Stigmatizarea Persoanelor CU Probleme DE Sanatate Mintala
1. Introducere
Am ales această temă datorită atracției pe care o am pentru domeniul sănătății mentale. Încă din copilarie am avut o afinitate pentru domeniul psihologiei, psihiatriei și pentru tot ce este legat de psihicul uman. În anul III am avut ocazia să-mi satisfac această curiozitate a mea față de persoanele cu tulburări mentale, categorie socială, în aparență învăluită de mister, neînțeleasă și înconjurată de probleme.
Problema lor principală, confruntarea cu simptomele bolii, nu este singura cu care acești oameni au de-a face, ei ne întâlnesc și pe noi – oamenii normali, care ne arătăm curioși față de ei, dar nu întotdeauna binevoitori. Problemele încep din ignoranța și din tendința de a considera ciudat tot ce nu se încadrează în percepția noastră despre cum ar trebui să fie lucrurile. De aici se naște stigmatizarea, marginalizarea acestei categorii sociale și chiar excluderea din viața socială.
În această lucrare voi prezenta două cazuri ale unor persoane care suferă de tulburări mentale, care au trecut prin instituții profilate pe sănătate mentală și care urmează un tratament medicamentos, dar care au nevoie și de ajutor psiho-social pentru a se recupera. Ele beneficiază de ajutor profesionist în cadrul unei fundații neguvernamentale, unde mi-am desfășurat practica și unde am activat ca voluntar încă de anul trecut.
Am încercat să scot în evidență ce înseamnă stigmatizarea și ce efecte are asupra persoanelor către care este direcționată. Beneficiarii fundației Estuar s-au confruntat de multe ori în viața lor cu această problemă în diferite situații, ca de exemplu, atunci când au dorit să se angajeze, iar angajatorii nici nu au vrut să-i considere candidați potriviți pentru postul scos la concurs. Aceste persoane sunt etichetate drept anormale și tratate ca atare, iar odată ce au primit această etichetă, nu mai scapă de ea. Pornind de la aceste situații, cei aflați în cauză își asumă rolul atribuit: încep să se simtă diferiți, își interiorizează trăirile și se refugiază între cei care îi înțeleg, cei care au aceleași probleme ca și ei sau în familiei, dorind să uite de toată lumea din afară.
Prin intervenția mea am vrut să vin în ajutor beneficiarelor, prin a le demonstra că problemele lor au soluții, dar că ele sunt primele de care depinde îmbunătățirea efectivă a situației lor.
2. Scurt istoric al raportării la tulburările psihice
Unele tulburări mentale, ca melancolia, isteria și fobia au fost descrise cu mult timp în urmă în Grecia Antică și Roma Antică, în timp ce altele, ca schizofrenia, nu au fost descoperite încă de atunci. Hipocrate considera că de boala mentală ar putea avea rădăcini în biologie. (www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder)
Teoriile psihiatrice și tratamentele pentru bolile mentale s-au dezvoltat în psihologia musulmană și în medicina islamică din lumea medievală islamică a secolului al VIII-lea, când au fost construite și primele spitale psihiatrice. Spre deosebire de majoritate societăților antice și medievale, care credeau că boala mentală este cauzată fie de posedări demonice, fie era o pedeapsă venită de la zei, neuroetica islamică a susținut o atitudine mai îngăduitoare în ceea ce privește tulburarea mentală și consideră că bolnavii mental trebuie tratați cu umanitate și ținuți sub îngrijire de către un supervizor.(www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder)
Europa medievală s-a concentrat pe posedările demonice ca fiind explicațiile unui comportament aberant. Paracelsus a folosit termenul de lunatic pentru a descrie un comportament cauzat de efectul lunar. Shakespeare și contemporanii săi descriau frecvent tulburările mentale în operele lor. De la studiile lui Sigmund Freud, Alois Alzheimer si Philippe Pinel, din domeniul sănătății mentale, s-au schimbat foarte multe în dezvoltarea și înțelegerea bolilor mintale, variabile ce sunt încă în schimbare și în ziua de azi. (www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder).
3. Sănătatea mentală – altceva decât simpla lipsă a unei tulburări psihice
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea unui individ este definită ca o “integritate anatomică și funcțională, capacitate de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic și social, capacitate de protecție împotriva îmbolnăvirii și morții premature, confort fizic, psihic, social și spiritual, ca stare de bine.”
Starea de sănătate mentală este o componentă a stării de sănătate generală, care îmbunătățește calitatea vieții unei persoane. Sănătatea mentală nu reprezintă doar lipsa tulburării psihice, ci este capacitatea psihicului de a funcționa armonios, de a face față situațiilor dificile și de a-și regăsi echilibrul după confruntrea cu acestea.
Prin urmare, cele două variabile, sănătatea și boala, nu se exclud reciproc, ci sunt mai degrabă niște extreme ale aceluiași continuum.
Tulburarea psihică este o perturbare de intensitate variabilă a comportamentului unui individ, a gândirii, a percepției cuiva față de propria persoană și de ceea ce îl înconjoară, toate acestea având impact asupra capacității de adaptare la situațiile și solicitările de zi cu zi.( Bourhis, Leyens1997)
Tulburarea mentală sau boala mentală sunt termeni folosiți pentru a face referire la un tipar psihologic sau fiziologic, adesea asociat cu stresul sau dizabilitatea, a căror apariție este considerată inoportună în dezvoltarea personală. Recunoașterea și înțelegerea tulburărilor mentale s-au schimbat de-a lungul timpului; definițiile, evaluările si clasificările acestora pot varia, însă există anumite lucruri recunoscute ca fiind general valabile, de către profesioniștii din domeniul sănătății mentale. Lucrurile general valabile, cu care orice specialist ar fi de acord se reflectă în adevăr din jocul real mit și adevăr, al psihologului Roxana Mărginean de la Centrul de Sănătate Mintală din Câmpulung Moldovenesc :
Mit: Persoanele cu tulburări psihice nu vor mai fi niciodată normale.
Adevăr: Tulburările de sănătate mintală sunt tratabile și uneori complet vindecabile. Cu tratamentele actuale – medicație și intervenții psihosociale – persoanele cu tulburări psihice se pot integra într-o viață normală – activitate profesională, viață socială, familială etc.
Mit: Persoanele cu tulburări psihice nu au discernământ.
Adevăr: Boala psihică nu este singura cauză a pierderii discernământului. Nu toate bolile psihice sunt însoțite automat de pierderea discernământului. În condiții de tratament adecvat o persoană care a avut discernământul diminuat sau pierdut și-l poate recăpăta.
Mit: Persoanele cu tulburări psihice sunt violente și periculoase.
Adevăr: Studiile arată că persoanele cu tulburări psihice nu sunt mai periculoase decât persoanele sănătoase din aceeași populație. Practic, potrivit jurnalului The Guardian (1999) "sunteți de 20 de ori mai expus riscului de a fi omorât de o persoană normală decât de o persoană bolnavă psihic". Asociția Psihiatrilor Americani afirmă că "persoanele cu tulburări psihice au o mult mai mare probabilitate să fie victime decât agresori".
Mit: Persoanele cu tulburări psihice ar trebui izolate de societate în spitale-azil.
Adevăr: Cercetările au demonstrat că tratarea acestor persoane în comunitate, reinserția familială și socio-profesională influențează favorabil evoluția clinică a tulburării și ameliorează viața individuală în sensul creșterii calității vieții.
Mit: Persoanele cu tulburare psihică nu pot să lucreze.
Adevăr: Persoanele cu tulburare psihică au, ca orice altă persoană, capacitatea de muncă păstrată și pot lucra în orice domeniu în raport de abilitățile proprii, experiența și motivația personală.
Din categoriile de diagnostice ale tulburărilor mentale fac parte: dereglări de dispoziție, anxietatea, dereglarile psihotice, tulburările de alimentație, tulburările de dezvoltare, tulburările de personalitate. Conform modelului comportamental și a celui biopsihosocial, nu există o singură sursă a tulburărilor mentale.( Crandall, 1995).
Bolile mentale sunt considerate ca fiind destul de comune atâta timp cât o treime din populațiile multor țări dezvoltă simptome ale unor boli de acestă natură într-un moment sau altul din viața lor.(www.anti-stigma.ro)
Au avut loc multe campanii pentru a încerca o schimbare a mentalității și atitudinii în privința domeniului sănătății mentale, al căror punct de plecare îl constituie existența la nivel global al problemelor legate de stigmatizare și discriminare.
4. Stigmatizarea – generalități
Stigmatizarea socială survine de cele mai multe ori atunci când este asociată cu devianța – ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni. (Cusson, 1997, pag 461)
Aceste sancțiuni sunt materializate, în cazul stigmatizării, în fenomenul marginalizării sau excluderii; de cele mai multe ori pe nedrept, deoarece vorbim despre stigmatizare ca despre un fenomen social negativ.
Exemple de cazuri în care cineva poate ajunge în situația de a fi stigmatizat ar fi urmatoarele: dizabilități fizice sau mentale, homosexualitatea, afilierea la o anumită naționalitate, credințele religioase sau chiar lipsa acestora, faptul că individul aparține unei anumite etnii, ca de exemplu țigan, evreu sau afro-american. De asemenea, criminalitatea stă sub semnul unei stigmatizării sociale dramatice, lucru care este absolut normal să fie condamnabil atunci când este vorba de o omucidere, dar care este privit cu indulgență atunci când este vorba de un soldat pe timp de război. (Ogien, 2002)
Stigmatizarea, este împărțită de catre Goffman (1975) în trei clase: diformități fizice, defecte de caracter și stigmate tribale; stigmate care pot fi transmise prin descendență și care pot contamina în mod egal pe toți membri familiei.
Conform lui Goffman (1975) stigmatul nu este o caracteristică a persoanei căreia îi este atribuit, ci o relație între stigmatizat și cel “normal”, bazată pe o recunoaștere împărtășită asupra a ceea ce este, într-un anumit context și într-o relație particulară, discreditabil. Reacția socială (identificarea unui act ca fiind deviant și aplicarea autorului actului eticheta de deviant) este cea care generează devianța, aceasta nu este o caracteristică în sine a comportamentului individului.
Un individ care ar fi putut ușor să se facă admis în cercul raporturilor sociale posedă o trăsătură/caracteristică care se poate impune atenției celor care îl întâlnesc și ne îndepărtează de el, distrugâd astfel drepturile pe care le are față de noi datorită celorlaltor atribute ale sale. El posedă un stigmat, o diferență supărătoare față de ceea ce noi ne așteptăm.(Goffman, 1975 ). Stigmatul presupune un anumit tip de relație între un atribut și un stereotip. O informație individuală care nu aparține atributelor identității sociale predefinite (stereotip) nu face parte din stigmat.
Atât indivizii normali, cât și cei stigmatizați încearcă să evite contactul cu persoanele stigmatizate. Interacțiunile persoanei stigmatizate cu indivizii normali o fac să simtă disconfort psihic, anxietate și cresc excesiv autoconștientizarea. O sursă de disconfort în cadrul interacțiunii este faptul că persoana stigmatizată este conștientă de faptul că indivizii normali sunt conștienți de stigmatul ei. Aceasta îl face să încerce să controleze imaginea pe care ceilalți și-o fac despre el.
Această problemă a fost abordată și de teoria etichetării în cadrul sociologiei devianței de Becker (1963), care susține că reacția celorlalți definește un act ca fiind deviant și-l etichetează pe autorul lui ca fiind outsider. Etichetele pot avea o putere imensă în modelarea semnificației a ceea ce suntem în relația cu celălalt și cu societatea și poate influența imaginea de sine.
