiene să coopereze din ce în ce mai
intens cu Uniunea Sovietică. Moscova a furnizat armament și a oferit protecție politico –
militară, la rivalitate cu Washingtonul, în timpul razboiului din 1962, care a coincis cu ruptura
de Beijing. Superputerea sovietică a încercat să medieze con flictul indo -pakistanez în 1966.
Astfel, competiția Est -Vest s -a suprapus peste confruntările regionale. Indira Ghandi a
aprofundat cooperarea cu statul sovietic, culminând cu semnarea trtatului de prietenie din
1971. Ulterior, India a menținut cooperarea strategică cu URSS, din nou, fără a abandona
relațiile cu SUA și cu țările occidentale, chiar și în contextul coalizării Washingtonului cu
Islamabadul și Beijingul, pentru înfrângerea Armatei Roșii în Afganistan.
Prăbușirea URSS a avut consecințe directe î n regiunea Asiei de Sud. Au apărut o serie de
state noi în Asia Centrală: Kazahstan (între Rusia și China), la sud Kârgâztan, apoi
Tadjikistan (la nord de Afganistan), Uzbekistan și Turkmenistan. Principala succesoare a
Uniunii Sovietice , Federația Rusă , a promovat o politică de menținere a sferei de influență,
inclusiv prin dislocarea de forțe militare în Tadjikistan.
India a semnat un nou tratat de prietenie cu statul rus, s -a apropiat din ce în ce mai mult
de Statele Unite și a promovat o politică de bună -vecinătate cu China, în scopul „izolării”
Islamabadului. Apropierea dintre Moscova și New Delhi se fundamentează a stăzi mai ales pe
existența unui interes comun (contra -balansarea Chinei și a „lumii islamice”). Între 1999 și
2003, Moscova și -a ameliorat relațiile cu Statele Unite, cu țările vest -europene continentale și
cu Beijingul, în cadrul politicii sale globale , care urmărește crearea unei lumi multipolare
(guvernare în concert și în echilibru a l puterii).

77 Avioane militare ruse deasupra Japoniei , http://store.ziare.com/Avioane_militare_ruse_deasupra_Japoniei –
235614.html .

43
Un element al proiectului pop ularizat în 1998 de fostul prim -ministru Evgheni Primakov
s-a referit la coalizarea puterilor continentale asiatice, pentru limi tarea acțiunilor Statelor
Unite, proiect finalizat, după cum am arătat prin crearea Organizației de Cooperare de la
Shanghai, în 2001.
Principalul furnizor de armament al Indiei a rămas Federația Rusă, inclusiv pentru
dezvoltarea în continuarea programului b alistic și spațial. De pildă, cele două state au încheiat
un acord în 2001 prin care Moscova se angaja să furnizeze circa 120 de tancuri T 90
ultramoderne și să acorde licența de fabricare pentru alte aproximativ 180 de asemenea
tancuri . Flota indiană este dotată în mare parte cu nave militare sovietice/rusești, iar aviația
are la dispoziție câteva bombardiere și avioane de transport Tupolev.
În 2003, Moscova și New Del hi s-au opu s intervenției coaliției condusă de Statele Unite
în Irak. Conducerea rusă a replicat prin încercarea de coagulare a unei trilaterale alături de
autoritățile indiene și chineze. În mai 2003, Organizația de Coo perare de la Shanghai a
devenit mai activată și a definitivat procedurile de inst ituționalizare, în 2004. Moscova a
promis și a susținut primirea ca observatori a țărilor menționate mai sus, iar Indiei i-a promis
sprijin pentru aderarea la acest grup , cu drepturi depline . Pentru aceasta est e nevoie de acordul
celorlalte cinci state, în primul rând al Chinei.
Un nou acord militar a fost încheiat, Federația Rusă livrând Indiei 4 bombardiere
strategice și două submarine nucleare și în ianuarie 2004 s-au purtat discuții pentru preluarea
unui po rtavion sovietic . La începutul anului 2004, s -a semnat contractul de achiziționare a
navei „Amiral Gorșkov” (45 .000 de tone), care include și 28 de avioane modificate MIG 29.
Alte contracte pentru livrări de armament s -au re alizat la cumpăna anilor 2004 -2005.
În aprilie -mai 2003 forțele navale ruse și indiene au efectuat un exercițiu combinat în
Marea Arabiei, într -o tentativă de a demonstra că au mijloace la dispoziție pentru a urmări
propriile obiective de politică externă și de securitate în Asia de Vest . Poziția comună nu a
însemnat însă răcirea relațiilor cu Statele Unite. Dimpotrivă, Federația Rusă și India au primit
favorabil instalarea de baze și forțe NATO în Asia Centrală. A ceste poziții politico -militare
occidentale sunt considerate factori de înt ărire a stabilității regionale.78

