ȘTIINȚE POLITICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ Schiță lucrare de licență Sistemul Mass -media și influențele acestuia în comunicarea politică Coordo nator Dr…. [608536]

1
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘ TI
FACULTATEA DE ȘTIINȚ E POLITICE
SPECIALIZAREA
ȘTIINȚE POLITICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Schiță lucrare de licență
Sistemul Mass -media și influențele acestuia în comunicarea politică

Coordo nator
Dr. Gabriel Sorin Sebe

Student: [anonimizat]
2017

2
Capitolul I
Sistemul mass -media vs. m arketing politic

Media cuprind e toate sursele de informație public ă care ajung la un număr foarte mare
de persoane, ca de exemplu televiziune, radio, i nternet, presă inclusiv aparițiile periodice ca
ziare le și reviste le. Aceasta presupune că produsul respectiv este ușor de obținut și are un preț
accesibil pentru toate grupurile sociale. Dezvoltarea acestora a dus la o răspândire pe scară
largă a informaț iei, devenind rezultatul dorinței oamenilor de a fi informaț i.
Cele mai răspândite mijloace de informare în masă sunt presa scrisă , televiziunea și
radioul, deoarece informația este transmisă uș or către individ , însă totodată reprezintă și
principalele mijloace de dezinformare , deoarece informaț ia eronată ajunge și mai rapid la
individ .
De exemplu, doi actori politici sau instituții publice aflate î n conflict , își pot face
publice opiniile, atrăgâ nd simp atizanți de o parte sau de alta, prin intermediul mass -mediei.
Dacă acest con flict are la bază o problemă publică și dacă individul devine intere sat de
această problemă , el va fi determinat să preia orice informaț ie venită din mass -media.1
În sistemele politice democratice, media funcționează și ca transmițător al comunicării
politice și ca sursă de mesaje politice construite de jurnaliști. Rolul media în ambele sensuri
este crucial.
În primul rând, actorii politici sunt nevoiți să folosească media pentru a -și comunica
mesajele către audiență . Programele politice, declarațiile și campaniile de informare au o
existență politică și ele pot fi eficiente în comunicare numai în măsura în care sunt percepute
drept mesaje de către audiența media. Prin urmare, toți comunicatorii politici trebuie să
câștige acces ul la media.
Astfel putem vedea realitatea politică din trei categorii de perspective și anume
obiectivă, subiectivă și perspectiva construită.
O realitate politică văzută dintr -o perspectivă obiectivă, surprinde evenimentele
politice așa cum au ele loc . Realitatea subiectivă prev ede evenimentele politice așa cum sunt

1 Septimiu Chelcea, (Recenzie) Sociologia opiniei publice , Ed. S.N.S.P.A., București, 2000

3
percepute de către actori și cetățeni, iar realitatea „construită” înfățișează evenimentele așa
cum sunt relatate de media.
Rolul media în procesul politic este unul esențial , motiv pentru care interpretările ei,
inclusiv cele viciate, capătă o importanță politică.
Teoria lui Walter Lippman privind cultivarea, independența, stabilirea ordinii de zi și
spirala tăcerii , relevă modul în care mass media influențează comportamentele, direct sau
indirect, pe termen lung sau scurt . Din spectrul viziunii lui Gabriel Almond și Sidney Verba,
reiese faptul că un procent de circa 20% din indivizi își exprimă convingerile cu fermitate ,
chiar și atunci când acestea sunt contrare opiniei domina nte.
Opinia publică reprezintă un mix de preferințe exprimate de un numă r semnificativ de
persoane , cu privire la o problemă de o importanță generală . Ea se poate modifica în funcț ie
de nivelul de cultură ș i de informare a l indiviz ilor. Efectele mediatice acționează asupra
gradului de cunoaș tere a persoanelor. Creșterea acestui grad de cunoaș tere este un aspect
pozitiv, unde mass -media contribuie și la disemin area informaț iei.
În continuare , consumul mediatic ajută la evidențierea distanței dintre “indivi zii care
știu” și “indivizii care nu știu ”. Studiile constată că “indivizii care știu ” sunt oameni cu
educație superioară , fiind regulat la curent cu fenomenele sociale, prin citirea presei.
“Indivizii care nu știu ” se informează despre fenomenele sociale, î n principal , prin
intermediul televiziunii. Așadar, media comportă o dependență față autocunoscători,
ignoranți ș i nivelul de educatie.
Evenimente le importante , fie interne sau externe, stârnesc opinii puternice din partea
majorității , ele fiin du-ne aduse la cunoștință de către mass -media. Modul în care media
influențează judecățile de valoare se află într -o strânsă legătură cu deciziile pe care oamenii
le iau în urma acestor fapte.
Oamenii obișnuiesc să -și organizeze viața în funcție de eveni mentele sau indicațiile
oferite de buletinele de știri, internet, radio etc. Dependența de mass -media stârnește
căutare continuă de informație și o bună oportunitate de a obține atenția unei părți mari din
audiență .
În primul rând, modernitatea și formele comunicării în masă, acționează asupra
minții individului , unde televiziunea înregistrează un procentaj ridicat din audiență.