Sociologii au examinat stigmatul social și devianța ca fiind niște construcții sociale care sprijină stabilirea ordinii sociale. Membrii grupurilor cu un status scăzut nu fac regulile car…………………28
8.5 Concluzii……………………………………………………………………………………………..30
9. Îmbunătățirea situației beneficiarelor (intervenție)……………………………………………31
9.1. Obiectivele intervenției, planul de lucru, metode, tehnici și instrumente utilizate în intervenție…………………………………………………………………………………………31
9.2. Relațiile sociale ale beneficiarelor…………………………………………………………..32
9.3. Intervenția la nivel de grup…………………………………………………………………….34
9.4 Rolurile asistentului social în intervenție………………………………………………….36
9.5. Dificultăți întâmpinate…………………………………………………………………………..36
9.6 Evaluarea intervenției ……………………………………………………………………………37
9.6.1 Evaluarea gradului de îndeplinire a obiectivelor………………………………..37
9.6.2 Abilitățile dezvoltate de către beneficiare în urma intervenției…………….37
9.6.3 Pregătirea încheierii relațiilor cu beneficiarele………………………………….38
9.6.4 După terminarea relației practicant-beneficiar…………………………………..38
9.6.5 Concluzii asupra intervenției…………………………………………………………..39
10. Concluzii finale………………………………………………………………………………………………..40
11. Bibliografia……………………………………………………………………………………………………..41
12. Anexe……………………………………………………………………………………………………………..43
1. Introducere
Am ales această temă datorită atracției pe care o am pentru domeniul sănătății mentale. Încă din copilarie am avut o afinitate pentru domeniul psihologiei, psihiatriei și pentru tot ce este legat de psihicul uman. În anul III am avut ocazia să-mi satisfac această curiozitate a mea față de persoanele cu tulburări mentale, categorie socială, în aparență învăluită de mister, neînțeleasă și înconjurată de probleme.
Problema lor principală, confruntarea cu simptomele bolii, nu este singura cu care acești oameni au de-a face, ei ne întâlnesc și pe noi – oamenii normali, care ne arătăm curioși față de ei, dar nu întotdeauna binevoitori. Problemele încep din ignoranța și din tendința de a considera ciudat tot ce nu se încadrează în percepția noastră despre cum ar trebui să fie lucrurile. De aici se naște stigmatizarea, marginalizarea acestei categorii sociale și chiar excluderea din viața socială.
În această lucrare voi prezenta două cazuri ale unor persoane care suferă de tulburări mentale, care au trecut prin instituții profilate pe sănătate mentală și care urmează un tratament medicamentos, dar care au nevoie și de ajutor psiho-social pentru a se recupera. Ele beneficiază de ajutor profesionist în cadrul unei fundații neguvernamentale, unde mi-am desfășurat practica și unde am activat ca voluntar încă de anul trecut.
Am încercat să scot în evidență ce înseamnă stigmatizarea și ce efecte are asupra persoanelor către care este direcționată. Beneficiarii fundației Estuar s-au confruntat de multe ori în viața lor cu această problemă în diferite situații, ca de exemplu, atunci când au dorit să se angajeze, iar angajatorii nici nu au vrut să-i considere candidați potriviți pentru postul scos la concurs. Aceste persoane sunt etichetate drept anormale și tratate ca atare, iar odată ce au primit această etichetă, nu mai scapă de ea. Pornind de la aceste situații, cei aflați în cauză își asumă rolul atribuit: încep să se simtă diferiți, își interiorizează trăirile și se refugiază între cei care îi înțeleg, cei care au aceleași probleme ca și ei sau în familiei, dorind să uite de toată lumea din afară.
Prin intervenția mea am vrut să vin în ajutor beneficiarelor, prin a le demonstra că problemele lor au soluții, dar că ele sunt primele de care depinde îmbunătățirea efectivă a situației lor.
2. Scurt istoric al raportării la tulburările psihice
Unele tulburări mentale, ca melancolia, isteria și fobia au fost descrise cu mult timp în urmă în Grecia Antică și Roma Antică, în timp ce altele, ca schizofrenia, nu au fost descoperite încă de atunci. Hipocrate considera că de boala mentală ar putea avea rădăcini în biologie. (www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder)
Teoriile psihiatrice și tratamentele pentru bolile mentale s-au dezvoltat în psihologia musulmană și în medicina islamică din lumea medievală islamică a secolului al VIII-lea, când au fost construite și primele spitale psihiatrice. Spre deosebire de majoritate societăților antice și medievale, care credeau că boala mentală este cauzată fie de posedări demonice, fie era o pedeapsă venită de la zei, neuroetica islamică a susținut o atitudine mai îngăduitoare în ceea ce privește tulburarea mentală și consideră că bolnavii mental trebuie tratați cu umanitate și ținuți sub îngrijire de către un supervizor.(www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder)
Europa medievală s-a concentrat pe posedările demonice ca fiind explicațiile unui comportament aberant. Paracelsus a folosit termenul de lunatic pentru a descrie un comportament cauzat de efectul lunar. Shakespeare și contemporanii săi descriau frecvent tulburările mentale în operele lor. De la studiile lui Sigmund Freud, Alois Alzheimer si Philippe Pinel, din domeniul sănătății mentale, s-au schimbat foarte multe în dezvoltarea și înțelegerea bolilor mintale, variabile ce sunt încă în schimbare și în ziua de azi. (www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder).
3. Sănătatea mentală – altceva decât simpla lipsă a unei tulburări psihice
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea unui individ este definită ca o “integritate anatomică și funcțională, capacitate de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic și social, capacitate de protecție împotriva îmbolnăvirii și morții premature, confort fizic, psihic, social și spiritual, ca stare de bine.”
Starea de sănătate mentală este o componentă a stării de sănătate generală, care îmbunătățește calitatea vieții unei persoane. Sănătatea mentală nu reprezintă doar lipsa tulburării psihice, ci este capacitatea psihicului de a funcționa armonios, de a face față situațiilor dificile și de a-și regăsi echilibrul după confruntrea cu acestea.
Prin urmare, cele două variabile, sănătatea și boala, nu se exclud reciproc, ci sunt mai degrabă niște extreme ale aceluiași continuum.
Tulburarea psihică este o perturbare de intensitate variabilă a comportamentului unui individ, a gândirii, a percepției cuiva față de propria persoană și de ceea ce îl înconjoară, toate acestea având impact asupra capacității de adaptare la situațiile și solicitările de zi cu zi.( Bourhis, Leyens1997)
Tulburarea mentală sau boala mentală sunt termeni folosiți pentru a face referire la un tipar psihologic sau fiziologic, adesea asociat cu stresul sau dizabilitatea, a căror apariție este considerată inoportună în dezvoltarea personală. Recunoașterea și înțelegerea tulburărilor mentale s-au schimbat de-a lungul timpului; definițiile, evaluările si clasificările acestora pot varia, însă există anumite lucruri recunoscute ca fiind general valabile, de către profesioniștii din domeniul sănătății mentale. Lucrurile general valabile, cu care orice specialist ar fi de acord se reflectă în adevăr din jocul real mit și adevăr, al psihologului Roxana Mărginean de la Centrul de Sănătate Mintală din Câmpulung Moldovenesc :
Mit: Persoanele cu tulburări psihice nu vor mai fi niciodată normale.
Adevăr: Tulburările de sănătate mintală sunt tratabile și uneori complet vindecabile. Cu tratamentele actuale – medicație și intervenții psihosociale – persoanele cu tulburări psihice se pot integra într-o viață normală – activitate profesională, viață socială, familială etc.
Mit: Persoanele cu tulburări psihice nu au discernământ.
Adevăr: Boala psihică nu este singura cauză a pierderii discernământului. Nu toate bolile psihice sunt însoțite automat de pierderea discernământului. În condiții de tratament adecvat o persoană care a avut discernământul diminuat sau pierdut și-l poate recăpăta.
Mit: Persoanele cu tulburări psihice sunt violente și periculoase.
Adevăr: Studiile arată că persoanele cu tulburări psihice nu sunt mai periculoase decât persoanele sănătoase din aceeași populație. Practic, potrivit jurnalului The Guardian (1999) "sunteți de 20 de ori mai expus riscului de a fi omorât de o persoană normală decât de o persoană bolnavă psihic". Asociția Psihiatrilor Americani afirmă că "persoanele cu tulburări psihice au o mult mai mare probabilitate să fie victime decât agresori".
Mit: Persoanele cu tulburări psihice ar trebui izolate de societate în spitale-azil.
Adevăr: Cercetările au demonstrat că tratarea acestor persoane în comunitate, reinserția familială și socio-profesională influențează favorabil evoluția clinică a tulburării și ameliorează viața individuală în sensul creșterii calității vieții.
Mit: Persoanele cu tulburare psihică nu pot să lucreze.
Adevăr: Persoanele cu tulburare psihică au, ca orice altă persoană, capacitatea de muncă păstrată și pot lucra în orice domeniu în raport de abilitățile proprii, experiența și motivația personală.
Din categoriile de diagnostice ale tulburărilor mentale fac parte: dereglări de dispoziție, anxietatea, dereglarile psihotice, tulburările de alimentație, tulburările de dezvoltare, tulburările de personalitate. Conform modelului comportamental și a celui biopsihosocial, nu există o singură sursă a tulburărilor mentale.( Crandall, 1995).
Bolile mentale sunt considerate ca fiind destul de comune atâta timp cât o treime din populațiile multor țări dezvoltă simptome ale unor boli de acestă natură într-un moment sau altul din viața lor.(www.anti-stigma.ro)
Au avut loc multe campanii pentru a încerca o schimbare a mentalității și atitudinii în privința domeniului sănătății mentale, al căror punct de plecare îl constituie existența la nivel global al problemelor legate de stigmatizare și discriminare.
4. Stigmatizarea – generalități
Stigmatizarea socială survine de cele mai multe ori atunci când este asociată cu devianța – ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni. (Cusson, 1997, pag 461)
Aceste sancțiuni sunt materializate, în cazul stigmatizării, în fenomenul marginalizării sau excluderii; de cele mai multe ori pe nedrept, deoarece vorbim despre stigmatizare ca despre un fenomen social negativ.
Exemple de cazuri în care cineva poate ajunge în situația de a fi stigmatizat ar fi urmatoarele: dizabilități fizice sau mentale, homosexualitatea, afilierea la o anumită naționalitate, credințele religioase sau chiar lipsa acestora, faptul că individul aparține unei anumite etnii, ca de exemplu țigan, evreu sau afro-american. De asemenea, criminalitatea stă sub semnul unei stigmatizării sociale dramatice, lucru care este absolut normal să fie condamnabil atunci când este vorba de o omucidere, dar care este privit cu indulgență atunci când este vorba de un soldat pe timp de război. (Ogien, 2002)
Stigmatizarea, este împărțită de catre Goffman (1975) în trei clase: diformități fizice, defecte de caracter și stigmate tribale; stigmate care pot fi transmise prin descendență și care pot contamina în mod egal pe toți membri familiei.
Conform lui Goffman (1975) stigmatul nu este o caracteristică a persoanei căreia îi este atribuit, ci o relație între stigmatizat și cel “normal”, bazată pe o recunoaștere împărtășită asupra a ceea ce este, într-un anumit context și într-o relație particulară, discreditabil. Reacția socială (identificarea unui act ca fiind deviant și aplicarea autorului actului eticheta de deviant) este cea care generează devianța, aceasta nu este o caracteristică în sine a comportamentului individului.
Un individ care ar fi putut ușor să se facă admis în cercul raporturilor sociale posedă o trăsătură/caracteristică care se poate impune atenției celor care îl întâlnesc și ne îndepărtează de el, distrugâd astfel drepturile pe care le are față de noi datorită celorlaltor atribute ale sale. El posedă un stigmat, o diferență supărătoare față de ceea ce noi ne așteptăm.(Goffman, 1975 ). Stigmatul presupune un anumit tip de relație între un atribut și un stereotip. O informație individuală care nu aparține atributelor identității sociale predefinite (stereotip) nu face parte din stigmat.
Atât indivizii normali, cât și cei stigmatizați încearcă să evite contactul cu persoanele stigmatizate. Interacțiunile persoanei stigmatizate cu indivizii normali o fac să simtă disconfort psihic, anxietate și cresc excesiv autoconștientizarea. O sursă de disconfort în cadrul interacțiunii este faptul că persoana stigmatizată este conștientă de faptul că indivizii normali sunt conștienți de stigmatul ei. Aceasta îl face să încerce să controleze imaginea pe care ceilalți și-o fac despre el.
Această problemă a fost abordată și de teoria etichetării în cadrul sociologiei devianței de Becker (1963), care susține că reacția celorlalți definește un act ca fiind deviant și-l etichetează pe autorul lui ca fiind outsider. Etichetele pot avea o putere imensă în modelarea semnificației a ceea ce suntem în relația cu celălalt și cu societatea și poate influența imaginea de sine.
Sociologii au examinat stigmatul social și devianța ca fiind niște construcții sociale care sprijină stabilirea ordinii sociale. Membrii grupurilor cu un status scăzut nu fac regulile care îi definesc. Grupurile sociale creează devianța făcând reguli a căror încălcare constituie devianța, apoi aplică aceste reguli unor indivizi și îi etichetează ca outsideri. Cei care au puterea de a defini calitățile acceptabile ale celorlalți beneficiază de abilitatea de a eticheta.
