Stereotipuri
CUPRINS
INTRODUCERE
1. STEREOTIP, PREJUDECATĂ, DISCRIMINARE
1.1 Stereotipurile
1.1.1 Ce sunt stereotipurile
1.1.2 Cum se formează stereotipurile
1.1.3 Cauze ale formării stereotipurilor
1.1.4 Folosirea stereotipurilor
1.1.5 Menținerea stereotipurilor
1.1.6 Schimbarea stereotipurilor
1.1.7 Efectele stereotipurilor
1.1.8 Experimente folosite pentru identificarea stereotipurilor
1.1.9 Metode de contracarare a stereotipurilor
1.2 Prejudecata
1.2.1 Definirea prejudecății
1.2.2 Originile și cauzele prejudecăților
1.2.3 Învățarea prejudecăților
1.3 Discriminare
1.3.1 Discriminarea – abordare sociologică
1.3.2 Definirea discriminării
1.3.3 Tipuri de discriminare
1.3.4 Învățarea discriminării
2. STEREOTIPURI ȘI PREJUDECĂȚI DE GEN. STEREOTIPURI ȘI PREJUDECĂȚI ETNICE
2.1 Stereotipurile de gen
2.1.1 Distincția gen-sex
2.1.2 Socializarea genului
2.1.3 Categorizarea în funcție de sex
2.1.4 Ce sunt stereotipurile de gen
2.1.5 Cum acționează stereotipurile de gen
2.1.6 Modul de eludare a efectelor stereotipurilor de gen
2.1.7 Trăsături stereotipice masculine și feminine
2.2 Stereotipuri și prejudecăți etnice
2.2.1 Fenomenul etnic. Manifestarea lui la scară mondială
2.2.2 Etnicul, conștiința etnică
2.2.3 Caracteristicile distinctive ale grupurilor etice
2.2.4 Mitul societății multiculturale
2.2.5 Barometrul relațiilor interetnice
2.2.6 Puncte forte ale fenomenului confruntărilor etnice
2.2.7 Puncte vulnerabile
3. STEREOTIPURI REGIONALE ÎN COMUNICAREA DINTRE ELEVII DE LA ȘCOALA DE MAIȘTRII MILITARI ȘI SUBOFIȚERI A FORȚELOR AERIENE. STUDIU DE CAZ
3.1 Stereotipuri regionale – generalități
3.2 Scopul studiului
3.3 Obiectivele studiului
3.4 Ipoteza studiului
3.5 Metoda de lucru
3.6 Analiza și prelucrarea datelor rezultate în urma aplicării chestionarului
3.7 Concluziile cercetării
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Cine suntem și cine sunt cei din jurul nostru? Cât de bine cunoaștem persoanele cu care interacționăm sau cu care vom interacționa? Sau mai bine spus: cât de bine le cunoaștem cu adevărat? De cele mai multe ori judecăm pe cei din jur fără să avem dovezi întemeiate. Obișnuim să percepem oamenii din jurul nostru cu ajutorul privirii de ansamblu a grupului din care face parte. Acest lucru se numește stereotipizare.
În lucrarea de față mi-am propus să detaliez acest subiect delicat și atât de prezent în viața cotidiană. Foarte mulți dintre noi nu cunoaștem acest termen însă forma lui practică este utilizată zilnic, sunt de părere eu, de marea majoritate a indivizilor.
În capitolul 1 mi-am propus să stabilesc legătura dintre stereotipuri cu prejudecata și discriminarea. Vreau să analizez toți acești trei termeni în subcapitole separate. Pentru că lucrarea de față se va baza în special pe evoluția termenului „stereotip” voi încerca să le definesc să explic modul lor de formare, modul de acțiune (cum sunt folosite, cum se mențin și cum se pot schimba) și, nu în ultimul rând, efectele generate de acestea. Voi continua cu o sinteză a prejudecăților pe care la fel le voi defini, explica și demonstra existența prin diferite experimente efectuate de cercetători experți în domeniu. Tot în acest capitol mi-am propus să analizez și fenomenul numit discriminare, un fenomen, după cum cu toții știm, de factură mondială. În cadrul acestei analiza vom defini discriminarea și o vom clasifica în funcție de mai mulți factori existenți, dar și cum o putem preveni. Acești trei termeni vor face subiectul acestei prime părți ai lucrării.
În capitolul 2 mi-am propus să aprofundez două tipuri de stereotipuri des întâlnite în viața de zi cu zi, și anume stereotipurile de gen și stereotipurile etnice. Stereotipurile de gen se referă la un așa zis „conflict” între cele două specii omenești: bărbatul și femeia. Acest „război” este prezent din toate timpurile, de la apariția omului pe pământ, astfel încât stereotipurile cu privire la diferențele de gen fiind poate cele mai utilizate. Voi încerca în mare parte să accentuez diferențele dintre cele două genuri, modul de relaționare a lor, cum se manifestă aceste stereotipuri dar și cum pot fi prevenite. Cu privire la celălalt tip de stereotip și anume cel etnic la fel voi face o sinteză a lor cu privire la ce înseamnă fenomenul etnic și grupul etnic, voi prezenta caracteristicile grupului etnic, voi introduce și explica termeni precum multiculturalitate și interculturalitate, și nu în ultimul rând voi exemplifica modul de convețuire a grupurilor etnice în România.
În ultimul capitol mi-am propus să realizez o lucrare practică cu privire la stereotipurile regionale dintre elevii militari. Într-o primă parte voi explica la ce se referă aceste stereotipuri, când au apărut dar și modul lor de folosire în mediul militar. După acestea voi prezenta obiectivele studiului, ipoteza de cercetare, modul în care s-a desfășurat studiul și analiza și interpretarea studiului. Capitolul se va încheia cu evidențierea concluziilor care s-au tras din analiza studiului.
STEREOTIP, PREJUDECATĂ, DISCRIMINARE
„De cele mai multe ori nu vedem mai întâi și definim apoi, ci întâi definim și apoi vedem. Din marea, înfloritoarea și zgomotoasa confuzie a lumii exterioare, alegem ceea ce cultura a definit deja în numele nostru și avem tendința de a percepe ceea ce am ales sub forma pe care am primit-o ca stereotip de la cultura noastră.” Acest citat de Walter Lippmann, considerat întemeietorul termenului „stereotip” așa cum apare astăzi în percepția noastră, ne introduce în lumea în care conviețuim explicându-ne rolul stereotipurilor în judecarea celuilalt.
1.1 Stereotipurile
1.1.1 Ce sunt stereotipurile
Probabil nici un alt concept din psihologia socială nu convoacă atât de multă ambivalență așa cum o face stereotipul. Văzut de mult ca fiind un mod rigid, defectuos și inflexibil de a gândi asupra oamenilor și grupurilor, condamnat ca fiind o formă aberantă și respingătoare de a gândi, stereotipul este teoretizat de psihologii sociali contemporani ca o consecință inevitabilă a nevoii psihologice¸ și cognitive de a categoriza și simplifica o lume socială complexă.
Stereotipul reprezintă un ansamblu de convingeri împărtășite de un anumit grup/individ, pe baza unor scheme rigide de înțelegere a altora, cu privire la caracteristicile personale sau trăsăturile de personalitate și de comportament ale unui anumit grup de persoane și implicit a indivizilor care aparțin acelei categorii. Deși stereotipurile pot fi pozitive sau negative, un stereotip negativ cu privire la un anumit grup conduce deseori la prejudecăți (o opinie negativă sau o inegalitate de tratament față de un membru al celuilalt grup). Stereotipurile negative sunt de obicei îndreptate de la un membru al unui grup la un membru din alt grup. Partea pozitivă a stereotipurilor o reprezintă avantajul de a anticipa comportamente ale indivizilor și de a reduce eventuale efecte negative ale reacției acestora.
Deși unul dintre cele mai familiare concepte din domeniul științelor politice, sociologie și psihologie socială, conceptul de „stereotip” a căpătat consistență academică destul de târziu după apariția lui și ca rezultat al studiilor empirice (F. LaViolette și K. H. Silvert, 1951: 257).
Termenul este într-adevăr nou, dar noțiunea este veche. Cuvântul „stereotip” a apărut prima dată în anul 1798 și se referea la turnarea plumbului într-o formă destinată formării „clișeului” tipografic (Stroebe și Insko, 1989 apud. R. Bourhis, 1997: 99). Principala caracteristică era permanența lor și caracterul neschimbabil. Termenul a fost folosit prima dată metaforic, referindu-se la uniformitatea psihologică și la rigiditatea conceptelor umane, de către jurnalistul politic american, Walter Lippmann, care descria stereotipurile ca fiind „imaginile din capul nostru”.
În lucrarea “Opinia publică” (apărută în anul 1922), Lippmann afirmă că din marea aglomerare și confuzie a lumii de zi cu zi, oamenii percep doar ceea ce cultura lor, într-o formă stereotipică, a ales pentru ei (W. Lippmann, 1954: 85). Oamenii percep doar ceea ce sunt pregătiți să perceapă, lucru datorat fondului cultural și de experiență, condensat în stereotipuri intelectuale. Astfel, Lippmann înțelege stereotipurile ca fiind structuri mentale care selectează și stochează informația, un fel de „tipare” care structurează toate datele provenite din exterior și care prefigurează răspunsul. Lippmann vede stereotipurile ca pe un mod de economie a timpului în încercarea de a cunoaște un om. Cu alte cuvinte, observând o caracteristică ce se încadrează într-un tipar cunoscut, oamenii își formează o impresie despre alții cu ajutorul stereotipurilor pe care le au deja în minte (W. Lippmann, 1954: 89). Lippmann afirmă, de asemenea, că majoritatea oamenilor întâi definesc lucrurile ¸si apoi le văd, conjunctură datorată faptului că oamenii întâi imaginează lucrurile pe care ulterior le experimentează. Aceste preconcepții guvernează pe de-a întregul procesul de percepție. (W. Lippmann, 1954: 89-90). Un alt motiv pentru care stereotipurile prevalează este acela că ele reprezintă substratul tradițiilor personale, un mod de a ne apăra poziția în societate, garanția respectului de sine. În consecință, afirmă Lippmann, stereotipurile sunt încărcate cu sentimente atașate lor: ele sunt o fortăreață a tradiției și, apărați de ele, oamenii se pot simți în siguranță pe poziția pe care o ocupă (W. Lippmann, 1954: 96).
Lippmann își susținea punctul de vedere citându-l pe Platon din „Mitul Peșterii”. Astfel începea el definirea conceptului de „stereotip” ca fiind o „denaturare”, „caricatură” și o „instituționalizată lipsă de informații” (W. Lippmann, 1922). O parte din acestea încă rămân încapsulate în definiția stereotipurilor.
Afirmația lui Lippmann a avut o influență mare în contextul social în care a fost lansată: așa cum a fost sintetizat de el, stereotipul a atras asupra sa o aură de oprobiu. „Omul gânditor” american nu 1ar trebui” să cadă pradă acestor moduri stilizate de a gândi (F. LaViolette și K. H. Silvert, 1951: 258). Nu numai că avem ca centrală noțiunea caracteristică stereotipurilor de „contrar faptelor”, dar avem implicit și noțiunile de rigiditate și lipsă de ingeniozitate. Inferența care trebuie făcută e aceea că omul, dacă ar renunța la stereotipuri, s-ar întoarce la o mai realistă orânduire a lucrurilor.
În timp ce și alți psihologi sociali au reclamat, de-a lungul timpului, consecințele prejudicioase și discriminatorii ale stereotipizării, astăzi, stereotipurilor și procesului aferent în general li se acordă într-o mai mare măsură un statut mai blând. Această abordare mai puțin critică este exemplificată atât de congniția socială, cât și de perspectiva categorizării sinelui. În timp ce prima conceptualizează stereotipizarea ca fiind un „rău necesar” asociat cu nevoia cognitivă umană de a simplifica și ordona, ce-a de-a doua abordare vede stereotipizarea ca un mod psihologic valid de a percepe și înțelege realitățile psihologice asociate cu viața intergrupală (M. Augoustinos și I. Walker, 1998: 630). Important este faptul că ambele abordări fac o distincție necesară între stereotipuri, ca reprezentări ale grupului, și stereotipizare, ca o activitate cognitivă. Stereotipurile, ca reprezentări negative și prejudicioase ale grupurilor, sunt condamnate, dar stereotipizarea este văzută ca un proces cognitiv normal și natural ce face o „bună” muncă cognitivă. Cercetările moderne renunță la ideea că stereotipurile sunt erori simplificatoare, scheme perceptuale rigide aplicate unor indivizi sau grupuri sociale, construind astfel o nouă perspectivă de analiză.
Stereotipurile sunt considerate ca fiind construcții mentale ce apar în urma interacționării interpersonale și intergrupale, implicând folosirea unui sistem aparte de tratare a informației sociale, sistem care include explorarea caracteristicilor diagnostice (E. Stănculescu, 2000: 8). În consecință, cogniția socială investighează demersurile cognitive necesare metamorfozării stimu avem implicit și noțiunile de rigiditate și lipsă de ingeniozitate. Inferența care trebuie făcută e aceea că omul, dacă ar renunța la stereotipuri, s-ar întoarce la o mai realistă orânduire a lucrurilor.
În timp ce și alți psihologi sociali au reclamat, de-a lungul timpului, consecințele prejudicioase și discriminatorii ale stereotipizării, astăzi, stereotipurilor și procesului aferent în general li se acordă într-o mai mare măsură un statut mai blând. Această abordare mai puțin critică este exemplificată atât de congniția socială, cât și de perspectiva categorizării sinelui. În timp ce prima conceptualizează stereotipizarea ca fiind un „rău necesar” asociat cu nevoia cognitivă umană de a simplifica și ordona, ce-a de-a doua abordare vede stereotipizarea ca un mod psihologic valid de a percepe și înțelege realitățile psihologice asociate cu viața intergrupală (M. Augoustinos și I. Walker, 1998: 630). Important este faptul că ambele abordări fac o distincție necesară între stereotipuri, ca reprezentări ale grupului, și stereotipizare, ca o activitate cognitivă. Stereotipurile, ca reprezentări negative și prejudicioase ale grupurilor, sunt condamnate, dar stereotipizarea este văzută ca un proces cognitiv normal și natural ce face o „bună” muncă cognitivă. Cercetările moderne renunță la ideea că stereotipurile sunt erori simplificatoare, scheme perceptuale rigide aplicate unor indivizi sau grupuri sociale, construind astfel o nouă perspectivă de analiză.
Stereotipurile sunt considerate ca fiind construcții mentale ce apar în urma interacționării interpersonale și intergrupale, implicând folosirea unui sistem aparte de tratare a informației sociale, sistem care include explorarea caracteristicilor diagnostice (E. Stănculescu, 2000: 8). În consecință, cogniția socială investighează demersurile cognitive necesare metamorfozării stimulilor referențiali reali în echivalente subiective. Diferența dintre realitatea obiectivă și cea subiectivă, construită de mentalul individului, se datorează influențelor conjugate ale normelor, valorilor, atitudinilor, schemelor cognitive de procesare a informației, truismelor stereotipizate ale simțului comun (E. Stănculescu, 2000: 9).
Martha Augoustinos și Iain Walker (1998: 630) susțin că psihologia socială actuală este sărăcită prin ignorarea aspectelor sociale și ideologice ale stereotipurilor – aspecte care erau odată centrale– și articulează modul în care o importantă alternativă a studiului centrată pe reprezentările sociale, ideologice și de discurs pot îmbogăți înțelegerea noastră asupra stereotipurilor. Ceea ce ne spun autorii este că stereotipurile, ca niște construcții ale grupurilor, constituie reprezentări sociale și ideologice, folosite pentru a justifica și legitima relațiile sociale și de putere existente în cadrul unei societăți. Stereotipurile nu sunt doar produsul unei activități cognitive individuale, ele sunt de asemenea produse colective și ideologice (Martha Augoustinos și Iain Walker, 1998: 630).
Stereotipurile nu sunt dăunătoare doar prin simplul lor fapt, ci și prin prejudecată sau discriminare. Acești trei termeni sunt strâns legați unul de altul, așa că vor fi analizați și discutați pe rând în acest capitol. Noi definim stereotipurile ca o generalizare despre un grup de oameni cărora le atribuim un set definit de caracteristici cu privire la acel grup, bazat pe aspectul lor sau ipotezele noastre. Stereotipurile au misiunea de a generaliza opiniile noastre cu privire la un grup și în același timp pot provoca erori de apreciere care pot duce la consecințe nedorite pe plan comportamental. De ce ne formăm opinii despre alte persoane bazate pe aspectul lor, postura lor, limbajul folosit, regiunea de unde provin, apartenența la sex, și așa mai departe? Facem acest lucru pentru că diferiți factori contribuie la folosirea acestor stereotipuri. Obișnuim să folosim stereotipuri atunci când nu suntem în măsură sau nu dorim să obținem toate informațiile de care avem nevoie pentru a judeca corect și pur obiectiv persoanele cu care ne confruntăm. În absența așa numitei „imagine de ansamblu”, atribuirea de stereotipuri persoanelor ne permite să suplinim lipsa de informații cu privire la aceștia. Societatea în care trăim, deseori într-un mod inocent, creează și perpetuează stereotipuri, însă aceste stereotipuri duc adesea la discriminări și prejudecăți false.
Stereotipurile, ca și alte generalizări, servesc deseori drept comenzi rapide psihice și sunt în special susceptibile de a fi aplicate în cazul în care indivizii sunt ocupați sau distrași (Gilbert & Hixon, 1991). Un experiment de psihologie socială, realizat în Statele Unite a vizat interpretarea unei scene special regizate. Astfel un grup de studenți a vizionat un film despre o altercație într-un metrou între un negru bine îmbrăcat și un alb care avea în mână un cuțit. Sarcina lor a fost să vizioneze filmul (scurt) si apoi să povestească scena unei alte persoane care nu a văzut filmul, care la rândul lor povestea unei terțe persoane. După câteva repetări de acest gen, s-a constata că povestea era alta – și anume, scena dintr-un metrou se referea la comportamentul agresiv al unui negru față de un alb bine îmbrăcat.