4
Teoreticienii consideră că sistemul mass -media are efecte asupra indivizilor,
grupurilor și instituțiilor, modelând personalitatea umană la nivel cognitiv, afectiv și
comportamental.
În anul 1970, cercetătoarea germană Noelle Neumann a elaborat teoria spiralei
tăcerii. Această teorie surprinde efectele comunic ării asupra individului , în timp. Ele
acaparează treptat individul slab informat spre marginea unei spirale, în funcție de
comunicarea la care are acces. Unul din efectele spiralei tăcerii este t eama de izolare , care
contribui e la trecerea sub tăcere a opiniilor minoritare.
Ea a porni t de la faptul că influența mediatică este foarte greu de dovedit, deoarece
opinia publică forțează individul să se abțină și să nu -și dezvăluie propriile viziuni. Un
astfel de individ se comportă așa, deoarece consideră mai importante opiniile majorității.
Noelle Neumann mărturisește că televiziunea reprezintă un canal de comunicare , care
nu permite selecția individuală, cu alte cuvinte, oamenii se uită la televizor fără să se întrebe
ce imagini văd. Ea mai consideră și că mecanismul individul ui de selecție actionează foarte
slab în cazul în care acesta urmărește o emisiune televizată. Așadar, devine mult mai dificil să
punem la îndoială ceea ce vedem sau auzim, făcând ca manipularea prin televiziune să aibă
cel mai puternic impact.
Prin urma re, influența mediatică este ma i mare decât se crede î n general, fapt care
poate duce la izolarea opiniilor minoritare în favoarea integră rii sociale.
Un model mai simplu est e acela al fluxului în doi pași. Acest model pune în evidență
rolul liderului de opinie , ca mediator , între mass -media și individ. Primul pas este efectul
mass -media asupra liderului de opinie , urmând ca cel de -al doilea pas să reprezinte influența
liderului asupra celorlalți indivizi .
“Agenda setting” definește un model propus de o altă teorie , care priv ește efectul
mass -media ca formă d e structurare a activității sociale sugerată și acceptată de către indivizi,
în mod p rioritar. Sistemul mass -media lansează ipoteze și probleme publice, pe care le
definește și astfe l stabilește agenda cetățeanului și totodată a omului politic.

5
Fenomenul de marketing a existat dintotdeauna în spectrul politicii, tocmai de aceea
elemente le ce țin de marketing s-au infiltrat în cadrul campaniilor electorale, în scopul
câștigării posturilor publice.
Singurul aspect care s -a remarcat de -a lungul timpului îl reprezintă gradul în care
aceste metode de marketing se folosesc în politică. Îmbinarea acestor două discipline au
creat un domeniu independe nt numit marketing politic, iar caracteristicile acestui domeniu
presupun mai mult decât un simplu transfer de principii, implicând viziuni diferite.2
Marketingul politic definește un set de strategii și instrumente , pentru a identifica și
studi a opinia publică , înainte și în timpul campaniei electorale. Dezvoltarea campaniilor de
comunicare și evaluarea impactului, sunt de asemenea puncte forte care intră în atribuția
marketingului politic.3
Prezența excesivă a marketingului în timpul campaniilor electorale , denotă faptul că el
stimulează și intensifică toată această perioadă. El este limitat , din punct de vedere al
timpului, dar și al conținutului și funcțiilor. Cu alte cuvinte, campaniile electorale definesc
perioada în care actorii p olitici recurg la strategii de marketing, iar câștigarea alegerilor este
doar unul din obiectivele vizate.
Există o conexiune între fenomenul de marketing și sfera comunic ării politice, fiind
astăzi conceput drept o arie extinsă care înglobează comunicarea .
Hughes și Dunn se numără printre autorii care consider au marketingul politic drept „o
funcție a comunicării politice și un set de procese pentru crearea, comunicarea și livrarea
promisiunilor care sunt valoroase pentru clienți și pentru gestionarea relaț iei cu clienții într -un
mod care din care organizația p olitică și deținătorii ei au de câștigat.”
Marketingului politic se poate identifica foarte ușor cu marketingul unui produs și
acest lucru a dus la compararea candidaților și partidel or cu produsele de consum, în materie
de promovare. O astfel de abordare simplifică și minimizează c aracterul unic și particular a l
aplicării marketingului în politică. În realitate, candidat ul este mai degrabă un furnizor de
servicii, în timp ce partidele pot fi comparate cu companiile care oferă servicii .
Capitolul II

