ȘTIINȚE POLITICE ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII [612487]

1

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE,
ȘTIINȚE POLITICE ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII
PROGRAMUL DE STUDIU ISTORIE
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Edith Bodo

Absolvent: [anonimizat]
2017

2

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ISTORIE, RELAȚII INTERNAȚIONALE,
ȘTIINȚE POLITICE ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII
PROGRAMUL DE STUDIU ISTORIE
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

MONOGRAFIA ETNOGRAFICĂ A INEULUI

Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Edith Bodo

Absolvent: [anonimizat]
2017

3

Cuprins:
Introducere ……………………………………………………………………………… …..5
Capitolul I .Repere geografice ………………………….. ………………………….. …………………. 7
1.1 Așezarea geografică a orașului Ineu ………………………….. ………………………….. ……… 7
Capitolul II . Repere istorice ………………………….. ………………………….. ……………………. 9
2.1 Dovezi a rheologice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 9
2.2 Evoluția zonei după retragerea aureliană ………………………….. ………………………… 10
2.3 Ineul în Evul Mediu ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 14
2.4 Ineul în epoca modernă și în cea contemporană ………………………….. ……………….. 18
Capitolul III . Caracteristici etnografic e ………………………….. ………………………….. . 22
3.1 Habitatu l ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 22
3.1.1 Aspecte ale exteriorului ………………………….. ………………………….. ……………………….. 22
3.1.2 Aspecte ale interiorulu i ………………………….. ………………………….. ……………………….. 23
3.2 Costumul popular ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 23
3.2.3 Portul popular feminin ………………………….. ………………………….. ………………………… 24
3.2.3 Portul popular bărbătesc ………………………….. ………………………….. ……………………… 25
3.3 Ocupații principale ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 26
3.3.1 Agricultura ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 26
3.3.2 Creșterea animalelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 27
3.3.3 Viticultura ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 28
3.3.4 Culesul din natură ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 28
3.3.5 Apicultura ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 30
3.4 Meșteșugurile populare ………………………….. ………………………….. ……………………… 32
Capitolul IV . Obiceiuri ………………………….. ………………………….. ………………………….. 35
4.1 Obiceiuri populare de peste an ………………………….. ………………………….. …………… 35
4.1.1 Obiceiurile legate de Crăciun .. ………………………….. ………………………….. ……………… 36
4.1.2 Obiceiuri legate de Anul Nou și Bobotează ………………………….. ………………………….. 38
4.1.3 Obiceiuri legate de vară ………………………….. ………………………….. ………………………. 41
4.1.4 Obiceiuri legate de toamnă ………………………….. ………………………….. …………………… 41
4.2 Obiceiuri ce marchează etape din viața omului ………………………….. ………………… 42

4

4.2.1 Nașterea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 42
4.2.2 Nunta. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 43
4.2.3 Marea trecere . ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 45
Concluzii ………………………………………………… …………………………………47
Anexe …………………………………………………………………………………… ……48
Bibliografie …………………………………………………………………………………5 3

5

Introducere

Am ales această temă, în principal, din cauza atracției mele pentru caracteristicile
etnografice ale poporului nost ru, interesul respectiv coroborâ ndu-se și cu un deosebit spirit de
recunoștință pentru zona în care m -am născut și în care mi -am pe trecut majoritatea anilor de
viață .
Am decis să structurez această lucrare în trei capitole mari, începând cu localizarea
geografică, continuând cu evoluția în timp și încheind cu caracteristicile etnografie ale zonei.
În primul capitol am vorbit, așa cum spuneam și mai sus, despr e așezarea geografică a
orașului Ineu. Această așezare geografică influențând și unele caracteristici climatice, despre
care veți afla în paginile de mai jos. Pentru a putea fi cât mai exact cu datele pe care le -am dat
am conspectat lucrări de specialitate ale unor mari geografi români , precum Grigore Posea sau
Grigor P. Pop, lucrările domniilor lor fiind adevărate izvoare de cunoaștere geografică, care
m-au ajutat să descopăr minun ata arie geografică a Ineului.
Al doilea capitol este cel despre reperele istorice. Urmele primilor oameni care au
locuit această zonă ne duc până în Neolitic, neîntrerupta locuire a zonei denotă o mare
importanță pe care oamenii i -au dat -o zonei. Acest ca pitol l -am structurat în 4 subcapitole,
toate la fel de importante pentru istoria orașului, adevărate lumânări ce luminează negura
istoriei locului. Primul subcapitol vorbește despre dovezile arheologice, care ne demonstrează
că zona Ineului a fost locuită încă din perioada dacică, deși, putem spune, că dovezi de locuire
s-au găsit încă din Neolitic, dar această locuire nu a fost una sedentară, așa că am preferat să
încep scrierea istoriei orașului de la perioada geto -dacă. În al doilea subcapitol am vorbit în
principal despre mersul istoriei după retragerea aureliană, fapt care a afectat într -o anumită
măsură evoluția zonei, asta și din cauza năvălirilor barbare , cauzate de către migratori. Pentru
acest subcapitol am folosit importantele lucrări ale domnulu i dr. Sever Dumitrașcu, precum și
ale altor cercetători importanți din domeniu, cum ar fi Constantin G. Giurescu sau Ioan Aurel
Pop. Al treilea subcapitol vorbește despre evoluția zonei în Evul Mediu, precum și despre
prima atestare a orașului, pentru ca u ltimul subcapitol să ne prezinte, deja formatul, oraș Ineu
și perioada lui modernă și contemporană.
În al treilea capitol am vorbit despre caracteristicile etnografice ale zonei și ale
orașului Ineu, structurându -l în trei subcapitole, pentru o mai bună în țelegere a acestor
caracteristici etnografice. Astfel, cele trei subcapitole sunt: Habitatul, Costumul popular și
Ocupațiile principale.

6

Ultimul mare capitol este legat în totalitate despre obiceiurile din zonă, despre
credințele magico -religioase care au dăinuit atâtea secole în zona Ineului, obiceiuri legate de
anul calendaristic și cele legate de viața omului, care sunt, desigur, și cele mai importante
pentru locuitorii orașului Ineu.
Astfel eu vă invit să descoperiți treptat lucrarea mea de licență, și prin a ceasta să
descoperiți puțin din viața unui ineuan, și nu numai.

7

Capitolul I
Repere geografice

1.1 Așezarea geografică a orașului Ineu

Dacă aruncăm o scurtă privire pe o hartă geo -fizică a României , putem observa cu
ușurință că orașul Ineu este situat în Câmpia de Vest, ca să fim mai exacți, într -o subdiviziune
a acesteia, Câmpia Crișului Alb la o altitudine de 110 m. Din punct de vedere geomorfologic,
putem spune că, orașul Ineu este așezat pe ambele părți ale Crișului Alb, la poalele dealului
Viilor1.
Orașul Ineu este situat în partea de Vest a județului Arad, la o distanță de 65 km de
munic ipiul Arad, pe drumu l județean DJ 762, care face de asemenea legătura între Ineu și
localitățile adiacente2.
Poziția geografică a orașului Ineu determină ca orașul să fie situat într -o zonă cu
climat temperat moderat continental, cu mici influențe meditera neene .
Vanturile preponderente sunt cele de vest. Ele bat vara din sud -vest, aducând ploi, iar
iarna bat din nord și aduc ger3.
Pentru perioada 1901 -1910 au fost înregistrate la stația me teorologică de la Chișineu –
Criș, pentru zona respectivă, cantitatea m edie de precipitații de 600 mm/an, maximul de
precipitații fiind toamna4.
Temperatura medie înregistrată iarna este de 0 -2 grade C, în luna ianuarie, iar vara, în
luna iulie de 21 grade C. Minima absolută fiind înregistrată în orașele Arad și Chișineu -Criș,
în luna februarie ( -30,1 grade C), iar maxima în august, 40,4 grade C în anul 19525.
Rețeaua hidrografică a Ineului este asigurată, desigur, de Crișul Alb, care curge, după
cercetările efectuate, cu un debit mediu de 24,9 m/s6 și de canalul Morilor, care curge la
extremitatea orașului și care era un factor economic important în trecut.

1 Grigore Posea , Câmpia de Vest și Banato -Crișană , Editura Fundației Romania de mâine, București, 1997, p.
275-279
2 *** Meleaguri Arădene, Ghid Turistic , Arad, 1972, p. 85 -87
3 Grigore Posea , op. cit ., p. 277 -278
4 Grigor P. Pop , Dealurile de Vest și Câmpia de Vest , Editura Universității din Oradea, Oradea, 2005, p. 22
5 Eugen Gluck, Alexandru Roz, Ghid de Arad , Arad, 1978, p. 7 -9

8

Din cauză că luncile Crișurilor sunt, în genere, clădite din luturi și argile, ele se găsesc
în faza luturilor aluviale, din care lipsesc carbonații, fiind aso ciate cu arii restrânse de diferite
soluri, în special de lăcoviște, semilăcoviște, solonețuri, ceea ce înseamnă că această câmpie
în care este amplasat Ineul, este una relativ nouă, abia ieșită din faza de mlaștină7. Acest fapt
explică fertilitatea bogată a solurilor, care determină ca această zonă să fie una puternic
exploatată pe plan agricol.
Agricultură care s -a dezvoltat în această zonă încă din cele mai vechi timpuri, în forma
ei clasică, cu cele două ramuri principale: cultivarea cerealelor și creș terea animalelor, în
special (ovine, bovine și porcine). De remarcat este faptul că zootehnia din Ineu are o
particularitate față de cel elalte localități adiacente, cea piscicol ă8, datorită lacurilor artificiale
din zonă, atrăgând numeroși pescari din împrejurimi și nu numai.
De astfel zona a fost și încă este cunoscută din prisma culturii vițelor -de-vii, numeroși
ineuani dețin încă terenuri situate pe Dealul Viilor, ceea ce duce la o sărbătoare celebră printre
orășeni, cea a Surec hiului, sărbătoare despre care vom descoperi mai multe în paginile
următoare.
Așezarea localității în câmpie , a influențat, desigur, ocupările tradiționale, portul
popular, obiceiurile și tipurile de gospodărie, care nu puteau fi diferite de a celorlalte a șezări
din regiune, dar totuși care prezintă anumite particularități.
Voi încerca să prezint aceste particularități în capitolele care vor urma, particularități
care au jucat un rol important în păstrarea identității naționale, indiferent de puterile europ ene
care au controlat această zonă.

6 Grigor P. Pop, op.cit ., p. 28
7 Vintilă Mihăilescu , Dealurile și Câmpiile României , Editura Științifică, București, 1966, p. 142
8 Grigore Posea. op. cit , p. 278

9

Capitolul II
Repere istorice
2.1 Dovezi a rheologice

Evoluția istorică a orașului Ineu este strâns legată, desigur, de cea a zonei Crișurilor,
precum și de cea a Comitatului Arad din Evul Mediu și Epoca Modernă. Această zonă a fost,
cu siguranță, locuită încă din cele mai vechi timpuri, fapt confirmat de mulți cercetători din
domeniul istoriei și al ar heologiei.
O teorie, care este, de altfel, susținută și de numeroase dovezi arheologice, este aceea
că zona respectivă a fost locuită încă de pe vremea dacilor. Numeroase monede dacice
scyphate fiind descoperite în localitățile străbătute de Crișul Alb , cum ar fi cele de la
Chereluș, aparținând tipului Toc -Chereluș. Monedele au fost datate ca fiind din perioada
aprox. 150 și aprox. 80 î.Chr., și cel mai probabil au fost emise de un trib sau de o uniune de
triburi care aveau o putere însemnată.
Aria de răspâ ndire a monedelor de tip Toc -Chereluș este, după cum spuneam, în zona
situată între Mureș, Munții Apuseni și cursul inferior al Crișului Alb, pană la Valea Tisei.
Centrul tribului dacic care a avut forț a economică și politică să emită astfel de monede se a fla
la „Șanțul Mare”9.
În anul 1967 s-au descoperit 800 de tetradrahme la Șilindia, datând din secolul al III –
lea î.Chr., precum și numeroase drahme emise de orașele grecești, Dyrrhacchium și
Apollonia, tetradrahme cu chipurile lui Alexandru Macedon, Lyssimach și Seleucos, precum
și câteva monede republicane romane, monede care vor circula în paralel cu cele dacice, pană
la dispariția celei de tip Toc -Chereluș în jurul anului 80 î.Chr10.
Extinderea Imperiului Roman până pe linia Mureșului nu a însemnat și dispariția
dacilor apuseni, din contră, descoperirile arheologice ne arată o continuitate și un început de
romanizare a lor.