Deși, să creezi stereotipuri este o funcție naturală a creierului nostru, prin care simplificăm realitatea complexă, pentru ca mintea și corpul nostru să dezvolte răspunsuri automate la stimuli similari, acestea sunt destul de periculoase. Stereotipurile conduc la prejudecăți și opinii negative despre ceilalți și sunt obstacole majore în comunicare.
După Walter Lippmann, stereotipurile au patru caracteristici principale și anume:
Sunt mai simple decât realitatea;
Se obțin mai degrabă de la „mediatori culturali”, decât prin proprie experiență;
Sunt false prin însăși natura lor;
Atunci când sunt dobândite în copilărie sunt foarte greu de schimbat și rămân cu încăpățânare în mintea noastră, contribuind la formarea percepțiilor și a comportamentelor noastre.
Oricine înțelege sau studiază dezvoltarea socială a copiilor și a tinerilor știe că atitudinile, valorile și stima de sine sunt foarte bine dezvoltate la tinerii adolescenți. Ceea ce tinerii văd și aud în mass-media îi ajută să își dea seama cum funcționează lumea și ce este de prim rang în societate. Mass-media are multă putere de a susține stereotipurile deoarece are acces la informații la care noi nu avem așa că avem tendința să fim influențați de aceasta.
1.1.2 Cum se formează stereotipurile
Vasile Cernat (2005) face o clasificare a proceselor care duc la formarea stereotipurilor: procese cognitive, factori motivaționali și de personalitate și factori sociali.
Rolul proceselor cognitive
Stereotipurile sunt o consecință naturală a felului în care funcționează gândirea umană. Suntem tentați să vedem legături între grupuri și trăsături chiar și atunci când acestea nu există în realitate („corelație iluzorie”) sau nu există așa cum ni le imaginăm noi („pseudo-corelație”), iar pe de altă parte, simplul act al categorizării ne determină să exagerăm diferențele intergrupale și să atenuăm diferențele intragrupale („accentuare și asimilare categorială”) (V. Cernat, 2005: 65-90).
Rolul factorilor motivaționali și de personalitate
Stereotipizăm pentru că suntem ghidați în acest mod de personalitatea noastră sau pentru că astfel ne satisfacem anumite trebuințe psihologice, cum ar fi: păstrarea unei stime de sine pozitive (care ne determină să favorizăm propriul grup în raport cu out-grupurile), justificarea sistemului (care ne îndeamnă să valorizăm out-grupurile cu un statut socio-economic superior), nevoia de dominare socială (care ne încurajează să susținem mituri legitimizante care susțin superioritatea ingrupului și dominarea outgrupurilor) și nevoia de răspunsuri (V. Cernat, 2005: 90-125).
Rolul factorilor sociali
Din punct de vedere social, formarea stereotipurilor depinde de: statutul grupurilor observate (percepem membrii grupurilor cu statut ridicat ca fiind eficienți și competenți), natura relațiilor dintre ele (percepem membrii grupurilor cu care ne aflăm în conflict ca fiind nesociabili și imorali), rolurile sociale pe care le joacă preponderent membrii grupurilor (de exemplu, rolurile feminine conduc la stereotipuri comunale, iar cele masculine la stereotipuri agentice) și proeminența lor conversațională și comunicabilitatea trăsăturilor care constituie stereotipurile (Vasile Cernat, 2005: 125-143).
Michele G. Alexander, Marilynn B. Brewer și Robert W. Livingston (2005: 781) subliniază importanța rolului jucat de contextul intergrupului și perceperea relațiilor intergrupului în formarea conținutului stereotipurilor sociale. Autorii susțin că abordările care studiază originile conținutului stereotipurilor sunt de acord cel puțin asupra unui lucru: conținutul stereotipurilor sociale este modelat de natura contextului intergrupal în care ele sunt formate.
Modelul referitor la conținutul stereotipurilor, propus de Fiske și colaboratorii săi (2002), procură un exemplu al presupusei relații între variabilele structurii sociale și formarea stereotipurilor. Acest model postulează că stereotipurile variază între două dimensiuni primare – cordialitate și competență – și conținutul stereotipurilor se naște din cele patru posibile combinații de judecăți privind cordialitatea (ridicată vs. scăzută) și competența (ridicată vs. scăzută). Modelul specifică, în continuare, că cele două variabile structurale – statusul grupului și competiția – vor prezice evaluările cu privire la cordialitate și competență, respectiv, vor conduce la un tipar particular privind conținutul stereotipurilor care va ieși în evidență pentru un grup social sau o categorie (Fiske et al, 2002 apud. M. G. Alexander, M. B. Brewer și R. W. Livingston, 2005: 781).
Mergând mai departe de factorii structurali implicați de Fiske și colaboratorii săi (2002), teoria imaginii menționează trei dimensiuni ale relațiilor intergrupale ce sunt critice pentru formarea stereotipurilor – statusul relativ, puterea relativă și compatibilitatea de scopuri. Fiecare dimensiune reprezintă o apreciere asupra relațiilor dintre in-grup și out-grup, din perspectiva in-grupului. Conform teoriei imaginii intergrupale, originea stereotipurilor privind out-grupul este localizată în structura relațiilor intergrupale și în orientarea emoțională și comportamentală care evaluează poziția ingrupului față de outgrup. Astfel, stereotipurile reflectă natura relației structurale între grupuri și servește la justificarea atitudinilor și comportamentelor intergrupale (M. G. Alexander, M. B. Brewer și R. W. Livingston, 2005: 782).
Teoreticienii imaginii au identificat cinci imagini generice ale out-grupului care sunt cel mai probabil să se nască din diferitele configurații ale aprecierilor privind statusul, puterea și compatibilitatea de scopuri (Herrmann și Fischerkeller, 1995 apud. M. G. Alexander et al., 2005: 782). Folosind terminologia din arena internațională, aceste imagini sunt ale aliatului, inamicului, barbarului, dependentului și imperialistului. Din perspectiva teoriei imaginii, conținutul stereotipurilor mutuale pe care le au două grupuri unele despre celelalte vor depinde de trăsăturile structurale ale contextului intergrupal în care ele interacționează și de perspectiva in-grupului din care aceste trăsături sunt văzute.
1.1.3 Cauze ale formării stereotipurilor
După cum afirmam anterior, stereotipurile se formează pe baza unor generalizări. Aceste generalizări își au originea în experiențele pe care le-am avut, în ceea ce am citit în cărți sau reviste, în ceea ce am văzut în filmele de la televizor, sau au avut legătură cu noi prin intermediul prietenilor sau familiei. În multe cazuri aceste generalizări stereotipizate sunt destul de corecte. Dar, în aproape fiecare caz noi tindem să avem anumite prejudecăți bazate pe caracteristicile unei persoane, bazate pe un stereotip, neștiind toate aspectele. Prin stereotipizare, presupunem că o persoană sau un grup are anumite caracteristici. Destul de des, avem stereotipuri despre persoane care sunt membri ai unor grupuri cu care am avut primul contact.
Televiziunea, cărțile, caricaturile și filmele sunt toate surse abundente de caractere stereotipizate. Într-o mare parte a istoriei sale, industria cinematografică a caracterizat afro-americanii ca fiind nu foarte isteți, în schimb fiind leneși și violenți. Ca rezultat al acestui portret al afro-americanilor, prejudecățile în legătură cu aceștia au fost încurajate. În aceeași manieră, femeile atractive din punct de vedere fizic au fost și sunt în continuare prezentate ca fiind neinteligente sau cu studii puține, și de asemenea foarte ușor de cucerit.
Stereotipurile implică de asemenea și teama de persoanele din grupurile minoritare. De exemplu, mulți oameni văd într-o persoană cu handicap mental, o persoană violentă. Acest lucru este contrazis de statistici, care arată că persoanele bolnave mental nu sunt cu nimic mai violente decât persoanele ce nu prezintă acest handicap. Poate puținele dar mult mediatizatele cazuri în care unele persoane cu deficiențe mentale care au fost violente și nu și-au putut stăpâni furia au creat acest mit despre acest tip de persoane. Poate așa stereotipurile apar și se dezvoltă într-o primă fază, o serie de comportamente izolate ale unui membru al unui grup care a fost generalizat pe nedrept pentru a fi văzut mai târziu ca o caracteristică de grup.
1.1.4 Folosirea stereotipurilor
Când studiază modul de folosire al stereotipurilor, psihologii sunt interesați în primul rând de felul în care aceste constructe mentale afectează interacțiunile noastre cu membrii grupurilor stereotipizate. Vasile Cernat (2005: 143) consideră că „stereotipurile nu sunt niște idei pe care mintea noastră ajunge să le posede, ele sunt niște idei care, odată formate, ajung să posede mintea noastră”.
Majoritatea cercetărilor din acest domeniu se centrează în jurul unei mari controverse, care îi opune pe optimiști pesimiștilor. Pe de o parte, pesimiștii consideră că suntem condamnați să îndurăm efectele negative ale stereotipurilor deoarece aceste procese se realizează automat, adică se pot declanșa fără voința noastră, pot opera fără să fim conștienți de lucrul acesta și ne este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să le controlăm. Pe de altă parte, optimiștii cred că funcționarea stereotipurilor se caracterizează prin autenticitate condiționată, cu alte cuvinte există ceva speranțe și pentru cei care cred că putem face ceva în privința efectelor negative ale stereotipurilor (V. Cernat, 2005: 145). Stereotipurile pot fi activate și în lipsa categorizării, doar pe baza prezenței unor trăsături specifice categoriei stereotipizate. Putem clasifica o persoană ca român și totuși să-i atribuim automat trăsături specifice țiganilor. Iar acest lucru se întâmplă când respectiva persoană are trăsături fizice care o apropie de această categorie socială, deoarece, în timp, ajungem să asociem stereotipurile nu numai categoriei sociale, ci și atributelor fizice specifice acesteia (V. Cernat, 2005: 171).
Există modele generale de stereotipizare care sugerează că indivizii sunt gata să perceapă în alții atributele la care ei se așteaptă, iar acele informații sunt căutate în așa fel încât ele să confirme așteptările stereotipice (M. Biernat și J. E. Ma, 2005: 485). Stereotipurile grupurilor sociale îi fac pe observatori gata să vadă ceea ce se așteaptă să vadă ¸si ele servesc ca standarde de comparație după care membrii unui grup sunt judecați. În tandem, aceste tendințe pot determina observatorii să evalueze mai puține dovezi comportamentale pentru a preciza dacă un membru al unui grup stereotipizat posedă o trăsătură de caracter stereotipică a acelui grup. Indivizii tind să se clasifice pe ei înșiși și pe alții în termeni de ingrup și outgrup. Categorizarea proprie conduce la a se vedea pe sine mai puțin ca pe un individ unic și mai mult ca pe un membru al unui grup prototipic (S. Swan și R. Wyer, 1997: 1266).
Abordarea semiotică propune ideea că în anumite circumstanțe, mai ales cele de rivalitate și conflict între indivizi și grupuri, există o tendință către inversiunea simbolică (G. Jahoda, 2001: 194). Asta înseamnă că imaginile despre „ceilalți” vor fi aproximativ parțial sau total versiuni negative ale imaginii de sine. Inversiunea de obicei maximizează distanța psihologică între propriul grup și ceilalți, iar evaluările celorlalți sunt mai ales negative.
1.1.5 Menținerea stereotipurilor
O altă caracteristică fundamentală a stereotipurilor este că, odată formate, o serie de procese psihologice contribuie la menținerea lor pe termen lung, chiar și atunci când există suficiente motive pentru a le schimba. Procesele care contribuie la formarea stereotipurilor, determină în mare parte și menținerea lor: procesele mnezice, procesele atenționale și teoriile implicite, subtipizarea, atribuirea, limbajul ¸si distorsionările cognitive (V. Cernat, 2005: 177-189).
Reprezentările stereotipice au un efect asupra memoriei, dar și efecte asupra procesării de informații, într-o direcție care e probabilă a promova menținerea stereotipurilor. Una dintre descoperirile stabile ale literaturii științifice este tendința subiecților de a aproba itemi care sunt în concordanță cu un stereotip activat, în cadrul unui test de memorie (C. Stangor, 1988: 695). Multe studii au arătat că indivizii sunt predispuși să meargă pe direcția în concordanță cu stereotipul, chiar dacă nu sunt absolut siguri în legătură cu informațiile primite.
În mod specific, trăsăturile nefavorabile despre un grup social au fost judecate ca fiind mai ușor de dobândit (necesită relativ mai puține instanțe de confirmare comportamentală) și mai greu de pierdut (necesită mai multe instanțe de infirmare comportamentală (M. Biernat și J. E. Ma, 2005: 484). De aici deducem că stereotipurile negative despre out-grupuri pot fi menținute tocmai datorită faptului că ele necesită relativ puține dovezi înainte să fie diagnosticate în actorii individuali.
De asemenea, cercetările sugerează o caracteristică unică a trăsăturilor de caracter stereotipice: tind să fie mai ușor comunicabile, având un potențial de „bârfă”. De aceea, trăsăturile de caracter care persistă în timp în stereotipurile rasiale și etnice tind să fie cele despre care lumea vorbește.
Bedenhausen și Macrae (1998, apud. V. Cernat, 2005: 173) susțin că există două tipuri de inhibiție a stereotipurilor: inhibiție ierarhică sau controlată (reprezintă eforturile conștiente de controlare a anumitor conținuturi ale gândirii noastre – partea paradoxală e că materialul inhibat poate reveni în câmpul conștiinței cu mai mare intensitate decât înainte de a fi inhibat) și inhibiție laterală sau automată.
1.1.6 Schimbarea stereotipurilor
Cercetările efectuate au demonstrat că procesele cognitive umane facilitează în mai mare măsură menținerea acestor structuri cognitive decât modificarea lor. În plus, schimbarea stereotipică poate implica chiar și o accentuare mai puternică a diferențelor intergrupale (Krueger și Rothbart, 1990 apud. V. Cernat, 2005: 197) sau poate fi limitată numai ca schimbare a formei de exprimare a acestora. Cu toate acestea, negativitatea stereotipurilor poate fi redusă. În primul rând prin schimbarea naturii contactului intergrupal: s-a demonstrat că efectele pozitive asupra percepției ¸si evaluării intergrupale pot fi observate doar în condițiile în care grupurile implicate lucrează pentru atingerea unui scop comun. O altă strategie corelată cu natura contactului intergrupal este aceea a schimbării de perspectivă, adică prin încercarea de a înțelege sentimentele și gândurile persoanelor aparținând grupurilor stereotipizate. În al doilea rând, prin influența socială: informația despre consensul social modifică stereotipurile și atitudinile sociale și întărește legătura dintre atitudini și comportamente (V. Cernat, 2005: 202). Rothbart (1981 apud. V. Cernat, 2005: 207) a propus existența a două modele de schimbare a stereotipurilor: modelul incremental și modelul conversiei. În cadrul modelul incremental, modificarea stereotipurilor se face progresiv, pe măsură ce actorii sociali iau contact cu informațiile care le contrazic stereotipurile despre grupurile sociale. Însă, schimbarea stereotipurilor nu se face în mod necesar într-o direcție pozitivă, oamenii intrând în contact și cu subiecți care au comportamente negative. În cadrul modelului conversiei, informația contrastereotipică acționează abia după ce atinge un nivel critic de acumulare, care determină modificarea bruscă a stereotipurilor.
1.1.7 Efectele stereotipurilor
Instrumentarul social-cognitiv convocat a căutat să explice efectele stereotipurilor și ale altor așteptări asupra percepțiilor comportamentelor și dispozițiilor indivizilor. Unul dintre cele mai importante procese inferențiale influențate de stereotipuri este atribuirea cauzală. Studiile indică faptul că evenimentele sociale sunt adesea explicate într-o manieră compatibilă cu preexistența stereotipurilor (David M. Sanbonmatsu, Sharon A. Akimoto, Bryan D. Gibson, 1994: 71). Cercetările au arătat că stereotipurile afectează judecățile despre rolul cauzal al membrilor unui grup stereotipizat. Un mecanism important, prin care stereotipurile pot influența judecățile despre cauzalitatea lucrurilor irelevante prin prisma stereotipurilor, este blocarea. Stereotipurile și alte așteptări pot afecta percepția într-o manieră care se compară cu efectele unei asocieri sau condiționări anterior învățate (D. M. Sanbonmatsu, S. A. Akimoto, B. D. Gibson, 1994: 72). Se sugerează că tiparele consistente în stereotipuri pot bloca sau atenua percepția și pot influența explicarea evenimentelor. De asemenea, stereotipurile pot influența judecățile despre cauzalitatea evenimentelor irelevante din punct de vedere stereotipic, prin blocarea codării dovezilor relevante sau prin afectarea inferențelor atribuționale printr-un proces de reducere. David M. Sanbonmatsu și colaboratorii săi (1994: 72) sugerează că blocarea este o influență care apare în mod frecvent și care contribuie la menținerea stereotipurilor și ale altor așteptări sociale. Folosirea explicațiilor stereotipice poate diminua necesitatea invocării altor dovezi relevante pentru înțelegerea unui eveniment social. Acest eșec în a vedea cauzele faptelor irelevante din punct de vedere stereotipic, ajută la asigurarea că evenimentele vor fi explicate într-o manieră care confirmă ¸si consolidează stereotipurile sociale.
Stereotipizarea poate afecta nu numai impresiile ulterioare ale actorilor sociali, ci și comportamentul lor. Vasile Cernat (2005: 158) vorbește despre amenințarea stereotipică, corelând-o cu teoria profeției auto-realizatoare. Claude Steele (1997 apud. V. Cernat, 2005: 158) a susținut că oamenii puternic identificați cu un domeniu pentru care există un stereotip despre grupul lor, pot să fie preocupați de gândul că alții îi judecă prin prisma respectivului stereotip. O astfel de experiență este amenințătoare pentru sine și poate determina performanțe reduse în domeniul stereotipizat, atât în cazul în care oamenii sunt preocupați să confirme un stereotip pozitiv cât și dacă sunt preocupați să infirme un stereotip negativ.