Pe de altă parte stigmatizarea își face loc în rândurile persoanelor cu dependență față de droguri și alcool și chiar și celor care au comis crime.
De altfel, categoriile sociale specifice care devin stigmatizate pot varia de-a lungul timpului și a spațiului geografic. Cele trei mari forme ale stigmatizării sunt găsite în majoritatea culturilor și a perioadelor de timp, ducându-i pe unii psihologi sau pe cei care studiază acest fenomen cu gândul la ipoteze de genul că tendința de a stigmatiza poate avea rădăcini evoluționiste.( www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder)
În conculzie, termenul de stigmatizare se aplică doar atunci când apar împreună elemente de etichetare, stereotipizare, separare, pierdere a statusului și discriminare într-o situație de putere care permite acestor elemente să apară. Stigmatizarea nu se identifică cu discriminarea, un rol important îl are puterea și controlul social. De aceea avocații, care sunt văzuți într-o lumină negativă și sunt uneori discriminați, nu sunt stigmatizați. A fi avocat nu-ți influențează negativ identitatea; avocații au putere și în virtutea statusului lor nu sunt vulnerabili la stigmatizare. Stigmatul este inerent structurilor sociale din care este alcătuită societatea. El este evident în modul în care sunt organizate legile, serviciile sociale și sistemul judiciar, ca și în modul în care sunt distribuite resursele.
5. Stigmatizarea din perspectivă sociologică
5.1 Modelul de stigmatizare a lui Link și Phelan
Bruce Link si Jo Phelan (2001) susțin că stigmatizarea este rezultatul fuziunii a patru componente. În primul rând indivizii tind să diferențieze și să eticheteze variațiile umane, apoi leagă aceste etichete de tot ceea ce e diferit de cultura lor, și neexistând trăsături comune fac lucrurile să apară ca fiind negative. Indivizii deja etichetați sunt plasați în grupuri distincte, formate pentru a stabili o barieră între noi și ei. Aceștia din urmă trec printr-un proces de pierdere a statutului social și astfel au parte de discriminare care direcționează spre inegalitatea de șanse.
În acest model, stigmatizarea se prezintă ca fiind facilitatoare a identificării diferențelor dintre oameni, de statut social, economic, politic; aceasta construiește stereotipuri, separarea persoanelor etichetate în grupuri diferite, care mai apoi sunt pradă dezaprobării, respingerii, excluderii și discriminării.
5.1.1 Diferențierea și etichetarea
Etichetarea definește sau descrie o persoană în funcție de comportamentul său; de exemplu, pe cel care a încălcat legea, îl definim ca fiind criminal. Termenul este adesea folosit în sociologie pentru a descrie interacțiunile umane, controlul și identificarea comportamentului deviant. (Link, Phelan, 2001)
Diferențierea este fundamentul creării de grupuri demne de a fi stigmatizate, iar aceste grupuri iau ființă printr-un proces de suprasimplificare a trăsăturilor unui astfel de grup. Exemple de aceste grupuri antitetice, în care cineva este judecatul iar celalalt judecatorul și care au devenit deja clișee, ar fi : rasa albă și cea neagră, homosexualitatea si heterosexualitatea, tinerețea și bătrânețea. Aceste diferențe, care sunt judecate social ca fiind relevante, diferă crucial în concordanță cu timpul și locul în care se petrec. (www.anti-stigma.ro)
5.1.2 Efectele etichetării și ale stigmatizării care i se succede
Așa cum subliniază și H. Becker(1963), etichetarea nu e un simplu act, ci un proces care are mai multe etape; eticheta nu este niciodată neutră, ci colorează imaginea pe care o avem despre o persoană. De asemenea, eticheta beneficiază de un status dominant, care minimalizează celelalte statusuri, cum ar fi cel de angajat de valoare sau vecin bun, pe care le are persoana în cauză.
În procesul etichetării, unele persoane ajung să accepte, să interiorizeze această etichetă, iar imaginea de sine se modifică, ajungându-se la situația de a accepta în jurul său doar persoane de același fel. Acest lucru este dezirabil în situația în care individul traiește între persoanele de același fel, atunci când acesta acceptă ajutorul în cadrul unor centre de specialitate sau grupuri de suport, unde oamenii cu același tip de problemă se ajută reciproc și/sau cu ajutorul persoanelor specializate. Compania persoanelor de același fel nu este dorită în cazul indivizilor care urmează să comită infracțiuni.
Tot după părerea lui Becker (1963), etichetarea poate fi și un proces reversibil, eticheta poate fi înlăturată, în cazurile cele mai fericite, sau poate fi respinsă de catre purtător, atunci când acesta luptă să schimbe imaginea celorlalți despre persoana lui – lucru care poate fi vazut ca un efect benefic, cu rezultate pozitive.
Etichetarea intră cu succes printre actele premergătoare stigmatizării, iar printre reacțiile nefaste la acestea se numără actele deviante, care ori nu au fost comise și acum își gasesc începutul, datorită presiunii exercitate de opinia publică, ori au fost comise și vor continua din cauză că individul consideră că orice va face de acum înainte tot așa va fi văzut de ceilalți.
Un alt efect al stigmatizării și cel mai radical, este nașterea dorinței persoanei stigmatizate de a-și pune capăt vieții; presiunea este percepută ca fiind insuportabilă și nu mai este întrezărită o altă cale de scăpare. Unii indivizi chiar ajung să comită acest act, alții rămân la tentativă sau doar la intenție teoretică, însă viața lor rămâne marcată de acest eveniment sau gând și se poate ajunge la reapelarea la sinucidere și în alte situații viitoare.
Stigmatizarea persoanelor cu probleme de sănătate mintală poate conduce la probleme de genul apelării cu întârziere a serviciilor și profesioniștilor în domeniul sănătății mintale, respingerea diagnosticului și refuzul de a primi ajutor; evoluția nefavorabilă a tulburării, frecvența ridicată a recăderilor; ignorarea sau negarea drepturilor individuale; pierderea locului de muncă, dificultăți de a găsi un nou loc de muncă; izolarea socială, integrarea cu dificultate în comunitate; deteriorarea relațiilor familiale, pierderea suportului social culminând cu abandonul în instituții. Mai mult, persoanle discriminate tind să internalizeze, să își însușească prejudecățile și evaluările negative ale celorlați și să se autodiscrediteze, să se considere fără valoare și să se autoblameze pentru situația în care se află, resimțind umilință, jenă, suferință, descurajare, neîncredere în forțele proprii și în propria capacitate de recuperare.
Stigmatizarea, și nu boala, afectează profund statusul social și economic al persoanei cu tulburări psihice, calitatea vieții acestuia. Persoanele cu tulburări psihice consideră că stigma produce mai multă suferință decât boala însăși. Dacă boala poate produce anumite dificultăți temporare în funcționarea socială, stigmatizarea le permanentizează.
5.1.3 Teoria sociologică a etichetării
În termeni sociologici, etichetarea vine ca un atașament suferinței mentale a unei persoane căreia i s-a pus un diagnostic specific. Persoana în cauză devine acea persoană care a primit tratament pentru persoane bolnave mental. Din cauza fenomenului etichetării mulți refuză să primescă tratament de specialitate pentru orice simptome asociate cu o boală mentală. (Ogien, 2002)
În conștiința societății există deja stereotipurile negative cu privire la bolnavii mental, cum ar fi imprevizibilitatea și instabilitatea, care sunt aplicate indivizilor etichetați și care, mergând mai departe, îi fac și pe alții să-i respingă. Asemenea reacții din partea celor considerați sănătoși, sunt o sursă în plus de stres pentru cei care se confruntă cu probleme mentale și le limitează posibilitățile de schimbare a stilului de viață, le distorsionează percepția față de propria persoană și le scade puterea de adaptare la lumea înconjurătoare.( Enăchescu, 2004)
Boala mentală reprezintă o discrepanță față de normă sau față de un ideal, ceea ce o face să apară ca deviantă; nu corespunde expectanțelor despre ceea ce este normal sau dezirabil. Este vorba aici de normalitate socială, de ceea ce este considerat dezirabil social, de ceea ce se impune ca fiind normal prin normele sociale care au ca efect controlul și manipularea membrilor societății pentru ca, în final, să îi securizeze în relațiile sociale. Acest mecanism amintește de teoria contractului social a lui J.J. Rousseau. (Yzerbyt, Schadron, 2002)
Societatea stabilește felul în care sunt categorizate persoanele și considerarea unor caracteristici ca fiind obișnuite pentru membrii diferitelor categorii. Regulile și valorile care reglează identitatea socială dezirabilă nu pot fi respectate întrutotul de nici un individ, apare un eșec parțial care poate fi ascuns, o diferență între identitatea reală și cea ideală – aceasta este devianța normală sau devianța primară . Oricine poate fi stigmatizat, depinde de contextul social prezent, deoarece atributul care apare ca fiind anormal sau deviant poate fi diferit de la o situație la alta. Însă când un atribut evident îl diferențiază de categoriile dezirabile e rău, periculos, slab individul este redus în mintea oamenilor de la o persoană întreagă și obișnuită la una discreditată, contaminată, căreia i se minimalizează importanța. Un asemenea atribut este un stigmat. Stigmatizarea implică etichetarea (atributul) și devalorizarea socială bazată pe acel atribut.(www.anti-stigma.ro)
5.1.4 Legătura cu stereotipurile
Termenul de “stereotip”, preluat din limbajul tipografic, a fost pentru prima oară introdus în sfera psiho-socialului de către Lippmann, în 1922, (Leyens,1997) care le consideră imagini din minte, indispensabile pentru filtrarea realității obiective atât de complexe. Astăzi, majoritatea cercetătorilor din domeniul psihologiei sociale sunt de acord cu definiția lui Leyens conform căreia stereotipurile reprezintă teorii implicite ale personalității, comune pentru ansamblul membrilor unui grup și care se referă la ansamblul membrilor unui alt grup și la grupul propriu.
Diferențele culturale sau existențiale, fiind deja etichetate ca atare, ne duc cu gândul la formarea de stereotipuri. Goffman, prin lucrările sale din acest domeniu, a scos în evidență fenomenul stigmatizării și a ramas proeminent de atunci încoace. Acest proces al aplicării stereotipurilor pe diferite grupuri de indivizi a generat o cantitate semnificativă de atenție și cercetare, care ajută la înțelegerea naturii psihologice a procesului în cauză.