9 Ioan Horațiu Crișan, Descoperiri numismatice în zona Crișului Alb , în Ziridava , Arad, 1978, p. 179
10 Ibidem , p. 184

10

Dacii arădeni vor fi cei care participă la refacerea lumii daco -getice după retragerea
aureliană din 27111.
2.2 Evoluț ia zonei după retragerea aureliană

Retragerea aureliană a fost, așa cum am învățat încă de la o vârstă fragedă pe băncile
școlii, un eveniment care se referă la evacuarea armatei și a administrației din provincia Dacia
Romană. Ei bine, anii și cauzele exacte încă sunt dezbătute de către specialiști, dar majoritatea
dau ca început al retragerii anul 271, ea continuând pană i n 275, atunci când sunt retrași și
ultimii soldați din zona Banatului și a Olteniei, menținându -se totuși puncte fortificate pe
malul stâng al Dunării, la Drobeta, respectiv, Sucidava. Potrivit unei teorii mai noi, se crede
că întreaga retragere s -ar fi fă cut în primăvara anului 27512.
Această retragere nu s -a făcut însă la întâmplare , și nici nu a fost lăsată pradă
năvălitorilor. Împăratul Aurelian a venit la Dunăre să lupte cu goții, obținând chiar o victorie,
însă și -a dat seama că nu va putea menține pen tru mult timp controlul asupra provinciei, astfel
a decis să lase provincia goților, ca „federați”, ceea ce însemna că goții deveneau aliații
romanilor, nemaiputând ataca Imperiul, ba chiar erau obligați să lupte pentru el13. După
pierderea provinciei respe ctive, Aurelian organizează o nouă provincie, la sud de Dunăre,
Dacia Aureliană.
Primele popoare migratoare care au pătruns în această provincie, dinspre nord spre
sud, au fost cele germanice, goții, după cum aminteam și mai sus, longobarzii, vandalii,
gepizii, burii, marcomanii. Mai putem spune cu certitudine că printre aceste popoare
migratoare se numără și sarmații iazigi , fragmente ceramice atribuite lor, găsindu -se în județ,
mai exact la Nădlac, unde s-a descoperit un fragment de ul cior, și la Semlac, unde au fost
descoperite mai multe piese ceramice14.
Domnul profesor univ. dr. Sever Dumitrașcu, prin descoperirile arheologice, ne
dovedește că aceștia s -au întins pană la aliniamentul Arad -Oradea -Carei, stabilindu -se pe

11 Ibidem , p. 191
12 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu , Istoria romanilor din cele mai vechi timpuri pană astăzi , Editura
Albatros, București, 1971, p. 134 -135
13 Ibidem , p. 134
14 Sever Dumitrașcu, Dacia Ap useană (teritoriul dacilor liberi din vestul și nord -vestul României în vremea
Daciei Romane , Editura Cogito, Oradea, 1993, p. 110

11

teritoriul triburilor celtice anter ioare. În această zonă de V est a Daciei s -au descoperit 2000 de
monede romanice15.
Odată cu aceste popoare migratoare, pe teritoriul provinciei pătrund și dacii liberi, care
prin contactul cu frații lor, deja influențați de romani, vor prelua și ei la rândul , cultura
romană. Această migrațiune producându -se însă și în sens invers, dacii romanizați migrând în
teritoriile controlate de dacii liberi, astfel ușurând procesul de romanizare16.
Retragerea aureliană nu înseamnă însă și sfârșitul pentru romanism. Din secolul al III –
lea putem spune că apare un fenomen nou, o epocă romană târzie , care se întinde pană după
domnia împăratului Aurelian. Astfel avem de -a face cu o romanitate fără imperiu, după cum
ne spune prof. univ. dr. Mihai Bărbulescu, adică un teri toriu în care lipsesc structurile
imperiale, însă unde populația este una latinofonă17.
Însă această populație latinofonă va intra după scurt timp în contact cu o altă populație
migratoare, o populație care a influențat enorm soarta Europei prin expansionis mul ei, și
anume, cea hunică.
Hunii, care erau de neam turanic, ajung în Europa în secolul IV, mai exact în anul 376
trec Nistrul, unde după o bătălie sângeroasă cu vizigoții, reușesc să -i învingă, astfel întemeind
primul lor centru de putere din Europa, p e teritoriul de nord al Moldovei . În decurs de câteva
zeci de ani ei reușind să -și extindă dominația și asupra Moldovei și Olteniei, pentru ca mai
apoi, să -i găsim, având ca centru de putere Câmpia Pannoniei, în anul 43318.
Desigur, acest fapt determină o involuție a culturii autohtone, orașele sunt distruse, iar
viața se va învârti de acum în colo în jurul satului, populația fiind preocupată începând de-
acum mai mult de propria supraviețuire decât de o dezvoltare culturală.
Astfel putem spune că, oricât de scurtă ar fi fost, această dominație a hunilor a
însemnat un real regres față de cultura romană predecesoare zonei. După dispariția
conglomerației de popoare conduse de huni, în zonă își fac simțită prezența, indubitabil, c el
mai important popor migrator pentru istoria noastră, și anume, slavii.

15 Idem, Dacia Vestică și Nord Vestică (secolele III -IV) în Istoria Romanilor , vol. II, Editura Enciclopedică,
București, 2001 , p. 444
16 Ibidem , p. 446
17 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Istoria Transilvaniei(pană la 1541) , vol. I, Institutul Cultural Roman, Cluj –
Napoca, 2003, p. 181
18 Ibidem , p. 189

12

Slavii erau împărțiți în două grupe principale, după cum aflăm de la Iordanes, în
sclaveni, care se întindeau de la lacul Mursa pană la Nistru și Vistula, și anți, care erau „cei
mai puternici dintre toți”, și care se întindeau de -a lungul Mării Negre, între Nistru și Nipru19.
Aceștia au influențat foarte mult populația romanică existentă în zonă, influență
manifestată sub aspectul limbii, al organizării statale și al celui bisericesc. Ei se stabilesc pe
teritoriul Daciei undeva prin secolul al VI -lea, prima atestare documentară aparținând
scriitorului bizantin Procop din Cezareea, pe vremea domniei împăratului Iustinian(527 -565),
care spunea că slavii locuiesc foarte aproape de maluril e Dunării. Prin secolul al VII -lea
majoritatea slavilor au năvălit în Imperiul Bizantin, mai exact în Peninsula Balcanică, pe
teritoriul Daciei prezența lor menținându -se în număr redus.
Asimilarea slavilor de către populația latinofonă a fost un proces de durată, chiar dacă
numărul slavilor nord -dunăreni era net inferior numărului celor sud -dunăreni, proces ce s -a
întins pe o durată de aproximativ cinci secole, dacă slavii sunt menționați încă ca o populație
distinctă la nord de Dunăre în jurul anului 1000 , în timpul Ungariei lui Ștefan cel Sfânt , ei
dispar din surse ca factor individual în jurul anului 1241, când are loc marea invazie tătaro –
mongolă20.
Cel din urmă val de migratori, format din unguri, pecenegi, uzi, cumani și -au făcut
simțită prezența în acest areal geografic undeva între secolele IX -XIII. Cei mai importanți
dintre aceștia fiind, fără nici o discuție, ungurii, sau maghiarii după cum ei înșiși își spuneau.
Maghiarii sunt un popor ce au origine fino -ugrică, fiind mici de statură, cu pomeții
obrajilor proeminenți, ochii fiind ușor oblici. Ei și -au început lunga lor migrație undeva prin
secolul I, din zona munților Altai, având un scurt popas, întrerupt de migrația altor popoare
migratoare, în zona munțil or Ural. Mai apoi îi găsim situați între Bug și Nistru, de unde în
secolul al IX -lea, pornesc în câteva expediții spre gurile Dunării (837) și Pannonia (862, 863,
881, 892 și 894).
Mai apoi, trec prin zona pasurilor din munții Carpații Păduroși, care era l a acea vreme
una dintre cele mai accesibile și mai rapide căi de acces, spre Pannonia, unde se și stabilesc
definitiv în anul 89621.

19 Gheorghe I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: Poporul roman , Editura Corint, București, 2000, p. 80
20 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Slavi (Accesat la data de 12.06.2017 ora 20:00)
21 Ioan-Aurel Pop, Romanii și maghiarii în secolele IX -XIV, Centrul de Studii Transilvănene, Fundația Culturală
Romană, Cluj -Napoca, 1996 ( în continuare Ioan Aurel Pop, Romanii și maghiarii…), p. 20 -25

13

Obiectivul imediat următor după stabilirea lor în Pannonia a fost cucerirea ducatelor
din arcul intracarpatic, primul ducat sau, dacă folosim denumirea slavonă, voievodat , aflat în
calea lor a fost cel al lui Menumorut.
Ducatul lui Menumorut își avea ca limite Tisa în nord, pădurea Igfon în est, și râurile
Mureș și Someș în sud -est și avea ca reședință cetatea cu valuri de apărare din lemn, de la
Biharea (Byhar) care se afla la o distanță de 14 km nord de Oradea22.
Ducele Menumorut se va opune cererii de supunere a lui Arpad, spunându -i că el dă
socoteală do ar în fața împăratului bizantin de la Constantinopol, care făcea parte din dinastia
Macedonielilor (867-1028), și sub care Imperiul Bizantin își atinge apogeul23.
Trimișii lui Arpad, anume Usubuu și Veluc se întorc cu vestea refuzului lui
Menumorut, care ar e o anume conștiință despre continuitatea pe acest pământ , după cum
spune chiar el că pământul acesta l -a moștenit de la strămoșul său, astfel nu -l va ceda niciunui
„urmaș” de -al lui Atilla. Veste ce -l determină pe Arpad să pornească spre Menumorut cu gând
cuceritor. Astfel în fruntea armatei maghiare, regele Arpad îi pune Tosu, Zobolsu și pe
Tuhutum, care înaintează spre cetatea de reședință a ducelui bihorean, cetate pe care o
asediază timp de 13 zile și pe care reușește să o cucerească, obligându -l pe Me numorut să -și
mărite fiica cu fiul lui Arpad24.
După cucerirea ducatului lui Menumorut, maghiarii își continuă expansiunea, reușind
pe rând să cucerească și ducatele lui Glad , Gelu și Ahtum. Cel din urmă fiind înfrânt în anul
1028 la Cenad, care era de altfel și reședința ducatului lui Ahtum, loc în care se va înființa o
episcopie catolică. Zona fiind preponderent de rit răsăritean , astfel era nevoie imediată de un
factor antagonist, care să concureze cu religia grecilor25.
Cucerirea Transilvaniei de cătr e unguri s -a făcut în mod sistematic, s -a încercat în
primul rând convertirea populației locale la creștinismul de rit apusean, iar mai apoi s -a
încercat și o asimilare etnică. Organizarea teritorială s -a făcut după modelul apusean, regiunea
fiind împărțit ă în comi tate26.
Pentru a menține această cucerire, ungurii au apelat la o populație strâns legată de
istoria lor. Astfel, în Crișana au fost colonizați secuii, ca să servească drept „paznici ai

22 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației romanești, Editura Științifică și Pedagogică , București, 1987,
vol. II, p. 404
23 Ioan-Aurel Pop, Romanii și maghiarii…, p. 49 -53
24 Paul Lazăr Tonciulescu, Cronica notarului Anonymus Faptele Ungurilor(traducere de pe fotocopia
originalului de la Viena) , Editura Miracol, București, 1996, p. 18 -20
25 Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei , Editura Dacia, Cluj, 1971, vol. I, p. 61 -64
26 Mircea Brie, O istorie socială a spațiului romanesc , Editura Universității din Oradea, 2005, p. 114

14

hotarelor”, lucru știut datorită numeroaselor atestări documentare, precum și a toponimiei
zonei (Săcuieu , Săcuieni, etc.). De asemenea în Transilvania au mai fost aduși și alți
coloniști, de origine germanică, precum sașii, șvabii, cavalerii teutoni și ioaniți27.
În plan religios, ungurii au încercat prin toa te metodele să facă din credința de rit
apusean o credință majoritară, mai întâi prin desființarea sau înlocuirea mănăstirilor de rit
răsăritean cu cele apusene, iar mai apoi, chiar Papa Honoriu al III -lea se va implica direct în
această chestiune, el va d a două bule papale în anii 1216 și 1218 , prin care se dorea
reorganizarea unor mănăstiri28.
2.3 Ineul în Evul Mediu

Ca majoritatea satelor din Țara Crișurilor, Ineul a fost atestat documentar pentru prima
dată la începutul secolului al XIII -lea, mai exact în anul 1214 , sub denumirea de villa Ieneu
(Jenev), și care a servit în decursul secolului ca și reședință a unui cnezat romanesc din care
făceau parte și localitățile din jur29.
Acest lucru îl știm dintr -un document rămas în registrele vremii, unde ni se p rezintă
cearta dintre doi consăteni din Ieneu, respectiv Adam, care -l învinuiește pe Paul că a abuzat
de puterea sa și a luat de la e o slugă pe nume Vota. Ulterior documentul ne spune și
deznodământul acestei neînțelegeri, cei doi se prezintă în fața comi telui curial de Bihor, care -i
supune probei fierului roșu (inculpatul trebuia să poarte o bară de fier încălzit pe o anumită
distanță, iar dacă rănile nu se vindecau pană la a doua ședință, atunci inculpatul era declarat
vinovat), însă cei doi cad la înțel egere pană la urm ă, pentru a evita această probă30.
Cert este că prima atestare documentară în care este menționat numele de Ineu
aparține anului 1387, în document ni se vorbește despre un anume Losonc z, care era ban de
Severin, și care dă pământuri ineuanilor care l -au slujit cu biruință31.

27 Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu, Victor Cheresteșiu, Ștefan Imreh, Alexandru Neamțu, Tiberiu Morariu,
Din Istoria Transilvaniei , Editura Academiei Republicii Popu lare Romane, vol. I, București, 1961, p. 109 -110
28 Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza romanilor pană la Mihai Viteazul , Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 1997, p. 88
29 Coriolan Suciu , Dicționar istoric al loca lităților din Transilvania , Editura Academiei Republicii Socialiste
Romania, București, 1967, vol. I, p. 309
30 Documente privind istoria României: Veacul XI, XII, și XIII C. Transilvania , Editura Academiei Republicii
Populare Romane, București, 1951, p. 6 4-65
31 Fejer Georgius, Codex Diplomaticus Hungariae Ecclesiasticus ac Civilis , vol. X -1, Buda, 1834, p. 747 -748

15

Nu se știe exact de unde își are originea numele, o teorie ar fi că acesta vine de la
numele unui om pe nume Ianoș, în sprijinul acestei teoriei vin numeroasele cazuri
asemănătoare cu a satelor din Evul Mediu, car e și-au luat numele după nume de persoane.
Cetatea de piatră din Ineu își are începuturile și ea în secolul respectiv, însă la sfârșitul
lui, în anul 1295, sub denumirea de castri Ieneu, această fortificație va fi într -o continuă
evoluție din prisma sistem ului defensiv, trecând sub ocupația tuturor puterilor vecine.
Prima atestare documentară a cetății propriu -zisă, aparține secolului al XV -lea, din
anul 1472. O dată cu trecerea timpului cetatea devine centrul unui mare domeniu nobiliar,
care era compus din cca. 30 de sate. Acest lucru determină nemulțumirea țăranilor care i -au
parte la răscoala condusă de Gheorghe Doja din anul 1514 și mai apoi la cea din 1526 când
are loc în nordul Banatului și în jurul Aradului răscoala țărănească condusă de sârbul Nenada
(Ivan cel Negru), care reușește să înfrângă oastea nobiliară care își avea tabăra la Seleuș
(lângă Ineu), dar care va pierde în fața unei armate mult mai numeroase a nobililor la
Frumușeni.
Slăbirea puterii regatului maghiar, prin înfrângerea sufer ită la Mohacs, în anul 1526, și
ocuparea unei părți importante din Ungaria, Ineul ajunge sub stăpânirea principelui
transilvănean Ioan Zapolya, Transilvania devenind principat autonom după căderea Budei
(1541) și transformarea Ungariei în pașalâc turcesc, dar care trebuia să plătească un tribut
anual Porții32.
Importanța cetății crește în timpul pericolului expansiunii otomane, ea formând
începând cu anul 1541 împreună cu cetățile de la Caransebeș, Lugoj și Oradea, o verigă
însemnată în centura vestică de a părare antiotomană.
Ea a făcut parte din fortificațiile lui Iancu de Hunedoara, dar cade în mâinile
otomanilor în anul 1566. Din 1599 cetatea intră în posesia marelui voievod roman, Mihai
Viteazul, dar este recucerită la scurt timp de către habsburgi, pent ru ca mai apoi să fie părăsită
din cauza modernizării conflictelor armate, în anul 1745.
Cel care a fost artizanul construcțiilor care mai supraviețuiesc încă și în ziua de astăzi
a fost magnatul Gabriel Haller (între anii 1645 -1652)33.