1.1.8 Experimente folosite pentru identificarea stereotipurilor
Printre primele experimente îndreptate spre studiul stereotipurilor se numără cel a lui Daniel Katz și Kenneth W. Braly (1933), când li s-a cerut unor studenți să denumească cele mai caracteristice trăsături ale americanilor, negrilor, chinezilor, englezilor, germanilor, irlandezilor, italienilor, japonezilor, evreilor și turcilor. Au fost adunate apoi trăsăturile cele mai des folosite. Metoda a fost perfecționată de Brigham, „prin care subiecții erau rugați să specifice procentul (pe pe o scală de la 0 la 100) de membrii ai unui grup cărora le este specifică o anume caracteristică”. (Septimiu Chelcea, 2008: 338) Aceeași metodă, dar folosind atribute bipolare, a fost folosită de Septimiu Chelcea în „Cercetarea psihosociologică a autostereotipului etnic al studenților români”.
Un experiment care susține viziunea lui Allport și deci și a lui Tajfel asupra stereotipurilor este cel în care prezintă o serie de imagini unei imagini a cărei misiune este de a transmite informația altcuiva. Această ultimă persoană comunică la rândul ei ce a aflat unui al treilea individ și tot așa până la al șaselea interlocutor. Una din scene[…] se petrece într-o garnitura de vagoane de metrou. Se pot distinge câteva personaje, dintre care un negru în costum și un muncitor alb care ține un brici în mână. Cele două persoane par să aibă o discuție animată. Interogându-l pe al șaselea interlocutor, Allport și Postman (1947), constată că s-au schimbat unele elemente ale scenei, în special că într-un caz din două, acel brici a trecut în mâinile negrului”.(Vincent Yzerbyt și Georges Schadron,, 2002: 99) Este dovedit astfel faptul că prezența și activarea unor stereotipuri duce la formarea de noi informații.
O modalitate de reducere a efectului stereotipului este prin crearea de familiaritate între cel ce stereotipizează și cel stereotipizat. Charles Bond a analizat acest aspect prin studierea felului în care pacienții de culoare și cei albi erau tratați de personalul în întregime alb al unui spital de psihiatrie. S-a constatat că pacienții de culoare erau tratați și pedepsiți într-un mod mai aspru decât cei albi. Această situație era valabilă însă doar pentru pacienții nou-veniți. „Studiul sugerează că familiaritatea care provine din contacte inter-rasiale prelungite pot reduce stereotipizarea nedreaptă și să construiască drumul spre recunoașterea caracteristicilor individuale” ( Elliot Aronson, 1994: 301).
1.1.9 Metode de contracarare a stereotipurilor
Evident, că uneori suntem afectați, poate în mod inconștient de anumite stereotipuri, prejudecăți si discriminare care se propagă în societate. Desigur sunt situații diverse în care acestea afectează percepțiile noastre, de exemplu când analizăm (critic sau mai puțin critic un articol din ziar, o emisiune TV despre rromi) sau chiar comportamentul nostru (atitudinea noastră – uneori inconștientă în diverse situații sociale).
Așadar, întrebarea care se pune este: cum ne putem debarasa de stereotipuri, prejudecăți și discriminare, cum putem elimina clișeele pe care le avem? Câteva soluții la această întrebare sunt de natură să ne ajute pentru a ne debarasa de acestea înainte de a cunoaște o cultură/ persoană sau de a ne comporta într-o situație:
examinați o situație doar după ce cunoașteți toate detaliile;
judecați o persoană după ce este, spune și face, (nu după ce v-a transmis cineva sau după ce vă așteptați);
căutați să fiți bine informat și ceea ce știți să fie pertinent, semnificativ;
eliminați ceea ce nu este esențial pentru a rezolva o situație;
angajați-vă și valorizați experiențele de comunicare interculturală și contactele sociale pozitive;
fiți deschis și tolerant, acceptați diversitatea;
identifică-ți propriile stereotipuri si prejudecăți si asigură-te că nu îți afectează modul de acțiune și de a percepe pe ceilalți.
Ca o concluzie se poate preciza că educația interculturală contribuie la dezvoltarea de deprinderi legate de viața într-o societate multiculturală/interculturală (conștientizarea propriilor determinări culturale, stereotipuri, prejudecăți, identificarea lor la ceilalți, capacitatea de a relativiza punctele de vedere, abilitățile comunicaționale și relaționale), precum si la formarea de atitudini, cum ar fi respectul pentru diversitatea culturală, identitatea culturală proprie și a celorlalți, refuzul discriminării și intoleranței.
1.2 Prejudecata
1.2.1 Definirea prejudecății
Prejudecata este un set de idei și credințe care lezează grupuri sau indivizi aparținând unor grupuri pe baza unor trăsături reale sau imaginare. Definiția poate fi analizată sub următoarele aspecte:
Prejudecata se referă la idei, sentimente, intenții, niciodată la acțiuni sau comportamente; se studiază prin chestionarea subiecților asupra gândurilor, sentimentelor, intențiilor;
Prejudecata este un fenomen social, a cărui existență se raportează la grup. Ea nu este rezultatul unui subterfugiu individual sau preferință individuală. În cercetarea prejudecăților se investighează în ce măsură „eu” ca membru al unui grup îl/o consider pe „el/ea” ca membru al altui grup;
Prejudecata se învață de la ceilalți chiar și în absența oricărei experiențe personale cu grupul pe care îl vizează;
Prejudecățile sunt de regulă negative.
1.2.2 Originile și cauzele prejudecăților
Prejudecățile își au originea în:
Excesul de autoritate;
Tendința spre categorizare irațională, concretizată în formularea de stereotipuri;
Devalorizarea celor considerați a aparține unui popor inferior.
Combinarea acestor termeni pot induce diverse și variate cauze în apariția și dezvoltarea prejudecăților. Acestea ar putea fi:
Nevoia de a te simți superior prin devalorizarea altora;
Teama de membrii altor grupuri în competiția pentru un loc de muncă;
Frustrarea generată de deținerea unui statut social modest, care pe termen lung conduce la ostilitate;
Educația insuficientă care nu permite decât o înțelegere simplistă ți stereotipă a realității;
Incapacitatea indivizilor de a se confrunta cu oameni necunoscuți și situații marcate de incertitudine;
Nevoia de aprobare și acceptare în grup;
Tendința spre conformare în raport cu credințele și atitudinile dominante.
1.2.3 Învățarea prejudecăților
În procesul de enculturație început în familie și continuat apoi prin contactul cu alte forme ale culturii, copilul învață prejudecăți care ulterior devin o parte a filosofiei lui de viață și constituie un filtru prin care vor trece diferențiat numai acele informații concordante cu schemele deja formate. Prejudecățile se mențin atâta timp cât indivizii nu au acces la informații complete și autentice despre alte persoane sau grupuri, iar contactele stabilite cu acestea sunt superficiale. Principalele instanțe care concură în diverse proporții la învățarea și consolidarea prejudecăților sunt familia, mass-media și școala.
Categorizarea socială pare a fi un fenomen universal, separarea în „noi” și „ei” având loc în toate societățile. Erorile de percepție a „out-grupului” sunt la rândul lor prezente pretutindeni. În relațiile dintre majoritate și minoritate, cel mai adesea minoritățile au fost etichetate negativ și au suferit tratamente discriminatorii legitimate de respectiva categorisire. Sexul, rasa, etnia, religia, orientarea sexuală au constituit tot atâtea pretexte pentru ca majoritatea să-și aroge mai multe drepturi. Prejudecățile față de membrii acestor grupuri se învață încă din copilărie în cadrul procesului de socializare. Dacă o persoană este membră a unui anumit grup social, iar atitudinea noastră față de aceasta derivă doar din faptul că știm de această apartenență, atunci respectiva atitudine reprezintă o prejudecată.
Așadar, prejudecata reprezintă o judecată care nu are o justificare rațională și care, de cele mai multe ori, este eronată (Filipescu, 1994). Faptul că de cele mai multe ori prejudecățile sunt negative, a determinat coloratura peiorativă a termenului. Teoreticienii preferă să folosească termenul de prejudecată pentru a desemna o aversiune nejustificată pe care un individ o are față de un grup sau o categorie socială, fără ca respectivele sentimente să aibă o justificare rațională.
Atitudinile față de drogați, de exemplu, nu constituie prejudecăți pentru că există motive întemeiate care pot justifica sentimentele negative față de aceștia.
Delimitarea între „majoritate” și „minoritate” s-a realizat în funcție de criteriul puterii pe care o deține fiecare grup. Pot exista situații în care un grup este calificat ca minoritar (și tratat ca atare) în ciuda superiorității sale numerice. Secole de-a rândul femeile au suferit impactul prejudecăților chiar dacă numeric au fost superioare bărbaților. Albii din Africa de Sud, deși foarte puțini, au condus o perioadă îndelungată populația de culoare.
Interesul pentru studierea prejudecăților s-a concretizat în numeroase teorii care au încercat să explica modul în care se formează și perpetuează acestea.
În 1950, Adorno și al. au încercat să identifice cauzele formării unor prejudecăți, cum ar fi antisemitismul. Autorul a identificat tipul de personalitate autoritariană, caracterizat prin conformism, rigiditate, intoleranță la ambiguitate, supunere fașă de figurile autoritare. Deci prejudecata nu ar fi, în opinia lui Adorno, ceva normal, ci un rezultat al tratamentelor dure primite de respectivii indivizi în copilărie. Combaterea prejudecăților și a stereotipurilor ar consta în identificarea persoanelor cu tendințe autoritare și în consilierea psihologică a acestora.
Dacă teoria autoritarianismului vede cauzele prejudecății la nivelul persoanei, teoria agresivitate – frustrare consideră că acestea au cauzalitate externă. Frustrarea rezultată din împiedicarea individului de a – și atinge scopul generează agresivitate. Dar, de cele mai multe ori, ținta agresivității este prea puternică (șeful, statul) sau individul se află în imposibilitatea de a o agresa (condițiile economice). Vizibilitatea minorităților (derivată din faptul că diferă dintr-un punct de vedere) și slăbiciunea lor le transformă în ținte perfecte pentru redirecționarea impulsurilor agresive.
Istoria linșărilor din statele sudice americane reprezintă exemplul cel mai des citat pentru ilustrarea acestei teorii: studiile au arătat că atunci când creștea prețul bumbacului (principala lor resursă economică) se înregistra o creștere a numărului de linșări ale negrilor. Așadar eliminarea frustrării reprezintă, din această perspectivă, soluția eradicării prejudecăților.
Abordarea sociologică consideră că prejudecățile sunt învățate de către copii de la adulții din mediul lor, în special de la părinți, în cadrul procesului de socializare și sunt întărite mai târziu de covârstnici. S-a arătat că între atitudinile (pozitive sau negative) manifestate de părinți și de copii există o foarte puternică corelație. Contextul istoric are, la rândul său, un rol foarte important facilitând diminuarea sau creșterea intensității prejudecății. Mass-media poate constitui un mijloc foarte eficient de combatere a prejudecăților prin prezentarea de modele care să contrazică stereotipul (în acest fel rasismul a devenit o atitudine negativă condamnată de către societate).
Studierea conflictului între grupuri a furnizat o altă explicație pentru cauzele prejudecăților. Competiția pentru acapararea unor resurse limitate poate fi sursa unor etichetări negative a grupurilor rivale. Pornind de la această premisă s-a afirmat că trasarea unor scopuri supraordonate a căror îndeplinire să activeze cooperarea între grupuri, reprezintă o modalitate de reducere a prejudecăților.
Abordarea cognitivă a formării prejudecăților și a stereotipurilor a permis formularea unei noi explicații asupra originii acestora. Din această perspectivă categorizarea stă la baza formării stereotipurilor și prejudecăților. Diferențierea grupurilor, identificarea diferențierilor din cadrul grupului propriu și a similitudinilor dintre membrii outgrupului sunt părți ale procesării normale a informației. Așadar este posibil să avem față de un grup stereotipuri neutre sau pozitive. O ipoteză interesantă promovată de această abordare arată că sentimentele negative pe care le nutrim față de un grup social sunt consecința, nu premisa credințelor pe care le avem. Deoarece membrii minorităților sunt identificați mai ușor, comportamentele acestora ne atrag atenția și le memorăm mai ușor. În plus, s-a constatat că reținem cu mai multă ușurință comportamentele negative decât pe cele pozitive. Astfel comportamentele negative realizate de membrii grupurilor minoritare vor fi reținute mai ușor decât cele pozitive sau decât comportamentele negative realizate de membri ai majorității, ceea ce conduce la o supraestimare a frecvenței de apariție comportamentelor negative ale minorității.
Contactul cu grupurile calificate negativ reprezintă un factor suplimentar ce poate reduce prejudecățile existente datorită perceperii diferențelor între membrii respectivului grup. O altă metodă de combatere a prejudecăților și stereotipurilor ar fi decategorizarea. Totuși a procesa informațiile existente despre fiecare persoană întâlnită reprezintă un proces foarte complex, practic imposibil din cauza capacităților noastre cognitive limitate. Recategorizarea (utilizarea unor categorii mai largi, suficient de abstracte pentru a include mai multe elemente, dar suficient de concretă pentru a surprinde amănuntele semnificative) constituie o altă metodă de reducere a prejudecăților. Astfel nu ar trebui să gândim la noi ca moldoveni, munteni, ardeleni etc., ci să ne considerăm, cu toți, români.
Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului. Stereotipurile sunt de fapt idei preconcepute. Ele reprezintă o opinie fixă pe care cineva și-o formează despre ceva sau altcineva fără a cunoaște suficient de multe lucruri despre el. Aceste idei formate sunt nedrepte și nejustificate și sunt construite dintr-o eroare de cunoaștere și dintr-o generalizare care apare cu privire la ele. Prejudecata conduce la ură, ura induce radicalism exprimat prin cuvinte și radicalismul cuvintelor duce la radicalismul faptelor.
Voltaire susține ca "Prejudecata este opinie fără judecată", ea este formată fără o cunoaștere reală despre o persoană sau un grup de oameni. Prejudecățile implică stereotipuri, care reprezintă generalizarea unor aspecte individuale la un întreg grup.
În cartea sa The Nature of Prejudice, Gordon Allport prezintă în linii mari cinci tipuri de comportament generat de prejudecăți. O persoană cu prejudecăți manifestă, de obicei, unul sau mai multe din aceste comportamente:
Remarce negative. Vorbește denigrator la adresa grupului pe care nu-l agreează
Evitarea. Îi evită pe toți cei ce aparțin acelui grup
Discriminare. Îi exclude pe membrii grupului față de care e ostilă de la anumite tipuri de muncă, locuințe sau programe sociale.
Atac fizic. Ia parte la acte de violență, menite să-i intimideze pe cei pe care a ajuns să-i urască.
Exterminare. Participă la linșaje, masacre sau programe de exterminare.
Susan T. Fiske (1954/1998) arată că, „ în timp ce stereotipul este componenta cognitivă, prejudecata reprezintă componenta afectivă (emoțională), iar discriminarea componenta comportamentală” (Susan T. Fiske,1998: 357). Astfel, prejudecățile sunt opinii neîntemeiate pe care și le creează oamenii în legătură cu un grup. Aronson spre exemplu vede ”prejudecata ca o noțiune ce are atât relevantă negativă cât și pozitivă, el analizează situațiile care determină prejudecata limitându-se doar la atitudinile negative, definind prejudecata ca o atitudine ostilă sau negativă față de o persoană sau un anumit grup, bazată pe o generalizare derivată din defecte sau din informația incompletă deținută de ei”. Oamenii, fie că recunosc sau nu, au prejudecăți. Că acestea sunt exprimate sau nu, recunoscute sau nu sau sunt diferite ca număr și intensitate, nu exclude prezența lor. Prejudecățile cel mai des întâlnite sunt rasismul(prejudecăți negative față de persoanele de rasă sau etnie diferită), sexism(față de persoanele de sex diferit), xenofobie(față de străini). La aceste categorii Schaefer mai adaugă etnocentrismul(ideea conform căreia cultura proprie e superioară altora) și xenocentrismul (oarecum inversul etnocentrismului, ideea că propria cultură este inferioară altora).
Există teoria “Țapului ispășitor” a prejudecății, care în perioada modernă a fost folosită ca descrierea situației în care o “persoană inocentă, lipsită de putere, este acuzată, fără a fi vinovată de efectele unei acțiuni”. În acest sens, evreii au fost considerați responsabili pentru neajunsurile Germaniei naziste, si chinezii pentru societatea americană a secolului al XIX-lea.
Dintre explicațiile posibile pentru apariția prejudecăților se numără cea lui Goffman(1959/2003)- „prejudecata poate fi considerată un instrument util actorilor sociali pentru a-și justifica acțiunile într-un anumit context sau pentru a se prezenta pe sine într-o lumină favorabilă comparativ cu alții, practic un instrument de management al impresiei” (Septimiu Chelcea, 2008: 348). Wieviorka se confruntă cu întrebarea dacă prejudecata se formează în urma avantajelor sociale și economice ale grupului dominant, sau este „cauza care generează o distribuție inegală la nivelul prestigiului și al resurselor între grupul dominat și cel dominator” (Septimiu Chelcea, 2008: 348).
Studiile lui Kenneth și Mamie Clark scot la iveală moștenirea societății noastre plină de prejudecăți. S-a demonstrat că încă de la 3 ani copiii de culoare sunt convinși că a fi negru este un lucru rău și refuză să se joace cu păpuși de culoare. De asemenea Philip Holdberg demonstrează prin experimentul său că diminuarea stimei de sine nu se manifestă doar asupra negrilor. „Femeile au fost învățate să se considere intelectual inferioare bărbaților. (Elliot, Aronson, 1997: 206).
