Stereotipii Etnice In Banc Si Snoava

STEREOTIPII ETNICE ÎN BANC ȘI SNOAVA

Introducere

A vorbi despre stereotipuri în cadrul unei comunități sau în cazul unui individ înseamnă a asocia și îndividul, și comunitatea cu efecte pozitive sau negative. În cazul de față, se vor avea în vedere stereotipurile etnice care sunt, la rândul lor, ambivalente, deși avem tendința să le clasificăm drept negative, tocmai din cauza posibilei segregări și discriminări. Scopul acestei lucrări este stabilirea continutului stereotipurilor personale si descrierea și identificarea stereotipurilor împărtășite față de grupuri etnice de la noi din țară, puse în evidență în cadrul literaturii comice – basmul și snoava. S-a urmărit și evidențierea unei posibile legături între stereotipurile etnice și imaginea de sine.

În primul capitol voi aborda problema interculturalității prezente în literatură și voi contexualiza tema principala – aceea de identificare a stereotipiilor etnice în banc și în snoavă și de a prezenta efectele acestora. Relația dintre interculturalitate și literatură este necesară prin prisma faptului că analiza unor stereotipuri etnice pornește de la imaginea de sine a individului și care apoi se extinde și încearcă să se formeze prin intermediul altor imagini preluate și împărtășite față de grupuri etnice în acest caz.

În cazul imaginii de sine, există două aspecte necesare referitoarea la percepția asupra sinelui și percepția celorlalți indivizi asupra persoanei în cauză. Așadar, toate judecâțile și valorile acumulate și apreciate depind de aceste orientări. Tot imaginea de sine poartă în structura sa o funcție de autoreglare atitudinală și comportamentală în raport cu ceea ce este asumat conștient. Aici am putea duce în discuție și stereotipul conștient (personal sau împărtășit) ca importantă componentă cognitivă a atitudinii. Acest stereotip exprimă un set de convingeri ce se referă la atributele personale ale unui grup de oameni. Prezența stereotipurilor la un individ sau în cadrul unui grup de indivizi poate fi considerată absolut firească. De aceea o și privim ca pe o consecință directă a interculturalității inserate chiar și în speciile literare. În capitolul al doilea am abordat în mod direct subiectul general al lucrării, oprindu-mă asupra personajelor emblematice și din banc, și din snoavă și a identificării stereotipurilor etnice. Apariția etniei rome în snoavă pare a fi o alteritate deosebită, pusă sub semnul discriminării și deconsiderării. Țiganul este văzut în snoavă ca un marginal al societății din cauza intrării acestuia într-o societate deja formată pe baza obiceiurilor proprii, limbii și tradițiilor. Etnicii romi își asumă această identitate (condiția de periferic) și acționează în consecință. Snoava este o expresie clară a imaginarului colectiv și în acest fel putem observa cu claritate diferența de statut și sentimentul de superioritate pe care românul îl are față de țigan. Întotdeauna reprezentarea alterității presupune ilustrarea unui raport de inegalitate între etnia de referință și cealaltă (cu care inevitabil se compară). În general, comparația dintre cele două entități este defavorabilă celei „străine”. Totuși, în cazul raportului român-țigan, diferența este extremă, țiganului atribuindu-se aproape exclusiv defecte. Inferioritatea este, în linii foarte mari, trăsătura definitorie cu care operează imaginarul colectiv în ceea ce-i privește pe țigani.

În cadrul celui de-al doilea capitol am analizat oscilațiile relației dintre românul-majoritar – cel care emite stereotipurile etnice – și țiganul-străin (membru al grupului minoritar și obiect al acestor judecăți) și am schițat principalele caracteristici ale portretului general al țiganului, așa cum reies din snoavă. Pentru că vorbeam mai devreme de ambivalența stereotipurilor etnice prezente în aceste specii literare, în numeroase cazuri, morala snoavei nu-l privește pe țigan, mesajul său țintind mai departe, în proastele obiceiuri ale propriei comunități. Atitudinea autocritică a românilor se manifestă în snoavă, mentalul popular folosindu-l în foarte multe cazuri pe țigan drept pretext pentru sancționarea defectelor membrilor propriului grup. Țiganul are deja o imagine exclusiv negativă, fiind privit ca în sine aplecat către rele, iar scopul acestui transfer identitar este moralizator, vizând demascarea defectelor propriei etnii. Și în cazul bancului sunt prezente stereotipuri etnice tocmai pentru că bancul este una dintre cele mai dinamice specii literare și însoțește de aproape evoluția comicului și încearcă să o redea în actualitatea faptelor. Bancul este are la bază elementele snoavei și se prezintă ca un rezultat al evoluției și adaptării snoavei la standardele postmodernității. Prin prisma bancului, cultura populară se face vizibilă prin caracterul ei versatil și are posibilitatea de a actualiza actul tradițional, de a-l reconstrui și de a-l plasa într-o altă sferă acțională. În cadrul bancurilor, stereotipurile etnice se pot așeza pe două linii de front pentru că cele mai multe ocurențe sunt ale românului/maghiarului/țiganului ca personaj colectiv. Așa cum era de așteptat în cazul aplicării stereotipurilor etnice, bancul face dovada apariției românilor ca majoritate exponențială cu numeroase calități și tare ale colectivității ca națiune. Așadar, ca personaj celebru și reprezentativ, cazul lui Păcală așa cum apare în snoave are pe post de omolog, la nivelul bancului, personajul Bulă. Acesta din urmă are se prezintă în numeroase bancuri sub forma mai multor apariții în situații deosebite și diferite, reuțind să întruchipeze spiritul românesc autodenunțat. Imaginea personajului românesc plasat în cât mai multe ipostaze are aparte de variațiuni de la idealizarea, la critică acută. Ca și în cazul ocurențelor lui Păcală în snoavă, personajul lui Bulă este un instrument literar al folclorului de a crea imagini constitutive și cinice ale poporului român. Toate acestea apar îmbrăcate în ironie. Chiar dacă vorbim de un personaj cunoscut la nivelul metalului colectiv și literar, personajele nominalizate nu sunt asumate de fiecare membru al comunității. Spre exemplu, personajul Bulă se prezintă îndeosebi ca un exponent al unei eliberări sociale prin care se elimină sau critică din răsputeri conformismul social.

Dincolo de aceste personaje exponente ale speciilor și etniilor, etnia română apare în ipostază colectivă, ca popor, cu o identitate bine conturată, în contextul comparației cu alte etnii. Și aici se remarcă tendința de idealizare a autoimaginii, creată prin diferențierea față de ceilalți. Concursurile între etnii prezente în foarte multe specii comice au au la bază comparația românilor cu alte nații și dovedirea superioritatății noastre față de acestea. La nivelul imaginarului colectiv, superioritatea noastră se justifică prin calitățile deosebite, ieșite din comun ale românilor. Sau – există și situația inversă – când românii dovedesc o excelență pe linia defectelor precum hoția sau corupția.

În partea a treia a lucrării voi aborda chestiunea contextului cultural și cea a multiculturalismului civic, cum se reflectă în atitudinile civice prezența și propagarea unor anumite stereotipuri etnice prezente în conștiința unui grup prin cultură. Teoria rolului social al stereotipului arată că dintr-un anumit rol social pe care un grup anume îl deține se pot obține o serie de caracteristici de rol ce sunt ulterior atribuite membrilor acelui grup și numai lor, luând astfel naștere un stereotip față de acel grup. Pentru a susține rolul social al stereotipului, există și o serie de teorii ce explică stereotipul din perspectiva conflictului social care apare de cele mai multe ori atunci atunci cand resursele trebuie împărțite. Mai mult, în capitolul al treilea, voi aborda și relațiile cu minoritățile. În primul rând am pornit de la premisa că minoritatea rromă, în istoria conviețuirii ei cu majoritatea românească, a cunoscut și momente de crize și conflicte. Așadar, având un scop precis și esențial pentru a continua studiul în cazul variațiunilor pe tema discriminării, am pornit de la raportul de influență dintre prejudecăți și stereotipuri asupra modului de gândire general al colectivității. Putem conchide, ca o soluție pentru imaginea de sine și imaginea aplicată unor grupuri etnice, că stereotipurile și conflictele apar atunci când obiectivele nu pot fi divizate .

CAPITOLUL. 1 INTERCULTURALITATE ȘI IMAGOLOGIE

1.1. Interculturalitatea ca măsură de combatere a tensiunilor interetnice

Contrar principiilor segregaționiste, diversitatea culturală înseamnă progres și tocmai din acest motiv nu ar trebui estompată. În cazul unei comunități, multiculturalismul nu ar trebui să înfluențeze în mod negativ atitudinile civice. Șansele minorităților trebuie să fie egale cu ale majorității în cadrul unei civilizații coerente, consolidată de solidaritatea membrilor săi. Așa cum marii teoreticieni contemporani afirmă, multiculturalismul civic este o nișă poate încă neexploatată care ar putea acorda Europei stabilitatea dorită, permițând tuturor și fiecărui individ să atingă satisfacția deplină de a avea posibilitatea să trăiască, în același timp, în cadrul unei civilizații și a câtorva mii de culturi. Pentru a face de la început o diferențiere clară, conceptul de „intercultural” pune accentul pe interacțiunea dintre grupurile percepute ca distincte din societate, referindu-se mai degrabă la un proces dinamic de schimburi, de dialog, de negociere între grupuri, precum și de identificare a unui limbaj comun și a unui spațiu comun în care să se desfășoare comunicarea.

Interculturalitatea reprezintă tocmai schimbul cu direcție mutuală. Caracterul intercultural al unui fapt este tocmai accentul pe relația reciprocă dintre elementele constitutive ale schimburilor. Coexistența mai multor culturi implică diversitatea culturașă. Este o condiție sine qua non a acceptării diversității culturilor și la eficiența unei politici de gestionare a diversității, a multiculturalismului. ,,Termenul, echivalent cu pluralismul cultural, politic, religios, etc., predomină în statele anglo-saxone, unde accentul cade pe recunoașterea existenței mai multor grupuri etnice, ca și politică națională.”

Interculturalitatea și valorile civice. Promovarea principiilor europene

În ciuda contextului globalizării și schimbării într-un ritm amețitor, valorile morale fundamentale rămân neschimbate și în continuare de cea mai mare actualitate. În ciuda evoluției istorice amprentate de modernitate și, implicit, determinate de evenimente istorice de mare impact există straturi care au consolidat aceste valori fundamentale. Inclusiv cele trei mari revoluții politice moderne (engleză, americană și franceză) au adăugat schimbări menite să consolideze nucleul tare al cadrului valoric pe care se întemeiază actualul model cultural european; aceste noi valori sunt legalitatea, libertatea, egalitatea, fraternitatea/solidarita-tea și sentimentul creștin al sacrului. Spre exemplu, a fi aderentul unui grup cultural înseamnă a împărtăși valorile acelui grup. În contextul europenizării, a fi european înseamnă a împărtăși valorile europene, interiorizând referențialul axiologic al acestui model, independent de zona de origine. Un model cultural, european în cazul de față, nu are granițe geografice, el fiind împărtășit și de țări precum Japonia sau Australia. A te integra într-un model cultural nu este o exersare a imaginației sau a fanteziei, ci o încercare vitală menită a oferi o securitate și stabilitate durabile pentru ambele jumătăți ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securității este folosirea puterii pentru exportul propriului model de viață. Cu alte cuvinte, putem vorbi despre formarea unei identități comune a Marii Europe bazate pe un set unic de valori și pe instituții compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. ,,Procesul de integrare etnică și culturală este, deci, o chestiune de putere și de cultură. Cine are puterea să transfere altora propria paradigmă cultural-identitară iși mărește puterea necesară spre consolidarea securității proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, în fapt, un aquis identitar.” Accepțiunea identității poate fi de foarte multe ori percepută diferit pentru cei mai mulți dintre noi. Puși în fața unei situații de dezavantaj si discriminare, de cele mai multe ori nu putem găsi justificări raționale și coerente pentru acel comportament segregaționist. Probabil că, în multe situații, am intuit că respectivul tip de comportament este cauzat de multiplele noastre identități, unei anume combinatii care, într-un anume moment și context social, nu este poate combinația cea agreată, acceptată, valorizată de respectiva societate.

Extinderea multiculturalismului este o măsură imperios necesară în acest context al globalizării. Mobilizarea și voința unor mecanisme pentru impunerea modelului cultural în afara ariei stricte de influență – vorbim aici și de modelul european – nu au capacitatea nici de voință și nici de efort spre a-și impune modelul în afara frontierelor sale deși securitatea, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricând o astfel de extindere.  Capacitatea de voință ar presupune renunțarea la confortul actual și la sentimentul de superioritate care domină întreaga Europă Occidentală, cu scopul de a face din integrarea europeană un proces predominant politic destinat să conducă spre o entitate continentală dotată cu o structură de instituții politice unitară. Eliminarea diferențelor culturale și etnice și chiar eliminarea stereotipiilor etnice se realizează prin modul în care se exercită capacitatea de asumare a eforturilor și mobilizarea resurselor economico-financiare necesare unei fundamentări a cadrului politic și a întemeierii unei coeziuni politice prin temperarea dezvoltării sub-regionale în interiorul ei.

Diverse aspecte ale culturalității

Potrivit teoreticienilor universaliști, toate disparitățile culturale își vor găsi sfârșitul în favoarea unei culturi unice, mondiale, centrată pe o anumită tipologie culturală. Această ideologie glisează într-un mod greșit spre etnocentrism, dar și spre simplism, făcând abstracție de complexitatea culturală, de imposibilitatea stabilirii unor ierarhii și de potențialele contradicții care însoțesc evoluția culturală. Există mai multe forme ale discriminării anumitor culturi, în special prin favorizarea culturilor dominante în stat. Prin observarea discriminărilor de orice tip nu înseamnă că ne plasăm în sfera ineditului. Mai mult chiar, toate aceste practici sunt rezultatele unor tendințe culturale mult întâlnite în diverse state și mentalități colective. Dacă chestionăm menirea lor, ajungem la concluzia că de fapt comunitățile resimt nevoia asigurării unui echilibru de raportare la lumea din jur și de aceea stereotipurile etnice creează laxismul gândirii, dar și stabilitatea funcționării unor siteme socio-politice precum concentrarea autorității astfel încât toate deciziile să fie luate de reprezentanții majorității dominante, potrivit intereselor acesteia, comunitățile minorităților naționale fiind private, de regulă, de posibilitatea de a influența politicile care dețin o influență majoră asupra modului lor de viață; măsuri privind aspectele lingvistice care interzic utilizarea limbilor vorbite în mod tradițional de membrii comunităților minoritare în instituțiile statului, precum administrația locală, sistemul judiciar, învățământ, armată, canale publice ale audiovizualului; interzicerea utilizării în spațiul public a simbolurilor naționale, altele decât cele ale națiunii dominante, și reflectarea prin sărbătorile oficial recunoscute doar a tradiției și istoriei grupului dominant din stat; standardizarea procesului educațional în așa fel încât estențal acestuia să propage în mod preeminent istoria, literatura și contribuția la valorile universale ale culturii dominante; adoptarea unor politici de omogenizare a populației, care încurajează stabilirea membrilor comunității dominante în teritoriile locuite în mod tradițional de minorități naționale; adoptarea unor politici de imigrare, care încurajează venirea unor imigranți între granițele țării care sunt vorbitori ai grupului majoritar din statul respectiv.

Prin multiculturalism, ajungem la concluzia că fiecare cultură întreține o imagine proprie despre lume, cu semnificații de valoare universală plecând de la experiență particulară. Pe lângă bastionul diversității, pluralismul cultural se erijază în apărătorul comunicării dintre culturi care recunosc că fiecare contribuie tocmai prin diferențele specifice la îmbogățirea experienței umane.