III. 6 R elațiile Federației Ruse cu Germania

În anul 2008, cancelarul german Angela Merkel s-a întâlnit la Sankt Petersburg cu
președintele Federației Ruse, Dmitri Medvedev, în cadrul reuniunii anuale a guvernelor de la
Moscova si Berlin – o întâlnire desfășurată într -o atmosferă delicată, date fiind tensiunile
generate de criza militară din Ca ucaz.
Summitul ruso -german, stabilit conform unui program elaborat înaintea conflictului din
august 2008 , a stat, de altfel, sub semnul evenimentelor din Georgia. Chiar dacă ambele părți
au dat de înțeles că doresc o detensionare a relațiilor, vizita lui Merkel a fost scurtată la numai
o zi, față de două cât era initial pre văzut, iar delegația Germaniei, cel mai mare partener
comercial european al Rusiei, a fost mai mică decât de obicei.
Deși concentrate în bună măsură pe Caucaz și pe d esfășurarea observat orilor UE veniți să
supravegheze retragerea forțelor rusești de pe teritoriul georgian, discuțiile bilaterale au vizat
și o detensionare a atmosferei, concentrându -se și pe cooperarea Moscovei cu Berlinul, dar și
cu Uniunea Europeană. De altfel, înaintea v izitei lui Merkel, Medvedev a ținut să sublinieze
că nu există funda mente ideologice pentru un nou război r ece, reamintind că Occidentul și

78 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea
2007, Enciclo pedie politică și militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007, pp. 539 -541.

44
Rusia au nevoie de cooperare pe teme precum ambițiile nucleare ale Iranului, lupta
antiterorism și combaterea efecte lor negative ale crizei economico -financiare mondiale, care
bătea la ușă, teme de pe agenda discuțiilor cu cancelarul german.
La rândul său, partea germană a inclus pe agenda discuțiilor subiectul Acordului de
Parteneriat și Cooperare (ACP), document strat egic pentru relațiile Rusia -UE, a cărui soartă
urmează să fie dezbatută la Consiliul European. La summitul extraordinar de la începutul lunii
septembrie, UE a decis suspendarea oricăror negocieri privind ACP până la retragerea forțelor
ruse pe pozițiile di naintea izbucnirii conflictului din Georgia. Decizia a fost promovată de
Marea Britanie, dar, mai ales, de fostele state comuniste din UE. Germania a avut o atitudine
mai nuanțată față de criza din Caucaz. Berlinul a criticat dur intervenția militară împot riva
Georgiei și recunoașterea de către Moscova a independenței Abhaziei și Osetiei de Sud. În
același timp insă, oficialii germani au pledat constant pentru menținerea contactelor între UE
și Rusia, în ciuda poziției reticente a țărilor din estul blocului comunitar.79

79 Călin Stoica -Diaconovici, Germania tatonează relația cu Rusia ,
http://www.romanialibera.ro/a135772/germania -tatoneaza -relatia -cu-rusia.html