Existența prejudecăților nu necesită o demonstrație foarte tendențioasă. Cu toate acestea, un număr de experimente au căutat să stabilească existența sa. Un experiment a fost făcut de către Aronson și Osherow în anul 1968, implicând o profesoară pe nume Jane Elliot. Profesoara a împărțit efectivul de elevi, care erau în clasa a III-a, în două grupuri pe baza criteriului culorii ochilor. O grupă era constituită din copii cu ochii albaștri, iar cealaltă grupă din copii cu ochii căprui. Elevii care nu aveau culoarea ochilor nici albastru, nici căprui, au mers la grupul care avea nuanța culorii ochilor mai apropiată de nuanța ochilor lor. Profesoara le-a spus celor cu ochi albaștri că ei sunt superiori celorlalți deoarece culoarea albastră a ochilor reprezintă semnul unei inteligențe superioare. În consecință aceștia merită să aibă anumite avantaje, privilegii față de ceilalți. S-a constatat că elevii cu ochi albaștri au manifestat un comportament violent și agresiv față de ceilalți dovedindu-și astfel „supremația”, pe când cei cu ochii căprui au simțit din plin agresivitatea psihică exercitată de ceilalți scoțând la iveală sentimente de frică, deznădejde, și chiar repulsie față de propria persoană. Chiar și notele celor cu ochii căprui au scăzut drastic, în timp ce notele celor cu ochii albaștri au fost mai bune ca de obicei. Lipsa de încredere în forțele proprii și „realizarea” incapacității intelectuale de a progresa au condus la o atitudine negativă din partea celor cu ochii căprui. În zilele ce au urmat, Jane Elliot a schimbat rolurile celor două grupuri, cei cu ochii căprui fiind informați că ei sunt „rasa superioară”. Se pare că experimentul a avut același rezultat, cei cu ochii căprui devenind „agresorii”, iar ceilalți cu ochii albaștri au devenit „agresați”. La fel s-a întâmplat și cu rezultatele la învățătură, copiii cu ochii căprui devenind liderii clasei obținând cele mai bune note, pe când cei cu ochii albaștri pierzându-și încrederea în forțele proprii au obținut note slabe.
1.3 Discriminare
1.3.1 Discriminarea – abordare sociologică
Din punct de vedere etimologic, a discrimina înseamnă a face distincție între anumite obiecte, a stabili între ele o separație o diferențiere plecând de la trăsăturile lor distinctive. Cuvântul Discriminare se încarcă cu o conotație negativă a discrimina în limbajul obișnuit numai înseamnă pur și simplu a separa, ci a separa ierarhizând, tratând mai rău tocmai pe cei ce vor fi identificați drept victime ale discriminării.
Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceluiași grup sunt tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un partener social de comportament agregat. în științele sociale termenul face trimitere, în general la un tratament prejudiciat, cu efecte negative asupra celui vizat. Teoriile care pun accentuai pe stratificarea socială bazată pe distribuția inegală a puterii, statusului și bogăția între grupuri.
Așa cum apreciază Milton Fridman există probleme în definirea și interpretarea discriminării. Un om care practică discriminarea plătește prețul atitudinii sale. Este foarte greu să vezi că discriminarea poate avea orice altă semnificație, că este o chestiune "de gust" al unora pe care alții nu-1 împărtășesc. Pentru Malcon Payne „discriminarea înseamnă să identifici indivizi și grupuri cu anumite caracteristici convențional evaluate".G.A.Cole definește discriminarea ca fiind "practică ilegală de a trata mai favorabil pe unii indivizi în comparație cu alții din cauză că sunt diferiți ca sex, religie, rasă". La S. Chelcea aspectul legal sau practica nu par atât de necesare în definirea discriminării care se prezintă mai degrabă ca „tratament diferențiat favorabil sau nefavorabil al indivizilor care au aceleași calități, dar aparțin anumitor grupuri sociale, etnice sau religioase". Principiul egalității, conform căruia toate ființele umane au drepturi egale și ar trebui tratate egal pentru că dispun de demnitate umană, stă la baza noțiunii de drepturi ale omului și își găsește realizare în funcție de demnitatea inerentă fiecărui individ. Însă acest principiu natural al egalității nu a fost asigurat niciodată pe deplin tuturor ființelor umane, nici în trecut, nici în prezent. Inegalitatea apare aproape în orice societate, iar discriminarea nu este un produs al contemporanității. Teoria lui Charles Darwin, potrivit căreia supraviețuiește cel mai bun și cel mai puternic, a fost folosită pentru a justifica „științific" noțiunea de superioritate rasială. Științele sociale au oferit o serie de explicații pentru practicarea discriminării. Potrivit unor teorii, discriminarea este „produsul stratificării sociale bazate pe distribuția inegală a puterii, statutului și a bogăției între grupuri". Grupurile dominante încearcă să își mențină poziția apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu statut superior au tendința să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate. Teoria conflictelor reale, elaborată de Sherif în anul 1956, susține că discriminarea apare în condițiile competiției dintre două grupuri pentru resurse limitate. în aceste situații indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup. O altă serie de explicații ale fenomenului discriminării leagă tratamentul diferențiat aplicat anumitor persoane sau grupuri de identitatea socială. Potrivit teoriei identității sociale elaborate de Henry Tajfel în anul 1981, indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identității sociale pozitive la nivel individual. Teoria interacțiunii comportamentale, elaborată de Rabbie, consideră că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur rațional, instrumental și economic. Indivizii au tendința să îi favorizeze pe membrii propriului grup și, deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a-și maximiza câștigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului căruia simt că îi aparțin, indivizii se așteaptă ca și aceștia, la rândul lor, să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate. Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din punct de vedere economic.
Cei care sunt ținta prejudecăților și a discriminării, într-o anumită societate, vor întâmpina dificultăți de integrare pe piața muncii (nu își vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiți mai puțin decât cei care aparțin grupurilor favorizate), vor avea dificultăți în obținerea beneficiilor publice. Astăzi, ca o consecință a experiențelor istorice, interzicerea discriminării este stipulată în multe tratate internaționale și legislații naționale cu referire la drepturile omului. Cu toate acestea, discriminarea bazată pe rasă, culoare, etnie, la fel ca și religie, gen, orientare sexuală etc. este o formă de violare a drepturilor omului cu cea mai largă răspândire în întreaga lume.
1.3.2 Definirea discriminării
Așadar, discriminare (din latină – discriminatio – a diferenția) înseamnă tratament inegal, defavorizat al indivizilor, al categoriilor de indivizi sau al grupurilor umane, pe bază de diverse criterii, cum ar fi apartenența etnică, rasială, religioasă etc. Uneori, discriminarea este confundată cu prejudecata, care se referă mai mult la starea psihologică decât la comportament. Aceste două noțiuni sunt strâns legate, însă este posibil de a discrimina oamenii fără o prejudecată conștientă.
De obicei, discriminarea este concepută ca un fenomen „structural, de sistem sau instituțional". Discriminarea instituționalizată se referă la legile, tradițiile, politicile promovate, care au ca rezultat asigurarea egalității sau favorizarea discriminării în societate, organizații ori instituții. Prin urmare, discriminarea este un fenomen des întâlnit în structurile, normele și instituțiile sociale. Politicile, practicile, cerințele și alți factori cu influență negativă asupra membrilor anumitor grupuri deseori par a fi „neutre" sau obiective față de cei implicați. De exemplu, metoda prin care sunt „testați" copiii pentru a determina dacă fac față unui anumit profil de școlarizare. Astfel de teste nu rareori presupun anumite cunoștințe culturale și lingvistice pe care copiii din grupurile minoritare nu le posedă. Acești copii sunt considerați, în mod greșit, incapabili, însă reușita lor scăzută nu are nimic comun cu capacitățile lor intelectuale. Sunt discriminați emigranții care lucrează, refugiații și solicitanții de azil. Sunt discriminate femeile, fiind tratate ca ființe umane inferioare; sunt discriminate persoanele contractate cu HIV/SIDA, cele cu dizabilități fizice sau psihice sau care au o altă orientare sexuală sau confesiune.
Discriminarea îmbracă diferite forme și poate fi prezumat faptul că fiecare a fost afectat de o formă sau alta a acesteia. Totuși, în unele cazuri există motive temeinice pentru discriminare. De exemplu, interdicția pentru copii de a conduce automobilul. Alteori, discriminarea îi afectează profund pe oameni. De exemplu, o firmă nu angajează persoane care vorbesc cu accent străin. în funcție de cauzele acestui tratament diferențiat, se vorbește despre discriminare pe mai multe criterii: rasă, etnie, culoare, sex, religie, orientare sexuală, dizabilitate etc. Totodată, atâta timp cât distincțiile sunt bazate pe criterii rezonabile și obiective, tratamentul diferențiat poate fi justificat. De regulă, un grup dominat discriminează un alt grup mai puțin puternic și numeros. Dominația poate fi exprimată în termeni de număr (majoritate versus minoritate) sau putere („clasa de sus" versus „clasa de jos").
După Bettz A. Reardon de la Universitatea Columbia, discriminarea este o lezare a demnității umane și a drepturilor egale ale celor împotriva cărora se aplică, iar în conformitate cu documentele internaționale discriminarea este privită ca orice excludere, restricție, distincție sau preferință care are drept scop interzicerea sau refuzarea drepturilor egale și a protecției acestora; este interzicerea principiului egalității și un afront adus demnității umane. Vom explica termenii din ultima definiție apelând la dicționarul explicativ. Așadar, excludere înseamnă acțiunea de a înlătura și rezultatul acesteia; restricție – măsură care limitează, îngrădește un drept, o libertate etc; distincție – atitudine, comportare, înfățișare deosebită, cu caracter distinct; preferință – întâietate acordată unui obiect, unei situații, unei ființe atunci când există posibilitatea de a alege dintre mai multe obiecte, situații sau ființe, înclinație față de o anumită ființă; afront – insultă, jignire, ofensă, dezonoare adusă cuiva în public.
Discriminarea, sub aspect descriptiv, reprezintă orice tratament diferit sau inegal. Această formulare are mari avantaje, deoarece descrie, simplu și clar, ceea ce gândește vorbitorul; este ușor de înțeles, de reținut și de aplicat. Este probabil răspunsul pe care l-ar da aproape toți fiind întrebați ce înțeleg ei prin discriminare în contextul tratamentului interpersonal. Totodată, puțini oameni, atunci când vorbesc despre un tratament diferit sau inegal pe care îl aprobă, bazându-se pe rasă sau oricare alt factor, subînțeleg discriminarea.
Discriminarea, sub aspect de judecată, reprezintă orice tratament diferit sau inegal care este injust. Calificând o acțiune drept discriminare, vorbitorul afirmă că aceasta este incorectă. Definiția ar fi mai clară, dacă oamenii ar fi căzut de acord asupra diferențelor și inegalităților injuste. Odată ce nu există un astfel de consens, nu putem ști dacă tratamentul respectiv în țările democratice numit de către vorbitor discriminare este considerat injust și de alții. Drept rezultat, definiția se reduce în practică la orice tratament diferit sau inegal pe care vorbitorul îl consideră injust
Discriminarea, sub aspect advers, reprezintă orice tratament diferit sau inegal care caută să producă un dezavantaj. Analizând definiția, conchidem că discriminarea este întotdeauna împotrivă: aceasta exclude sau oprimă; aceasta nu ajută și nici nu susține. Astfel, un tratament diferit, care are drept scop asigurarea profitului unui grup, nu este considerat drept discriminare. Reducerile de prețuri pentru vârstnici nu sunt considerate discriminare, dar politicile de angajare promovate pentru a reduce proporția angajaților vârstnici sunt calificate drept discriminare. Să presupunem că un solicitant ucrainean este preferat unui rus, accentul punându-se pe originea etnică. Diferența în tratament este discriminare dacă scopul acestuia era de a-i exclude pe ruși, dar nu este considerată discriminare dacă scopul acestui tratament a fost de a include mai mulți ucraineni. Astfel, nu există diferență în tratament care conferă avantaj relativ fără a conferi dezavantaj relativ, sau viceversa. Diferența poate fi axată pe nuanțarea doar dezavantajului fiind numită discriminare – sau doar a avantajului – nefiind considerată discriminare.
Discriminarea, sub aspect de prejudecată, reprezintă orice tratament diferit sau inegal doar atunci când acesta este motivat de o prejudecată. Avantajul este de a elibera tratamentul diferit de eticheta „discriminare" atunci când motivul acestuia este de a promova o bunăstare generală.
Definiția este vagă – acei care o utilizează variază mult în înțelesul lor privind prejudecata – și arbitrară – dacă un motiv nedorit face ca tratamentul diferit sau inegal să fie considerat discriminare, atunci de ce se limitează la prejudecată, de ce nu se include în această listă furia, invidia, lăcomia, preferința, partizanatul, agresiunea, dominarea ș.a.m.d.? Totodată, această definiție este contradictorie.
1.3.3 Tipuri de discriminare
a) Discriminare directă și indirectă
Discriminarea directă. Apare atunci când tratamentul diferențiat este generat în mod intenționat, de exemplu discriminare directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire egală și o slujbă similară sunt plătite în mod diferențiat datorită faptului că una dintre acesta aparține unui grup etnic.
Discriminarea indirectă. Apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior, apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziții diferite deși aveau aceeași pregătire.
b) Discriminare pozitivă și negativă.
Discriminare pozitivă. Este deci justificată moral fie pe baza datoriei de a ajuta pe cel aflat în dificultate, fie pe baza celei de a compensa nedreptăți ulterioare.
Discriminare negativă. Este inadmisibilă legal dar și moral chiar în cazurile în care decurge din scopuri moralmente juste. Chiar dacă se admite dezirabilitatea discriminării pozitive și indezirabilitatea celei negative, pot apărea unele probleme în ceea ce privește concilierea acestora cu alte cerințe care decurg din principii morale acceptate.
c) Discriminarea practicată de indivizi și de grupuri și cea practicată de instituții.
în această serie de explicații oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferențiat aplicat anumitor persoane sau grupuri de identitate socială. Teoria identității sociale elaborate de Henry Taifel arată că indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru că acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri.
Teoria Interacțiunii comportamentale, elaborată de Ralbie arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur rațional, instrumental și economic. Grupurile supuse cel mai adesea discriminării și asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt: minoritățile etnice, rasiale, religioase, grupurile de emigranți.
Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din punct de vedere economic. Toate acestea îi fac vulnerabili și îi include în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.
d) Discriminare fondată pe baze etnice sau rasiale.
Înainte de a determina cu exactitate conținutul noțiunii de discriminare fondată pe baze etnice sau rasiale trebuie să amintim că în Dreptul internațional Public această formă de discriminare a fost prima care a atras atenția juriștilor și politicienilor.
Discriminare rasială bazată pe originea etnică și discriminarea fondată pe diferențe de sex au fost mii de ani parte a culturii Europei apusene care a ajuns să domine lumea. în realitate toate aceste forme fie încadrate într-o formă de discriminare bazată pe elemente existente încă de la nașterea persoanei și care în mod comun ramând neschimbate pe tot parcursul vieții. Dacă acestea sunt criteriile generale care să determine existența unei discriminării rămâne să vedem modul special în care aceste criterii se aplică în raport de discriminarea fondată pe rasă sau pe origine etnică. In acest domeniu trebuie subliniat întâi faptul că unica condiție de existență a unei discriminării este doar existența unei diferențe de tratament pe baza originii etnice sau rasiale. Curtea Europeană admițând faptul că diferențele de tratament bazate pe criterii de rasă sau de etnie nu pot fii justificate vreodată considerându-se că discriminarea rasială este cea mai odioasă formă de discriminare. Problema delicată care se pune în raport de discriminare pe baze etnice ori rasiale este aceea de a știi de ce o afirmație de genul "țiganii sunt hoți" este una în mod evident rasistă și trebuie sancționată în timp o afirmație de genul "spaniolii sunt hoți" , nu este una cu caracter discriminatoriu. Nu trebuie să se înțeleagă de aici că doar persoanele ce aparțin unor grupuri etnice ori rasiale discriminate în trecut pot fi victimele unei discriminării.
1.3.4 Învățarea discriminării
Acest tip de învățare este impus de faptul că individul încă din primii ani ai vieții trebuie să știe să dea răspunsuri de identificare diferite la tot atât de mulți stimuli care prezintă într-o măsură mai mică sau mai mare similitudini din punct de vedere fizic. Cu toate că învățarea fiecărei conexiuni stimul-răspuns este un eveniment simplu, conexiunile au tendința de a se interfera cu orice altă reținere. Ni se cere să distingem de-a lungul întregii vieți de la culori, forme geometrice, texturi, distanțe la țesuturi anatomice, mărimea stelelor, modele de structuri moleculare.
Învățarea discriminării sprijină modelele perceptive privind: obiectele, spațiul, evenimentele, imaginile și simbolurile. În acest cadru trebuie să se opereze cu trăsături distinctive ale obiectelor. Învățarea literelor, a numerelor reprezintă o învățare de discriminare multiplă pe măsură ce se avansează în învățare, probabilitățile de confuzie provocate de dificultăți în discriminare sporesc. De o importanță majoră este dezvoltarea preciziei de discriminare a stimulilor prin învățarea lor prealabilă. Prin învățarea discriminării în procesul socializării se includ toate grupurile de vârstă, și toate sectoarele societății, se bazează pe principiile fundamentale ale dreptului omului, urmărește pregătirea tinerilor ¸si a adulților pentru participarea activă într-o societate. Este foarte utilă în lupta împotriva violenței, rasismului, agresivității naționale, etniei, vârstei și intoleranței. Consolidează societatea prin pregătirea cetățenilor de a fi mai bine informați.