Pentru a oferi o viziune amplă asupra multiculturalității, putem afirma ca se constituie ca o realitate a existenței în același cadru al timpului și spațiului care se referă la grupuri de indivizi provenite sau raportate la mai multe culturi care își fac evidente caracteristiciel specifice în mod izolat, evitând, de regulă, contagiunile culturale. Nucleul tare despre care aminteam mai devreme se constituie prin dimensiunea statică a multiculturalui și pluriculturalui; într-o abordare multiculturală interacțiunile nu sunt excluse, dar ele nu sunt implicite conceptului. Așa se explică de ce multiculturalismul care consideră suficientă juxtapunerea culturilor lasă drum liber unor practici rasiste precum apartheidul. Față de pluralismul cultural sau multiculturalism, interculturalitatea se conturează ca un concept cu o conținut mai larg decât cele anterior prezentate grație prefixului inter care trimite spre interacțiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate. Aceeași autoare definește termenul cultură: recunoașterea valorilor, a modurilor de viață, a reprezentărilor simbolice la care se raportează ființele umane, indivizi sau societăți, în interacțiunea lor cu altul și în înțelegerea lumii, recunoașterea importanței lor, recunoașterea interacțiunilor care intervin simultan între multiplele registre ale aceleiași culturi și între culturi diferite în timp și spațiu. Conceptul sau chiar procesul de interculturare este explicat de Denoux în felul următor: Pentru indivizii și grupurile din două sau mai multe ansambluri culturale, reclamându-se de la culturi diferite sau având legături cu acestea, numim interculturare procesele prin care, în interacțiunile pe care ei le dezvoltă, este angajată, implicit sau explicit, diferența culturală pe care ei tind să o metabolizeze. Astfel, conceptul intercultural are o semnificație care include o relație interacționistă, dinamică; ei trimite la schimb, reciprocitate, invită la decentrare, la găsirea unor forme de dialog. Integrarea și cooperarea au fost până acum concepte intens vehiculate pentru a susține noile politici ale epocii moderne. Stabilitatea și echilibrul lumii contemporane depind și impun totodată generarea multiculturalismului. Astfel că dintr-un anumit punct de vedere putem vorbi despre semnificația multiculturalismului la nivelul statului, însă nu putem omite nici varianta celui privit la nivel macro.

În cazul culturilor diferite și chiar a apariției unor stereotipuri culturale, se impune și distincția între culturile cu o orginie comună (e.x. catolicism, protestantism, ortodoxism etc.), de cele de familie și culturile fără o evoluție comună. Deși din punct de vedere politic nu pare a fi foarte corect, din punctul de vedere al unei cercetări obiective se poate mărturisi că avem de a face cu o serie de culturi compatibile și culturi incompatibile. Primele sunt culturile surori. Celelalte sunt culturile de care au luat naștere prin anexare sau filiație sau cele complet necunoscute una alteia. În privința culturilor surori, multiculturalismul se poate produce prin strategia proiectelor comune, adică prin aducerea reprezentanților acelor culturi la identificarea unor interese comune în sfere extra-culturale pentru ca printr-un interes comun și efort constructiv, să se ajungă la cunoaștere, aprobare și respect reciproc.

Construcția unui nucleu valoric stabil trebuie să înceapă de la comunicarea interculturală în vederea unei cunoașteri reciproce, cu precădere în cazul culturilor adoptate sau proaspăt aderente, ori lipsite de legături originare. Pornind de la niște limite cognitive deja stabilite și adecvate contextului culturale, se poate ajunge la ordinarea unor rigori și reglementări instituționale adaptate. Astfel, prin comunicarea culturală se ajunge la utilizarea instrumentului echilibrului axiologic. Politicile multiculturale presupun, adeseori, și nenumărate pericole. În primul rând, acestea se referă la folosirea protecției comunităților culturale ca mijloc pentru realizarea obiectivelor geo-politice. Dintr-un alt punct de vedere, este oarecum inevitabilă amenințarea unor imixtiuni culturale și filiații tradiționaliste chiar prin (auto)izolare. În cazul ambelor situații, legăturile de comunicare sunt cele plasate pe post de antidot pentr încurajarea toleranței multiculturale.

1.2. Statul etnic și statul multicultural civic

În privința statului multinațional putem afirma că este cu siguranță unul care include etnicitatea și care admite existența câtorva grupuri etnice. Așadar, statul multinațional, nu este un alt tip de stat față de cel creat pe baze etnice și reușește să promoveaze aceeași structură a relațiilor interculturale. La antipodul acestor descrieri, statul civic este cel care întemeiază solidaritatea indivizilor (personalităților) trecând de limitele culturale ale grupurilor etnice. Singura șansă a statului civic de a rezista intemperiilor schimbărilor culturale este de a deveni multicultural. Există riscul ca un stat multicultural să întâmpine riscuri care să îi submineze stabilitatea. Și dacă am tot amintit de ceea ce înseamnă amenințări, ajungem la aroganța unei anumite identități, nucleul care generează de fapt vertijul stereotipurilor etnice. Aceste orgolii identitare declanșează frustrări, prejudecăți și complexe de inferioritate. Mai mult, statul protector din care majoritatea identitară face parte poate fi văzut ca un construct favorabil unor astfel de atitudini neprielnice în concept și dezastruoase în fapt. Cu toate că există și națiuni care își asumă rolul de integrator cultural și de protector cultural al tuturor minorităților naționale de peste hotare care au aceeași origine etnică cu majoritatea etnică/grupul cultural), care la rândul lor, de multe ori, au acționat prin prisma obiectivelor de politică internațională sau a înclinației de a exporta problemele lor interne prin vehicule naționaliste, mândria identitară rămâne substratul problemelor etnice. De aceea, statul civic trebuie să integreze diversitatea culturală și astfel să ajungă multicultural, prin multiculturalism înțelegându-se coexistența comunităților culturale (diferitele grupuri culturale duc o viață normală) și nu doar o conviețuire culturală (diferitele grupuri culturale care locuiesc împreună în același stat, dar sunt separate sau trăiesc separat).

Posibilitatea de funcționare firească a unui stat multicultural civic este printr-o observație realistă asupra valorilor și chiar snobismului comunităților etnice majoritare. Aceste vârfuri de rezistență și chiar linii de disociere nu vor dispărea în pofida fenomenului de globalizare. Un sistem funcțional va include în permanență un construct ierarhic. La nivel global nu este posibilă viziune unei societăți nestructurate. Așadar, sistemul societății globale va avea în continuare subsisteme la nivelul cărora vom putea găsi o majoritate etnică și minorități etnice. Ipotetic vorbind, aceste legături ar trebui să fie ghidate de spiritul colaborării și coexistenței, adică fiecare să contribuie cu punctele lor forte specifice pentru a putea realiza împreună un proiect comun (am putea vorbi despre un animus cooperandi sau mai bine, un animus cohabitandi sau chiar și mai bine, un animus convivendi), și nu despre niște obiective mercantile, adică părțile să fie implicate într-un joc cu miză lipsită de valoare materială, fiecare încercând să ceară mai mult și sperând să ofere cât mai puțin. Crearea unui fundament de comprehesiune pentru masele majoritare reprezintă baza pentru acceptarea minorităților și a conceptului de națiune cosmopolită. Acest lucru presupune un efort intens și lung de educație publică, dublată de dezvoltarea solidarității civice.

Pe de altă parte, o altă garanție a funcționării statului multinațional se referă la incluziunea fenomentului reglementativ prin combinarea dintre stat/național și protecția internațională a modelului cultural. Este vorba de un sistem normativ, legislativ prin care statul își asumă responsabilitatea oficială la nivelul jurisdicției sale teritoriale, pentru păstrarea multiculturalismului civic. În cazul în care încercările etatiste eșuează, ar trebui recunoscut dreptul la acțiune al comunității internaționale ca actor subsidiar. Aceasta ar însemna dezvoltarea la nivel internațional, a unui sistem subsidiar eficient pentru protecția drepturilor minorităților/culturii în spiritul unui multiculturalism civic adevărat. Astfel, putem anula în mare parte contribuția directă a unui anumit stat (națiunea mamă) care ar putea avea interese discriminatorii în ocrotirea unui anumit grup cultural/etnic. În condițiile în care integrarea europeană și societatea globală vor evolua, se va produce o gradație a muncii între entitățile statale și entitățile federale/regionale/globale. Prima se va preocupa (cel puțin în principiu) de latura civică a problemei, iar cealaltă se va ocupa de latura culturală a problemei. Prin acest proces, liniile majore de delimitare intraculturală nu vor mai fi simple granițe, ci frontiere spiritualizate care nu mai separă grupurile culturale în majorități și minorități.

1.3. Diferențierile culturale și adaptarea la un context cultural diferit

Nivelul de educație și dialogul intercultural sunt principalele chestiuni care trebuie avute în vedere atunci când se pune problema amenințării multiculturalismului etnic. În pofida eforturilor generoase de inserare a anumitor pastile culturale diverse în cadrul grupurilor etnice, nu ne putem aștepta ca o schimbare spontană în modelul existent și o recunoaștere generală a unui model civic multicultural al societății să aibă loc fără amenințări serioase la adresa stabilității internaționale, dacă procesul/progresul natural nu este însoțit de un efort consistent de educație. De aceea am sugera crearea unei rețele de universități multiculturale, care ar putea să se concentreze, fiecare, pe o anumită sub-regiune (unele dintre acestea ar putea fi: Universitatea pentru Europa Centrală; Universitatea pentru Europa de Sud-Est; Universitatea Mării Negre; Universitatea Danubiană; Universitatea Mediteraneană; Universitatea Mării Baltice etc.). În același timp am sugera organizarea unei conferințe multiculturale internaționale care ar putea evolua eventual într-un sistem de Forumuri Interculturale îndreptate către dezvoltarea dialogului și înțelegerii între culturi și religii, și către îndrumarea lor pe liniile respectului și înțelegerii reciproce, cât și către acelea ale coexistenței și convergenței în diversitate.

Cultura este văzută astăzi ca un motor activ al evoluției. Descoperirile științifice și perfecționarea tehnologiilor au revoluționat modul de a produce bogăție, astfel că Alvin Toffler vorbește de noul tip de economie suprasimbolică, în care procesarea informației și comunicarea devin forțe hotărâtoare. De asemenea, politologul american Samuel Huntington, autorul celebrei teze despre ciocnirea civilizațiilor, socotește că, în situațiile de azi, cultura contează, iar factorii de natură culturală au o relevanță deosebită pentru transformările sociale și pentru modelarea raporturilor geopolitice.

În lumea posterioară Războiului Rece, cultura este o forță ce deopotrivă divide și unifică…În

această lume nouă, politica locală este politica etnicității, iar politica globală este politica civilizațiilor. Rivalitatea dintre superputeri este înlocuită de ciocnirea civilizațiilor.

Depășind limitele cadrului reglementat legislativ și ale aspectului politic al recunoașterii coexistenței mai multor grupuri etnice în cadrul aceleiași entități statale, multiculturalismul nu se oprește însă decât superficial asupra modului de interacționare dintre aceste grupuri. Fenomenul nu ia în considerare nici toleranța unor influențe reciproce între grupuri.

1.4. Omul și comunitatea – identitate comună amprentată de tradiții

A fi sub egida unei culturi implică însă, cel puțin indirect, raportarea la o altă cultură față de care individul se delimitează. Urmând acest punct de vedere, o cultură poate fi conștientizată doar în raport cu o alta, pentru că din această prismă, nu poate exista decât conștientizarea interculturală. Astfel, conceptul de interculturalitate vizează distanța dintre două sau mai multe culturi, care este un spațiu dinamic, predominant supus proceselor de negociere dintre două grupuri percepute ca aparținând unor culturi diferite. Ia naștere, în acest spațiu, comunicarea interculturală, un dialog între subiectivități, o negociere identitară, o interacțiune între indivizi și grupuri percepute ca diferite din punct de vedere cultural.

Obiectivele și principiile educației interculturale

Față de celelalte tipuri de educație, educația interculturală implică necesitatea de a reuși să trăiești în armonie cu ceilalți. Această componentă a integrării în grupuri reprezintă ceva vital pentru dezvoltarea unei societăți armonioase. Acest pilon al educației prin solidaritate și toleranță se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalți, prin dezvoltarea cunoașterii celuilalt, a istoriei sale, a tradițiilor și a spiritualității sale. Societățile europene actuale, pluraliste din punct de vedere etnic și cultural, dar și în cecea ce privește identitățile și interesele, sunt spațiul conviețuirii împreună cu alterități tot mai evidente și tot mai vocale. În aceste condiții, este esențial ca generațiile aflate în procesul socializării să deprindă abilități de bază care să permită o conviețuire pașnică cu grupuri care revendică diferența, fie ea etnică, identitară, culturală sau de interese. Obiectivul general al educației interculturale este acela de a facilita deprinderea acestor abilități de conviețuire în societatea plurală a zilelor noastre. Este vorba, în primul rând, de dobândirea cunoașterii în domeniul culturii în general și a culturii proprii în particular, inclusiv în ceea ce privește impactul acesteia asupra comportamentelor indivizilor și grupurilor. În primă instanță, pentru a dobândi capacitatea de reflecție asupra culturii alterității, e nevoie de reflecția asupra propriei culturi.

Pornind de la acest prim deziderat îl putem anticipa pe cel de-al doilea, și anume conștientizarea cauzelor și rădăcinilor propriilor determinări culturale, a stereotipurilor, a prejudecăților proprii, precum și identificarea acestora la ceilalți. Prin asumarea și internalizarea valorilor multiculturale, se urmărește deprinderea capacității de a relativiza perspectivele și punctele de vedere, precum și de a dezvolta abilități de comunicare cu ceilalți. Cel de-al treilea obiectiv constă în deprinderea unor atitudini pozitive care să fie folosite în cadrul unei societăți plurale: respectul pentru diversitate, pentru identitatea celor văzuți ca fiind diferiți, și implicit, negarea atitudinilor intolerante și discriminatorii față de aceștia. Cel de-al patrulea obiectiv al educației interculturale vizează îndemnarea la participări active în sensul aplicării principiilor pluraliste și a combaterii rasismului, xenofobiei, și a discriminării din orice punct de vedere. Se poate deduce că obiectivele enumerate mai sus că se află într-o ordine crescătoare a complexității deprinderilor necesare pentru îndeplinirea lor. În realizarea acestor atitudini se observă o modificare inițială la nivel cognitiv, de structuri mentale. Așadar, prin ultimele două obiective se ia la cunoștință nevoia de a internaliza un anumit rol activ de către individ: respectul pentru diversitate și respingerea atitudinilor discriminatorii se află pe axa acțiunii, mult mai mult decât pe axa de reflecție cognitivă a primelor obiective. Iar ultimul obiectiv aparține acțiunii concrete, chiar și implicării civice active în combaterea atitudinilor contrare principiilor educației interculturale. Această glisare de la pasiv la activ se desfășoară în paralel cu internalizarea principiilor educației interculturale de către individul expus intervenției în acest domeniu. Fără internalizarea valorilor descoperite la primele două obiective, individul nu poate trece la acțiunea concretă pe care o țintesc ultimele două obiective ale educației interculturale, iar aceasta nu-și îndeplinește în totalitate obiectivele propuse. De aceea, parcursul trebuie să fie complet, progresia să meargă până la capăt, și intervenția să atingă nivelul de profunzime la care valorile sunt internalizate de către individ. În cele ce urmează vom aprofunda valorile și principiile educației interculturale. Aceasta presupune un set de principii de bază. În primul rând, eterogenitatea este considerată o normă (ca termen din care s-a derivat conceptul de normalitate), și nu un handicap necesitând sprijin suplimentar. Educația interculturală este un concept integrator, etalat pe mai multe dimensiuni, și la care participă o multitudine de actori printr-un număr de procese. În cele ce urmează, vom face funcțional conceptul, prin trasarea elementelor necesare unei înțelegeri profunde a educației interculturale, aplicarea sa în practică. Pentru o simplificare analitică, am preferat însă să ne referim în primă instanță la două dimensiuni majore ale educației interculturale. Aplicarea principiilor acesteia presupune, concomitent, respectul diversității, și cel al echității. Pe aceste două axe se bazează, în practică, atât conținuturile cât și procesele pedagogice proprii educației interculturale.

Conținuturile educației multiculturale au nevoie de o axă care reprezință modul în care cultura poate fi dinamică, mobilă. Așadar, dimensiunea diversității reprezintă prima axă pe care se plasează conținuturile educației interculturale. În acord cu principiile enumerate anterior, în cadrul educației interculturale, interesul pentru oglindirea diversității se manifestă în mai multe direcții. În primă instanță, este vorba de redarea realității sociale ca fiind compusă din elemente diverse (grupuri, indivizi, interese…). Pentru a instutui din fașă o cultură în vederea solidarității și asrmoniei interetnice, e nevoie de sensibilizarea elevului la această realitate pluralistă. Ca atare, suporturile pedagogice ale întregii curricule trebuie să reflecte această pluralitate de puncte de vedere, prin care diversitatea, și implicit alteritatea, vor deveni ulterior inteligibile. Din perspectiva educației interculturale, realitatea trebuie redată din unghiuri diferite. Multitudinea opiniilor culturale reprezintă fenomenul care creează premise favorabile pentru a tolera existența mai multor atitudini și aspecte culturale cuprinse în societatea pluralistă.

