. Stidiu Teoretico Metodologica Privind Gestionarea Componentei Simbolice A Securatatii Nationale

CUPRINS

Introducere

Problema studiului componentei simbolice a securității naționale și, corelat, cea a agresiunilor simbolice a fost atinsă de literatura de specialitate mai mult tangențial. Un efort coerent de cercetare orientat spre definirea „componentei simbolice” a securității naționale a unui stat nu a fost întreprins încă sau, dacă a fost întreprins, rezultatele acestor demersuri nu au fost făcute publice.

Cercetarea în acest domeniu trebuie să fie transdisciplinară, realizând abordări distincte și succesive în orizont epistemologic, al filozofiei mentalului, al științelor cognitive și al diverselor științe sociale, pentru a numi numai câteva dintre reperele obligatorii

Ipoteza de plecare a acestei cercetări a fost aceea că, în viitor, formele neletale de agresiune vor căpăta o nouă dimensiune și vor fi mai „elaborate” – se va trece de la dependența economică și politică obținute prin agresiuni informaționale, la dependență simbolică”, aceasta din urmă constituind idealul în ceea ce privește dominarea/controlul unei națiuni. Tentația demiurgică a unei astfel de întreprinderi – să poți modela simbolurile pe care oamenii le vor investi cu semnificații și energii afective și pe baza cărora își vor structura atitudinile, comportamentele și finalmente întreaga existență socială – este aproape irezistibilă. Este puțin probabil ca decidenții noii ordini mondiale să aibă luciditatea de a nu interveni la nivelul structurilor constitutive primare ale existenței sociale.

Confruntările viitorului vor trece dincolo de ceea ce azi numim „război informațional” și vor avansa către o zonă mult mai sensibilă, zona structurilor simbolice care stau la baza construirii identității naționale, a diverselor identități colective precum și a celei individuale. Miza este enormă – dispariția identității naționale, ca resort și „rezervor” al energiilor individuale și colective. “Remodelarea” acesteia va transpune problematica raporturilor de putere/dominare într-un registru cu totul nou, construind un sistem de relații sociale într-o arhitectură structurală pe care acum reușim cu destulă dificultate să o conceptualizăm.

Agresiunile care vor viza această dimensiune a securității naționale sunt de așteptat, deoarece acest tip de agresiune este „curat”, neletal, nesancționat de către dreptul internațional, dar potențat de către logica devenirii modelului economic și social contemporan. Mai mult, evoluțiile recente din științele sociale, noile modele organizaționale generate, deopotrivă cu noile “aranjamente” relaționale între entitățile sociale, indică destul de clar acest tip de evoluție. Dependența de centrul de putere agresor va fi, în măsura în care agresiunea are succes, aproape totală, iar supunerea voluntară. Altfel spus, odată agresiunea fiind încununată de succes, națiunea dominantă va cere, va genera și va aplica modele atitudinal-comportamentale care să susțină și să “valideze“ modelul odată adoptat, orice model atitudinal-comportamental bazat pe o arhitectură valorică autohtonă, propus de către autoritățile statului agresat, fiind resimțit de către cetățenii respectivului stat ca o agresiune asupra identității personale.

Problema aceasta este de o importanță covârșitoare din perspectivă militară. Modalitatea concretă prin care putem face adoptate o serie de noi atitudini (având la bază anumite simboluri, sprijinite pe anumite valori și nu pe altele), prin care putem face acceptate și promovate noi reprezentări într-un scurt interval de timp, este esențială în structurarea coerentă a strategiilor de asigurare a securității națiunilor.

În societățile post-industriale/post-moderne (ori în „societatea postabundenței” în termenii lui Amitai Etzioni), componenta simbolică a securității naționale este, și va fi în continuare, de o importanță capitală în păstrarea identității naționale (în fapt în păstrarea “IDENTITĂȚII”), în supraviețuirea oricărei forme de organizare statală. Această componentă trebuie gestionată responsabil nu doar de către statele aflate în acest stadiu al dezvoltării (cel post-modern) ci de către toate statele, pentru că interdependențele crescute din mediul internațional contemporan impun luarea în considerare a cât mai multor variabile în construirea strategiilor de securitate (spre exemplu, conceptele concurente de „suveranitate” – SUA și „suveranitate împărtășită” – UE, sunt re-conceptualizate și încearcă azi să se impună) ca suport al strategiilor particulare de dezvoltare.

Acestea au fost considerațiile inițiale care au orientat întregul efort de cercetare. Încă de la debutul acestui demers, ar fi util să trecem în revistă, extrem de succint, ce s-a întâmplat între timp (din 1999, când au fost făcute aceste afirmații și până în 2005), în “lumea reală” la nivel global?

A fost 11 septembrie 2001 și începutul „războiului global împotriva terorismului”? Au fost restructurate și re-poziționate diverse aranjamente internaționale de securitate, s-au modificat strategii naționale (de securitate), relații de putere, alianțe și angajamente politico-militare? A urmat războiul din Irak, loc de aplicare a noilor dezvoltări strategice (războiul bazat pe rețea și operațiile bazate pe efecte), război care a subliniat necesitatea stringentă de modificare a strategiilor de soluționare a acestui tip de conflict, a noilor tipuri de amenințări. S-au reluat discuțiile despre “construirea națiunilor” (având ca punct de plecare experiența americană de succes cu Japonia și Germania), despre noile tipuri de abordări, iar în documentele de forță americane se revine la imperativul construirii unei “ordini internaționale în care suveranitatea națiunilor să fie respectată”. În același timp, de cealaltă parte a Atlanticului, în Uniunea Europeană, se impune tot mai mult ideea acceptării voluntare a cedării unor atribute ale suveranității naționale, a operaționalizării unei “suveranități împărtășite”…

Drumul parcurs de România a fost cel de la membru PfP, la membru NATO, de la statutul de invitat, la semnarea tratatului de aderare la Uniunea Europeană, cu toate noile angajamente de securitate și noile obligații de îndeplinit ce decurg de aici. Din punct de vedere militar, suntem azi prezenți în cele mai fierbinți puncte ale războiului global împotriva terorismului (Afganistan și Irak), ne aducem contribuția în Kosovo și Bosnia-Herțegovina, dar avem și observatori militari sub stindard ONU sau OSCE pe continentul african (Congo, Coasta de Fildeș, Eritreea, s.a.m.d.) sau cel european (Georgia, FYROM, Kosovo, Bosnia).

Cât anume din posibilele dezvoltări prezentate în 1999 sunt acum locuri comune? Cât de stringentă este acum nevoia unui model explicativ al devenirii structurilor simbolice întemeietoare?

Capitolul 1

MECANISMELE PROCESĂRII INFORMAȚIILOR

Există multe și voluminoase dicționare, manuale și enciclopedii destinate a explica și ilustra concepția și semnificația mărcilor, emblemelor, insignelor, semnalelor, simbolurilor și ale altor semne, inclusiv ale semnelor de fixare a vorbirii ca scrierea și punctuația, semnele numerice, simbolurile fonetice, logourile, piesele heraldice, semnele astrologice, semnele alchimice, cabalistice și magice, talismanele, semnele tehnice și științifice, pictogramele ș.a.m.d.

Realizarea modificărilor atitudinal-comportamentale pe suportul anumitor arhitecturi valorice, presupune operaționalizarea unor concepte și concepții privitoare la procesarea informației. Am ales să trec în revistă, pentru scopurile prezentei cercetări, trei perspective diferite: cea semiotică (cu o subliniere bio-semiotică), cea cognitivă și cea procesual-organică.

1.1 Abordarea semiotică

Una dintre cele mai fructuase teorii privind modalitatea de procesare și de interpretare a informației vine dinspre domeniul semioticii, cu o nuanțare connsiderabilă pe domeniul bio-semioticii. Potrivit acesteia, un organism nu percepe un obiect în sine, ci în conformitate cu propriul tip specific de sistem de modelare mentală preexistent care îi permite să interpreteze lumea ființelor, a obiectelor și a evenimentelor într-o manieră biologic programată (von Uexkűll, Sebeok). Acest sistem își are temeiul în corpul organismului, care convertește în mod curent lumea exterioară a experienței într-una interioară a reprezentării, în funcție de trăsăsturile specifice ale sistemului de modelare cu care este înzestrată o specie anume (abordare biologică deci).

Existența socială se bazează pe producția, utilizarea și schimbul de semne și reprezentări. Când gesticulăm, scriem, citim, urmărim un film etc., suntem angajați într-un proces reprezentațional bazat pe semne; de vreme ce activitățile reprezentaționale variază de la o cultură la alta, semnele pe care oamenii le folosesc zi de zi constituie un șablon mediator în viziunea despre lume pe care ajung să o aibă.

Bio-semiotica subliniază că fenomenul care deosebește formele de viață de obiectele neînsuflețite este semioza; aceasta este capacitatea instinctivă a tuturor organismelor vii de a produce și înțelege semne. Semnul este orice formă fizică imaginată sau exteriorizată (printr-un mijloc fizic oarecare) pentru a ține locul unui obiect, al unui eveniment sau sentiment etc., numită referent, sau al unei clase de obiecte, evenimente, sentimente etc. similare (sau înrudite), numită domeniu referențial. Semnele de orice fel pot fi recunoscute ca atare deoarece au anumite proprietăți, sau structuri predictibile și regulate – de exemplu, majoritatea semnelor umane au capacitatea de a codifica două semne primare de referenți, denotativ și conotativ, în funcție de situație.

Obiectivul primordial al semioticii este atât capacitatea unei specii de a produce și înțelege semne, cât și, în cazul speciei umane, activitatea generatoare de cunoaștere pe care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască (cea de-a doua este cunoscută sub numele de reprezentare).

Corpul uman constă din circa 25 de mii de miliarde de celule care au între ele conexiuni directe sau indirecte prin mesaje expediate sub formă de semne în diverse modalități. Doar o minusculă parte dintre acestea ne e cunoscută, fără a putea spune nicidecum că le și înțelegem – mesajele interne includ, spre exemplu, informații despre semnificația unei singure scheme somatice pentru toate celelalte, pentru fiecare grilă de control global (cum ar fi sistemul imunitar) și pentru întreaga rețea de circuite de reglare integrative(îndeosebi creierul).

Ființele umane sunt capabile să lanseze un număr enorm de mesaje inedite, adecvate unei varietăți indefinite de contexte. Mesajele formulate-ca-atare trebuie să sufere o operație traductivă spre a fi exteriorizate sub formă de șiruri seriale adecvate canalului sau canalelor alese pentru a stabili legătura cu destinația – această transmutație neurobiologică dintr-o formă de energie în alta se numește codificare. Când destinația detectează și extrage din canal mesajele codate, trebuie efectuată altă traducție, urmată de încă o serie de transformări, înainte ca să poată avea loc interpretarea – această reconversie se numește decodificare. Codificarea și decodificarea presupun un cod, un set de reguli clare prin care mesajele sunt convertibile dintr-o reprezentare în alta.

Există șase tipuri majore de semne pe care semiotica le-a catalogat și interpretat:

simptomul – corpurile tuturor animalelor produc simptome ca semne de avertizare, dar indicațiile oferite de ele depind de fiecare specie în parte;

semnalul – toate animalele au capacitatea de a utiliza și de a reacționa la semnalele caracteristice speciei în scopul supraviețuirii; cele mai multe senale sunt emise automat ca reacție la tipuri specifice de stimuli și stări afective;

iconul – este un semn conceput ca să semene, să simuleze sau să-și reproducă înr-un fel sau altul referentul;

indexul – este un semn care trimite la ceva sau la cineva în termenii existenței sau locației sale în timp sau spațiu, ori în raport cu altceva sau altcineva (ex. fumul este un index al foculueva (ex. fumul este un index al focului, indicând unde este foc);

simbolul – este un semn care stă în locul referentului său într-un mod arbitrar, convențional; majoritatea semioticienilor sunt de acord că simbolizarea este factorul care singularizează reprezentarea umană în raport cu cea a tuturor celorlalte specii, permițând speciei umane să reflecteze asupra lumii în afara situațiilor de tip stimul-reacție. Cuvintele în general sunt semne simbolice, dar orice semnificant – obiect, sunet, figură etc. poate fi simbolic; simbolurile sunt stabilite printr-o convenție socială (se poate dezvolta aici pe tema relației dintre arhetip, conținuturile transpersonale, trans-temporale și simboluri);

numele – semn identificator atribuit membrului unei specii în diferite moduri și care-l scoate în evidență față de ceilalți.

Ca o ilustrare a celor prezentate până acum în cadrul acestui model teoretic, putem să ne referim la un exemplu celebru, cel al lui Einstein, care îi scria unui coleg în 1945 că și-a construit inițial modelul său de univers din semne non-verbale, “de tip vizual și, unele, de tip muscular”; “cuvintele sau limba, așa cum sunt ele descrise sau rostite, nu par a juca nici un rol în mecanismul meu de gândire. Entitățile fizice care par a servi ca elemente în gândire sunt anumite semne și unele imagini mai mult sau mai puțin clare care pot fi voit reproduse și combinate”. Abia mai târziu și “doar într-un stadiu secundar”, după o muncă îndelungată pentru a-și transpune constructul non-verbal în “cuvinte convenționale și alte semne”, ajungea să-l poată comunica și altora.

1.2 Abordarea cognitivistă

În psihologia cognitivă, categorizarea sau clasificarea vizează instituirea de clase care includ un grup de obiecte/stimuli. Despre aceste elemente se spune că sunt membri ai (sau aparțin) categoriei respective. Pe baza acestor clasificări accedem la informațiile relevante, disponibile în sistemul cognitiv despre categoria respectivă și putem face predicții. Literatura consacrată categorizării abundă în confuzii riscante. Uneori se pune semnul de egalitate între categorie și concept. Există concepte care nu au o categorie corespunzătoare în realitatea obiectivă (de ex. conceptele de „număr irațional”, „inorog” etc). Adesea omul impune o clasificare, o instituie mai degrabă decât o descoperă în realitate. Categorizarea îndeplinește numeroase funcții cu valoare adaptativă. Dintre toate aestea, trei par a fi cele mai importante: a) gruparea obiectelor similare în aceeași categorie; b) codarea experienței; c) generarea de inferențe.

Succesele obținute în primele decenii ale secolului trecut în formalizarea logicii (Russel, Carnap, Wittgenstein), apariția lingvisticii teoretice și a gramaticilor generative (N. Chomsky) au impus tot mai pregnant ideea conceperii gândirii ca manipulare de simboluri. În logica simbolică, propozițiile sunt reprezentate prin variabile propoziționale sau funcții propoziționale. Operarea cu aceste simboluri se realizează în baza unor reguli (de compunere, de deducție etc) care nu mai țin seama de cunoștințele sau propozițiile a căror simbolizare sunt. Expresiile simbolice mai complexe se pot genera exclusiv pe baza unor reguli abstracte dintr-o mulțime de expresii simple. Unele expresii (teoreme) pot fi deduse pe baza unor reguli de deducție din altele (axiome).

Teza principală a paradigmei clasic-simbolice din psihologia cognitivă subliniză următorul aspect: cunoștințele și, implicit, stările de lucruri corespunzătoare, sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice. Un simbol este o reprezentare care denotă obiecte sau stări de lucruri și se supune unor regului de combinare (= gramatică). Expresiile lingvistice, conceptele, judecățile, imaginile sunt reprezentări simbolice. Pentru a putea opera cu cunoștințe, creierul le codează în expresii simbolice.

Sistemul cognitiv uman, ca și calculatorul, este un sistem fizico-simbolic (A. Newell și H. A. Simon). Este un sistem fizic pentru că are o instanțiere neurobiologică și este simbolic deoarece, pentru a putea opera cu cunoștințe și le reprezintă sub forma unor expresii simbolice, pe care le manipulează după anumite reguli. În 1990, Simon conchidea că ipoteze sistemului fizico-simbolic a fost testată într-o măsură considerabilă în ultimii 30 de ani, încât ea poate fi acum considerată ca fiind pe deplin probată.

Paradigma (neo)conexionistă, cunoscută și sub numele de paradigma procesărilor paralele distribuite sau modelare neuromimetică (neuronală) pornește de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspirație neuronală (se raliază în jurul modelării procesării informației la nivel reprezentațional-algoritmic prin rețele neuromimetice). Dacă paradigma simbolică clasică consideră cunoașterea ca un proces de manipulare de simboluri pe baza unor reguli, neoconexionismul consideră că informația e reprezentată în sistemul cognitiv uman prin valori și patternuri de activare ale unor unități simple (neuromimi). Informația circulă între unitățile de procesare nu sub forma unor mesaje, ci a unor valori de activare, sub formă de scalari, nu de simboluri.

Modelele simbolice și-au dovedit viabilitatea în primul rând în descrierea și reproducerea procesărilor cognitive centrale (rezolvarea de probleme, raționamentul, înțelegerea, memoria…). Ele întâmpină însă dificultăți considerabile în cazul analizei învățării și se dovedesc destul de “stângace” în abordarea proceselor periferice (percepția sau coordonarea mișcărilor).

Modelele (neo)conexioniste se dovedesc extrem de promițătoare în modelarea procesării informației senzoriale sau a coordonării mișcărilor, zămislesc noi speranțe în abordarea învățării dar se dovedesc nepotrivite pentru majoritatea proceselor cuprinse, în mod tradițional, sub termenul de gândire.

Trecerea de la obiecte la semne se face transformând obiectele în “semne obiectuale”. Succesiunea concret-abstract poate fi înțeleasă ca o conceptualizare, în timp ce în al doilea caz (semne care trimit la altceva), adică o altă cale de abstractizare, putem vorbi de simbolizare. Ca proces mental, aceasta operează asupra perceperii (“trăirii”) obiectelor și evenimentelor pentru a produce unități semnificate prin elemente aparținătoare acestora. Criteriile de ordonare nu mai sunt invarianți abstrași din utilizarea comună atribuită obiectelor, ci unități constituite pe baza co-ocurenței trăite a acestor obicte. Se ajunge astfel la construirea unui spațiu imaginar și continuu de co-ocurențe, legând obiectele/evenimentele în spații reciproce eterogene și care se contrapune unui spațiu imaginar discret de co-acțiuni, în care obiectele sunt reunite prin relațiile lor omogene față de un invariant abstract al acestor acțiuni.

„Actele simbol” sunt acele acte care au ca obiect exclusiv simbolurile, neglijând în mare măsură referenții obiectivi sau conceptuali ai acestor simboluri. Pot reprezenta aderența maximă la anumite declarații, sau pot fi răspunsuri agresive prin care se încearcă modificarea acestora. Arta, spre exemplu, folosește simboluri de condensare. Funcția ei este de a servi mai degrabă drept vehicul de exprimare, decât ca mijloc de schimbare a lumii. În aceste condiții, detașarea de experiența imediată este o trăsătură necesară. Simbolurile de condensare puternice se creează prin conviețuirea în cadrul unei texturi sociale.

Se poate folosi, pentru sistemul cognitiv, termenul de arhitectură neomogenă – pentru anumite prelucrări modelele conexioniste sunt cele mai bune, iar pentru altele, modelele simbolice. Modelările subsimbolice (conexioniste) vizează microstructura, în vreme ce modelările simbolice vor viza macrostructura cognitivă.

Recunoașterea, într-o definiție de primă aproximație, constă în punerea în corespondență a imaginii perceptive a obiectului cu reprezentarea sa în memorie. Rămâne deschisă problema dacă mecanismele de grupare a stimulilor vizuali, consemnate sub numele de principii gestaltiste (dintre care cele mai importante sunt: principiul proximității – elementele aflate în proximitate spațială sunt grupate într-o singură unitate perceptivă; principiul similarității – elementele similare sunt grupate în aceeași unitate perceptivă, care e contrapusă altora; principiul bunei-continuări – la intersecția a două contururi, ele sunt percepute după continuarea cea mai simplă; principiul închiderii – conturul ocluzat al unei figuri este închis după configurația sa vizibilă) sunt înnăscute sau nu. Prezența lor poate fi constatată încă din primele luni de viață.

Chiar dacă nu sunt integral determinate genetic, cu siguranță există o predispoziție a sistemului nervos uman pentru organizarea stimulilor din spațiul vizual. Principala lor funcție, de segregare a figurii de fond, a obiectului de mediu prin organizarea elementelor componente ale acestora este esențială pentru subiectul uman.

După unele calcule, se pare că analizatorii sunt bombardați cu un volum de informații de peste 100.000 biți/secundă, pe când capacitatea de procesare conștientă a acestei informații se situează în jurul valorilor de 25-100 biți/secundă. Din mulțimea stimulilor cu care este confruntat, sistemul cognitiv selecționează doar acei stimuli care au o valoare motivațională sau adaptativă semnificativă, supunându-i unor prelucrări ulterioare. Selectivitatea prelucrării informației este justificată și de necesitatea asigurării coerenței comportamentului. Pentru ca un comportament sau acțiune (comportament ghidat de scop) să fie eficace, să-și atingă ținta cu minimum de efort, organismul trebuie să ignore, pe cât posibil, fluxurile informaționale colaterale.

Procesarea inconștientă a caracteristicilor fizice ale stimulului, efectuată de modulii cognitivi implicați în procesarea primară și secundară a stimulilor este un fapt ce nu mai poate fi pus la îndoială.

Există două mari chestiuni controversate în abordarea inconștientului cognitiv: a) dacă există o prelucrare semantică subconștientă sau inconștientă a stimulilor subliminali; b) dacă procesările subconștiente au consecințe comportamentale vizibile. Pe baza datelor experimentale se poate conchide că mesajele subliminale sunt procesate inclusiv semantic, dar această procesare semantică este însă incompletă, ea vizând mai degrabă categoria semantică din care face parte stimulul, nu stimulul propriu-zis. Prelucrările semantice ale mesajelor subliminale vizează familia semantică din care aparține mesajul respectiv, nu semnificația sa individuală – ele pot favoriza, cel mult, o clasă de comportamente, dar nu pot induce un comportament specific (deci nu putem fi manipulați prin expunerea sistematică la mesaje subliminale).

O procesare semantică generică nu poate induce decât un comportament generic, nu un comportament particular (comportamentul particulat vizat nu poate fi indus, chiar dacă sunt favorizate o clasă de comportamente similare). În utilizarea indirectă, se scontează pe faptul că asocierea unui mesaj subliminal cu un mesaj supraliminal congruent mărește impactul acestuia din urmă (nu este încă pe deplin confirmat experimental).

Devereux definește “inconștientul etnic” drept segmentul inconștient al personalității etnice, acea parte a inconștientului total (al unui individ) pe care acesta îl posedă în comun cu cea mai mare parte a membrilor culturii sale. El este alcătuit din tot ceea ce, în conformitate cu exigențele fundamentale ale culturii sale, fiecare generație învață ea însăși să refuleze, forțând apoi, la rândul său, generațiile următoare să refuleze. El se schimbă așa cum se schimbă și cultura, și se transmite așa cum se transmite și cultura, adică printr-un soi de „învățare” și nu „biologic”.