32 Monografia Centrului Școlar Ineu , p. 21
33 http://adevarul.ro/locale/arad/istoria -controversata -cetatii -ineu-s-a-transformat -fosta -proprietate -mihai –
viteazul -intr-o-temnita -copiii -dizabilitati -comunism -1_568673c837115986c6068995/index.html (Accesat
14.06.2017 Ora 15:37)

16

În timpul stăpânirii turce, cetatea n -a suferit nici o modificare importantă, islamicii
limitându -se doar la construirea unei moschei cu minaret, lângă Criș, care a fost , din păcate ,
distrusă î n anul 1950 din cauza nepăsării și a lucrărilor de reparație și întreține re a cetății.
Garnizoana turcească care trăia în interiorul cetății la momentul respectiv număra în
jur de 8 000 de suflete, care trăiau într -o izolare totală față de supușii creștini, singurii
otomani care aveau voie să -și aducă familiile erau doar conducătorii (beii, ofițerii ș i pașa).
În rezistență antiotomană, un rol foarte important îl jucau haiducii, care proveneau în
special din rândurile țăranilor și ale micii nobilimi, și care au încercat chiar o tentativă de
cucerire a cetății în anul 1593, sortită însă eșecului din cauz a numărului superior al
garnizoanei34.
La data de 16 septembrie 1595, la porțiile cetății din Ineu își face apariția o armată
transilvăneană, care i -a cu asalt cetatea și pe cei 700 de turci care o apărau. Acest asalt însă nu
izbutește să cucerească fortif icația, armata transilvăneană, având la randu -i, un efectiv redus
de soldați.
În 15 septembrie are loc atacul haiducilor amintit mai sus și a celorlalte trupe
ardelenești, printre care erau și în jur de 1000 de călăreți ai banului de Lugoj, care erau sub
conducerea generalului Borbely, și care împreună cu auzul veștii victoriei lui Mihai Viteazul
la Călugăreni determină capitularea garnizoanei.
Mihai Viteazul intră în cetate la data de 23 noiembrie 1599, care -l numește pe
Gheorghe Borbely căpitan al cetății . O primă măsură luată de acesta ca și căpitan al cetății a
fost de a muta adunările comitatense din Țara Zărandului la Ineu, sub directa coordonare a lui
Mihai Viteazul.
După înfrângerea lui Mihai la Mirăslău cetatea cade din nou în maniile habsburgilor,
conduși de George Basta35.
Stăpânirea lui Basta nu va fi însă de durată, fiind supusă tot mai des atacurilor
haiducilor principelui transilvănean, Ștefan Bocskay, care reușesc să o cucerească printr -un
atac surpriză în anul 1604.
Castelanii t ransilvăneni care au succedat la conducerea cetății au început un program
de modernizare a fortificațiilor cetății, mult necesar din cauza hărțuirilor constante ale
otomanilor. Reconstrucția cetății s -a făcut, după cum spuneam și mai sus, după planurile
arhitectului și matematicianului eminent, Gavril Haller. În anul 1645 el reface bastioanele

34 Monografia Centrului Șco lar Ineu , p. 23
35 Ibidem , p. 24 -25

17

cetății. La refacerea lor s -au folosit cărămizi din lut ars și o mare cantitate de var, precum și
piatră extrasă din carierele de la Mocrea. De asemenea orașul a fost înconjurat cu o serie de
palisade întărite cu un zid de piatră. Toate astea pe lângă faptul că cetatea a fost înconjurată de
șanțuri umplute de apele Crișului Alb.
Cetatea era înconjurată de ziduri gro ase de piatră în formă pătrată , la colțuri existând
cate un bastion construit în stil italian. Construcția lor a început în anul 1651 sub
supravegherea lui Haller, care devine ulterior căpitan al cetății dar și comite suprem al
Zărandului36.
O descriere destul de interesantă a cetății o face călătorul turc , Evlia Celebi:
„Este o cetate în formă pătrată, așezată pe malul râului Criș, are bastioane mici de
piatră iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin șanțurile
cetății curge doldora râul Criș. În interiorul cetății se află cetatea nouă. E o mică cetățuie în
care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colțuri sunt
patru turnuri solide, cu acoperiș de scânduri și cu ziduri late de 20 de picioare. Această
cetate interioară are o poartă spre apus și șanțul acesteia e plin de apa râului . Orașul are
800 de case ”37.
La 3 septembrie 1658 turcii, ajutați de tătari, vor reușii să recucerească cetatea
profitând de pe urma faptului că Gheorghe Racotzi al II -lea, care era principele Transilvaniei
la acea vreme, a pornit o campanie împotriva polonezilor.
Otomanii vor pierde stăpânirea Ineului în 1693, la un deceniu după bătălia pierdu tă
pentru Viena, cetatea ajungând astfel sub influența directă a coroanei austriece38.
În anul 1699 este semnată în sfârșit încetarea acțiunilor militare între creștini și
islamici, la Karlowitz. Această pace fixa granița de stăpânire dintre habsburgi și turci pe linia
Mureșului, Banatul rămânea astfel în continuare sub stăpânire otomană.
Cancelaria aulică înființează în august 1699 unitățile grănicerești cu scopul de a
organiza această zonă de frontieră. Aceste unități reușesc să -și demonstreze utilitatea în lupta
contra curuților lui Francisc Rakoczi al II -lea, pe care reușesc să -i respin gă în anul 170739.

36 Ibidem , p. 26 -27
37 http://adevarul.ro/locale/arad/istoria -controversata -cetatii -ineu-s-a-transformat -fosta -proprietate -mihai –
viteazul -intr-o-temnita -copiii -dizabilitati -comunism -1_568673c837115986c6068995/index.html (Accesat la data
de 14.06.2017 Ora 17:53)
38 Ion Totoiu, Contribuții la problema stăpânirii turcești din Crișana și Banat în Studii de istorie , București,
1960, nr. 1, p. 15 -35
39 Aurel Dragoș, Istoricul „Canalului Morilor Palatinul Jozsef al Crișului Alb din Comitatul Arad” , Editura
Arad, 2011, p. 6 -7

18

Această răscoala a curuților a apărut în contextul unirii cu Roma a unei părți din
Biserica Ortodoxă din Transilvania (1697). O altă cauză a fost pierderea s uzeranității
principatului transilvănean, în pofida habsburgilor, în urma păcii d e la Karlowitz. La răscoală
au luat parte oameni din toate naționalitățile existente în Transilvania40.
După înăbușirea răscoalei curuților, Austria își va îndrepta privirea din nou înspre
vechiul ei inamic, anume Poarta. Urmează astfel o nouă perioadă de c iocniri armate între cele
două imperii, între 1714 -1718, la început otomanii reușesc câteva succese militare, însă
austriecii reușesc să câștige războiul, ajutați fiind de către Republica Veneția, astfel se încheie
pacea de la Passarowitz din 171841.
O importantă prevedere a păcii de la Passarowitz pentru zona noastră geografică a fost
decretarea desprinderii de la Ardeal, a comitatelor Maramureș, Arad și Zărand (pană la
Hălmagiu). Pământul și populația celor două din urmă fiind încadrate în domeniul e rarial,
împăratul administrându -le în mod direct.
În urma avantajelor obținute printr -un decret împărătesc din 31 decembrie 1732, Dieta
Maghiară aprobă în 1741 Legea nr. 18, care adaugă 2 cercuri (processuss) Comitatului Arad,
și anume Ineu și Zărand. Ele vor fi alipite de drept abia în anul 1744, când se va realiza și o
carto grafiere a lor42.
În perioada următoare se înregistrează o decădere a nivelului administrativ, dar Ineul
se dezvoltă pe plan economic și comercial. Din 1746 încep a se ține aici trei ma ri târguri , cu
diferite consecințe pentru populația din zonă.
2.4 Ineul în epoca modernă și în cea contemporană

Istoria modernă a Ineului debutează zbuciumat, cu răscoala țăranilor din 1784. Această
răscoala fiind provocată de o criză a feudalismului și d e formarea noilor relații care vor
domina piața, cele capitaliste.
Primele flăcări ale răscoalei răbufnesc pe 1 noiembrie, când țăranii răspund la
îndemnul lui Crișan, „să stingă pe toți nobilii” . Această răscoală se extinde rapid în comitatele

40 http://enc iclopediaromaniei.ro/wiki/Curu%C5%A3i (Accesat la data de 14.06.2017 Ora 19:04)
41 https://www.istorie -pe-scurt.ro/originea -denumirii -de-oltenia -de-unde -vine-expresia -a-da-bir-cu-fugitii/#more –
8590 (Accesat la data de 14.06.2017 Ora 19:20)
42 Aurel Dragoș, op. cit. , p. 7 -8

19

Zărandului și Hunedoarei, pentru ca la data de 4 noiembrie, să -i găsim pe răsculați atacând
Hălmagiul și localitățile adiacente, înaintând pe Criș până la Sebiș.
În 7 noiembrie răsculații, care tocmai au primit întăriri din satele din jur, ajung la Ineu,
unde întâmpină o rezistență serioasă din partea armatei și a autorităților.
Răscoala fiind înăbușită 13 zile mai târziu , pe 20 noiembrie, dar ecoul ei a reprezentat
o puternică lovitură dată feudalității
În anul următor asistăm la o nouă răscoală țărănească, în primăvara lui 1785 izbucnind
o răscoală sub conducerea lui Beci Petru, răsculații pornind spre Cetatea Șiriei, dar au fost
înfrânți de trupele imperiale din comitat43.
Explozia demografică din Comitatul Arad de la sfârșitul secolului al XVIII -lea și
majorarea suprafețelor agrare a dus la o creștere însemnată în domeniul cerealier. O
consecință a acestui fapt o reprezentă necesitatea construirii unor mori performante, care să
fie capabile de a asigura măcinatul cerealelor ( grâu, alac, orz, ovăz , secară, mei și porumb).
Astfel asistăm la o majorare a numărului de mori de apă cu aducție superioară pentru
măcinatul cerealelor, care însă erau incapacitate ușor în urma inundațiilor de primăvară.
Pentru a rezolva această problemă, dr. Beszedes Josef, propune în anul 1830, devierea
surplusului de apă din Crișul Alb prin săparea unui canal44.
Josef Bes zedes s -a născut în localitatea maghiară Magyar Kanisza, și a fost un om
politic și inginer important, el obține diploma de inginer hidrolog în anul 1813, l a Institutul de
Ingineri a Universității din Pesta, pentru ca în 1819 să -și ia titlul de doctor în filozofie.
Canalul Morilor „Palatinul Iosif” a fost considerat a treia lucrare ca importanță a lui. Cu alte
cuvinte, a fost un om cu o deosebită importanță p entru această zonă a Ineului și nu numai45.
Anul revoluționar 1848 -1849 a însemnat pentru aceste teritorii diverse acțiuni în
diferite tabere.
În memoria locului este consemnat momentul depunerii armelor de către revoluționarii
unguri comandați de generalul Vecsey Karoly în fața generalului rus Rudiger, pe câmpia
dintre Ineu și Seleuș , unde s -au adunat cu acest prilej nu mai puțin de 60.000 de ar me.
În vara anului 1851, prim pretorul plăsii Ineu raportează baronului Atzel că, la Arad,
locuitorii au spus direct jandarmilor că „așteaptă să coboare din nou moții lui Avram Iancu”,
ceea ce a înspăimântat autoritățile austriece.