Etapele educației interculturale. Multiculturalismul ca proces și etnocentrismul

Pentru că mai sus am enumerat câteva dintre obiectivele instruirii pluraliste, e timpul să aruncăm o privire asupra educației interculturale ca fenomen în plină desfășurare, mai bine zis ca procesualitate. Pentru a urmări aceste asimilări culturale, e nevoie de un parcurs stabil, cu un punct inițial și unul final, precum a încercat și autorul Milton J. Bennett care a teoretizat șase stadii ale învățării interculturale, utile unei analize a educației interculturale ca proces. Ca orice schemă analitică și conceptuală, modelul lui Bennett nu este o oglindire a realității, ci o cristalizare schematică a acesteia; în realitate, stadiul incipient se poate situa la alt nivel decât la primul stadiu descris, iar parcursul educației interculturale poate fi nevoit să efectueze întoarceri către stadii anterioare care se dovedesc a nu fi complet depășite. În cele ce urmează, vom expune cele șase stadii conceptualizate de Bennett, care s-au dovedit a fi un bun punct de plecare pentru dezvoltarea sensibilității culturale. Stadiile etnocentrice încep cu o situație de negare a existenței altor perspective asupra realității, și se traduce în fapt printr-o izolare de alteritate, fie prin inexistența contactului cu alte grupuri, fie prin refuzul acestuia și segregarea de grupurile percepute ca diferite. Bennett adaugă distincția dintre grupurile majoritare, care pot trece prin stadiul de negare, și cele minoritare, care sunt în permanență confruntate cu alteritatea majorității și prin urmare nu pot nega faptul că sunt percepute ca fiind diferite de aceasta.

În partea a doua a procesului educației interculturale este prezentă reacția de respingere a noutății culturale, sau, așa cum Bennett o descrie cel mai bine, reacția de apărare. Diferența față de alte grupuri poate fi percepută ca o amenințare, din moment ce poate pune sub semnul întrebării unicitatea viziunii proprii, și implicit deținerea unor adevăruri absolute. Una din strategiile de a face față acestui stadiu este fabricarea de stereotipuri negative privind grupurile percepute ca diferite, ceea ce poate conduce, foarte rapid, la atitudini rasiste. Mecanismul cognitiv propriu acestui stadiu este percepția exemplelor pozitive ale propriului grup ca regulă, și conceptualizarea exemplelor pozitive ale grupului diferit ca excepție.

Ca reacție firească și posibilă în cele mai multe cazuri este anularea, adică ceea ce Bennett numește percepția culturii sau grupului diferit ca fiind superior propriului grup și propriei culturi. În relațiile reale, această metodă nu reprezintă decât înlocuirea „centrului de etnocentrism” al unui individ cu un alt reper cultural, și ca atare nu depășește stadiul etnocentrist. Bennett punctează al treilea stadiu al etnocentrismului ca etapă de minimizare a diferențierilor, de accentuare a caracteristicilor universale și de ignorare a aspectelor prin care culturile sau grupurile se deosebesc, în favoarea evidențierii terenurilor comune dintre grupuri și culturi. Acest universalism nu ajută însă la o înțelegere profundă a alterității, din moment ce diferențele sunt ignorate. La acest stadiu descris de Bennett poate fi atașată cauza a ceea ce generează lipsa înțelegerii profunde a culturii alterității nu este ignorarea diferențelor în sine, ci a mecanismelor prin care acestea se construiesc în mod activ și se negociază de către grupurile implicate în contactul intercultural. Pornind de la această concepție cu o viteză de propagare uluitoare atunci când se referă la relațiile interetnice – și implicit interculturale – provine din curentul constructivist de conceptualizare a mecanismelor de formare a identității etnice, inițiat în anii ‘70 de Fredrik Barth.

Având o abordare constructivistă, pericolul fundamentării unor divergențe și segregații culturale și a perceperii lor ca distincții rigide, statice și permanente. Toată această procedură face parte din însăți conceptualizarea culturii care include tocmai această dinamică a diferențelor, precum și vulnerabilitatea permanentă a culturilor la influențe externe. Unii teoreticieni ai relațiilor interetnice și interculturale – printre care și Bennett – pun prea puțin accent pe caracteristicile culturale, și implicit pe evidențierea mecanismelor de construire a unor granițe imaginare între grupuri care se percep ca fiind diferite. În aceeași tradiție constructivistă se află o altă teorie, foarte prolifică, la rândul său, a lui Benedict Andersen, și anume ideea potrivit căreia comunitățile care depășesc nivelul local (etniile, națiunile, rasele, culturile, etc.) sunt în fapt comunități imaginate, în cadrul cărora se pune accentul pe ceea ce unește respectivii indivizii (etnia, naționalitatea, caracteristicile fizice sau culturale), ignorându-se cu desăvârșire aspecte care îi pot diferenția și chiar dezbina mai mult decât ceea ce îi unește.

Pentru că am vorbit de interculturalitate ca proces integrator, observăm că nu segregațiile în sine sunt cele care primează, ci modul de realizare a acestora. Așadar, cu cel de-al patrulea stadiu conceptualizat de Bennett intrăm în faza etnorelativismului, a asumării ideii că toate culturile pot fi înțelese doar una prin cealaltă, iar comportamentele determinate din punct de vedere cultural trebuie plasate în contextul lor cultural pentru a fi cu adevărat înțelese. Pentru Bennett, etnorelativismul reprezintă acceptarea diferențelor culturale. Acest stadiu presupune, în primul rând, înțelegerea propriilor valori și acceptarea faptului că sunt construcții sociale și culturale în scopul organizării realității înconjurătoare, și nu adevăruri absolute.

A accepta diversitatea valorilor culturale asumă adaptarea, stadiu care urmează logic acceptării menționate. A integra cultural diferențele valorice induce în mod inevitabil o nouă viziune asupra lumii, din momentul în care propriile valori încetează de a mai fi adevăruri absolute. Întregul sistem de percepție a lumii trebuie deci adaptat la această nouă perspectivă și la implicațiile acesteia.

În momentul în care atitudinile se îndreaptă către tolerență și adaptare, atunci există siguranța ca vor exista ajustări comportamentale în anumite situații de comunicare inedite carea testă scala axiologică a ceiluilalt. Evident, pornind de la premisele psihologiei, această idee se bazează pe sentimentul empatiei cu celălalt, fără de care nu poate avea loc o înțelegere profundă și veritabilă a realităților sale și a perspectivelor induse de acestea. În educația interculturală, dezvoltarea empatiei este un stadiu esențial. Acest stadiu este deosebit de important pentru trecerea de la calibrarea unei societăți neevaluată în termeni de multiculturalism, către o societate cu adevărat deschisă, în care principiile dialogului intercultural se întrupează în practici concrete de comunicare între grupuri și indivizi percepuți ca diferiți. Firește, chiar dacă nu toți indivizii unei societăți adoptă valorile educației interculturale, a respectului alterității și a combaterii active a rasismului, xenofobiei și discriminării, este important ca aceste principii să devină mai degrabă o normă socială decât o excepție a celor care au adoptat deja fenomenul pluralismului cultural.

În sfârșit, ca un corolar al întregului demers, intervine procesul de integrare. Cu o accepțiune ușor deosebită față de ceea ce înseamnă strict integrarea minorităților, Bennett inserează acest termen în cadrul referinței la o formulă a internalizării complexe a unor principii. Pentru Bennett, există în acest stadiu riscul de „neapartenență la nicio cultură”. I se poate imputa lui Bennett ignorarea faptului că și selecțiile individuale despre care este vorba în acest stadiu se produc în mare măsură tot într-un cadru cultural definit, și că până la urmă toți indivizii rămân ființe determinate – în măsură mai mare sau mai mică – în mod cultural. În cele din urmă, și interculturalismul, în pofida faptului că este extrem de dezirabil din punct de vedere social, rămâne un fenomen cultural în sine. Ca fapt socio-cultural, interculturalismul este un rezultat al schimburilor migratorii și ca un produs al societăților occidentale în care au avut loc schimburi de populație importante.

1.5. Literatură și expresia atitudinilor etnice

A crea o atitudine etnică și a construi o identitate nu înseamnă că se consolidează doar niște artefacte culturale, ca embleme. Este vorba, îndeosebi, de niște tranzacții culturale permanente, adaptări și redefiniri. Acestea se înscriu în așa numitele variabile istorice care au nevoie de o analiză în interiorul dinamicității lor. A realiza o configurație identitară se referă nu la fantasme și proiecții nefundamentate, și la un construct care să îmbine și realitate, dar și anticipările și speranțele. Pentru că am vorbit de constructul imagine-realitate, introducem în tematică lucrării imagologia. Conceptul presupune adecvarea imaginii la realitate ca o problemă secundară, preocupându-se mai mult de logica imaginii în sine și de demontarea mecanismelor ei. Etnopsihologia, produs al romantismului (revendicându-se de la teoriile lui Herder despre sufletul și psihologia popoarelor) este astăzi percepută ca o atitudine pseudo-științifică, generatoare de stereotipuri și clișee mentale. Stereotipul ca generalizareabuzivă (nordicii sunt reci, meridionalii sunt imaginativi și temperamentali, grecii eraus peculativi iar romanii, pragmatici) reprezintă o imagine osificată ( indiciu al unei culturi blocate, după Pageaux) și o formă de cunoaștere sumară chiar când are la bază o realitate a datelor reale și chiar statistice. Stereotipurile pot fi auto-stereotipuri sau hetero-stereotipuri; iar auto-imaginile nu sunt deloc mai creditabile, mai puțin mistificatoare decât hetero-imaginile. Imagologia se formează astfel din imaginar și forme ale realității prin care se prezină lumea.

Imagologia și relațiile etnice

Domeniul imagologiei a oferit un cadru prolific de dezvoltare și abordare a relațiilor etnice. Ca orice demers care se vrea unul întemeiat, este asumată încă de la început pe interdisciplinaritate, bazat pe conexiunile dintre literatura comparată, istorie și psihologie pentru a studia imaginile pe care le au popoarele despre sine (autoimagini) sau despre alții (heteroimagini). Astfel, imagologia se constituie prin reprezentări ale realității construite prin comparația interpersonală sau socială și categorizare.

A privi dintr-un punct de vedere psiho-social manifestarea stereotipurilor etnice de orice nivel, dar în special a celor din literatură, înseamnă a observa că fie acestea se construiesc prin experiență directă – grupuri de contact –, fie că ele sunt alimentate de prejudecăți, convingeri, doctrine sau informații transmise în dialogul dintre generații. O abordare avantajoasă din această perspectivă este cea de a structura și imagina comportamentul din interiorul grupului ca un răspuns la interesele reale sau imaginare; cauzele competiției sau cooperării între grupuri cad, în această viziune, în natura conflictuală sau compatibilă a scopurilor grupurilor. Aici intervine întrebarea dacă a fi aderentul unui grup poate influența în mod dramatic individul. A avea o anumită naționalitate, religie, etnie generează, prin ea însăși, orientări predictibile către membrii altui grup – țară, religie etc.? Rabbie și Horwitz (1969) au fost primii care au investigat această problemă, pornind de la Lewin (1948), susținînd în consecință drept condiție esențială a emergenței sentimentului de a fi in-group – deci, de apartenență emoțională – percepția unei interdependențe a destinului, la nivelul membrilor grupului. Grupurile se autodefinesc prin comparație cu alte grupuri. În tradiția școlii franceze de literatură comparată, Daniel-Henri Pageaux a inițiat studiul imaginii Celuilalt la Sorbona. Definind noțiunea de imagine sau, mai curând, o ipoteza de lucru, aceasta ar putea fi, în opinia sa, formulată astfel: orice imagine decurge din conștientizare, oricât de minimă ar fi ea, a unui Eu în raport cu Celălalt, a unui Aici in raport cu Altundeva. Imaginea este deci expresia, literara sau nu, a unei indepartari semnificative intre doua ordini de realitate culturala. Astfel concepută, imaginea este un ansamblu de idei și de sentimente asupra străinului, surprinse într-un proces de literarizare, dar și de socializare. Astfel, imagologia îl conduce pe cercetător la o răscruce problematică unde literatura întâlnește istoria, sociologia, antropologia, printre alte științe umane, și unde imaginea tinde să fie un revelator deosebit pentru maniera de funcționare a unei ideologii (rasism, exotism, de exemplu) și, mai mult, pentru imaginarul social. De fapt, Daniel-Henri Pageaux înțelege prin imagine reprezentarea unei realități culturale prin intermediul careia individul sau grupul care au elaborat-o (sau care o impartasesc ori o propaga) reveleaza sau traduc spatiul cultural, social, ideologic in care ei se situeaza. Acest imaginar constituit in orizont de studiu este teatrul, locul unde se exprimă cu ajutorul imaginilor, a reprezentărilor, modalitățile (literatura fiind una dintre acestea) prin care ,o societate se vede, dar se și definește și, mai mult, se visează.

Atitudinile: natura atitudinilor, formarea atitudinilor

Prin atitudine se reflectă nucleul importanței modului în care tratăm relațiile interpersonal de orice tip. Atitudinea este în general definită ca o predispoziție învățată spre un anumit comportament consistent favorabil sau nefavorabil cu un obiect (fizic, al percepției, al cunoașterii, al afectului). Astfel, prin atitudini se reflectă experiența anterior acumulată și scala personală de valori și norme, care, după ce ating un grad înalt de stabilitate, se pot constitui în timp ca însușiri caracteriale ale persoanei. Atitudinea exprimă ființa în potență orientativă a unei acțiuni și nu acțiunea însăși, Allport definind-o ca starea mentală și nervoasă de pregătire care exercită o influență directă și dinamică asupra răspunsului individului la toate obiectele și situațiile cu care se află în contact. Pentru a configura relațiile și interacțiunile dintre componentele atitudinilor și a explica mai bine dimensiunile sale fundamentale și mecanismul proactiv al atitudinilor, au fost formulate mai multe modele structurale, precum stereotipurile etnice. Individul este efectiv forțat să adopte aceste modele structurale care nu sunt altceva decât strategii cognitive pentru a ordona și gestiona vasta cantitate de informații care îi stimulează simțurile. În acest sens, există două tipuri de strategii. Mecanismele atenției sunt strategiile folosite pentru selecția informațiilor, în timp ce celălalt tip de strategii au drept scop organizarea informațiilor sociale și includ categorizarea sau stereotipizarea. Stereotipurile facilitează procesarea informațiilor, permițând observatorului să se bazeze pe informația stocată anterior în memorie și nu pe cea care vine din exterior în momentul observației. Stereotipurile se pot constitui ca reacții la factorii din mediul extern precum fenomenele sociale, atât de adeziune, cât și conflictuale.

CAP. 2 BANCUL ȘI SNOAVA, ÎNTRE IMAGINE ȘI REPREZENTARE SOCIALĂ

Percepțiile culturale ale membrilor majorității și stereotipurile etnice

Prin prisma obținerii unei culturi identitare, multiculturalismul european, ca și cel de pe alte continente, desigur, păstrând proporțiile și particularitățile modalităților de exprimare, poate deveni o valoare spirituală generatoare de autentică bogăție culturală. Valabilitatea acestui fapt este dată doar dacă identitatea fiecărei culturi este păstrată și se realizează în cadrul instaurării și manifestării unui autentic interculturalism. A gândi și a acționa într-o maniera egalitaristă, utilizând coduri simbolice diferite prin potențarea a ceea ce numesc Bouchez și de Peretti conștiință de contrast, poate aduce chiar o însănătoșire, o revigorare a propriei culturi prin cunoașterea și acceptarea unor noi valori percepute de la o altă cultură. Valorile fundamentale ale umanității sunt asigurate doar prin prisma construcției unei lumi a egalității, dreptății și cooperării pe multiple planuri. În acest climat de acceptare a valorilor umaniste, planul cultural devine prioritar. La același nivel, și asigurarea cadrului evolutiv al societății umane are ca suport viabil și eficient trecerea deplină la promovarea calitativă a educației interculturale.

Stereotipurile

Prin stereotipuri înțelegem exprimarea unor convingeri despre coordonatele psihice și/sau comportamentale ale unor indivizi, grupuri sociale (de sex, vârstă, etnie, religie) sau procese sociale, standardizate în imagini simplificatoare, șablonizate, durabile, preconcepute care nu se bazează pe observarea directă, proaspătă a realității, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, adeseori arbitrare, fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale evaluate. Acestea sunt exprimările în planul social ale atribuirii abuzive de însușiri similare tuturor membrilor unui grup; orice stereotip reflectă o gamă incompletă de informații despre un grup particular de oameni. Fără a fi în mod univoc exact sau fals, stereotipul posedă simultan două caracteristici:

♦ simplificarea: reducerea întregului la una din părțile sale componente, prin reținerea selectivă și prea puțin fondată a însușirilor sale saliente.