2 Jennifer Lees -Marshment, Political Marketing. Principles and Applications , London and New
York: Routledge, 2009, pp. 26 -27
3 Ioannis Kolovos și Phil Harris , opera citată , p. 2

6
Comunicarea politică

Din punctul meu de vedere, c omunicarea politică constituie un dome niu complex ce
reiese dintr -o literatură vastă . Comunicarea în domeniul politic surprinde o ramură distinct ă,
care din rațiuni ce țin de structura acestui domeniu, acoperă o multitudine de aspecte
referitoare la marketingul politic.
Comunicarea nu se reduce doar la perioada campaniilor electorale, chiar dacă atunci
se observă o creștere a intensității și ritmului de comuni care, precum și o diversificare a
mijloacelor.
Definirea noțiunii de „comunicare politică ” devine puțin dificilă, datorită
complexității termeni lor care o compun. Factorul esențial care face comunicarea să fie un a
„politică” nu este neapărat sursa mesajelor, ci conținutu l și scopul e i. Literatura de specialitate
notează caracterul „intențional” al comunicării politice, în sensul înțelegerii acesteia drept o
„comunicare despre politică , orientată către un scop”.4
Referințele aduse ulterior formelor de discurs politic, constituie două tipuri de
comunicare și anume c omunicarea adresată actori lor de către non -politicieni, precum
alegătorii, jurnaliștii sau editorialiștii și c omunicarea despr e acești actori și activit ățile lor,
reflectată în știri, comentarii și alte forme de discuții media despre politică.
Prin comunicare politică se înțeleg nu doar declara țiile scrise ori verbale, ci și
mijloacele vizuale cu semnificație precum îmbrăcămintea , apariția pe scena politică, gesturile,
logo-ul, etc. T oate a ceste elemente reformulează, în mod tradiț ional, imaginea politică sau
identitatea.
Pe lângă principalul obiectiv vizat, sistemul mass -media susține o multitudine de
motive pentru care comunicar ea politică să aibă impact și anume îmbunătățirea și promovarea
imaginii candidatului , liderului sau partidului politic, p rezentarea către public a ceea ce
reprezintă un candidat sau un partid , convingerea opiniei publice pentru a sprijini un anumit
punct de vedere , clarificarea anumitor aspecte , contracararea atacurilor din par tea oponenților/