43 Monografia Centrului Școlar Ineu , p. 29 -30
44 Ardelean Florin -Iustin -Flavius, op. cit ., p. 27
45 Aurel Dragoș, op. cit. , p. 24

20

În această perioadă a ba ronului Atzel, cetatea începe să fie folosită strict ca și hambar
pentru produsele agricole, ceea ce duce la o deteriorare a ei, nici în ziua de astăzi ea nefiind
reconstruită46.
În anul 1904 clădirea cetății a fost destinată pentru Institutul școlar pe sea ma copiilor
alienați mintal.
Începutul secolului al XX -lea, aduce cu sine și o dezvoltare economică urmată de o
creștere a populației. Astfel în 1910 sunt atestați 6593 de locuitori.
În anul 1872 în oraș se instalează judecătoria regală de care aparțineau și zonele
Beliului și ale Chișinăului -Criș.
În 1875 Ineul devine centru de notariat regal.
În 1888 este consemnată existența morii cu aburi și a formației de pompieri voluntari.
În 1902 se parcelează noi loturi pentru case și se formează un nou cartier îns pre gară,
tot acum Ineul își schimbă aspectul edilitar prin construirea clădirii oficiale cu etaj. În 1907 –
1908 se pavează strada principală și mai multe străzi sunt iluminate.
La 15 martie 1914 s -a aprobat construirea unui pod metalic peste Criș, în locul podului
de lemn.
Primul război mondial a avut consecințe însemnate și pentru locuitorii Ineului. Ei
servind serviciul militar în armata austro -ungară. Fiind mobilizați un număr de 269 de
persoane, dintre care 23 au fost luate drept prizonieri, numai în It alia47.
Momentul cel mai important pentru națiunea română , adică Marea Unire de la 1
Decembrie 1918 a fost sărbătorit și la Ineu, și aici poporul s -a ridicat la luptă. Ei au atacat
conacul moșierului Salymossy Lajos , care avea posesiuni uriașe de pământ în Ineu și în satele
din jur.
La 24 noiembrie 1918 s -a ținut o adunare populară, unde au fost desemnați delegații
pentru Marea Adunare de la Alba Iulia. Cei care au fost aleși sunt următorii: dr. avocat Ioan
Suciu, preotul Iustin Monția, învățătorul Patriciu Covaci, Dumitru Nica, Teodor Hălmăgean,
Mihai Cosma, Ioan Oachiș, Aurel Gligor, dr. Teodor Burda, Silviu Pășcuțiu, Ioan Georgea și
Avram Borcuța.
Delegația de 22 de persoane care au participat la Marea Adunare este comemorată
printr -un monument ce își are locul în centrul Ineului, fiind dezvelit la 1 decembrie 1998.

46 Monografia Centrului Școlar Ineu , p. 30
47 Ibidem , p. 31

21

În 1921, este aplicat și la Ineu, actul de împroprietărire a țăranilor, în urma reformei
agrare. 199 de ineuani primind loturi de câte 4 sau 8 jugăre din totalul de 2016 împărțite.
În 1924 apare un nou cartier în Ineu, pe locul pustei Istvanhaza, anume „Colonia
Traian”, aici fiind așezați în special coloniști veniți din Drauț, Dud, Arăneag, Pecica, Agriș și
Brusturi, și care au primit loturi pentru case și teren agricol în posesie.
În 1928 ea se extinde, devenind din 28 august 1936 comună politică, având consiliu
comunal și primar.
Populația a crescut de la an la an, în 1936 înregistrându -se un număr de 821 de
locuitori care se ocupau în principal cu agricultura și creșterea animalelor.
În timpul celui de -al doilea război mondial aici s -au dat lupte grele între cele două
batalioane ale Școlii de ofițeri, rezervă, nr. 6 Ineu și un divizion din Regimentul 38 Artilerie
sprijiniți de Regimentul 85 Infanterie și trupele hortiste, între 14 -17 septembrie 1944.
La 19 septembrie 1944, Ineul a fost eliberat de către armata sovietă.
În noiembrie 1946, în sala cinematografului, a sosit Lucrețiu Pătrășcanu , care voia să
cunoască problemele locale. Printre altele discutându -se chestiunea reînființării liceului,
dezvoltarea industriei locale și reforma agrară48.

48 Ibidem , p. 32 -33

22

Capitolul III
Caracteristici e tnografice
3.1 Habitatul
3.1.1 Aspecte ale exteriorului

Habitatul a reprezentat pentru oameni, pe toata perioada existenței lor, nu numai un
spațiu în care locuiau, ci și un loc cu o mare semnificație spirituală și sentimentală.
În zona etnografică despre care vorbim, s pecifice sunt satele care au o structură
regulată, această structură regulată este datorată în primul rând unor colonizări sau măsuri de
sistematizare, din timpul stăpânirii austriece. Satele respective au ulițe mai largi și curți mai
deschise care sunt co mpletate cu mici grădini cu pomi sau cultivate cu legume49.
Casa a fost, cea mai importantă și impunătoare construcție din gospodărie , fiind
edificată de -a lungul intravilanului, pe una din laturile acestui. În spatele casei dinspre
grădină, se afla o „șoap ră”(pentru gararea cociei) sau o „lemnărie”(pentru depozitarea
lemnelor) sau o „șură”(pentru depozitarea fânului ). Tot în gospodărie se mai găsea și
„cotarca” care era folosită pentru depozitarea porumbului.
Perpendicular pe lungimea casei, se găsea ampla sat „iștălăul”(grajdul), ce împărțea
gospodăria în două părți cu funcții distincte, și anume, „ocolul”(curtea) și „tăleciu”(grădina).
În „tăleci” se găseau și cotețele pentru „hoare”(păsări) și cocinile pentru porci. Tot aici era
locul în care oamenii își plantau legumele și pomii fructiferi50.
Arhitectural, casele din Ineu, precum și celelalte din zonă sunt case cu tindă. Tinda era
situată între cele două camere („sobe”). Acoperișul, era desigur, din paie și trestie.

49 Ion Vlăduțiu , Etnografia românească , Editura Științifică, București, 1973, p. 125 -128
50 Ardelean Florin -Iustin -Flavius, op. cit ., p. 12 -13

23

3.1.2 Aspecte ale interiorului

În strânsă legătură cu planul casei tradiționale stau și categoriile de obiecte care au fost
repartizate fiecare pe camere, ceea ce a adus la apariția camerelor „specializate”.
La realizarea acestui echilibru au contribuit toate categoriile de obiecte existen te în
interiorul habitatului tradițional, astfel o multitudine de obiecte își au rolul lor special, de la
soba de încălzit la mobilier și țesuturi, până la piesele cu funcție decorativă, toate acestea au
realizat frumoasele case tradiționale.
Astfel, obie ctele cele mai importante pentru locuitorii acestui habitat au fost, patul,
cuptorul, servind ca principală sursă de încălzit, în care se cocea și pâine . Ca materiale
folosite pentru încălzit amintim lemnele, tuleii și cocenii.
Mâncarea era gătită pe „șpoh erț”, care era o sobă de pământ care avea o plită de fier.
În casă se găsea și războiul de țesut, care era cumpărat din zona Beiușului, unde
existau sate specializate (de exemplu în „spătărit” era Valea Neagră)51.
Lângă pat se puneau „lavățile” sau „scaunel e cu spătar”. Iar pe pereți deasupra
paturilor, erau agățate „blide” pictate sau icoane, deasupra lor fiind puse „ cârpe alese” în
război52.

3.2 Costumul p opular

Portul popular reprezintă în mod indiscutabil una dintre cele mai importante forme de
cultură ale unui popor. O veritabilă enciclopedie se ascunde în spatele fiecărui fir de cânepă
sau de lână care au contribuit la asamblarea acestei capodopere țărănești, capodoperă care va
dăinui la fel de mult, dacă nu și mai mult, decât poporul însuși.
Costumul popular romanesc vine cu particularitățile sale în funcție de zona geografică
ocupată, sau de populațiile cu care romanii au intrat în contact.

51 Barbu Ștefănescu, Agricultură, meșteșug…., p.140
52 Ibidem , p.137

24

3.2.1 Portul popu lar feminin

Femeile din zona Țării Crișurilor, ca de altfel și cele din restul țării, sunt mult mai
conservatoare în ceea ce privește portul popular.
Acest port intră în categoria costumelor cu catrință , și reprezintă singura piesă din
portul costumului crișan care acoperă poalele de la talie în jos, și este purtată în față, spre
deosebire de celelalte regiuni din țară, unde catrința este purtată atât în față cat și în spate.
În ceea ce prive ște cămașa, aceasta este de două tipuri, cea adunată în crețuri în jurul
gatului și cămașa dreaptă, ambele având variantele lor locale53.
Costumul popular feminin ineuan este format din spătoi (bluza) care era țesut în război
și cusut cu acul, și care prezintă diferite modele pe mâneci și pe spate. Ele erau făcute dintr -o
pânză specifică zonei bazinului Crișului Alb, utilizată în mod special la Ineu, Bocsig și Șicula,
și anume pânza cu chinar (cinar), care era țesută în dungi și era rezultatul „învrastelii” urzelii
cu un fir mai gros, folosit în anumite intervale54.
Următorul component al costumului popular erau poalele, care acopereau corpul de la
brâu în jos. Ele sunt confecționate din pânză albă de casă, iar în zona Țării Crișurilor, spre
deosebire de poalele din rest ul țării, sunt încrețite la talie și prinse în diferite modalități într -o
fâșie de pânză dublată (pumnată sau bartă). Ele sunt ornamentate de obicei în partea
inferioară.
Poalele din Ineu se poartă lungi, pana aproape de glezne, fiind împăturite în lungime
în pături dese și se termină cu „tazle” sau cu cipci. Ele pot fi colorate sau albe55.
Cârpa din față era aleasă în război având diferite culori și forme, fiind adaptată la
poale și spătoi cu „fir”, „ață”, sau „tăietură”.
Cotul din cap se leagă sub bărbia f etelor, iar pentru femeile mature ea se leagă la
ceafă, sub „conci”. Peste aceasta, femeile se mai leagă cu un ștergar frumos, țesut în război.
Cotul după cap ( cârpa mare) se leagă la spate cruciș, peste piept și este confecționat
din mătase sau din glod, având „juri” de diferite culori, roșu și verde în special pentru fetele
tinere, iar pentru cele în vârstă culoarea neagră. Ele fiind legate artistic cu ciucuri în diferite
modele.

53 Tereza Mozes, Portul popular din nord -vestul României: Țara Crișurilor , Editura Muzeului Țării Crișurilor,
Oradea, 2002, p. 16
54 Ibidem , p. 34
55 Ibidem , p. 70

25

Cojocelul este scurt, provenind din blană de miel, el este ornamentat cu ogl inzi,
mărgele și cusături cu ață colorată.
Un element distinct față de alte costume populare îl reprezentau cizmele de culoare
roșie, care erau și ele cusute cu flori diferite. Femeile mai înstărite purtau o manta strâmtă la
brâu și jos mai largă, manta care era făcută din piele de miel de astrahan, o bundiță căptușită
în afară cu mătase cu flori56.
3.2.2 Portul popular bărbătesc

Costumul popular bărbătesc era format, în primul rând, din izmene largi de 5 -6 lați,
care aveau diferite cusături și forme în p artea de jos, ca de exemplu: cusătura cu „tăietură” pe
firele cu diferite modele, cea cu „ciurituri”, cu ață răsucită de cânepă , iar pe cea de bumbac,
cu „sălbănași” și cu colți diferiți. Lații de pânză erau încheiați cu „chei” de bumbac având
diferite modele, fiind între 2 -5 centimetri lățime, asta în funcție de vârstă , dacă la copii erau
înguste, la cei mărișori erau mai late. Cu trecerea timpului izmenele au fost înlocuite cu
diferiți pantaloni „priceși”.
O altă piesă componentă a costumului popular bărbătesc era cămașa largă, care era
încrețită sus, la gat, sub umeri, la mâneci sub „beletuieli”(umeri) și la mâneci la
„pomnari”(manșete). Ele prezintă diferite modele, cu „ață” pe pânza cu fuior și cu „fir” sau
„tăietură” pe cea de bumbac. Mod elele cu „ață” prezintă o varietate mare de culori, care au
nuanțe plăcute ochiului, la cei bătrâni predominând negrul sau în alte cazuri albastrul, roșu
lipsind aproape în totalitate. La modelele cu „fir” predomină culoarea auriu, pe când la cele cu
„tăietură” bumbacul este alb.
Portul popular bărbătesc mai prezintă și o pălărie, care era de paie vara, de păr
primăvara și toamna și iarna era o căciulă. Tot făcând parte din portul popular mai sunt și
laibărul, care este o vestă fără mâneci cu modele de flor i variate și care avea bumbi de metal,
pieptarul, care era un mic cojoc fără mâneci , șuba, buhaiul (purtat de înstăriți) și bunda,
purtată în special de cei bătrâni .
Desigur că, atât în portul femeil or, cat și al bărbaților, contau foarte mult diferiți
factori, cum ar fi: vârsta , anotimpul și împrejurările. În zilele de lucru se îmbrăcau în haine

56 Ardelean Florin -Iustin -Flavius, Zona etnografică Ineu. Din istoricul realităților etnoculturale ale zonei , Teză
de doctorat, Oradea, 2012, p. 37 -38

26

mai simple, vechi (ponosite) și se încălțau cu opinci, iar în zilele de sărbătoare și la praznice,
purtau hainele cele mai bune, curate (soponite).
La înmormântări erau purtate veșminte mai simple, cu „ cârpe ” negre, simbolizând
jalea57.
3.3 Ocupații principale
3.3.1 Agricultura

Ocupația de bază a locuitorilor Câmpiei Țării Crișurilor, ca de altfel a majorității
româ nilor, a fost, este și va fi agricultura. Terminologia agricolă latină ne dovedește clar
continuitatea acestei ocupații din antichitate pană în zilele noastre.
Agricultura este de altfel strâns legată de o a doua ocupație de bază din zona
etnografică a Ineului , și anume, creșterea animalelor. Pond erea animalelor mari care asigură
atât hrană bogată în proteine cat și forță de tracțiune, care a fost atât de necesară și
indispensabilă țăranilor romani, a fost favorabilă încă din cele mai vechi timpuri favorabilă
creșterii vitelor58.
Cele mai frecvente culturi însămânțate fiind cele de grâu și de porumb. Grâul era
selectat cu grijă, pentru a nu prezenta urme de tăciune sau de neghină, iar pentru a preveni
unele boli ulterioare, se folosea un amestec cu „ceatră vânătă ” înainte cu o zi de a fi semănat.
Desigur semănatul reprezenta o muncă manuală, țăranii romani nu dispuneau de tehnologia
necesară la acea vreme, astfel erau nevoiți să poarte boabele într -un săculeț care atârna de
umărul semănătorului59.
Porumbul se semăn a cu plugul tras de boi, care ulterior au fost înlocuiți de către cai.
Mai apoi când venea timpul recoltatului, porumbul era cules manual și transportat acasă cu
„cocea” (căruța) trasă de cai. După ce porumbul era cules, următorul pas era tăierea „tuleilor ”
folosind secera, care mai apoi se legau în snopi și transportați acasă unde serveau drept hrană
animalelor.
Alte cereale care s -au cultivat și care continuă să fie cultivate în zonă sunt orzul și
ovăzul, care sunt folosite ca și hrană pentru animale, în special la hrănirea păsărilor de curte.