♦ generalizarea: atribuirea caracteristicilor astfel reținute tuturor membrilor grupului.

Direcția generală de înțelegere a stereotipului reprezintă prin imagini (de aici și tendința de elaborare prin excursuri imagologice a subiectului) temerile fixate cu privire la producerea unui eveniment, expectanțele individuale și doleanțele indivizilor în legătură cu o situație socială sau cu o grupare umană. Odată cu generarea unor concepții stereotipe, universul de cunoaștere se limitează. Subiectul își restrânge astfel aria de acțiune și informare, fapt ce îi alterează comportamentul și îl conduce spre formularea de generalizări plecând de la aspecte particulare, nesemnificative, fixate în imaginea sa apriorică simplificatoare. Cadrul conceptual al stereotipului etnic și nu numai conturează trăsăturile cele mai vizibile ale unei anumite categorii analizate sau doar o singură particularitate dacă aceasta deține un plus de importanță în raport cu celelalte. Selecționarea însușirii proemininte și definitorii este determinată cultural; astfel, în America de nord și țările europene sunt evidente culoarea pielii, forma și mărimea nasului și a buzelor, iar în țările fundamentaliste este fundamentală religia. Adeseori, stereotipul ilustrează defectele grupului vizat, propunând un standard dublu în evaluare prin raportare la care noi suntem buni, iar ei sunt răi.

Stereotipul primește valoare lingvistică pozitivă (un avocat cu principii solide), negativă (țigaii hoți) și mixtă (profesoara fată bătrână, devotată, durdulie, cu ochelari, lipsită de cochetărie feminină) în funcție de contextul cultural. Formarea stereotipurilor este dificil de explicat. Se poate afirma însă că ele se creează ușor într-un timp relativ scurt și pot avea o gamă largă de efecte.

Stereotipurile de clasă socială

Diferențierile din această categorie sunt vizibile de la o clasă la alta. „Lumea bună” este văzută ca fiind distantă, snoabă, infatuată, condescendentă, falsă. Cei care fac parte din clasa de mijloc au drept caracteristici esențiale ambiția și munca grea, în timp ce oamenii pauperi sunt considerați, murdari, lipsiți de ambiție, nemotivați pentru muncă, needucați, rudimentari.

Devenit parte a culturii, stereotipul persistă prin trei procese:

percepția selectivă – observatorul păstrează din realitate doar aspectele identice cu stereotipul și le omite pe celelalte.

interpretarea selectivă a datelor în concordanță cu elementele stereotipului Oltenilor le place să fie șefi; chiar și între prieteni aleg locul din capul mesei.

confirmarea regulii prin excepții: Totuși, nu arată ca o domnișoară bătrână.

Între zona comicului și stereotipuri există o legătură pregnantă. Așadar, foarte multe glume și anecdote pot fi clasificate în categorii ce gravitează în jurul unui stereotip: blondele prostuțe, ardelenii molcomi, oltenii șmecheri, scoțienii zgârciți, nemții reci și tehnici, englezii flegmatici, evreii mercantili, polițiștii etc.

Influența stereotipurilor asupra celor vizați diferă în funcție de conotația lor: cele flatante sunt acceptate, cele devalorizante sunt respinse de regulă, deși există și excepții. Uneori, stereotipurile negative îi încurajează pe cei etichetați să considere însușirile stereotipurile prescripții de comportament cărora încep să li se conformeze, astfel încât stereotipul devine o profeție care se autoîmplinește.

Relația stereotipurilor cu discriminarea

Prin uzanța stereotipului, sunt determinate relațiile cu membrii out-group-ului. Cel puțin în primele momente, interacționăm cu imaginea fixată în stereotip și nu persoana din fața noastră, fapt cu atât mai nedrept față de ea cu cât corespunde mai puțin cu stereotipul. Astfel, stereotipurile pot controla comportamentele colective ale indivizilor, substituind acțiunea bazată pe cunoașterea veridică a realității cu imagini șablonizate și clișee arbitrare, constituind astfel o sursă de conflicte sociale și o frână în procesul dezvoltării sociale. Într-un proces, discriminarea socială se observă ca un efect datorat deosebirilor existente între persoane ce aparțin unor categorii diferite.

Relativismul cultural contra etnocentrismului

Relativismul cultural se situează pe o poziție bine determinată. Spre exemplu, antropologul francez, Claude Levi – Strauss, a exprimat astfel acest lucru: Relativismul cultural afirmă că o cultură nu are nici un criteriu absolut pentru a decide că activitățile unei culturi sunt „inferioare” sau „nobile”. Totuși, fiecare cultură poate și trebuie să aplice acest criteriu propriilor activități, deoarece membrii săi sunt atât actori cât și observatori.

A înțelege perspectiva unei culturi înseamnă a sonda forurile interioare ale acesteia, cu maximul de obiectivism posibil. Așadar, relativismul cultural respinge ideea că anumite culturi, inclusiv cea proprie, posedă un set de reguli absolute după care se pot judeca alte culturi. Fiecare cultură are un set de norme particulare specifice. Absolutizarea, supraevaluarea relativismului cultural prezintă efecte negative, atât în plan metodologic, cât și în plan etic. În plan metodologic, efectul ar consta în faptul că fiecare cultură va fi apreciată numai din perspective propriilor standarde și orice fel de comparație interculturală nu ar mai fi posibilă și nici justificată. Din perspectiva abordărilor etice, a absolutiza relativismul cultural semnifică acordarea de valoare adăugată oricărui fapt cultural și oricărui tip de comportament, întrucât ar trebui să considerăm toate culturile echivalente moral. Prin tematica acestei abordări a subiectului, putem lipsi de vină evenimente dramatice precum holocaustul, etnocidul, rasismul, etc., întrucât toate practicile culturale comportă aceeași demnitate, și deci ar trebui tolerate.

Antropologii culturali se exprimă împotriva acestor practici, considerând că schimbările trebuie să vină din interiorul culturii respective și nu din exterior. Cu trecerea timpului, cercetările de teren s-au dezvoltat, a reieșit faptul că fiecare cultură are o valoare proprie care trebuie interpretată în mod științific, obiectiv, distanțată de atitudinile personale subiective. Părintele antropologiei moderne, Franz Boas, a fost cel care a emis această ipoteză. Prin relativism cultural, el înțelege un fapt cultural care trebuie analizat din interiorul contextului cultural din care face parte, ci nu din punctul de vedere al observatorului. Termenului de etnocentrism a fost utilizat de H. G. Summer (1907) pentru a evidenția un comportament colectiv care consta în respingerea formelor culturale diferite față de cele ale propriei societăți. Prin faptul ca el își situează propria teză pe o treaptă superioară și prin ideea că propria cultură merită să fie poziționată cât mai sus în detrimentul altora se adduce în discuție termenul de etnocentrism. Această reacție este determinată de atitudinile neîngăduitoare față de celălalt sau față de alte culturi. O alta cauză este reprezentată de faptul că majoritatea oamenilor sunt formați într-o singură cultură, pe care nu o abandonează niciodată. În altă ordine de idei, etnocentrismul se poate asocia cu rasismul, credința că anumite grupuri culturale sunt genetic superioare altora. Prin intersectarea cu alte culturi, conștientizăm că suntem surprinși (dezgust, dezaprobare) – semn că s-a apelat la comportamentul etnocentric. În consecință, dacă distanța dintre culturi este mai mare, și comportamentul etnocentric este mai puternic, de aceea, este evident faptul că trebuie să renunțăm la aprecieri sau judecăți de valoare atâta timp cât nu avem date despre modul cum funcționează culturile respective.

Fiecare cultură are valori specifice care trebuie îmțelese în mod științific. Pe măsură ce cercetările de teren au evoluat, s-a evidențiat faptul că fiecare cultură are o valoare specifică care trebuie înțeleasă în mod științific, obiectiv, detașată de atitudinile personale subiective. Pentru a putea înțelege o cultură, trebuie să abordăm perspectiva interioară și nu cea obiectivistă folosită în științele naturii, în care cercetătorul este observatorul exterior. Relativismul cultural nu acceptă ideea că anumite culturi, inclusiv cea proprie, dețin un set de reguli după care se pot judeca alte culturi. Fiecare cultură are un set de norme caracteristice specifice. Absolutizarea, supraevaluarea relativismului cultural are însă consecințe negative, atât în plan metodologic, cât și în plan etic. În plan metodologic, efectul ar fi că fiecare cultură va fi evaluată numai în termenii propriilor standarde și orice fel de comparație interculturală nu ar mai posibilă și nici justificată.

Potrivit unei abordări etice, absolutizarea relativismului cultural ne pune în situația de a echilibra și aprecia orice fapt cultural și orice tip de comportament, întrucât toate culturile ar trebui considerate echivalente din punct de vedere moral. În acest fel, putem ajunge să înlăturăm orice semtiment de culpabilitate în ceea ce privește holocaustul, etnocidul, rasismul, etc., întrucât toate aceste poartă aceeași demnitate, și deci ar trebui tolerate.

Potrivit concepțiilor susținute în antropologia culturală, schimbările trebuie să vină din interiorul culturii respective și nu din exterior.

2.3.Tendința de idealizare a autoimaginii și diferențierea de ceilalți

Cu toate că atunci când vorbim despre stereotipuri tindem să le considerăm principii fixe, dar, și aceste se pot schimba în timp, odată cu mentalitățile. Spre exemplu, în 1992, românii erau priviți în mod negativ, însă și-au păstat si unele însișiri pozitive – ospitalitatea și cumsecădenia –o însușire negativă care a devenit pozitivă este hărnicia, pe care celelalte etnii nu-l recunosc. Dacă în 1992, romii aveau o autoimagine negativă, astăzi ei au o autoimagine mult pozitivă, incluzând însușiri esențiale – curățenia, hărnicia, cinstea, ospitalitatea – pe care celelalte etnii nu le recunosc. În acest sens, atitudinile se concentrează pe așa-numitul favoritism de grup, pe o pozitivare reactivă a autoimaginii în contextul dezbaterilor legate de situația și comportamentul lor social sau de expresia unei dezirabilități sociale? Strategiile pe care romii le-au dezvoltat în ultimii ani exhibă nevoia de stimă și de identificare: ei părăsesc grupul cu statut social scăzut – propriul grup –, prin mobilitate socială, redefinesc criteriile de comparație in-groupout-group, astfel încât propriul grup să fie valorizat – în special privind statutul lor economic –, dar nu intră într-o competiție socială prin acțiuni colective; există o dezbinare mai mare a romilor (17,6%), recunoscută atât de ei, cât și de celelalte etnii (români: 14,1%, români din Transilvania: 16,8%, maghiari: 14,6%). Se remarcă interesul etniilor minoritare pentru prezența coetnicilor în structurile de autoritate, exprimând ideea că aceștia ar putea să contribuie la îmbunătățirea situației lor, mai ales în cazul romilor, care manifestă în același timp și un grad mai ridicat de suspiciune (răspuns: doar în tine trebuie să ai încredere – români: 78,8%, maghiari: 79,4% și romi: 94,3%). În vederea sensibilizării față de ideea de participare și parteneriat și a încercării de punere a ei în practică, cunoașterea imaginii pe care fiecare etnie o are despre sine și despre alții, ca și cunoașterea imaginii pe care majoritatea o are, sunt necesare pentru structurarea unor strategii care să echilibreze frustrările, favoritismul de grup, iluziile psihosociale. În același timp, este necesară mobilizarea liderilor minorităților – mai ales în cazul romilor – spre dezvoltarea unor relații nonconflictogene cu majoritatea și între ele, bazate pe strategii raționale și pe definirea interesului comun. Diferiți factori contribuie la stabilirea acestor strategii. Cei mai mulți dintre acești factori țin de istoria negativă a unor relații sau de ignorarea reciprocă, alții țin de dimensiuni ale prezentului: sărăcia, polarizarea socială, influența experiențelor din alte țări și dezbaterile în contexte extranaționale, lipsa unor proiecte pe termen scurt, mediu sau lung etc.

2.4.Percepțiile culturale ale membrilor majorității și stereotipurile etnice

Pe lângă crearea unei imagini individuale, salientă a identității, (neasumată însă de toți membrii societății românești), etnia română apare în ipostază colectivă, ca popor, cu o identitate bine conturată, în contextul comparației cu alte etnii. Este un alt emeplu concludent al tendinței de idealizare a autoimaginii, creată prin diferențierea față de ceilalți. Există o categorie foarte largă de bancuri, în care se imaginează situații pline de originalitate, însă pur fictive – care se bazează pe „concursuri” între etnii, în scopul de a ușura paralela dintre români și alte nații și a demonstra superioritatea noastră în detrimentul acestora. Superioritatea noastră se justifică, la nivelul imaginarului popular, prin calitățile deosebite, ieșite din comun ale românilor. Sau – există și alte situații – când românii dețin un mare talent pe axa defectelor (defectele dominante sunt hoția, corupția etc.).

2.4.1.Stereotipuri etnice în bancurile politice

Unul dintre mijloacele prin care se pot surprinde aspecte ale identității este bancul politic din perioada comunistă. Bancurile din această perioadă constituie un fel de discurs mascat, mai mult sau mai puțin, cu accente violente, fiindcă prin ele se exprima ura oamenilor față de rânduiala care le era tuturor străină, față de nedreptate și, nu în ultimul rând, față de prostia celor care credeau că stăpânesc și cârmuiesc fără să știe să o facă..

Criteriul regional este cel care surprinde identitatea în banc. Cei care au aceeași naționalitate ca și noi, chiar aparținând unor alte regiuni, sunt receptați diferit de microgrupul considerat în dimensiunea criteriului regional și, la fel ca și în cazul lui Bulă, ei beneficiază de un tratament oarecum îngăduitor, rareori fiindu-le rezervate atitudinile extreme. Apariția stereotipurilor regionale este determinată de explicații de ordin istoric. Pentru o perioadă destul de lungă, cele trei provincii istorice au fost separate, fiecare provincie creându-și imagini specifice despre celelalte. Înfăptuirea Unirii de la 1918 a facilitat contacte din cele mai diverse, fapt ce nu a rămas fără consecințe în mentalul popular. Cei proveniți din alte regiuni, aflați acum „mai aproape”, ajunși în mijlocul altui grup regional, manifestă anumite reacții: Dacă în secolul XIX și la începutul secolului XX, victimele bancurilor de la noi erau mai degrabă grecii, armenii, sârbii, turcii, maghiarii și, în special, țiganii, umorul regional apare cu adevărat abia după 1918 și evoluează destul de rapid, mai ales în comunism, ca un fel de contracurent la încercările de uniformizare ale statului național. În mod evident, noii veniți vor fi văzuși prin prisma altor criterii, totul fiind o modalitate de justificare a identității grupului, un mod de protejare a propriei identități. Ulterior, comunismul, prin transferurile masive de populație, prin industrializare, introducerea serviciului militar obligatoriu, sistemul repartițiilor – a creat noi contexte de interacțiune a microgrupurilor regionale: Perioada comunistă este și «epoca de aur» a bancurilor cu stereotipuri regionale. Crearea orașelor industriale, tabere de muncă, migrație controlată, fuga de colectivizare, deportarea bănățenilor în Bărăgan, pușcării, canal, generalizarea și obligativitatea unor forme de învățământ, navetiștii… Toate sunt contexte ideale pentru comunicarea diferențelor și proliferarea umorului etnic și regional.