5.1.5 Când diferența eu – tu/ noi – ei se transformă în barieră
Atribuirea de trăsături negative anumitor grupuri de indivizi facilitează instalarea barierei de separare dintre proverbialele arealuri – “noi” sau “ei”. Aluzia că indivizii din grupul etichetat sunt fundamental diferiți face ca apariția stereotipizării sa aibă loc negreșit. Componenta – “noi” și “ei” – din cadrul procesului de stigmatizare, implică faptul că grupul etichetat ar fi ușor neuman, iar mergând până la extrem, chiar lipsit total de umanitate; și la această extremă au loc cele mai teribile evenimente. (Link, Phelan 2001)
5.1.6 Dezavantajul
Cea de-a patra componentă a stigmatizării în acest model include pierderea statutului social și discriminarea. Multe dintre definițiile stigmatizării nu includ acest aspect, însă autorii susțin că acest lucru se întâmplă inevitabil, pentru că indivizii sunt etichetați, dați deoparte și identificați cu caracteristici negative. Membrii grupului etichetat sunt dezavantajați în ceea ce privește calitatea vieții, incluzând aici veniturile, educația, sănătatea fizică, sănătatea mentală (s-a observat o agravare prin stigmatizare la cei care deja suferă de tulburări mentale).( Link, Phelan 2001)
Una dintre cele mai importante componente ale imaginii pe care o au oamenii despre bolnavii psihic este pericolul social pe care îl reprezintă aceștia pentru societate în general și pentru ei personal în particular. Bolnavii psihic sunt percepuți ca fiind periculoși și determină o reacție de teamă pentru că sunt considerați agresivi, chiar și capabili de crimă. În concepția oamenilor, ceea ce îi face să fie agresivi sau să nu își controleze agresivitatea sunt o serie de trăsături, precum faptul că sunt iraționali, iresponsabili, inconștienți, superficiali și lipsiți de discernământ. (www.akmhcweb.org/Articles/StigmaisSocialDeath.htm)
Cel mai pregnant apare în imaginea pe care o avem despre bolnavii psihic și o serie de probleme emoționale care pot favoriza reacții agresive. Astfel, ei apar ca fiind: instabili emoțional și comportamental, agitați, anxioși, iritabili, nervoși, cu accese de furie, cu toleranță scăzută la frustrare, vulnerabili, traumatizați, chiar și apatici, indiferenți afectiv, deci dezechilibrați emoțional. Toate aceste probleme emoționale îi fac instabili, influențabili, impulsivi, necontrolați și, în consecință, imprevizibili. Faptul că bolnavii psihic pot avea izbucniri oricând și sunt văzuți ca fiind iraționali în comparație cu modul obișnuit de a gândi și iresponsabili, oamenii se așteaptă de la ei la cea mai neplăcută reacție posibilă, la agresivitate bruscă, nemotivată și fără semne prevestitoare care să îi pună în gardă pentru a avea timp să se apere. De aceea, oamenii ajung să fie prudenți, să se afle într-o stare de alertă când au bolnavi psihici în preajmă care ar putea constitui o amenințare la integritatea lor fizică și chiar la viața lor. La această impresie de anormalitate contribuie și aspectul fizic exterior caracteristic: privirea goală, fixă și inexpresivă, gesticulația exagerată, ținuta neglijentă, murdară, aspectul fizic bizar, paloarea feței.( www.anti-stigma.ro)
Ceea ce îi înconjoară de mister pe cei cu tulburări mentale, în opinia multora, sunt manifestările comportamentale, de intensitate patologică: halucinații, mania persecuției, delir, grandomanie, fobii, mitomanie, isterie, paranoia sau doar tulburări mai ușoare de comportament : vagabondare, comportament deviant variat, vorbesc mult și urât, înjură, sunt recalcitranți, posesivi, au tulburări motrice și vorbesc singuri.(Ogien, 2002)
Oamenii percep că bolnavii psihic au simțul realității afectat , fiind rupți de realitate, dezorientați, confuzi, incapabili să se concentreze, cu un discurs incoerent și delirant și negându-și boala. Sunt considerați izolați social, retrași, interiorizați, inadaptați social, egocentrici, nonconformiști, încăpățânați și perseverând în ideile lor, tăcuți, timizi, pasivi, neîncrezători. Bolnavii psihic sunt percepuți ca fiind inutili social și chiar o povară pentru cei apropiați și pentru societate în general, incapabili să muncească, incapabili să ducă o viață normală, neajutorați, au nevoie de ajutorul celorlalți, dependenți de alții sau de medicamente. (www.anti-stigma.ro)
În general, oamenii percep reacția societății față de bolnavii psihic ca fiind negativă și constând în marginalizare, evitare, izolare, stigmatizare, respingere, defavorizare. Bolnavii psihic pot fi și neînțeleși de către ceilalți, mai puțin tolerați, pot fi țapi ispășitori, sursă de amuzament, unora le trezesc curiozitatea.
Reacția pozitivă apare într-o mult mai mică măsură și constă în compasiune și conștientizarea că aceștia au nevoie de ajutor. Mai apar și considerații cu privire la felul în care societatea ar trebui să se comporte cu ei : ar trebui izolați, supravegheați permanent, tratarea lor este necesară, orice metodă fiind justificată pentru a-i potoli, trebuie tratați ca niște copii, iar statul și legea ar trebui să apere cetățenii de ei.(Enăchescu, 2004)
6. Perspectiva psihologică a bolii
Prezența unui bolnav mental ne lasă impresia unui deficit global, în schimbul căruia natura nu îi oferă nici o compensație; acest deficit se exprimă prin incapacitatea unui subiect derutat de a se repera în timp și spațiu, în conduita sa au loc întreruperi de continuitate, bolnavul se află în imposibilitatea de a-și depăși momentul în care este claustrat, deoarece conștiința lui este dezorientată, întunecată, limitată, fragmentată. Acest vid funcțional este umplut de un vârtej de reacții elementare ce par exagerate și mai violente prin dispariția altor comportamente.( Foucault, 2000)
Automatismele de repetare sunt accentuate, bolnavul răspunzând în ecou la întrebările ce i se pun, un gest declanșat se oprește pe neașteptate și se repetă la nesfârșit.
Limbajul interior invadează domeniul de exprimare al individului, care continuă cu voce scazută un monolog lipsit de sens din punctul de vedere al discuției curente și fără să aibă o persoană anume careia sa-i fie adresat. Pot apărea pe moment și reacțiile emoționale intense. (Foucault, 2000)
Prin urmare, nu putem interpreta patologia mentală în termeni prea simpli, doar din perspectiva funcțiilor abrogate. Boala nu este doar pierderea conștiinței sau o adormire a acestei funcții, o anulare a acestei facultăți. Psihologia secolului al XIX-lea invită la o astfel de descriere, pur negativă a bolii mentale, unde abordarea era cam simplistă, limitându-se la o descriere a aptitudinilor dispărute, la a enumera amintiri uitate în amnezii, la a analiza dedublări de personalitate, sintezele devenite imposibile. În fond, boala sterge, dar și subliniază, anulând pe de o parte, dar tocmai pentru că se exagerează în cealaltă parte. (Enăchescu, 2004)
Esența bolii nu sta doar în vidul pe care-l creează, ci în plenitudinea pozitivă a activităților de substituire care îl umplu. Ceea ce este foarte lesne de înțeles, este faptul că funcțiile dispărute și cele exagerate nu sunt de același nivel: ceea ce a dispărut sunt coordonatele complexe, conștiința cu deschiderile sale deliberate, jocul de orientare în timp și spațiu, tensiunea voluntară care reia și ordonează automatismele. Comportamentele păstrate și accentuate sunt segmentare și simple; este vorba despre elemente disociate, care se eliberează printr-o coerență scăzută. Sinteza complexă a dialogului este înlocuită de monologul fragmentat; sintaxa, care asigură sens propoziției, este diminuată (până la distrugere în cele mai grave cazuri), rămânând doar elemente verbale care oferă sensuri ambigue, polimorfe și labile. Coerența spațio-temporală, ce se ordonează în funcție de aici și acum, suferă o ruptură, în locul ei se formându-se un haos de locuri succesive și de momente insulare. Fenomenele pozitive ale bolii se opun celor negative, la fel ca și simplul complexului sau stabilul instabilului. ( Foucault, 2000).
7. Rolurile asistenței sociale în sănătatea mentală
Asistența socială este una dintre condițiile bunei funcționări a societății democratice, aceasta desemnând un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au, prin mijloace și eforturi proprii, posibilitatea de a conduce un mod de viață decent. (Roth-Szamoskozi 2003).
Asistența socială este o activitate profesională, orientată către oferirea de ajutor persoanelor aflate în situația incapacității de acomodare la cerințele societății, nu se pot încadra în muncă, ajung la comiterea de acte dăunătoare altora, sau comit alte abateri de la așteptările din partea familiei, a grupului sau comunității. (Roth-Szamoskozi 2003).
Asistența socială în domeniul sănătății mentale se află încă la început. Competența profesioniștilor (asistenți sociali) care lucrează în spitalele specializate pe oferirea serviciilor psihiatrice, este pusă sub semnul întrebării, lucru confirmat de un asistent social care a fost invitat la un seminar din anul II de studiu. Un profesionist în domeniul sănătății mentale este acea persoană care oferă servicii cu scopul de a îmbunătăți sănătatea mentală a unui individ sau de a trata o boală mentală (exemple: psihiatri, psihologi clinicieni, asistenți sociali clinicieni)
Profesioniștii din domeniul sănătății mentale pun diagnostice folosindu-se de diferite metodologii, însă majoritatea se bazează pe istoricul cazului și pe metoda interviului. Psihoterapia și medicația psihiatrică sunt cele două mari modalități de tratament, împreună cu intervenția suportivă. Tratamentul poate fi și involuntar, acolo unde legislația o permite.(www.anti-stigma.ro)
8. Cercetarea calitativă
Cercetarea va fi efectuată pe două cazuri în care persoanele au probleme de sănătate mentală și beneficiază de suport psiho-social, în cadrul fundației Estuar din Cluj-Napoca. Problemele lor au început odată cu simptomele bolii și au continuat cu diagnosticarea, în urma căreia au resimțit efectele stigmatizării sociale, care constau în etichetarea din partea celorlalți și probleme în găsirea și menținerea unui loc de muncă.
În vederea realizării cercetării, am folosit ca punct de pornire următoarele întrebări:
Care este modul beneficiarelor de a se raporta la boală?
Cum fac ele față efectelor stigmatizării cu care se confruntă?
8.1 Metodologia și obiectivele cercetării
Metodologia cercetării: interviul, observația, cercetarea documentelor, studiul de caz.
Obiectivele cercetării:
identificarea persoanelor care sunt cel mai puternic afectate de stigmatizare
identificarea beneficiarilor cu tendințe de autostigmatizare
evaluarea nevoilor sociale ale beneficiarelor
evaluarea calității vieții sociale a beneficiarelor
8.2 Studiu de caz (I)
8.2.1. Prezentarea clientei și a problemei
Date despre clientă:
Nume și prenume: M.C.
Data nașterii: 2 septembrie 1969, 39 de ani
Locul nașterii: Cluj-Napoca
Stare civilă: necasatorită
Domiciliul actual: Cluj-Napoca
Ocupație: pensionară (de boală)
Statutul social:
pensie de invaliditate
grad de handicap accentuat, cu necesitatea protecției speciale
nu este pusă sub nici un fel de interdicție
beneficiază de drepturile conforme legii 448/2006
Scopul pentru care a venit la fundație:
C. a apelat la această fundație pentru a-și îmbunătăți abilitățile de relaționare cu oamenii și pentru a-și lărgi rețeaua socială.
Din punctul de vedere al specialiștilor, ea are nevoie de recuperare, readaptare și integrare socială.
Problema din perspectiva beneficiarei:
Problema ei este boala cu care se confruntă, despre care ii vine greu sa vorbească. Aceasta a debutat undeva în jurul vârstei de 17 ani și mi-a mărturisit că ea crede că din cauza unei palme puternice pe care a primit-o de la tatăl ei, din cauză că nu a vrut să scrie la examenul de treapta dintre clasele a X-a și a XI-a.
Problema din perspectiva specialistului:
Specialistul (psihologul) de la fundație este și el de părere că principala problemă a lui C. este într-adevăr boala, însa aici toți beneficiarii au venit din această cauză, lucru care duce la diminuarea problemei din start. Principalul ramâne tendința ei de a se considera superioară din punct de vedere intelectual și de a se juca de-a diagnosticatul celorlalți bneficiari. Ea nu suportă să i se spună că nu are dreptate sau ca nu e bine informata într-un domeniu, mai ales în cel al psihologiei sau psihiatriei.
Motivația de a colabora cu specialiștii:
C. dorește ca simptomele bolii ei să se amelioreze și urmează întocmai medicația primită de la psihiatru, însa ceea ce o motivează pe ea mai mult este atracția spre domeniul psihologiei, plăcere pe care a și mărturisit-o. Tot ce ține de senzaționalul psihicului uman o încantă; una dintre dorințele ei nerealizabile fiind să studieze psihologia și să lucreze chiar în domeniu.
8.2.2. Istoria problemei
Debutul bolii:
Boala a început la vârsta de 17 ani, cel mai probabil din cauza comportamentului tatalui ei, care întotdeauna a fost dur cu ea, supraprotector și a încercat să-i manipuleze gândirea și deciziile. Beneficiara susține că boala ei a început de la acea palmă puternică primită de la tatăl ei în urma nesupunerii, când a simțit cum creierul i se topește și curge așa…(după care i se citește o scurtă expresie de groaza pe față). După acest episod a fost internată prima dată în spital, unde a petrecut 6 săptamâni.
C. nu poate povesti fluent ce i s-a întamplat în spital, ea își amintește doar că se trezea din când în când și-și vedea perfuzia de pe braț, în rest totul îi apăre sub forma unor fotografii; în orice caz nu îi face plăcere să discute despre asta, și tocmai de aceea nici nu am forțat nota.