45
Concluzii

Criticat dur de către Occident și beneficiar al unei considerabile popularități în Rusia,
Vladimir Putin, putem afirma fără nici o îndoială acest lucru, este figura care a marcat
irevocabil istoria recentă a Rusiei.80
Sub conducerea lui Vladimir Putin, Federația Rusă s -a lansat într -un efort constant de
repoziționare pe scena internațională. Începând cu anul 2000, Rusia a încercat treptat
obținerea a cât mai multor avantaje și ati ngerea tuturor scopurilor sale. Precizate în 2004,
scopurile Moscovei au fost urmărite cu tenacitate în 2005 -2007: dreptul la propria sa sferă de
influență („vecinătate apropiată”), egalitatea strategică cu SUA, respingerea unipolarității și
promovarea mul tipolarității (acordurile de cooperare cu China și India, cu ASEAN și
Organizația Conferinței Islamice ), ambiția de a edifica un „pol mondial de putere” și o
societate cu o „ cale proprie de dezvoltare”, cu valori parțial diferite de modelul occidental,
participarea Federației Ruse la soluționarea problemelor cruciale ale lumii (de la dosarul
nuclear nord -coreean la cel iranian).
SUA au condiționat acceptarea Rusiei ca partener egal doar după implementarea
„valorilor occidentale” și a „deschiderii” mai larg i către exterior, pe care le -a recomandat în
mod repetat guvernanților de la Kremlin. Din câte am observat în cursul cercetării , SUA și
NATO au apreciat foarte mult regimul de la Moscova al fostului președinte Mihail Gorbaciov,
care a încercat să implement eze modele occidentale și s -a „deschis” către exterior. Dar, în
timpul acelui regim, Rusia a intrat într -o criză majoră, care a coborât -o din stadiul de
supraputere, în cel de putere regională. În timpul lui Mihail Gorbaciov toate fenomenele
negative din s ocietatea rusă s -au agravat . Din această cauză, elaborând această lucrare, am
ajuns la părerea că recomandările/propunerile făcute Federației Ruse , pe de o parte, nu sunt
făcute cu bună credință față de Rusia, pe de altă parte, este posibil ca modelele occ identale să
nu se potrivească tradițiilor ruse și problematicii foarte complexe a multitudinii de etnii care
trăiesc în Federația Rusă.
În „vecinătatea apropiată”, Moscova și -a întărit pozițiile în Uzbekistan, Tadjkistan și
probabil Turkmenistan, americani i evacuând bazele din Uzbekistan. În 2006, la Kiev, s -a
instalat guvernul V. Ianukovici, lider al Partidului Regiunilor (prorus) , și competitor al
președintelui V. Iușcenko. Tensiuni s -au manifestat frecvent în relațiile ruso -georgiene și mai
nou, în rapor turile ruso -azere. Republica Moldova pare să fi capitulat în fața ofensivei
economice ruse. Vladimir Putin a inaugurat și o spectaculoasă apropiere economică între
Federația Rusă și Turcia, dar cu toate acestea, spațiile Mării Negre, Caspicii și Asiei Cent rale
rămân deschise influențelor SUA, UE și Chinei, puteri economice superioare Federației Ruse.
În raporturile cu m arile puteri, Moscova a adoptat o strategie complexă, relațiile
strategice cu SUA fiind în continuare esențiale, deși în ambele state s -au angajat competiții
politice, diplomatice, de propagandă și de armamente. UE este tratată cu o atenție deosebită,
exploatându -se dependența sa de importurile energetice, ca și deosebirile de interese dintre
„Vechea și Noua Europă”.
În prima jumătate a lunii mai 2007, președintele Vladimir Putin a obținut o spectaculoasă
reconfirmare a acordurilor de conlucrare energetică cu Turkmenistanul și Kazahstanul,
devansând așa numita Strategie UE de extindere a cooperării economice în regiune. Asia
Centrală s -a transf ormat în scena competiției/cooperării între Federația Rusă, China, UE și
SUA. S -a întărit Organizația de Cooperare de la Shanghai, dar elementul său dinamic
economic este China.