1.3. Abordarea procesual-organică

Explicația procesual-organică a subiectului cunoscător are ca premisă apartenența oamenilor, în același timp, la două megaorganizări: cea biotică și cea socială. Interpretarea procesual-organică este una a „omului-în-social”.

Subliniind distincția dintre bioprocesori și interpretori, teoria procesual-organică pune în evidență faptul că bioprocesorii au proprietăți care-i fac să tindă spre stări de echilibru care sunt proprii organismului, în timp ce interpretorii tind să devină tot mai performanți, se reorganizează succesiv ținând și oamenii și organizările sociale în stări departe de echilibru, deci deschiși mereu unor reorganizări care decurg din noile posibilități de procesare ale interpretorilor implicați.

În concepția procesual-organică, „programarea ereditară” funcționează în interiorul organismelor, inclusiv în organismul omului și reglează procesele de la toate nivelurile, începând cu cel celular. Numai bioprocesorii ce efectuează conexiunile cu mediul exterior au proprietăți de genul celor pe care J. Piaget le numește „autoreglări constructive”, dar ele sunt de trei genuri: autoreglări afective, autoreglări estetice și autoreglări operatorii. Cele trei genuri de autoreglări biotice nu au finalități de natură cognitivă, dar conțin operații de tip cognitiv, mai exact spus, efectuează codificări și operații prin care se reacționează selectiv, diferențiat și adecvat necesităților propriilor procesori la informații ce pot fi receptate din mediu.” Interacțiunile sunt sursele diferențierii și dezvoltării capacităților interpretorii, iar operațiile cognitive sunt implicate în procesele interpretorii cu diverse finalități necognitive. În astfel de procese informaționale se dezvoltă presiuni pentru ca unii oameni să devină și subiecți epistemici, să posede interpretori specializați pentru a efectua activități cu scopuri (finalități) lucrative.

Operațiile cognitive sunt efectuate implicit de interpretori, indiferent de specializarea lor, și contribuie la procesele adaptative, în accepțiunea dată termenului de Piaget.

Activitățile cognitive, în schimb, sunt ansambluri de procesări orientate deliberat spre soluționarea unor situații problematice de natură cognitivă, situații ce pot fi generate de interpretorii specializați pentru a satisface orice gen de necesități. Constituirea capacităților cognitive în procesul unor interacțiuni face ca la competența cognitivă să se poată ajunge numai treptat, ca activitățile cognitive empirice să le preceadă pe cele teoretice. Activitatea cognitivă este cea care se autonomizează, generează procesualitatea cognitivă și produce resurse informaționale capabile să exercite presiuni pentru reorganizarea interpretorilor și, prin intermediul lor, a organizărilor sociale ce asimilează rezultate ale activităților cognitive.

În cadrul acțiunii umane, cunoașterea are o autonomie funcțională și este realizată de interpretori specializați, a căror constituire și evoluție, deși condiționată în ultimă instanță de interacțiunea omului cu ambianța socială și naturală, este consecința unor procese organizante specifice. Numai o abordare în care se iau în considerare nivelurile de organizare implicate, mecanismele funcționale ale acestora și raporturile dintre ele poate conduce la o explicație a cunoașterii care să nu fie o viziune unilaterala. Distincția între procese cognitive și activități cognitive permite subiectului cunoscător să-și localizeze cercetarea în câmpul informațional social. Orice proces interogativ are un anumit domeniu de referință. El este explicitat în modalități ce decurg din anumite interpretări-cadru și concretizat în temeni cărora li se asociază anumite interpretări.

Se constituie nu numai interpretori ai oamenilor (homointerpretori) ci și interpretori care constituie și întrețin socioorganizări (sociointerpretori) – limba vorbită de o comunitate constituie un sociointerpretor. O organizație funcționează prin sociointerpretorii care o întrețin, sociointerpretori care specializează oamenii. Între interpretorii oamenilor și cei care întrețin organizările sociale în care oamenii ființează sunt conexiuni atât de dense încât investigarea separată a „omului” și a „socialului” nu poate să genereze explicații pertinente.

Noutatea procesării decurge din emergența în neocortex a unor semnale cu proprietăți diferite de cele produse de bioprocesori; ele conțin informații obținute prin procesarea semnalelor furnizate de bioprocesori, încât să se obțină o anume finalitate, să se satisfacă o anume necesitate, sub presiunea căreia se produce procesarea. Noile informații sunt, la rândul lor, obiectivate ca semnale; semnalele sunt codificări diferențiate în raport cu suporții ce pot fi utilizați și cu caracteristici ale informațiilor – astfel devin posibile grupuri de semnale care au posibilități funcționale. Rațiunea de a se constitui a noilor procesori (sub presiunea mesajelor produse de biocuplatori) este una funcțională.

Posibilitatea finalităților organizante decurge din faptul că printre semne, unele conțin informații ce se referă la criterii și reguli de punere în relații a informațiilor disponibile. Se constituie astfel grupuri de semnale asociate cu semnificații ce au proprietăți atât funcționale cât și organizante – astfel de grupuri devin procesori din ce în ce mai performanți și pentru că pot dispune de memorii proprii.

Prin produsele lor, interpretorii își generează condițiile reorganizării în modalități ce-i fac tot mai performanți. Specificitatea noilor procesori este dată în primul rând de modul în care se poate opera cu semnalele, pentru că lor nu le corespund informații standard ca în cazul bioprocesorilor ci asocierile dintre semnale fac posibile fascicole de interpretări.

Funcționalitatea interpretorilor se concretizează în variante ce decurg din posibilitățile lor de procesare a informațiilor și de obiectivare pe diverși suporți. Modalitățile de procesare pot fi interpretate ca fiind produse de seturi de criterii și reguli de punere în relație a informațiilor accesibile, inclusiv a celor produse anterior și memorate; semnalele, criteriile și regulile de procesare, informațiile asociate lor, în funcție de finalitatea procesărilor pe care le pot realiza, se constituie ca procesori specializați. Bioprocesorii mediază atât intrările cât și ieșirile interpretorilor, iar ei nu numai că furnizează informații despre ambianță și fac posibile manifestări reglate de interpretări, dar pot genera reacții în organism cu diverse finalități, de la potențarea acțiunilor, până la protejarea organismului.

Posibilitățile de manifestare a interpretorilor sunt controlate de consecințe. Posibilitatea ca bioprocesorii cuplatori să funcționeze folosind intrări și ieșiri atât senzoriale cât și extrasenzoriale nu poate să nu condiționeze proprietățile interpretorilor, atât ale homointerpretorilor cât și ale sociointerpretorilor – miturile, religiile, legendele sunt mărturii ale impactului unor procesări extrasenzoriale, dar și ale modalității în care interpretorii le-au putut recepta și interpreta, ale impactului lor social.

Interpretările sunt posibile în modalități expresiv simbolice sau operațional-analitice – natura interpretorilor face ca manifestările bioexpresive să se prelungească în interpretări de tip simbolic, iar cele operaționale să facă posibile interpretări operațional-analitice.

Folosind această interpretare dată procesării interogative, se constată imposibilitatea ca omul să ajungă la capacitatea de investigare globală altfel decât avansând din aproape în aproape, începând cu aspectele particulare, localizate spațio-temporal mai aproape de el. Astfel de abordări sunt cele care generează condiții și competențe pentru investigații din ce în ce mai cuprinzătoare și mai pertinente. De asemenea, abodarea unitară, cuprinzătoare a existenței presupune trecerea omenirii prin mai multe stadii, încât mecanismele ce o generează și îi întrețin devenirea să fie suficient de evoluate pentru a fi capabile să orienteze corect devenirea capacității interpretative și a reuși să ofere cercetătorului repere ontologice și metodologice pertinente.

1.4. Procesarea socială a informației în interiorul națiunii

Din perspectiva modelului procesual-organic, poziția dominantă a analizatorului vizual face ca primii interpretori să fie de tip figurativ, iar procesările să fie preponderent de tipul simbolizărilor. Având în vedere condițiile în care se formează, primele criterii și reguli ale interpretorilor figurativi decurg din aspecte existențiale receptabile de bio-cuplatori care au consecințe mai mari pentru om, sau o frecvență mai mare.

Proprietățile interpretorilor sunt cele care fac ca noile procesări să se depărteze tot mai mult de rigidele posibilități funcționale ale bio-cuplatorilor. Procesarea imaginilor este cea care dă caracteristica primelor inerpretări, iar operarea cu imagini face posibilă operarea cu clase de obiecte. Totodată, imaginile sunt cele care fac posibile procesările tip interpretări. În neocortex sunt generate criterii și reguli de procesare a informațiilor receptate. Bioprocesările informaționale de tip reglator pot să furnizeze neocortexului informații despre aspecte ale ființării codificând atât procesualități receptabile, cât și anumite genuri de relații dintre ele.

Limitele interpretărilor provin inevitabil din modalitățile în care se constituie semnele, criteriile și regulile de procesare. Procesările conștientizate pot lua forme atât expresiv-simbolice, cât și operațional-analitice.

În paradigmă procesual-organică, simbolizarea este un proces generator de informație, sub forma unor semnale ce exprimă un set de valențe interpretative. Simbolizarea nu operează explicit cu semne, ea utilizează suporți dintre cei mai diverși pentru a exprima valențe interpretative, fascicole de interpretări posibile în raport cu un procesor, cu procesorul emitor, ca și cu procesorul receptor.

Procesările bio-informaționale se produc în două modalități: ca procesări expresive (care exteriorizează, exprimă stări, ca reacții în anumite genuri de situații) și ca procesări operaționale (orientează manifestările organismului în mediul exterior lui încât să satisfacă anumite nevoi).

Procesările expresive sunt receptate de interpretori constituiți în procese de tipul socializării primare și se concretizează în ceea ce numim simbolizări, se obiectivează în simboluri și fac posibilă evocarea, comunicarea și conlucrarea simbolică între oameni, adică între ființe socializate. Sunt acele interpretări care exprimă, exteriorizează procesări bio-informaționale și interpretări ce se realizează utilizând simboluri ca interpretări-cadru (relevante sunt ceremoniile, ritualurile s.a.m.d.). Procesările de tip expresiv reglează manifestările sexuale, estetice și afective.

Procesările operaționale se concretizează în manifestări lucrative dar fac posibile și procese analitice efectuate voluntar – se pot obiectiva în informații verbale și fac posibile comunicări și conlucrări lucrative precum și activități analitice. Se centrează pe finalități efectorii, cum ar fi operațiile de tip aritmetic sau de tip geometric realizate prin semne și desene înainte de a beneficia de procesări verbale. Procesările operaționale pot fi controlate (activate și blocate) de cele de tip expresiv.

Bioprocesările de tip expresiv sunt cele care fac posibile manifestări interpretative similare, prin manifestări care exprimă semnificațiile generate de procesări. Aceste genuri de interpretări sunt denumite simboluri; simbolizarea este o modalitate de intrare în relațiea, ea presupune nu doar posibilități de exprimare dar și posibilități de receptare simbolică, ca reacție la mesajul receptat. Într-un proces interpretativ ce se exprimă prin simboluri, atât modalitățile de simbolizare cât și conținuturile simbolizate. Așadar, semnificațiile simbolizate rămân implicite. Bioprocesarea de tip operațional concură la formarea capacității interpretative analitice, prin care se operează explicit cu anumite semne pentru a se constitui o semnificație care reușește să fie transparentă. Devine astfel posibil ca interpretorul care receptează semnalul analitic să utilizeze semne, criterii și reguli similare pentru a-l interpreta.

Interpretările se realizează inițial ca simbolizări deoarece sunt cele mai simple modalități de procesare trans-biotică, pot să rezulte doar din asocieri ale unor semnale furnizate de bioprocesori, apoi din asocierea acestor semnale cu simbolizări anterioare conservate în memorii. În procesarea simbolică, informațiile din semnalele emise de bioprocesori nu sunt identificate, ele sunt lăsate implicite.

Simbolizarea nu numai precede procesarea analitică, ea concură la autonomizarea competențelor analitice. Procesarea analitică se dezvoltă, se diversifică, devine autonomă când procesarea simbolică, prin produsele și consecințele ei, face posibilă procesarea verbală. Simbolurile nu pot fi traduse. Ele nu pot fi înțelese prin procedee ce încearcă să reducă simbolizările la anumite interpretări analitice, să expliciteze și să fixeze o anumită interpretare, în dauna celorlalte.

Procesarea simbolică este posibilă deoarece bioprocesarea cuplatoare funcționează folosind îndeosebi imagini furnizate de analizatorul vizual (informațiile vizuale au funcții integratoare – imaginile sunt, prin structura lor, multivalente). Procesarea de tip operațional este activată de capacitatea interpretativă analitică, prin care se operează explicit cu anumite semne, pentru a se construi o semnificație care reușește să fie transparentă. Într-un proces interpretativ analitic se folosesc semne pentru a denumi în raport cu reguli explicite și obiectivabile o anume semnificație, astfel devinenind posibil ca interpretorul care receptează semnalul analitic să utilizeze semne, criterii și reguli similare pentru a-l interpreta.

În funcție de natura semnelor utilizate în interpretări, se disting trei tipuri de interpretori: (a) interpretori figurativi – cei care utilizează ca semne preponderent imagini; (b) interpretori verbali – cei care utilizează ca semne grupuri de sunete articulate; (c) interpretori armonici – cei care utilizează ca semne armonii sonore. Pentru a procesa informația, interpretorii au nevoie de trei elemente: criterii, reguli și informație procesată și stocată în memorie folosind diferite semne suport.

În comunitățile arhaice, ritualurile, obiectele-simbol, jertfele, tatuajele confirmă rolul procesărilor figurative în reglarea comportamentului oamenilor, în socio-organizări.

Comportamentul uman este expresia conexiunilor dintre procesele informaționale și cele sociale. Socioorganizările conțin și o competență interpretativă ce nu se poate reduce la cea a oamenilor. Homointerpretorii emerg și sub presiuni ce rezultă din conviețuirea oamenilor, se specializează și în funcție de situația lor în grup, de modalitățile în care se procesează informațiile ce întrețin grupul. Astfel, întrețin o competență informațională colectivă care transcende competența fiecărui membru și exercită presiuni (re)organizante în ea.

Competența informațională de grup se concretizează în rețele de natură informațională ce conexează oamenii în modalități specifice, care se mențin prin procesualitatea pe care o întrețin, prin consecințele proceselor interpretative, prin posibilitatea perceperii acestora.

Nici un fapt social, nici un aspect al procesualității sociale nu poate fi corect abordat facând abstracție de procesarea socială a informației, de localizarea sa în anumite localizări sociale (în spațio-temporalitatea întreținută de ele) și de localizarea acestor organizări sociale în spațio-temporalitatea proprie procesualității sociale. În abordările contemporane se pledează pentru drepturile și libertățile oamenilor în modalități care nu aduc în atenție și responsabilitțile sociale.

Imaginile sociale depind de orizontul informațional în care se constituie. Imaginile se constituie ca urmare a funcționării organizațiilor, socio-organizărilor și națiunilor, în raport cu caracteristicile lor, dar și cu caracteristicile procesorilor oamenilor ce se raportează la organizații, socio-organizări și națiuni. Aspectele relevante în formarea imaginilor sociale despre o națiune sunt, în primul rând, acelea care o individualizează, îi asigură existența și reproducerea: cultura națională, funcționarea statului național, starea economică, civilizația urbană, civilizația rurală etc. O imagine favorabilă a națiunii presupune dezvoltarea încrederii în simbolurile naționale, cunoașterea sensului sacru al simbolurilor naționale, consolidarea autorității care se bazeză pe aceste simboluri.

1.5. Procesările simbolice

Pentru ca un simbol să fie activ, trebuie să existe o confirmare a receptării lui active, adică a capacității lui de a orienta procesări în procesorii care îl receptează. Capacitatea unei exprimări simbolice de a genera manifestări simbolice se poate manifesta numai între oameni, deoarece ei dispun de interpretori și, prin socializarea primară își constituie capacitatea de conlucrare între anumiți bioprocesori și anumiți interpretori. Astfel se constituie ceea ce numim vag simboluri colective și caracterul social al socializării.

Marcajele sociale pot da semnificații diferite unor poziții oarecum apropiate, pot face să fie evaluat diferit ceea ce este sus sau jos, la dreapta sau la stânga, în față sau în spate. Există fără nici o îndoială momente în care, în plan social, anumite reglări relaționale (îndeosebi asimetrice) depinzând de sistemele normative care leagă diversele posibilități, se opun sau înlocuiesc reglările cognitive specifice unei anumite etape din dezvoltarea cognitivă la nivel social sau individual.

Și manifestările simbolice și manifestările analitice, cât timp sunt realizate în modalități care nu beneficiază de interpretarea corectă a procesorilor de informații care dau specificitatea ființei umane, nu pot să conducă la rezultate satisfăcătoare. Interpretările nesatisfăcătoare ale problematicii, în primul rând cele psihologice, nu numai că nu dau oamenilor repere pentru a interveni pozitiv întru dezvoltarea capacităților de procesare simbolică și analitică, dar orientează eronat atitudinea față de aceste procesări și față de produsele lor.

Procesările bio-informaționale se produc în două modalități: (a) procesări expresive – exteriorizează, exprimă stări, ca reacții în anumite genuri de situații, în funcție și de relevanța lor pentru bioprocesorii organismului și (b) procesări operaționale care orientează manifestările organismului în mediul exterior, astfel încât să satisfacă anumite nevoi (de exemplu de hrană, de adăpost). În baza acestor delimitări, observăm că procesările operaționale pot fi controlate (activate și blocate) de cele de tip expresiv. Bioprocesările de tip expresiv sunt cele care fac posibile manifestări interpretative similare, prin care semnificațiile sunt „exprimate” – acestea sunt „simbolizări”; prin obiectivări pe un anumit suport, ele devin semnale ce conțin simboluri.

Procesarea simbolică este posibilă deoarece bioprocesarea cuplatoare funcționează folosind îndeosebi imagini furnizate de analizatorul vizual (informațiile vizuale au funcții integratoare – imaginile sunt, prin structura lor, multivalente). Procesarea de tip operațional este activată capacitatea interpretativă analitică, prin care se operează explicit cu anumite semne, pentru a se construi o semnificație care reușește să fie transparentă. Într-un proces interpretativ analitic se folosesc semne pentru a denumi în raport cu reguli explicite și obiectivabile o anume semnificație, astfel devinenind posibil ca interpretorul care receptează semnalul analitic să utilizeze semne, criterii și reguli similare pentru a-l interpreta.

Interpretorii se pot specializa, în sensul că ei pot funcționa în modalități analitice sau simbolice. Procesarea simbolică poate să utilizeze și informații furnizate de bioprocesori ce au ca sursă informații recepționate extra-senzoriali. În acest context, putem afirma că simbolizarea este un proces generator de informație, sub forma unor semnale ce exprimă un set de valențe interpretative, un fascicol de semnificații. Simbolizarea nu desemnează o anumită informație și nu operează explicit cu semne (ca interpretarea operațional-analitică), ea utilizează suporți dintre cei mai diverși pentru a exprima valențe interpretative, fascicole de interpretări posibile în raport cu un procesor, cu procesorul emitor, ca și cu procesorul receptor. În procesarea simbolică, suportul energetic, purtătorul de informație are o încărcătură diferită de cea din procesarea analitică. Receptarea simbolică este una ce caută să sesizeze valențele interpretative ale semnului, iar răspunsul simbolic este un semn ce exprimă anumite valențe interpretative, el nu se reduce la comunicarea unei anumite interpretări. Din acest punct de vedere, comunicarea simbolică nu poate fi una explicită.

Dacă profesez sistemul meu de valori religioase, estetice, politice sau etnice într-o lume pluralist culturală, voi avea și o acută conștiință a istoricității, a contingenței, a limitării tuturor acestor sisteme începând cu cel propriu, pe fundamentul unei arhitecturi simbolice primare.

Problematica identității (individuale sau colective) este indisociabil legată de cea a memoriei și de cea a realității sociale. În această interpretare, identitatea socială este privită ca proces, ca devenire.

Aprofundarea analizei presupune explicitarea distincției între comunitate și societate. În comunitate simbolurile sunt dezvoltate pe cale naturală, istorică, în vreme ce în societate apar și simboluri „construite” prin acțiuni voluntare, iar unele dintre ele pot fi realizate pentru a susține efectiv centre de putere, sau chiar și ca instrumente ale acestora. Pentru a surprinde procesul re-configurării arhitecturilor simbolice, analiza trebuie să pornească de la comunități și, în baza analizei elementelor necesare interpretorilor pentru procesarea informației (criterii, reguli și informație procesată și stocată în memorie) se va concentra apoi asupra societății. Orice analiză va trebui să sublinieze distincția dintre efectele și consecințele pe termen scurt și consecințele pe termen lung ale acestui proces.

Ne vom concentra atenția asupra normelor sociale explicite, simbolurilor naționale și caracteristicilor de bază ale limbii și culturii pentru a defini sfera de cuprindere a structurii simbolice primare. Modalitatea de procesare a informației va fi cea care va genera, iar apoi re-genera constelația simbolică. Demersul teoretic va încerca diferențierea structurii simbolice percepute de structura simbolică real existentă, subliniind faptul că, în baza analizei realizate, este evident că în zona noastră, valorile și simbolurile naționale au încorporat valorile pre-creștine.

Soluțiile de evoluție alese pe model cultural european pot fi analizate în lumina modelului cultural oriental, însă putem constata că soluțiile alese în spațiul diferitelor culturi ca răspuns la aceleași provocări ale civilizației pot fi diferite, uneori chiar contrare. Impunerea valorilor prin forța actului violent nu a fost și nu va fi o soluție. Competiția pentru resurse de orice tip (materiale, simbolice etc.) generată de dezvoltarea civilizației, duce uneori la confruntări violente între arhitecturi valorice diferite dar nicidecum contrare.

Capitolul 2

MITURI ȘI IDENTITĂȚI

2.1. Mituri și ritualuri

Miturile și ritualurile au un rol deosebit în construirea identității colective/naționale. Mircea Eliade sublinia că este greu să se dea mitului o definiție acceptată de toți savanții și care să fie în același timp accesibilă nespecialiștilor. Mitul este așadar „povestea unei faceri”, a unei „geneze”, a unui „început” care relatează istoria sacră a unor ființe supranaturale care au creat totul și de aceea exprimă un model exemplar al tuturor activităților omenești. „În civilizațiile primitive mitul (…) exprimă, scoate în relief și codifică credințele; salvgardează și impune principiile morale; garantează eficacitatea ceremoniilor rituale și oferă reguli practice ce urmează să fie folosite de om”. În limitele acestei interpretări, în compoziția unui mit intră: un mister genetic, un adevăr aprioric și o tehnică a povestirii orale care reiterează evenimentele.