Din ce și-a mai amintit C. despre debutul bolii din adolescență este că începea să salute pe toată lumea și să râdă din senin ca o…(și aici face acel gest de mișcare rapidă a mâinii ridicate la nivelul frunții). Faptul de a saluta pe toată lumea, aflându-se la țară, nu este un gest care să mire pe cineva, doar cu toții știm că la țară toata lumea se cunoaște, însă ea a zis că și dupa mutarea la oraș făcea același lucru, gest care în mediul urban, într-adevăr, se poate interpreta altfel.
Diagnosticul și manifestarea bolii:
C. a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, iar înainte de a se interna, de fiecare dată, boala își face apariția prin stări de neliniște și astenie marcante, insomnie, apoi apar ideile delirante paranoide de persecuție, de urmărire și chiar halucinații auditive.
Urmările acestor simptome sunt contradicțiile interioare, tensiune intrapsihică și tensiunea personalității care duc spre o expresie exterioară rigidă, voce stinsă, încapațânare în a face doar ce vrea ea, atitudine ofensivă, spirit caustic.
Înscrierea la fundația Estuar:
Am ințeles că ea a fost beneficiara altei organizații neguvernamentale, dar aceasta s-a desființat, și atunci a fost îndrumată spre Estuar, de către specialiștii de acolo. Ea este printre cei mai vechi beneficiari ai fundației Estuar și se pare că activitățile de aici îi fac mare plăcere și ocupă un rol deosebit de important în viața ei.
8.2.3. Nevoile și resursele
Caracteristici emoționale:
Stabilitatea emoțională este destul de problematică în cazul ei, dă o importanță deosebită la tot ceea ce se întamplă în jurul ei și uneori interpretează foarte subiectiv discuțiile și părerile altora. Răspunsurile pe care le dă și felul cum reacționează sunt trecute prin filtrul propriilor trăiri din acel moment.
Iși dorește ca cei din jur să-i acorde o atenție sporită și se simte ofensată dacă ceilalți nu-i iau în seamă sfaturile. Plăcerea ei pentru psihologie și psihiatrie este dusă la extrem prin faptul că joacă mereu rolul de specialist în diagnosticare, lucru care de cele mai multe ori îi deranjează pe ceilalți beneficiari.
C. este într-adevăr o persoană inteligentă, regretă și acum că nu a urmat o facultate, dar se consolează cu faptul că a urmat cursuri de psihiatrie, în urma cărora nu a dat nici un examen, din teama de eșec.
I se poate citi pe chip o adâncă tristețe atunci când spune că nu te angajează nimeni când aude că ai handicap mental… ceea ce o înfurie până la lacrimi (însă reușește să se abțină destul de bine). Tocmai din această cauză s-a descurajat și nu a urmat o facultate.
C. are o scăzută încredere în ceilalți, nu ii place să se destăinuie decât persoanelor despre care ea crede că o pot ajuta, în această categorie intrând psihiatrul și psihologul ei. Nu ii face plăcere să vorbească despre boala ei, tocmai de aceea nu am insistat pe acest subiect.
Caracteristici cognitive:
Potrivit unui test psihologic (Testul Raven), realizat la vârsta de 34 de ani, reiese că beneficiara are un nivel al inteligenței mediu spre bun (QI=106); tot de aici a rezultat că ea are dificultăți de concentrare a atenției și hipomnezie de fixare. În urma unor teste proiective de tip Szondi, au ieșit în evidență stările de anxietate, eul este posedat de obsesii împotriva cărora luptă. Cel de-al doilea test proiectiv (Koch) relevă o slăbiciune a eului, o ușoară supraestimare a sinelui, lentoare ideatică, inhibiții, instabilitate psiho-afectivă, tendințe paranoice, spiritul critic accentuat și vitalitate redusă.
Din propriile observații aș putea adăuga că C. are variații ale vitalității, dar de cele mai multe ori este cea mai energică dintre beneficiari. Această energie vine din faptul că i se acordă credibilitate și un rol important în cadrul revistei fundației Estuar, ea fiind și una dintre cele mai talentate persoane dintre cei care scriu partea de literatură a revistei.
Instabilitatea ei reiese și din faptul că testul Raven din anul următor a dezvăluit un nivel superior al inteligenței.
Motivația:
În cea mai mare parte se automotivează, dar este foarte importantă și părerea celorlalți despre persoana ei și despre activitățile întreprinse de ea. Are o bună capacitate de a prelucra feedback-urile. Îi face mare plăcere să i se dea dreptate și să fie apreciată public pentru ceea ce face, acest lucru motivând-o din plin. După recunoașterea meritelor se simte eliberată și actionează în mod pozitiv și creativ.
8.2.4. Calitatea relațiilor cu familia
Tabel nr. 1 Statutul social al familiei
Opinia beneficiarei:
Cele care au sprijinit-o și care o sprijină în continuare necondiționat sunt mama și sora ei, în ele are cea mai mare încredere. A relatat faptul că sora ei a fost la un examen în locul ei, atunci când a fost internată în spital, lucru prin care i-a dovedit că ar fi capabilă de orice pentru ea. Mama ei la fel, o iubește enorm și i-a demonstrat-o de foarte multe ori, însa tinde, uneori, să fie supraprotectoare și să-i conteste și cele mai lipsite de importanță decizii, pe care și un minor le-ar putea lua, și să o protejeze în mod excesiv, fapt ce o duce cu gandul că nu poate să facă nimic singură. Chiar și atunci când a vrut să-și schimbe mobila din cameră, nu i s-a dat voie, mama argumentând că e o mobilă valoroasă și nu poate fi schimbată cu prostiile din ziua de azi.
Cu tatăl ei, C. are o relație ceva mai rece. Nu-l poate ierta de când a primit palma accea de la el și nu-i place că el înca nu poate accepta diagnosticul care i s-a pus. Deși o ajută și o protejează și acum, C. nu apreciază ce face și-l acuză ca nu a lăsat-o să decidă ce școli să urmeze. C. întelege că tatăl ei a avut o viața grea și că aceasta este cauza pentru care el a fost mai distant de familie însă spune că asta nu e o scuză pentru comportamentul lui rece. Tatăl ei era profesor de atelier la o școală de băieți și își aduce aminte despre el că obișnuia să le dea câte o palmă băieților dacă greșeau.
De trei ani, de când are nepoțelul, C. spune că i s-a luminat viața; acest copil a ajutat-o enorm să-și revină din căderile ei, “este mai eficient decât 100 de ore de terapie sau decât medicamentele.”
Opinia familiei:
Familia beneficiarei s-a acomodat destul de greu cu situația lui C., lucru lesne de înțeles. La început nu au vrut să accepte că fiica lor suferă de o tulburare mentală, căci locuind la țara este cu atât mai greu de recunoscut; aici veștile circulă mult mai repede și rușinea este cu atât mai mare cu cât lumea e mai puțin educată în acest sens. Tatăl ei nici acum nu este împacat cu ideea. În jurul vârstei de 16 ani simptomele erau deja evidente și peste câtva timp au hotărât că trebuie să facă ceva pentru fiica lor. Au fost de acord că trebuie internată și că este nevoie de ajutor profesionist. Au învățat împreună cu ea despre aceste tulburări și au învățat că pot trăi cu această problemă.
Problema a fost cu atât mai gravă cu cât povestea s-a petrecut sub regimul comunist, care și el a participat la îmbolnavirea lui C. Medicamentele erau greu de procurat, lumea din jur era forte puțin educată și și mai puțin pregătită să îmbrațișeze ideea că fiica, sora, nepoata, colega sau eleva lor avea o asemenea problemă.
8.2.5. Nivelul interpersonal
C. susține că întotdeauna a avut probleme de adaptare; nu s-a putut obișnui cu mediul școlar încă din școala primară. Problema a continuat în gimnaziu și în liceu. Ea avea mereu dorința de a-și schimba mediul, situație cu care părinții nu au fost de acord. Chiar și cu locul de muncă i-a fost greu să se obișnuiască, de aceea a ales să renunțe la el.
Cel mai bine s-a putut adapta fundației Estuar, și de aceea nici nu a plecat, ea fiind beneficară de 10 ani aici. Este un loc unde se simte înțeleasă, luată în seamă, ascultată și se simte și utilă. Nici nu vrea să se gândească ce va face dacă fundația nu ar mai exista într-o zi.
Chiar dacă există unele neînțelegeri și tensiuni la fundație din cauza ei sau din cauza cuiva care a supărat-o, C. s-a obișnuit cu fiecare dintre beneficiari și ii tratează cât de bine cu putință. Îi pare rău când cineva pleacă și nu-i face foarte multă plăcere schimbarea, venirea beneficiarilor noi, însă încearcă să facă față.
8.2.6. Etape parcurse în direcția schimbării
Încă din adolescență, de cand i s-a descoperit problema, C. are parte de îngrijiri de specialitate. A fost internată de cate ori a fost nevoie în spital și a urmat și terapiile necesare cu medici psihiatri și cu psihologi. Diagnosticul pus nu este o tulburare ușoară și C. este conștientă de acest lucru. Ea însăși s-a acomodat foarte greu și a aceeptat cu dificultate că suferă de o tulburare mentală, însă a avut mereu conștiința bolii. Îi vine foarte greu și astăzi să vorbească despre debutul bolii și prin expresia feței comunică faptul că i se pare nedrept că tocmai ei i s-a întamplat acest lucru.
Frecvența internărilor este de două ori pe an, iar relația cu policlinica și cu spitalul sunt activate ori de câte ori este nevoie.
8.3 Studiu de caz (II)
8.3.1. Prezentarea clientei și a problemei
Date despre beneficiar:
Numele beneficiarei: N.S.
Data nașterii: 18 septembrie 1986, 22 de ani
Locul nașterii: Brașov
Domiciliul actual: Huedin, jud. Cluj
Ocupația: studentă la facultatea de Psihopedagogie
Scopul evaluării:
Scopul este acela de a o ajuta pe beneficiară în lupta împotriva tulburării (schizofrenie afectivă cauzată de tulburări emoționale – interiorizare, suferite la vârsta adolescenței) cu care se confruntă și de care este pe deplin conștientă, tocmai de aceea a apelat la serviciile unui medic specialist și la ajutorul Fundației Estuar.
Problema din perspectiva beneficiarei:
S. își cunoaște diagnosticul, schizofrenie afectivă, și nu are rețineri în a recunoaște acest lucru. Problemele cele mai mari cu care spune ca se confruntă este aceea că nu are încredere în forțele proprii și este nemulțumită de propria persoană.
Problema din perspectiva specialistului:
Problema lui S. este aceea ca tinde să se autostigmatizeze și să se automarginalizeze, considerând că are o problemă prea evidentă și nu prea știe cum să-i facă față. Este o persoană introvertită și uneori are așteptări suprarealiste în ceea ce privește relațiile cu cei din jur. Beneficiara prezintă un handicap accentuat, însă nu în formă permanentă.
Motivația beneficiarei de a colabora cu specialiști:
S. dorește sa-și amelioreze situația prin socializarea cu alte persoane cu probleme asemănătoare și a aflat ca la această fundație ar putea cel mai bine să-și realizeze scopul.
8.3.2. Istoria problemei
Cum a debutat problema (boala)?
Boala a debutat în jurul vârstei de 15 ani, prin faptul că a căzut într-o stare de profundă depresie și descurajare.
Cum a ajuns la Fundația Estuar?
A ajuns aici prin recomandarea de către medicul curant, după ce, în prealabil a căutat, împreună cu familia ei, centre de specialitate.
Ce informații are despre ceea ce va urma?
S. știe că aici va fi acceptată, că își va putea desfășura activitățile fără ca cineva să creadă despre ea că este diferită în sensul negativ al cuvântului.
8.3.3. Nevoile și resursele
Caracteristici emoționale:
S. are nevoie să-i simtă mai aproape pe părinții ei, chiar dacă aceștia o ajută și o susțin necondiționat (aceștia trebuie să-i ofere de 2 ori mai multă atenție decât unui copil normal), diagnosticul ei fiind schizofrenie afectivă. Are nevoie să învețe cum să-și facă prieteni și cum să-i păstreze, să învețe cum să-și exprime furia și cum să o stăpânească, pentru un echilibru emoțional sănătos.
S. este o fire timidă, depresivă, are nevoie să-și exprime liber sentimentele reale, să învețe să fie mai veselă și mai optimistă, să se ferească de gândurile ciudate care uneori merg și spre sinucidere, însă nu atât de mult încât sa o pună în practică.