Anii de comunism au avut parte de o caracterizare a unui amestec al populației rezultată din toate cele trei provincii istorice, fapt care a permis sporirea numărului de stereotipuri regionale și generalizarea acestora. În această măsură, românii și-au permis să utilizeze diferite etichete, să-i califice pe ceilalți așa cum se cuvine sau cum cred ca se cuvine. În acest fel se explică modul cum s-au format și au supraviețuit stereotipurile regionale, în speccial stereotipurile despre olteni, moldoveni, ardeleni. Pentru a exemplifica un caz special al stereotipurilor regionale aducem în lumină stereotipurile despre bucureșteni, despre mitici (acestea din urmă având origine livrescă, intrând însă în folclor, unde sunt integrate în noi contexte). Românii, ca nație, apar în contexte care facilitează comparația cu alte nații, pe plan ideologico-politic, surprinse în perioada comunistă. În ceea ce privește comunismul românesc, cu toate nedreptățile pe care le implica – glorificarea clasei muncitoare și modul greșit de a întelege noțiunea de muncă, neajunsurile, cenzura, securitatea etc., a fost interpretat de români ca fiind cel mai nociv. Privit din punctul opus al imaginii identității românești în perioada comunistă aducem în discuție imaginea încântătoare a Occidentului. Străinul este văzut ca fiind aproape exclusiv fericit. Constatăm că bancurile nu dezvăluie trăsăturile de caracter ale acestuia, ci apare doar o definire a spațiului politic. Astfel, americanii sunt văzuți cu ochi răi nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce nu sunt: nu sunt comuniști. Alteritatea nu se conturează foarte bine, devine doar un termen de opoziție, superior, dominat de identitate.

2.5.Rolul social al comicului în snoavă și banc și alteritatea

Prin aplicarea criteriului etniei, alteritatea este surprinsă în cel mai pur mod cu putință. Prin urmare, cele mai pregnante imagini ale alterității sunt, ca și în cazul snoavei, imaginea evreului și imaginea țiganului; stereotipurile referitoare la aceste etnii sunt însă reformulate și adaptate la noile realități. Construcția snoavei se diferențiază, însă, de construcșia bancului, iar adevărul pe care acestea le înglobează sunt cu totul altele. În ceea ce privește bancul, legătura cu evreul real este din ce în ce mai scăzută pentru că, după cum am arătat mai sus, cea mai mare parte a evreilor nu mai sunt în România. Însă, defectele din snoave sunt evidențiate prin banc și bănuim că sunt mai numeroși cei care știu bancuri cu tentă antisemită decât românii care au avut un relații cu reprezentanți ai neamului evreiesc. Și în bancurile cu țigani sunt ilustrate aceleași caracteristici create de gândirea populară, ilustrate și în snoavă. În aceeași măsură, personajele bancurilor aparțin și altor naționalități precum: neamțul, rusul(o ipostază aparte: sovieticul), ungurul etc.

Îndreptându-ne atenția către un orizont extins al comicului, observăm că această categorie are în vedere și etniile cu care românii vin în contact foarte rar și față de care nu se poate pune problema acceptării sau respingerii în viața reală. Universurile culturale din țările respective le sunt bine cunoscute românilor datorită mijloacelor de comunicare în masă, ceea ce face ca respectivele popoare să pară din imediata vecinătate. Este vorba despre o apropiere mentală, care justifică reacția în fața a ceea ce li se întâmplă. În cazurile acestor popoare, personajul care poartă toate defectele concetățenilor săi nu primește un nume, nici o descriere fizică, bancul oprindu-se la dramatizarea defectului. Această schematizare extremă este un indiciu pentru faptul că românii nu cunosc foarte bine nația ridiculizată. În lipsa contactului permanent, personajele țintite de ironie sunt abstracte, existând strict prin defectul întruchipat. Astfel, albanezii ajung să reprezinte imaginea sărăciei; atitudinea nepăsătoare a lordului englez (pe care românul nu o cunoaste decât din surse livrești, din mass-media sau prin import de bancuri) este satirizată și văzută ca un mod de a evidenția prostia, bancurile cu scoțieni ridiculizează o trăsătură de caracter, și anume zgârcenia etc. La nivelul bancului, românii au împrumutat din fictiv stereotipuri privitoare la popoare cu care nu au avut niciodată o legătură directă (de exemplu, stereotipurile privitoare la scoțieni și somalezi) sau au împrumutat direct bancuri despre aceste naționalități (categoria bancurilor de import).

Prin intermediul snoavei și bancului se vizează o restabilire a ordinii etice a unei anumite comunități, cu alte cuvinte, atât snoava, cât și bancul servesc procesului de enculturație, adică procesului prin care un individ deprinde în mod corect cutumele și valorile grupului de care aparține. În acest sens, snoava și bancul se ajută de contraexemplu: printr-o întâmplare negativă, de încălcare a normei, se învață sau se reînvață regulile. Snoava și bancul îndeplinesc aceste misiuni, dar perioada de timp si mediul de circulație diferă. Snoava își are radacinile în perioada mai veche, iar bancul este specific perioadei contemporane. Din punct de vedere topografic,snoava este definitorie pentru spațiul rural și derivă din realitățile respective, pe când bancul este o specie caracteristică spațiului urban. Cu toate acestea, evoluția realităților sociale a favorizat apariția unor intruziuni în ceea ce privește mediul de circulație al celor două specii; țăranul, care din motive social-politice s-a mutat în oraș, și-a luat cu el propriul „bagaj cultural” (din care este posibil ca la un moment dat să fi făcut parte și spunerea snoavelor), iar după un anumit interval de timp, a preluat de la locuitorii mediului citadin obiceiul spunerii bancurilor.

Prin conturarea unor perspective de interpretare asupra celor două specii folclorice, putem observa o evoluție atât în ceea ce privește conturarea imaginilor identității și a alterității, cât și în ceea ce privește valorile pe care aceste două specii le reflectă și la care aderă etnia română. Pe parcursul acestei lucrări, am relevat câteva etape în evoluția snoavei, ca specie a literaturii populare și am surprins modul cum această evoluție a influențat și reformularea raportului dintre identitate și alteritate. Ne-am referit la „o primă generație” de snoave, și anume la snoavele al căror personaj principal este Păcală – în care este ușor notabilă influența basmului (lucru vizibil și la nivelul structurii narative), Păcală preluând trăsăturile speciale ale eroului din basm, creându-se astfel o imagine idealizată a identității – reprezentat de sat. Identitatea se trasează prin notarea diferențelor față de așa-numitele pseudo-alterități (antagoniștii în aceste snoave sunt cel mai adesea boierul și preotul).

Putem vorbi despre o diferențiere în evoluția snoavei. Așadar, o „a doua generație” de snoave cuprinde operele în care identitatea se definește în raport cu alte etnii. Dacă snoavele cu Păcală se restrâng la nivelul satului, snoavele din a această a doua categorie au drept referință etnia română, spațiul de desfășurare fiind mai extins (cuprinzând drumul, târgul, orașul), populat și de reprezentanții altor nații (bulgarul, evreul, sârbul etc.), care reprezintă imagini ale alterității radicale. Structura narativă a acestor snoave este micșorată, nemaifiind prezent elementul fabulos. Astfel, Păcală este înlocuit de personaje-exponent, care nu reprezintă altceva decât imagini ale identității și ale alterității, în conformitate cu criteriului etniei (românul, sârbul, neamțul). Imaginea idealizată a identității se șterge treptat, luându-i locul o imagine ce este considerată obiectivă: românul se prezintă ca fiind inteligent, cinstit, chiar victimă a înșelăciunilor celorlalți, dar are și defecte, pe care nu se rușinează a le arăta (lene, hoție etc.). Românul prezintăo atitudine intoletantă față de celelalte etnii, acesta fiind tentat să le sublinieze defectele și foarte rar să le dezvăluie vreo calitate. O „a treia generație” de snoave este reprezentată de snoavele de dimensiuni mai reduse (asemănătoare cu bancul din punct de vedere al structurii), majoritatea situate în spațiul citadin. În acest fel se schițează opoziția țăran-orășean (micro-grupuri din cadrul aceleiași identități etnice). Țăranul este derutat de noul mediu și se străduiește să conserve valorile grupului din care provine, uzându-l pe orășean drept termen de comparație în sens inferior.

2.6. Stereotipiile etnice în evoluția de la snoavă la banc

Prin detașarea de o imagine deja conturată în snoavă și schimbarea adoptată în banc, este evidentă trecerea de la o specie la alta. Astfel, trecerea de la snoavă la banc se realizează în momentul în care țăranul mutat la oraș sau urmașii săi părăsesc tradițiile, lucru ce ncesită și abandonarea unor forme de manifestare culturală ale acestei imagini. În urma acestui proces de transformare, orășeanul devine un simbol al snoavelor mai noi, luând naștere astfel Bulă, personaj din zona urbană, care, prezintă calități, dar și defecte. Cu toate acestea, Bulă nu este un erou creat după chipul și asemănarea poporului, un prototip. El este, mai degrabă, o autoimagine critică. După cum am afirmat, bancurile despre Bulă sunt un produs al comunismului, un rezultat al procesului nerealizabil de creare a „omului nou”. Schimbările politice din spațiul românesc au determinat schimbări în ceea ce privește percepția propriei noastre identități. Un exemplu elocvent în acest sens este Unirea de la 1918. După această dată apar bancuri despre locuitorii celor trei provincii istorice românești („ciondăneala provinciilor”), care se privesc reciproc prin prisma unor defecte variate, atitudinea lor fiind rezultată din nevoia de legitimare a identității propriului grup, în condițiile social-istorice care reclamau o „uniformizare” a populației. Reacția celor din provincie a apăut negreșit – luând naștere personajul Mitică. O altă categorie de bancuri este reprezentată de bancurile de import. Românii preiau din imaginarul colectiv, existent la nivel global, stereotipuri despre diferite naționalități, inclusiv despre comunitățile etnice cu care nu au avut legătură directă (somalezii, scoțienii, arabii etc.). Aceste imagini sunt motivate atât prin nevoia de divertisment, cât și prin nevoia de întărire a propriilor calități (noi nu suntem săraci ca somalezii, nici zgârciți ca scoțienii etc), deci ne intensificăm identitatea cu trăsăturile pozitive.

Referitor la mijloacele operaționale ale celor două specii foclorice, am arătat că actul desfășurării lor vizează conturarea și păstrarea identității grupului. În cazul snoavei, scopul este obținut în mod eficace și direct, mesajul snoavei, moralizator, fiind transmis în mod vizibil și uneori chiar spus clar de narator (de exemplu, atunci când acesta laudă un personaj care a sancționat hoția sau avariția). În cazul bancului, caracterul de divertisment este mai important decât cel moralizator, astfel că, transmiterea valorilor se va face în mod implicit (categoria de care se râde este valorizată negativ), una dintre funcțiile bancului fiind funcția de coeziune a grupului. Componenta axiologică este una semnificativă în ceea ce privește identitatea, iar din analiza snoavei și a bancului putem observa că acestea se păstrează de-a lungul timpului, în linii mari. Cum se văd românii pe ei înșiși, așa cum rezultă din analiza snoavei? Inteligenți, credincioși („creștini”), muncitori ai pământului, disprețuitori ai altor ocupații, inventivi, hoți, duali. Din snoavă, putem surprinde trăsăturile caracteristice ale țăranului român. Născându-se în mediul rural, snoava descrie realitatea și mentalitatea specificălocuitorului de la sat. Acesta se caracterizează prin credință (mai puțin prin limbă; aproape toți străinii care sunt descriși în snoave sunt sancționați pentru accentul sau greșelile de vorbire săvârșite), prin ocupațiile sale (în principal legate de agricultură) și printr-o varietate de trăsături pe care țăranul le dobândește. Observăm că, în general, calitățile pe care și le atribuie țăranul domină latura spirituală și o latură contemplativă a acestuia.

Românul crede despre sine că este înzestrat cu deosebire calități intelectuale. Însă, țăranul, cu un spirit lucid se autoironizează. De aceea, țăranii caer apar în snoave, fie că se numesc Păcală, fie că nu au nume sunt interpreții unor situații în care demonstrează atât prostie, cât și inteligență, în care sunt păcăliți și păcălesc. Românul nu este surprins în concursuri de natură militară, nu implică forță fizică (decât în cazuri rare, unde,în majoritatea cazurilor, rezolvarea este determinată de inteligență), nu țin de statut, de avere sau de influență (snoava nu prezintă țărani lăudăroși că sunt mai bogați decât un rival, nici înfruntări în urma cărora învingătorul să se laude cu forța fizică).

2.6.1.Imaginea despre propria etnie – crearea de șabloane culturale

Principalele însușiri ale românilor care reies din analiza bancului și snoavei sunt inteligența, inventivitatea, dualitatea și hoția. O altă schimbare observabilă în trecerea de la snoavă la banc este imaginea „omului așezat”, cumpătat, care în banc dispare aproape total. Peste peisajul de bază se înalță ceea ce în snoavă era doar in nuce, și anume imaginea omului descurcareț și hoț, cel care, prin rapiditate, prin întâmplare și prin noroc, izbutește să dobândească un folos material. Trecând de la snoavă la banc, se poate observa o schimbare a raportului dintre individ și grup, imaginile identității și ale alterității conturându-se în funcție de acest raport. În timp ce în snoavă omul era văzut în centrul comunității din care făcea parte (satul), în banc se constată o existență aproape nulă a omului. Bancul surprinde valorile, dar nu și locul în care acestea se desfășoară. Surprinde individul într-o societate dominată de atomi, în care relațiile dintre oameni sunt din ce în ce mai slabe și în care locul său nu mai este clar. În banc putem observa cu ușurință o lume în care domină oameni diferiți, iar fiecare om își caută locul său, raportându-se în mod constant la ceilalți.

În banc se remarcă o încercare de măsurare a forțelor mentale. Personajele din bancuri trebuie să își arate inteligența și abilitățile. Bancul persistă pe această idee, și anume demosntrația românului că este inteligent. În primul rând, este vorba despre personajul Bulă, care este descris în înfruntări intelectuale din care iese victorios mai mult din întâmplare decât prin adevăratele sale însușiri intelectuale. Prin intermediul bancurilor de natură comunistă, eroul, adică românul, se definește ca fiind cetățean, supus al regimului. În bancurile post-revolutionare întâlnim adesea românul, în competiție directă cu ceilalți (nu întotdeauna competițiile sunt intelectuale, dar rezolvarea propusă de român este mereu una formisabilă, lucru care face ca atenția să fie atrasă tot de capacitățile sale intelectuale).

Râsul predomină în cele două specii – snoava și bancul. Alteritatea este negată și afirmată simultan prin intermediul acestor două specii literare. Râsul împreună cu cineva conturează identitatea și fixează unitatea unui grup, pe cand râsul de cineva conturează alteritatea, pentru că cel care e subiectul satirei sau al ironiei este un altul.

CAP. 3 CONTEXT CULTURAL ȘI MULTICULTURALISM CIVIC

3.1. Termeni de izolare sau segregare a grupurilor minoritare

Distincția dintre noi și ceilalți este puternic resimțită, în toate sensurile, în bine sau în rău. Părerea „tradițională” a românilor despre ceilalți se înfățișează sub o lumină când ia forma uneia pozitive. Alteritatea negativă se identifică pentru societatea românească în trei dosare sensibile: romii, maghiarii și evreii.

Atunci când celălalt se află în interiorul cetății, el oferă adesea mai multe trăsături de alteritate și stimulează în mai mare măsură tot felul de neliniști decât celălalt din afară. În cazul lui, procesul de mitificare merge foarte departe. Este ceea ce s-a petrecut și continuă să se petreacă în mediul românesc cu trei etnii specifice: romii, maghiarii și evreii. Anchetele întreprinse după 1989 dovedesc că mai ales asupra lor se proiectează, în proporții diferite, frustrările și temerile populației majoritare.

Stereotipiile funcționează în formarea imaginii celuilalt. În țara noastră românii indiferent de zona unde trăiesc, ca și maghiarii de altfel, cred despre rromi că sunt murdari, leneși, hoți, dezbinați și înapoiați. Lista atributelor negative continuă, chiar dacă procentele sunt ceva mai mici: delăsători, ipocriți, proști, ostili, superstițioși. Singurele calități amintite cât și de cât sunt ospitalitatea, cumsecădenia, hărnicia și religiozitatea.

Pe de altă parte, percepția rromilor despre ei înșiși vorbește parcă de cu o altă realitate decât cea menționată mai sus. Ca și românii se cred că sunt primitori și cumsecade, în timp ce alte însușiri relevante ale membrilor etniei sunt hărnicia, inteligența și faptul că te poți baza pe ei. Singura dificultate asumată conștient și în proporție semnificativă este sentimentul de dezbinare.

3. 2. Problema rromilor și stereotipiile etnice conflictuale

Persistența unei stări conflictuale în care tensiunea dintre populația minoritară și cea majoritară este generată de stereotipuri și prejudevvăți, spre exemplu, unul dintre stereotipurile care alimentează această stare de tensiune este cel potrivit căruia cea mai mare parte a populației majoritare crede în existența unei permanente stări conflictuale legate de prezența rromilor. Potrivit unui ,,sondaj publicat de Alina Mungiu în Românii după ‘89, aproximativ două treimi din români nu îi agreează pe rromi. Procentul, deosebit de ridicat, pare a defini o adevărată problemă și oferă toate ingredientele unui mit politic.”