Pentru Claude Levi-Strauss, mitul este produsul imaginației creatoare a omului primitiv, a cărui “gândire sălbatică” își construiește modele logice de cunoaștere și de integrare prin cunoaștere în viața naturii. În acesată perspectivă, mitul poate fi interpretat ca: a) revelator al sentimentelor fundamentale ale unei societăți; b) tentativă de explicare a fenomenelor misterioase; c) reflectare a structurilor sociale, a raporturilor sociale; d) emanare a sentimentelor refulate sau a arhetipurilor primitive. Analiza structurală descompune mitul în elementele lui constitutive, numite mitem, accentuând faptul că, dintr-un lot de miteme, ca într-un joc de domino, se poate constitui sau reconstitui un mit și variantele lui.

O abordare ineteresantă ne oferă Anton Dumitriu care pune în evidență rolul mitului în procesul facilitării exprimării adevărului (din analiza filozofiei și științei în Grecia antică). Din această perspectivă, mitul capătă două semnificații: a) de metodă de prezentare a unei probleme și soluții în comunicarea unui adevăr; b) modalitate obișnuită de argumentare filozofică și științifică. În aceată accepțiune, “mythos-ul nu mai poate fi privit ca o simplă fabulă, el acoperind întotdeauna o modalitate de a gândi realitatea. El semnifică în planul existenței sensibile realitățile inteligibile”.

Definiția descriptivă a mitului a lui Lauri Honko prezintă mitul ca „… o poveste a zeilor, un bilanț al începutului lumii, creației, evenimentelor fundamentale, a faptelor exemplare ale zeilor, un rezultat al înțelegerii lumii, naturii și culturii create, împreună cu toate părțile din ea, al stabilirii ordinii (…). Mitul exprimă și confirmă valorile și normele religioase ale societății, el prevede ca modelele de comportament să fie inițiate, să ateste capacitatea ritualului cu obiectivele lui practice și stabilește sanctitatea cultului”. Gândirea mitică funcționează la nivelul celor trei stări de conștiință: a conștiinței propriu-zise, subconștientului și inconștientului – conștiința propriu-zisă preia și prelucrează datele și elementele gândirii mitice în baza rațiunii suficiente, subconștientul prin efect simpatetic, iar inconștientul prin cod genetic.

Mitul presupune degajarea unui adevăr esențial, având prin urmare un puternic caracter simbolic. Este puternic integrator și simplificator, având tendința de a reduce diversitatea și complexitatea fenomenelor la o axă privilegiată de interpretare. În condiția lui originară, mitul este o realitate strânsă în jurul unei valori. Prin urmare, în analiza miturilor este extrem de importantă sesizarea valorilor pentru că, fiind o povestire, procedează narativ și nu interpretativ – în loc de concepte găsim personaje și situații. Viața oricărei comunități este organizată în jurul unei constelații mitice.

Spațiul mitic este figurat de folclorul mitic al oricărei mitologii într-o formă restrânsă la cosmicizarea pământului autohton. Dimensiunile spațiului mitic pendulează între infinit, indefinit și finit, iar spațiul mitic este descoperit ca sacru după anumite semne caracteristice lui, ca loc marcat de evenimente considerate mitice. Conform cercetătorilor români, în imaginația mitopeică a românului, centrul spațiului cosmic este Pământul, iar sacralizarea și consacrarea mitică a pământului românesc constituie un proces continuu, de re-sacralizare și re-consacrare mitică a întregului sau părților componente ale acestui pământ.

Hotarele reprezentau în mitologia română locurile preferate în care se petreceau cele mai multe, mai complicate și mai semnificative rituri de trecere, ce constituiau o parte importantă din sistemul de rituri de trecere al poporului român (din acest punct de vedere ar fi interesantă o cercetare care să ne dezvăluie care este reprezentarea socială a românilor despre spațiul comun european, în condițiile unei identități și apartenențe multiple dată de dispariția granițelor). Pentru români, hotarele și răscrucile erau părți considerate sacre.

Timpul mitic nu reprezintă numai o întoarcere la izvoare și o retrăire rituală a trecutului, pentru că nu este întotdeauna retroactiv, ci uneori și prospectiv, el putând fi proiectat și în viitor și trăit cu anticipație ritual – poate fi anticipativ și creator. El poate fi mereu reactualizat ca atare prin rit. În cauzalitatea mitică, relația cauză-efect nu este repetabilă, în condiții identice, ci unică, inedită de fiecare dată – aceleași cauze spirituale, în aceleași condiții psihice nu produc aceleași efecte mitice. Aceleași cauze produc o indefinitate de efecte.

Miturile sunt istoriile unui grup de cultură în care sunt descrise începuturile sale, continuitatea lui și scopurile sale ultime. Nu are mare importanță dacă aceste istorii au avut într-adevăr loc. Important este cât din ele fac parte din țesătura, din structura intimă a instituțiilor. Este folosit pentru a explica privilegiile deosebite sau obligațiile, marile inegalități sociale, răspunderile serioase care revin celor care ocupă funcții importante.

În mâinile anumitor grupuri de presiune, la un moment dat, miturile pot fi create sau radical schimbate print-un nou proiect, dar odată cu ele va fi modificat și organismul social care le-a creat. Asistăm la încercarea de globalizare a unor obiceiuri și sărbători “ușoare” (ziua sărutului, ziua îndrăgostiților). Secolul trecut a mondializat deja unele sărbători (revelionul de exemplu).

În Europa, mitologiile populare supraviețuiesc prin mituri remodelate, prin mitoiduri și fragmente de mituri, prin rituri și cutume mitice conservate în ceremonii, carnavaluri și festivități incluse în calendarul datinilor comunităților.

Ritualul este o dramatică re-actualizare a mitului. Într-un ritual grupul își joacă principalele legende, astfel încât membrii săi au reala experiență a participării la evenimentul originar, iar noii membri au prilejul de a veni în contact cu “vechile istorii”. Ritualul este activitatea motrice care îi implică în mod simbolic pe participanți într-o întreprindere comună, atrăgându-le atenția asupra asemănării lor și asupra intereselor comune, într-o manieră ce nu poate fi ignorată. Prin aceasta promovează conformitate și evocă satisfacția și bucuria de a se conforma.

Obiceiul este un pattern comportamental în cadrul unei comunități, care devine “cel mai bun, cel mai drept și cel mai logic” întrucât este în conformitate cu tradiția culturală de viață socială. Obiceiul are forță coercitivă (normativă) devenind mod de viață și este un mod standardizat de comportare tradițională impus membrilor unei comunități. Ele sunt sisteme de deprinderi colective, în vreme ce registrul semnificațiilor riturilor din cadrul întregului sistem al obiceiurilor poate să fie considerat un fel de cod comunicativ. În strategiile individuale deprinse de-a lungul procesului de socializare, învățarea câte unui element dintr-un sistem de obiceiuri este importantă deoarece gradul de performanță atins va fi un criteriu de ierarhizare a indivizilor în cadrul grupului.

În cadrul pluralității, individul își regăsește identitatea concomitent cu o limitare în raport cu ceilalți. Dacă profesez sistemul meu de valori religioase, estetice, politice sau etnice într-o lume pluralist culturală voi avea și o acută conștiință a istoricității, a contingenței, a limitării tuturor acestor sisteme începând cu al meu.

Instinctiv, oamenii încearcă să găsească sens și ordine atunci când se află în situații confuze și ambigue. Se creează astfel un model simplificat sau o aparență de realitate, iar lucrurile care nu sunt conforme lui sunt eliminate. Notele dominante sunt conformitatea și satisfacția față de ordinea fundamentală.

În demersul de construire a noilor repere identitare, de obicei a fost preferat ceea ce nu putea fi ales (de exemplu sângele) în locul alegerii voluntare (de exemplu credința). S-au încurajat modalități de raportare la social preponderent emoționale. În societatea contemporană, tot mai mulți oameni vehiculează simboluri, nu lucruri.

Mitul este în egală măsură și elaborarea unei morale. Este o construcție imaginară (Lucian Boia) destinată să pună în evidență esența fenomenelor cosmice și sociale în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunității și în scopul de a asigura coeziunea acesteia. Mitul este o realitate culturală care nu poate fi interpretată decât din perspetive multiple, de preferat complementare. Miturile originare sunt un mod de asumare și de reconstrucție a lumii, concentrează o experiență determinată și proiectează o anume explicație.

Astăzi, “mit” este un cuvânt la modă. Utilizarea sa frecventă, adesea abuzivă întreține un grad înalt de ambiguitate – până la urmă, în limbaj comun, tot ceea ce se îndepărtează mai mult sau mai puțin de realitate pare susceptibil de a deveni mit (ficțiuni de tot felul, prejudecăți și chiar stereotipuri). Sub această denumire, miturile moderne nu sunt propriu-zis mituri ci adesea doar obsesii ale unor pseudorealități. Sunt adunate de-a valma fapte, evenimente sau fenomene reale care depășesc însă puterea de înțelegere a “spectatorului”, acesta fiind însă extrem de implicat emoțional.

Cercetarea acestui palier poate fi un bun punct de plecare în analiza structurilor simbolice primare. Țesătura densă rezultată din circulația bunurilor economice provoacă și circulația unor bunuri simbolice însă a unora care duc la standardizarea comportamentelor, la uniformizare, la “dependență cognitivă” (ca opus al independenței interpretative într-un orizont al cunoașterii bazat pe valorile structurate în memoria socială) și acțională.

În ziua de azi, când se discută despre raportul dintre mit și realitate, este vorba de obicei despre un mecanism menit să accentueze o explicație în defavoarea alteia. S-a ajuns la reprezentarea că miturile dețin un rol major în politica internațională, și necesită o atenție serioasă din partea specialiștilor. Mitul are capacitatea de a părea la fel de relevant astăzi, ca și atunci când a fost formulat, într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. El presupune un anumit răspuns sau o anumită asociere de idei, tot așa cum presupune o audiență capabilă de reacție – din această perspectivă, mitul poate fi folosit în viața politică drept instrument unificator sau divizant (deși, de obicei, se referă la un eveniment istoric, rămâne un model prin care se poate înțelege și explica viața noastră zilnică).

Miturile politice caută să ofere o explicație imaginară a unei misiuni, să justifice acțiunile actuale printr-o responsbilitate imaginară față de viitor și să le sporească gradul de invulnerabilitate față de eventualele critici. Spre exemplu, Raoul Girardet, relevă existența a 4 mituri folosite cu precădere în domeniul politic: cel al Conspirației, al Salvatorului, al Vârstei de Aur și al Unității.

Mitologia operează cu mijloace nesupuse verificării experimentale, iar fenomemenle sunt explicate uneori simbolic, dar de regulă nici un mit nu îngăduie explicația.

Mitul are un anumit grad de independență față de realitate, așa că este puțin probabil ca un mit să fie adevărat în întregime, cu toate că nucleul său cuprinde informații menite să pară adevărate și care au fost poate adevărate în trecut. El include un ansamblu de credințe general împărtășite, dar nu în mod general considerate a reprezenta oglinda realității – în anumite momente, aceste credințe pot fi puse sub semnul întrebării, analizate, criticate sau contestate. „Mitul este un ansamblu de credințe general împărtășite de o comunitate umană, reunite și repetate de-a lungul timpului, presupunând un anumit răspuns și incluzând un grad variabil de detașare față de realitate”.

2.2 Identități colective, identități culturale multiple și cetățenia culturală

O componentă esențială a re-construcției identitare este constituită de marcatorii de identitate. Marcatorii de identitate sunt acele atribute ce definesc identitatea personală a individului ca entitate unică (ansamblul calităților și defectelor) și identitatea socială (statusul social, naționalitatea, apartenența gen, profesia, religia). Dacă în mod oficial se proiectează și se impune un model de personalitate, acest fapt poate fi resimțit ca agresiune asupra identității personale.

Într-o abordare favorabilă operaționalizării ulterioare a conceptului, termenul de „identitate” pune atât problema integrării indivizilor într-un spațiu social (deci recunoașterea unei apartenențe), cât și cea a căutării de subiecți a unui loc specific în acest spațiu social. G.H.Mead (1963) face distincția dintre eul psihologic, care ar reprezenta reacția organismului la atitudinile altora și eul social, care ar reprezenta un ansamblu organizat al atitudinilor celorlalți pe care ni le asumăm.

Taijfel (1978) definește identitatea socială ca fiind acea parte a conceptului de sine derivată din conștiința apartenenței la unul sau mai multe grupuri sau categorii sociale. Pornind de la ideea că identitatea socială a individului reprezintă partea conceptului de sine care decurge din apartenența lui la un grup, el introduce distincția dintre comportamentele interindividuale și intergrupuri, pe un continuum – la un pol se situează eul, variabilitatea, indivizii care ar acționa pe baza caracteristicilor proprii (identitatea personală), iar la polul celălalt se situează grupul, omogenitatea, indivizii care au caracterstici comune (identitatea socială). La polul interindividual se situează interacțiunile dintre doi sau mai mulți indivizi dictate de caracteristicile lor personale, iar la polul intergrup se situează interacțiuni care sunt influențate de apartenențe categoriale.

La nivel de grup, identitatea împărtășită reprezintă cunoașterea normelor și valorilor comune, o anumită percepție a schimbărilor sociale curente sau a cauzelor lor; individul este definit astfel ca membru al grupului, grupul făcând parte din eu, iar identitatea comună a subiecților putând explica comunalitatea percepțiilor și comportamentelor categoriale.

În teoria categorizării, identitatea socială este, înainte de toate, o teorie despre structura și funcționarea conceptului de sine. Există trei nivele în definirea eului:

categorizarea de sine ca ființă umană (nivelul supraordonat);

categorizarea de sine ca membru al unui grup (identitatea socială);

categorizarea de sine ca ființă singulară (identitatea personală).

În această idee, oamenii organizează realitatea socială incluzându-se pe sine în categorii semnificative, identitatea socială fiind o consecință a percepției categoriale de sine, a conștiinței apartenenței. Trecerea de la identitatea personală la identitatea socială are ca efect o modificare calitativă în percepția de sine – informația despre grupul de apartenență obținută în urma comparației este asimilată conceptului de sine.

Potrivit acestei teorii, identitatea socială a subiecților este nesatisfăcătoare atunci când propriul grup este considerat ca fiind inferior grupului cu care se realizează comparația. Revenind acum la detalii semnificative în plan practic, din acest punct de vedere, rolul mass-media și al comunicatorilor oficiali ori recunoscuți crește extraordinar. Se poate cerceta, bineânțeles, în ce măsură imaginea de sine a unei anume categorii ori anumite etnoimagini – cel puțin la un anume palier structural – a fost re-construită sau influențată decisiv în contextul acestui model explicativ. O discuție pe marginea orientării preponderente a mass- media de la noi din țară spre știrile negative ar genera interpretări incitante… O identitate socială negativă, determină subiecții să folosească strategii de îmbunătățire a stimei de sine (Taijfel, 1981), iar dacă nu există posibilitatea de afirmare de sine, atunci dezavantajul este considerat ca just și stabil, subiecții abordând strategii individuale (acceptare a stabilității și inferiorității in-group-ului). Ca orice model însă, nici acesta nu poate genera explicații pentru toate situațiile particulare, existând azi destule colectivități al căror parcurs este de natură să „amendeze” respectivul model.

Construcția europeană presupune, printre altele, studierea atentă a percepțiilor reciproce și a atribuirilor intergrupuri, pentru că un grup nu oferă identitate socială pozitivă decât în raport cu alte grupuri, ale căror caracteristici le împiedică să facă membrilor lor aceeași ofertă simbolică. Identitatea socială pozitivă se bazează pe comparațiile favorabile între in-group și out-group-urile relevante – ea are drept condiție necesară perceperea grupului de apartenență ca superior sau distinct în raport cu alte grupuri.

Stereotipurile pot să aibă practic orice conținut, dar ceea ce le diferențiază cu adevărat ține de organizarea acestui conținut și procesele ce decurg din această organizare, în speță cele legate de procesarea informațiilor sociale (codificarea, stocarea și reamintirea sau folosirea lor). Ele au o funcție adaptativă prin rolul pe care îl joacă în orientarea inițială și procesarea ulterioară a informațiilor sociale, pentru că modul în care categorizăm obiectele sociale influențează întregul lanț de procesare a informației, de la percepție, până la judecata socială.

Există o puternică tendință de interiorizare a controlului social, politic și economic de indivizii și grupurile dominate. Istoria ne-a arătat că oamenii pot tolera inegalități îngrozitoare dacă acestea sunt stabile și înrădăcinate.

După ce multă vreme au fost privite drept o amenințare serioasă la adresa stabilității și armoniei sociale, recunoașterea existenței și drepturilor diverselor etnii, religii, limbi și valori devine o necesitate azi. Liderii politici și teoreticienii politici au argumentat până acum împotriva recunoașterii explicite a identităților culturale specifice diverselor etnii, religii, rase ori limbi naturale, iar rezultatul acestei poziții teoretice a fost o continuă încercare de suprimare a acestei identități, nu numai sau exclusiv ca politică de stat (prin epurare etnică ori religioasă), dar și prin exlcuderea, în viața de zi cu zi, din domeniile eonomic, social ori politic. Noile și diversele identități cer acum să fie recunoscute de majoritate și, mergând un pas mai departe, cer justiție socială. În același timp, în era globalizării, o nouă caregorie de cerințe politice care se bazează pe imperative individuale, comunitare ori naționale își exprimă îngrijorarea că, în noul context relațional, culturile lor locale vor dispărea.

Libertatea culturală este un element de bază al dezvoltării umane, pentru că oferă posibilitatea opțiunii individuale, concomitent cu respectarea poziției celuilalt. În mod normal, o mai mare recunoaștere a identităților culturale va genera o mai mare diversitate și bogăție culturală. Recunoașterea diversității și respectul identităților culturale nu sunt nici pe departe cerințe adresate numai unor anume state „multietnice”, pentru ca aproape nici o țară nu este în întregime omogenă: cele aproape 200 de state ale lumii conțin în jur de 5.000 de grupuri etnice, iar 2/3 dintre acestea au cel puțin o minoritate etnică sau religioasă care înseamnă cel puțin 10% din populația statului respecti.

La nivel mondial globalizarea, promovarea democrației, a drepturilor omului și a modelelor structurale bazate pe rețelea, a oferit diverselor grupuri noi posibilități de a-și promova cauza, de a-și mobiliza susținătorii, de a cere răspunsuri și a insista să le și primească. S-a considerat multă vreme că recunoașterea și încurajarea diversității ar slăbi statul, ar duce la conflicte și, pe cale de consecință, ar bloca dezvolarea economică – de aceea a fost încurajată politica de asimilare a diverselor minorități culturale.

În epoca de înflorire a unei culturi, normele și valorile sunt trăite instinctiv. Din această perspectivă o criză nu poate fi o simplă răsturnare de valori – ea constă în primul rând în faptul că se înlătură valori care au avut o circulație, fără fi înlocuite cu altele. O valoare nu este decât un centru organizator al unor activități, sentimente sau idei, este un focar din care radiază o structură. Singura „ierarhie” posibilă (și „obiectivă” a valorilor) din acest punct de vedere, este aceea a vastității domeniului pe care îl organizează – înlocuirea unor valori vechi prin altele noi, pentru a nu conduce la o criză și un declin, trebuie să coordoneze cel puțin egal, dacă nu mai mult, domeniul pe care-l structurau cele vechi. Criza există dacă excludem, pur și simplu, valorile vechi fără a le înlocui, sau dacă le substituim altele noi, mai restrânse decât cele vechi.

În societatea contemporană, în special în lumea ideilor – unde au semnificație de principii – valorile au devenit din ce în ce mai restrânse. Se constată o adevărată „lipsă de valori” sau introducerea unor valori particulare, pentru care luptăm ca și cum ar avea o semnificație universală. Avem de-a face cu o logică bizară, aplicabilă și aplicată de la nivelul comportamentului individual până la nivel statal/internațional. Confuzia și absența principiilor face ca explicarea actelor noastre prin motive și valori să capete o anume particularitate – nu mai este ideea cea care justifică actul, ci acesta justifică ideea. Astfel, faptul conduce azi viața individului, nicidecum o arhitectură valorică ce să ofere un suport acțional. În „logica obișnuită”, se dau premisele și se caută apoi concluzia. În ceea ce am putea numi „logica sentimentelor” promovată azi, se dă mai întâi concluzia și se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată și se impune prin premise artificiale sau particulare – unui act, care este dorit, i se caută premise justificatoare.

Există modele explicative intresante ce pot oferi modalități de interpretare a realităților contemporane. Spre exemplu, procesul diferențierii categoriale explică accentuarea diferențelor dintre categoriile sociale, precum și accentuarea asemănării dintre membrii unei aceleiași categorii în privința comportamentelor, a reprezentărilor și a evaluărilor. Potrivit acestei abordări, fiecare model de cunoaștere a socialului analizează, în mod necesar, un număr limitat de variabile, căutând în același timp evenimente revelatorii pentru intervenția acestor variabile. Nu se pot studia procesele de funcționare autonomă a individului, fără a lua în considerare faptul că ele rezultă dintr-o interdependență socială și, invers, sistemele de interdependență se realizează în mod necesar prin intermediul suporturilor individuale.

Caracteristicile pe care grupurile și le atribuie reciproc traduc raporturile dintre ele. Competiția spre exemplu, adică incompatibilitatea proiectelor grupurilor diferite, nu provoacă numai o anume ostilitate, ci și imagini intergrupale extrem de defavorabile. Grupurile care au de elaborat proiecte incompatibile elaborează imagini reciproce negative. Dacă transpunem acest principiu în context relațional internațional, relația dintre statele „democratice” și cele „nedemocratice” poate fi explicată mai nuanțat. Numai realizarea unor proiecte supraordonate, necesitând un efort comun și creând astfel o interdependență pozitivă între grupuri ar putea schimba aceste imagini. Revenind la domeniul mai sus menționat, proiectele PfP, ori cel al Dialogului Mediteranean capătă noi valențe intepretative.

Intervenția unui mecanism proiectiv îi împiedică pe subiecți să găsească motivații blamabile în propriul grup, făcându-i să proiecteze asemenea motivații asupra celuilalt grup, deși cele două grupuri se pot comporta la fel. Când o parte are interesul să stabilească o discriminare față de alta, ea creează o imagine a celuilalt care justifică, în mod anticipat, această discriminare. La rândul său, discriminarea are drept consecință faptul că, de cele mai multe ori, în acest proces relațional bazat pe realitatea dinamică a re-prezentării, partea opusă reacționează în mod efectiv în funcție de caracteristicile care i-au fost atribuite (W. Doise). Supraestimarea diferențelor se va intensifica și mai mult atunci când o dimensiune de valoare este legată în mod sistematic de apartenențele categoriale.

Modelul explicativ prezentat decelează trei nivele ale relațiilor dintre grupuri: comportamentele, evaluările, reprezentările. Diferențierea la nivelul reprezentărilor cognitive, discriminarea evaluativă și discriminarea comportamentală sunt legate între ele, și este de ajuns să survină o modificare la unul dintre aceste nivele, pentru a suscita o schimbare la celelelate nivele (de ex., introducerea reprezentărilor de apartenență la două categorii diferite duce la discriminări comportamentale și evaluative). Anticiparea unei întâlniri conflictuale duce la elaborarea unor imagini diferite de cele pentru anticiparea unei întâlniri cooperative.