Caracteristici cognitive:
S. are probleme minore în ceea ce privește atenția, însă puterea de concentrare asupra a ceea ce se discută este destul de scăzută. Nu are probleme cu memoria.
Motivația:
Încearcă să facă lucruri care să îi bucure pe cei din jur, fericirea acestora oferindu-i motivația de a merge mai departe. În schimb are nevoie de încurajări și de susținere în activitățile pe care le întreprinde, un rol important având aici familia.
8.3.4. Calitatea relațiilor cu familia
Tabel nr. 2 Familia – statutul social
Opinia beneficiarei:
Relația cu membrii familiei sunt descrise ca fiind bune, familia este atentă cu ea, este furnizor de suport și sprijin necondiționat, însă uneori devine supraprotectivă. Aici se află într-un mediu cald, bazat pe acceptare și întelegere. Cu fratele se înțelege mai bine, fiind mai apropiați ca vârstă, și de bunica ei se simte foarte apropiată.
Opinia familiei:
Din punctul de vedere al părinților, relația cu ea decurge foarte bine, au o atenție sporită în cazul ei și sunt îngrijorați pentru bunăstarea fetei lor. Doresc tot ce e mai bine pentru ea și spera ca aici să-i fie rezolvate cât mai multe probleme.
8.3.5. La nivel interpersonal
S. și-a făcut prietene și la facultate, însă fiind nevoită să-și înghețe primul an, și reluând cursurile anul următor, a pierdut legătura cu acestea. Cu noile colege simte că nu se poate înțelege foarte bine, nu se simte total integrată.
Printre beneficiarii Fundației Estuar se simte în largul ei, se simte înțeleasă și se bucură că nu iese neapărat în evidență, putând totuși sa se exprime liber și să se simtă ascultată.
Are o relație specială cu unul dintre beneficiarii Fundației, o relație de prietenie, care o ajută foarte mult și îi produce multă bucurie, însă mereu îi este teamă să nu facă ceva ce ea poate considera un păcat (chiar și prin faptul de a accepta o floare a crezut la început că ar putea face un păcat).
Relația cu angajații Estuarului este excelentă, aici fiindu-i respectate pe deplin drepturile și părerile, indiferent de cum ar fi acestea. Simte un sprijin imens din partea acestora.
8.3.6. Etape parcurse în direcția schimbării
Boala a început undeva în jurul vârstei de 15 ani, atunci familia dându-și seama că fiica lor are nevoie de ajutor specializat. Ea a fost internată în spital timp de 3 săptămâni, diagnosticul fiind depresie profundă. De atunci a fost sprijinită de medicul de familie care i-a recomandat vizite la psiholog și chiar la psihiatru.
În prezent urmează tratament medicamentos și urmează activitățile Fundației Estuar, unde gasește sprijinul necesar. Problema e ca nu poate veni chiar în fiecare zi, nici chiar săptămânal, fapt ce duce de fiecare dată la nevoia de puțin timp pentru a se acomoda cu atmosfera din interiorul organizației.
În urma participării la grupurile și activitățile organizatiei, ea a reușit să-și îmbunătățească unele abilități: de coping, de integrare, de socializare. Încrederea în sine a crescut, senzația de singurătate s-a diminuat odată cu creșterea rețelei sociale care îi oferă suportul moral atât de important în cazul ei.
Consilierea individuală și interacțiunea cu ceilalți au făcut-o să diminueze impresia despre sine că este „nebună”. Respectul și încrederea în sine sunt pe cale să apară, din ultimele discuții cu ea.
Pentru viitor ea își propune să continue studiile și pe urmă ar dori să-și găsească un loc de muncă, planuri care sunt perfect normale pentru o persoană de vârsta ei. În realizarea acestora va avea parte de sprijinul necondiționat al familiei și de cel al fundației din care face parte, aici fiind condiționată doar de prezența ei la activitățile ce au loc aici.
Pentru o prezență cât mai bună în cadrul activităților fundației, ideal ar fi găsirea unei locuințe aici, în Cluj-Napoca, lucru care ar ajuta-o enorm și pentru o frecvență mai ridicată la cursurile facultății. Fratele și bunica ei ar putea-o ajuta să nu se simtă singură aici.
Cel mai mult, S. are nevoie de înțelegere, de sprijin moral și de puțin impuls pentru ca ea sa se poată desfășura liber. Necunoscătorii nu și-ar da seama ca ea ar avea vreo problemă deosebită, lucru care nu este foarte departe de adevăr, căci, dacă privim in ansamblu, noi toți avem nevoie de căldură, acceptare, înțelegere, sprijin și, din când în când cate un mic impuls pentru a merge mai departe.
Există mulți tineri în situația ei, care nu au fost diagnosticați, și care nu vor fi niciodată; acest lucru nu e neapărat unul bun, deoarece lipsa unui diagnostic înseamnă implicit și lipsa de ajutor în recuperarea lor. Cei mai mulți ajung la ultima soluție și cea mai disperată – sinuciderea; și atunci ne întrebăm: merită statutul nostru de oameni normali acest sacrificiu?
8.4. Interpretarea datelor cercetării calitative
Prin interacțiunea mea cu beneficiarii fundației Estuar, am ajus la concluzia că cel mai puternic afectate de stigmatizare sunt S. și C. Beneficiarele prezintă și un grad ridicat de autostigmatizare.
C. are o personalitate colerică, se implică foarte mult în ceea ce face, dă importanță persoanelor din jur, astfel încât poate fi numită, pe bună dreptate, sufletul multor activități ce au loc în cadrul fundației. Îi place să fie în centrul atenției, însă, în aceeași măsură îi este frică de eșec. Ea este cea care cere feedback-ul, însă când acesta este negativ, ea protestează și încearcă din suflet să-și explice toate acțiunile.
Bazându-mă pe interacțiunile cu ea și pe observarea ei, uneori neintenționată, ea fiind o fire care iese ușor în evidență, pot spune că C. se simte stigmatizată, chiar și stunci când nu este cazul – deci tinde și mai mult catre autostigmatizare.
Autostigmatizarea reiese și din faptul că, din momentul în care i s-a pus un diagnostic, ea a cedat mult prea ușor izolării, chiar autoizolării, ea mai mult s-a simțit pe sine nebună decât au considerat-o ceilalți. Putea să lupte mult mai mult cu boala, a renunțat cu ușurință și la locul de muncă în favoarea pensiei de boală.
Fără a dori să fiu prea exigentă sau prea critică la adresa persoanei ei, pot spune ca și-a îmbrățișat prea rapid statutul ei de bolnavă mental și parcă a beneficiat de pe urma protecției oferite de legislația care susține bolnavii mental. Ea a ales să facă față lumii cât de puțin cu putință și să își găsească liniștea refugiindu-se în familie și strict printre persoanele cu același statut ca și ea.
Eschivarea din fața competițiilor poate fi explicată prin forma ei de gândire conform căreia, dacă se ferește de competiție, implicit este ferită și de eșec, un eșec, ce-i drept, mult mai greu de suportat de către un bolnav mental decât de o persoană sănătoasă.
De pe urma interacțiunii cu societatea, C. s-a ales cu o percepție de sine defectuoasă, pe de o parte, unii medici psihiatri și psihologii cu care a colaborat de-a lungul anilor, au considerat-o sănătoasă, ea subliniind în cadrul unui grup că mai mulți specialiști au spus despre ea că se preface, ca e sănătoasă și doar face pe bolnava mintal, lucru care nu părea că o deranjează, din contră, C. zâmbea când povestea despre aceste lucruri. Faptul că zâmbea, scoate în evidență dorința lui C. ca într-o zi să se trezească și să-și spună sunt normală și vreau să mă priviți ca pe un om normal și inteligent, capabil să fac orice! Pe de altă parte, atunci când s-a simțit normală și capabilă și când a vrut să se angajeze într-un domeniu care i-ar fi produs mare placere, a fost refuzată, din următorul motiv: într-adevăr anunțul acesta spune că angajăm oameni cu handicap, însă nu cu handicap mental.
C. a intrat pe deplin în contact cu etichetarea și acest lucru a marcat-o. În percepția de sine acest lucru a devenit dominant, ea are tendința de a-și minimaliza nivelul de inteligență. Se ghidează după o gândire neconstructivă și anume că „degeaba e inteligentă dacă asta nu o ajută la nimic”.
S., chiar dacă nu pare la prima vedere, este o fire deosebit de puternică. Ea nu se lasă învinsă de această boală, dovadă fiind faptul că, deși a avut câteva spitalizări care i-au împiedicat planurile și activitățile, a reușit să se stabilizeze emoțional și să-și reia viața de unde a lasat-o. Pe ea, în comparație cu C., o ajută și vârsta.
Chiar dacă simptomele bolii o demotivează și chiar dacă are o personalitate nu foarte bine conturată, S. nu se lasă ușor învinsă de boală. Faptul că își cunoaște calitățile, este de fiecare dată un punct de pornire în ceea ce vrea să facă în continuare.
8.5 Concluzii
În urma analizei datelor studiului calitativ, aș putea răspunde întrebărilor de cercetare prin aceea că beneficiarele au fiecare un mod propriu de a de a se raporta la boala lor mentală: în timp ce C. se refugiază în a învăța cât mai multe despre psihicul uman, acest interes materializându-se doar în propria satisfacție că este bine informată, S. dorește să învețe un comportament normal și să uite că suferă de o boală psihică.
Urmările stigmatizării, în cazul lui C., au constat în renunțarea la locul de muncă și acceptarea statutului de pensionară de boală, iar S. a renunțat la un an de facultate în favoarea primirii de ajutor profesionist. C. a ales să se refugieze în familie și în prietenii de la fundație, dorind cît mai puțin contact cu lumea normală, iar S. ar dori să demonstreze lumii din jur că este talentată și că poate lupta cu succes împotriva bolii ei.
Beneficiarele au nevoie de o frecvență mai ridicată la activitățile fundației și de o implicare mai mare în temele și problemele puse în discuție. Ele trebuie să se convingă că ceea ce fac e spre binele lor și să-și dezvolte încrederea în instituțiile pe care societatea le-a pus la dispoziția persoanelor cu tulburări mentale.
Un lucru pozitiv este acela că ambele sunt conștiente că au o problemă și e bine că au apelat din timp la ajutor. Acest fapt denotă că au niște familii preocupate de soarta lor și prin urmare au un punct de sprijin în dorința lor de schimbare în bine.
Problemele lor principale sunt, după părerea mea, percepția greșită a propriei persoane și a lumii înconjurătoare și relaționarea cu cei din jurul lor. Cu sprijinul profesioniștilor de la fundație și cu cel al voluntarilor și practicanților, schimbarea situației lor va deveni o realitate.
9. Îmbunătățirea situației beneficiarelor (intervenție)
9.1 Obiectivele intervenției, planul de lucru, metode, tehnici și instrumente utilizate în intervenție
Obiectivele intervenției:
reducerea tendinței de autostigmatizare
întărirea încrederii în propria persoană
îmbunătățirea relațiilor dintre beneficiarele vizate și ceilalți beneficiari
oferirea unei perspective clare a lumii de afară
Planul de lucru:
evaluarea relațiilor sociale ale beneficiarelor
participarea ca voluntar la grupurile de suport
coordonarea unor grupuri de suport
evaluarea rezultatelor obținute
Tabel nr. 3 Metode, tehnici și instrumente utilizate în intervenție
9.2 Relațiile sociale ale beneficiarelor
Cu beneficiarele S., în vârtsă de 22 de ani și C. de 39 de ani, am avut plăcerea să mă întâlnesc de multe ori în cadrul unor grupurilor la care am participat și altele pe care le-am coordonat. Am observat la ele ceva special, care mi-a atras atenția asupra lor în mod deosebit. Ambele suferă, în moduri diferite de pe urma stigmatizării celorlalți, stigmatizare pe care uneori o exacerbează, deci pot spune ca ele suferă mai mult de autostigmatizare.
În cazul lui S., relațiile cu familia sunt foarte bune, aceștia o spijină și o ajută atât cât le stă în putință. Problema ei vine din faptul că până acum obișnuia să se interiorizeze, iar acum dorește să fie ascultată și luată în seamă, vrea să-și facă mulți prieteni, să se comporte obișnuit și să-și etaleze talentele, mai ales pe cele muzicale, care îi produc foarte multă plăcere. S. mai vrea să-și îmbunătățească abilitățile de comunicare și relaționare cu cei din jur și să învețe cum să-și mențină prieteniile pe care o să și le facă de acum încolo.