Încă de la Etica Nicomahică a lui Aristotel, în care noțiunea de egalitate este strâns legată de ideea de justiție, principiul egalității a rămas deschis unei multitudini de interpretări. Chiar Aristotel afirma că „oamenii se nasc ilegali de la natura, dar rămân egali in fata legii”. A fost trasată o distincție între egalitatea formală și cea substanțială. În timp ce prima se referă la aplicarea legii și tratamentul egal al cetățenilor ce se află în aceeași situație, a doua se referă la conținutul legilor ce trebuie create în așa fel încât să nu discrimineze cetățenii pe motive arbitrare, iar în această situație tratamentul trebuie să fie de o asemenea natură încât cetățenii să aibă oportunități egale pentru a atinge poziții egale. Această distincție are nu numai importanță filosofică, ci și practică, pentru că nu întotdeauna când este respectat criteriul egalității formale este respectat și cel al egalității substanțiale (ca în cazul distincției între legalitatea formală și cea substanțială în dreptul penal sau dreptul la distribuția egală a unor oportunități sau resurse ce nu este sinonim cu dreptul de a fi tratat cu același respect ca oricine altcineva). Teoria politică modernă, ce a influențat conceptele de egalitate din diferite sisteme de drept și recunoașterea dreptului la egalitate în fața legii și la protecție împotriva discriminării pentru toate persoanele ca un drept universal în instrumente juridice internaționale (Convenția Organizației Națiunilor Unite privind Eliminarea tuturor formelor de Discriminare împotriva Femeilor, Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale etc.), au condus la abordarea problematicii egalității în diferite moduri: egalitatea ca raționalitate (egalii trebuie să fie tratați ca egali, dacă nu există o justificare rezonabilă pentru o diferență de tratament); egalitatea ca un complement al protecției drepturilor fundamentale ale omului (art. 14 al Convenției Europene privind Drepturile Fundamentale a Omului); egalitatea ca protecție împotriva tratamentului inegal sau discriminării bazate pe cunoașterea faptului că anumite grupuri sunt tratate mai puțin favorabil sau sunt excluse pentru că au alte caracteristici decât grupul dominant; egalitatea ca transformare (principiul egalității trebuie să fie un vehicul pentru schimbări structurale de natură să elimine discriminarea).
Abordarea societății românești din punctul de vedere al raționalității teoretice constă în considerarea unor valori general-umane, cum sunt egalitatea și libertatea, ori a unora general sociale (democrația, progresul), toate subsumate rațiunii, ca facultate cognitivă a omului, drept scopuri și norme ale modernizării societății românești și în raport cu care trebuie judecate și orientate și procesele dezvoltării ei naționale.
Egalitatea ca raționalitate, egalii trebuie să fie tratați ca egali, dacă nu există o justificare rezonabilă pentru o diferență de tratament.
Egalitatea ca un complement al protecției drepturilor fundamentale ale omului (art. 14 al Convenției Europene privind Drepturile Fundamentale a Omului). Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege. Dreptul la libertate și la siguranță orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. Dreptul la respectarea vieții private și de familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie interzicerea discriminării. Exercitarea drepturilor ¸si libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Egalitatea ca protecție împotriva tratamentului inegal sau discriminării bazate pe cunoașterea faptului că anumite grupuri sunt tratate mai puțin favorabil sau sunt excluse pentru că au alte caracteristici decât grupul dominant.
Egalitatea ca transformare, principiul egalității trebuie să fie un vehicul pentru schimbări structurale de natură să elimine discriminarea.
2. STEREOTIPURI ȘI PREJUDECĂȚI DE GEN. STEREOTIPURI ȘI PREJUDECĂȚI ETNICE
2.1 Stereotipurile de gen
2.1.1 Distincția gen-sex
Studiul relațiilor de gen, aflat într-o ascensiune puternică în perioada 1970-1989, a relevat diferențierea între sex și gen. Până la acest moment, discuțiile se purtau în termeni de sex și relații între sexe. Noțiunea de sex are prevalent un sens biologic și fiziologic, pe când genul privește diferențele psihologice, sociale și culturale dintre bărbați și femei (A. Giddens, 1989). Constantin Schifirneț (2004: 121) sintetizează dezbaterea afirmând că genul exprimă conduite de feminitate și masculinitate construite social.
Unii autori consideră că există diferențe comportamentale înnăscute între bărbați și femei, care apar într-o oarecare măsură în toate culturile (A. Giddens, 1989: 103). Alți cercetători nu sunt convinși de acest argument și susțin că nivelul agresivității masculine variază în funcție de cultură, în timp ce femeilor li se cere să fie pasive sau mai blânde în unele culturi decât în altele (Elshtain, 1987 apud. A. Giddens, 1989: 103).
Distincția dintre sex și gen ia numeroase forme. Antropologul Nicole-Claude Matthieu (1989 apud. C. Rose, 2002: 527) sugerează că există trei mari paradigme pentru a înțelege relația sex-gen și care operează ca asumpții de fundal în societăți și în științele sociale. Prima (pe care o numește „homology”) vede comportamentul relaționat cu genul ca fiind construit pe diferențele sexuale biologice; învățarea socială își are rădăcina în distincțiile biologice. Cea de-a doua („analogy”) contestă această relație directă dintre sex și gen, observând că rolurile istorice de bărbat și femeie s-au alterat în ciuda constanței biologice. Această a doua paradigmă vede genul ca fiind construit prin intermediul experienței unui trai ca membru într-un grup social numit „bărbați” sau „femei”. Aceasta simbolizează mai degrabă diferențele sexuale, decât elaborează certe caracteristici biologice. Cea de-a treia paradigmă („heterogeneity”) contestă convingerile conform cărora distincția dintre sexe este evidentă și fondată. Aici, împărțirea populației în două sexe este văzută ca fiind construită istoric, nu în sensul că diferențele biologice nu există, ci că ele au fost selectate în așa fel încât să semnifice împărțirea oamenilor în grupuri.
Astfel că, în conformitate cu această ultimă paradigmă, genul social este privit ca un sistem instituționalizat de practici sociale pentru a împărți oamenii în două categorii semnificant diferite bărbați” și “femei”, și pentru a organiza relații sociale de inegalitate pe baza acestor diferențe. Genul implică credințe culturale și distribuiri de resurse la un nivel macro, tipare de comportament și practici organizaționale, la un nivel interacțional, și identități la un nivel individual. Anthony Giddens (1989: 103) susține că diferențele comportamentale dintre bărbați și femei se produc mai ales în urma învățării sociale a identității feminine și masculine.
Cercetările vizând societățile tribale indică faptul că bărbații au avut tendința de a fi războinici, vânători și procesatori de material dur folosit pentru arme și unelte, în timp ce femeile au fost mai degrabă înclinate să prepare mâncarea (Sandaz, 1981 apud. M.M. Marini, 1990: 96 ). Ca rezultat al acestei diferențieri sexuale în diviziunea muncii, bărbații au fost într-o poziție considerabil mai bună pentru a controla resursele societății. Puterea, privilegiul și statutul au fost rar împărtășite de femei și bărbați în mod egal.
În societățile industriale moderne, munca a devenit o activitate performată în afara casei pentru un beneficiu monetar. Inițial, bărbații s-au specializat în munca pe piață, câștigând leafa pentru întreținerea familiei, în timp ce femeile s-au specializat la munca în casă, devenind dependente economic, cu principala responsabilitate de creștere a copiilor. Deși există indicii în schimbarea diviziunii muncii, odată cu intrarea femeilor pe piața muncii într-un număr tot mai mare, tiparul predominant în întreaga lume rămâne cel bazat pe diferențierea de gen social (M. M. Marini, 1990: 97).
Pentru a păstra similitudinile din tiparul diferențierii rolurilor de gen, conservat de-a lungul succesiunii societăților, există o similitudine și în stereotipurile de gen derivate din această diferențiere. Trăsăturile instrumentale tind să fie asociate cu bărbații și cele expresive cu femeile. Există un înalt grad de consimțământ între bărbați și femei în ceea ce privește trăsăturile care diferențiază sexele, iar aceste trăsături sunt independente de rasă, vârstă, religie, educație și statut marital.
Cu toate acestea, oamenii tind să creadă că diferențele sexuale sunt mai importante decât sunt în realitate. Cercetările despre diferențele sexuale indică faptul că există o bază mică pentru majoritatea stereotipurilor de gen (M. M. Marini, 1990: 98). Nu există dovezi consistente care să susțină, de exemplu, faptul că sexele ar diferi în ceea ce privește stilul cognitiv, creativitatea, independența, susceptibilitatea la influență, încrederea în sine, emoționalitatea, empatia sau sociabilitatea. Unele dovezi, însă, indică prezența diferențelor sexuale care favorizează bărbații în abilitățile cantitative și spațiale, precum și existenta diferențelor sexuale care favorizează femeile în abilitățile verbale. Aceste diferențe nu apar în toate studiile și, atunci când apar, ele sunt mici (M. M. Marini, 1990: 97).
Cu privire la diferențele sexuale, îl amintim pe John Stuart Mill care a fost primul om (după Platon) care a afirmat că nu putem ști nimic despre diferențele sexuale, din moment ce nu cunoaștem nicio societate în care fie bărbații, fie femeile să trăiască complet separați. În consecință nu putem ști care ar putea fi natura „pură” a fiecărui sex. Nu există dovezi științifice concrete ale diferențelor sexuale înnăscute, deși sunt experimente în desfășurare despre hormonii masculini făcute pe șoareci și maimuțe. Alte experimente hormonale, în special cele care folosesc adrenalina, au indicat faptul că, pentru oameni cel puțin, factorii și presiunile sociale sunt mai importante decât factorii psihologici (John Stuart Mill apud C. C. Naffziger și K. Naffziger, 1974).
2.1.2 Socializarea genului
Margaret Mooney Marini (1990: 109) afirmă că studiile desfășurate au indicat faptul că părinții își tratează fii și fiicele în mod diferit și le servesc modele pentru roluri și comportamente specifice genului social. Socializarea bazată pe rolul genului începe imediat după naștere (A. Giddens, 1989: 104) și se conturează prin intermediul factorilor sociali, în cadrul școlii prin materiile curriculare, modelele de roluri, tratamentul diferențiat al profesorilor și consilierilor. Mass media, incluzând filmele, televiziunea, cărțile, ziarele și revistele, constituie altă sursă principală a învățării rolului genului social. Socializarea bazată pe rolul genului continuă în etapa adultă, prin experiențele la locul de muncă, interacțiunea cu familia și prietenii și prin influența continuă a mass mediei.
Prin procesul socializării, indivizii nu numai că învață comportamente prescrise social, dar și internalizează stereotipurile de gen care sprijină diferențierea și stratificarea bazată pe genul social. Credințele conform cărora sexele sunt diferite, au implicații pentru evaluarea generală a fiecărui sex, din moment ce caracteristicile atribuite fiecărui sex nu sunt evaluate în mod egal. Margaret Mooney Marini (1990: 110) explică faptul că studiile sugerează că ambele sexe văd caracteristicile atribuite bărbaților ca fiind mai dezirabile decât cele atribuite femeilor și, în consecință, că întreaga evaluare a bărbaților este mai bună decât cea făcută femeilor. Deoarece caracteristicile atribuite bărbaților sunt și cele considerate a fi importante pentru accesul în poziții de putere și privilegiu, stereotipurile de gen creează așteptări privind performanța, așteptări care afectează în mod negativ evaluările performanțelor trecute și viitoare ale femeilor aflate în posturi înalte.
„Doing Gender” (Construcția Genului) a schimbat studiul genului în patru direcții importante, susține Francine M. Deutsch (2007: 107). În primul rând a scos accentul de pe socializarea privită ca bază pentru diferența între bărbați și femei. Mai mult, decât să internalizeze un set de comportamente, practici sau identități ce sunt modelate de părinți, profesori și alte figure cu autoritate, femeile și bărbații creează genul în cadrul relațiilor sociale în timpul vieții lor. Această formulare asumă ideea că genul este dinamic și că ceea ce este considerat a fi comportament apropiat genului se schimbă în timp.
Având în vedere că teoriile socializării asumă faptul că indivizii internalizează normele genului ce sunt evidente pe parcursul creșterii, modelul “doing gender” asumă faptul că oamenii răspund la schimbările normelor contemporane. Dar a schimba relațiile dintre genuri nu înseamnă să aștepți ca o altă generație să fie socializată în mod diferit. De altfel, teoria construcției genului susține posibilitatea unei schimbări revoluționare într-un timp mult mai scurt decât cel implicat de abordările socializării (C. West și Don Zimmerman, 1987 apud. F. M. Deutsch, 2007: 107).
Cu alte cuvinte, West și Zimmerman (1987 apud. F. M. Deutsch, 2007: 106) susțin că genul “nu este ceva ce noi suntem, ci ceva ce noi facem”. Genul trebuie să fie în permanență reconstruit social în lumina “concepțiilor normative” de femeie și bărbat. Oamenii acționează fiind conștienți de faptul că ei vor fi judecați în concordanță cu ceea ce este considerat a fi comportament feminin sau masculin.
Așa cum am văzut, atât influența biologică cât și cea socială joacă un rol important în producerea diferențierii și stratificării de gen. Constrângerile din cadrul diviziunii muncii și economia de efort sau eficiență ce au operat în cadrul lor au produs câteva principii universale
ale diferențierii de sarcini care, ulterior, au dat naștere stereotipurilor de gen.
2.1.3 Categorizarea în funcție de sex
Categorizarea oamenilor în funcție de sexul lor este una dintre judecățile primare pe care indivizii, ca observatori sociali, le fac unii despre alții.
Credințele despre genul social, cum ar fi regulile sau schemele culturale pentru a juca rolul genului, reprezintă unul dintre cei doi stâlpi gemeni (alături de resurse) pe care se sprijină sistemul genului. Dacă credințele culturale despre genul social sunt regulile pentru dispunerea sistemului genului, contextele sociale relaționale sunt arenele în care aceste reguli sunt aduse pentru a se sprijini pe comportamentul și evaluările indivizilor. Procesul care leagă credințele de gen și contextele sociale relaționale este în mod automat categorizarea de sex.
Categorizarea în funcție de sex este procesul socio-cognitiv prin care noi etichetăm pe ceilalți ca femei sau bărbați. Categorizându-i pe ceilalți prin prisma sexului lor, ne categorizăm pe noi înșine ca fiind fie similari, fie diferiți de ceilalți (C. L. Ridgeway și S. J. Correll, 2004: 514). Cercetările întreprinse de psihologi au demonstrat că noi categorizăm sexual în mod inconștient și automat orice persoană cu care avem o relație (Blair și Banaji, 1996; Brewer și Lui, 1989; Stangor et al, 1992). Aceste cercetări demonstrează că “bărbat” sau “femeie” reprezintă, în mod uzual, prima categorie prin care oamenii sortează pe ceilalți și pe sine, în contextele sociale relaționale. Explicația probabilă se sprijină pe faptul că aceasta e o clasificare simplă, binară, în timp ce alte clasificări sunt, de obicei, mult mai complexe. Asta nu înseamnă, însă, că genul social este în mod necesar un aspect primar al identității unui individ într-un anume context sau că este determinanta cea mai puternică a comportamentului său. Oricum, este o dovadă a importanței sexului-genului, ca un principiu de organizare a relațiilor sociale, faptul că întâi îi clasificăm pe ceilalți ca fiind bărbați sau femei pentru a ni-i reda într-un mod comprehensibil, în așa fel încât să ne înțelegem și pe noi înșine în relație cu alții.
Procesul de categorizare după sex în activitatea de definire a propriei persoane în relație cu alții este atât de automatic și luat de bun, încât este adesea asumat ca fiind natural (C. L. Ridgeway și S. J. Correll, 2004: 515). Pe deasupra, în contextele sociale relaționale zilnice, noi categorizăm pe ceilalți pe baza indiciilor de înfățișare și comportament, ce sunt interpretate ca fiind diferențe fizice de sex. Știind că vor fi categorizați în această manieră, mulți oameni își construiesc cu grijă aspectul lor în concordanță cu regulile culturale de gen social, pentru a se asigura că ceilalți îi vor categoriza ca aparținând categorie de sex pe care ei înșiși o pretind.
Experimentele cogniției sociale au demonstrat că activitatea de categorizare de sex activează în mod automat stereotipurile de gen social, încluzând distincțiile de statut, care influențează judecățile și comportamentul (Blair și Banaji, 1996 apud. C. L. Ridgeway și S. J. Correll, 2004: 515).
Credințele culturale despre gen derivă în stereotipurile de gen, acestea având o semnificație socială substanțial mai lărgită decât ceea ce ne sugerează înțelegerea noastră comună.
2.1.4 Ce sunt stereotipurile de gen
Pornind de la ideea relației dintre atitudini și stereotipuri, stereotipurile pot fi definite la un nivel individual sau social de analiză. Mulți psihologi sociali susțin că termenul „stereotip” ar trebui aplicat doar credințelor unui individ și că termeni relativi ca stereotip „social” sau „cultural” ar trebui să fie folosiți pentru a descrie acele credințe care sunt împărtășite și de alți membrii ai culturii și care, astfel, ar reflecta un consens general. În acord cu această perspectivă, relația propusă de Alice H. Eagly și Antonio Mladinic (1989) între stereotipurile de gen și atitudinile față de bărbați și femei se presupune că aparține doar indivizilor – stereotipul unui individ despre un grup social ar trebui să reflecte atitudinea sa față de acel grup. În contrast, un stereotip cultural despre un grup nu poate fi relaționat cu diferențele individuale în atitudinea față de acel grup, deoarece un asemenea stereotip reprezintă mai mult un consens social decât o cogniție individuală.
În general, stereotipurile de gen contemporane descriu femeile ca fiind mai mult comunale și bărbații ca fiind mai mult agentici și instrumentali (Eagly, Wood și Diekman, 2000 apud. C. L. Ridgeway și S. J. Correll, 2004: 513). Credințele de gen social au o dimensiune ierarhică a inegalității statusului. Studiile arată că bărbații sunt văzuți ca fiind mai demni de statut social, mai competenți pe de-a-ntregul și mult mai competenți la lucrurile care “contează mai mult” (de exemplu, raționalitatea instrumentală). Femeile sunt văzute ca fiind mai puțin competente în general, dar mai “drăguțe” și mai bune la activități comunale, chiar dacă însăși aceste activități sunt sub-evaluate (Conway, Pizzamiglio și Mount, 1996; Fiske și col., 2002 apud. C. L. Ridgeway și S. J. Correll, 2004: 513). Aceste credințe despre gen sunt hegemonice în sensul că descrierile femeilor și bărbaților, pe care le conțin, sunt instituționalizate în media, politicile guvernamentale, imaginile normative din familie. Aceste înțelegeri abstracte și hegemonice despre bărbați și femei sunt consensuale, în sensul că, virtual, fiecare om din societate știe ce sunt ele și se așteaptă ca și ceilalți oameni să le aibă (C. L. Ridgeway ¸si S. J. Correll, 2004: 513).