În timpul întâlnirilor individuale, numeroase apartenențe se amestecă în judecăți, fapt ce va conduce procesul reprezentațional și, în continuare, pe cel relațional. În timpul întâlnirilor colective, devin predominante apartenențele comune la un grup și diferențele față de un alt grup. Fiecare judecată asupra unei realități cu o oarecare importanță socială este ancorată în evaluări referitoare la un ansamblu mai vast de realități sociale, în principii de categorizare și de ierarhizare ce acționează în câmpul social.

Globalismul nu asigură și nu conferă identitatea culturală, dar interesul național este cel care o va cere, apelând acum la „bazarul” larg deschis al tuturor opțiunilor. Se poate însă considera că globalitatea este o nouă sursă de a forma identitatea, sprijinită pe un proces reflexiv, bazat pe informație și cunoaștere – dar și acest lucru omite faptul că limba maternă, cultura din care ne-am format referințele, educația pe care am parcurs-o, tradițiile și obiceiurile, atitudinile prevalente și mentalitatea ne sunt date, fără posibilități imediate de alegere. Cultura se rafinează, se îmbogățește, dar un nucleu permanent rămâne și se transmite din generație în generație.

Astfel, cultura națională este „actul de identitate” cu care circulăm pe rețelele globalității, cee ce implică recunoașterea varietății ca o sursă de inspirație, competitivitate și dinamism. Ca să poți dialoga cu alții, trebuie să fii tu însuți cu identitate recunoscută și respectată. În această perspectivă, interesul național nu se micșorează în globalism sau regionalism, dar se exprimă prin interese și ambiții noi, la a căror realizare concură alături de stat numeroși alți agenți neguvernamentali și privați, comunități sau indivizi.

În epoca modernă identitatea devine mai mobilă, multiplă, personală ori colectivă, autoreflexivă și supusă schimbării și înnoirii. Apare o anume distanțare față de tradiție, iar individul își poate acum alege și construi, apoi re-construi identitatea pe măsură ce oportunitățile de viață se schimbă, se extind sau se îngustează. Modernitatea determină în plus și o direcționare către celălalt, căci pe măsură ce numărul de identități posibile crește, trebuie să se obțină recunoașterea celorlalți pentru a-și asuma o identitate validată social.

2.3 Construirea unei noi identități – cetățenia europeană

Conceptul de „cetățenie” este departe de a avea un sens unanim acceptat, înregistrând în timp multiple definiții. În accepțiunea generală ori în termeni comuni, se pune problema apartenenței la o comunitate, ceea ce presupune drepturi – în special drepturi politice – și obligații. În acest sens, putem spune că cetățeanul este întotdeauna "co-cetățean", pentru că trăiește în societate împreună cu ceilalți. Cetățeanul este o persoană care are drepturi și îndatoriri într-o societate democratică. Primul drept este acela de a avea posibilitatea stabilirii legii, iar prima îndatorire este aceea de a respecta legea, exercitându-și libertatea, organizându-și relațiile cu ceilalți în cadrul definit de lege.

Cetățenia într-o societate democratică implică autonomia individului, moderată de responsabilități și de cunoașterea obligațiilor juridice și morale pe care le presupune viața împreună și respectarea celuilalt. T. H. Marshal sugera că cetățenia poate fi eficace doar atunci când asigură accesul la trei tipuri principale de drepturi. În acest fel, autorul identifică trei componente ale cetățeniei:

a. componenta civilă, care include drepturile referitoare la libertatea individuală;

b. componenta politică – de exemplu dreptul de participare în exersarea puterii politice, de a vota și a fi ales în instituții parlamentare;

c. componenta socială a cetățeniei, care se referă la drepturile la un standard decent de viață și accesul egal la educație, sănătate, locuință și un venit minim.

Cetățenia înseamnă în același timp un statut și un rol. Ca statut juridic și politic, cetățenia reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi, un echilibru între drepturi și îndatoriri, un contract civic între stat și individ; ca subiect al dreptului, norme legale care definesc apartenența la un organism politic, loialitatea cetățeanului față de statul care îl protejează și îi acordă drepturi civice, asigurarea accesului la viața publică și participarea civică.

Ca rol social, cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de cetățean.

În Grecia Antică, „cetățeni” erau cei care aveau dreptul legal de a participa la afacerile statului. Nu toți locuitorii unui stat erau „cetățeni” (de exemplu sclavii și femeile erau simpli supuși). Dezbaterile filosofice ale epocii reflectă preocuparea pentru definirea „bunului cetățean” și a virtuții civice. A apărut astfel ideea îndatoririlor pe care cetățeanul trebuia să le îndeplinească. Ulterior, cetățenia a fost asociată cu identitatea națională, întrucât "statutul legal al unui cetățean era întotdeauna legat de un stat național, de unde legătura dintre cetățenie și patriotism".

În secolul 19, a apărut preocuparea pentru drepturile egale ale cetățenilor. Pe măsură ce dreptul de vot s-a extins, justiția și drepturile politice au devenit realitate pentru o parte din ce în ce mai mare a populației. În secolul următor, s-a încercat o extindere a drepturilor cetățenilor la condițiile de muncă și de viață, pe lângă drepturile civile și politice.

Mobilitatea indivizilor și evoluția societăților au condus la conceptul de „cetățenie multiplă”, permitând persoanelor să fie simultan cetățeni ai mai multor țări. De asemenea, se vorbește azi și de cetățenie transnațională. De exemplu, cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene posedă din ce în ce mai multe drepturi și îndatoriri față de Uniune ca întreg, pe lângă cele față de propriul lor stat național. Cetățenia (având drept conținut așa numita conștiință cetățenească) este tot mai puțin legată de un anumit teritoriu. Reprezentarea cetățeniei ca status și rol poate fi legată de o anumită regiune sau națiune, ca și de o organizație, o rețea sau o entitate supranațională (Europa ori Satul Mondial).

Semnificațiile conceptului de "cetățenie" sunt astfel extrem de diferite: de la accentul pe obligațiile cetățenilor, la drepturile acestora, de la valențele patriotice ale cetățeanului la competențele bunului cetățean.

Cetățenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o inovație conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene. Incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Articolul 17 al „Tratatului de constituire a Comunității Europene” stipulează că este cetățean al Uniunii Europene orice persoană având naționalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetățenia Uniunii Europene vine în completarea cetățeniei naționale (ea se suprapune, fără a se substitui, cetățeniei naționale), făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuiește (și nu numai în țara din care provine, așa cum se întâmpla înainte).

De aici decurg două concluzii practice: este mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetățenia unui stat membru pentru a putea beneficia de cetățenia Uniunii; în al doilea rând, cetățenia europeană va completa și se va adăuga la drepturile conferite de cetățenia statală. O Declarație anexată Tratatului de la Maastricht subliniază că "problema dacă o persoană posedă cetățenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislația națională a statului membru respectiv", Așadar, în ultimă instanță îi revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetățenii săi.

Cetățenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în Tratatul de la Amsterdam: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și al libertăților fundamentale și principiul statului de drept, și decurge din drepturile fundamentale ale omului și drepturile specifice acordate cetățanului european (drepturi de liberă circulație și drepturi civice), descrise în Tratat.

Cetățenia Uniunii Europene oferă drepturi cetățenilor statelor membre și consolidează protecția intereselor acestora. Tratatul de la Maastricht instituie 5 categorii de drepturi supranaționale, complementare cetățeniei naționale:

• dreptul la libera circulație, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă și studiu în celelalte state membre ale Uniunii;

• dreptul de vot și dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul european și la alegerile locale în statul de rezidență, în aceleași condiții cu cetățenii statului respectiv;

• dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terț (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecție consulară din partea autorităților diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care țara din care provine nu are reprezentanță diplomatică ori consulară în statul terț respectiv;

• dreptul de petiție în fața Parlamentului European;

• dreptul de a apela la Ombudsman-ul european (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituțiilor și organismelor comunitare.

Comisia europeană, având rolul de a veghea la respectarea tratatelor (denumită în doctrină "Gardianul Tratatelor"), supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetățenia europeană și elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate și asupra dificultăților întâlnite.

Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2000, când a fost proclamată „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”. Acest document este structurat în 6 capitole – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția (existând și un al VII-lea titlu: Dispoziții generale care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei) – cuprinzând în total 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii Europene și drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățeanului european.

Există bineânțeles și inițiative locale, cum ar fi spre exemplu, proiectul „educației pentru valori” lansat de cercetătorii români. Imaginarul și mecanismele imaginative pe care acesta le implică în mod natural sunt suportul pe care vom construi un proiect de educație holistic pentru formarea caracterului, pentru o educație capabilă să ofere elevilor atitudinile și abilitățile noi pe care le solicită acum societatea informațională.

2.4 Proiecte educaționale – educația pentru cetățenie (europeană)

Ca orice construcție birocratică orientată spre reglementarea tuturor aspectelor discrete ale existenței reale, Uniunea Europeană a creat o multitudine de instituții și a finanțat nenumărate programe pentru a implementa și a construi – atunci unde era cazul și acolo unde este necesar – noile dimensiuni proclamate a sprijini „cetățenia europeană”. Voi trece foarte pe scurt în revistă efortul orientat în domeniul educației și al programelor educaționale de genul „Educația pentru cetățenie democratică”.

Educația pentru cetățenie democratică (ECD) a reprezentat una dintre preocupările majore ale celor mai importante organizații interguvernamentale sau nonguvernamentale: UNESCO, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE, CIVITAS (organizație nonguvernamentală internațională, specializată în educația civică, înființată la Praga), OECD (Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare), IEA (Asociația Internațională pentru Evaluarea Rezultatelor Educaționale), IBE (Biroul Internațional pentru Educație) șamd. Educația pentru cetățenie democratică înseamnă învățarea comportamentului democratic printr-o diversitate de experiențe și practici sociale. Nucleul educației pentru cetățenie democratică îl reprezintă formarea copiilor, tinerilor și adulților pentru a deveni cetățeni activi și responsabili, ECD urmărind promovarea unei culturi a democrației și a drepturilor omului. Obiectivele educației pentru cetățenie democratică vizează complexul cunoștințe-capacități-atitudini și valori.

Conceptele cheie folosite sunt: libertate, justiție, egalitate, demnitate umană, non-discriminare, democrație, cetățenie, drepturi și responsabilități, interdependență și solidaritate, stat de drept. Se urmărește dezvoltarea unor capacități speciale, cum ar fi: comunicarea activă – capacitatea de a asculta puncte de vedere diferite, de a-și apăra poziția personală și a altor persoane; gândirea critică – procurarea informației relevante, evaluarea critică a experiențelor, sensibilitatea față de prejudecăți și discriminări, recunoașterea diferitelor forme de manipulare, luarea de decizii pe bază rațională; cooperare, interacțiune și rezolvare pașnică a conflictelor; participarea și organizarea unor activități sociale; promovarea și apărarea drepturilor omului, la nivel local și la nivel global.

Atitudinile și valorile promovate de ECD sunt: responsabilitatea față de acțiunile proprii, preocuparea pentru dezvoltarea personală și schimbarea socială; curiozitatea, acceptarea și aprecierea diversității; empatia și solidaritatea cu alții și dorința de a sprijini pe cei ale căror drepturi sunt amenințate; sentimentul demnității umane, a valorii personale și a celorlalți; justiția socială, dorința de a activa pentru idealurile libertății, egalității și a respectului pentru diversitate.

Educația pentru cetățenie este considerată, pe plan european, o prioritate a reformelor educaționale, fiind percepută ca instrument al coeziunii sociale, bazată pe drepturile și responsabilitățile cetățenilor. De asemenea, reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaționale în toate țările europene. Astfel, se poate spune că educația pentru cetățenie este un scop educațional, dirijând sistemul de învățământ către un set de valori comune (diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiția socială, bunăstarea, solidaritatea). La nivel politic spre exemplu, Comitetul ministrilor Consiliului Europei a proclamat anul 2005 drept „Anul European al Cetățeniei prin Educație” (European Year of Citizenship through Education – EYCE).

Totodată, pentru creșterea eficienței, a fost creat „Pachetul ECD” – o colecție de instrumente proiectate special pentru a oferi sprijin celor implicați în acest domeniu. Pachetul a fost creat ca urmare a studiului Consiliului Europei privind politicile de ECD din Europa, studiu care a relevat decalajul dintre politici și practici, în acest domeniu. Pachetul conține documente, strategii și abordări metodologice menite a crea o legatură mai bună între politici și practici.

Statele membre pot utiliza aceste documente ca instrumente de referință. Conținutul pachetului poate fi adaptat nevoilor statelor membre și poate fi utilizat de factorii de decizie, de formatori, profesori si de instituțiile de învățământ.

Acțiunile Uniunii Europene în direcția ECD se bazează pe o concepție holistică a noțiunii de cetățenie, care cuprinde elemente juridice, politice și sociale.

2.5 Proiectul Uniunii Europene – repere necesare analizei

Integrarea europeană din punct de vedere psihologic presupune construirea unei noi identități și aderarea la ea; Tajfel subliniază că identitatea socială este acea parte a conceptului despre sine care este determinată de recunoașterea apartenenței la un grup social (sau la mai multe grupuri sociale), împreună cu valoarea și semnificația afectivă legată de această apartenență.

Ce se întîmplă însă cu celelalte identități o dată cu debutul și acceptarea spre auto-definire a identității europene? Recent, o serie de studii au abordat problematica raporturilor care se stabilesc între identitatea regională, identitatea națională și identitatea europeană. Ca o primă subliniere ori mai curând recomandare, este că o identitate nouă (inclusiv identitatea europeană) poate fi privită și ca o amenințare la adresa identității pre-existente. Teoretic, șansele de acceptare spre autodefinire a identității europene tind să crească pe măsură ce aceasta se suprapune, ca și conținut, cu identitățile puternic semnificative și, în același timp, când nu este percepută ca reprezentând o amenințare pentru acestea.

Pentru istoria contemporană, regionalizarea politică bazată pe „bunuri simbolice”, identitatea etnică, religioasă sau culturală, începe să-și piardă din importanță în fața interdependențelor economice. În fața regionalizării bazate pe identificări simbolice (legate de apartenența etnică, culturală), începe să predomine noua „politică de spații” a continentului, datorată predominant regionalizării economice. O periferizare economică însă, are drept rezultat implicații majore în reconstrucția identității, prin declanșarea de auto-proiecții negative și crize de identitate.

Un prim pas al noii birocrații europene este definirea identității europene și gestionarea raportului acesteia cu identitatea națională. Se dorește ca acest nou concept să acționeze ca un liant identitar care va defini apartenența viitoarei Uniuni Europene, ca un cadru de integrare a identităților naționale și de definire a raporturilor dintre acestea și identitatea europeană integratoare. Se construiește o nouă identitate la nivelul imaginarului social.

Până în acest moment, conceptul de identitate europeană nu a reprezentat o miză politică, fiind definit lapidar cu referire la cadrul geografic general european, dar acum se impune definirea raportului dintre conceptul de identitate europeană (euro-identitate) și conceptul de identitate națională. Sunt de așteptat conflicte de identitate personală ale locuitorilor statelor europene (dependente de un anumit mod de legitimare personală și națională) și este necesar un nou „cadru cognitiv”, construit pe baza modului de definire a identității europene, care să permită cristalizarea treptată a noii identități europene.

Pentru aceasta a fost elaborată o Chartă/Declarație a Identității Europene, având la bază următoarele principii:

dubla apartenență identitară (națională și europeană);

prioritatea apartenenței naționale – datoria, în primul rând, față de apartenența națională în respectarea principiilor europene;

memoria (în sens de păstrare a identității naționale, a istoriei și a specificului național, dar și de re-memorare a erorilor trecutului);

datoria față de viitorul UE.

Europa nu constituie doar o realitate geografică (din care nimeni nu ne poate expulza…), nici un teritoriu imaginar simbolic, nici măcar un ansamblu politic monolitic, ci o realitate valorică, atitudinală și instituțională anume, un ansamblu de ritualuri și practici sociale specifice. Actorul social (fie el individual sau colectiv), se dovedește a fi un actor activ, înzestrat cu competență inductivă, capabil să își reconfigureze pozitiv identitatea personală sau grupală. Identitatea socială apare mai puțin ca o substanță imuabilă care „călătorește” în istorie (de genul, spre exemplu, al „românității veșnice”), cât o entitate fluidă, construită social prin interacțiunea nemijlocită, reală sau imaginară, cu „celălalt” – identitatea nu se pierde niciodată, ci se află într-un continuu proces de reconstrucție în care elementele care îi asigură și conferă identitatea se combină cu cele ale diferenței.

Se produce ceea ce se poate numi „sublimare identitară”, în care noua identitate („europeană”) nu se va articula în opoziție cu „identitatea națională” ci ca o entitate care, fără să evacueze moștenirile tradiției, le valorifică într-un nou orizont valoric al lumii integratoare.

Există, în cercurile federaliste, o mare prejudecată antistatală și o vizibilă preferință pentru regiunile statelor europene, ceea ce a făcut ca, pe bună dreptate, Europa să fie învinuită de lipsă de identitate și de profil, de neclaritatea direcției și scopurilor. Logica sa de formare de instituții supranaționale, formate din absorbirea atributelor statelor moderne, păstrează două trăsături esențiale ale acestora: centralismul birocratic și ierarhia.

Există o multitudine de aspecte „discrete” ce vor avea un cuvânt greu de spus în construirea noilor identități. Spre exemplu, problema limbii. Europenii de mâine, neputând fi, la nivel statistic, competenți în mai mult de două limbi vor recurge, spre a comunica, la acordarea voluntară de statut de limbă supranațională unei anumite limbi, precum și dezvoltării traducerilor. O propunere actuală susține alegerea a trei limbi pivot: engleza, franceza, germana, dar bineânțeles că luarea unei asemenea decizii va mai avea mult de așteptat. Până una alta, în 2002 erau peste 4.000 de traducători oficiali – adică ținând de organismele internaționale, numai la Bruxelles, iar numărul acestora este în continuă creștere. Există deja grupuri de lucru care au demarat realizarea unei „Carte a limbilor minoritare”, asta în pofida faptului că nu se știe prea bine care sunt limbile majoritare în UE.

Un alt aspect extrem de îngrijorător este cel referitor la natalitate și spor natural în UE. Datele oficiale ale UE arată că scăderea accentuată a natalității va face ca peste cinci ani decesele să depășească nașterile. „Din 2013 populația Italiei va începe să scadă, iar de la anul cea a Germaniei. După 2010, rata de creștere a populației europene se va datora în întregime emigrației, însă până în 2025 nici măcar aceasta nu va mai putea preveni accelerarea declinului natalității. (…) Încă din 1970, cei 20 de milioane de emigranți islamici legali ai UE, fac la un loc cât populațiile Irlandei, Danemarcei și Belgiei”. Devine parcă din ce în ce mai interesant să urmărim și să fim parte a acestui proces de construire a noilor identități…

Având în vedere sublinierile realizate mai sus, campania favorabilă Constituției Europene merge mai departe. În Franța ea a fost instrumentată de guvern și de președinte. Acesta din urmă a amenințat, vorbind insistent de „americanizare” și „declin economic”, ziarele au implorat în numele Ideilor Iluministe, intelectualii au publicat scrisori deschise despre viitor, vedetele de cinema și sportivii au fost convocate și, apelând la celebra lor cultură ploitico-istorică au explicat de ce trebuie să se spună „da” Constituției. În tot acest adevărat „vârtej” un comisar european suedez, Margot Wallstrom folosește linii de argumentație cel puțin bizare atunci când afirmă că „Cei care se opun proiectului european ar trebui să viziteze lagărele naziste. Ar afla unde duce drumul pe care vor să meargă” Dar… lagărele naziste și lagărele comuniste sunt rezultatul celor două ideologii „științific” supranaționale care au proiectat societatea post-națională în secolul XX!

Există un simbolism politic al fiecărei națiuni și acest simbolism politic se află în relație cu factorii geografici. De aceea, redesenarea noilor realități contemporane trebuie însoțită de o re-actualizare a modelelor identitare.

Colectivismul și majoritățile, forța, statul sunt chemate împotriva indivizilor izolați și ai minorităților, se cere sancționarea nonconformismului și valorizarea aderenței la proiecte – cel puțin până acum – gestionate exclusiv birocratic pe baze ideologice evidente. Pentru noi, ca prin pas, este esențial să plasăm UE pe lista subiectelor de discutat. Imaginea Europei în spațiul românesc este concepută ca o noțiune simbol, cu mai multe zone de percepție:

Europa filosofică;

Europa modelelor de creație;

Europa bunăstării, eficienței economice, consumului.

Este necesară inculcarea unei duble conștiințe active: cea de european și cea de român. Un element aparent minor – printre miile care vor trebui avute în vedere, este cel al prieteniilor și ne-prieteniilor „istorice”, pentru că fiecare nație își are „harta ideală” care nu se îmbină perfect cu celelalte „hărți ideale”. Fiecare nație își are stocul său de prieteni tradiționali și de dușmani ereditari, iar acesta poate fi revizuit în funcție de circumstanțe – de văzut cum va fi în UE.

Ar fi extrem de trist să ne încadrăm în termenii unei extrem de pertinente observații făcute de Valentin Constantin: „Am văzut la televizor un film istoric în care, venind vorba despre raporturile dintre un stat slab cu o mare putere, cel care a asigurat subtitrarea, s-a simțit obligat să traducă în românește loyalty prin servilism. Probabil că nu putea concepe că un stat mic ar putea manifesta pur și simplu loialitate în raporturile cu aliatul său atunci când acesta din urmă este și o mare putere. Și atunci, despre ce ar putea fi vorba dacă nu despre servilism? Așa devine UE metamorfoza Înaltei Porți.”

CAPITOLUL 3.

COMPONENTA SIMBOLICĂ A SECURITĂȚII NAȚIONALE

3.1 Definirea componentei simbolice a securității naționale

Am realizat până acum, o trecere în revistă a conceptelor și domeniilor implicate în definirea și interpretarea componentei simbolice a securității unei națiuni. Există, fără îndoială, modalități diferite de percepere și raportare la existență care generează variante de acțiune diverse. Modelele conceptuale mari care au fundamentat toate strategiile acționale ale ultimelor secole, empirismul englezesc (devenit azi pozitivismul, dar care are epuizate resursele de progres), raționalismul francez (azi a devenit epistemologia) și speculativismul german (în care se gândește pe model) au fost un ghid util în demersul întreprins. În mod normal, toate variantele de intervenție în social au la bază unul sau altul dintre aceste modele conceptuale. În ceea ce privește evoluțiile contemporane, în special globalizarea, se încearcă intervenția pe un model de gândire analitic, adică pe cea mai slabă modalitate conceptuală din cele trei menționate.