57 Ibidem , p. 38
58 Ioan Godea, Zona etnografică Beiuș, Editura Sport -Turism , București, 1981, p. 22
59 Ardelean Florin -Iustin -Flavius , op. cit. , p. 20

27

O altă cultură importantă pentru țăranii romani din zona Crișurilor o reprezenta cultura
de cânepă , care este o plantă tehnică ce avea o gamă variată de întrebuințări. Ca de exemplu,
era principalul furnizor de material pentru costumul popular, tot cânepa se folosea și în
domeniul construcțiilor, sau, bineînțeles era o sursă ieftină și ușor accesibilă de căldură.
Semănatul cânepii se făcea în tipul primăverii, fiind culeasă toamna. Desigur, și acest
lucru se făcea manual, firele strânse se făceau „mănunchiuri”, care puse împreună alcătuiau o
„mănușă”. Aceste „mănuși” erau apoi strânse în „sarcini”. Grăm ezile erau apoi lăsate să se
usuce la soare, 2 -3 zile60.
O sursă importantă de hra nă care este valabilă și în ziua de astăzi este cultura de
cartofi. Cartofii se cultivau de obicei pe terenurile extravilane, așa -numitele „ cânepiști ”, care
erau practic vechi le câmpuri folosite pentru cultivarea cânepii , care a fost interzisă în a mai fi
cultivată de către oamenii neautorizați la sfârșitul secolului trecut.
Alte legume cultivate sunt: fasolea, „curechiul” (varza), „părădiciile” (roșiile),
morcovii, pătrunjelul, castraveții, ș.a.

3.3.2 Creșterea animalelor

Cum spuneam și mai sus, creșterea animalelor este în strânsă legătură cu ocupația
principală de bază, anume agricultura. În ceea ce privește categoriile de animale domestice,
cele mai importante c ategorii reprezentau bovinele și ovinele. Dacă bovinele erau folosite în
principal ca forță de tracțiune și pentru îngrășăminte naturale, precum și la confecționarea de
îmbrăcăminte și a produselor lactate, ovinele erau folosite în principal ca resurse tex tile și
pentru produsele lactate, consumul de carne de oaie se făcea într -o cantitate mai mare doar la
sărbătoarea Pascală61.
O altă rasă de animale cu un important aport adus societății țărăniste tradiționale a fost
cea cabalină. Caii erau folosiți ca și a nimale de tracțiune, reușind să înlocuiască treptat boii.
Sectoarele în care erau folosiți erau cel forestier, ajutau la transportul lemnelor și cel agricol ,
transportau recoltele la casa omului. Acest lucru se făcea prin folosirea unei „cocii”.

60 Aurel Chiriac, Ioan Goman, Stelian Nistor, Barbu Ștefănescu (coordonatori), Agricultura, meșteșug și comerț
la locuitorii zonei Beiușului în secolele XVIII -XX, Editura Universității din Oradea, 2001, p. 189
61 Ioan Godea, op. cit. , p. 27 -28

28

Alte anim ale care se creșteau/cresc în această zonă etnografică sunt porcii, care în
trecut se creșteau la o scară majoră, o dovadă fiind nuvela scrisă de către un locuitor al zonei,
Ioan Slavici, anume „Moara cu Noroc”, în care se vorbește despre un porcar pe nume Lică
Sămădăul, care avea grijă de o cireadă importantă ca număr, de porci. Caprele reprezentau și
ele un sector minor în ocupația țăranilor.
3.3.3 Viticultura

O altă ocupație principală din jurul Ineului îl reprezenta viticultura. Acest lucru a fost
favorabil datorită condițiilor pedo -climatice adecvate pentru cultivarea viței -de-vie, dar și
datorită importanței pe care vinul îl avea în viață romanilor.
Această îndeletnicire își are originile încă din Antichitate, o primă atestare
documentară despre vieri t datând , potrivit unui istoric grec, Filipide, de la sfârșitul secolului
al III -lea, când împăratul roman Probus (276 -282) ar fi adus soiuri din zona Mediteranei și le –
ar fi sădit pe dealurile Macra (Mocrea de astăzi, cartier al Ineului)62.
Tăierea coardel or de prisos ale viței -de-vie se face în timpul primăverii, timpuriu,
înainte ca mugurii să înflorească. Tot primăvara se dezgropau viile, se tundeau, săpau iar mai
apoi se stropeau de dăunători. Această activitate se termina toamna, când viile se îngropau .
În viticultură s -au folosit diverse instrumente tradiționale, sapa, cuțitul, mai târziu
fiind înlocuite cu foarfecele de tăiat via63.
Cel mai important moment pentru cei care se ocupau de viticultură era momentul
culesului strugurilor. Strugurii se culegeau și încă se culeg folosind un cuțit, sau pur și simplu
folosind mâna . După cules strugurii erau puși în căzi speciale, de unde se căl cau cu picioarele
pentru a stoarce mustul.
3.3.4 Culesul din natură

Culesul din natură este una dintre cele mai vechi, dacă nu chiar cea mai veche,
ocupație din lume.

62 Ardelean Florin -Iustin -Flavius , op. cit. , p. 22
63 http://agrointel.ro/51125/taieri -de-primavara -la-vita-de-vie-reguli -de-aur-pentru -a-obtine -o-recolta -bogata -in-
toamna/ (Accesat la data de 20.07.2017 Ora 15:27)

29

Această ocupație a evoluat cu trecerea timpului, dacă la începuturile omenirii era o
ocupație de subzistență, odată cu evoluția societății culesul din natură s -a transformat într -o
ocupație medicinală. Oamenii descoperind calitățile medicale ale unor plante, care și astăzi se
folosesc cu același scop (de exemplu: mușețelul, coada -șoricelulu i, păpădia, etc.). Alte plante
se foloseau ca și coloranți naturali, sau pur și simplu pentru a aduce un aport de proteine
dietei.
Din limba geto -dacilor au rezistat câțiva termeni etnobotanici importanți pentru
români ca: brad, brândușă , brusture, curpen, mazăre, spânz , copac, ghimpe, mugur, păstaie,
sâmbure și strugure, ceea ce confirmă spusele că botanica populară s -a născut odată cu
poporul, care a moștenit de la strămoșii săi o parte din bogatele cunoștințe și credințe asupra
întrebuințărilor lor.
Cule sul din natură a speciilor spontane utile a constituit o ocupație secundară, aceste
plante întregeau resursele alimentare, ofereau leac pentru diferite afecțiuni, și serveau drept
coloranți.
Plantele alimentare spontane. Un număr important de plante au co nstituit un supliment
alimentar pentru populația de la sat. Dintre acestea amintim urzica, loboda, sălățica, măcrișul,
ștevia, purul, etc.
Odată cu dezvoltarea culturilor s -a restrâns treptat și numărul acestor plante spontane
folosite în alimentație, îns ă culesul lor ca și hrană nu a încetat, sătenii îndreptându -și atenția
înspre bureți și ciuperci64.
Coacerea succesivă a fructelor comestibilă era un moment mult așteptat în
comunitatea sătească , seria fructelor din natură începea cu fragii de câmp , fragii de pădure și
se continua cu zmeura, murele, afinele și coacăzele. Alunele au fost și ele un produs mult
râvnit .
Coloranții vegetali. Acești coloranți vegetali erau foarte importanți pentru țăranul
român , fiind folosiți, în special, în colorarea co stumului popular, care prezenta o mare bogăție
artistică.
În trecut femeile își procurau din timp plantele care urmau a fi folosite pentru vopsit.
Culesul lor depindea mult de maturitatea plantelor. Anumite culori se obțineau prin procedee
simple, cum era negrul și roșul obișnuit. Prin amestec și proporționare diferită se obțineau
diferite nuanțe de roșu (deschis, închis, cireșiu, vișiniu, etc.), de galben (curat, limoniu, ceriu ,

64 Valer Butură, Etnografia poporului român. Cultura Materială , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 197 8, p. 277

30

etc.). Negrul, care era culoarea cea mai simplă de produs, au fost consemnate nu mai puțin de
50 de rețete, pentru roșu principalele furnizoare de colorant erau mărul, mărul și borșul, mărul
și sovârful , cornul și cimbrișorul de câmp , prunul și sovârf , etc.
În mod obișnuit plantele se fierbeau până cedau colorantul, pentru ca mai ap oi să se
adauge piatra acră, la final adăugându -se firele sau materialele. Ca să se întărească sau să se
fixeze mai bine, se foloseau borșul, urina sau usucul obținut prin spălarea lânii65.
Plantele medicinale. Natura a fost unul dintre cei mai importanți f urnizori de leacuri
până în secolul al XX -lea, doftorii satelor fiind îndeosebi femeile în vârstă .
În ziua de azi leacurile „băbești” sunt de domeniul trecutului, majoritatea satelor
dispunând de servicii medicale și de un personal sanitar. Medicina popula ră a acumulat, de -a
lungul veacurilor, numeroase cunoștințe cu privire la boli și la vindecarea acestora.
Numărul leacurilor vegetale folosite de către români a sporit de -a lungul timpului,
îmbogățirea cunoștințelor era impusă de cerințele de a alina sufer ințele bolnavilor. În fiecare
sat se găseau câte 2-3 femei care cunoșteau aceste plante medicinale.
Plantele folosite în medicina populară se împart în: droguri oficinale, droguri
neoficinale și droguri empirice. Drogurile vegetale oficinale fiind cele ma i importante și mai
eficace plante medicinale, întrebuințate în toată aria europeană.
Cunoștințele etnobotanice românești însumează, după cum a arătat botanistul Al.
Borza, 2095 de specii, cu peste 11.000 de nume de plante, dintre care 850 fiind întrebuințate
efectiv, în alimentație, medicină populară, vopsit și în celelalte ocupații meșteșugărești
tradiționale66.

3.3.5 Apic ultura

Apicultura are o tradiție veche pe teritoriul țării noastre, fiind favorizată de abundența
plantelor melifere în floră, mai ales în zonele de deal, podiș sau depresiune, care prezentau
păduri de foioase, livezi de pomi și fânețe cu cele mai valoroa se asociații furajere și melifere.
Clima a fost și ea una dintre părtașele hărniciei albinelor din zonă67.

65 Ibidem , p. 279
66 Ibidem , p. 280 -281
67 Ibidem , p. 242

31

Mierea a constituit și în zona Crișului Alb, nu doar un aliment, ci și un medicament
important, pe lângă astea, ceara a fost folosită ca un furnizor de lumină ieftin și ușor de
procurat.
Inițial, desigur, albinele au trăit în stare sălbatică, de regulă în scorburile de copaci sau
în cuiburile părăsite de păsări, localnicii procurând mierea din astfel de „lăc așe” ale albinelor.
Mai apoi, pentru a mări producția de miere, oamenii au început să le domesticească,
scorburile copacilor fiind înlocuite acum de coșnițe, așezate în poziție verticală. Aceste
coșnițe erau amplasate de obicei în fundul „tăleciului”(grădi nii) sau pe terenurile extravilane.
Coșnițele erau confecționate din nuiele împletite pe verticală și lipite cu bălegar de
vacă. În interior, erau încrucișate , la diferite nivele, mai multe „leațuri”, asta ajuta albinele în
făcutul fagurilor. Iarna, coșniț ele erau învelite cu paie sau cu cârpe , pentru a fi protejate de
frig.
Mierea se recolta în mai multe etape: după înflorirea pomilor fructiferi (10 -28 aprilie),
după înflorirea salcâmului (perioada 10 -25 mai), după înflorirea teiței și a teiului (între 25
iunie -10 iulie).
Extragerea mierii se făcea printr -un procedeu simplu, se tăia coșnița în partea
superioara (la aproximativ 5 centimetri de la vârf), izgonirea albinelor cu fum de iască sau
bureți, desprinderea fagurilor din coșniță folosind un cuțit speci al, iar la final tăierea
căpăcelelor de la celulele cu miere. La început extragerea mierii se făcea cu mâna , pentru ca
mai apoi acest procedeu să fie înlocuit cu mașina centrifugă .
Fagurii goliți de miere se fierbeau într -o căldare pentru a se obține așa -numita „turtă
de ceară”, amestecul rămas se fierbea din nou până se obținea ceara propriu -zisă.
Albinăritul a avut un rol important și în medicina tradițională, printre produsele
apicole folosite în medicină amintim: lăptișorul de matcă (eficient pentru cei în vârstă și
pentru copiii anemici), propolisul (care are calități antibiotice, cicatrizante, ș.a.m.d.), veninul
(care se folosea în principal în cazurile de reumatism)68.