4 Brian McNair, An Introduction to Political Communication , London and New York: Routledge,
2003, p. 4

7
competitorilor, e ducarea și informarea publicului, c âștigarea suportului în favoarea unei
inițiative și, nu în ultimul rând, i ntroducerea unui subiect pe agenda publică .
Astfel, p oliticienii și partidele comunică permanent, la fel ca și guvernele.
Comunicarea poate avea loc chiar pe parcursul mai mu ltor ani, dacă scopul este de a schimba
opinia majorității sau de a readuce pe agen dă un subiect anterior ignorat. În sfera media, sunt
afișate partide care planifică , în numeroase rânduri , campanii de comunicare cu mult înain tea
campaniilor electorale, pentru a promova lid eri noi, teme de interes public și pentru a explica
diverse poziții politice.
Comunicarea politică presupune interacțiunea între trei g rupuri: organizațiile politice,
public și media. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele trei grupuri inițiază un tip de comunicare
pentru a primi un feedback . Fără îndoială, p artidele politice constituie segmentul cel mai
important din cadrul organizațiilor politice.
Comunicarea cu publicul poate fi una directă sau in termediată de către mass -media,
devenind astfel un alt actor important în comu nicarea politică . Partidele își transmit me sajele,
își prezintă programele și își promovează candidații prin intermediu l presei de la care primește
un feedback sub f orma analizelor, editorialelor, comentariilor și chiar a reportajelor. Acestea
sunt concomitent disponibile publicului, a cărui reacție este măsurată în sondajele de opinie.
În regimurile democratice , media funcționează ca un canal de transmitere a
comunicării politice, dar și ca sursă de comunicare polit ică, prin mesajele transmise de către
jurnaliști.
J. W. McGuire consideră că esența unei comunicări persuasive și e ficiente constă în
atenție, înțelegere, acceptare, reținere și comportamentul politic al individului. De-a lungul
timpului, dintre toate aceste elemente s -au păstrat doar înțelegerea ș i acceptarea. Cu alte
cuvinte, pentru ca transmiterea unor mesaje politi ce să influențeze un anumit comportament ,
este necesar ca ele să fie mai întâi înțelese și apoi accep tate.5
Politicienii sau actorii polit ici concurează , nu doar între ei pentru a stabi li agenda, ci și
cu media, care poate să aibă viziuni diferite și să trateze subiecte le într-un mod diferit .

5 Cristina Pripp, Marketingul politic , Nemira, București, 2002, pp. 101 -102

8
Noțiunea de „stabilire a agendei” provine din sfera media și se leagă de cunoscutul
dicton potrivi căruia „M edia nu -ți poate spun e ce să gândești, ci doar la ce să te gândești .”
(Maxwell E. McCombs and Donald L. Shaw, The public opinion Quarterly ).
În cel mai simplu sens, agenda reprezintă știrea. Într -un sens mai complex , agenda se
referă la cum este prezent ată știrea. O funcție cheie a comunicării politice este să determini
publicul să se gândească la un subiect , într-o manieră favorabilă celui care transmite mesajul
pe acel subiect. Fiecare organizație care dorește să influențez e politic publicul, încearcă să
controleze ideile dominante în sfera publică.6
Acolo unde există opini i divergente pe un anumit subiect, în mod evident susținătorii
acestor opinii concurează pentru a construi agenda media. Agenda media reprezintă principala
formă de comunicare cu public ul larg și , implicit , cel mai important mod de a influența acest
public. Accesul la media mobilizează, în timp ce lipsa accesului duce la incapacitatea de a
impune subiecte pe agendă, deci astfel demobilizează.
Teoria agendării presupune faptul că p ublicul este supus unui impuls mediatic
permanent. Pân ă în anul 1970, cercetă torii au studiat efectele , pe termen scurt, la nivel de
atitudine ș i comportament . Actualmente, se studi ază aceste efecte, însă la nivel social și pe
termen lu ng. Comunicarea mediatică pune în centrul atenț iei probleme le sociale. Mas s-media
stabilește agenda publică , descoperind sau ascunzând oameni ș i instituț ii. Ca urmare a acestui
fenomen, s -au organizat demonstraț ii doar pentru că se ș tia că vor fi televizate și, de
asemenea, au fost demonstrații care nu au mai avut loc, deoarece nu se mai televiza.7

6 Darren G. Lilleker, Key Concepts in Political Communication, London: Sage Publication, 2006, p. 27
7 http://www.jurnalism/Massmedia -și-politica.php