Nesiguranța traiului zilnic și deteriorarea imaginii țării sunt chestiunile care plasează populația rromă într-o lumină nefavorabilă. Aceștia declanșează teamă îndeosebi prin ponderea lor demografică, mai recent și economică, în sensibilă creștere. Numărul lor, oficial de ordinul sutelor de mii, este amplificat de opinia publică la milioane. Unele proiecții prevăd chiar și momentul când, dată fiind natalitatea ridicată a unora și foarte scăzută a altora, rromii vor ajunge majoritari în România. Astfel, stereotipul potrivit căruia țiganul face parte dintr-o categorie primitivă dă naștrere unui sentiment de superioritate culturală al populației majoritare față de cea minoritară. Cu toate acestea, se naște și o anume candoare generală și umanitară, chiar și niște tendințe de impunerea a fenomenelor culturale, în fața unui amestec de ostilitate și teamă.

3.3. Ostilitatea etnică față de populația maghiară

Pe de altă parte, populația maghiară a intrat în sfera opiniilor nefavorabile a unei treimi dintre români. Și aici, opiniile extreme capătă dimensiuni mitice și ating o intensitate de manifestare a unei adevărate probleme. Evident, istoria își are partea ei de responsabilitate: discriminarea românilor și atitudinea disprețuitoare față de ei în Ungaria dinainte de 1918 ca și dramaticele evenimente consecutive cedării Ardealului de Nord în 1940 nu au putut să nu marcheze conștiința românească. În rest însă, resentimentele sunt bine întreținute politic și sistematic amplificate ( de ambele părți). Explicit sau implicit, pericolul unguresc a oferit un alibi regimului Ceaușescu și, nu în puține ocazii, guvernanților de după 1989. Eșecurile autohtone, cu origine pur românească au fost devansate de către amenințări iluzorii față de care populației majoritare i se cere să fie solidară și să depășească dificultățile pasagere. Prejudecățile românilor față de modul în care populația maghiară ne afectează pe plan internațional sunt în permanență afectate. Pe de altă parte, iredentismul ungar amenință să desprindă Transilvania de corpusul țării.

Ar fi naiv să considerăm că nu există și elemente reale la baza acestei construcții mitice. Propaganda unor cercuri maghiare cu accente antiromânești și rumoarea alimentată mereu în jurul Transilvaniei nu țin exclusiv de imaginar. Mitul începe însă acolo unde Ungaria devine piesă dominantă căreia i se subordonează toate evoluțiile românești majore. Ea face figură de mare putere – ceea ce, evident, nu este – capabilă de a surclasa o țară ca România, de două ori mai întinsă și mai populată. Transilvania, prezentând ea singură împreună cu Banatul o suprafață superioară Ungariei și o populație românească net majoritară, apare în acest context ca o entitate amorfă, susceptibilă de a fi extrasă din ansamblul național românesc. Până și istoria românilor a ajuns să fie concepută în așa fel, încât să nu se cedeze punctul de vedere unguresc sau să nu se afirme nimic ce ar putea avantaja Ungaria (chestiuni precum continuitatea, istoria Transilvaniei sau raporturile dintre teritoriile românești și unirea lor nu mai pot fi abordate cu seninătate profesională din motive strict „ungurești”). Și astfel, pentru a nu pierde în fața Budapestei, românii se așează de bună voie la remorca Ungariei, devenind dependenți de tot ce se întâmplă și se spune acolo. Ieșirea din mitologie presupune conștientizarea faptului că destinul României, bun sau rău cum va fi, se află în mâini românești, supraestimarea adversităților fiind o scuză comodă, dar care nu rezolvă decât, cel mult, interese politice de moment.

3. 4. Evreii și stereotipiile etnice

Din punct de vedere al adversității, evreii stau acum într-o poziție ceva mai bună. Doar 13% dintre români potrivit răspunsurilor unui sondaj, par a fi antisemiți. Puțin, dacă ne referim la psihoza „țigănească” sau „ungurească”, suficient totuși, ținând seama de faptul că astăzi în România, minoritatea evreiască este extrem de redusă numeric. Se combină în acest caz dimensiunea „arhetipală” a antisemitismului , reminiscențe ale unei istorii încheiate dar recente, ca și tradiționalele acuze aduse marii finanțe internaționale și, în genere, influenței evreiești în politica mondială.

Antecedentele culturale plasează într-o lumină mitică raporturile istorice dintre români și evrei, în ambele sensuri. Pe de o parte, unii autori, de regulă evrei, pun în evidență o întreagă tradiție de antisemitism românesc, potrivit căreia, de pildă, uciderea creditorilor, levantini în noiembrie 1594, act declanșator al rebeliunii antiotomane a lui Mihai Viteazul, se constituie pur și simplu în pogrom antievreiesc. I se reproșează apoi României neacordarea cetățeniei române evreilor până după primul război mondial, atitudine care ar denota un antisemitism financiar. Autorul consideră România, printre țările de avangardă profesând un antisemitism de stat sistematic. În sfârșit, se insistă asupra valului de antisemitism din prejma celui de al doilea război mondial, masacrelor din vremea dictaturii legionare și genocidului (parțial) imputabil guvernării Antonescu.

,,Pe de altă parte, la cealaltă extremă, dintr-o perspectivă naționalist – românească, așezarea evreilor în secolul al IX lea, îndeosebi în Moldova, apare ca o adevărată invazie, neacordarea cetățeniei reprezentând o minimă măsură de protecție a organismului național. Oricum, nici vorbă nu ar putea fi de vreun antisemitism românesc. În ce-l privește pe Antonescu , departe de a-i fi exterminat, el i-a salvat pe evreii, care n-au cunoscut România soarta coreligionarilor din Germania sau chiar din Ungaria.” Din contră, li se reproșează evreilor atât îmbogățirea fără scrupule pe seama românilor – în acest sens, pofta de câștig a arendașilor evrei a putut fi considerată drept primă cauză a răscoalei din 1907 – cât și lipsa de patriotism, neaderarea la ideea națională românească.

Este de remarcat și entuziasmul cu care evreii basarabeni i-au primit pe invadatorii sovietici în 1940 (justificare a represiunilor ulterioare), după cum evreii sunt făcuți în mare măsură vinovați, alături de unguri și de alți alogeni, de instaurarea comunismului în România și de faza cea mai dură a terorii staniliste. Idee pe care Iosif Constantin Drăgan o exprimă în cuvinte puține și lipsite de nuanțe: „cum erau Ana Rabinovivi-Pauker, Leonte Răutu (Rotmann), Mihail Roller, Silviu Brucan, Teohari Georgescu, Laszlo Lukacs (Vasile Luca) sau bulgarul Borilă etc. (…)”. Departe de a fi persecutați, evreii ar fi răspuns, așadar, printr-o răzbunare meschină ospitalității românești.

Este dificil să păstrezi dreapta ca măsură într-un domeniu atât de delicat și atât de tentant de tentația mitologizării. Pe de o parte, nu se poate nega existența unui antisemitism românesc sau poate mai corect spus și pe plan mai larg, perceperea evreului ca entitate investită cu un puternic grad de alteritate; într-un evantai de altfel foarte larg: de la antisemitismul financiar și violent până la o notă de înțelegere și chiar simpatie, dar oricum față de un „celălalt” cantonat într-o poziție distinctă. Pe de altă parte, toate aceste atitudini își au resursele în ciclurile din istorie și nu din vreo anume predispoziție românească. A intrat în joc un mecanism care a funcționat și funcționează pretutindeni în lume (inclusiv în Israel, dovadă problema arabă). Istoria dovedește cât de dificilă este armonizarea unor comunități, diferite prin origine, limbă, religie și cultură. S-a văzut ce s-a întâmplat în Bosnia, unde, privită de departe, diferența părea minimă. Este greu de spus unde se situează pragul de toleranță, există în fond chiar antisemitism chiar fără evrei (cum se întâmplă azi în România). Faptul în sine disfuncționalității rezultate din întrepătrunderea unor comunități distincte trebuie însă luat în considerare.

3. 5. Germanii și stereotipiile etnice

,,Germanii reprezintă etnia a cărei plecare este regretată de toate celelalte etnii alături de care au trăit timp de secole. Oricâte disensiuni ar purta cu ei românii și maghiarii, și unii și alții se întâlnesc, în fond, în același regret în fața plecării sașilor și șvabilor de lângă ei.”

Cauzele „dezrădăcinării germanilor din România sunt multiple. Cu siguranță se poate spune că în cele mai multe cazuri nu a fost vorba de plecări forțate; în fond germanii noștri au plecau spre rude, spre prieteni, în mare spre pământul strămoșilor lor – mai bine spus spre țara strămoșilor dinaintea strămoșilor care-și aleseseră altă țară. Pe de altă parte, oricând se poate demonstra că plecarea a fost, totuși, forțată: forțată de insecuritatea păstrării coordonatelor tradiționale ale etniei și de o depreciere constantă a vieții. Când o duci din ce în ce mai rău aici, când ai putea s-o duci din ce în ce mai bine acolo, fiind și într-un caz și în altul pe tărâmul limbii tale (chiar dacă nu acasă), nu prea ai de ales. Există și continuarea optimistă a acestui gând: cândva ei se vor întoarce, atunci când aici va fi zi după zi mai bine. Va mai dura ceva până atunci probabil.”

Ce a rămas în urma lor, ar fi iarăși multe de discutat. La prima vedere, au mai rămas câteva obiceiuri folclorice, bune pentru uzul televiziunilor, la emisiunile de limba germană sau la programele de știri. Au rămas cu siguranță multe case goale.

Automatismele raportării la anumite clișee vor rămâne atât timp cât vorbim despre stereotipii etnice. Oricât de puțini (sau de mulți) germani vom avea în jurul nostru: semnele trecerii lor pe lângă noi, automatismele raportării la neamțul clișetizat (blond ochelarist, ordonat, muncitor, bun familist și prezent la biserică duminica ș.a.m.d) așa cum au rămas întipărite în memoria comună a noastră, a celorlalte etnii și în amintirile noastre frumoase, câte vor mai fi.

3. 6. Favorizarea dezvoltării identităților specifice și comunicarea interculturală

Identitatea poate fi văzută ca reprezentând un echilibru complex între componentele generalului și ale individului. Societățile își imaginează permanent propriile lor reprezentări globale, idei-imagini în jurul cărora se fixează o identitate, își percep propriile lor diviziuni, se legitimează, elaborează modele formatoare pentru membrii lor și desemnează pe plan simbolic dușmani, mobilizează energii și pun în reprezentare solidarități. Mecanismele care cinduc la formarea „imaginilor” sunt descifrate și analizate de imagologi. În sens larg ea se ocupă cu studiul reprezentărilor realității prin intermediul imaginilor mentale dar ți de analiza imaginilor pe care grupurile/popoarele și le fac unele despre altele sau despre ele însele.

,,Cuvântul imagine are mai multe înțelesuri. Cel mai larg se referă la orice cunoaștere a unor obiecte sau fenomene. În acest sens, și percepțiile sunt imagini. Cel mai frecvent, termenul se atribuie reprezentărilor, prin care se înțelege „modelul interiorizat” al obiectelor sau fenomenelor. Ele au la bază percepții sau fragmente, elementele ale unor percepții trăite anterior.”

Așadar, prin a imagina și contura percepții, nu înseamnă reproduceri obiective, fidele ale datelor perceptive, constituind o prelucrare a lor. În evoluția acestor imagini se produce o abstractizare: dispar unele contururi, altele se accentuează. Mai rar, mai multe reprezentări tind să se sedimenteze într-una mai accentută, mai stabilă: imagine tip. Aceasta este însoțită de conștința faptului că ea reprezintă un intreg grup. Deci imaginea este un extras organizat al experienței noastre anterioare, este o elaborare, o percepție regândită, o raționalizare a „datului sensibil”.

Imaginea este puternic influențată și de tendințele noastre, prezentând lucrurile deja elaborate dintr-un anume punct de vedere, constituind o selecție, cu sesizarea unor caracteristici importante. Imaginea este termenul prin care se desemnează rezultatul generării unor mecaniste unor procese de evaluare în structurile psihice ale individului direcționate spre obținerea opiniilor și ulterior a convingerilor în legătură cu un obiect social.

3. 7. Imagologia și percepția alterității prin prisma stereotipurilor etnice

Imaginea se formează în structurile psihice ale individului și poate fi influențată din exterior atât în mod pozitiv, cât și în mod negativ. Ea nu este un transfer de convingeri, ci ajută formarea și declanșarea acestora prin folosirea argumentelor. O altă deosebire fundamentală între imagine și percepție este subiectivitatea ei. Percepția este însoțită de impresia caracterului exterior al obiectului, de conștiința realității lui. În cazul reprezentărilor întâlnim conștiința subiectivității. Imaginea formează un limbaj personal, pe care omul și-l rostește lui însuși, e limbajul experienței specifice pe care a trăit-o. Aspectul subiectiv este resimțit și prin faptul că imaginile depind, în mare măsură de voința noastră: le putem alunga, le putem evoca. Percepția nu o putem modifica nicicum, ea ni se impune în mod incontestabil. Ca primă diviziune a imaginii este aceea după care există imagini ale memoriei, când sunt reprezentate obiective sau fenomene percepute anterior, și imagini ale imaginației, când apar în minte plăsmuiri ale minții, neîntâlnite niciodată în realitate. Imaginile au un rol important în primele faze ale formării gâmdirii. Ele intervin mai ales sub forma unor acțiuni imaginate.

Imaginile se formează de-a lungul istoriei pe baza unei percepții directe ca urmare a convițuirii în același spațiu istoric, a relațiilor economice, politice, culturale, militare și de altă natură, sau baza unei percepții indirecte, mediate, grevate de contacte sporadice și de viziuni superficiale asupra elementelor definitorii ale comunităților sociale în discuție. Imaginea în general și imaginea celuilalt în special apar într-un anumit mental, individual sau colectiv, pentru că acest mental absoarbe informații despre realitatea înconjurătoare, și în acest context despre celălalt. ,,În măsura în care omul a ajuns la o convingere pozitivă sau negativă în legătură cu un obiect social, aceasta determină o atitudine față de acel obiect. Poziția atitudinală se produce în termeni de acceptare- respingere față de obiectul social luat în discuție.”

Atitudinea presupune o orientare acțională, spre deosebire de opinie și convingere care exprimă o orientare valorică, apreciativă față de un obiect social, de regulă pozitivă. Firecție de cercetare în domeniul științelor umane este imagologia, sau studiul reprezentărilor colective despre străin – despre „celălalt”, cristalizate în clișee, imagini.

Imagologia, ca domeniu și metodologie de cercetare este revendicată și practicată în varii ipostaze, după cum fac apel la ea comparatiștii literari, istoricii, etnopsihologii, dar și politologii, specialiștii în relații publice sau în manipularea opiniilor.

În crearea imaginii despre o țară străină, contribuie o multitudine de elemente, începând cu aspecte geografice, politice, istorice, care stârnesc anumite reacții psihologice sau reactivează sedimente culturale. Prezențele umane sunt de cea mai mare importanță pentru definirea imaginilor naționale. Aspectul fizic caracteristic, sau fenotipul, este chiar unul dintre primele stereotipii vehiculate în legatură cu un neam străin. Talia, ținuta, culoarea părului, gesticulația, vestimentația, trăsături al indivizilor observați direct, se convertesc în trăsături definitorii pentru întreaga categorie etnică sau nașională. Cu cât ținuturile sunt mai îndepartate ți realitățile umane mai diferite, acestea capătă mai pregnant virtuți definitorii de încadrare într-o categorie rasială.

Referințele culturale despre o țară străină sunt în mod inevitabil selective, iar această selecție este în cel mai înalt grad semnificativă. Cadrul social și un anumit mod de viață se învârtesc și ele în „etichete” ce se aplică străinului pentru a fi identificate anumite trăsături naționale.