68 Ardelean Florin -Iustin -Flavius , op. cit. , p. 24 -25

32

3.4 Meșteșugurile populare

Meșteșugurile populare sunt ocupații mai nou apărute în comparație cu cele de bază,
agricultura și creșterea animalelor, dar care erau la fel de importante pentru societatea satului
românesc .
În această lume tradițională a satului, una dintre cele mai importante meșteșuguri a
fost cel legat de prelucrarea lemnului. Lemnul fiind un material de lucru ce avea o
întrebuințare largă, fiind de asemenea și un material ușor de procurat, zona fiind înco njurată
de păduri.
Lemnul se folosea, după cum spuneam, la o scară mare, în domenii diverse, de
exemplu se folosea la construirea caselor, a anexelor gospodărești, obiecte de uz personal,
ș.a.m.d.
Meșteșugurile tradiționale țărănești care se încadrau la p relucrarea lemnului sunt
rotăritul, lădăritul, dulgheritul, șindrilitul, tâmplăritul , dogăritul, ș.a69.
Dulgheritul este un meșteșug vechi și foarte important, el necesita, pe lângă uneltele
de cioplire a lemnului, și cunoștințe tehnice de îmbinare, înălțar e, orientare, etc. Adeseori
gospodarii ciopleau singuri lemnele necesare, apelând la dulgherii locali doar după ce le
clădeau. În fiecare sat existau 2 -3 echipe de meșteri, care executau, îndrumau sau controlau
toate muncile70.
Șindrilitul . Acoperișurile di n material lemnos au tradiții vechi pe teritoriul țării
noastre, mai ales în zonele muntoase. De la lemnele despicate , apoi cioplite , s-a ajuns la
draniță și șindrilă. Fiind mult mai practice și mai aspectuoase ca și paiele sau stuful, șindrilele
au fost a doptate și în arhitectura urbană.
Tâmplăritul s-a dezvoltat ca meșteșug specializat odată cu arhitectura tot mai frumoasă
în lemn. Dulgherii care înălțau construcțiile, lăsau decorarea și finisarea lor în mâinile
tâmplarilor , ca de altfel și confecționarea mobilierului interior71.

69 Ibidem, p. 32 -33
70 Valer Butură , op. cit. , p. 359
71 Ibidem , p. 364 -365

33

Un alt meșteșug tradițional era cel al ceramicii. Lutul fiind materia primă cea mai mult
folosită după cea a lemnului.
Domeniile principale de concretizare a meșteșugului ceramicii din această zonă
etnografică au fost: olăritul, confecționarea de cahle și de teracote.
Olăritul. Cea mai importantă parte a produselor ceramice confecționate în zona Ineului
le datorăm olăritului. Importante localități ce sunt recunoscute prin prisma meșterilor olari
sunt Beliu, Bochia, Sebiș, Drauț, Cermei, Ineu și Bârsa , cele două din urmă fiind și cele mai
importante72.
„Olăria a avut un loc de cinste de care azi ne este greu să dăm seama. Ea era folosită
atât la masa bogatului, cât și la cea a săracului, și a domnit singură, fără rivalele ei de
astăzi, porțelanul și fierul smălțuit. Cera mica înfățișează la toate popoarele o manifestare
artistică și culturală de cea mai ma re însemnătate.” – B. Slătineanu73.
Strâns legată de olărit a fost și confecționarea de cahle (plăcile folosite la construirea
sobelor), adesea olarii erau și cei care le confecționau.
Țesutul în război
Țesutul în război este un meșteșug cu o vechime și o importanță mare pentru români ,
precum, des igur, și pentru ineuani. Acest meșteșug este prin excelență unul feminin.
Firul de cânepă reprezintă principalul material de lucru, pentru a fi prelucrat în a
deveni „ pânză ” el trecea prin mai multe faze: rășchiatul, înălbitul, depănatul, vopsitul firelor,
urzitul firelor, înved itul, neveditul, umplutul țevilor.
Rășchiatul însemna trecerea firului tors de pe fus pe rășchia r, astfel se obținea
„jirebia”(grup de treizeci de f ire de tort, formând o unitate de măsură la urzit). Următorul pas
era înălbitul firelor de tors, care consta într -o serie de fierberi și opăriri succesive. La acest
proces se foloseau apa și cenușa.
Depănatul firelor era faza în care jirebiile erau puse pe vârtelniță sau într -un
depănător și făcute ghem. Urma vopsitul fibrelor, pentru a se obține diferite culori, specifice
portului popular. Apoi fibrele erau întinse pe cuiele urzoiului, se stabilea astfel atât lungimea
cât și lățimea pânzei . Această fază se numea urzit.
Învelitul era operațiunea prin care firele de urzeală se înfășurau pe sulul din spate al
războiului, ele erau ținute întinse datorită nuielelor de alun sau scândurelelor care erau
introduse în război.

72 Ardelean Florin -Iustin -Flavius , op. cit. , p. 33
73 Valer Butură , op. cit. , p. 381

34

Neveditul era faza în care f irele sunt trecute prin ițe și spată, ca în final, să fie legate
de sulul pe care se va înfășura pânza . Neveditul era de două tipuri, în funcție de modelul dorit
și de calitatea pânzei , astfel era nevedit prin ițe și nevedit prin spată. Procesul firelor de
cânepă se încheie cu umplutul țevilor , firele erau înfășurate pe țevi cu ajutorul socalei74.
Țesutul la război începea abia după ce aceste etape erau parcurse. Modelele țesute la
război difereau, ele putând fi simple, dar și mai complicate, atunci când necesita numărarea
firelor „alesătură”.
Pânza trecea și ea prin niște etape înainte de a fi gata. Înălbitul , era același tratament
prin care treceau și firele, croitul, care consta în tăierea „valurilor de pânză ”, în funcție de
necesități, iar ultima etapă, era cusutul pânzei .
Din pânza rezultată se obțineau costume populare, „măsărițe”, sau ponevi. Ea era
ornamentată cu motive geometrice, motive simbolice sau motive skeumorfe75.

74 Ioan Goman, Stelian Nistor, Barbu Ștefănescu (coordonatori ), Agricultura, meșteșug și comerț la locuitorii
zonei Beiușului în secolele XVIII -XX, Editura Universității din Oradea, 2001 , p. 192-196
75 Ibidem , p. 197 -199

35

Capitolul IV
Obiceiuri

„Obiceiurile sunt fără îndoială pentru cei ce le privesc din afară, pitorești manifestări
folclorice, mari spectacole. Dar dincolo de acestea, ele încifrează înțelesuri profunde asupra
relațiilor omului cu lumea înconjurătoare, cu natura, asupra relațiilor interumane, asupra
mersului normal al vieții sociale și asupra soluțiilor pe care într -o evoluție de multe ori
milenară, omenirea le -a găsit pentru a face ca lucrurile să reintre în normal atunci când
rânduiala lumii a fost dintr -o pricină sau alta stricată.
Aceasta pentru că în viața socială tradițională a existat o rânduială fără de care nu ar
fi putut să ființeze atâtea veacuri, să treacă prin atâtea vicisitudini fără să se dezagrege.
Sub acest aspect deci ob iceiurile exprimă viața socială a comunităților umane,
diversele aspecte ale rânduielii ei. Le exprimă și totodată contribuie la realizarea lor. Sunt
expresii ale vieții sociale și mecanisme prin c are viața socială se realizează ”76.
4.1 Obiceiuri populare d e peste an

Așa cum demonstrează specialiștii din domeniul etnografiei, principala perioadă a
activităților magico -religioase la poporul român , este cea din solstițiul de iarnă, perioadă în
care biserica creștină a înlocuit vechile sărbători păgâne ale loc uitorilor acestui spațiu cu unele
creștine, ca de exemplu: Nașterea lui Isus, Botezul Lui, Anul Nou77.
Perioada începe cu Ignatul, adică cu tăierea porcului, care era un eveniment foarte bine
pregătit și de mare importanță pentru locuitorii acestei zone.
Între Ajunul Crăciunului și Sfântul Ioan, este o perioadă de mare veselie și de
carnaval, un fel de descătușare spirituală a energiilor, un belșug alimentar după lungul post,
perioadă perfectă pentru căsătorii, așa -numitele chișlehi78.
Perioada respectivă e ste precedată de Sfântul Nicolae , în 6 decembrie, când conform
tradiției „Moș Miculaș”, vine la copii cuminți și le pune daruri în ghetuțe, care erau puse pe
prag sau pe „pervaz”.

76 Mihai Pop , Obic eiuri tradiționale românești , Consiliul Culturii și Educației Socialiste Institutul de Cercetări
Etnologice și Dialectologice, București, 1976, p. 3
77 Barbu Ștefănescu, Tehnică agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănească din Crișana (sec.al XVIII -lea
și începutul sec.al XIX -lea), p. 128
78 Ibidem , p. 128

36

4.1.1 Obiceiurile legate de Crăciun . Cele mai importante obiceiuri de Crăci un sunt:
colindatul, mersul cu S teaua și călușarii.
Colindatul este cel care deschide ci clul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou .
Începând în seara de ajung și conținând până în ziua Anului Nou. La colindat participă tot
satul tradițional, deși doar copiii și flăcăii, câteodată și fetele și bărbații mai tineri, colindă.
Obiceiul de a „colinda” consta în a merge din casă în casă cu diferite urări. La baza lui
stă principul conviețuirii și solidarității colective din satele noastre79.
În conștiința populară, colindele reprezentau un factor de alungare al „necuratului”,
așa cum ne putem da seama după poveștile transmise din moș în moș.
„În vremea de demult erau tare multe răutăți pe pământ , boale, și Dumnezeu a dat
colinde de -L pomenesc pe Dumnezeu și de atunci au încetat.” – Dochița Hurghiși, Mahala
„Se zice că dracul tot una întreabă: Să mai scriu ouă roși de Paști? Să mai colindă la
sărbători? Când ouă roși nu s -or mai scrie și când nu se va mai colinda, atunci și el va ieși.
Dracii numai spre Crăci un și spre Anul Nou nu îmblă, și nici o altă necurățenie, căci
se tem de băieți, că îmblă atunci cu colinda .” – Joan Pisarciuc, Roșa80.
Rostul colindatului în viața tradițională era ceremonial și ritual totodată, era practic o
felicitare cu rost îndătinat d e bună cuviință și urare de viață fericită și îmbelșugată ca act de
propițiere. Prin conținutul lor și prin cei care colindau, colindele se împart în: colinde de copii
și colinde de ceată sau colinde propriu -zise.
Cele ale copiilor erau scurte, ele vestesc sărbătoarea, urează belșug în
„dobitoace”(miei, viței, purcei, pui, etc.), și cer în versuri pline de haz, darurile cuvenite, cum
ar fi: alune, mere, pere, colaci, etc. În aceste colinde, urarea este întotdeauna directă și
concretă în enumerarea celor dor ite și a darurilor pretinse. Au un caracter general, se potrivesc
tuturor și erau cântate din casă în casă la fel81.
În cealaltă categorie, a colindelor propriu -zise, urarea era una indirectă. Ele sugerează
urarea în versuri ce vorbesc despre înțelepciunea gospodarului, sau despre bogăția
gospodăriei, viața patriarhală tihnită, vitejia flăcăilor, frumusețea fetelor, ș.a.m.d.

79 Mihai Pop, op. cit., p. 37
80 Elena Niculiță -Voronca , Datinile și credințele poporului român. Adunate și așezate în ordine mitologică , vol.
I, Editura Saeculum, București, 1998, p. 57
81 Mihai Pop, op. cit., p. 40

37

Colindele propriu -zise se adresează așadar tuturor membrilor familiei sau ai
comunității, gospodarul, gospodina, flăcăul de însurat, fe tei de măritat, copilului, soldatului,
etc. Mai existau și colinde de doliu, care jeleau pierderea unui membru decedat de curând82.
Mersul cu Steaua. Mersul cu Steaua are loc din Ajunul Crăciunului până la sfârșitul
zilelor de C răciun, Sfântul Vasile sau c hiar până la Bobotează. Cei care poartă vestea Nașterii
Domnului, sunt în special copiii, ei imitând mersul magilor care -L căutau pe Iisus mergând
după Steaua Sa.
Mersul cu Steaua se practică pe tot teritoriul României fără deosebiri semnificative.
Cei car e merg cu Steaua sunt îmbrăcați în costume populare sau în costume albe cu panglici
multicolore, uneori purtând coifuri asemănătoare cu ale magilor.
Steaua este reprezentată fizic printr -o stea, pusă pe un schelet de lemn, ea având între
4-8 colțuri, într e colțuri fiind întinse lanțuri de hârtie colorată. În centrul stelei este așezată o
icoană reprezentând Nașterea Domnului, Fecioara cu Pruncul sau pe Iisus. Ca o anexă la stea
se mai atașa și un clopoțel, pentru a anunța locuitorii de sosirea pruncilor.
Cei care mergeau cu Steaua cântau din casă în casă și erau recompensați cu dulciuri,
colaci, fructe sau bani83.