S. este o persoană foarte inteligentă, ea a venit la fundație foarte bine informată despre ce i se întâmplă și-și cunoaște foarte bine nevoile, lucru care a ajutat-o foarte mult în progresul ei care este unul real.
Cazul lui C. este puțin mai complicat, deoarece ea are deja o vârstă la care și-a fixat unele idei și concepții despre viață care vor fi mult mai greu de schimbat. A trecut deja prin foarte multe experiențe legate de boala ei, de procesul de recuperare, a avut și are în continuare foarte multe contacte cu medici psihiatri și cu psihologi. A făcut aceste lucruri pentru a-și satisface interesul pentru psihologie și psihiatrie, însă nu a ajuns să dea examenul final pentru obținerea unei diplome. Susține că nu a făcut acest lucru pentru că oricum nu ar angaja-o nimeni în acest domeniu.
C. se poate baza pe sprijinul mamei și al surorii, acestea pot constitui o resursă în a o convinge să facă o schimbare în statutul său de pensionară de boală în favoarea unui statut social mai motivant, deoarece vârsta îi permite din plin să-și schimbe prioritățile și să facă ceva constructiv pentru îmbunătățirea propriei sănătății mentale.
Relația cu specialiștii este bazată pe încredere și împărtășire totală din partea beneficiarei, însă doar în sensul în care ea este foarte interesată de domeniul psihologiei și psihiatriei. Apare uneori chiar și o ușoară invidie pe statutul specialiștilor, în sensul că C. și-ar fi dorit o carieră ca psiholog sau psihiatru. Pentru psihologul ei, care este angajat al fundației, C. are respect și îi ascultă cu atenție sfaturile și feedback-urile, însă îi contestă unele decizii și chiar dă impresia că se simte superioară acestuia din punct de vedere intelectual, invocând o mai mare experiență printre bolnavii mentali.
În cazul lui C.o altă problemă o constituie relații pe care ea le simte tensionate între ea și tatăl ei, lucru care s-ar putea soluționa în cadrul ședințelor lunare cu aparținătorii beneficiarilor, la care poate participa doar personalul angajat al fundației. C. mai are și unele probleme de comunicare cu ceilalți beneficiari, de multe ori interpretează greșit, nu face față criticilor și de aici se nasc conflicte pe care ea le rezolvă prin discuții aprinse, chiar ceartă.
Ambele beneficiare au o rețea socială concentrată mai mult în jurul familiei și a fundației. S. are totuși o rețea mai extinsă, datorită faptului ca ea urmează o facultate și are o relație foarte bună cu bunica ei. Lui C., în schimb, îi sunt de ajuns prietenii pe care îi are și nu intenționează să-și lărgească rețeaua socială, fiind sigură că nu s-ar putea integra, lucru pe care l-a încercat în trecut la locul de muncă, dar nu a reușit, alegând să renunțe la acesta.
Pentru a permite formarea unei imagini sintetice despre contextul social al celor două beneficiare, vor fi prezentate hărțile ecologice, care vor descrie subsistemele majore din mediul de viață. (vezi anexele 3 și 4)
Prin harta eco se va urmări:
identificarea relației cu membrii familiei
identificarea altor persoane sau subsisteme din mediul social al beneficiarelor
natura relației cu aceștia
identificarea posibilelor resurse adiționale ce ar putea fi în folosul beneficiarelor
Intervenția la nivel de grup
Societatea însăși are la bază un sistem de grupuri de diverse dimensiuni, formale sau informale, care sunt fondatoare de valori, norme și legi pe care cei ce aparțin grupului aleg să le respecte. În cadrul acestora, unii ocupă poziții de conducere, iar alții de supunere, însă toată lumea este supusă influențelor pe care grupul le generează.(suport de curs grup si comunitate)
Incontestabil, grupul joacă un rol foarte important în evoluția unei persoane, constituind un mijloc de socializare și integrare socială și contribuie la transmiterea valorilor acelei societăți. Grupul oferă individului sentimentul de siguranță și de apartenentă, atât de importante în evoluția sănătoasă a personalității. În cadrul unui grup apar și posibilitățile de afirmare – o dorință pe deplin umană. Este o realitate faptul că munca în grupuri este folosită ca un mijloc de echilibru social și psihic.
Conceptul de grup nu poate fi asociat cu cel de masă, mulțime sau public, deoarece acestora le lipsește liantul comun; acestea trei din urmă sunt doar organizări efemere, formate pentru manifestări sau demonstrații de moment, care aderă la o idee comună, însă nu presupune interacțiune între membrii.
Sunt de părere că un prim scop al grupului este acela de a integra individul într-o societate cu care acesta dorește să se identifice. Aici, acesta poate să dea dovadă de unicitatea și de valoarea pe care el o are. Totodată, grupul apare ca un mijloc și un loc al schimbării.
Deși grupurile pot fi formale sau naturale, existența primelor fiind gândită de specialiști, iar cele din urmă fiind fondate de beneficiarii înșiși, grupurile de la Fundația Estuar se situează undeva la mijloc. Aici grupurile sunt gândite de specialiști, însă participarea la diferte grupuri se face pe baza simpatiilor dintre participanți. Nimeni nu poate fi obligat să participe la vreun grup și este lăsat la latitudinea participanților dacă vor să rămână pană la sfârșit, însă odată ce au părăsit grupul, acestora le este interzis să revină, evitându-se astfel haosul.(eu am scris)
La fundație există atât grupuri de suport cât și grupuri terapeutice, la care practicanții și voluntarii au putut participa, în număr limitat, însă la cele din urmă, doar psihologul a putut fi coordonator.
Am participat atât la grupuri de ergoterapie, cât și la grupuri de relaxare prin artă, de comunicare, spirituale, de teatru care presupuneau jocuri de rol și sociodramă.
9.4 Rolurile asistentului social în intervenție
Coordonator de grup – în cadrul grupurilor de terapeutice și de suport;
Mediator – acesta mediază discuțiile, ceea ce se discută și eventualele conflictele care pot să apară;
Consilier – atunci când apar unele situații în care beneficiarii așteaptă un răspuns sau un sfat în problemele care apar din urma discuțiilor din cadrul grupului;
Educator social – ajută beneficiarii să-și imbunătățească unele abilități care sunt de folos în confruntarea problemelor de zi cu zi;
Planificator – asistentul social observă în cadrul grupului cu ce problemele se confruntă beneficiarii, pentru a planifica mai departe ce tip de intervenție va aplica pe acel beneficiar;
Evaluator – pentru a urmări progresele făcute de beneficiari sau eventualele blocaje în evoluție;
Acestea sunt rolurile pe care le-au adoptat asistenții sociali în grupurile la care am participat și eu. Rolurile pe care mi le-am asumat sunt cel de coordonator de grup, mediator și în unele cazuri, consilier.
9.5 Dificultăți întâmpinate
În cadrul multor grupuri am avut ocazia sa le observ pe cele două beneficiare și să le ajut în măsura în care mi-a fost permis de circumstanțe și de către specialiștii de aici. Nu am avut foarte multă libertate de acțiune și nici nu am dorit să adopt poziția de specialist, deoarece sunt conștientă că mai am foarte multe lucruri de învățat și de aceea, de multe ori am ales să mă comport ca un membru al grupului, pentru a mă putea integra mai ușor și pentru a putea să câștig încrederea oamenilor de aici. La început, cei de aici, m-au privit cu suspiciune, dar când au observat că și eu îmi împărtășesc problemele și că, și eu – om normal fiind – am totuși probleme.
Chiar dacă s-au obișnuit cu mine, și chiar dacă unii chiar mă simpatiză, am rămas cu eticheta – persoană normală, diferită de ei – persoane cu tulburări psihice, barieră care nici acum nu am putut să o înlătur.
Evaluarea intervenției
Evaluarea gradului de îndeplinire a obiectivelor
Tabel nr.4 Gradul de îndeplinire al obiectivelor intervenției
Evaluarea este făcută pe baza unei grile de observație (anexa 5) a comportamentului în cadrul grupurilor la care am participat ulterior. Pe o scală de la 1 la 5, obiectivele au fost îndeplinite după cum urmează: 1 – obiectiv neîndeplinit; 2 – obiectiv îndeplinit nesatisfăcător; 3 – obiectiv îndeplinit satisfăcător; 4 – obiectiv bine îndeplinit; 5 – obiectiv foarte bine îndeplinit.
9.6.2 Abilitățile dezvoltate de către beneficiare în urma intervenției
În cazul lui S., în urma intervenției, și-a dezvoltat abilitățile de comunicare și relaționare cu cei din jur, grupurile au ajutat-o să îi cunoască pe ceilalți și să nu mai aibă probleme de adaptare ori de câte ori vine la fundație. Nu mai are rețineri în a-și descoperi talentele în public – cântatul la vioară și cel vocal, aici la fundație existând un grup special pentru așa ceva, cel de muzică. Și-a adăugat un plus la abilitățile de coping; lumea înconjurătoare nu i se mai pare atât de mare și de înspăimântătoare.
C. a făcut progrese în privința comunicării și ascultării părerilor cerorlalți beneficiari. S-au rezolvat cu bine, cel puțin pentru o perioadă de timp, conflictele dintre ea și anumiți beneficiari cu care a avut probleme mai deosebite. I s-a dovedit că nu neapărat trece prin cele mai grave probleme ale vieții și că și alții, chiar și cei normali au problemele lor, poate chiar asemănătoare cu ale ei. Acum are puterea de a privi în ochii celorlalți fără să se mai simtă vinovată pentru situația în care este.
C. poate face acum diferența între stările de spirit ale oamenilor din jurul ei, atunci când aceștia doresc să îi comunice ceva, dat fiind faptul că ea considera uneori că cel care i se adresează, o face cu intenție rea. A reușit să-și dea seama că și tatăl ei o iubește și a iubit-o mereu, doar că are un fel anume de a-și evidenția sentimentele.
9.6.3 Pregătirea încheierii relațiilor cu beneficiarele
Timp de două semestre ( ianuarie – mai 2007 și noiembrie – iunie 2008) am fost alături de S., de C. și de ceilalalți beneficiari ai fundației. Aceștia știau că voi termina studiile și că relațiile vor avea un sfârșit. Dependența nu s-a instalat deoarece am păstrat imaginea asemănătoare cu a lor – cea de beneficiar, care și-a spus părerea sinceră și a dat un sfat când a fost nevoie, la fel ca toți ceilalți, singura diferență vizibilă fiind cea de coordonator de grup, când mi se oferea o atenție sporită.
9.6.4 După terminarea relației practicant – beneficiar
Deoarece am statutul de voluntar în Fundația Estuar, voi putea merge ori de câte ori voi avea timp la dispoziție, să vizitez beneficiarii sau să particip la activitățile derulate aici.
9.6.5 Concluzii asupra intervenției
Tulburările de care suferă beneficiarele au un grad accentuat și vor avea nevoie în continuare de tratament și terapie din partea persoanelor cu specializare în acest domeniu. Asistenții sociali și personalul de la fundație urmează cursuri de perfecționare ori de câte ori se ivește ocazia, atât în țară, cât și în străinătate și vor fi în măsură să îi ajute și mai mult pe cei care au nevoie de sprijin psiho-social.
În urma intervenției, consider că obiectivele propuse pentru soluționarea problemelor beneficiarelor au fost îndeplinite. Obiectivele mele nu au fost mărețe, dar au avut un efect pozitiv asupra celor două beneficiare, lucru pe care îl consider mulțumitor. Am vrut să-mi asum roluri mai importante în relația de ajutor cu beneficiarele, însă acest lucru presupunea mai multă experiență în acest domeniu, iar eu, ca student, nu am avut-o. Experiența cu beneficiarii fundației a fost una pozitivă din toate punctele de vedere.
10. Concluzii finale
Tulburările de sănătate mentală sunt asemenea unei săbii cu două tăișuri. Pe de o parte, simptomele bolii stau în calea unui stil de viață independent și a unei vieți de calitate.
Persoanele care suferă de tulburări mentale, se află astfel, în incapacitatea îndeplinirii cu succes a obiectivelor în viață, fiind puși în situația de-a face față simptomelor bolii. Pe de altă parte, au de-a face cu prejudecățile pe care le are societatea în privința tulburării lor, fapt ce duce la apariția stigmatizării. În mod ironic, discriminarea care rezultă de aici, poate avea același efect asupra persoanei în cauză – descurajarea.