Amanda Diekman și Alice Eagly (2000, 1171) propun ideea că stereotipurile pot include credințele conform cărora caracteristicile unui grup se schimbă într-o direcție care erodează dezavantajele membrilor lui. Autorii introduc, astfel, o nouă pretenție cum că anumite stereotipuri sunt dinamice, deoarece ele încorporează credințe despre caracteristici schimbătoare. Teoria despre schimbarea percepută în atitudinile membrilor grupului se referă la faptul că aceste aspecte dinamice ale stereotipurilor apar în urma schimbărilor percepute în ceea ce privește locul grupului în structura socială. În general, caracteristicile stereotipice ale unui grup sunt congruente cu activitățile solicitate de rolul social tipic. Astfel se poate crede că schimbarea în caracteristicile personale vine în urma schimbării în cadrul rolului (A. Diekman și A. Eagly, 2000: 1171). Această abordare a conținutului determinat al stereotipurilor reflectă astfel o viziune a structurii sociale a stereotipizării ce a fost dezvoltată mai ales prin intermediul stereotipurile de gen în contextul teoriei rolului social a lui Eagly (Eagly, 1987; Eagly, Wood și Diekman, 2000).
Ca o întărire a ideii că stereotipurile de gen reflectă observarea bărbaților și femeilor în rolurile lor sociale, cercetătorii fenomenului ar trebui să creadă că acele caracteristici ale stereotipurilor se schimbă odată cu schimbarea distribuției în cadrul rolurilor sociale. Dacă observatorii cred că aceste distribuiri au devenit mai echivalente, ei ar trebui, de asemenea, să creadă că, în general, caracteristicile femeilor și ale bărbaților au devenit mai similare (A. Diekman și A. Eagly, 2000: 1172).
2.1.5 Cum acționează stereotipurile de gen
Atunci când stereotipurile de gen ale unui individ sunt activate, ele tind să fie folosite pentru a organiza percepția de sine a individului și pentru ghidarea lui în acțiunile sociale. Este astfel posibil ca activarea stereotipului de gen să poată conduce persoana la performarea unui comportament în concordanță cu stereotipul, astfel încât persoana să apară mai fidelă genului în comportamentul său social. Când categoria genului e proeminentă în contextul interpersonal, indivizii devin mai conștienți de identitatea lor la genul social și mai motivați să mențină/accentueze diferențele perceptive și comportamentale între grupurile de gen (Hogg și Turner, 1987 apud. C. Chiu et al., 1998: 84). Adițional, în cercetările anterioare, efectele proeminenței categoriale au avut tendința să varieze în funcție de genul participanților – femeile au fost în general mai susceptibile la efectele proeminenței categoriale decât bărbații. Bărbații tind să-și perceapă poziția de dominanță socială ca fiind stabilă și legitimată instituțional. Astfel, ei sunt mai puțin motivați să-și accentueze diferențele pe caracteristici stereotipizate de gen și să se angajeze în stereotipizare de sine (C.Chiu et al, 1998: 84).
Hogg (1985 apud. S. Swan și R. Wyer, 1997: 1267), însă, a descoperit că bărbații aflați în grupuri mixte de sexe își accentuează atributele masculine, vorbind într-un stil mult mai masculin. Pe de altă parte, femeile aflate în grupuri mixte se dezic de categoria lor socială, vorbind de asemenea într-un mod mai masculin decât o fac femeile aflate în grupuri de același sex.
Efectele statutului de minoritate în percepția socială sunt de o importanță atât teoretică cât și practică. Acest lucru e mai ales adevărat în cadrul locului de muncă. De exemplu, Kanter (1997 apud. S. Swan și R. Wyer, 1997: 1265) a descoperit că în cadrul companiilor dominate de bărbați, colegii și clienții dau mai mare atenție atributelor stereotipic feminine și irelevante pentru job ale femeilor angajate, cum ar fi îmbrăcămintea și înfățișarea, decât comportamentului lor relaționat cu performanța. Observațiile lui Kenter sugerează că, atunci când indivizii sunt în minoritate într-o situație socială, sexul lor e în mod particular remarcabil. Pe cale de consecință, comportamentul lor este mai susceptibil a fi interpretat în termeni de stereotip de gen social, decât ar fi în altă situație. Astfel, dacă a fi în minoritate numerică în relaționare cu sexul crește conștiința indivizilor de propriul lor sex, atunci s-ar putea activa atribute ce sunt în mod stereotipic asociate cu categoriile de rol dictat de sex și aceste atribute ar putea fi folosite ca o bază pentru judecarea propriei persoane. Oricum, odată ce conceptele asociate cu aceste atribute, au fost făcute accesibile memoriei, ele ar putea, de asemenea, afecta interpretarea comportamentului altor persoane, și, prin urmare, judecățile despre aceste persoane (Higgins și King, 1981; Wyer și Srull, 1989 apud. Suzanne Swan și Robert Wyer, 1997: 1265-1266).
Banaji și colaboratorii săi (1993 apud. C.Chiu și col., 1998: 82 ) susțin că oamenii ale căror stereotipuri de gen sunt activate tind să folosească credințele despre grupurile de gen pentru a judeca membrii individuali ai acestor grupuri. Efectele activării stereotipurilor de gen se produc în stereotipizarea de sine în acord cu genul, care se referă la distorsionarea sistematică în percepția sinelui și la comportamentul într-o anumită direcție în concordanță cu caracteristicile și normele genului stereotipizat.
2.1.6 Modul de eludare a efectelor stereotipurilor de gen
La acest moment, rezultatele stereotipizării sunt devastatoare pentru bărbați și femei și pentru relația dintre ei, consideră Claudeen Cline Naffziger și Ken Naffziger (1974: 257). Multe femei sunt astăzi implicate activ în procesul de fluidizare a rolului de gen, legat direct de disoluția rolurilor tradiționale ale sexelor bazate pe asocierea bărbaților cu munca plătită și a femeilor cu munca de îngrijire (Nedelmann, 1997 apud. Elisabetta Camussi și Carmen Leccardi, 2005: 115). Femeile se găsesc adesea în situația de a performa multiple roluri de gen, în funcție de diferitele realități sociale cu care au de-a face. Cu toate acestea, stereotipurile bazate pe genul social încă persistă. Este imposibil să relaționezi în mod deschis și onest cu un stereotip. Când un om este învățat că „prostuț” și „drăguț” înseamnă „femeie”, atunci a interacționa cu femei competente, agresive și creative este chiar imposibil. Când femeile și bărbați au fost învățați că femeia este un bărbat incomplet, atunci confirmarea integrității lor stă în diferențele dintre ei și nu în asemănări (C. C. Naffziger și K. Naffziger, 1974: 257).
Deși câteva cercetări au arătat că efectele stereotipizării implicite pot fi suprimate prin exercitarea controlului mental asupra gândurilor stereotipice (Blair și Banaji, 1996; Brewer și Harsty, 1996; Devine, 1989, Fiske și Morling, 1996), există și dovezi cum că efectele suprimării stereotipurilor pot fi doar de mică și de scurtă durată (Macrae, Bodenhausen, 1994; Nelson, Acker și Manis, 1996). Comparat cu oamenii care nu-și suprimă în mod conștient gândurile stereotipice, aceia care fac asta, dar mai târziu își pierd controlul mental, pot avea surpriza că judecățile lor sunt afectate de stereotipuri într-o măsură mai mare (Chi-yue Chiu et al, 1998: 93).
Ce trebuie să facem totuși pentru a depăși aceste stereotipuri? Claudeen Cline Naffziger si Ken Naffziger (1974: 257) consideră că trebuie să ne concentrăm pe noi înșine, în procesul de a trăi viața și în procesul de schimbare. Perpetuarea prezentelor stereotipuri iraționale și maligne poate conduce doar la o și mai mare alienare, distanță și furie. Trebuie să ne concentrăm asupra potențialului uman. Pe cale de consecință, trebuie cu toții să fim conștienți de alegerile pe care le-am făcut și de motivul pentru care le-am făcut. Abilitatea de a vedea puncte de decizie în viața fiecăruia, de a ști ce alegeri bune sau nu s-au făcut, este necesară pentru a permite libertatea de alegere a altora. Bărbații și femeile ar trebui să învețe să se definească numai în termeni de umanitate și nu în aceia privind ce ar trebui să facă un bărbat sau o femeie.
Cu toate că schimbarea condițiilor socio-economice și rezistența personală ¸si colectivă modifică gradual credințele despre gen, dar structura de bază a credințelor nu este atât de ușor de corodat.
2.1.7 Trăsături stereotipice masculine și feminine
Credințele de gen social, izvorâte din stereotipurile contemporane, au o dimensiune ierarhică a inegalității statusului – femeile sunt descrise ca fiind mai mult comunale, iar bărbații ca fiind mai instrumentali și agentici (Eagly, Wood și Diekman, 2000). Pe cale de consecință, bărbații sunt văzuți ca fiind mai demni de statut social, mai competenți la lucrurile cu adevărat esențiale și utile (de exemplu, raționalitatea instrumentală). Femeile, în schimb, sunt văzute ca fiind mai puțin competente în general, dar mai “drăguțe” și mai bune la activități comunale, în condițiile în care aceste activități sunt sub-evaluate (Conway, Pizzamiglio și Mount, 1996; Fiske et al., 2002).
Aceste credințe despre gen sunt hegemonice, în sensul că descrierile atribuite femeilor și bărbaților sunt instituționalizate în media, politicile guvernamentale, imaginile normative din familie. Într-un articol din 1974, Claudeen Cline Naffziger și Ken Naffziger întocmesc o listă a trăsăturilor stereotipice masculine și feminine, completând un studiu din 1968 care a relevat faptul că trăsăturile stereotipice masculine sunt mai dezirabile din punct de vedere social, decât cele feminine. Astfel că, trăsăturile masculine, identificate de cei doi autori sunt următoarele: foarte agresiv, foarte independent, deloc emoțional, foarte logic, foarte direct, foarte aventuros, foarte încrezător în puterile sale și foarte ambițios (C.C. Naffziger și K. Naffziger, 1974: 253). Pentru a le descrie pe cele stereotipic feminine, autorii afirmă că e nevoie doar de inversarea celor masculine, la care se pot adăuga trăsăturile valorizate de femei. În conformitate cu cei doi autori, trăsăturile stereotipice feminine sunt următoarele: foarte vorbăreață, plină de tact, foarte gentilă, conștientă de sentimentele celorlalți, foarte religioasă, cu o mare nevoie de siguranță și se bucură de artă și literatură.
J.E. Williams și D.B. Best au realizat în anul 1982 o centralizarea a similitudinilor culturale în ceea ce privește stereotipurile de gen. Trăsăturile stereotipice masculine și feminine au fost clasificate în funcție de trei condiții: a afectivității, a ego-ului și a nevoilor psihologice. Din punctul de vedere al afectivității, bărbații au drept caracteristici proprii atributele de “putere” și “activ”, pe când femeile reversul lor, adică “slab” și “pasiv”. În ceea ce privește ego-ul, bărbații sunt caracterizați ca fiind “părinți critici” și “adulți”, pe când femeile sunt “părinți iubitori” și “copii adaptați”. La nivelul celei de-a treia condiții, a nevoilor psihologice, bărbații sunt caracterizați de dominanță, autonomie, agresivitate, etalare, realizare și rezistență, iar femeile de respect, afectivitate, nevoia de suport, afiliere, heterosexualitate (J.E. Williams și D.B. Best, 1982: 229).
În urma unui studiu din 2003, efectuat de Joachim I. Krueger și colaboratorii săi, s-a întocmit o listă cu trei categorii de trăsături: masculine, feminine și neutre. Trăsăturile strict masculine au fost cele ca “agresiv”, “plin de forță”, “cu abilitate de lider”, “ia poziție“, “sigur pe sine”, “apără credințe”, “dominant”, “independent”, “personalitate puternică”, “își asumă riscuri”. Trăsăturile strict feminine au fost identificate ca fiind următoarele: “afectuoasă“, “gentilă”, “sensibilă”, “empatizează”, “înțelegătoare”, “plină de compasiune”, “iubește copiii”, “abilitate de a consola”, “tandră” ¸si “călduroasă”. Pe lângă aceste două categorii stereotipice cu trăsături tipic masculine și tipic feminine, autorii au identificat, în studiul lor, și trăsături neutre, cum ar fi: adaptabil, prietenos, de ajutor, de încredere, conștiincios, fericit, plăcut, cu tact, sincer (J.I. Krueger et al., 2003: 114).
Se poate observa că nu există o diferență notabilă între sfera de cuprindere a trăsăturilor masculine/feminine în cele trei studii amintite mai sus, deși distanța de ani între ele este apreciabilă. Este esențială cunoașterea acestor trăsături stereotipice feminine și masculine pentru că de la ele vom pleca în formularea premiselor pentru analiza pe care o vom întreprinde în partea practică a lucrării.
2.2 Stereotipuri și prejudecăți etnice
2.2.1 Fenomenul etnic. Manifestarea lui la scară mondială
Precizări conceptuale – Orice studiu asupra fenomenului etnic trebuie sa se centreze în jurul câtorva concepte fără de care acesta nu poate fi înțeles: etnic, etnie, conștiință etnică, minorități (etnice și naționale), etnocentrism, aculturație, criptomnezie socială s.a.m.d. Aceste concepte definesc principalele coordonate în care poate fi abordată problematică mereu actuală a etniilor.
2.2.2 Etnicul, conștiința etnică
Din punct de vedere etimologic, între etnic si național exista o relație de echivalență, întrucât grecescului ethnos îi corespunde latinescul natio ce desemnează comunitatea de naștere. Conceptul natio a fost folosit rar în latina clasică si medievală, locul său fiind luat de ethnicus ce desemna barbarul sau păgânul după neamul de origine. Odată cu constituirea popoarelor europene ca state naționale, conceptul de național câștigă din nou teren, iar ethnicus rămâne circumscris disciplinei etnografice al cărei scop este „cercetarea vieții sufletești a națiunilor“.
Deși cei doi termeni sunt dublați unul de celălalt, există totuși o diferențiere ce ține mai degrabă de latura afectivă a discursului: etnicul, folosit în vorbirea curentă pentru a desemna caracteristici legate de originea rasială și de condițiile geografice, a căpătat o tonalitate afectivă mai pronunțată, în timp ce naționalul, extins pe plan juridic și spiritual, a primit o conotație neutră.
Conform teoriei lui Constantin Rădulescu-Motru, etnicul constituie în viața societății umane un complex de manifestări tipice, pe care individul le găsește la nașterea sa și la care se adaptează fără împotrivire. Membrii grupului social sunt caracterizați de conștiința comunității lor de origine, de limbă și de destin. În funcție de mărimea grupului social considerat, etnicul este diferențiat gradual și proporțional cu dezvoltarea conștiinței naționale: restrâns la grupurile mici specifice popoarelor primitive, etnicul se referă numai la comunitatea de origine, în timp ce în cadrul națiunilor, cele trei tipuri de comunități sunt considerate împreună formând comunitatea etnică sau națională.
Structura etnicului diferă de la țară la țară, fiecare națiune având propria sa ierarhie de valori etnice după rasă, trecutul și poziția sa geografică. Astfel, există națiuni care ancorează etnicul pe ritualul ceremoniilor funerare, iar altele pe sărbătorile calendaristice și pe procesul muncii.
Elementul nou adus de Rădulescu-Motru în definirea etnicului este conceptul de comunitate de destin, ce definește conștiința etnică. În acest sens, o comunitate națională este desăvârșită numai atunci când dispune de un asemenea tip de conștiință, aceasta manifestându-se în situații sociale și istorice complexe.
Conștiința de destin este condiționată de rațiune, este exprimată numai de liderii de excepție, fiind dat ca exemplu cazul comunității creștine, care a transformat vechiul etnic (precreștin) în etnic nou ce acționează prin voință conștientă. Conștiința comunității de destin este factorul ce ar asigura existența națiunilor în situațiile de criză, întrucât elementul central al etnicului îl reprezintă voința sa de a trăi și a se conserva, iar primejdiile în care se află o națiune sau un popor generează în mod decisiv acest tip de conștiință. Pornind de la teoria comunității de destin, Rădulescu-Motru merge mai departe și concluzionează că etnicul Europei viitoare va consta într-o astfel de conștiință, ajungându-se la unificarea europeană sub auspiciile unor valori comune.
Având la baza teoriile clasice despre etnic, poate fi sintetizată următoarea definiție a conceptului de grup etnic: grup cu tradiții culturale comune care are sentimentul identității ca subgrup în cadrul societății înglobante. Membrii unui astfel de grup diferă de ceilalți membri ai societății prin anumite trăsături culturale specifice (limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente), însă esențial este sentimentul identității și autoperceperea lor ca fiind diferiți de alții. Grupul etnic se deosebește de națiune prin câteva caracteristici:
– în mod obișnuit are dimensiuni mici;
– se bazează în mod mult mai evident pe o moștenire comună;
– este mult mai persistent în istoria umană, în timp ce națiunile sunt circumscrise în timp și spațiu;
– este exclusiv și ascriptiv, calitatea de membru se dobândește numai dacă indivizii au anumite trăsături înnăscute, în timp ce națiunea este inclusivă și definită cultural sau politic.