Urarea pe care ei o făceau este următoarea:

„Steaua sus răsare Și dacă porniră
Ca o taină mare Îndată -L găsiră
Steaua strălucește La Dânsul intrară
Și lumii vestește x2 Și se închinară x2

Că astăzi Curata Cu daruri gătite
Preanevinovata Lui Hristos menite
Fecioara Maria Ducând fiecare
Naște pe Mesia x2 Bucurie mare x2

82 Ibidem, p. 40 -41
83 http://www.traditii.ro/craciun.php?nr_articol=42 (Accesat la data de 22.07.2017 Ora 15:50)

38

Magii cum zăriră Care bucurie
Steaua și porniră Și aici să fie
Mergâ nd după rază De la tinerețe
Pe Hri stos să -l vază x2 Pâ n-la bătrânețe x2 ”

Un obicei la fel de frumos și interesant legat de sărbătorile de iarnă este și cel al
călușarilor. Se zice despre jocul călușarilor că își are originea de la romani, jocul călușului
având loc la Rusalii84.
Obiceiul Călușului a uimit prin măiestria dansului și frumusețea costumației încă din
Evul Mediu, fiind recunoscut ca și o emblemă distinctivă a româ nilor . El fiind atestat în toate
zonele locuite de români .
Conducătorul cetei, numit vătaf, este cel care conduce și supraveghează întreaga
ceremonie, fiind recunoscut drept cel mai bun jucător, „cel mai iute de picior”. După ce era
ales, acesta devenea un personaj sacru, respectat și temut, considerându -se ca având o putere
„magică” asupra celorlalți Călușari.
Un alt personaj important al cetei este Mutul Călușului, fiind considerat de către
specialiștii în etnografie drept substitut al divinității cabali ne traco -dacă. Bărbatul care joacă
rolul respectiv nu este ales, ci se impune prin calitățile lui de dansator, artist, acrobat.
Scenariul ritual al Călușului prezintă trei secvențe semnificative. Ridicarea Steagului,
Jurământul și Spargerea Călușului85.
Acest obicei se mai păstrează încă și la Ineu și în satele înconjurătoare, ceea ce este un
lucru îmbucurător pentru iubitorii de tradiții si nu numai.
4.1.2 Obiceiuri legate de Anul Nou și Bobotează

Un obicei legat de perioada Anului Nou este turca. Turca este prezentă în toate zonele
Transilvaniei , mai fiind numită și cerb sau bour.
Turca este, după cele mai recente cercetări, o continuare a unor străvechi rituri agrare,
păstrate peste veacuri prin tradiție populară. Elementele ei sunt: împodobirea cu iede ră sau

84 Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an , București, 1955, p. 39
85 http://www.crestinortodox.ro/datini -obiceiuri -superstiti i/calusul -practica -magica -vindecare -87943.html
(Accesat la data de 22.07.2017 Ora 16:36)

39

alte ramuri verzi, sacul cu cenușă, uciderea și înmormântarea , urarea care seamănă cu
plugușorul, ș.a.m.d.
Turca însoțea adesea ceata de colindători, având o sobrietate care totuși o deosebea de
celelalte jocuri de Anul Nou.
Turca avea adesea un ca p de cerb sau de capră, cu un bot clămpănitor acționat cu o
sfoară de flăcăul care o joacă. Din această cauză în zona Ineului este cunoscută mai mult sub
numele de Capră. Capra se joacă în seara de Ajun de Anul Nou și în ziua Anului Nou86.
Un alt obicei leg at de Anul Nou este cel al Plugușorului. Acesta este un străvechi
obicei agrar prin excelență . Urarea nu se rezumă numai la expunerea în cântec sau versuri a
celor dorite ca și în colinde, ci este o prezentare dramatică a muncilor agricole. Deci această
manifestare este una menită să aducă o recoltă agricolă bogată în anul ce va să vie87.
În zonă la miezul nopții, la cumpăna dintre ani, se obișnuiește să se tragă clopotul
bisericii, care reprezintă în mod simbolic îngroparea vechiului an. Cel care trebuie să intre
primul în casă este bărbatul, el trebuie de altfel să ureze și „La mulți ani! ”, astfel anul va fi
unul plin de belșug.
La Bobotează, cel mai important obicei este „Sfințitul casei”, sau în limba populară,
„alduitul casei”. Tot acum, preotul umblă din casă în casă cu „iordanul”, pentru a sfinți casele.
Acest obicei are un rol protec tor asupra gospodăriilor, fiecare enoriaș trebuie să sărute crucea,
astfel „duhurile rele” sunt alungate din casă88.
Sântoaderul este o reprezentare mitică asociată calului, fiind de altfel și patronul
primăverii, intrând în opoziție cu Filipi, reprezentaț i de o haită de lupi și care patronează
iarna. În ziua de Sântoader nu se lucrează, lumea temându -se că dacă încalcă această regulă,
vor veni caii lui Sântoader și îi vor călca în picioare89.
Sângeo rzul. Sângeorzul se sărbătorește pe 23 aprilie, și își are originea din religia
geto-dacilor, fiind poate cel care păstrează cele mai evidente trăsături cu cele ale zeului geto –
dac, numit Cavalerul Trac. Icoana Sfântului Gheorghe fiind aproape identică cu reprezentarea
cioplită a călăreț ului. În mitologia noastră el este protectorul cailor, vitelor cu lapte și al
holdelor semănate , fiind de altfel și purtătorul cheilor anului și deschizător al verii pastorale90.

86 Mihai Pop , op. cit., p. 74 -75
87 Ibidem , p. 76
88 Barbu Ștefănescu , Tehnică agricolă…. , vol.II, p. 129
89 Ion Ghinoiu , Mitologie românească. Zeii pastorali , Univers Enciclopedic Gold, București, 2014, p. 106
90 Ibidem , p. 139 -140

40

Cel mai frumos obicei păstrat pentru această populație este probabil cel al ud atului.
Fetele fiind în principal cele udate de către băieți. Acest obicei are un caracter mitico -religios,
dorind să invoce ploaia, fertilitatea în anotimpul ce va să vie.
Paștele. Paștele este una dintre cele mai importante sărbători ale creștinătății, e l
marcând miracolul Învierii Domnului, fiind astfel considerată și sărbătoarea vieții. Se zice că
actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor.
Sărbătoarea Paștelui este una a luminii și a bucuriei, ea păstrând până în prezent
farmecul și semnificația străveche, fiind momentul de liniște sufletească și de apropiere de
familie a oamenilor.
Paștele își are etimologia din cuvântul ebraic „pesah” care înseamnă trecere.
Paștele este deschis de Duminica Floriilor, unde se obișnuiește să fie aduse ramuri de
salcie, simbolizând ramurile de fenic , cu care Mântuitorul a fost primit în Ierusalim.
În Joia Mare gospodarele din Ineu vopsesc de cu zor ouă roșii, după cum e obiceiul ,
ouăle fiind mâncate mai apoi în ziua de Paști. În conștiința populară, ouăle roșii reprezintă
sângele Mântuitorului .
Vinerea Mare este o zi dedicată postului negru, nu se mănâncă și nu se bea nimic.
Seara oamenii merg la biserică, la „ Înmormântarea ” lui Iisus, a doua zi bătându -se toaca în
semn de doliu.
În noaptea de „Înviere” credincioșii merg la biserică, de unde iau „Lumina Sfântă ”
după care la miezul nopții înconjoară biserica de 3 ori, simbolizând învierea lui Iisus după trei
zile91.
Paștele Morților are loc în prima duminică de după Paști. La Paștele Morților sunt
comemorați cei care au părăsit lumea aceasta, lor aducându -se de obicei pomeni (coș cu colaci
și diverse alte bunătăți).
Sărbătorile de primăvară se încheie cu Ispasul („Înălțarea Domnului”) , care se ține
la 40 de zile după Înviere, și reprezintă ridicarea lui Iisus la cer și Rusaliile , adică Pogorârea
Duhului Sfânt .

91 http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri -traditii -paste/obiceiuri -sfintele -pasti -71072.html (Accesat la data
de 27.07.2017 Ora 15:32)

41

4.1.3 Obiceiuri legate de vară

Sînzienele se serbează la data de 24 iunie, adică atunci când înfloresc sânzienele . La
această sărbătoare fetele mari culeg de pe câmp „snopi de sânziene ”, din care se fac mai apoi
cununi, care sunt agățate mai apoi de casă, pentru a avea noroc92.
Cununile respective se agață în Ineu pe casa de către uliță, fiind un prilej de a arăta
altor oameni norocul din casa respectivă. Tot de Sînziene, femeile cu nume de Ana sau
Sînziana își serbează onomastica.
Paparudele este obiceiul legat de secetă. Paparudele reprezentând în sine un cântec ,
care era cântat de către fetele mici, pentru a aduce ploaia.
Paparuda reprezintă o zeitate care aduce ploile , în ziua de Paparudă nu se lucrează,
versurile care aduc ploaia sunt:
"Paparudă, rudă / Vino de ne udă", "Paparudă, Paparudă / Sai în sus și sai în jos, / Sai
în sus ca norii / Și dezleagă ploile " sau "ș i descuie pl oile" sau "Sparge norii", "urnește norii"
sau "Die păpă die / Spune -i ploii ca sa vie" etc93.

4.1.4 Obiceiuri legate de t oamnă

Sărbătorile de toamnă sunt strâns legate de c ulesul fructelor. La Ineu existând așa-
numita sărbătoare a Surechiului, care aducea mulți vizitatori din satele alăturate. Acum se
făcea vinul de Ineu, care se zicea că rivaliza cu cel de Tokaj în Evul Mediu.
Tot acum oamenii își petrec nopțile făcând pălinca din recolta de prune sau de pe re de
peste an.

92 Ioan Bradu , Din folclorul obiceiurilor bihorene , Oradea, 1970, p. 48
93 http://www.crestinortodox.ro/datini -obiceiuri -superstitii/paparuda -96513.html (Accesat la data de 27.07.2017
Ora 15:53)

42

4.2 Obiceiuri ce marchează etape din viața omului

Viața unui om marchează trei mari evenimente, și anume: nașterea, nunta și
moartea.
4.2.1 Nașterea

Nașterea unui copil este momentul cel mai fericit din viața unei familii, fiind
totodată și un moment plin de superstiții și puternic mitologizat.
În toate regiunile locuite de români , se obișnuiește ca femeile însărcinate, care
văd că se apropie ziua să nască, să meargă la biserică pentru a se mărturisi și a se
cuminica.
Pentru acest moment desigur, existau și anumite descântece , cele mai utilizate
fiind descântecul de pază de izlat și cel de întors.
Descântecul de pază se făcea în ziua de marți. Descântătoarea ia o frâmbie de
breciri, din care măsoară trei coți și rostește următoarel e cuvinte:
„Pe cot am cotit, Pază cu moșu -codrului,
Pază am sprijinit, Pază cu fata -pădurii .”94.
Pază de la amiază ,
Pază de seară,
Pază de la miezul nopții,
Pază din vărsatul zorilor,
Pază venită,
Pază năprătită,
Pază întâlnită ,
Pază mânată ,

94 S. Fl. Marian , Nașterea la români. Studiu Etnografic., Editura Saeculum I.O, București, 2000, p. 38 -39

43

În obiceiurile ce au legătură cu nașterea, momentele tradiționale esențiale sunt
de domeniul purificării, al consacrării în noua stare și al urării. Ele sunt un domeniu al
maturilor, tinerii necăsătoriț i nu aveau nici un rol în acest obicei.
După nașterea copilului cel mai important obicei era cel legat de primul scăldat
al lui. Acest act era unul derivat dintr -o practică străveche de purificare, apa jucând
rolul acestui element purificator.
La această s căldare participau doar femeile. Bărbații nu aveau voie să ia parte
la ritual, excepție făcând doar nașul, adică cumătrul mare.
Cea care prepara baia era moașa, punând în apă busuioc, fire de grâu, mărar,
mentă, romaniță, mac, sămânță de cânepă , cu alte cu vinte, toate plantele ce aveau o
semnificație rituală sau care aveau rol de medicație empirică.
După actul scăldatului, moașa înapoi ează copilul mamei, urându -i: „Să fie
voios, / Sănătos, / Și frumos, / Lucrător, / Ascultător, / Și îndurător, / Să trăiască, / Și
să crească, / Să fie harnic ca focu, / Și să aibă mult noroc, / Iar dumneata cumătră, / Să
trăiești, / Să poți să -l crești, / Și să -l povățuiești ”95.
Următorul obicei legat de naștere este cel al botezului. Dacă nou -născutul are o
constituție sănătoasă, părinții nu se grăbesc în a -l boteza, ci -l lasă până în ziua a opta,
însă dacă copilul prezintă o constituție bolnăvicioasă, acesta este botezat cât mai
repede posibil, pentru a nu cumva muri nebotezat.
Pentru ca un copil să poată fi botezat, este nevoie de cineva care să garanteze
pentru el, să garanteze că acesta va urma o viață creștină, din moment ce copilul în
sine este incapabil să facă asta, astfel un rol important îl poartă nașii, sau părinții
duhovnicești, care iau asupra lor o foarte mare responsabilitate, anume ceea a -l învăța
căile creștine96.

4.2.2 Nunta.

Următorul moment de o deosebită importanță în viața omului este cel al nunții.
În ziua de azi, căsătoria se realizează prin manifestări complexe în care sunt îmbinate

95 Mihai Po p, op. cit., p. 129 -130
96 S. Fl. Marian, op. cit. , p. 119 -121

44

elemente cu caracter economic, juridic, ritual și folcloric, toate acestea formând un
mare spectacol popular97.
Scopul căsătoriei la români era împărțit în trei părți, cel de a avea o consoartă
care să ofere un sprijin moral, de ajutorare și petrecere, pent ru a mângâia durerile din
viață, al doilea este de a avea urmași legitimi, care să ducă mai departe numele
familiei, sângele și seminția lor, iar cel de -al treilea este de a nu ajunge de ocară în
gura lumii, și să se spună despre ei că au trăit degeaba în lumea aceasta98.
La Ineu, ca și în satele din jur, se obișnuiește ca feciorul, după ce îndrăgostiții
au hotărât să se căsătorească, să meargă însoțit de mamă și de o rudă apropiată, să
„ceară fata în căsătorie” de la părinții fetei. Prilej de cunoaștere mai bine între cuscrii.
Nunta propriu -zisă este, după cum spuneam și mai sus, cea mai bogată
manifestare folclorică, fiind prilejuită de încheierea căsătoriei. Desfășurarea nunții are
loc conform unor obiceiuri tradiționale. Ea fiind, și în ziua de astăzi, dirijată de oameni
care cunosc bine îndatoririle mirelui, miresei și a nuntașilor , fiind numiți starosti.
Nunta obișnuia să dureze în trecut de la 3 zile până la o săptămână , ea începea
în ziua de sâmbătă . Flăcăii erau trimiși cu mai multe zile înainte de nuntă, pentru a -i
invita pe săteni la nuntă.
Aceștia purtau de obicei câte o ploscă cu vin, un obicei simbolic prin care
invita gospodarii la nuntă.
Nunta înc epea separat la mire și la mireasă, fiecare având invitați aparte. În
sâmbăta nunții, se ține la mire jocul steagului, care este urmat de o petrecere de lăutari.
Duminica are loc găteala miresei, plecarea ei de la părinți, primirea ei de către
socrii, masa mare și petrecerea propriu -zisă, învelirea miresei și pregătirea camerei
nupțiale, toate acestea fiind însoțite de rituri magico -religioase99.
Luni dimineața se cântau la fereastra mirilor „zorile” de către lăutari, urmând
mai apoi o petrecere care are sco pul de a marca eliberarea de rit, de ceremonial și
reintrarea în cotidian. Nunta se încheia cu vizita pe care mirii le -o făceau nașilor și
părinților miresei100.