Fără îndoială, mulți oameni care suferă de tulburări mentale, nu se află în incapacitatea de a avea o slujbă și o viață independentă din cauza simptomelor bolii, ci mai degrabă, acest fapt poate fi pus pe seama discriminării rezultate din concepția generală greșită despre boala mentală.
Printre victimele stereotipurilor se află și oamenii normali, care, prin faptul că stigmatizează, își neagă șansa de a-i cunoaște pe cei etichetați drept anormali.
Prin faptul că am intrat în contact cu acești oameni deosebiți, am avut plăcerea să îi cunosc și pot spune că nu există deosebiri substanțiale față de oamenii obișnuiți. Persoanele victime ale tulburărilor mentale pot fi ajutate cu succes să se recupereze și foarte multe dintre ele ar putea avea un loc de muncă normal și o viață obișnuită și independentă.
Prin lucrarea mea, am încercat să demonstrez că beneficiarii serviciilor de sănătate mentală sunt perfect capabili să primească și să asimileze ajutorul primit. Mulți dintre ei au nevoie doar de puțină înțelegere și atenție pentru a se simți mai încrezători în forțele proprii și pentru a avea încredere că undeva, acolo afară, cineva îi va înțelege și le va oferi oportunitatea și dreptul de a avea o viață normală.
11. Bibliografie
Becker, H. (1963). Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance. New York: The Free Press.
Bennett-Goleman, T., (2002). Alchimia emoțională, București, Editura Curtea Veche
Boudon, R., – (coordonator), (1997)., Tratat de sociologie – Cusson, M.., Devianța, București, Editura Humanitas
Bourhis, R. Y., Leyens, J.-Ph., (1997). Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri, Iași, Polirom
Coatu, C., (1998). Capacitatea de muncă a bolnavilor psihici-contribuții la o psihopatologie a activității, Teză de doctorat, Universitatea de Medicină și Farmacie Târgu-Mureș
Corrigan, P., Lundin, R., (2001). Don’t call me nuts! Coping with the stigma of mental illness, University of Chicago: Center for Psychiatric Rehabilitation
Crandall, C., (1995). Physical Illness Stigma and Social Rejection, British Journal of Social Psychology, The British Psychological Society
Enăchescu, C., (2004). Fenomenologia nebuniei, București, Editura Paideia
Foucault, M., (2000). Boala mentală și psihologia, Timișoara, Editura Amarcord
Goffman, E., (1975). Stigmate – les usages sociaux des handicaps, Institut de Travail Social
Link, B., Phelan, J., (2001). Conceptualizing Stigma, Annual Review of Sociology
Mitrofan, I., (coordonator), (2003). Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Iași, Editura Polirom
Mucchielli, A., (2005). Arta de a comunica, Iași, Editura Polirom
Neamțu, N., (2008). Practica Asistenței Sociale centrată pe individ și familie, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star
Neculau, A., (2004). Manual de psihologie socială, Iași, Editura Polirom
Ogien, A., (2002). Sociologia devianței, Iași, Editura Polirom
Roth-Szamoskozi, M., (2003). Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană
Tudose, F., Tudose, C., (2004). Abordarea pacientului in psihiatrie – ghid de lucrari practice (editia a II-a, revazuta si adaugita), București, Editura Infomedica
Yzerbyt, V., Schadron, G. (2002). Cunoașterea și judecarea celuilalt – o introducere în cogniția socială, Iași, Editura Polirom
www.anti-stigma.ro, updatat: 2008, consultat martie 2008
http://www.akmhcweb.org/Articles/StigmaisSocialDeath.htm, updatat: februarie 1993, consultat aprilie 2008
www.wikipedia.org/wiki/ Mental_disorder, updatat: iunie, 2008, consultat: iunie 2008
12. ANEXE
ANEXA 1
Ghid de interviu
Interviul a avut loc într-o sală separată, sala de consiliere a fundației, unde am avut parte de liniștea necesară interviului. Fiecare am stat pe cate un scaun, fără masă sau birou între noi, pentru a nu îi crea impresia că o interoghez.
Am numit interviul o simplă discuție, pentru a nu crea bariere în comunicare. I-am dezvăluit lui S. motivul pentru care vreau să ținem acest interviu – pentru că doresc să îmi fac lucrarea de licență pe cazul ei, iar ea a fost de acord.
La început am avut o conversație pentru detensionare, ea având unele probleme în a se deschide la început:
Ajuns bine cu trenul în Cluj?
Cum te simți astăzi?
Dorești să discutăm astăzi? Dacă te simți inconfortabil sau ești obosită, o putem lăsa pe altădată!
Fiind de acord să discutăm azi, am început cu întrebări despre diagnosticul, boala ei, înscrierea la fundație, lăsându-i opțiunea de a renunța la acel subiect dacă nu se simte confortabil:
Ce știi despre tulburarea ta?
Îți cunoști diagnosticul?
Cine te-a îndrumat spre fundația Estuar?
Ce știai despre ce urma să faci aici?
Ce sentimente aveai față de începerea activității aici?
Chiar dacă la început a fost mai greu, S. s-a deschis și a vorbit fără probleme despre situația ei. Am continuat cu discuții despre familia ei, prietenii și persoanele din jurul ei:
În ce relații ești cu familia?
Cum au reacționat în fața apariției tulburării tale?
Te-au sprijinit de la început?
Ce crezi tu despre prietenie? Care e importanța ei în viața ta?
M-am interesat apoi de acomodarea în cadrul fundației:
Ai reușit să te acomodezi la fundație?
Cum se comporta angajații și ceilalți beneficiari aici?
Timpul de lucru a fost de 45 de minute, pentru a nu o obosi sau plictisi pe S.
I-am mulțumit pentru timpul acordat și i-am mărturisit că mi-a făcut mare plăcere discuția cu ea.
ANEXA 2
Ghid de interviu
Interviul cu C. a avut loc tot în sala de consiliere, din cauza gălăgiei din celelalte camere, fiind pauză între două activități.
Interviul s-a desfășurat sub formă de discuție, însă mi-am permis să fac notițe, chiar C. fiind cea care m-a sfătuit să scriu, ca să nu uit, ea fiind foarte obișnuită cu aceste lucruri.
C. părea foarte senină, calmă, cu mare interes pentru discuția ce a urmat, deci am început cu întrebări despre diagnosticul și tulburarea ei:
Cum ți-ai dat seama că este vorba despre o tulburare mintală?
La ce vârstă a început?
Ți-ai dat seama din ce cauză a început totul?
La întrebarea despre evoluția bolii am renunțat, C. dând semne că nu-i face plăcere să discute despre acest subiect. Am continuat cu familia și prietenii pe care ii are:
Familia ta și-a dat seama de la început că este vorba de o tulburare?
Cum s-au obișnuit cu aceasta?
Au fost alături de tine?
Tatăl tău s-a obișnuit cu faptul că fiica lui suferă de o astfel de tulburare?
Am pus în discuție aceste probleme, pentru că mi-am dat seama ca nu o vor deranja. La final am întrebat-o despre relațiile ei cu fundația și oamenii de aici:
Simți că ești înțeleasă aici?
Îți sunt respectate drepturile?
Cu ceilalți beneficiari te înțelegi bine?
I-am mulțumit și lui C. pentru timpul acordat și i-am cerut scuze pentru eventualele neplăceri cauzate de întrebări.
ANEXA 3
Ecoharta în cazul lui S:
Legendă:
Relație bună în ambele sensuri
Relație de susținere dintr-un singur sens
Relație întreruptă
Relație de neîncredere
AXEXA 4
Ecoharta în cazul lui C:
Legendă:
Relație bună din ambele sensuri
Relație întreruptă
Relație de neîncredere
ANEXA 5
Grilă de observație
Relația cu propria persoană:
Perceperea propriei persoane
Respectul de sine
Maniera în care se prezintă
Plasarea cronologică și spațială (vârstă, apartenență, adresă)
Curajul în alegerea și abordarea unei activități
Reacțiile în fața produsului activității
Atitudinea față de activitate
Relațiile cu ceilalți:
Comunicarea verbală (cu ceilalți beneficiari, cu personalul, cu voluntarii)
Comunicarea nonverbală (gesturi, mimică, privire)
Modul de a se adresa și de a răspunde
Atitudinile față de ceilalți (cooperare, izolare, agresivitate, instabilitate)
Modul de exprimare a sentimentelor față de ceilalți
Relațiile cu persoanele din afara fundației:
Relaționarea cu voluntarii noi
Atitudinile față de voluntarii noi
Reacțiile la posibilele întâlniri cu un angajator
Exprimarea sentimentelor față de o persoană normală
=== cuvant inainte ===
Cuvânt înainte
Având un deosebit respect pentru unicitatea ființei umane, am ales să nu lucrez cu partea statistică a muncii de asistent social și să nu tratez oamenii ca pe niște procente într-un tabel, pentru că am lucrat cu oameni care deja suferă din cauza lipsei de importanță în viața socială normală. Lumea de astăzi se bazează pe cât mai multă eficiență, cât mai mult randament și pragmatism și tinde să uite adevăratele valori ale universului uman; uită să aibă timp să acorde atenție diversității, sentimentelor.
Uităm să ne bucurăm de simplitatea vieții și să luăm lucrurile așa cum sunt, făra să le condamnăm și fără să le trecem prin prisma propriilor noastre exigențe. Ei bine, lumea lor, a celor cu tulburări mentale, este diferită; ei iși reclamă, în mod uneori inconștient, dreptul de a fi om, dreptul de a-și lua un timp numai pentru ei.
Nu mai este nevoie să spun că suferințele lor sunt deosebite și că trec prin momente extrem de dificile din cauza simptomelor bolii și din cauză că cei normali îi etichetează, îi discrimineaza și le neagă multe drepturi, pentru că deja aceste lucruri le știm sau ni le putem închipui. Ce este însa de admirat la ei, este faptul că atunci când sunt împreună, realizează că sunt niște oameni deosebiți și că, de fapt, ei nu sunt niște ciudățenii ale naturii, ci pur și simplu fac parte din diversitatea umană, care la rândul ei este un lucru normal.
Ceea ce nu este normal, este ca noi să credem altceva decât ei, lucru care din păcate se întamplă; din cauza ignoranței în primul rand, acești oameni au de suferit, pentru că este anormal să consideram că e vina lor că suferă de aceste tulburări. În foarte multe lucrări de specialitate putem găsi referiri la faptul că boala mentală nu se deosebește cu nimic de o boala somatică, și că poate fi la fel de bine tratată, atât cu medicamente cât și cu diverse terapii. Cu ce sunt aceste terapii diferite de terapiile de recuperare ale persoanelor care au suferit un accident? Răspunsul e simplu: cu nimic! Ceea ce diferă este probabil timpul în care un bolnav mintal se recuperează, dar în final, cine suntem noi ca să avem dreptul să numărăm lunile sau anii de care a avut cineva nevoie pentru a se însănătoși? Această problemă și-o pun angajatorii atunci când un fost bolnav mintal se prezintă la un interviu, și atunci apare întrebarea: unde este dreptul la șanse egale?
Pentru a putea avea o părere și pentru a putea judeca dacă cineva este normal sau anormal, trebuie să existe niște standarde foarte bine întipărite în mentalitatea comună. Aceste standarde sunt create de oameni și la fel de bine pot fi schimbate în favoarea oamenilor. Cauza pentru care aceste concepții nu se schimbă este frica de a ne gândi că într-o zi și noi am putea suferi o cădere nervoasă care să ducă la o boală mintală, și atunci preferăm să nu ne gândim deloc la acest aspect și prin urmare să-l ignorăm și să-l punem la un loc cu lucrurile rele care trebuie lăsate la o parte.
De aici pornesc problemele din cauza cărora o persoană cu tulburări mentale nu ar trebui să sufere: ignoranță, marginalizare, etichetare, nerespectare a drepturilor, stigmatizare și autostigmatizare.
=== hartile eco anexe ===
ANEXA 3
Ecoharta în cazul lui S:
Legendă:
Relație bună în ambele sensuri
Relație de susținere dintr-un singur sens
Relație întreruptă
Relație de neîncredere
AXEXA 4
Ecoharta în cazul lui C:
Legendă:
Relație bună din ambele sensuri
Relație întreruptă
Relație de neîncredere
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stigmatizarea Persoanelor CU Probleme DE Sanatate Mintala (ID: 155704)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.