2.2.3 Caracteristicile distinctive ale grupurilor etnice
a) Caracteristici fizice (rasiale) sunt ușor identificabile la nivelul conștiinței colective, sunt foarte adesea un criteriu distinctiv. Un asemenea criteriu exterior îl putem găsi operând cu prestanță, de exemplu, în cazul populațiilor de negri sau de indieni din SUA. De regulă însă diferențele rasiale propriu-zise sunt mult mai puțin importante în distingerea populațiilor cu profil etnic diferit.
b) Limba distinctivă. Utilizarea unei limbi proprii este caracteristică ce operează diferențierea cea mai clară între grupurile etnice. Cultura proprie este în cea mai mare măsură menținută de o limba proprie. Limba este poate semnul cel mai distinctiv al unei comunități etnice; ea este totodată și o importantă barieră în calea intrărilor din afară în respectiva comunitate. Ieșirea este mult mai ușoară pentru că se realizează de regulă în comunitatea majoritară, mult mai laxă ca profil etnic, limba populației dominante fiind știută și de minorități. Ieșirile spre alte comunități etnice minoritare sunt și ele facilitate de limbă dominantă comună.
c)Tradiții cultural-folclorice. În procesul de evoluție istorică relativ izolată a unei populații, aceasta și-a dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele importante ale vieții (diferite sărbători) cât și o producție artistică de tip folcloric specifică. Aceste tradiții cultural-folclorice, fiind legate mai mult de anumite momente festive din viață individuală și colectivă, iar nu de viață curentă supusă unor forțe masive și continue de schimbare, manifestă o foarte mare persistență, fiind în fapt importante semne distinctive ale etnicității. Practicarea lor reprezintă de asemenea un factor de menținere a coeziunii unei populații cu profil etnic. De multe ori grupurile etnice se disting între ele și prin apartenențe religioase specifice.
d)Mod de viața specific. Modul de viață este o stare foarte dinamică, determinată de schimbările tehnologice, economice, social politice mai generate. Există însă în modul de viață o serie de componente referitoare în mod special la atitudinea individuală față de viață, la strategia de a face față diferitelor probleme și care tind să prezinte un profil etnic marcat. Aceste componente sunt de fapt materia primă a stereotipurilor pe care populațiile etnice și le produc unele despre altele: irlandezii, englezii, francezii, americanii, românii, rușii, țiganii.
2.2.4 Mitul societății multiculturale
Se vorbește din ce în ce mai des despre interculturalitate sau filozofia interculturalității ca o stare de fapt într-un nou mileniu al politicii globale și al comunicării inter-etnice. Interculturalitatea este discursul modernității târzii, care prezintă, interpretează și reevaluează experiența socială a diversității și a diferențelor. În construcția identității sociale, interculturalitatea se opune strategiilor omogenizante ale modernității, considerându-le pe acestea ca suficiente și opresive, punând accentul pe diferențe și diversitate. Ideologia interculturalității își propune ajutarea comunităților în susținerea culturilor lor diferite. Acest lucru însă nu înseamnă că interculturalitatea se opune schimbării. Interculturalitatea liberală recunoaște că schimbarea in lumea contemporană este inevitabilă, deci scopul acestei politici nu este conservarea culturilor in starea lor primară. Interculturalitatea liberală izvorăște din dorința de reușită a membrilor societății. Iar aceasta reușită depinde de respectul și înflorirea grupurilor culturale ale indivizilor.
Interculturalitatea pretinde respect și apreciere din partea grupurilor pentru alte culturi din societate, pretinde toleranța unei comunități față de cealaltă comunitate, și în același timp pretinde dreptul individului de a părăsi propriul grup cultural. Având în vedere cele enunțate mai sus, se realizează foarte des o confuzie intre interculturalitate și multiculturalism. Deși se întrepătrund, ele se folosesc in situații diferite pentru a exprima moduri specifice de manifestare a educației sociale.
Multiculturalitatea reprezintă conviețuirea diverselor grupuri socio-culturale într-un spațiu social dat, coexistenta istoric determinată, și in general pașnică, care nu-și propune in mod necesar realizarea de schimburi culturale, ci interacționează firesc in procesul coexistentei si dezvoltării sociale. Multiculturalitatea are în vedere gestionarea comunităților etno-culturale care trăiesc pe teritoriul unei țări. Ea este o stare de recunoaștere a diferențelor și exprimă statica socială
Interculturalitatea reprezintă relația de interacțiune și cooperare continuă a diverselor grupuri culturale, etnice, religioase, etc.(a tuturor categoriilor de minorități), relațiile determinate fiind de schimb cultural și intercunoaștere in contextul grijii față de menținerea specificului fiecărei comunități. Interculturalitatea, fără a fi un scop în sine, este rezultatul dezirabil al procesului intern de autoajustare a comunității multiculturale. Ea presupune un proces de întrepătrundere a culturilor și edificare a unei culturi comune. Ea este, precum am mai afirmat, un deziderat, o invitație adresata tuturor etniilor care trăiesc într-un spațiu geografic, un dialog pentru o dezvoltare durabilă – garant al păcii. Ea reflectă dinamica socială.
Mitul societății monoculturale este dezmințit în mod constant de realitățile dinamice ale dezvoltării comunităților. Conviețuirea unor populații aparținând unor etnii diferite, care comunică,cooperează, și inevitabil produce influente reciproce pozitive, este premisă interculturalității ca resursă fundamentală a dezvoltării sociale a tuturor comunităților etnice din zona respectiva. Procesul de integrare europeană este în sine un proces de afirmare a interculturalităților. În spațiul Comunității Europene fiecare „minoritate” națională, etnică, religioasa, culturala se afirmă ca identitate. Pluralismul valorilor este miza care face posibilă orice strategie integrativă.
Consiliul Europei a fost, cu siguranță, printre cei mai activi susținători ai principiilor interculturalitătii, aceasta prestigioasă organizație europeană fiind și promotoarea conceptului de „societate interculturală”. Este vorba despre o societate ce recunoaște diferențele culturale, susține dezvoltarea identităților specifice, dar încurajează și dialogul intercultural, contactele, schimburile și interferentele culturale. Aceste principii generoase sunt valide in general, în orice societate, în orice zona din lume, și ele trebuie să se regăsească pe deplin la nivelul sistemelor educative.
2.2.5 Barometrul relațiilor interetnice
România este o țară în care relațiile interetnice au generat, îndeosebi în prima parte a anilor ’90, situații conflictuale intens mediatizate și pătimaș abordate în spațiul politic. Care sunt deci tendințele în ceea ce privește posibilele diferende etnice în România? Care sunt factorii care le condiționează?
Se apreciază că una din cauzele recrudescentei tensiunilor etnice din România (ca, de altfel, din întreaga lume) o reprezintă diminuarea potențialului economic al țării și, în consecință, sărăcirea populației. În realitate, lucrurile nu stau așa. Chiar dacă, în anumite împrejurări, sărăcia poate fi un factor favorizant al tensiunilor sociale, inclusiv etnice, ea nu poate fi cauza acestora. Cauzele tensiunilor etnice din România (firește, ale acelor tensiuni care există) sunt complexe. Fără a nega prezența unor nemulțumiri și a unor contradicții care există practic între aproape toate etniile din lume, se poate spune că tensiuni periculoase se manifesta doar în raporturile etniei maghiare cu cea româna. Scăderea drastică, în ultimii 11 de ani, a PIB creează nesiguranță, instabilitate și nemulțumiri în rândul populației.
Etniile din România se află într-un proces de reafirmare a identități lor culturale, continuând dialogul care există aici de sute de ani cu etnia majoritara, dar și între ele. În anumite zone ale țării s-au creat adevărate relații de respect și ajutor reciproc. Oamenii se vizitează, își învață cântecele, își apreciază unii altora valorile. Participarea etniilor la viața politică a țării, dialogul cultural existent în România, accesul la valori și drepturile neîngrădite, în pofida unei situații economice dificile, sunt de natura să armonizeze relațiile etnice din România. Aceasta aserțiune nu este valabilă pentru etnia maghiara, care, deocamdată, se supune unui alt program.
2.2.6 Puncte forte ale fenomenului confruntărilor etnice
În ce măsură este susținut sau încurajat acest fenomen de politica marilor puteri?
Exista fenomenul presiunilor exercitate de națiunea majoritară împotriva minorităților naționale?
Organismele internaționale nu acceptă diferendele etnice.
Dimpotrivă, le consideră amenințarea strategică numărul unu și, din acest motiv, ONU, OSCE, Consiliul European au elaborat o mulțime de documente și de reglementări ale problemelor minorităților în sistemul relațiilor internaționale, astfel încât, pe cât posibil, conflictele interetnice să fie prevenite.
Tensiunile inter-etnice nu au o coordonare internațională. Dar există interinfluențe de acest gen, în special când este vorba de mișcări violente. De-a lungul timpului, s-a acumulat o experiență dramatică în acest sens. Toate mișcările etnice, ca și cele naționaliste, țin seama de ea și o aplică. Pentru că, deși nu există coordonare internațională a mișcării etniilor, există totuși o buna comunicare între ele. Dar și acțiunile non-violente ale etniilor încep să aibă din ce în ce mai mult o susținere internațională.
S-a plecat de la ideea că astfel de acțiuni există și ele nu pot fi stopate, întrucât au cauze complexe, care se cer analizate, atât la nivelul statelor, cât și la cel al comunității internaționale, în vederea găsiri unor soluții globale. Astfel de soluții sunt percepute însă foarte diferit. Unele state le consideră ca agresiuni, exercitate în numele comunității internaționale (de fapt, ale celor care dirijează sau influențează comunitatea internațională), Alte state consideră ca, într-adevăr, problemele minorităților au și soluții internaționale (pentru că au cauze internaționale) și, ca atare, trebuie găsite, discutate și eventual acceptate și astfel de soluții.
2.2.7 Puncte vulnerabile
Care sunt interesele care se află înapoia acestor diferende? Ale cui? Cum sunt distribuite ele? Diferendul etnic este o funcție de incompatibilitate între interesele unei etnii (identificată ca entitate socio-culturală, mai exact, etno-culturală) și interesele altei etnii sau cele ale statului național (federal). De remarcat ca etnicitatea nu reprezintă prin ea însăși o sursa de conflict. Sursa de conflict rezultă din confruntarea de interese, se află în această confruntare.
La baza diferendului etnic se află, deci, divergența de interese. Este vorba, în primul rând, de interesele etniilor respective. Cu alte cuvinte, sursele principale, determinante ale divergențelor și conflictelor așa-zise etnice se află în interiorul etniilor și nu în afara lor. De aici nu rezultă, desigur, că diferendele etnice nu-și au și cauze situate în afara etniilor. Interesul rezultă însă din raporturi (politice, economice, sociale etc.) și, de aici, probabilitatea ca în arhitectura diferendului etnic să se afle și alte interese decât cele ale etniilor respectiv Discrepantele dintre interesele reale ale etniilor (cele care pot duce la diferend) și imaginea lor
sunt foarte greu de sesizat. În general, mai toată lumea, inclusiv organismele internaționale abilitate, operează cu imagini, cu cifre, cu statistici, cu rapoarte etc. Studiile și analizele care se fac (deși sunt foarte detaliate, unele bazate pe o cazuistică bogată) nu pot surprinde decât unele aspecte ale realităților, și nu fenomenul ca atare. Aceste aspecte, decupate din ansamblu, nu pot conduce la soluții generale, valabile oricând și oriunde, ci doar la rezolvări temporare și parțiale. Care sunt și cât sunt de reale problemele minorităților din România?
Cele 18 minorități etnice reprezentate în Parlamentul României, ca și celelalte mici grupuri etnice, au o serie întreagă de probleme. Cele mai multe sunt comune tuturor cetățenilor români și e foarte greu să le atribui etniilor. Aceste probleme rezultă din dificultățile economice, din cele care țin de obținerea și păstrarea unui loc de muncă, de viața sociala, de protecția și siguranța cetățeanului și a proprietății, de accesul la educație etc. Cele specifice etniilor se grupează în general pe două paliere:
– conservarea identității etnice și a sistemelor de valori proprii;
– stabilitatea teritorială și rezolvarea dificultăților vieții de fiecare zi.
Prejudecățile diferă în funcție de intensitatea cu care se manifestă. Una dintre tipologiile cele mai cunoscute ale prejudecăților după manifestare este propusă de G.W. Allport și presupune cinci niveluri diferite:
a.) Verbalizarea – folosirea unor stereotipii, invocarea unor clișee etnice, povestirea cu predilecție a unor bancuri etnice, discuții cu persoane apropriate despre grupul/grupurile despre care are prejudecăți;
b.) Evitarea, chiar cu riscul unor costuri sociale suplimentare, a unor contacte sau a proximității membrilor grupului vizat;
c.) Discriminarea – tratament diferențiat al persoanelor față de care există prejudecăți;
d.) Violență fizică și simbolică – violențele fizice înseamnă manifestări agresive îndreptate împotriva grupurilor față de care există prejudecăți. Desigur, există și forme simbolice, gesturi care exprimă respingerea, aversiunea față de grupurile față de care avem prejudecăți (distrugerea unor monumente, grafitti-uri cu simboluri cu o încărcătură ce exprimă sentimentele negative, etc.)
e.) Progrom, genocid – exterminarea sistematică directă sau indirectă a unor grupuri pe criteriul apartenenței lor etnice. Exterminarea indirectă înseamnă distrugerea resurselor vitale ale unui grup etnic, cea directă implicând anihilarea fizică individuală sau în masă a unui grup etnic. (István Horváth, 2001: 38).
3. STEREOTIPURI REGIONALE ÎN COMUNICAREA DINTRE ELEVII DE LA ȘCOALA DE MAIȘTRII MILITARI ȘI SUBOFIȚERI A FORȚELOR AERIENE. STUDIU DE CAZ
3.1 Stereotipuri regionale – generalități
Ca urmare a studierii stereotipurilor și a efectelor acestora în comunicarea dintre persoane, respectiv militari români am decis să efectuez un studiu cu privire la stereotipurile regionale utilizate în armată.
Părerea mea este că stereotipurile regionale (adică stereotipurile cu privire la persoanele aparținând uneia din regiunile țării precum urmează: Moldova, Ardeal, Banat, Muntenia, Oltenia, București) sunt cele mai prezente tipuri de stereotipuri folosite în armata română, depășite poate doar de stereotipurile de gen.
Românii au idei preconcepute față de conaționalii lor proveniți din alte regiuni. Moldovenii, ardelenii, oltenii sunt creditați la grămadă cu defecte și calități. Fiecare regiune își exacerbează calitățile și îngroașă defectele vecinilor. Specialiștii spun că oamenii sunt în general educați să gândească în alb și negru și că au nevoie să plaseze oamenii în categorii pentru a-i judeca dintr-o singură privire.
În România modernă, stereotipurile s-au afirmat după 1918, alimentate de circulația românilor dintr-o regiune în alta. Comunismul a întărit convingerile regionale, ca urmare a transferurilor masive de populație în anii industrializării. Sociologul Puiu Lățea ne delimitează timul în care au apărut stereotipurile regionale sub formă de gluma sau bancuri: „Dacă în secolul XIX și la începutul secolului XX, victimele bancurilor de la noi erau mai degrabă grecii, armenii, sârbii, turcii, maghiarii și, în special, țiganii, umorul regional apare cu adevărat abia după 1918 și evoluează destul de rapid, mai ales în comunism, ca un fel de contracurent la încercările de uniformizare ale statului național".
Armata, în special serviciul militar, a fost furnizor principal de stereotipuri regionale. „Foarte mult timp nu a existat posibilitatea practică de a face comparații. Închipuiți-vă oameni care lucrează pe o moșie. De obicei, stau acolo pe viață. Marea schimbare s-a produs odată cu înființarea serviciului militar obligatoriu, după reforma lui Cuza, când oamenii au început să circule”, spune prof. dr. Stelian Dumistrăcel, cercetător în cadrul Institutului de Filologie „A. Philippide”Iași.
3.2 Scopul studiului
Scopul studiului experimental s-a bazat pe aplicarea unui chestionar elevilor militari de la Școala de maiștrii militari și subofițeri a forțelor aeriene în ceea ce privește capacitatea de comunicare inter-regională a acestora.
3.3 Obiectivele studiului
Obiectivul general al studiului îl constituie capabilitatea de intercomunicare a militarilor români proveniți din regiuni diferite ale țării. Având în vedere faptul că există anumite diferențe între persoanele aparținând fiecărei regiuni a țării, comunicarea acestora poate deveni problematică. Ca și obiective secundare le-am stabilit pe următoarele:
O1: identificarea diferențelor majore existente între militarii proveniți din regiuni diferite și în ce fel aceste diferențe afectează procesul de relaționare
O2: identificarea militarilor cărei regiunii se adaptează cel mai ușor cu privire la procesul de comunicare
3.4 Ipoteza studiului
Ipoteza care stă la baza temei de studiu pornește de la premiza că stereotipurile, în speță cele regionale, influențează modul de comunicare dintre oameni. Ca o consecință a acestui fapt, și modul de comunicare dintre elevii militari proveniți din regiuni diferite și care își desfășoară activitatea în aceeași unitate suferă anumite modificări.
3.5 Metoda de lucru
Studiul de caz a fost efectuat la Școala de maiștrii militari și subofițeri a forțelor aeriene „Traian Vuia” din localitatea Boboc, județul Buzău. Metoda pe care am folosit-o a fost metoda chestionarului. Chestionarul a fost aplicat pe un eșantion de 57 de persoane (elevi ai școlii). Perioada în care am desfășurat studiul de caz este de la 17.06.2013 la 22.06.2013, perioadă în care îmi desfășuram stagiul de pregătire la compania de radiolocație din localitatea Boboc aflată în aceeași incintă cu Școala de maiștrii militari și subofițeri. Am întocmit un chestionar cu 11 întrebări (10 din ele fiind de tip grilă, iar o întrebare cu spațiu de completat). Subiecții intervievați au fost atât de gen masculin cât și de gen feminin. Persoanele chestionate au dat dovadă de seriozitate completând respectivele chestionare întocmai cu cerințele specificate.
Mi-am axat studiul pe descoperirea percepției pe care o au elevii militari despre colegii lor originari din celelalte regiuni ale țării, modul de comunicarea cu aceștia, diferențele sesizabile dintre ei, dar și tipul de efecte rezultate din relaționarea lor.