9
Capitolul III
Transmiterea mesajelor în cadrul media
Propaganda

În materie de social -media, societatea modernă este un cadru compus numai din
mesaje. Acestea sunt transmis e de corporații, de partide, în încercarea de a direcționa
comportamentul audienței. De regulă, mesajele de impact, în atingerea obiectivelor, sunt
mesajele publicitare. De exemplu, sloganul “I’m loving it” , revine cu gândul imediat la brand –
ul McDonald’s.
Mesajele sunt repetate constant, pentru a intra în subconștient, ceea ce în c ontext
politic este foarte important. Ele sunt esențiale pentru orice formă de comunicare, indiferent
de natura lor.
Mesajele scurte vin să umple golul de informație existent , în condițiile în care e p uțin
probabil ca majoritatea publicului să ci tească programe și manifeste de partid sau să -și
amintească toate informațiile transmise pe canale tradiționale.
Ele sunt integrate în știri, publicitate, materiale care țin de relația cu publicul,
comunicate, i mplicit, discursuri și apar în toate formele de comunicare între o organizație
politică și alegători, în special în timpul campaniei.
Mesajele sunt cu atât mai importante într -o epocă a fragilității electorale, cu cât există
o multitudine de canale media. Ele sunt capabile, la fel de bine ca reclame le și sloganurile de
marketing, să intre în conștiința publicului involuntar.
Teoria privind persuasiunea sugerează că o cantitate mare de informații și lipsa
generală de interes , din partea publicului , face ca accentul să cadă pe alte aspecte periferice
ale comunicării. Astfel, un mesaj este cel mai ușor reținut dacă este simplu și credibil. Din
acest punct de vedere, un factor important este receptorul mesajelor.
Cei care construiesc mesajele dețin control ul asupra modului de transmitere prin
print -uri, televiziune, internet, precum și asupra manierei de comunicare, directă sau indirectă,
însă mesajele sunt „decodificate” de audiență, în conformitate cu setul său de valori și
interpretări.

10
Astfel, ca o urmar e a ideilor inițiate în scopul modelării capacității de interpretare a
mesajelor, ia naștere noțiunea de propagandă.
Modelul propagandist este un model conceptual în economia politică, avansat de
Edward S. Herman și Noam Chomsky, pentru a explica modul în care propaganda
funcționează în mass -media. Modelul încearcă să explice modul în care populațiile sunt
manipulate și modul în care consimțămân tul pentru politicile economice și sociale este produs
în mintea publică datorită acestei propagande.
Fenomenul susține că structurarea știrilor prin publicitate, conce ntrarea proprietății
mass -media sau aprovizionarea guvernului, creează un conflict inerent de interese , care
acționează ca propagand ă pentru forțele nedemocratice. Un exemplu pe care Herman și
Chomsky l-au identificat a fost "anti -comunismul" în timpul Războiului Rece. Astfel de anti –
ideologii exploatează teama publică și ura față de grupurile care reprezintă o potențială
amenințare, fie reală, hiperbolizată sau imaginar ă.
Comunismul a reprezentat amen ințarea primară, iar socialismul a transpus imaginea
criminalilor și infractorilor, ca fiind periculoșii li bertății de exprimare, libertății de mișcare și
presă. O astfel de reprezentare a fost adesea folosită ca mijloc de reducere la tăcere a vocii
critic e față de interesele elitelor .
Potrivit autorului C. Wright Mills, "elita de putere" este cea care ocupă pozițiile
dominante în instituțiile dominante , militare, economice și politice, ale unei țări, iar deciziile
sau indeciziile au consecințe enorme . Cele două modele, conceptualizarea p ropagandei și
"elita puterii" redau maniera în care mass -media poate fi folosită pentru a consolida pozițiile
puterii și intereselor puternice.
De exemplu, în timpul războiului din Golf , 1990, mass -media a eșuat în a raporta
ofertele de pace ale lui Saddam Hussein , fapt care a determinat publicul să privească mai
favorabil acțiunile guvernului Statelor Unite .
De asemenea, î n timpul invaziei din Irak, 2003 , mass -media a omis să raporteze știrile
despre legalitatea răzb oiului, în ciuda opiniei publice copleșitoare . Astfel, în favoarea
invadării Irakului, conștientizarea publică s-a diminuat , fiind criticată ilegalitatea . Potrivit
observatori lor liberali, Fairness și Accuracy In Reporting, atenția a fost îndreptată asupr a
surselor pro -război, în timp ce sursele anti -război au reprezentat doar 10% din media,
rămânând ca 3% din sursele americane să fie anti-război .