Analiza structurii simbolice va porni de la definiția dată de paradigma procesual-organică stării de securitate și anume capacitatea de valorificare a produselor procesării simbolice pentru a face posibilă reproducerea și a asigura funcționalitatea optimă a națiunii. Din analiza pe care am întreprins-o aceasta s-a dovedit a fi cea mai cuprinzătoare definiție a stării de securitate a unei națiuni. Evoluția competențelor interpretative este la baza devenirii națiunilor, deci decriptarea modalității de structurare a arhitecturii simbolice va porni de la analiza devenirii interpretorilor.

Trebuie realizată, din această perspectivă, distincția comunitate-societate. În comunitate simbolurile sunt dezvoltate pe cale naturală, istorică, în vreme ce în societate apar și simboluri „construite”, ca sprijin efectiv și ca instrument al structurilor de putere. Pentru a surprinde procesul re-configurării arhitecturilor simbolice, analiza pornește de la comunități și, în baza studierii elementelor necesare interpretorilor pentru procesarea informației (criterii, reguli și informație procesată și stocată în memorie) se va concentra apoi asupra societății. Modalitatea de procesare a informației este cea care va genera, iar apoi re-genera constelația simbolică. Astfel definite punctele de plecare, nu greșim deloc dacă afirmăm că securitatea națională are o componentă fizică și una simbolică.

Identitatea este o componentă de bază a securității națiunii. Ontologia procesual-organică a națiunii dezvăluie poziția centrală a procesorilor de informații în toate organizările sociale înglobate în națiune. Ei funcționează astfel încât afirmă „identități de grup” și conservă ceea ce, generic, poartă numele de „identitate națională”. Dependența identității naționale de capacitatea socială de procesare a informațiilor relevă rolul activ al oamenilor în raportarea lor la națiune.

Identitatea națională este simbolul și indicatorul stării de securitate. Orice națiune tinde să-și afirme permanent propria imagine și propria identitate. Promovarea și protejarea acestora depind de procesele sociale producătoare de resurse, integratoare și gestionare care asigură continuitatea în timp și spațiu. Identitatea națională este dobândită prin capacitatea națiunii de a procesa informațiile sociale care concură la afirmarea sa ca unitate în diversitate. Ea își are rădăcinile în tradițiile națiunii (politice, sociale, culturale, lingvistice, religioase), în “fundația” națiunii (mentală, psihologică) și în structurile națiunii pe care este capabilă să le creeze în conexiune cu procesele organizante produse pe plan cultural, etnic și lingvistic.

Identitatea națională este și un indicator al consecințelor raporturilor dintre națiuni. Deformarea identității naționale se produce în situațiile în care națiunea este interpretată ca “unitate politică” și această interpretare prevalează asupra națiunii, care este o organizare socială cu funcții integratoare. Națiunea, ca produs al conexiunilor între procesele sociale productive, integratoare și gestionare exercită presiuni pentru a se menține raporturile dezirabile între statalitate și etnicitate. Mediul germinativ și tiparul existențial al identității naționale rămâne cultura.

Starea de securitate generează reproducerea națiunii, iar capacitatea de reproducere conservă identitatea națională. Conservarea identității naționale este dată de: conservarea conștiinței naționale, conservarea spațiului național, conservarea capacității de gestionare. Strategiile de gestionare permit națiunii să-și definească, să-și apere și să-și promoveze propriile valori și interese, să-și delimiteze nevoile și trebuințele în cadrul construcției politico-statale pe care este capabilă să o realizeze, să dezvolte și să întrețină relații de parteneriat cu celelalte socio-organizări similare. Statul național, ca gestionar al intereselor și valorilor națiunii, se autodefinește ca protectorul și apărătorul identității naționale. Identitatea națională se manifestă ca generator și garant al “stării de securitate” a națiunii. Starea de securitate generează reproducerea națiunii, iar capacitatea de reproducere conservă identitatea națională. Națiunea se află în stare de securitate dacă are capacitatea de a se reproduce în modalități performante care îi conservă identitatea.

După aceste prime necesare sublinieri, să ne întoarcem puțin la complexa problematică a raporturilor dintre „societatea rețea” și globalizare, cu toate modificările introduse de aceasta în dinamicile proceselor sociale. Întreaga existență socială se sprijină pe un fundament informațional-energetic, fundament ce generează și asigură combustia arhitecturilor simbolice bazale. Aceste arhitecturi, la rândul lor, generează și alimentează structuri valorice și atitudinale ce asigură coerența acțională și fundamentul întregii procesualități sociale. Studiile întreprinse până în acest moment mă îndreptățesc să afirm că la nivelul structurilor simbolice primare se poate interveni – și se încearcă intervenția – prin intermediul proceselor identității. Identitatea națională este generatorul și garantul „stării de securitate” a națiunii. Identitatea este și acel „ceva” care susține raportarea individuală la structurile simbolice primare și secundare.

Analiza organizărilor sociale contemporane – iar organizările în rețea s-au dovedit a fi extrem de prolifice în generarea unor noi direcții de investigare – a reliefat, și pentru domeniul aprofundării problematicii identității, câteva aspecte extrem de importante. În primul rând, organizările clasice, piramidale se sprijină masiv pe logica existenței și acțiunii relațiilor de putere, cu toate implicațiile și – vom vedea – limitările ce rezultă de aici. Pentru problematica supusă analizei, voi accentua doar faptul că în acest tip de structuri interesele (generate de ideologii) și nu necesitățile vor direcționa întreaga acțiune.

Pe de altă parte, în organizările în rețea, logica interacțiunii este cea care va orienta acțiunea. Deși în multe din organizările în rețea punctul de pornire al interacțiunilor – definirea și orientarea acestora, intensitatea și numărul lor – sunt generate tot în orizont ideologic, pe parcursul ființării organizării, datorită funcției autopoietice a rețelei, acestea vor susține satisfacerea unor necesități. Este vorba deci de o re-organizare a modelelor acționale sub presiunea noilor dezvoltări din rețea, o redesenare a procesărilor informaționale generate, urmate și susținute de noile procesări informațional-energetice din cadrul unei rețele.

În aceste condiții, vor exista cu siguranță două puncte de plecare distincte în construirea acestor structuri în rețea, cu două instanțeri diferite:

primul punct de plecare va fi cel generat în cadrul unui mod de gândire situat în model de abordare piramidal – într-o oarecare măsură este cel inițiat de marile corporații de sorginte americană și vest europeană;

al doilea punct de plecare va fi cel generat în cadrul unui mod de gândire situat în model de abordare interacționist, în care dezvoltările se realizează prin ”diferențieri progresive” și prin ”coordonări treptate”, prin “anticipări” și “retroacțiuni” care asigură “reversibilitatea operațiilor”; în acest caz, “adaptarea” structurii este o rezultantă a proceselor de “acomodare” la mediu, dar și al asimiărilor” realizate, ceea ce va genera modificări în mediul respectiv – într-o oarecare măsură este modelul inițiat de corprațiile japoneze, urmate acum de noile modele acționale adoptate de China, india și unele țări din America Latină.

Rezultatul acestor acțiuni va fi concretizat în structuri în rețea care vor avea dinamici de dezvoltare diferite, dar și structuri valorice întemeietoare diferite. Aceste structuri valorice constituie și vor constitui fundamentul unor identități colective și naționale inițial neechivalente, dar a căror logică de evoluție și dezvoltare va fi de acum încolo sub imperiul necesităților existenței rețelelor în permanentă devenire. Aceste structuri sunt doar inițial diferite pentru că, în timp, în baza logicii rețelelor, este posibil să se realizeze o relativă complementarizare a acestor sisteme de valori.

Pornind de la cele subliniate, se poate afirma că există construcții simbolice proprii unor structuri sociale ce se structurează potrivit organizării în rețea, dar care sunt instanțiate dintr-un model conceptual empiric, după cum există arhitecturi simbolice proprii structurilor sociale ce se dezvoltă în aceeași logică a rețelei, dar care sunt instanțiate din modele de abordare interacționiste. Astfel, combustia proceselor identitare viitoare va fi diferită în cazul celor două tipuri de organizări, altfel spus vom avea de-a face cu modele de construcție identitară structurate pe logici diferite de re-generare a arhitecturilor simbolice întemeietoare. La fel la nivel național vom sesiza aceleași diferențieri, ceea ce implică abordări distincte în spațiul analizei securității națiunii și al demersurilor acționale pentru asigurarea acesteia.

Se impune aici o subliniere care este cred extrem de importantă: există, la nivelul structurii sociale, două nivele ale structurilor simbolice. Un prim nivel, pe care-l voi denumi bazal, îl putem sesiza prin analiza realizată la nivelul arhetipurilor, al miturilor originare, al inconștientului colectiv și transconștiinței, al diverselor tipare culturale și comunicaționale regionale.

Cel de-al doilea nivel este cel superficial, și îl putem sesiza prin analiza diverselor produse ale elaborărilor simbolice – de la nivel estetic (opere de artă), prin cel enciclopedic (diversele dicționare de simboluri) pentru a ne opri la instituțiile de toate tipurile ce se sprijină pe arhitecturi reprezentaționale simbolice. La acest al doilea nivel se încearcă îndeosebi intervenția, în principal din trei motive:

este mai ușor de sesizat, iar iluzia conceptualizării reușite potențează încercările de intervenție;

structura simbolică cu pricina sprijină îndeosebi construcții instituționale realizate pe model ideologic, iar sesizarea acestora de oamenii care acționează în orizont ideologic este mai facilă;

majoritatea modalităților de intervenție în social sunt construite în paradigme ideologice.

Se poate interveni asupra proceselor, dar se poate interveni și asupra dimensiunilor identității individuale, colective ori naționale. Desigur, cel mai simplu este a se interveni asupra nivelului macro-, mai precis la nivelul re-construrii identității individuale și colective ori feluritelor identități regionale și supranaționale. Intervențiile la nivelul identității naționale implică o expertiză mai avansată în domeniu și resurse mai consistente, datorită în principal legăturii extrem de strânse dintre identitatea națională și etnicitate, lucru ce generează o mai mare rezistență la schimbare.

Prin intermediul diverselor „cetățenii”, al diverselor „afilieri” ori „identități multiple” se încearcă o re-ordonare, o reorganizare a arhitecturilor simbolice primare, folosind noi construcții valorice, în cadre topologice modificate, ori cu reprezentări modificate. Noile dezvoltări în domeniul social prin relevarea structurii și specificului societății rețea, științele cognitive ori cercetarea fundamentală din fizică și biologie au subliniat că există puncte de presiune ori noduri în care se poate acționa pentru a genera modificări în diversele arhitecturi în discuție.

În fapt, este o modificare extrem de interesantă a modului de acțiune – dacă în anii din urmă se încercau acțiuni de influențare, de modificare atitudinală ce se spera că vor duce apoi la modificări comportamentale conforme cu obiectivele originatorului, azi „libertatea” decidentului vizat este ceva mai mare – se construiește un context destul de larg, populat cu evenimente, concepte, teorii și personaje extrem de diverse în care libertatea construirii unui model personal și de ce nu, performant, de raportare la realitatea unor anume construcții pare a fi deplină… în limitele date de acest context.

Dacă în trecut se încerca o direcționare a modalității în care o anume realitate informațională era prelucrată, prin încercarea de a dirija interpretarea (influențare), ori prin blocarea accesului la anumite surse de informații și oferirea unor surse alternative (controlul mijloacelor de comunicare), azi se încearcă modificarea conținutului informației de prelucrat concomitent cu statuarea „limitelor” în care poate avea loc interpretarea. Trebuie însă făcută precizarea că nu este și nu poate fi vorba de o limitare a capacității umane de prelucrare a informației prin folosirea acestor direcții de acțiune. Este vorba despre statuarea unui model de prelucrare socială a informației, de recunoaștere socială a rezultatelor sociale ale acestor modalități de implementare, de valorizarea și de transpunere a acestora în logica instituțiilor sociale care reglementează existența socială.

În acțiunile de construire/re-construire simultană a identității se poate interveni în structurile simbolice (primare și secundare) prin vectorii individualității. Puterea simbolică astfel definită are, pe de o parte o componentă „istorică”, ori mai bine zis „atemporală”, iar pe de altă parte este supusă dinamicii transformărilor reciproce generate de dinamica identităților. Este lesne de înțeles că efortul va fi orientat în principal către cea de-a doua componentă, construirea și re-construirea națiunilor în diverse zone ale globului ne oferă un teren de cercetare extrem de generos.

Sunt însă modalități diferite de prelucrare a informației – în postmodernism se procesează analitic, pe suport digital și în logica rețelelor; în unele societăți moderne se prelucrează simbolic, în logici ale matricilor simbolice impregnate de atemporalitate și topologie locală, susținute de universuri mitologice și repere religioase și ideologice fundamentale. Instantaneitatea și informația în timp real din primul caz nu înseamnă însă atemporalitatea din cel de-al doilea.

În lupta împotriva terorismului se folosesc modele conceptuale ce generează acțiuni pentru alte stadii conceptuale.

Soluțiile de evoluție alese pe model cultural european pot fi analizate în lumina modelului cultural oriental, însă putem constata că soluțiile alese în spațiul diferitelor culturi ca răspuns la aceleași provocări ale civilizației pot fi diferite, uneori chiar contrare. Impunerea valorilor prin forța actului violent nu a fost și nu va fi o soluție. Competiția pentru resurse de orice tip (materiale, simbolice etc.) generată de dezvoltarea civilizației, duce uneori la confruntări violente între arhitecturi valorice diferite dar nicidecum contrare.

3.2 Interpretarea modelui propus

Pe parcursul acestei cercetări am subliniat, cu fiecare prilej aproape, necesitatea direcționării întregului efort de cercetare spre domeniul practic, aceasta nicidecum dintr-o desconsiderare a teoriei, ci din acordarea primatului practicii. Am avut prilejul și privilegiul în același timp, de a putea aplica în practică unele dintre conceptele și teoriile descrise în această lucrare, de a vedea cum anume pot fi modificate practic modele atitudinal-comportamentale bazale.

Voi prezenta pe surt, din punctul de vedere al analizelor desfășurate „în teren”, unele elemente de detaliu ale eforturilor întreprinse de comunitatea internațională pentru “construirea” ori “reconstruirea” unor națiuni după conflicte mai mult sau mai puțin sângeroase. Acest efort va atinge, până la urmă și reconstruirea identităților asociate. Câteva aspecte generale trebuie să fie subliniate de la început.

În domeniul strategiilor de influențare la nivel macro există în acest moment o mai mare atenție acordată construirii și re-construirii contextului în care să fie apoi acordat răspunsul pentru provocările actuale. Această re-construire a contextului se face, de regulă, pe dimensiuni ale structurilor simbolice. Putem face distincția între un simbolism primar și un simbolism secundar (ori structuri de rang I și II) – primul asigură suportul informațional-energetic necesar existenței sociale, în vreme ce al doilea asigură, la nivel particular, „corecțiile” necesare în dinamica evoluției proceselor. În vreme ce simbolismul primar este în principal sprijinit și susținut de structuri arhetipale, simbolismul secundar este în principal construit și re-construit în funcție de cerințele diferitelor paradigme științifice ori ale diverselor ideologii. Intervențiile se realizează de obicei la nivelul al doilea, cel superficial (vezi cerințele diplomației publice ori diferitele strategii de securitate). Acesta nu trebuie să fie însă un model valabil oriunde și oricând pentru că, în Orient, spre exemplu, logica existenței și structurării sociale este îndeosebi generată de nivelul mai profund al structurii simbolice, fapt ce a generat relații, instituții, paradigme și patternuri diferite, modele de raportare la existență diferite, abordări și conceptualizări ale evoluției diferite de cele vest-europene spre exemplu.

Cultura europeană, în cheia raționalismului francez, a avut ambiția de a genera, construi și re-construi o structură simbolică întemeietoare în spațiile promovării valorilor proprii – este posibil ca într-un anume context situațional această abordare de „nivel secund” să fie de succes, ori să fie eficientă. Nefiind însă în acord cu fluxul informațional-energetic al nivelului prim, pot apărea disfuncții „în cascadă”, cu o ritmicitate și intensitate ce țin de logica existenței și funcționării rețelelor. În limitele acestui model, problema mitologiilor, a ritualurilor și a sistemelor valorice explicative poate să capete o altă greutate.

În spațiul abordărilor următoare, sunt utilizați termeni și un aparat conceptual specific diverselor antropologii. Pe scurt, este vorba despre identitate și deficit de identitate; stereotip, reprezentare socială, ritual și ritualizare, mecanisme de generare socială a contextului, instituții și actori statali ori non-statali implicați, globalizare, construcții, de-construcții și re-construcții identitare.

Voi consacra primele remarci problematicii reconstrucției identitare în Kosovo, nu pentru că în ordine cronologică ar fi primul, ci datorită specificului unei asemenea situații. Mecanismului construrii și re-construirii – de agențiile de relații publice – a reprezentării asociate sârbilor și albanezilor kosovari în mass-media occidentale i-au fost consacrate lucrări extrem de variate și nu are sens să mă opresc acum asupra acestui aspect. Voi sublinia doar că la nivel internațional s-a reușit construirea, promovarea și ulterior menținerea unor anumite reprezentări ale grupurilor etnice implicate în conflict. Din punctul de vedere al specialiștilor în domeniu a fost incontestabil un mare succes, pentru că ceea ce contează în domeniul modificării reprezentaționale de acest tip, în care se reconfigurează imaginea unei alterități anume, este înregimentarea atitudinal-comportamentală (deci și energetică, ori a resurselor) într-o direcție definită și pentru o anume periodă de timp. Bineânțeles că o parte a reprezentărilor reziduale persistă, dar acesta este un cu totul alt aspect.

Am anumite rezerve cu privire la eficiența construirii unei națiuni pornind de la re-construirea unui context reprezentațional, prin implicarea masivă a instituțiilor internaționale și a ONG-urilor felurite. Una dintre principalele realizări ale ONG-urilor, atunci când sprijină un asemenea proiect, este să creeze un spațiu public al discuțiilor, iar acest lucru s-a dovedit a fi, trebuie să recunoaștem, extrem de eficient.

În ceea ce privește Kosovo, nu a existat un efort coerent de structurare a noilor arhitecturi valorice, a noilor modele identitare după încheierea ostilităților, fie ca recuperare a modelelor de dinainte de război, fie ca punere de acord cu noile realități. Există deci, în acest moment, identități conflictuale aparent ireconciliabile acolo, care împiedică evoluții în direcția unei bune dezvoltări. Nu a existat nici înainte de război, nu există nici acum o identitate „kosovară” comună a locuitorilor din acel spațiu, dar au existat și există încă identități etnice conflictuale pe un spațiu simbolic deopotrivă revendicat.

Este evident eșecul reconstrucției simbolice în Kosovo. Agențiile de relații publice implicate au acționat doar la nivelul construirii imaginii, deci la nivel superficial, nivelul simbolic de profunzime fiindu-le inaccesibil. În fapt efortul lor a fost direcționat în principal către audiența externă, problemele identitare ale locuitorilor din zonă fiind oarecum în plan secund. S-a considerat – pe bună dreptate – că prioritare sunt stabilizarea situației și creșterea calității vieții, urmând ca problema identităților conflictuale să fie rezolvată în viitor. Una dintre structurile care au acționat în acest domeniu a fost și cea de operații psihologice din KFOR, prin programe ce aveau drept scop creșterea toleranței, și promovarea valorilor democrației liberale. Nu a fost nici un moment vorba, explicit și planificat, despre re-construcții identitare. Din punctul meu de vedere, o privire mai atentă asupra acestor aspecte ar fi prevenit conflictele din primăvara anului 2004.

În 2001, pe durata misiunii în Comandamentul KFOR, am inițiat și dezvoltat un set de produse de operații psihologice pentru a obține indicatori de impact relevanți cu privire la dimensiunea și starea reală a diferențelor identitare între foștii beligeranți, într-un moment în care comunitatea internațională era privită ori foarte bine, ori neutru, însă nu negativ de populația locală. Am încercat obținerea unor indicatori de impact pe un domeniu oarecum stabilizat dar nu neutru, și anume cel al numelui folosit de comunitatea internațională pentru Kosovo. În mod straniu, traducerile în limbile albaneză și sârbă ale numelui Kosovo au conotații și deci înțelesuri total diferite – în albaneză înseamnă, literar, „provincia independentă Kosovo”, în vreme ce în sârbă înseamnă numele unei provincii sârbești străvechi „Kosovo și Metohia”. Două universuri simbolice total diferite. Am ales deci să folosim un nume neutru din acest punct de vedere, și anume cel de „Provincia Kosovo” (Province of Kosovo), având în sprijin formulările din domeniul diplomației și al relațiilor internaționale.

Reacțiile au fost extrem de puternice din partea celor două comunități, deși sensurile au fost opuse. La nivelul comunității albaneze a fost extrem de vizibil un sentiment de frustrare (noua denumire era lipsită de încărcătura „independență”), toată mass-media, fără excepție criticând extrem de dur KFOR-ul pentru această formulare. La nivelul străzii a crescut ostilitatea față de militarii KFOR, iar la nivel politic presiunile pentru renunțarea la acest termen au fost atât de mari, încât Reprezentantul Secretarului General ONU în Kosovo a cerut comandantului KFOR încetarea imediată a folosirii acestei denumiri. Pe de altă parte, sârbii au interpretat noua formulare drept o mare victorie și au salutat „luciditatea” KFOR-ului. Am obținut deci indicatori de impact extrem de relevanți și de puternici cu privire la starea reală a conflictelor identitare, prin folosirea unei „ancore” simbolice cu eficiență maximă în acel spațiu geografic și social.

În aceeași zonă a Europei, în Bosnia Herțegovina, problemele au stat în mare cam în același mod. Diferențele esențiale sunt date de o istorie a relațiilor mai puțin diferite, de existența unei culturi a toleranței ce a generat în trecut o identitate bosniacă „tridimensională”, dar cu note dominante comune. Nici aici, pe durata războiului ori după încheierea conflictului, comunitatea internațională nu a avut în domeniul reconstrucției identitare o performanță mai bună decât cea realizată în Kosovo. Dar aici este vorba despre mai mult timp și de un organism social altfel construit istoricește vorbind.

Am căutat și aici (în perioada 2003-2004) indicatori de impact credibili pentru a vedea care este starea relațiilor dintre cele trei identități etnice: bosniaci, sârbi, croați. Astfel, am analizat modalitățile de raportare la evenimente simbol, ori la simboluri extrem de puternice pentru Bosnia Herțegovina ca întreg ori pentru unele dintre entități. În prima categorie a fost meciul de fotbal disputat de echipele naționale de fotbal ale Bosniei Herțegovina și Danemarcei în primăvara anului 2004, meci crucial pentru calificarea la turneu final. Nu numai că nu au fost nici un fel de probleme de securitate, dar înainte de meci și pe durata acestuia, toate cele trei etnii au sprijinit și promovat simbolurile oficiale ale Bosniei Herțegovina – drapel și imn, cu un sentiment al identității comune promovat din plin de liderii de opinie și de mass-media… Putem vorbi, fără să greșim, de o re-identificare cu respectivele simboluri.