3.6 Analiza și prelucrarea datelor rezultate în urma aplicării chestionarului
Chestionarul a fost aplicat unui număr de elevi militari cu o activitate de cel puțin un an în mediul militar așa cum reiese din graficul de mai jos:
Din totalul de 57 de elevi militari participanți la studiu 39 ( 68%) sunt de sex masculin și restul 18 (32 %) sunt de sex feminin.
Fig 3.1: distribuția pe gen (sexe) a elevilor chestionați
La întrebarea 2 a chestionarului: „Din ce regiune a României proveniți?” s-au obținut următoarele rezultate:
Fig 2: Distribuția pe regiuni a subiecților evaluați
Se poate observa că cei mai numeroși sunt muntenii, iar cei mai puțin numeroși sunt bănățenii. Această împărțeală ar putea fi faptul că zona din care face parte Școala de Maiștri și Subofițeri unde am aplicat chestionarul este Muntenia, iar Banatul se află la cea mai mare distanță.
La întrebarea 3 a chestionarului: „Considerați că oamenii se comportă specific regiunii din care provin?” am obținut următoarele rezultate:
Fig 3.3: distribuția răspunsurilor la întrebarea nr. 3
În jur de trei sferturi sunt de acord că persoanele se comportă specific regiunii din care provin, ceea ce denotă prezența obstacolelor care intervin în procesul de comunicare dintre elevi. Totuși un sfert sunt de părere că persoanele aflate din alte regiuni cu care au intrat în contact au un comportament normal și general.
La întrebarea 4 a chestionarului: „Credeți că există diferențe între persoanele provenite din regiuni diferite ale țării?” s-au obținut următoarele rezultate:
Fig 3.4: distribuția răspunsurilor la întrebarea nr. 4
Cei mai mulți dintre cei intervievați (și anume 48 din 57) admit existența diferențelor dintre persoanele provenite din regiuni diferite. Absolut logic să fie așa. Există diferențe între două persoane apropiate, dar mai ales între persoane din regiuni diferite.
Așadar, la întrebările 5 și 6 au răspuns doar 48 din cei intervievați. (cei care au răspuns cu DA la întrebarea 4)
La întrebarea 5 a chestionarului: „La ce nivel sunt cel mai sesizabil aceste diferențe?” s-au obținut următoarele rezultate:
Fig 3.5: distribuția răspunsurilor pe nivel de diferențe
La întrebarea 6 a chestionarului: „Care credeți că sunt cauzele diferențelor?” s-au obținut rezultatele:
Fig 3.6: distribuția răspunsurilor având în vedere cauzele diferențelor
La întrebarea 7 a chestionarului: „Ați sesizat prezența naționalismului local în atitudinea persoanelor ce provin din regiuni distincte ale României? s-au obținut rezultatele:
Fig 3.7: distribuția răspunsurilor la întrebarea nr. 7
La întrebarea 8 a chestionarului: „Cum vedeți întrepătrunderea acestor mini-culturi dezvoltate la nivel regional?” s-au obținut rezultatele:
Fig 3.8: distribuția răspunsurilor la întrebarea nr. 8
La întrebarea 9 a chestionarului: „Cu persoanele cărei regiuni vă înțelegeți cel mai bine? Alegeți o variantă din cele existente la punctul 2, cu excepția celeia din care faceți parte” s-au obținut rezultatele:
Fig 3.9: distribuția răspunsurilor la întrebarea nr. 9
La întrebarea 10 a chestionarului: „Cât de dificil v-a fost să relaționați cu persoanele aflate din alte regiuni, atunci când le-ați cunoscut?” s-au obținut rezultatele:
Fig 3.10: distribuția răspunsurilor la întrebarea nr. 10
La întrebarea 11 a chestionarului: „La nivel regional, există “etichete” puse independent. Sunteți de acord cu aceste prejudecăți? (Ardelenii-molcomi; moldovenii-leneși, săraci; oltenii-isteți, hoți; bănățenii-zgârciți, aroganți; bucureștenii-șmecheri, mitocani). Răspundeți la această întrebare fără a lua în considerare etichetele atribuite propriei regiuni.” s-au obținut rezultatele:
Fig 3.11: distribuția răspunsurilor la întrebarea nr. 11
3.7 Concluziile cercetării
Având în vedere faptul că stereotipurile regionale sunt destul de des utilizate în România, iar armata a fost încă de la început responsabilă de apariția lor, o analiză a acestor practici este bine primită.
Concluzia finală pe care am tras-o în urma analizării studiului practic este că prezența stereotipurilor regionale se face simțită în procesul de socializare a elevilor militari. Fie că diferențele inter-regionale sunt de accent, de tradiții, de comportament, modul de comunicare a elevilor militari este influențat de acestea. În ciuda acestor diferențe putem afirma că, până la urmă există un oarecare tip de unitate între tradiționalele provincii istorice. Aceste „împunsături” între ardeleni, olteni, moldoveni și bucureșteni dau un farmec aparte acestui popor . De cele mai multe ori, toate aceste mici „contrarieri” sunt date uitării atunci când oamenii ajung într-o altă țară. Antropologul Zoltán Rostás conchide: „Important este că toți suntem români, iar acest fapt ne definește atunci când mergem în străinătate”.
CONCLUZII
Stereotipurile sunt prezente în procesul de cunoaștere și identificare a persoanelor cu care intrăm în contact. De ce ne folosim de stereotipuri? Ne folosim de ele pentru că așa este natura umană. Ne-am născut și vom muri cu ele. Practic, este mult mai ușor să portretizezi o persoană necunoscută judecând după aspectele generale pe care le evidențiază, cum ar fi: felul cum arată, de unde este, din ce grup face parte. După cum ne-am dat seama stereotipurile evocă și alți termeni cum ar fi „prejudecată”, „discriminare”. În procesul de comunicare și inter-relaționare dintre persoane este foarte important felul în care acele persoane își formează percepțiile cu privire la celălalt individ. Prejudecățile și discriminarea fac și ele parte din seria de „obstacole” cu privire la realizarea comunicării eficiente dintre indivizi. Pe bază de prejudecăți se fac discriminările. Totuși în ziua de astăzi se merge pe ideea de combatere a discriminării. După cum bine știm legea pedepsește dur pe cei care discriminează sau adresează cuvinte discriminatorii persoanelor în cauză.
Prin multitudinea de stereotipuri, cele mai analizate și în vervă sunt cele de gen. Stereotipurile de gen nu sunt simple idei preconcepute, care nu au urmări asupra persoanelor stereotipizate. Stereotipurile de gen determină discriminarea acestora, marginalizarea lor, ceea ce este echivalent cu refuzarea unor drepturi ce li se cuvin. Această discriminare are un efect mai mare asupra copiilor și a tinerilor, deoarece ei se află încă în formare, iar urmările discriminării sunt mai vizibile decât în cazul persoanelor adulte.
Ceea ce este și mai grav în legătură cu stereotipurile de gen este că acestea sunt printre cele mai puternice dintre toate stereotipurile, alături de cele etnice. Acest lucru se datorează faptului că împărțirea pe categorii, femei/bărbați, se realizează pe baza unor caracteristici fizice, vizibile. Caracteristicile fizice, după cum s-a arătat în această lucrare, determină o declanșare automată a gândirii stereotipice, reducând mult posibilitatea de a fi stopată. În plus, categoriile realizate după criterii fizice sunt considerate a fi firești, naturale, stereotipurile asociate acestora fiind foarte greu de schimbat.
Stereotipurile etnice sunt și ele de mare importanță. La fel ca și cele de gen, stereotipurile etnice conduc deseori la discriminări. La noi în țară aceste tipuri de stereotipuri au ca țintă minoritățile etnice de pe plaiurile noastre. Aceste stereotipuri s-au format datorită faptului că noi ca români ne simțim tot timpul amenințați de aceste minorități, în special de unguri care încearcă prin diferite metode să obțină autonomie în Transilvania.
Ca și parte practică m-am axat pe stereotipurile regionale, stereotipuri apărute după realizarea Marii Uniri de la 1918, dar care și în prezent sunt foarte disputate. Procesul de migrare a locuitorilor unor regiuni către altă regiune a țării, nu este văzut bine de către „gazde”. Aceștia sunt de părere că sunt „invadați”, conflicte apărând datorită diferențelor de cultură, tradiții, accent. Studiul l-am realizat folosind un chestionar pe care l-am aplicat în mediul militar, la Școala de Maiștrii și Subofițeri a Forțelor Aeriene. Rezultatele au fost concludente rezultând existența procesului de stereotipizare (etichetare) la nivel de regiuni. Cu toate acestea procesul de adaptare în contextul relaționării militarilor din regiuni diferite este unul relativ rapid, mai ales pentru cei mai deschiși la comunicare.
Sunt multe puncte care ar mai putea fi bifate în contextul stereotipizării. Stereotipurile de vârstă fiind unul din aceste punctele care ar putea fi abordate. Această abordare, datorită implicațiilor și posibilelor sale efecte, merită să fie studiată mai aprofundat, iar acest început conturat în lucrarea de față poate deveni piatra de temelie pentru o viitoare lucrare mult mai detaliată.
BIBLIOGRAFIE
Alexander, Michele G., Brewer, Marilynn B. și Livinston, Robert W. (2005). Putting Stereotype Content in Context: Image Theory and Interethnic Stereotypes. În Personality and Social Psychology Bulletin. (2005). (pp. 781-794). SAGE Publications (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/31/6/781</)
Anzieu, D., Martin, J.-Y. (2001). Comunicările în grupurile restrânse. În Pierre de Visscher, Adrian Neculau (coord.), Dinamica grupurilor. Texte de bază. Iași: Polirom.
Aronson, Elliot. (1994). The Social Animal,. United States of America, New York: Editura W. H. Freeman and Company
Augoustinos, Martha ¸si WALKER, Iain. (1998). The Construction of Stereotypes within Social Psychology: From Social Cognition to Ideology. În Theory & Psychology. (1998).(pp. 629-652). SAGE Publications. (http://tap.sagepub.com/cgi/content/abstract/8/5/629</a)
Biernat, Monica și MA, Jennifer E. (2005). Stereotypes and the Confirmability of Traits Concepts. În Personality and Social Psychology Bulletin. (2005). (pp. 483-495). SAGE Publications. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/31/4/483</)
Bourhis, Richard Y și Lezens, Jacques-Philippe (coord.). (1997). Stereotipuri, discriminare ¸si relații intergrupuri. Ia¸si: Editura Polirom.
Cernat, Vasile. (2005). Psihologia stereotipurilor. Iași: Editura Polirom
Chelcea, Septimiu. (2008). Psihosociologie: Teorii, Cercetări, Aplicați.. Iași: Editura Polirom
Giddens, Anthony. [1989]. (2001). Sociologie. București: Editura BIC ALL.
Horvath, Istvan, 2001, Sociologia relațiilor etnice, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca
Iacob, Luminița Mihaela. (2003). Etnopsihologie și imagologie. Sinteze și cercetări. Iași: Prahova.
Jahoda, Gustav. (2001). Beyond Stereotypes. În Culture & Psychology. (2001). (pp. 181-197). SAGE Publications. (http://cap.sagepub.com/cgi/content/abstract/7/2/181</a)
Laviolette, Forrest și SILVERT, K. H. (1951). A teory of Stereotypes. În Social Forces. (1951). (vol. 29, no. 3, pp. 257-262). University of North Carolina. JSTOR.(http://www.jstor.org/stable/2572414</a)
Lesenciuc, Adrian. (2012). Dezvoltarea competenței de comunicare interculturală a românilor participanți la misiunile de menținere a păcii. Brașov: Editura Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”.
Lippmann, Walter. [1922].(1954). Public Opinion. New York: McMillan Company Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Editura Polirom.
Motru, Constantin Rădulescu. (1924) Personalismul energetic. București: Editura Cultura Națională.
Pavalache-Ilie, Mariela. (2008). Atitudine față de minorități, stereotip, prejudecată și discriminare. În Liviu Plugaru, Mariela Pavalache-Ilie (coord.), Tratat de sociologie. București: Humanitas.
Sanbonmatsu, David M., Akimoto, Sharon A. și Gibson, Bryan D. (1994). Stereotype-Based Blocking in Social Explanation. În Personality and Social Psychology Bulletin. (1994). (pp.71-81). SAGE Publications. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/20/1/71</a)
Schifirneț, Constantin. (2004, Ed. A 3-a). Sociologie. București: Editura comunicare.ro
Stangor, Charles. (1988). Stereotype Accessibility and Information Processing. În Personality and Social Psychology Bulletin. (1988). (pp. 694-708). SAGE Publication. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/14/4/694</)
Stănculescu, Elena. (2000). Abordarea sociocognitivă a stereotipurilor. În Constantinescu, Cornel (îngrijitor). (2000). Stereotipuri, reprezentări și identitate socială. Pitești: Editura Universității din Pitești.
Swan, Suzanne ¸si Wyer, Robert S. Jr. (1997). Gender Stereotypes and Social Identity: How Being in the Minoritz Affects Judgments of Self and Others. În Personality and Social Psychology Bulletin. (1997). (pp. 1265-1276). SAGE Publications. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/23/12/1)
Szakacs, Simona. (2004). Stereotipurile de gen în reclamele tv. În Chelcea, Septimiu. (coord.). (2004). Comunicare nonverbală în spațiul public. București: Editura Tritonic
Wiliams, John E. și Best, Deborah B. (1982). Measuring Sex Stereotypes: a third-nation study. London: Sage.
Yzerbyt, Vincent, Schadron, Georges. (2002). Cunoașterea și judecarea celuilalt. O introducere în cogniția socială. Iași: Polirom
BIBLIOGRAFIE
Alexander, Michele G., Brewer, Marilynn B. și Livinston, Robert W. (2005). Putting Stereotype Content in Context: Image Theory and Interethnic Stereotypes. În Personality and Social Psychology Bulletin. (2005). (pp. 781-794). SAGE Publications (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/31/6/781</)
Anzieu, D., Martin, J.-Y. (2001). Comunicările în grupurile restrânse. În Pierre de Visscher, Adrian Neculau (coord.), Dinamica grupurilor. Texte de bază. Iași: Polirom.
Aronson, Elliot. (1994). The Social Animal,. United States of America, New York: Editura W. H. Freeman and Company
Augoustinos, Martha ¸si WALKER, Iain. (1998). The Construction of Stereotypes within Social Psychology: From Social Cognition to Ideology. În Theory & Psychology. (1998).(pp. 629-652). SAGE Publications. (http://tap.sagepub.com/cgi/content/abstract/8/5/629</a)
Biernat, Monica și MA, Jennifer E. (2005). Stereotypes and the Confirmability of Traits Concepts. În Personality and Social Psychology Bulletin. (2005). (pp. 483-495). SAGE Publications. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/31/4/483</)
Bourhis, Richard Y și Lezens, Jacques-Philippe (coord.). (1997). Stereotipuri, discriminare ¸si relații intergrupuri. Ia¸si: Editura Polirom.
Cernat, Vasile. (2005). Psihologia stereotipurilor. Iași: Editura Polirom
Chelcea, Septimiu. (2008). Psihosociologie: Teorii, Cercetări, Aplicați.. Iași: Editura Polirom
Giddens, Anthony. [1989]. (2001). Sociologie. București: Editura BIC ALL.
Horvath, Istvan, 2001, Sociologia relațiilor etnice, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca
Iacob, Luminița Mihaela. (2003). Etnopsihologie și imagologie. Sinteze și cercetări. Iași: Prahova.
Jahoda, Gustav. (2001). Beyond Stereotypes. În Culture & Psychology. (2001). (pp. 181-197). SAGE Publications. (http://cap.sagepub.com/cgi/content/abstract/7/2/181</a)
Laviolette, Forrest și SILVERT, K. H. (1951). A teory of Stereotypes. În Social Forces. (1951). (vol. 29, no. 3, pp. 257-262). University of North Carolina. JSTOR.(http://www.jstor.org/stable/2572414</a)
Lesenciuc, Adrian. (2012). Dezvoltarea competenței de comunicare interculturală a românilor participanți la misiunile de menținere a păcii. Brașov: Editura Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă”.
Lippmann, Walter. [1922].(1954). Public Opinion. New York: McMillan Company Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Editura Polirom.
Motru, Constantin Rădulescu. (1924) Personalismul energetic. București: Editura Cultura Națională.
Pavalache-Ilie, Mariela. (2008). Atitudine față de minorități, stereotip, prejudecată și discriminare. În Liviu Plugaru, Mariela Pavalache-Ilie (coord.), Tratat de sociologie. București: Humanitas.
Sanbonmatsu, David M., Akimoto, Sharon A. și Gibson, Bryan D. (1994). Stereotype-Based Blocking in Social Explanation. În Personality and Social Psychology Bulletin. (1994). (pp.71-81). SAGE Publications. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/20/1/71</a)
Schifirneț, Constantin. (2004, Ed. A 3-a). Sociologie. București: Editura comunicare.ro
Stangor, Charles. (1988). Stereotype Accessibility and Information Processing. În Personality and Social Psychology Bulletin. (1988). (pp. 694-708). SAGE Publication. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/14/4/694</)
Stănculescu, Elena. (2000). Abordarea sociocognitivă a stereotipurilor. În Constantinescu, Cornel (îngrijitor). (2000). Stereotipuri, reprezentări și identitate socială. Pitești: Editura Universității din Pitești.
Swan, Suzanne ¸si Wyer, Robert S. Jr. (1997). Gender Stereotypes and Social Identity: How Being in the Minoritz Affects Judgments of Self and Others. În Personality and Social Psychology Bulletin. (1997). (pp. 1265-1276). SAGE Publications. (http://psp.sagepub.com/cgi/content/abstract/23/12/1)
Szakacs, Simona. (2004). Stereotipurile de gen în reclamele tv. În Chelcea, Septimiu. (coord.). (2004). Comunicare nonverbală în spațiul public. București: Editura Tritonic
Wiliams, John E. și Best, Deborah B. (1982). Measuring Sex Stereotypes: a third-nation study. London: Sage.
Yzerbyt, Vincent, Schadron, Georges. (2002). Cunoașterea și judecarea celuilalt. O introducere în cogniția socială. Iași: Polirom
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stereotipuri (ID: 124042)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.