11
Capitolul IV
Componenta emoțională a comunicării

Politica este deseori percepută ca fiind rațională și ne-emoțională. Ea constă într -un
proces rece de deliberare și decizie, contradictoriu cu societatea ale cărei decizii sunt bazate
pe impulsuri emoționale. Este în natura umană ca omul să creeze atașamente față de diverse
entități cu care intră în contact.
Pentru ca interacțiunea dintre public și politică să creeze o experiență emoțională,
politicienii trebuie să transmită emoții și sentimente, ca reacție la cererea p ublicului.
Media contribuie la formarea atașamentelor noastre emoționale prin imagini și mes aje.
Așadar, se identifică patru aspecte importante spre crearea emoției în comunicarea politică.
În primul rând, raportarea la viața reală face ca deciziile politice să conteze în limita
efectului lor asupra vieții de zi cu zi a alegătorilor.
În al doilea rând, comunicarea politică trebui e să înfățișeze omul politic ca om simplu,
care își împărtășește emoțiile cu publicul . De regulă, omul simplu critică liderii politici în
funcție de modul potrivit sau impropriu de a-și manifesta emoțiile, punând în balanță dacă
acestea sunt bune ori rele sau dacă liderul este de încredere sau nu.
În al treilea rând, c omunicarea trebui e inițiată în contexte sensibile , care creează
emoție, având la bază subiecte dificile și controversate, care pun la încercare preocupă rile și
temerile publicului.
Iar în ultimul rând, se folosește limbajul uzual pentru ca politicile să se raporteze la
modul în care publicul le resimte.8
Publicul larg este obișnuit să critice ceea ce vede sau aude în conformitate cu propriu l
mod de a decodifica informațiile. E moțiile se manifestă mai mul t decât logica sau rațiunea.
De aceea, comunicarea politică încearcă să accentueze „umanitatea” liderilor politic i, întrucât
publicul să se identifice cu aceștia.

8 Andrei Stoiciu, Comunicarea politică. Cum se vând idei și oameni , Ed. Libra, București, 2000

12
Indivizii și partidele, de regulă cele populiste, apelează la emoții pentru a obține
câștiguri electorale, chiar dacă acestea sunt de scurtă durată. Potrivit acestui aspect,
politicienii cunoscuți și ca liderii carismatici, sunt capabili să creeze publicului atașamente,
întrucât să le permită t recerea cu vede rea a unor greșeli.
Apariția termenului de populism comportă o legătură între metodele de persuasiune
prezente în comunicarea politică, propagandă și tehnicile de manipulare a societății prin mass –
media.
Populismul nu este nimic altceva dec ât o ideologie fragilă, o tendință de a vorbi despre
popor sau națiune, evitând termenul de cetățeni, reprezentat de un stil de guvern autoritar și un
naționalism economic, fundamentate de către un partid oficial și un sindicat unic. Ca exemplu
al acestui fenomen numit populism sunt liderii latino -americani Juan Domingo Peron, în
Argentina anilor 1946 -1955 și 1973 -1974 și Getulio Vargas, în Brazilia anilor 1930 -1945 .
Consider că, ș tiința politică respinge noțiunea de “atașament emoțional ” în domeniul
politi cii, întrucât deciziile de vot sunt bazate pe calcul e logice și raționale.
Rațiunea din comportamentul electoral este acceptată atâta timp cât alegerile nu sunt
făcute în funcție de cât de mult simpatizăm sau ne identificăm cu un candidat și fără a
cunoaște politicile propuse. Însă, politicienii pot prezenta aceste politici într-un m od în care să
îi apropie pe alegători, folosindu -se de latura emoțională a acestora .