3. 8. Stabilitatea prin multiculturalism

Reacțiile discriminatorii și tratamentele diferențiate aplicate unor grupuri pot afecta stabilitatea socială și culturală. Multiculturalismul propune exact poziția opusă segregaționismului. Astfel, stereotipiile etnice, în cadrul acceptării culturale a anumitor etnii, chiar și în literatură, se edulcorează și sunt percepute doar ca la nivel de amuzament, fără a leza anumite fundamente culturale. Astfel, din definițiile clasice, discriminarea presupune tratarea inegală a minorității în raport cu unele trăsături cum ar fi apartenența etnică, religioasă, poziție socială.Termenul se referă la comportamentul unei majorități față de o minoritate dominantă și implică prejudiciul adus unei persoane sau unui grup. Câteva moduri de raportare a majorității în raport cu grupul minoritar: evitarea contactului, a comunicării cu astfel de grupuri;segregarea-negarea accesului în anumite locuri, a participării la anumite cluburi, a membralității într-o organizație etc, cu alte cuvinte, interzicerea contactului între grupuri cu obiceiuri sau legi diferite; violenta este o altă formă de discriminare dusă la extremă, manifestându-se prin agresivitate fizică.

Stabilitatea prin multiculturalism și conștiința de sine a grupurilor minoritare se formează treptat, grupul perceptând similaritățile poziției lor, destinul comun. Prin conștiința de sine se afirmă identitatea personală care se răsfrânge asupra grupului. Noțiunea de grup minoritar i se poate atribui fiecărui grup : grupuri raziale, religioase, naționale și etnice.

În sociologie cuvântul etnic are un înțeles mai larg, referindu-se uneori fie la rasă, fie la religie, fie la grupuri naționale, și deseori la o combinație a acestor trei. Astfel grupurile etnice sunt definite ca „grupuri a căror membri împărtășesc o moștenire unică socială și culturală transmisă de la o generație la alta”.

Grupurile etnice sunt acele grupuri sociale cu tradiții culturale comune care au sentimentul identității ca subgrup în cadrul societății dominante. Membrii acestor grupuri diferă de ceilalți membri prin anumite trăsături culturale specifice: limba distinctivă, religie, tradiții folclorice (obiceiuri, îmbrăcăminte), tradiții culturale, comportament sau mod de viață. Ceea ce e specific și important e sentimentul identității și autoaprecierea lor ca fiind diferiți de majoritate, conștientizând deosebirea dintre noi-imaginea de sine și ei-imaginea celorlalți; trăind de obicei fie datorită impunerii grupului dominant, fie datorită alegerii lor, în anumite zone sau cartiere periferice.

Grupurile etnice sunt minorități etnice sociale cuprinse în cadrul societății dominante care le controlează. Prin ce se diferențiază minoritățile etnice de națiune? Prin aceea ce reprezintă dimensiuni mici, au la bază o moștenire comună, sunt mult mai persistente în istoria umană, sunt esențial exclusive și escriptive, membrii acestor grupuri având la bază anumite trăsături înnăscute, în timp ce națiunile sunt circumscrise în timp și spațiu, sunt inclusive, definite cultural și politic. În România trăiesc alături de comunitățile de români diferite alte comunități etnice, cu tradiții culturale, lingvistice și religioase specifice.

Regiunile cu cea mai mare diversitate etnică din România sunt Transilvania, Banatul, Bucovina și Dobrogea. În zonele cu diversitate etnică mai redusă, precum Oltenia și Moldova, se manifestă cea mai mică deschidere atât față de pluralismul etnic, cât și față de cel politic. În primul rând, limitarea la minoritățile etnice, culturale, religioase sau lingvistice înseamnă excluderea din definiție a tot ceea ce poate rezulta dintr-o alegere liberă, ca de exemplu apartenența la un partid politic sau la un club de ornitologie. Totuși, această limitare elimină din discuție și persoane sau grupuri care nu au ales în mod deliberat să facă parte dintr-o minoritate: ne gândim în special la persoanele, de pildă, născute surde sau la comunitățile homosexuale. Excluderea menționată aici îi privește inclusiv pe membrii unor comunități perfect vizibile, cum sunt persoanele cu handicap.

În al doilea rând, referința la cetățenie înseamnă excluderea de la statutul de minoritari a membrilor comunităților de imigranți. Această chestiune trebuie pusă în legătură cu regimul judiciar aplicabil în privința naționalității. Este posibil astfel ca persoanele recent stabilite într-o țară și care se consideră legate în primul rând de o cultură imigrată să aibă dreptul sângelui, conform căruia cetățenie ține de filiație, cum este cazul în Germania sau Elveția.

În al treilea rând, referința strict la stat deplasează problema în loc să o rezolve, întrucât contextele pertinente nu se definesc doar la această scară. De exemplu, anglofonii sunt majoritari îm Canada, dar sunt minoritari în provincia Quebec și, în această calitate, reclamă garantarea anumitor drepturi, inclusiv în ceea ce privește utilizarea limbii engleze.

În al patrulea rând, orice definiție care, la fel ca aceea a lui Deschenes, combină elemente obiective (precum inferioritatea numerică) cu elemente subiective ( ca „voința colectivă”) ridică delicate probleme de evaluare: cât de viguroasă trebuie să fie această voință și cum ne dăm seama că există, mai ales dacă nu este obligatoriu să fie explicită?

În al cincilea rând, și acesta este un punct crucial pentru o reflecție „interculturalistă”, evocarea unei „diferențe” în raport cu majoritatea ridică problema definirii referinței: ce este majoritatea și cât de stabilă este ea? Pe scurt, conceptul însuși de minoritate este complex și cu o utilizare delicată.

3.9. Imaginea minorităților în opiniile și judecățile majorității. Modul de formare a imaginii celuilalt și stabilitatea civică

Definiția reprezentărilor sociale este considerată o „formă de cunoaștere elaborată și împărtășită social, având un scop practic si concurând la construirea unei realitati comune unui ansamblu social ". Reprezentările sociale sunt "produsul și procesul unei activități mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat și-i atribuie o semnificație specifică". Punctele esențiale desprinse din aceste definiții, care stabilesc semnificația reprezentărilor sociale sunt: componenta cognitiva, componenta socială și caracterul semnificant al reprezentării, semnificație determinată de sistemul contextual de ancorare al reprezentării.

Reprezentările sociale sunt o manieră de a gândi și de a interpreta realitatea cotidiană. Sunt o formă particulară de gândire simbolică. În psihologie, prin reprezentare se numeste o activitate simbolică ce vizează să facă prezent un obiect absent. Este o treaptă intermediară între percepție și concept.

În teza de doctorat „La psychanalyse, son image et son public”, Serge Moscovici readucea în atenția publicului larg conceptul de reprezentare colectivă, concept descoperit de către sociologul francez Emil Durkheim. În concepția lui Durkheim, conștiința colectivă reunește indivizii într-o reprezentare comună tuturor membrilor unui grup social-ansamblul credințelor și sentimentelor membrilor unui grup social. Acest ansamblu formează un „sistem” determinat – conștiința colectivă sau comună, difuză și independentă de condițiile particulare ale indivizilor, manifestată prin rituri, instituții, tradiții.

Reprezentările colective, conform lui Durkheim, formează o clasă generală de fenomene psihice și sociale, înglobând în același timp, cunoștințe, mituri, ideologii. Aceste reprezentări sunt sociale, în măsura în care sunt produsele caracteristicilor comune unui grup de indivizi, unei societăți și sunt psihologice pentru că percepția realității și organizarea gândirii sunt operă individuală.

Serge Moscovici a reformulat conceptul de reprezentare colectivă al lui Durkheim, propunând un concept aproape nou, cel al reprezentărilor sociale. Atât trăsăturile sociale, cât și cele intelectuale ale reprezentărilor sunt formate în societăți în care știința, tehnica și filozofia interacționează în moduri diferite, influențând și marcând într-un mod specific aceste producții. „ Reprezentările sociale sunt produsul, prelungirea, dar și alternativa la discursul celor trei. Ele au o identitate proprie și o autonomie, dar poartă amprenta specificității pe care i-o imprimă societatea și cultura unei anumite societăți”.

Dar, crede Moscovici, „dacă realitatea reprezentărilor sociale este ușor de sesizat conceptul nu este la fel”. Aceasta pentru că se găsește la o răscruce între psihologic și sociologic, pentru că trebuie să cuprindă în aceeași măsură atât partea perceptivă cât și pe cea intelectuală (funcționând împreună), atât fenomene psihice, cât și sociale, organizând în mod coerent gândirea indivizilor. „Reprezentările sociale constituie o organizare psihologică și o formă de conștiință particulară a societății contemporane, fără să se reducă la una dintre aceste culturi. Ele sunt proprii unei anumite societăți, unei anumite culturi”.

Ele sunt sociale pentru că suscită o luare de poziție, o atitudine determinată, o situare în raport cu o realitate, un „proces de formare a conduitelor și de orientare a comunităților sociale”.

Câteva definiții ale reprezentărilor sociale, conturează complexitatea și stadiul cercetărilor în domeniu. Serge Moscovici definește reprezentarea socială „ca un sistem de valori, de noțiuni și de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viață al indivizilor și de elaborare a raspunsurilor”. Denise Jodelet afirmă că „ reprezentarea socială desemnează o formă de cunoaștere specifică, o știință a sensului comun, al cărei conținut se manifestă prin operații, procese generative și funcționale socialmente însemnate. Ea desemnează, în sens larg, o formă de gândire socială. Reprezentările sociale sunt modalități de a gândi practic, orientate către comunicare, înțelegerea și stăpânirea mediului social, material și ideal, reprezintă caractere specifice în plan de organizare a conținuturilor, operațiilor mentale și logice”.

Willem Doise crede că „reprezentările sociale se prezintă întotdeauna cu două fețe: aceea a imaginii și aceea a semnificației ce-i corespunde; fiecărei imagini i se poate atașa un sens și fiecărui sens o imagine. Ele constituie o formă particulară de gândire simbolică, odată ce imaginile concrete cuprind direct și în același timp o trimitere la un ansamblu de raporturi foarte sistematice ce dau o semnificație și mai amplă acestor imagini concrete. În acest sens, reprezentările sociale diferă, deci, pe de o parte, de sistemele teoretice elaborate( ideologii sau teoriile științifice ) și pe de altă parte de imagini ca produse imediate ale percepției”.

Putem concluziona faptul că reprezentările sociale desemnează un aparat evaluator, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor și o interpretare proprie dată acestei lumi.

Reprezentările sociale se alimentează din credințe religioase, practici culturale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dra le depășesc prin crezul de a sistematiza, organiza și reface toate aceste informații. Ele se sprijină pe convingerile și interpretările subiectului, dar apelează și la norme, reguli, stiluri împărtășite de o populație, valori care reglează relațiile interpersonale.

Adrian Neculau este de părere că: „ Reprezentările sociale se interfereaă în parte cu opiniile și atitudinile, dar spre deosebire de opinii, care construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil și susceptibil de măsurare, și de atitudini, care stabilesc o relație între stimuli și răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reacție, reprezentările sociale oscilează între percepție și social, mediză între cognitiv și afectiv, ezită între exactitate și aproximație, cochetează cu științificul, dar și cu imaginarul. Ele reconstruiesc realul „atingând” simultan și răspunsul, accentuând aici în aceeași măsură în care modelează acolo. Deși construcții cognitive, reprezentările sociale sunt prizonierele socialului”.

O caracteristică principală a reprezentării sociale este aceea că ea reprezintă întotdeauna un obiect, că se raportează la un loc, o situație, un fapt, o persoană, un eveniment, o idee. Ea redă prezența de spirit, starea de conștiință a unui individ sau un grup real, decupat din realitate; are aptitudinea de a face să fuzioneze percepția și conceptul. Raportarea la concret nu înseamnă, însă, o reducere a reprezentării la o colecție de reflectări individuale, propuse de realitatea imediată. Reprezentarea înseamnă o idee (concepție, model de obordare) și o acțiune (stil de conduită, model acțional), reunite într-un întreg.

Reprezentările sociale contribuie la procesul de formare a conduitelor, și de orientare a comunicațiilor sociale. Avântul fără precedent al studierii reprezentărilor sociale este legat de interesul viu manifestat pentru imaginarul social. Reprezentările sunt elemente care leagă realitatea socială a actorilor cu modul lor de a concepe, fapt ce lasă loc de manifestare a afectivității acestora. Reprezentările sociale sunt prescriptive, adică se impun irezistibil chiar de când ne naștem și luăm cunoștință cu lumea. Aceasta caracteristică este exact ceea ce spunea și Durkheim. Ele sunt produsul unei secvențe întregi de elaborări și de succesive.

4. Proeminența stereotipurilor etnice în bancuri. Exemple.

Mihai Eminescu constată că „nu e popor care să fi intrat în contact cu românul, fără ca acesta sa-și bată joc de el“.

Tendința de a acumula și transmite stereotipuri etnice, în special prin mijloacele comicului, pare a fi o trăsătură specifică a românului. Așadar, flegmatismul față de alte nații care sunt apriori inferioare celei românești este cel mai pregnantă în bancuri. Ceea ce pare frapant în toată masa de stereotipuri etnice manifestate prin bancuri este faptul că romanii râd nu numai de popoarele din imediata apropiere, ci si de popoarele cu care nu au avut niciodata un contact direct si fata de care nu se poate pune problema acceptarii sau respingerii, în viața reala. Realitățile altor nații le sunt bine cunoscute românilor datorită mijloacelor de comunicare în masă, ceea ce determină o apropiere imaginară față de acestea.

Bancurile preiau în general adevăruri percepute ca fiind extreme sau prejudecăți superlative, de tipul „poporul cel mai sărac“, „poporul cel mai zgârcit“ etc. În cazurile acestor popoare, personajul care poartă toate defectele concetatenilor sai nu primeste în majoritatea cazurilor un nume, nici o descriere fizica, bancul oprindu-se la dramatizarea defectului. Câteodata însă, reprezentantul unei natii primeste un nume generic (rusul Ivan, americanul Smith etc.). Aceasta schematizare extremă este un indiciu pentru faptul că romanii nu cunosc foarte bine nația ridiculizată. O explicatie o reprezinta împrumutul de stereotipuri care au o arie de raspandire la nivel global, pe care romanii le-au asimilat ca atare de la alte popoare. În lipsa contactului real, personajele țintite de ironie sunt abstracte, ele existand strict prin defectul întruchipat, care este caracteristic natiei.

Ieșind din sfera stereotipurilor etnice care au referințe directe în realitatea, observăm că din marea categorie a bancurilor de import fac parte bancurile cu scoțieni, care ridiculizează o trăsătură de caracter cunoscută de întreaga omenire, și anume zgârcenia. Acest tip de bancuri nu-l vizează pe scoțianul real; săgeata poantei este folosită pentru a-i ținti pe cei de alături, mizându-se pe un efect indirect:

„Se întâlnesc doi scoțieni:

– Ce faci, vecine, unde ai plecat?

– Mă duc să-mi cumpar un pieptăn.

– Pai, parcă aveai unul!

– Da, dar s-a rupt un dinte!

– Și ce, tu dacă și se rupe un dinte, îți cumperi altul?

– Da, dar asta era ultimul!“

„– Cât costă taxiul până la gară? îl întreabă un scoțian pe taximetrist.

– O lira, domnule.

– Și bagajele?

– Bineînțeles, gratis!

– Bine, atunci duceți-mi numai bagajele la gară. Eu vin pe jos…“

Există bancuri în care evreii și scoțienii se întrec; și unii, și alții încearcă același lucru: sa pastreze cât mai bine banii. E imposibil de aflat un câștigator, deoarece și evreii, și scoțienii sunt niște „experți“ ai acestui gen de competiție.

„– Ce este un perpetuum mobile?

– Un scoțian care aleargă după un evreu care-i datorează zece cenți!“

„Un scoțian la un hotel evreiesc:

– Ce prețuri aveți la camere?

– 20 $ la etajul 1, 15$ la etajul 2, 10$ la etajul 3 și 5$ la etajul 4.

– Nu știti, cumva, un hotel cu zece etaje?“

Tot din categoria bancurilor de import fac parte și bancurile despre somalezi. Românii, ca și celelalte nații, nu au pierdut din vedere faptul că Somalia este una dintre țările cele mai grav atinse de sărăcie și de foamete:

„– Cum se saluta somalezii?

– Ce vânt te aduce pe aici?“

Sau un alt exemplu de haz făcut pe seama sărăciei extreme din Somalia, pe care numai poanta savuroasă îl salvează de cinism:

„Moș Craciun vine la copiii din Somalia:

– De ce sunteti așa de slabi, dragii Moșului?

– Pai dacă nu mâncăm…

– Cine nu mănâncă nu primește cadouri!“

Albanezii sunt ironizați prin prisma sărăciei, a înapoierii economice:

„– De ce submarinele albaneze ies la suprafață din două în două minute?

– Ca să ia aer vaslașii.“

sau

„– De ce merge economia albaneza atat de prost?