În cea de-a doua categorie au fost ceremoniile oficiale desfășurate cu prilejul decesului fostului lider bosniac Alia Izetbegovici, care a fost simbolul luptei pentru independență a bosniacilor și, multă vreme, dușmanul numărul unu al sârbilor dar și al croaților. În acest caz valorile umane au primat, ceea ce înseamnă că diversele identități etnice s-au stabilizat și nu mai sunt în conflict deschis.

În 2004 s-a realizat (din nou în domeniul operațiilor psihologice) un proiect denumit „Beautiful Bosnia”, în fapt punerea în paginile unei aceleiași cărți a unora dintre simbolurile definitorii pentru oamenii din Bosnia Herțegovina, a simbolurilor care au susținut în trecut această construcție de sine stătoare, pentru ca la sfârșitul secolului XX să se ducă lupte extrem de sângeroase în numele acelorași simboluri. S-a încercat să se vadă în ce măsură sunt recunoscute, împărtășite și asumate reprezentările simbolice prezente în respectivul construct, în ce măsură există o identificare cu acestea. Lucrarea a fost extrem de bine primită de toate cele trei etnii (entități) și s-a luat decizia să fie folosită la nivel federal ca material de reprezentare. Este ceea ce s-a numit la vremea respectivă, în documentele oficiale ale SFOR-ului, centrarea pe domeniul simbolic ca proiect de dezvoltare a identității naționale. Procesele naturale și spontane de re-construcție identitară în Bosnia Herțegovina sunt cu mult înaintea dezvoltării instituțiilor și organizațiilor sociale, a ingredientelor formale ale „construrii unei națiuni”.

Un alt spațiu geografic în care comunitatea internațională încearcă reconstruirea unei națiuni, este Afganistanul. Nu intru acum în detaliile istorice ale acestui proces, dar mă voi mărgini la a face câteva remarci și sublinieri. Cercetările antropologilor au arătat că la nivel bazal, în Afganistan avem de-a face cu o societate tribală, a cărei organizare a fost developată și este folosită de trupele angrenate în misiunea de reconstrucție. Acest lucru impune câteva precizări cu privire la modul de construire a lumii și la cel de percepere a temporalității și secvențialității.

Timpul mitic nu reprezintă numai o întoarcere la izvoare și o retrăire rituală a trecutului, pentru că nu este întotdeauna retroactiv, ci uneori și prospectiv, el putând fi proiectat și în viitor și trăit cu anticipație ritual – poate fi anticipativ și creator. El poate fi mereu reactualizat ca atare prin rit. În cauzalitatea mitică, relația cauză-efect nu este repetabilă, în condiții identice, ci unică, inedită de fiecare dată – aceleași cauze spirituale, în aceleași condiții psihice nu produc aceleași efecte mitice. Aceleași cauze produc o indefinitate de efecte. Mitul se păstrează în aliaje și structuri mai complexe ca un element care ține de natura cognitiv- afectivă și metaforică a ființei umane. Există, din acest punnct de vedere, diferențe noționale uriașe între comunitățile locale și reprezentanții comunității internaționale – topologia, cauzalitatea și temporalitatea nu au nicidecum aceleași înțelesuri pentru părțile implicate, lucru ce poate duce la grave dezechilibre și reprezentări eronate.

În Afganistan, pornind de la relațiile tribale developate cu ajutorul antropologilor, se încearcă umplerea unei „tabula rasa” în ceea ce privește reperezentările asociate noțiunilor de bază ale democrației liberale, prin vehicolul numit „nevoi bazale”. Se aplică un model teoretic situat în orizont empiric ce încearcă modificări în orizonturi simbolice. Succesul acestui demers este până în acest moment discutabil.

Capitolul 4

ASPECTE PRACTIC-APLICATIVE ALE GESTIONĂRII COMPONENTEI SIMBOLICE A SECURITĂȚII NAȚIUNI

4.1 Operaționalizarea modelului teoretic al componentei simbolice

Voi încerca acum să operaționalizez modelul propus, altfel spus să construiesc o variantă de intervenție bazată pe acesta.

Universurile simbolice au o „istorie” a lor, o istorie a constituirii lor, iar pentru a le înțelege sensul este nevoie să înțelegem istoria producerii lor. Universul simbolic furnizează ordine pentru perceperea subiectivă a experienței. Experiențele care aparțin unor sfere diferite ale realității (vis/realitate) sunt integrate prin încorporarea într-un același univers de înțelesuri – funcția nomică a universului simbolic, de ordonare a experiențelor individuale, ar putea fi mai simplu descrisă spunând că „pune fiecare lucru la locul lui”.

La limită, universul simbolic legitimează toate formele de conduită și rolurile instituționale, iar simbolizarea este aptă să conducă la sentimente de securitate și de apartenență. Prin însăși natura socializării, identitatea subiectivă/individuală este o entitate precară – ea depinde de relațiile individului cu „alții semnificativi”, indivizi care se pot schimba sau care pot dispărea de-a lungul timpului, așa că de obicei identitatea rămâne bine ancorată în interacțiunea socială zilnică, fiind în cele din urmă legitimată prin plasarea sa în contextul unui univers simbolic. Individul poate deci să „știe cine este” ancorându-și identitatea într-un univers simbolic protejat atât de accidentele legate de socializare, cât și de autotransformări nefavorabile provocate de diferite experiențe limită.

Universul simbolic stabilește o ierarhie, de la autopercepțiile cele mai reale ale identității, până la cele mai efemere. El „ordonează” și istoria, deplasând toate evenimentele colective într-o unitate închegată care include trecutul, prezentul și viitorul. În ceea ce privește trecutul, el stabilește o „memorie” care este împărtășită de toți indivizii socializați din colectivitate; în privința viitorului, el stabilește un cadru comun de referință în care se vor proiecta acțiunile individuale – toți membrii unei societăți se pot percepe pe ei înșiși ca aparținând unui univers cu sens, care a existat înainte ca ei să se fi născut și va exista și după moartea lor, dar ei se pot regăsi în acest univers, îl pot „simți” ca o realitate căreia îi aparțin și în limitele căreia își pot concepe dezvoltarea. Ca logică a ordonării diferitelor evenimente colective, într-un astfel de context, momentele tragice (tragedii mari implicând colectivitatea, moartea unor lideri emblematici) trebuie urmate de îndată de cele mai solemne reafirmări ale realității continue prin mijlocirea unor simboluri protectoare.

Este posibil să apară, datorită subtilităților evoluției competențelor interpretative, variante „deviante” ale universului simbolic al unei comunități – dacă acestea vor fi împărtășite de grupuri mai mari, versiunea deviantă se coagulează într-o realitate de sine stătătoare, care, datorită existenței sale în cadrul societății, pune la îndoială statutul de realitate al universului simbolic, așa cum fusese acesta constituit inițial. Grupul care a obiectivat această realitate deviantă devine purtătorul unei definiții alternative a realității, iar asemenea grupuri devin o amenințare teoretică pentru universul simbolic și o amenințare practică pentru ordinea instituțională legitimată de universul simbolic respectiv. Acest fenomen se poate petrece natural sau poate fi „sprijinit”.

Când o societate este confruntată cu o altă societate, dezvoltarea conceptualizării pentru conservarea universului simbolic este particulară și extrem de importantă. Problema ridicată de o asemenea confruntare este de obicei mai acută decât cea ridicată de „ereziile” intrasocietale, deoarece în acest caz există un univers simbolic alternativ, care are deja o tradiție „oficială”, a cărei obiectivitate luată ca atare se află pe picior de egalitate cu propria sa obiectivitate. Pentru statutul de realitate al propriului univers al individului, este mai puțin șocant să aibă de-a face cu grupuri minoritare de devianți (a căror opoziție este definită ca nebunie sau răutate), decât să se confrunte cu o altă societate, care consideră propriile sale definiții ale realității ca ignorante, nebunești sau chiar aberante. În acceste condiții, universul alternativ oferit de cealaltă societate trebuie întâmpinat cu cele mai bune argumente în favoarea superiorității propriului univers simbolic. Această necesitate presupune un mecanism conceptual foarte sofisticat.

Apariția unui univers simbolic alternativ introduce și o altă amenințare – propria existență individuală dovedește empiric că universul propriu nu mai este stabil. Este posibil ca universul alternativ să prezinte o atracție spre misionarism, ca indivizi sau grupuri să fie tentate să „emigreze” din universul tradițional. Atâta vreme cât definițiile concurente ale realității pot fi separate conceptual și social ca fiind proprii străinilor, și deci irelevante pentru o persoană anume, este posibil să ai relații prietenești cu astfel de străini. Problemele apar când acest univers „deviant” este considerat „locuibil” de membrii propriului grup, când nu mai este vorba despre străini ci despre membri ai propriului grup de apartenență care promovează o variantă alternativă. În acest caz, universul simbolic al comunității este pus sub semnul întrebării de logica devenirii structurilor simbolice prin intermediul procesărilor informaționale, în aceeași măsură în care la nivel individual, iar apoi la cel grupal de apartenență apare și se adâncește un deficit de identitate.

Atunci când o anumită definiție a realității – astfel construită – devine anexa unor interese concrete ale puterii, când este promovată și impusă drept un mod general de a gândi despre lume și care are implicații prescriptive pentru politică, ea poate fi denumită ideologie. Orice grup angajat într-un conflict social are nevoie de solidaritate, iar una dintre funcțiile de bază ale ideologiilor este aceea de a genera solidaritate. Astfel, un același univers general este interpretat în moduri diferite, în funcție de interesele concrete investite în societatea respectivă.

Situația pluralistă modifică nu numai poziția socială a definițiilor tradiționale ale realității, ci și modul în care acestea sunt păstrate în conștiința indivizilor. Retragerea într-o subsocietate, servește ca refugiu emoțional și ca bază socială pentru obiectivarea definițiilor sale deviante ale realității (există în acest sens destule exemple – de la Irak și până la Sudan). La adăpostul unei comunități „sectante”, construite în acceastă logică, chiar și cele mai deviante concepții capătă trăsăturile unei realități obiective. Retragerea sectară este tipică situațiilor în care definiții ale realității obiectivate anterior se dezintegrează, adică se dezobiectivează în societate, și este generată atât de nevoia de supraviețuire a indivizilor cât și de cea a corpului social agresat astfel. În mod absolut normal astfel, modalitatea de promovare a propriei realități în relație cu universul simbolic ce a generat această retragere ca și condiție a supraviețuirii va fi de natură conflictuală.

Confruntarea dintre universurile simbolice alternative implică și problema puterii – care dintre definițiile realității, va „prinde rădăcini” în societate? Două societăți care se confruntă mutual, cu universuri simbolice concurente, vor dezvolta amândouă mecanisme conceptuale destinate conservării propriilor lor universuri. Mecanismele conceptuale care conservă universurile simbolice cer întotdeauna sistematizarea legitimărilor cognitive și normative, legitimări care erau deja prezente în societate sub o formă mai naivă și care s-au cristalizat în universul simbolc respectiv. Asistăm în acest caz la un efort considerabil de conceptualizare și impunere/promovare a universului simbolic propriu, de reorganizare a contextului în care realitatea „oficială” poate și trebuie să fie interpretată. Cu alte cuvinte, materialul din care sunt construite legitimările necesare conservării universului este o elaborare mai profundă, la un nivel mai înalt de integrare teoretică. Ereziile sunt tratate în universuri diferite și în funcție de repere diferite, după gradul de amenințare percepută.

Identitatea socială a subiecților este nesatisfăcătoare atunci când propriul grup este considerat ca fiind inferior grupului cu care se realizează comparația. Revenind acum la detalii semnificative în plan practic, din acest punct de vedere, rolul mass-media și al comunicatorilor oficiali ori recunoscuți crește extraordinar. Se poate cerceta, bineânțeles, în ce măsură imaginea de sine a unei anume categorii ori anumite etnoimagini – cel puțin la un anume palier structural – a fost re-construită sau influențată decisiv în contextul acestui model explicativ. Ca spațiu de acțiune sau ca oportunitate, acesta este un loc privilegiat de întâlnire al tuturor modelelor acționale în confruntările universurilor simbolice contemporane.

Ernest Gellner sublinia existența unei „monede conceptuale comune”, ceea ce înseamnă că toate faptele sunt localizate în interiorul unui singur spațiu logic continuu, iar afirmațiile asupra lor pot fi reunite și puse în legătură între ele, astfel încât, în principiu, un singur limbaj descrie lumea și are unitate internă. În societatea noastră presupunerea implicită este că toate utilizările referențiale ale limbajului se referă, în ultimă instanță, la o singură lume coerentă, că ele pot fi reduse la un idiom unitar și că este legitimă punerea lor în relație.

Pentru a face posibile modificările prezentate mai sus este necesară construirea unei strategii comunicaționale pornind de la punctele definitorii ale societății informaționale/societății rețea. Această nouă perspectivă are posibilitatea să folosească deschiderile și oportunitățile oferite de societatea rețea, într-un model conceptual și, bineânțeles, acțional eficient. Într-o lume a proceselor globale, fluxul informațional se va mula pe logica existenței și funcționării corporațiilor și imperiilor media. În limitele conceptelor de “rețea” și “tehnologie a informației” putem, spre exemplu, folosi capacitatea acestor rețele de a se recombina și reconecta continuu, cooperând și, în același timp, concurând între ele. La fel de bine vor putea fi folosite și rețelele construite între organizațiile non-profit și cele non-guvernamentale.

Rețeaua este creativă, adaptabilă și se autogenerează după o logică proprie acestui tip de structură. Este vorba mai curând de o metastructură saturată de interacțiuni tehnologice și umane complexe, implicând multiple bucle de feed-back. Funcțiile sociale dominante sunt organizate în tot mai mare măsură în jurul rețelelor, iar participarea în aceste rețele este o sursă esențială de putere. Cum anume însă putem participa la aceste rețele? Cum anume putem „controla” modalitatea de „interpretare” a informației pe care o trimitem în acest flux informațional?

Să ne întoarcem la obiectivul propus inițial: a modifica atitudini și comportamente, în scopul adaptării răspunsului individual și colectiv la o anume manifestare specifică. Este vorba nu numai despre fluxurile de informații și rețelele de comunicații, de valori, credințe și reguli de conduită, ci și de modul de a percepe realitatea, iar această percepere se realizează în cadrul unui univers simbolic ce este susținut de o anume arhitectură simbolică primară. Pornind de la necesitățile organizațiilor sociale, ale grupurilor formale și informale, ale indivizilor – în aria de cuprindere a conceptului de securitate – putem încerca o conceptualizare a procesului.

Am identificat câteva elemente fundamentale:

rețeaua – este mediul prin care vom transmite informația, dar, totodată, este și mediul care va reconfigura modalitatea de interpretare a informației, ca de altfel și reacția ulterioară acestui proces (pentru a numi doar aceste aspecte evidente…);

mesajul – fundamental este conținutul, dar forma și media alese pentru comunicare sunt extrem de importante;

receptorul – în logica acestei noi paradigme îl putem privi ca “procesor de informație” (individual sau colectiv), în măsura în care se “reconstruiește” pe sine prin prelucrarea acestei informații, dar generează și input-uri care vor afecta structura rețelei și conexiunile ulterior generate.

Modelul, vulgarizând, pare a fi cel cunoscut deja: de la emițător, un mesaj este transmis printr-un canal de comunicare către un receptor. Ce diferă acum este faptul că rețeaua remodelează în timp real atitudinea receptorului, influențează mesajul, modifică în timp real (deci în timp ce respectiva comunicare se desfășoară) cadre conceptuale și, prin diversele bucle de feed-back, chiar atitudini ale emițătorului. Pe baza sublinierilor făcute, putem să ne întrebăm unde anume se poate interveni în acest proces? Pe scurt, marea problemă este: cum anume putem “controla” modul în care un mesaj – care în această paradigmă va genera un con de interpretări posibile, în funcție de o varietate de contexte active – poate să conducă destinatarul spre acel tip de interpretări ale căror răspunsuri ne sunt favorabile? Răspunsul este pozitiv – se poate interveni la nivelul construcției mesajului și se poate analiza receptorul pentru a promova apoi noile informații într-un orizont interpretativ familiar.

Țintele astfel identificate vor fi “duale”: pe de o parte, în punctul de intrare în rețea și nodurile ulterioare identificabile, iar pe de altă parte, ținta identificată în mod tradițional de emițători. Mesajele astfel elaborate vor trebui să poată fi „spontan” încorporate în fluxul informațional cu relevanță generală.

Democrația plină de libertăți a societăților moderne se dezvoltă sau decade în măsura în care aceste societăți au încetat să opună opiniile unora dintre cetățeni opiniilor celorlalți. Toate totalitarismele acestei lumi și-au avut sursa într-o pretenție fondatoare: cineva, într-un anumit loc și într-un anume timp pretinde că opinia sa cuprinde mai mult adevăr decât opiniile tuturor celorlalți. Înarmat astfel cu legitimitatea imaginară a unei asemenea opinii, cel care o posedă, flancat fiind de o structură de putere, va încerca să impună programul de decizii pe care această privilegiată opinie le inspiră.

Distanța dintre statul care oficializează o opinie și statul totalitar nu este niciodată prea mare, tentația fiind de a „reglementa” cele mai multe dintre aspectele discrete ale existenței sociale. Altfel spus, orice autoritate care crede că a intrat în posesia adevărului suprem devine, mai devreme sau mai târziu, dictatorială. De fiecare dată unii oamenii (de stat în acest caz) se cred, datorită unui privilegiu intelectual închipuit, înstăpâniți pe adevăr, de fiecare dată unii oameni pretind că știu mai bine decât ceilalți ce trebuie făcut, de fiecare dată cineva pretinde un monopol, o exclusivitate. De cunoaștere mai întâi, de putere mai apoi. Există aici un spațiu al confruntării care, în limitele logicii culturale ar trebui să fie non-violent, dar care, reașezat în spațiul relațiilor de putere, al civilizației și al diverselor ideologii duce la confruntări armate. Domeniile ce reclamă astfel intervenția merg de la drepturile subiective, spre cele colective ori pan-regionale. Istoria ne-a arătata însă că nici o libertate nu există dacă toate celelalte libertăți nu există. Nu poți fi liber într-o anumită privință și serv într-o alta. De fiecare dată când cineva (statul ori un “eliberator”) îți confiscă o libertate sub promisiunea că îți garantează o alta, pregătește-te să le pierzi pe toate.

4.2. Metodologia gestionării componentei simbolice a securității naționale

Finalitatea întregului demers teoretic întreprins până acum a fost inițial programată a fi structurarea unui model de protejare, consolidare și promovare a puterii simbolice a României. Există în acest moment destule elemente din care se poate construi o asemenea strategie, există, cu alte cuvinte destule repere conceptuale pentru o atare construcție.

Elementele cele mai importante pe care le voi folosi în generarea acestei strategii sunt: modelul conceptual al organizărilor în rețea, cel al securității națiunii și cel al structurii simbolice întemeietoare, cu sublinierile rolului și locului proceselor identității în structurarea unei asemenea arhitecturi. Developarea sistemelor valorice românești în contextul mai larg al sistemului axiologic european și al dimensiunilor subliniate la nivel mondial vor genera direcții de acțiune la nivel strategic.

Prima etapă este trecerea de la stadiul pre-paradigmatic la cel paradigmatic în analiza națiunii, cu sublinierea că modelele de acțiune dezvoltate vor trebui să se refere la securitatea națiunii și nu la securitatea națională pentru a fi într-adevăr adecvate obiectului. Astfel, o națiune este în stare de securitate dacă se reproduce și funcționează astfel încât:

este capabilă să valorifice produse ale procesării interogative în domenii și ritmuri care îi asigură adaptabilitatea necesară la evoluțiile sociale (interne sau trans-naționale);

este competitivă în domeniile relevante;

are capacitatea de a identifica agresiunile sociale, oricare ar fi natura și sursa lor și, dacă se produc, de a le contracara în modalități care nu-i afectează capacitatea de reproducere.

Într-o astfel de abordare, starea de securitate nu decurge în exclusivitate din lipsa agresiunilor, pentru că sursele insecurității se înscriu într-o sferă de maximă cuprindere, ele putând fi intrinseci proceselor prin care națiunile se reproduc. Națiunile trebuie investigate luând în considerare natura informațional-energetică a proceselor care le întrețin.

A doua etapă este dată de imperativul situării într-un mod de abordare interacționist în generarea organizărilor autohtone în rețea, ca bază a unei dezvoltări susținute a societății românești. Ca model ulterior de evoluție orientarea către organizările în rețea este o foarte bună opțiune, pentru actualul nivel de dezvoltare a cunoașterii. Nivelul următor ar trebui să fie situarea în paradigma procesual–organică. Dacă, din diverse motive această orientare nu poate fi materializată, va trebui construit un model de analiză a dezvoltărilor în rețea, pornind de la nodurile periferice la care, vrem sau nu, suntem oricum legați. Stadiul empiric în care ne aflăm va impune anumite limitări în interpretare, dar conștientizarea inevitabilității analizei problematicii națiunii într-un alt orizont teoretic va produce modificări substanțiale, potențată fiind și de reconstrucția continuă a rețelelor ce-și interoghează constant premisele. Nuanțând, analiza componentei simbolice a securității națiunii va deveni, din acest punct de vedere, un demers îndreptat spre diferențierea dimensiunilor securității națiunilor și investigarea fundamentului simbolic al acestora (pentru fiecare domeniu în parte).

A treia etapă este cea a identificării structurilor simbolice pe cele două nivele: cel bazal (la nivelul arhetipurilor, al miturilor originare, al inconștientului colectiv și transconștiinței, al diverselor tipare culturale și comunicaționale regionale) și cel superficial (elaborări simbolice, instituții și reprezentări definitorii pentru domeniile politic, economic, financiar, militar, civic, social și ecologic relevante pentru națiune), încercând astfel:

investigarea/developarea structurii arhitecturii simbolice definită ca responsabilă pentru structurarea dimensiunilor securității națiunii (ca model integrator al substructurilor simbolice definitorii);

identificarea substructurilor simbolice generatoare de modele conceptuale, la nivel individual sau organizațional în domeniul de referință analizat.

Este necesară analiza modalităților prin care se realizează trecerea de la structura simbolică primară la atitudini și comportamente, prin mijlocirea sistemului valoric. Detalierile și nuanțările astfel realizate vor putea să ofere o imagine mai clară a posibilelor direcții de acțiune pentru modificarea/remodelarea identităților individuale și naționale.

A patra etapă este cea în care vor trebui modificate atitudini și comportamente, în scopul adaptării răspunsului individual și colectiv la o anume manifestare specifică. Este vorba nu numai despre fluxurile de informații și rețelele de comunicații, de valori, credințe și reguli de conduită, ci și de modul de a percepe realitatea. Pornind de la necesitățile organizațiilor sociale, ale grupurilor formale și informale, ale indivizilor – în aria de cuprindere a conceptului de securitate – putem încerca o conceptualizare a procesului ce trebuie declanșat.