13
Capitolul V
Publicitatea

Publicitatea politică este o caracteristică a campaniilor electorale, începând cu
grupurile concurente pentru suportul public. O altă definiție a publicității face referire la
plasarea , finanțată, de mesaje organizaționale în sfera media. Așadar, publicitatea politică
presupune cumpărarea și utilizarea spațiului de publicitate pentru a transmite mesaje politice
către audiență .9 Prima reclamă politică mediatizată a fost cea a lu i Eisenhower, ‘I like Ike’,
din 1952.
Datorită evoluției televiziunii în campaniile politice, oratoria a cunoscut un parcurs
spectaculos al dezvoltării, devenind publicitatea de astăzi. Reclama politică constituie
principalul mijloc al candidați lor de a-și comunica mesajele către alegători . De asemenea,
noul trend în comunicarea politică modernă este reprezentat de finanțarea reclamelor politice,
prin intermediul avantajos al televiziunii. Jurnalismul este și el o altă sursă de informare care
promovează pub licitatea.
Odată cu modernizarea societăților și dezvoltarea tehnologiei, mesajele publicitare au
căpătat diverse forme precum s poturi le publicitare fie audio sau video , tipărituri ca flyere,
afișe, bannere, panouri outdoor, indoor, mash -uri, ziare de camp anie, etc. , ad-uri în ziare,
reviste și în mediul online, mail -uri trimise direct către alegători.
Primul rol al publicității este de a informa . Astfel, alegerile din partea votanților se
bazează pe informație , prin urmare , reclamele politice pot fi văzute ca o metodă importantă de
a informa cetățenii cu privire la cine candidează și care sunt programele propuse.
În conformitate cu rolul esențial de a informa cetățeanul, următorul obiectiv al
publicității este de a -l convinge, astfel , candidații își pot pro mova politicile mult mai bine,
evidenți ându -și totodată și perspectiva din care provin.

9 Brian McNair, opera citată, p. 97

14
Publicitățile sunt de mai multe feluri, în primul caz fiind vorba de reclamele care
prezintă calitățile unui candidat, oferind și argumentele necesare. Cel de -al doilea caz oferă o
perspectivă comparativă a mai multor candidați, întrucât cel mai bun să fie pus într -o lumină
aparte de ceilalți candidați. De regulă, reliefarea unui singur candidat dintr -o majoritate, este
și reliefarea celui care și -a sponsorizat cel mai mult mediatizarea, iar în ultimul rând reclama
negativă sau distructivă îi revine adversarului.
Pentru ca publicitatea să aibă impact, ea trebuie să stârnească interesul oamenilor și să
fie reținută. De aceea, se folosesc mai mult teme le familial e, care să se focuseze în special pe
oamenii obișnuiți, story -uri și elemente relevante și ușor de înțeles.
Prin urmare, datorită acestor ramuri ale sistemului mass -media, acesta a ajuns să
gestioneze filiale de la regiuni până la organizații, să dețină o bază stabilă de finanțe provenită
din cotizațiile membrilor de partid sau chiar a sponsorilor, să participe la dezbateri și să ofere
diverse puncte de vedere asupra chestiunilor ce prezintă interes pentru un partid politic, însă
mai important, să furnizeze informații la nivel mondial, făcând relevantă cântărirea deciziilor,
ofertelor sau programelor provenite de pe scena politică.
Media se află în centrul acțiunilor de campanie și contribuie la distribuirea de
materiale, televizează organizarea evenimente lor și supraveghează votul . De asemenea,
mobilizează electoratu l și a cționează ca mecanism de socializare.
Actorii politici cât și partidele apelează la mass -media de cele mai multe ori pentru a
forma și stimula opinia publică, iar atunci unde se consideră necesară schimba rea ei, dintr -una
nefavorabilă într -una favorabilă .
Acest sistem a fost deseori considerat „cea de -a patra putere” în stat alături de
executiv, legislativ și justiț ie, totodată democr ațiile moderne fiind numite „democrații mass –
media”.
În concluzie , în statele moderne actuale , politica n u ar mai putea exista fără mass –
media , deoarece cele două sfere se află în permanență stare de codominanță.

15
Bibliografie

➢ ANDREI STOICIU, Comunica rea politică. Cum se vând idei și oameni ,
Editura Libra, București, 2000.
➢ BRIAN MCNAIR, An Introduction to Political Communication , London and
New York: Routledge, 2003, p. 4, 97.
➢ CRISTINA PRIPP , Marketingul politic , Editura Nemira, București, 2002, pp.
101-102.
➢ DARREN G. LILLEKER , Key Concepts in Political Communication , London:
Sage Publication, 2006, p. 27 .
➢ IOANNIS KOLOVOS și PHIL HARRIS , Political Marketing. Principles and
Applications , London and New York: Routledge, 2009, p. 2 .
➢ JENNIFER LEES -MARSHME NT, Political Marketing. Principles and
Applications , London and New York: Routledge, 2009, pp. 26 -27
➢ SEPTIMIU CHELCEA , (Recenzie) Sociologia opiniei publice , Editura
S.N.S.P.A., București, 2000 .
➢ http://www.jurnalism/Massmedia -și-politica.php