80 Laurențiu Constantiniu, Matrioșka Putin ,
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2609&title=Matrio%BAka

46
Succese notabile a înregistrat diplomația rusă în Orientul Apropiat și Mijloci u. Pe
fundalul prelungirii crizei din Irak și a semi -eșecului militar israelian din Libanul de Sud, din
vara anului 2006, Moscova a revenit în forță pe scena regională. Administrația Vladimir Putin
a ajuns astfel, din nou, principalul interlocutor al Occid entului în abord area conflictelor din
Liban și teritoriile p alestiniene și a complicatului dosar nuclear iranian. O alianță Siria, Iran,
Hamas tinde să echilibreze influența SUA și a statelor arabe moderate în regiune, Federația
Rusă fiind pr incipalul „ sponsor” militar și politic al „axei” de mai sus. Se contura chiar o
posibilă conferință regională de pace și stabilitate , propusă de mult timp de Moscova, cu
participarea membrilor permanenți ai CS, ONU și a statelor din Orientul Mijlociu. În
Afganistan, pe alt front principal „antiterorist”, sprijinul Federației Ruse asigură pe mai
departe suportul logistic al operațiilor internaționale.81
Diplomația rusă din perioada de referință a oferit o imagine foarte vie și a etalat un spirit
ofensiv ma nifest. Ca rezultat, a dministrația Vladimir Putin era deja considerată un interlocutor
cu greutate în principalele cancelarii ale lumii. Această poziție a fost reiterată și cu ocazia
Summitului G -8 (cu participare G -5) din iunie 2007 de la Heiligendamm (Ge rmania). La o
cercetare mai atentă, însă, s -a remarcat decalajul dintre multitudinea de scopuri, obiective și
direcții de acțiune și potențialul economic, militar și instituțional redus aflat la dispoziție. Din
această cauză, s-a apreciat că era necesară sosirea cât mai curând a vremii unor „opțiuni
cruciale”: înscrierea Federației Ruse pe o direcție autentică de modernizare și cooperare
internațională (ce presupune și o anumită occidentalizare) sau antrenarea ei în scenarii de
competiție și confruntare, de creare de blocuri și sfere de influență.

81 Cristian Băhnăreanu, Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Fr unzeti, Vladimir Zodian, Lumea 2007,
Enciclopedie Politică și Militară (Studii Strategice și de Securitate) , Editura C entrului Editorial al Armatei,
București, 2007, p. 343.

47
Bibliografie

Băhnăreanu, Cristian , Epoca lui Putin la apogeu , în Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian
(coordonatori), Lumea 2007, Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de
securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, București, 2007, p p. 323-344
Băhnăreanu, Cristian, Federația Rusă -lider petrolier de nivel global , în Teodor Frunzeti,
Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2005. Enciclopedie Politică și Militară (Studii
strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al Armatei, București,
2005 , pp.
Cojocaru, Mihai -Cosmin , Impactul răsturnării geo politice din anul 1989 asupra statutului de
mare putere al Uniunii Sovietice (I) , în „Evenimentul Istoric”, Nr. 15, din 19 aprilie -24
mai 2019 , pp. 58 -61
Cojocaru, Mihai -Cosmin, Impactul răsturnării geopolitice din anul 1989 asupra statutului de
mare puter e al Uniunii Sovietice (II) , în „Evenimentul Istoric”, Nr. 16, din 24 mai -20
iunie 2019, pp. 32 -35
Constantiniu, Laurențiu, „Familia” sau celula de bază a politicii ruse ,
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1329&title=%22Familia%22
Constantiniu, Laurențiu, Matrioșka Putin ,
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=2609&title=Matrio%BAka
Constantiniu, Laurențiu, Rusia: „începutul marelui drum” al… revenirii ,
http://www.cadranpolitic.ro/view_article.asp?item=1369&title=Rusia
Dobrescu, Paul , Nu este loc de utopie , studiu introductiv la volumul Europa Centrală și de
Est în ciclonul t ranziției , Editura Diogene, București, 1995
Duro selle, Jean Baptiste , Istoria Relațiilor Internaționale , vol. II, Traducere de Anca Airinei,
Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006
Duță, Paul, Politica Europeană de vecinătate , http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116 -117/art5 –
duta.html
Ernu, Vasile , Războiul din Caucaz: lecții preliminare , în HotNews.ro, 19 august 2008
Fedorovski, Vladimir , De la Ra sputin la Putin , Editura Vivaldi, București , 2003
Fedorovski, Vladimir , Istoria Kremlinului de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin , Editura
Lucman, București, 2004
Felștinski , Iuri, Vladimir Pribîlovski, Epoca asasin ilor. Ascensiunea lui Vladimir Putin ,
Gibson Square Books, Londra, 2008
Frunzeti, Teodor , Vladimir Zodian (co ordonatori), Lumea 2005. Enciclopedie Politică și
Militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2005
Frunzeti, Teodor , Vladimir Zodian (coordonatori), Lumea 2007, En ciclopedie politică și
militară (Studii strategice și de securitate ), Editura Centrului Tehnic -Editorial al
Armatei, București, 2007
Iamandi, Cristina Darmina , Ample manevre militare în Urali , în „România Liberă”, 25
decembrie 2011
Karganov, Serghei , Pericolele presiunii asupra Moscovei: Bruxelles vs Moscova , în „The
International Herald Tribune”, 25 februarie 2004
Kissinger, Henry , Diplomația , Editura ALL, București, 2013
Lupu, Corvin , Conflicte internaționale și gestionarea lor , Curs universitar, Universitatea
„Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii de
Securitate, 2009
Lupu, Corvin , Europa în sistemul relațiilor internaționale , Ediția a IV -a revizuită și adăugită,
Editura Elion, București, 2016