Folosind rezultatele analizelor desfășurate în cadrul etapelor 1-3, este necesară construirea/generarea contextului în care să fie promovate arhitecturile valorice susținute de structurile simbolice secundare favorabile dezvoltării națiunii, în limitele definiției prezentate în cadrul primei etape. Agregarea energiilor individuale și colective prin ancorarea într-un univers simbolic secundar generat de un flux informațional-energetic primar, co-substanțial identității naționale, oferă premisele unei construcții simbolice solide. La acest nivel discret, construcțiile simbolice și cele identitare se susțin reciproc, iar relația lor poate fi, metaforic vorbind, similară cu principiul vaselor comunicante.

Cu alte cuvinte, în această etapă trebuie asigurate condițiile ca perceperea realității sociale să fie în concoranță cu arhitecturile simbolice întemeietoare și nu cu structuri valorice perfierice promovate prin intermediul unor produse culturale și rețele instituționale structurate în spațiul diverselor ideologii. Noile modele de construcție identitară, noile conținuturi identitare vor trebui, din punctul de vedere al securității națiunii, să suțină anumite structuri și inițiative colective și nu altele.

Acestea sunt domeniile, sau mai bine spus direcțiile de analiză și intervenție în baza modelului teoretic dezvoltat până acum. Am optat pentru această prezentare cu grad de generalitate ridicat pentru a da posibilitatea cercetătorilor să se manifeste într-un cadru generos – am creat limitele în care poate avea loc interpretarea și în care să se structureze modelul acțional.

Rămân la remarca pe care am făcut-o în cadrul lucrării, și anume că nu sunt convins că intervenția la nivelul bazal al structurilor simbolice, fără o reală înțelegere a procesualității sociale este benefică, indiferent de scopurile nobile declarate ca fiind la baza acestei intervenții.

CONCLUZII FINALE

Ipoteza de plecare a acestei cercetări a fost aceea că, în viitor, formele neletale de agresiune vor căpăta o nouă dimensiune și vor fi mai “elaborate” – se va trece de la dependența economică și politică obținute prin agresiuni informaționale, la “dependență simbolică”, aceasta din urmă constituind idealul în ceea ce privește dominarea/controlul unei națiuni.

Cercetările au arătat că dimensiunea simbolică a securității națiunii nu este doar o „dimensiune” între alte „dimensiuni”, ci un fundament informațional-energetic al identității naționale, o structură bazală fundamentală.

Structura simbolică primară este cea care structurează, sau mai curând „alimentează” și direcționează procesarea informației la nivel intra- și inter-individual, cu dezvoltările ulterioare spre grupuri și organizații de toate tipurile. „Agregarea” structurilor simbolice începe la nivel individual și se săvârșește la nivel colectiv, în baza logicii existenței sociale, pentru că fundamentul informațional-energetic al existenței sociale, al existenței tuturor tipurilor sau formelor de organizare socială, este o structură simbolică.

Definirea conținutului „puterii simbolice” a unei națiuni a reliefat faptul că identitatea este o componentă de bază a securității națiunii, iar identitatea națională este generatorul și garantul “stării de securitate” a națiunii. Identitatea este acel „ceva” care susține raportarea individuală la structurile simbolice primare și secundare. În ceea ce privește puterea simbolică, la nivelul structurii sociale, există două nivele ale structurilor simbolice. Un prim nivel, denumit bazal, îl putem sesiza prin analiza realizată la nivelul arhetipurilor, al miturilor originare, al inconștientului colectiv și transconștiinței, al diverselor tipare culturale și comunicaționale regionale.

Cel de-al doilea nivel este cel superficial, și îl putem sesiza prin analiza diverselor produse ale elaborărilor simbolice – de la nivel estetic (opere de artă), prin cel enciclopedic (diversele dicționare de simboluri) pentru a ne opri la instituțiile de toate tipurile ce se sprijină pe arhitecturi reprezentaționale simbolice.

Analiza premiselor epistemologice ale studierii componentei simbolice a securității naționale, a puterii simbolice a unei națiuni, a făcut posibilă opțiunea pentru utilizarea comparativă a două paradigme extrem de prolifice: cea sistemică și cea procesual-organică. Aprofundarea cercetărilor în spațiul acestor paradigme, în limitele domeniului de cercetare asumat, a permis evidențierea punctelor de convergență dar și a specificității celor două abordări, a deschiderilor oferite de fiecare în parte.

Structurarea unui model de analiză coerent al componentei simbolice a securității națiunii a impus analiza teoriilor care legitimează securitatea prin cooperare, pentru a face posibilă developarea mecanismelor de operaționalizare ale acestui concept, la nivel vest-european precum și la nivel național. Pe scurt, pentru îndeplinirea acestui obiectiv al cercetării a fost necesară o permanentă pendulare între concret și abstract, o ancorare permanentă a abordării propuse în spațiul operaționalizat al teoriilor contemporane ale securității.

Analiza studiilor centrate pe rețele și a implementării rezultatelor acestora în domeniile economic, militar, politic și al mass-media a reliefat tiparul acțional dominant în prezent, dar în același timp a oferit fundamentul necesar construirii unui model acțional coerent al principalilor vectori ce pot fi utilizați în realizarea modificărilor atitudinal-comportamentale. O concluzie cu mari deschideri practice este aceea că simbolurile, arhetipurile, miturile și identitățile diverse sunt implicate profund în procesul de re-construire a structurilor simbolice.

Studierea sistemelor de valori românești, europene și mondiale, urmată de analiza construirii și reconstruirii diverselor identități colective, a noilor cetățenii a subliniat care sunt punctele de convergență și care sunt domeniile divergente ale acestor sisteme valorice, dar mai ales, care este orientarea atitudinală dominantă în aceste societăți. Am particularizat analiza la nivelul cetățeniei europene, subliniind un aspect pe care îl consider fundamental – acest subiect trebuie să fie inclus, la nivel național, pe lista problemelor de discutat. Nuanțările și sublinierile realizate au și de această dată o puternică orientare acțională.

Construirea unor strategii de promovare a modificărilor atitudinal-comportamentale pe arhitecturi valorice ce structurează strategiile identitare românești a fos realizată atât în orizont sistemic cât și în orizont procesual-organic. Am realizat aceste strategii ca prim pas al articulării dimensiunilor generale ale strategiei de gestionare a compenentei simbolice a securității națiunii.

Identificând procesele identității ca principal vector de modificare a arhitecturilor simbolice care structurează universul valoric și domeniul atitudinal/comportamental în societățile contemporane, am construit strategiile menționate ca puncte obligatorii de trecere în modificarea identităților colective. Altfel spus, ele sunt un prim pas în punerea în practică a eforturilor de remodelare a diverselor identități colective, regionale și naționale.

Pentru a putea surprinde care este specificul mecanismului de construire a structurilor simbolice am utilizat cu precădere o perspectivă transdisciplinară de analiză. Astfel am putut surprinde implicarea procesării simbolice în socializarea oamenilor și în diversificarea raporturilor dintre ei în interiorul comunităților ca și în evoluția raporturilor dintre acestea, în procesele care întrețin identitatea oamenilor și a organizărilor sociale.

Întreaga existență socială se sprijină pe un fundament informațional-energetic, fundament ce generează și asigură combustia arhitecturilor simbolice bazale. Aceste arhitecturi, la rândul lor, generează și alimentează structuri valorice și atitudinale ce asigură coerența acțională și fundamentul întregii procesualități sociale.

Studiile întreprinse până în acest moment mă îndreptățesc să afirm că la nivelul structurilor simbolice primare se poate interveni – și se încearcă intervenția – prin intermediul proceselor identității.

Identitatea națională este generatorul și garantul „stării de securitate” a națiunii și susține raportarea individuală la structurile simbolice. În ceea ce privește puterea simbolică, am subliniat existența a două nivele ale structurilor simbolice. Un prim nivel bazal, și un al doilea nivel superficial. La acest al doilea nivel se încearcă îndeosebi intervenția reglatoare sau destructurantă.

BIBLIOGRAFIE

William C ADAMS, Responding to the media during a crisis: It's what you say and when you say it, Public Relations Quarterly, Volume 45, no. 1, Rhinebeck; Spring 2000;

ATWOOD, Erwin L. (1994). "Illusions of Media Power: The third-person effect." Journalism Quarterly 71:269-281

J. C. ABRIC, Reprezentările sociale – aspecte teoretice, în vol. Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale, Editura Știință Și Tehnică S.A., București, 1995;

J.C. ABRIC, Pratiques sociales et representations, Paris, P.U.F., 1994

Alfred ADLER, Cunoașterea omului, Editura Științifică, București, 1991

N.J. ADLER, International dimensions of organizational behavior, Boston, M.A., Kent, 1986

AJP – 3.10, NATO Information Operations Doctrine , study draft, March 2005

America’s Global Dialog: Sharing American Values And The Way Ahead For Public Diplomacy, Hearing Before The Committee On Foreign Relations United States Senate One Hundred Seventh Congress Second Session June 11, 2002

Sorin ANTOHI, Exercițiul distanței, Editura Nemira, 1998

Sorin ANTOHI, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Editura științifică, 1991

D. ANZIEU, Le groupe et l’inconscient. L’imaginaire groupal, Paris, Dunod, 1984

Raymond ARON, Istoria și dialectica violenței, Editura Babel, București, 1995

C. ARSENI, M. GOLU, L. DĂNĂILĂ, Psihoneurologie, Editura Academiei R.S.R., București, 1983

John ARQUILLA, David RONFELDT, Networks and Netwar, RAND, Los Angeles, 2001

Kevin AVRUCH, James, L. NAREL, Pascale Combelles SIEGEL, Information campaigns for peace operations, (CCRP publication series) March 2000

Terence BALL, Richard DAGGER, Ideologii politice și idealul democratic, Editura Polirom, 2000

John BROWN, The Purposes and Cross-Purposes of Public Diplomacy, American Diplomacy, August 15, 2002.Available at http://www.unc.edu/depts/diplomat/archives_roll/2002_07-09/brown_pubdipl/brown_pubdipl.html

Dharm P. S. BHAWUK, The role of culture theory in cross-cultural training: A multimethod study of culture-specific, culture-general, and culture theory-based assimilators, Journal of Cross – Cultural Psychology, Thousand Oaks, Sep 1998;

Barry BUZAN, Charles JONES, Richard LITTLE, The Logic of Anarchy: Neorealism to Structural Realism, New York, Columbia University Press, 1993

Cliff BROWN; Terry BOSWELL, Ethnic conflict and political violence: A cross-national analysis, Journal of Political and Military Sociology, DeKalb, Summer 1997;

J. M. BALKIN, Cultural software. A theory of ideology, Yale University Press, 1998

Gerd BAUMANN, The multicultural riddle, Routledge, New York and London, 1999

Ilie BĂDESCU, (coord. si coautor), Sociologia și geopolitica fronterei, 2 vol., Editura Floarea Albastră, București, 1995

Ilie BĂDESCU, Teoria latențelor, Editura ISOGEP-EUXIN, București, 1997

Iordan Gheorghe BĂRBULESCU, Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, 2001

Luc BENOIST, Semne, simboluri și mituri, Editura Humanitas, București, 1995

BEREVOESCU, Ionica, Fețele schimbării. Românii și provocările tranziției, Editura Nemira, București, 1999

Peter L. BERGER, Thomas LUCKMANN, Construirea socială a realității, Editura Univers, București, 1999

Hans BIEDERMANN, Dictionary of symbolism. Cultural icons and the meanings behind them, Meridian Book, 1994

Lucian BLAGA, Cunoaștere și creație, Editura Cartea Românească, 1987

Lucian BLAGA, Despre gândirea magică, Editura Garamond, București, 1992

Lucian BOIA, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997

Gustave le BON, Psihologia mulțimilor, Editura Anima, 1990

Solas BONCOMPAGNI, Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geometrice, Editura Humanitas, București, 2003

R. BOUDON – Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997

Stelian BREZEANU, Identități și solidarități medievale. Controverse istorice, Editura Corint, București, 2002

Zbigniew BRZEZINSKI, Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

Ashton B. CARTER and William J. PERRY, “Preventive Defense: A New Security Strategy for America (Washington, D.C., Brookings Institution Press, 1999), pp. 11-15

Ed CAIRNS, Christopher Alan LEWIS, Collective memories, political violence and mental health in Northern Ireland, British Journal of Psychology, London; Feb 1999;

Joseph CAMPBELL, The power of myth, Anchor Books, 1991

Fritjof CAPRA, Conexiuni ascunse, Editura Tehnică, București, 2004

Ruxandra CESEREANU, Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, 2003

Septimiu CHELCEA, Memorie socială și identitate națională, Editura I.N.I., București,

Septimiu CHELCEA, Imaginea de sine a românilor, în Revista de psihologie, 1-2, pp. 25-30

J. CHEVALIER, A. GHEERBRANT, Dicționnaire des symboles, Editions Robert Laffont, France, 1969

Ion, CHICIUDEAN, Bogdan Alexandru HALIC, Noțiuni de imagologie istorică și comunicare interetnică, București, Editura S.N.S.P.A., 2001;

CHIROT, Daniel, Societăți în schimbare, Editura Athena, București, 1996;

Daniel CHIROT, Schimbare socială într-o societate periferică, Editura Corint, București, 2002

Aurel CODOBAN, Structura semiologică a structuralismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

Mihai COMAN, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Editura Polirom, 2003

Steven CONNOR, Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane, Editura meridiane, București, 1999

Serge CORDELLIER, Elisabeth POISSON, Națiuni și naționalisme, Editura Corint, București, 2002

COSTIN Cornelia – Politicile culturale și calitatea vieții, Editura de Vest, Timișoara, 1996

CULDA L., Omul, valorile și axiologia, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

CULDA L, Geneza și devenirea cunoașterii, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989

CULDA L, Procesualitatea socială, Editura Licorna, București, 1994

CULDA L, Critica psihologiilor, Editura Licorna, București, 1995

CULDA L, Sociologia procesual-organică, Editura Licorna, București, 1997

CULDA L, Investigarea națiunilor, Editura Licorna, București, 1998

CULDA L, Organizațiile, Editura Licorna, București, 1999

CULDA L. (coord), Situația națiunilor. Surse de insecuritate, Editura Licorna, București, 1999

CULDA L, Dimensiunea epistemologică a interogării existenței sociale a oamenilor, Editura Licorna, București, 2001

CULDA L., Potențele ființei umane, Editura Licorna, 2003

Ioan Petru CULIANU, Eros și magie în Renaștere, Editura Nemira, 1994

Alexandru DUȚU, National Identity And Tensional Factors In South Eastern Europe, East European Quarterly v31 p195-205 Summer ’97

Aurel DAVID, Națiunea. Între “starea de securitate” și “criza politico-militară”, Editura Licorna, București, 2000

Jean DELACOUR, Introducere în neuroștiințele cognitive, Editura Polirom, 2001

Rene DESCARTES, Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe, Editura Academiei Române, 1990

J.C. DESCHAMPS, J.L. BEAUVOIS, La psychologie sociale, Grenoble, Presses Universitaires de Grenoble, 1996

J.V. DOVIDIO, S.L. GAERTNER – Prejudice, discrimination and racism, Orlando FL, Academic Press, 1986

Gillo DORFLES, Estetica mitului, Editura Univers, București, 1975

Ion DRĂGAN, Camelia BECIU, Ioana DRAGOMIRESCU, Valentina MARINESCU, Nicolae PERPELEA, Daniela RUSU, Simona ȘTEFĂNESCU, Construcția simbolică a câmpului electoral, Institutul European Iași, 1998

Ewa DROZDA-SENKOWSKA, Capcanele raționamentului, Editura Polirom, 1998

Mihai DRĂGĂNESCU, De la societatea informațională la societatea cunoașterii, Editura Tehnică, București, 2003

Anton DUMITRIU, Retrospective, Editura Tehnică, București, 1991

Alexandru DUȚU, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All, 1999

Gilbert DURAND, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, 1977

Gilbert DURAND, Aventurile imaginii. Imaginația simbolică. Imaginarul, Editura Nemira, 1999

Umberto ECO, Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, Constanța, 1996

Umberto ECO, O teorie a semioticii, Editura Meridiane, București, 2003

Wolfram EBERHARD, A dictionary of Chinesse symbols, Routledge, London and New York, 2003

J.R. EISER, Cognitive social psychology, London, Mc Graw-Hill, 1986

Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică, 1992

Mircea ELIADE, Imagini și simboluri. Eseu despre simbolismul magico-religios, București, Editura Humanitas, 1994

Mircea ELIADE, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, 1995

Norman EMERY, U.S. Army Information Operations in Iraq, Military Review, May –June, 2004

Gareth EVANS, Cooperative Security and Intra–State Conflict, Foreign Policy, No. 96, Fall 1994

Stuart EWEN, All consuming images, Perseus Books Group, 1999

Ivan EVSEEV, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999

Toby Ten EYCK, Interpersonal and mass communication: matters of trust and control, CURRENT RESEARCH IN SOCIAL PSYCHOLOGY , Volume 5, Number 14, June 30, 2000

Ten EYCK, TOBY A. (1998). "Processing Information: Interpersonal and mass mediated communication and the modern self." Current Research in Social Psychology 3:35-47.

ELSHTAIN, Jean-Bethke. 1991. Sovereignty, identity, sacrifice, Social Research

58 (3), pp 545-564

William S. VAN ELSLOO, National Collective Identity. Social Constructs and International Systems, Rodney Bruce Hall, Columbia University Press, 1999

Amitai ETZIONI, Societatea monocromă, Editura Polirom, 2002

D.C. FELDMAN, H.J. ARNOLD, Managing individual and group behavior in organizations, London, Mc Graw-Hill, 1983

Bogdan FICEAC, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, 1996

Francis FUKUYAMA, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Editura Paideia, 1994

Ted FRIEDMAN, The World of The World of Coca-Cola, Communication Research, Vol. 19 No 5, October 1992

Rebecca FORD, Cathryn JOHNSON, The perception of power: Dependence and legitimacy in conflict, Social Psychology Quarterly, Volume 61, Issue 1, Washington; Mar 1998;

Daniel GAONAC’H, Pascale LARIGAUDERIE, Memorie și funcționare cognitivă, Editura Polirom, 2002

Jose Ortega Y GASSET, Revolta maselor, Editura Humanitas, București, 1994

Ernest GELLNER, Națiuni și naționalism, Editura Antet, 1997

Ernest GELLNER, Condițiile libertății. Societatea civilă și dușmanii ei, Editura Polirom, 1998

MEENASKSHI Gigi, Douglas M. KELLNER, Media and cultural studies. Key works. Blackwell Publishing, 2001

P. P. GIGLIONO, Language and social context, Penguin Modern Sociology Readings, 1976

Pier Paolo GIGLIOLI, Language and social context, Penguin Books Ltd, 1976

R.GHGLIONE, J.L. BEAUVOIS, C. CHABROL, Manuel d’analyse de contenu, Paris, A. Colin, 1980

R. GHIGLIONE, P. CHAREAUDEAU, La parole confisquee. Un genre televisuel: le talk show, Paris, Dunod, 1997

Lucian Dumitru GHIȘE, Angela BOTEZ, Victor BOTEZ, Blaga – cunoaștere și creație. Culegere de studii, Editura Cartea Românească, 1987

C. GUIMELLI, Structures et transformations des representations sociales, Neuchatel, Paris, Delachaux&Niestle, 1994

Gideon GOTTLIEB, Nations without states, Foreign Affairs v. 73 May/June 1994

GRANT, Peter R; BROWN, Rupert, From ethnocentrism to collective protest: Responses to relative deprivation and threats to social identity, Social Psychology Quarterly, Washington, Sep 1995;

Deborah GOLDEN, Storytelling the Future: lsraelis, Immigrants and the Imagining of Community, Anthropological Quarterly 75 no1 Wint 2001

Michael GEORGY, Iraq Wages Propaganda War with TV Interrogations, The Washington Post, Monday, February 21, 2005

Wolfgang GRASSL, The reality of brands: toward an ontology of marketing, American Journal of Economics and Sociology, 58, (1999)

GAMSON, William A., David CROTEAU, William HOYNES, and Theodore SASSON. (1992). "Media Images and the Social Construction of Reality." Annual Review of Sociology 18:373-393.

Dimitrie GUSTI, Sociologia națiunii și a războiului, Editura Floare Albastră, București, 1995

Jessica HODGSON, West's 'double standards' over Bin Laden tapes, The Guardian, Friday April 26, 2002, http://media.guardian.co.uk/print/0,3858,4401748-108927,00.html

Richard HOLBROOKE, Get the Message Out, The Washington Post, Sunday, October 28, 2001

Richard C. HOLBROOKE & Carla A. HILLS, Improving the U.S. Public Diplomacy Campaign In the War Against Terrorism, Council of Foreign Relations Independent Task Force Report 2001

Robin HARRIS, The Rise of English Nationalism And the Balkanization of Britain, National Interest vno54 p40-51 Wint ’98-’99

Samuel P. HUNTINGTON, The erosion of American national interests, Foreign Affairs v76 p28-49 S/O ’97

HALMAN, L and VLOET, A, 1994, Measuring and comparing values in 16 countries of the Western world, WORC, Tilburg university.

C. HANDY, Undestanding organizations, Penguin Books, 1993

M. I. HARRISON, Diagnozing organizations. Methods, models, and processes, Sage Publications, 1990

Constantin HARIUC, Identificarea și contracararea agresiunilor informaționale. Aspecte metodologice, Editura Licorna, 2000

Mircea HERIVAN, Noua mitologie a universurilor deschise, Editura Eminescu, 1984

Eric HOBSBAWM, Terence RANGER, The invention of tradition, Cambridge University Press, 2003

M.A. HOGG, The social psychology of group cohesiveness, London, Harvester Wheatsheaf, 1992

P. HUGUET, B. LATANE, A social representation of human rights emerges from communications, New York, A.P.A., 1995

Luminița Mihaela IACOB, Etnopsihologie și imagologie. Sinteze și cercetări, Editura Polirom, 2003

Ion IANOȘI, Sublimul în spiritualitatea românească, Editura Meridiane, București, 1987

INGLEHART, Ronald (1997), Modernization and Post-Modernization. Cultural, Economic and Political Change in 43 Societies, Princeton University Press

INGLEHART, Ronald, 1995. Changing values, economic development and political change, International Social Science Journal, 47, 1 (September 1995): 379-403

INGLEHART, R. and W. BAKER 2000. Modernization, cultural change and the persistence of traditional values, American Sociological Review, 65: 19-51.

Ray Salvatore JENNINGS, The Road Ahead Lessons in Nation Building from Japan, Germany, and Afghanistan for Postwar Iraq, United States Institute Of Peace, Peaceworks No. 49, April 2003.