– Pentru ca le-a murit magarul!“

Personalitatea flegmatică a lordului englez (pe care românul n-o cunoaște decat din surse livresti, din mass-media – ceea ce demonstrează ca este vorba de un import de bancuri) este văzută drept una excentrică, ce merită ridiculizată:

„Lordul X, doamna și valetul stau în fața castelului. Din senin, un trasnet o carbonizează pe doamna X; din ea, nu mai ramane decât o grămăjoara de cenușă.

Lordul: John, adu un făraș și condu pe doamna.“

De obicei, lordul este pus față în față cu valetul său care, prin mai marea sa flexibilitate, primește o aparență calda, umană și capătă simpatia participanților la actul spunerii bancului.

„Lordul, către valetul său:

– John, ai contramandat toate angajamentele pe care le aveam pentru sâmbătă, așa cum ți-am spus?

– Desigur, my lord, dar mă tem că Lady Jane s-a cam indispus, zicea ca urma să vă căsătoriți sambata.“

Diferențele culturale, chiar și cele cunoscute de secole, primesc noi și noi ilustrări, în contexte aduse la zi. Poligamia arabului și consecința acesteia, numărul mare de copii, devin motiv de umor:

„La o maternitate din Londra, câțiva bărbați îi privesc pe bebeluși printr-un geam de protecție. Printre ei se află și un seic.

Curios, unul din bărbați îl întreabă:

– Care-i al dumneavoastra?

– Cele doua randuri de la geam.“

Românii, prin expresia acestor bancuri, vor considera și vor sugera în permanență că aceste popoare ironizate vor fi inferioare. Așadar, pauperitatea albanezilor se transforma în vina si nepricepere de care merita sa razi, foametea somalezilor nu se bucura de vreo urma de compasiune, ci este ironizata, poate cu teama sau chiar din teama. În cele din urma, scotienii îsi merita hohotele de ras pentru o inferioritate de ordin etic.

Pentru a demonstra caracterul diferitelor etnii, bancurile îi plasează pe reprezentanții mai multor națiuni în aceeasi situație ambiguă și amuzantă, descriindu-le reacțiile:

„Reprezentanții mai multor natiuni se întalnesc într-un restaurant. Toți au cerut câte un pahar de vin, dar când au adus vinul, în fiecare pahar era o muscă.

Neamțul a cerut alt vin în același pahar.

Englezul – vin nou în pahar nou.

Finlandezul a scos musca și a băut vinul.

Rusul a băut vinul cu tot cu muscă.

Chinezul a mâncat musca, dar nu a băut vinul.

Evreul a prins musca și a vândut-o chinezului.

Românul a băut trei sferturi de pahar si a cerut sa-i fie schimbat.

Norvegianul a prins musca și s-a dus la pescuit.

Irlandezul a mărunțit musca si i-a trimis paharul englezului.

Americanul a deschis proces împotriva restaurantului și a cerut 5 milioane de dolari daune morale.

Scoțianul a prins musca de gât și a zis:

«– Chiar acum să scuipi tot ce ai băut!»

Bancurile de tip întreceri între etnii sunt cel mai bun prilej pentru comparatii între defecte. Stereotipurile apar concentrate la maxim; urmatorul banc se adreseaza unei categorii de public care cunoaste bine aceste „definitii de uz rapid“ ale natiunilor. Astfel, scotienii sunt zgarciti, italienii sunt „vorba goala“, englezilor, într-o lume francofila, nu le este recunoscuta arta culinara, dar, de fapt, bataia e mai lunga – ei sunt glaciali si nu stiu sa traiasca -, americanii nu au cultura, iar romanii nu au laureați ai Premiului Nobel (chestiune discutabila, asupra careia autorul nu are timp sa reflecteze). Poanta acestui banc „cultural“ este, în fapt, o critică la adresa românului:

„– Care sunt cele mai subțiri carti din lume?

– «Marile investiții scoțiene în străinătate»;

– «Eroi italieni»;

– «Arta bucătăriei la englezi»;

– «Istoria culturii americane»;

– «Laureatii romani ai Premiului Nobel».“

Faptul că defectul românului este menționat ultimul reprezintă o expresie a convingerii că romanul dovedește excelența chiar și pe axa defectelor.

Dacă în bancul de mai sus românii apar într-o postura dezavantajoasă, există însa o categorie vastă de bancuri în care se inventează contexte inedite, pur imaginare. Acestea au la baza concursuri între etnii, în scopul de a facilita comparația românilor cu alte natii si de a dovedi superioritatea noastră față de acestea. După ce diverse nații se prezintă în întrecere, expunând soluții comune, obișnuite, în final românii sunt cei care oferă răspunsurile inedite, dezvaluindu-și astfel calitățile (inventivitatea, inteligența, originalitatea etc.) și câștigand întrecerea.

„Concurs internațional de publicitate.

Americanul aduce un sicriu, îl prezinta juriului, îl deschide, și toata lumea apuca sa vada înauntru un schelet cu par superb și matasos.

– Uitati, aceasta persoana a decedat în urmă cu zece ani. Însă pentru că a folosit Pantene Pro-V, înca mai are un păr minunat!

Aplauze și delir în sală.

Intră neamțul, tot cu un sicriu, în care se află un schelet cu dintii albi și frumosi.

– Uitati, aceasta persoana a murit tot de zece ani. Însa fiindca a folosit Colgate Total, are dinții tot strălucitor de albi!

Aplauze frenetice în sală.

Intră și romanul, cu un sicriu putred, ce se mai ținea doar de-o balama. Îl deschide și toata lumea se ridică sa vada ce e în sicriu. Stupoare. Sicriul este gol. Dupa ce se mai liniștesc comentariile în sala, romanul intervine și el:

– Acest om nici nu s-a născut, nici nu a murit, fiindca tătăl lui toata viața a folosit prezervativul ROMEXTAZ!“

CONCLUZII

Stereotipiile funcționează în formarea imaginii celuilalt. În țara noastră românii indiferent de zona unde trăiesc, ca și maghiarii de altfel, cred despre rromi că sunt murdari, leneși, hoți, dezbinați și înapoiați. Lista atributelor negative continuă, chiar dacă procentele sunt ceva mai mici: delăsători, ipocriți, proști, ostili, superstițioși. Singurele calități amintite cât și de cât sunt ospitalitatea, cumsecădenia, hărnicia și religiozitatea.

Problemele culturale și prejudecățile etnice care pot genera repercusiuni grave care trec de sfera amuzamentului literar sau oral. Astfel, fără a ne erija în poziția celor care critică dar un oferp soluții, ceea ce au arătat autoritățile României este tocmai faptul că nu înțeleg: nici problema și nici cum ar putea fi ea soluționată: săracia, crearea unei „mase” permanente a dezmoșteniților, în care rromii, comunități sau categorii ale lor, au toate șansele să rămână majoritari.

Este timpul să fie reluate, mult mai nuanțat și, poate, într-o atmosfera mai puțin îmbâcsită de prejudecăți, discuțiile despre categoriile de populație și de cetățeni care se numesc rromi. Pentru că în România nu există o problemă a rromilor, cum de altfel nici în Europa. Există însă agende sociale foarte diferite, pentru diferite categorii și comunități de rromi care, în loc să fie îndreptate spre „incapsulare” și refuz al integrării sociale, ar avea mult mai mult de câștigat dacă s-ar elibera de sclavia în care-i ține înlănțuiți așa-zisul lor „specific comunitar”.

Dinamica socială a acestor grupuri și categorii de oameni, inclusiv migrația lor, esențialmente economică, ar trebui reînserată în studiile care privesc ceea ce se întâmplă cu societatea românească, în ansamblu. Izolarea de context și insistența pe „specific comunitar” nu ajută la găsirea soluțiilor care pot fi promovate prin politici guvernamentale, cât și mai larg, prin politici sociale în adevăratul sens al cuvântului. Faptul ca „percepția” asupra românilor și asupra României este influențată negativ de asemenea episoade, rămâne inevitabil. Singura consolare ar putea veni dinspre imagologia modernă, care pare să fi stabilit faptul că: „în genere, reprezentările pe care un popor și le face despre un altul au un caracter predominant negativ; ba mai mult, negativitatea este la fel de constitutivă hetero-stereotipurilor ca și subiectivitatea”. Cea mai mare provocare pe termen lung va veni probabil din partea acelor guverne și forțe politice care, considerând că așa-numita chestiune țigănească nu va putea fi niciodată rezolvată cu adevărat sau va mai dura câteva generații, vor să scape de această problemă și să arunce pisica moartă în ograda Europei. Acest lucru este vizibil astăzi, în organisme precum Consiliul Europei, unde se fac mari eforturi în încercarea de a defini o politică pentru rromi „la nivel european” și pentru a crea o structură de conducere europeană pentru rromi. Pericolul pe care îl implică această abordare este limpede.

Guvernele și autoritățile pot interveni chiar până la a crea un context favorabil al percepțiilor.ș fără a propune o variantă etatistă care să trimită la partizanate doctrinare extremiste, consider că, în prezent, aceasta este calea sigură spre pasivitate politică din partea guvernelor care au de fapt resursele și mijloacele de a acționa la nivelul unde intră în acțiune politica. Și este calea sigură spre o etnicizare dezastruoasă a unei serii de probleme sociale și economice care nu sunt decât slab înțelese sub eticheta de „chestiunea țigănească”.

BIBLIOGRAFIE

1. Atermat, Urs, Etnonaționalismul în Europa, Editura Polirom, 2000

2. Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian; Varga, Andreea, Minorități etnoculturale. Mărturii Documentare, Maghiarii din România, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj 2002,

3. Antohi Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, București 1991

4. Antohi Sorin, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, București, 1994

5. Carpinschi Anton, Doctrine politice contemporane, Prahova, Editura Antet

6. Boia Lucian, Două secole de mitologie națională, București, Editura Humanitas, 1999

7. Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București Editura Humanitas, 1999

8. Budai Deleanu Ioan, Țiganiada, București, Editura Procion, 1995

9. Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Agenția de monitorizare a presei, Press, Monitor nr. 2-3, 1995

10. Finkelstein Norman, Industria holocaustului. Reflecții asupra exploatării suferinței evreiești, Prahova, Editura Antet, 2001

11. Frasner Angus, Tiganii, București, Editura Humanitas, 1998

12. Fukuyama Francis, Sfârșitul istoriei și ultimul om, București, 1994

13. Garaudy Roger, Miturile fondatoare ale politicii israiliene, Oradea, Editura Samisdat, 1996

14. Georgescu Paul Alexandru, Therry de Montbrial și Epistemologia relațiilor internaționale, în Tribuna II, 77, 1900

15. Ierunca Virgil, Dimpotrivă, București, Editura Humanitas, 1994

16. Ionescu Nae, Chestiunea evreiască și răspunsul unui ortodox din anii ’30, Oradea, Editura Semizdat, 2001

17. Irimia Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999

18. Le Bon, Gustave, Rolul evreilor în civilizație, Prahova, Editura Antet, 2001

19. Marino Adrian, Politică și cultură, Iași, Editura Polirom, 1996

20. Mazilu Dan Horia, Noi și ceilalți. Fals tratat de imagologie, Iași, Editura Polirom, 1999

21. Monaste Serge, Națiunile unite contra creștinismului, Oradea, Editura Semizdat, 2001

22. Mungiu Alina, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Editura Humanitas, 1995

23. Nagler Thomas, Istoria germanilor de pe teritoriul României, din volumul România, A. Historic

24. Nastasă Lucian, Studii istorice româno ungare, Fundația Academică „A.D. Xenopol”, Iași, 1999

25. Patapievici Horia Roman, Cerul văzut prin lentilă, Editura Nemira, 1996

26. Pons Emmanuelle, Țiganii din România, o minoritate în tranziție, Editura Imprimeriile Meda Pro Brașov, 1999

27. Ricoeur Paul, De la text la acțiune (eseuri de hermeneutică), Cluj, Editura Echinox, 1999, traducere și postfață de Ion Pop

28. Sabourin Paul, Naționalismele europene, Iași, Editura Institutului European 1999

29. Sausseure Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998

30. Sima Horia, Mișcarea legionară și monarhia, Iași, Editura Angora, 1997

31. Slama Cazacu Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000

32. Spiridon Monica, Comunicarea și schimbarea culturală, București, Editura Ars Docendi, 2002

33. Stoica Dan, Logică și limbaj, Editura Edit Dan, 2000

34. Todorov Tzvetan, Noi și ceilalți, Iași, Editura Institutului European, 1999

35. Wollon Michel, Atention Medias, Manual antimanipulation, Bruxelles, Epo, 1994

36. Woodrow Alain, Information, Manipulation, Paris, Editions du Fellin, 1991

37. Zub Alexandru, Identitate/alteritate în spațiul cultural românesc, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1996

38. Zumthor Paul, Babel sau nedesăvârșirea, Iași, Editura Polirom, 1998

BIBLIOGRAFIE

1. Atermat, Urs, Etnonaționalismul în Europa, Editura Polirom, 2000

2. Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian; Varga, Andreea, Minorități etnoculturale. Mărturii Documentare, Maghiarii din România, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj 2002,

3. Antohi Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social, București 1991

4. Antohi Sorin, Civitas imaginalis. Istorie și utopie în cultura română, București, 1994

5. Carpinschi Anton, Doctrine politice contemporane, Prahova, Editura Antet

6. Boia Lucian, Două secole de mitologie națională, București, Editura Humanitas, 1999

7. Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București Editura Humanitas, 1999

8. Budai Deleanu Ioan, Țiganiada, București, Editura Procion, 1995

9. Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Agenția de monitorizare a presei, Press, Monitor nr. 2-3, 1995

10. Finkelstein Norman, Industria holocaustului. Reflecții asupra exploatării suferinței evreiești, Prahova, Editura Antet, 2001

11. Frasner Angus, Tiganii, București, Editura Humanitas, 1998

12. Fukuyama Francis, Sfârșitul istoriei și ultimul om, București, 1994

13. Garaudy Roger, Miturile fondatoare ale politicii israiliene, Oradea, Editura Samisdat, 1996

14. Georgescu Paul Alexandru, Therry de Montbrial și Epistemologia relațiilor internaționale, în Tribuna II, 77, 1900

15. Ierunca Virgil, Dimpotrivă, București, Editura Humanitas, 1994

16. Ionescu Nae, Chestiunea evreiască și răspunsul unui ortodox din anii ’30, Oradea, Editura Semizdat, 2001

17. Irimia Dumitru, Introducere în stilistică, Iași, Editura Polirom, 1999

18. Le Bon, Gustave, Rolul evreilor în civilizație, Prahova, Editura Antet, 2001

19. Marino Adrian, Politică și cultură, Iași, Editura Polirom, 1996

20. Mazilu Dan Horia, Noi și ceilalți. Fals tratat de imagologie, Iași, Editura Polirom, 1999

21. Monaste Serge, Națiunile unite contra creștinismului, Oradea, Editura Semizdat, 2001

22. Mungiu Alina, Românii după ’89. Istoria unei neînțelegeri, București, Editura Humanitas, 1995

23. Nagler Thomas, Istoria germanilor de pe teritoriul României, din volumul România, A. Historic

24. Nastasă Lucian, Studii istorice româno ungare, Fundația Academică „A.D. Xenopol”, Iași, 1999

25. Patapievici Horia Roman, Cerul văzut prin lentilă, Editura Nemira, 1996

26. Pons Emmanuelle, Țiganii din România, o minoritate în tranziție, Editura Imprimeriile Meda Pro Brașov, 1999

27. Ricoeur Paul, De la text la acțiune (eseuri de hermeneutică), Cluj, Editura Echinox, 1999, traducere și postfață de Ion Pop

28. Sabourin Paul, Naționalismele europene, Iași, Editura Institutului European 1999

29. Sausseure Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Iași, Editura Polirom, 1998

30. Sima Horia, Mișcarea legionară și monarhia, Iași, Editura Angora, 1997

31. Slama Cazacu Tatiana, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000

32. Spiridon Monica, Comunicarea și schimbarea culturală, București, Editura Ars Docendi, 2002

33. Stoica Dan, Logică și limbaj, Editura Edit Dan, 2000

34. Todorov Tzvetan, Noi și ceilalți, Iași, Editura Institutului European, 1999

35. Wollon Michel, Atention Medias, Manual antimanipulation, Bruxelles, Epo, 1994

36. Woodrow Alain, Information, Manipulation, Paris, Editions du Fellin, 1991

37. Zub Alexandru, Identitate/alteritate în spațiul cultural românesc, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1996

38. Zumthor Paul, Babel sau nedesăvârșirea, Iași, Editura Polirom, 1998