48
Lupu, Corvin , Probleme al e integrării europene. Organizaț ii internaționale. Aspecte ale
politicii României de integrare euro -atlantică , Editura Alma Mater, Sibiu, 2000
Lupu, Corvin , România sub presiunea Războiului rece și a dorinței de integrare euro –
atlantică , vol. II, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001
Marin, Viorica , Parlamentari ruși cer judecarea lui Mihail Gorbaciov pentru dezmembrarea
Uniunii Sovietice , în adevarul.ro/international, din 10 aprilie 2014
Medvedev, Sergey , Power, Space and Russian Foreign Policy , Editura Understanding of
Russian Foreign Policy (University Park Pennsylvania State University Press, 1999
Monaghan, Andrew , Russian Perspectives of Russian -EU Security Relations , Conflict Studies
Research Centre, August 2005, www.csrc.com
Pătrușcă, Adrian, „Operațiunea Golgota” -planul secret al KGB de dezmembrare controlată a
URSS , în https ://www.scribd.com › doc › Destră marea -URSS -Opera -KGB
Popa, Cosmin, Modificări doctrinare în politica externă a Federației Ruse , în „Sfera
Politicii”, Anu l VII, nr. 68, martie 1999, pp. 45 -51
Postevka, Maria, Vladimir Zodian, Sebastian Oprescu, Federația Rusă, Ucraina și C aucazul
de Nord , în Frunzeti, Teodor, Vladimir Z odian (coordonatori), Lumea 2013. Enciclopedie
Politică și Militară (Studii strategice și de securitate) , Editura Centrului Tehnic -Editorial
al Armatei, București, 2013, pp. 260 -328
Sakwa, Richard , Chechnya: From Past to Future , ediția I -a, Anthem Press, Londra, 2005
Sergentu, Octavian , Rusia, un nou episod în abordarea relațiilor internaționale ,
http://www.jurnalulbtd.ro
Soare, Simona , Federația Rusă renăscută? , în revista „Cadran politic”, nr. 46 din martie 2007
Szászdi, Lajos F. , Russian Civil -Military Relations and the Origins of the Second Chechen
War, University Press of Ameri ca, 2008
Taubman, William , Gorbaciov. Viața și epoca lui , Traducere din limba engleză de Mihai -Dan
Pavelescu, Editura Meteor Publishing, București, 2017
Yergin , Daniel , Thane Gustafson, Rusia 2010 and What It Means for the World , Preface by
Joseph Stanislaw, Penguin Random House, 1995