Joint Information Operations Planning Handbook – July 2003

Joint Pub 3-13, “Joint Doctrine for Information Operations – 1998

Tony JUDT, Europa iluziilor, Polirom, 2000

C.G. JUNG, L’homme et ses symboles, Paris, 1964

C.G. JUNG, Puterea sufletului. Antologie. Psihologia individuală și socială, București, Editura Anima, 1994,

C. G. JUNG, K. KERENYI, Copilul divin. Fecioara divină, Editura Amarcord, Timișoara, 1994

C.G. JUNG, Psihologie și alchimie, Editura Teora, București, 1996

C.G. JUNG, Tipuri psihologice, Editura Humanitas, București, 1997

JOHNSTON, Wendy M., DAVEY, Graham C. L., The psychological impact of negative TV news bulletins: The catastrophizing of personal worries, British Journal of Psychology; London; Feb 1997;

Richard WYN JONES, Security, Strategy, and Critical Theory, Lynne Rienner Publishers, Inc. 1999

JOSEPHS, Ray, JOSEPHS, Juanita W, Public relations, the U.K. way, The Public Relations Journal, Volume 50, no. 4, New York; Apr 1994;

Leszek KOLAKOWSKI, Can Europe happen?, The New Criterion 21 no9 19-27 My 2003, http://www.newcriterion.com

Peter J. KATZENSTEIN, The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics, New York, Columbia University Press, 1996

KING, Gary, CHRISTOPHER J. L,. Rethinking human security, Political Science Quarterly v. 116 no4 (Winter 2001/2002)

Victor KERNBACH, Miturile esențiale, Editura Univers Enciclopedic, 1996

Victor KERNBACH, Dicționar de mitologie generală, Editura științifică și enciclopedică, București, 1989

Henry KISSINGER, Foreign Policy In The Age Of Terrorism, 31st October 2001, The Centre For Policy Studies, transcript of the 2001 Ruttenberg Lecture

Thomas DE KONINCK, Noua ignoranță și problema culturii, Editura Amarcord, Timișoara, 2001

Thomas S. KUHN, Structura revoluțiilor științifice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Thomas S KUHN, Tensiunea esențială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Parag KHANNA, America in the Age of Geodiplomacy, Georgetown Journal of International Affairs, Winter/Spring 2003, available at http://journal.georgetown.edu/Issues/ws03/khannalocked.pdf

Walter KIRN, The mother of reinvention, Atlantic Monthly v289 no5 p28-9 My 2002

James KURTH, Global Triumph or Western Twilight?, Orbis (Philadelphia, Pa.) 45 no3 Summ 2001

Barbara KINKET, Maykel VERKUYTEN, Levels of ethnic self-identification and social context, Social Psychology Quarterly; Volume 60, no. 4, Dec 1997, Washington

Francois LAPLANTINE, Descrierea etnografică, Editura Polirom, 2000

Mark LEONARD, Conrad SMEWING, Public Diplomacy and the Middle East, The British Council (Foreign Policy Centre, London, February 2003), available at http://fpc.org.uk/reports/

LAVDAS, Kostas A., The European Union and the Yugoslav conflict: Crisis management and re-institulization in Southeastern Europe, Journal of Political and Military Sociology, Volume 24, Issue 2, DeKalb; Winter 1996;

Anatol LIEVEN, The nation-building work has just begun, Boston Globe, April 20, 2003

G. LIPOVETSKI, Amurgul datoriei, Editura Babel, București, 1990

Robert V LEVINE; Ara NORENZAYAN, The pace of life in 31 countries, Journal of Cross – Cultural Psychology; Volume 30, Issue 2, Thousand Oaks; Mar 1999;

LUNT, P.K., S.M. LIVINGSTONE, Mass consumption and personal identity, Milton Keynes: Open University Press, 1992

Christiane LEMKE, Citizenship and European Integration, World Affairs (Washington, D.C.) 160v no4 212p-17 Spr ’98

Jacob T. LEVY, Citizenship and National Identity, The American Political Science Review 96 no1 191-2 Mr 2002

Jean LAPLANCHE, J.-B. PONTALIS, Vocabularul Psihanalizei, Editura Humanitas, București, 1994

C. LEVI-STRAUSS, Antropologie structurală, Editura Politică, București, 1978

Gabriel LIICEANU, Despre limită, Editura Humanitas, București, 2004

Godfrey LIENHARDT, Social Anthropology, Oxford University Press, 1967

G. LIPOVETSKI, Amurgul datoriei, Editura Babel, București, 1990

Carl G. LIUNGMAN, Dictionary of symbols, W. W. Norton&Company, New York, 1991

Alasdair MACINTYRE, Tratat de morală. După virtute, Editura Humanitas, București, 1998

D.M. MACKIE, D.L. HAMILTON, Affect, cognition and stereotyping, San Diego, CA, Academic Press, 1993

Alexandru MADGEARU, Originea medievală a focarelor de conflict din peninsula balcanică, Editura Corint, București, 2001

MALIȚA, Mircea (2001), Zece mii de culturi,o singură civilizație, Editura Nemira

Maria Manoliu MANEA, Structuralismul lingvistic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973

S. Fl. MARIAN, Tudor PAMFILE, Mihai LUPESCU, Cromatica poporului roman, Editura Saeculum I.O., București, 2002

Ioan MĂRGINEAN (coordonator), Tineretul Deceniului Unu, Provocările Anilor 90, Editura Expert, București, 1996

Ioan MÃRGINEAN, Suportul social pentru democrație, Sociologie Româneascã, nr. II, anul 1999

Ioan MĂRGINEAN, Cercetarea și monitorizarea calității vieții în țările UE și în țările candidate, Calitatea Vieții, XIV, nr. 3–4, 2003

MĂRGINEAN, Ioan, 2002. Calitatea vieții percepute în România, în Ioan Mărginean, Ana Bălașa, coordonatori – Calitatea vieții în România, Editura Expert, București: 61-108.

Serge MOSCOVICI, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 1994

Serge MOSCOVICI (coordonator), Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iași, 1998

Serge MOSCOVICI, Epoca maselor, Institutul European, 2001

Mircea MICLEA, Psihologie cognitivă, Casa de Editură Gloria SRL, Cluj-Napoca, 1994

Vintilă MIHĂILESCU, Socio hai-hui. O altă sociologie a tranziției, Editura Paideia, 2000

Vintilă MIHĂILESCU, Fascinația diferenței, Editura, Paideia, 2000

MIHĂILESCU, Ioan, 2003. Schimbări ale modului de gândire în spațiul românesc și Valori și norme sociale în perioada de tranziție, în Ioan Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz, Polirom, București

K. R. MINOGUE, Nationalism, B.T. Batsford Ltd, London, 1967

David MORLEY, Kevin ROBINS, Spaces of identity. Global media, electronic landscapes and cultural boundaries, Routledge, 2002

Charles MOSKOS, Armata, mai mult decât o ocupație? Editura Ziua, 2005

V.Y. MUDIMBE, Nations, identities, cultures, Duke University Press, 1995

G. MUGNY, D. OBERLE, La psychologie sociale, Grenoble, Presses Universitaires de Grenoble, 1995

Gabriel MUGNY, Agatha DRĂGULESCU, Influența socială și reprezentările sociale – o abordare experimentală, în Psihologia socială – Buletinul laboratorului “Psihologia câmpului social”, nr. 2/1998

Edelman MURRAY, Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași, 1999

General dr. Mircea MUREȘAN, general de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Dominique MOÏSI, Dreaming of Europe, Foreign Policy vno115 p44-59 Summ 1999

GIL MEROM, Israel’s National Security and the Myth of Exceptionalism, Political Science Quarterly v114 no3 p409-34 Fall 1999

Bernard MERGEN, Language, Multiculturalism, and Citizenship in Comparative Perspective: A Review, American Studies International, October 2002, VoL XL, No. 3

Kimberly A. MAYNARD, Healing communities in conflict. International Assistance in Complex Emergencies, Columbia University Press, 1999

MAZRUI, Ali A., Islamic and Western values, Foreign Affairs v. 76 (Sept./Oct. 1997)

Linda P MORTON, Segmenting publics: An introduction, Public Relations Quarterly, Volume 43, no. 3, Rhinebeck; Fall 1998;

Adrian NECULAU (coordonator), Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale, Societatea Știință și Tehnică S.A., București, 1995

Adrian NECULAU, Psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 1996

Adrian NECULAU, Ferreol GILLES, Psihosociologia schimbării, Editura Polirom, Iași, 1998

Adrian NECULAU, Noi și Europa, Editura Polirom, 2002

Victor NEUMANN, Ideologie și fantasmagorie, Polirom, 2001

George NIȚU, Elemente mitologice în creația populară românească, Editura Albatros, București, 1988

Constantin NOICA, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987

Constantin NOICA, De Caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului, Editura Humanitas, București, 1993

Constantin NOICA, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993

C. NOICA, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, Editura Humanitas, București, 1995

Constantin NOICA, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, București, 1994

Huong H NGUYEN, Lawrence A MESSE, Gary E STOLLAK, Toward a more complex understanding of acculturation and adjustment, Journal of Cross – Cultural Psychology, Thousand Oaks, Jan 1999;

Joseph N NYE, Sell It Softly, Los Angeles Times, Apr 25, 2004,

Joseph S. NYE, JR., William A. OWENS, America's information edge: the nature of power, Foreign Affairs, March/April 1996

Joseph S. NYE Jr., Redefining NATO's mission in the Information Age, NATO Review, Web edition Vol. 47 – No. 4 Winter 1999 p. 12-15

Joseph S. NYE, Jr., Bound to Lead: The Changing Nature of American Power (New York Basic Books, 1990, chapter 2).

Col. dr. Constantin ONIȘOR, Teoria strategiei militare. Realitatea XX, perspective XXI, Editura Academiei de Înalte studii Militare, București, 1999

Walter C. OPELLO, Jr., Stephen J. ROSOW, The Nation-State and Global Order. A Historical Introducation to Contemporary Politics, Lynne Rienner Publishers 1999

M. OTTAWAY, Nation building. (Think Again). Foreign Policy, Sept-Oct, 2002,

Harold C. PACHIOS, Public Diplomacy and the War on Terror – Remarks to Newhouse School of Communication, Advisory Commission for Public Diplomacy, Syracuse University, Syracuse, January 28, 2003

Ilie PÂRVU, Introducere în epistemologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Jean PIAGET, Epistemologia Genetică, Editura Dacia Cluj, 1973

George POLITZER, Filozofia și miturile, Editura Univers, București, 1975

**** Psihologie, psihosociologie, sociologie – Aspecte contemporane, Editura I.N.I., București, 1997

Karl L. POPPER, Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

K. POPPER, Societatea deschisă și dușmanii ei, Editura Humanitas, București, 1993

Karl R. POPPER, Konrad LORENZ, Viitorul este deschis. O discuție la gura sobei, Editura Trei, 1997

PRIDE J.B., Sociolinguistics, Penguin Education, 1976

Elena PACHTCHENKO, Reprezentările sociale ale responsabilității în Rusia și Franța, în Psihologia socială – Buletinul laboratorului “Psihologia câmpului social”, nr. 8/2001

Andrei PIPPIDI, Despre statui și morminte. Pentru o teorie a istoriei

simbolice, Editura Polirom, Iași, 2000

Andrei PLEȘU, Chipuri și măști ale tranziției, Editura Humanitas, București, 1996

Susan J. PHARR, Robert D. PUTNAM, Disaffected democracies, Princeton University Press, 2000

Marian PRODAN, Postmodernismul. Raport asupra atractorilor stranii ai civilizației contemporane, Editura Waldpress, Timișoara, 2000

Romano PRODI, O viziune asupra Europei, Editura Polirom, 2001

Emil PAIN, The Second Chechen War: The Information Component, Military Review, July-August 2000

PAPACOSMA, S Victor, NATO in the post-Cold War Balkans, Journal of Political and Military Sociology; DeKalb; Winter 1996;

Helmut PEITSCH, Is "Kulturnation" a Synonyrn for "National Identity"?, STCL, Volume 26, No.2 (Summer, 2002

Susan C PENDLETON, Man's most important food is fat: The use of persuasive techniques in Procter & Gamble's public relations campaign to introduce Crisco, 1911-1913. Public Relations Quarterly, Rhinebeck, Spring 1999;

Nicolae RADU, Carmen FURTUNĂ, Gabriela JELEA-VANCEA, Carmen-Cornelia BĂLAN, Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradițională la societatea postcomunistă, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1996

M. RALEA, Fenomenul românesc, Editura Albatros, București, 1997

Georges-Hubert de RADKOWSKI, Antropologie generală, Editura Amarcord, Timișoara, 2000

*** Raportul național al dezvoltării umane – Romania 1998, Ed Expert, 1998

Sorin M. RĂDULESCU, Ipoteză și euristică în cunoașterea socială, Editura Academiei Române, 1994

Paul RICOEUR, Eseuri de hermeneutică, Editura Humanitas, 1995

Manfred RIEDEL, Comprehensiune sau explicare? Despre teoria și istoria științelor hermeneutice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

Claude RIVIERE, Socio-antropologia religiilor, Editura Polirom, 2000

David E. ROHALL, University of New Hampshire, Shelia R. COTTON, Charlie MORGAN University of Maryland Baltimore County, INTERNET USE AND THE SELF CONCEPT: LINKING SPECIFIC USES TO GLOBAL SELF-ESTEEM, Volume 8, Number 1, September 5,2002

ROUDOMETOF, Victor, The consolidation of national minorities in Southeastern Europe, Journal of Political and Military Sociology, DeKalb, Winter 1996;

Victor ROUDOMETOF, Invented traditions, symbolic boundaries, and national identity in southeastern Europe: Greece and Serbia in comparative historical perspective (1830-1880), East European Quarterly v32 no4 p429-68 Wint ’98

Gilbert ROZMAN, Japan’s quest for great power identity, Orbis (Philadelphia, Pa.) 46 no1 Wint 2002

Doina RUȘTI, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, București, 2005

Doina RUȘTI, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Editura Vremea, 2005

M.J. SAKS, E. KRUPAT, Social psychology and its applications, New York, Harper&Row Publishers, 1988

Dumitru SANDU, Ariile culturale ca matrice de sociabilitate, Sociologie Românească, 3-4/ 2002, p. 77- 92

SANDU, Dumitru (1996), Sociologia tranziției – Valori și tipuri sociale în România, Editura Staff, București

SANDU, Dumitru (1996), Statul ca reprezentare, Sfera Politicii, Nr. 36

Dumitru SANDU, Diferențieri europene ale toleranței sociale, Sociologie Românească, 1-2/ 2002, p. 1-37

SANDU, Dumitru, 1996. Sociologia tranziției. Valori și tipuri sociale în România, Editura Staff, București.

Anthony D. SMITH, Nationalism and Modernism: A Critical Survey of Recent Theories of Nations and Nationalism, Routledge, 1998

Ionel Nicu SAVA, Gheorghe TIBIL, Marian ZULEAN, Armata și societatea, Editura Info-Team, București, 1998

Paul SCHVEIGER, O introducere în semiotică, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984

Thomas A. SEBEOK, Semnele: o introducere în semiotică, Editura Humanitas, București, 2002

Jean-Marie SECA, Tineri, culture emergente și ieșiri din “galeră”, în Psihologia socială – Buletinul laboratorului “Psihologia câmpului social”, nr. 2/1998

Tatiana SLAMA-CAZACU, O tendință modernă: “psihologia politică” și manipularea socială verbală, în Revista de psihologie aplicată, nr. 1/1999, Timișoara

Andrew B. SEWARD, U.S. Strategic Information Operations, U.S. Army War College, 19 March 2004

Lucien SFEZ, Simbolistica politică, Institutul European, 2000

Edward A. SMITH, Effects Based Operations: Applying Network Centric Warfare in Peace, Crisis, and War, November 2002

Janice SPARK, Brand America at War, Idea Engineers, ww.ideaengineers.co.za.

*** Report of the Defense Science Board Task Force on Strategic Communication, September 2004

R.M. SORRENTINO, E.T. HIGGINS, Handbook of motivation and cognition, New York, The Guilford Press, 1996

Radu SURDULESCU, Critica mitic-arhetipală, Editura Allfa, 1997

Mariana STANCIU, Obiective ONU privind dezvoltarea umană la nivel mondial și poziția României în clasamentul națiunilor, Calitatea Vieții, XIII, nr. 1–4, 2002

R. M. STEERS, Introduction to organizational behavior, Harper Collins, 1991

Camille TAROT, De la Durkheim la Mauss, inventarea simbolicului, Editura Amarcord, Timișoara, 2001

Grete TARTLER, Europa națiunilor, Europa rațiunilor, Cartea Românească, 2001

*** Teorii ale limbajului, teorii ale învățării. Dezbaterea dintre Jean Piaget și Noam Chomsky, Editura Politică, București, 1988

*** The Role Of Public Diplomacy In Support Of The Anti-Terrorism Campaign, Hearing Before The Committee On International Relations, House Of Representatives, One Hundred Seventh Congress, First Session, October 10, 2001

*** The National Defense Strategy of The United States of America, March 2005

*** The National Military Strategy Strategy of The United States of America, 2004

THOVERON, Gabriel (1996), Comunicarea politică azi, Editura Antet

Alvin TOFFLER, Consumatorii de cultură, Editura Antet, 1997

THOMPSON, John B. (1995). The Media and Modernity. Stanford, CA: Stanford University Press.

TIEDGE, James T., Arthur SILVERBLATT, Michael J. HAVICE, and Richard ROSENFELD. (1991). "Discrepancy between Perceived First-Person and Perceived Third-Person Mass Media Effects." Journalism Quarterly 68:141-154.

Psychology Quarterly, Volume 63, Issue 1,Washington; Mar 2000;

VOICU, Mălina, 2002, Modernitate religioasă în societatea românească, în Sociologie Românească, nr. 1-4/2001: 70-96.

VOICU, Bogdan, 2000, Modernitatea între tradiție și postmodernism, Revista de Cercetări Sociale, nr. 3-4/1999 (apărut în 2000), p. 36-59.

Mălina VOICU, Bogdan VOICU, Proiectul de cercetare internațională privind studiul valorilor europene, Calitatea Vieții, XIII, nr. 1–4, 2002

Gheorghe VLĂDUȚESCU, O istorie a ideilor filosofice, Editura Științifică, București, 1990

Ghe. VLĂDUȚESCU, Filosofia legendelor cosmogonice românești, Amarcord, Timișoara, 2000

Mircea VULCĂNESCU, Dimensiunea românească a existenței, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991

Romulus VULCĂNESCU, Mitologia Română, Editura Academiei R.S.R., 1987

Piotr WIERZBICKI, Structura minciunii, Editura Nemira, 1996

Larry WOLFF, Inventarea Europei de Est, Editura Humanitas, București, 2000

R.S. ZAHARNA, The Unintended Consequences of Crisis Public Diplomacy: American Public Diplomacy in the Arab World, American University June 2003, Policy Brief Vol. 8, No. 2 www. f p i f . o r g; Web location: http://www.fpif.org/briefs/vol8/v8n02diplomacy.html

Charles ZORGBIBE, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998

ZULEAN, Marian (2003), Armata și societatea în tranziție, Editura Tritonic

KOLARZ, Walter (2003), Mituri și realități în Europa de Est, Editura Polirom

Tanja AL HARIRI-WENDEL, Symbols of islam, Sterling Publishing Co., Inc., New York, 2002

James J. WARD, Reconstructing a National Identity, The Journal of Interdisciplinary History v.33, no.1 p130-2 Summ 2002

WRIGHT, N.D., C.B. CLAIBORNE, M.J. SIRGY, The effects of product symbolism on consumer self-concept, Advances in Consumer Research 19, 1992, pp 311- 318.

Meira WEISS, The body of the nation: terrorism and the embodiment of nationalism incontemporary Israel, Anthropological Quarterly 75 no1 Wint 2001

Ole WÆVER, Identity, Integration and Security Solving the Sovereignty Puzzle in E.U, Journal of International Affairs v48 p389-431 Wint ’95

Jean-Jaques WUNENBURGER, Viața imaginilor, Editura Cartimpex, Cluj, 1998

**** Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993

*** Views of a Changing World 2003: War with Iraq Further Divides Global Publics, The Pew Research Center for People and the Press, June 3, 2003, available at http://people-press.org/reports/ display.php3?ReportID=185

*** Making Public Diplomacy Effective, USIA Alumni Association, May 28, 2003, available at http://www.publicdiplomacy.org/17.htm

***Consolidation of USIA into the State Department: An Assessment After One Year, U.S. Advisory Commission on Public Diplomacy October 2000, available at http://www.state.gov/www/policy/pdadcom/acpdreport.pdf

**** Report for Congress, Iraq: U.S. Military Operations, Updated March 31, 2003, Steve Bowman, Specialist in National Defense, Foreign Affairs, Defense, and Trade Division

**** The role of public diplomacy in support of the anti-terrorism campaign. Hearing Before The Committee On International Relations House Of Representatives One Hundred Seventh Congress First Session October 10, 2001; Serial No. 107–47; Available via the World Wide Web: http://www.house.gov/international—relations

*** Colonizing Virtual Reality, Construction of the Discourse of Virtual Reality, 1984-1992, Chris Chesher, Cultronix–volume 1, number 1

REFERENCES

*** Anti-Terrorism, Crime, and Security Act 2001, Office of Public Sector Information, UK Parliament, http://www.opsi.gov.uk/acts/acts2001/20010024.htm

*** American Public Diplomacy and Islam, Hearing before the Committee on Foreign Relations United States Senate, One Hundred Eighth Congress, First Session, Thursday, February 27, 2003

*** Final Report from The White House Conference on Culture and Diplomacy, Washington, DC, November 28, 2000, Released by the Bureau of Educational and Cultural Affairs

*** The Schuman Declaration, May 9, 1950; available online at http://www.let.leidenuniv.nl/history/rtg/res1/declaration.html; accessed December 2000.

*** Organization for Security and Co–operation in Europe (OSCE) Handbook, Prague: 2000, p. 17–18; available online at http://www.osce.org/publications/handbook/index.htm; accessed January 2001.

*** A Secure Europe In A Better World – European Security Strategy, Brussels, 12 December 2003

Journal of Information Warfare, Volume 1, Issue 3, 2002, School of Computer and Information Science, Edith Cowan University, Western Australia, http://www.jinfowar.com/

*** 9/11 in Symbols, From the World Trade Center to America Itself, Geobopological Survey, www.geobop.com

http://www.worldvaluessurvey.org

http://spitswww.uvt.nl/web/fsw/evs/EVSN/frame.htm

*** World Development Report 2000/2001: Attacking Poverty, World Bank, 2001, http://www.worldbank.org/wdr/index.htm

*** World Health Report 2003, World Health Organization (WHO), 2003, http://www.who.int/whr/en.

http://www.roda.ro/, RODA – ARHIVA NAȚIONALĂ DE DATE SOCIALE –

www.europa.eu.int.

*** Limitele puterii, Editura All, București, 1994

*** The Alliance’s Strategic Concept, North Atlantic Council, Washington, DC, April 24, 1999

*** Strategia de securitate națională a româniei, București, 2001

*** Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004