97 Mihai Pop , op. cit., p. 137
98 S. Fl. Marian , Nunta la români , Editura Saeculum I.O, București, 2000, p. 7
99 Ion Vlăduțiu , op. cit., p. 402 -403
100 Mihai Pop, op. cit., p. 156 -157

45

4.2.3 Marea trecere.

Moartea a fost tot timpul un subiect important și fascinant deopotrivă pentru
înaintașii noștri, ei dezvoltând o adevărată mitologie aferentă morții.
În concepția tradițiilor populare, românii credeau că moartea era prevestită de
anumite semne, cum ar fi v isatul de arături sau morminte, cântarea cocoșească a
găinilor, cântatul cucului. Însă ce l mai îngrozitor semn pentru români este, fără nicio
îndoială, cântecul cucuvelei101.

După ce o persoană moare, tradiția cere să se aprindă o lumânare , astfel omul
respectiv va avea o cale luminată spre „lumea de dincolo”102.
Imediat după ce persoana respectivă și -a dat ultima suflare, vestea era anunțată
întregii comunități, prin diverse moduri tradiționale: se trăgeau clopotele, în regiunile
de munte se suna din buci um sau punerea prapurului negru la casa decedatului103.
Mortul era apoi spălat și gătit. Fiind de altfel și cea dintâi grijă a celor care au
stat împrejurul lui, pe lângă deschiderea ușii și a ferestrelor camerei în care a murit.
Graba în a spăla cât mai rap id mortul are explicația de a nu i se răci corpul, astfel a
înțepeni104.
După ce mortul era spălat și pieptănat, urma îmbrăcarea lui în hainele cele mai
frumoase, scumpe și curate, care le -a purtat în viață, sau care și le -a pus deoparte
pentru acest moment.
În caz că moare o fată mare, hainele i se cos cu ață neînnodată, pentru că se
credea că altfel, ursitul ei pe care urma să -l ia de bărbat nu se va mai însura. Același
lucru se face și la nevestele și bărbații tineri, precum și la copii.
Bătrânii erau îmbrăcați în veștminte curate și frumoase, conform etății sale, o
cămașă albă, papuci sau opinci și în cap o cușmă. La fel se îmbrăcau și ceilalți bărbați,
doar cu o deosebire, veștmintele trebuiau să fie n ou-nouțe105.
După ce mortul a fost așezat în „ copârșeu ”(sicriu), femeile înrudite cu el se
lepădau de toate podoabele și începeau să bocească. În timp ce boceau ele își puneau

101 http://www.descopera.ro/cultura/13501928 -moartea -la-romani -ce-credeau -stramosii -nostri -despre -doamna –
cu-coasa (Accesat la data de 27.07.2017 Ora 16:37)
102 Mihai Pop , op. cit. , p. 181
103 Ibidem , p. 158
104 S. Fl. Marian, Înmormântarea la români , Editura Saecul um I.O, București, 2000, p. 2000
105 Ibidem , p. 48 -49

46

pălmile la ochi, ca nu cumva să pice pe mort vreo lacrimă, pentru că se credea că acea
lacrimă îi va frige sufletul.
După apro ximativ 30 de minute de bocit deasupra mortului, bocitoarele ies
afară, în timp ce se trag clopotele, bocind și mai tare, astfel dădeau de veste și
vecinilor de cele întâmplate . Bocitul durează până seara, când vine preotul pentru a
face serviciul religios . De acum începând și priveghiul106.
Priveghiul durează 2 zile, timp în care, oamenii care participă la el se salută cu
„Dumnezeu să -l ierte!”/”Ierte -l Dumnezeu”.
A treia zi are loc înmormântarea . Bărbații merg la biserică după prapurii care îi
vor conduce d rumul spre „groapă”. Preotul ține o slujbă religioasă pe la amiază după
care mortul este condus pe ultimul său drum.
La groapă preotul mai ține o scurtă slujbă de rămas -bun, pentru ca mai apoi
„copârșeul ” să fie lăsat în groapă.
Înainte ca mormântul să fie acoperit, toți cei prezenți aruncă o mână de pământ
peste sicriu, rostind cuvintele „Dumnezeu să -l ierte!”.
După întoarcerea celor prezenți de la înmormântare , se obișnuiește ca mâinile
să se spele, acest lucru reprezentând o purificare. După asta începe pomana.
Acest obicei al înmormântării încă se păstrează în formă cât mai apropiată de
cea din secolele trecute.

106 Ibidem , p. 84 -85

47

Concluzii

La finalul acestei lucrări de licența sunt necesare câteva concluzii despre modul cum
mi s-a părut munca și pregătirea acestei licențe.
Ceea ce pot spune este că am un sentiment de mulțumire deosebită la vederea lucrării
terminate, o temă ce sper să o îmbunătățesc constant în viitor, pentru că sunt mult mai mult e
lucruri despre care timpul și sursele documentare nu mi -au permis să vorbesc.
Totuși ceea ce pot spune este că sunt fericit că am putut aduce în atenția cititorilor câte
puțin din tradițiile și obiceiurile prezente în zona orașului Ineu, precum și viața așa cum s -a
desfășurat ea aici, încă din cele mai vechi timpuri, până în cea cotidiană.
Eu consider că elementele etnografice sunt cele mai de preț comori pe care poporul
nostru le are, comori ce trebuie prezervate, admirate, învățat din ele, și cei mai important, ele
trebuie aduse cu noi în viitor, pentru că, nu -i așa, după cum zicea și cel mai mare istoric
român , anume prof. Nicolae Iorga , „un popor care nu -și cunoaște istoria e ca un copil care
nu-și cunoaște părinții” . De aceea , tradițiile și obiceiur ile poporului român trebuie să dăinuie
în eternitate.
„Poporul român e una din minunile lui Dumnezeu în marșul lui pe pământ .”- Petre
Țuțea
În încheiere sper că lucrarea respectivă are o formă cât mai plăcută pentru cei
interesați să descopere mai mult despre orașul Ineu, și nu numai, mai sper și ca materialul
adunat să servească drept o matcă de cunoștințe pentru viitori i cercetători care se vor ocupa de
scrierea istoriei Ineului.

48

ANEXE

Cetatea Ineului
(Sursă : https://encrypted –
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcR2Y96_wJlN5mvHlyRD6jQDdmKPnx0
soxbUOrmwqRmda8Zsz9x9fpDyF60 )

49

Bastion al cetății

(Sursă : https://encrypted –
tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcTh7ZRXycelEtd352pa4sCszNWg8bLJJ
uf3GbmsFJjlGNK6IMez )

50

Ineul în anul 1933

(Sursă: https://2.bp.blogspot.com/ –
29pLE2zbu5w/V5UNUueG_oI/AAAAAAAAFOU/nUJ9goTv2QgP2AVX –
WdtufTK5GaJtxlbQCEw/s1600/jenoe.JPG )

51

Costum popular feminin

(Sursă: Milin Ștefania)

52

(Sursă: Milin Ștefania)

53

Bibliografie:

Surse arhivistice edite:

1. Georgius, Fejer, Codex Diplomaticus Hungariae Ecclesiasticus ac Civilis , vol. X -1,
Buda, 1834
2. Tonciulescu, Paul, Lazăr, Cronica notarului Anonymus Faptele Ungurilor (traducere
de pe fotocopia originalului de la Viena) , Editura Miracol, București, 1996
3. ***Documente privind istoria României: Veacul XI, XII, și XIII C. Transilvania ,
Editura Academiei Republicii Populare Romane, București, 1951

Dicționare:

4. Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania , Editura Academiei
Republicii Socia liste România, B ucurești, 1967, vol. I

Lucrări generale:

5. Brătianu, Gheorghe , O enigmă și un miracol istoric: Poporul român , Editura Corint,
București, 2000
6. Crișan, Ioan, Horațiu, Descoperiri numismatice în zona Crișului Alb în Ziridava , nr.
VIII, C.C.E.S., Arad, 1978
7. Daicoviciu, Constantin, Pascu, Ștefan, Cheresteșiu, Victor, Imreh, Ștefan, Neamțu,
Alexandru, Morariu, Tiberiu, Din istoria Transilvaniei , Editura Academiei Republicii
Populare Române, București, 1961, vol. I
8. Dumitrașcu, Sever , Dacia Apuseană (teritoriul dacilor liberi din vestul și nord -vestul
României) în vremea Daciei Romane , Editura Cogito, Oradea, 1993
9. Idem, Dacia Vestică și Nord -vestică (secolele III -IV), în Istoria Românilor , vol. II,
Editura Enciclopedică, București, 2001

54

10. Dragoș, Aurel, Istoricul „ Canalului Morilor Palatinul Jozsef al Crișului Alb din
Comitatul Arad” , Editura Arad, 2011
11. Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației românești, Editura Științifică și
Pedagogică, București, 1987, vol. II
12. Giurescu, C., Constantin, Giurescu, C., Dinu, Istoria românilor din cele mai vechi
timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1971
13. Gluck, Eugen, Roz, Alexandru, Ghid de Arad , Arad, 1978
14. Mihăilescu, Vintilă, Dealurile și Câmpiile României, Editura Științifică, București,
1966
15. Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj, 1971, vol.I
16. Pop, Grigor , Dealurile de Vest și Câmpia de Vest, Editura Universității din Oradea,
Oradea, 2005
17. Pop, Ioan, Aurel , Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la
Mihai Viteazul, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 1977
18. Idem, Istoria Transilvaniei (până la 1541) , vol. I, Institutul Cultural Român, Cluj –
Napoca, 2003
19. Idem, Românii și maghiarii în secolele IX -XIV. Centrul de S tudii Transilvănene,
Fundația Culturală Română , Cluj -Napoca, 1996
20. Posea, Grigore, Câmpia de Vest și Banato -Crișană, Editura Fundației România de
Mâine, București, 1997
21. Totoiu, Ioan, Contribuții la problema stăpânirii turcești din Crișana și Banat în Studii
de Istorie , nr.1, București, 1960

Lucrări de specialitate:

22. Ardelean, Florin -Iustin -Flavius, Zona etnografică Ineu. Din istoricul realităților
etnoculturale ale zonei , Teză de doctorat, Oradea, 2012
23. Bradu, Ioan , Din folclorul obiceiurilor bihorene , Oradea, 1970
24. Butură, Valer, Etnografia poporului român , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1978
25. Brie, Mircea, O istorie socială a spațiului românesc , Editura Universității din Oradea,
2005

55

26. Chiriac, Aurel, Goman, Ioan, Nistor, Ștefănescu, Barbu (coordonator), Agricultură,
meșteșug și comerț la locuitorii zonei Beiușului în secolele XVIII -XX, Editura
Universității din Oradea, 2001
27. Ghinoiu, Ioan, Obiceiuri populare de peste an , București, 1955
28. Ibidem, Mitologie românească. Zeii pastorali , Univers Enc iclopedic Gold, București,
2014
29. Godea, Ioan, Zona etnografică Bei uș, Editura Sport -Turism, București, 1981
30. Marian, Simion, Florea, Nașterea la români , Editura Saeculum I.O, București, 2000
31. Idem, Nunta la români , Editura Saeculum I.O, București, 2000
32. Idem, Înmormântarea la români , Editura Saeculum I.O, București, 2000
33. Mozez, Tereza, Portul popular din Nord -vestul României: Țara Crișurilor , Editura
Universității din Oradea, Oradea, 2002
34. Niculiță -Voronca, Elena, Datinile și credințele poporului român. Adunate și așezate în
ordine mitologică, vol. I, Editura Saeculum, Bucu rești, 1998
35. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești , Consiliul Culturii și Educației Socialiste
Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, București, 1976
36. Ștefănescu, Barbu, Tehnica agricolă și ritm de muncă în gospodăria țărănească din
Crișana (sec.al -XVIII -lea și începutul sec.al -XIX-lea), vol. I,II, Fundația Culturală
„Cele trei Crișuri”, Oradea, 1995
37. Vlăduțiu, Ion, Etnografia românească , Editura Științifică , București, 1973
38. *** Meleaguri Arădene, Ghid Turistic , Arad, 1972
39. *** Monografia Centrului Școlar Ineu , Ineu, 2016

Surse web:

1. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Slavi (Accesat la data de 12.06.2017 ora
20:00)
2. http://adevarul.ro/locale/arad/istoria -controversata -cetatii -ineu-s-a-transformat –
fosta -proprietate -mihai -viteazul -intr-o-temnita -copiii -dizabilitati -comunism –
1_568673c837115986c6068995/index.html (Accesat 14.06.2017 Ora 15:37)
3. http://enciclopediaromaniei .ro/wiki/Curu%C5%A3i (Accesat la data de
14.06.2017 Ora 19:04)

56

4. https://www.istorie -pe-scurt.ro/originea -denumirii -de-oltenia -de-unde -vine-
expresia -a-da-bir-cu-fugitii/#more -8590 (Accesat la data de 14.06.2017 Ora 19:20)
5. http://agrointel.ro/51125/taieri -de-primavara -la-vita-de-vie-reguli -de-aur-pentru -a-
obtine -o-recolta -bogata -in-toamna/ (Accesat la data de 20.07.2017 Ora 15:27)
6. http://www.traditii.ro/craciun.php?nr_articol=42 (Accesat la data de 22.07.2017
Ora 15:50)
7. http://www.crestinortodox.ro/datini -obiceiuri -superstitii/calusul -practica -magica –
vindecare -87943.html (Accesat la data de 22.07.2017 Ora 16:36)
8. http://www.traditii.ro/craciun.php?nr_articol=42 (Accesat la data de 22.07.2017
Ora 15:50)
9. http://www.crestinortodox.ro/paste/obiceiuri -traditii -paste/obiceiuri -sfintele -pasti –
71072.html (Accesat la data de 27.07.2017 Ora 15:32)
10. http://www.crestinortodox.ro/datini -obiceiuri -superstitii/paparuda -96513.html
(Accesat la data de 27.07.2017 Ora 15:53)
11. http://www.descopera.ro/cultura/13501928 -moartea -la-romani-ce-credeau –
stramosii -nostri -despre -doamna -cu-coasa (Accesat la data de 27.07.2017 Ora
16:37)