Ștefan Ciobanu și cultul [608750]

176

Ștefan Ciobanu și cultul
izvoarelor istorice

La fel ca Nicolae Cartojan, Ștefan Ciobanu (1883–1950)
ilustrează elocvent condi ția istoricului literar polarizat aproape
în exclusivitate pe investigarea epocii vechi, asupra c ăreia se
apleacă de fiecare dat ă cu erudiție și spirit critic. Forma ția de
slavist, cristalizat ă în ambian ța de studiu a Universit ății
„Sfântul Volodimir” din Kiev, va fi decisiv ă pentru evolu ția sa
științifică. Cercetarea arhivelor țariste și a bibliotecilor din
Kiev, Moscova și Sankt Petersburg, sub îndrumarea mentorului
său, Vladimir Peretz, îi deschid noi perspective în studierea
scrisului vechi românesc, prin prisma descrierii raporturilor
culturale româno-ruse și româno-ucrainene din epoca medie-
vală. Una dintre primele contribu ții ale lui Ciobanu îi apare în
revista moscovit ă „Etnografi českoe obozrenie”, din 1911,
nr. 3–4, un studiu în limba rus ă despre Legende române ști
despre Maica Domnului , pentru ca în anul urm ător să publice
în „Zapiski neofilologi českogo obš čestva” din Sankt
Petersburg, tot în ruse ște, studiul Mitul lui Arachne în Legenda
Maicii Domnului . Un alt studiu aprofundat despre Dicționarul
slavo-român (nr. 240) din Biblioteca Societ ății de Istorie și
Antichități Rusești din Moscova, publicat în „Russkij
filologičeskij vestnik” din Var șovia, în 1914, nr. 1, îi confer ă
deja istoricului literar o anumit ă recunoaștere în breasla
filologică262. Adevărata sa consacrare survine în urma public ării
monografiei Dosoftei, mitropolitul Sucevei, și activitatea sa

262 Pentru profilul istoricului și al militantului politic, a se vedea și I.C.
Chițimia, Remember: Ștefan Ciobanu , în „Jurnalul literar”, s.n., IV, nr.
45–48, decembrie 1993, p. 3, 8; Vasile Grosu, Ștefan Ciobanu – profesor
și om politic , în STD, s.n., XII, 2001, nr. 1–2, p. 207–220; idem,
Academicianul Ștefan Ciobanu , Chișinău, Editura Elan Poligraf, 2010. Provided by Diacronia.ro for IP 94.139.134.244 (2018-05-11 21:23:50 UTC)BDD-B12-17 © 2012 Casa Cărții de Știință

Arheologia textului
177literară, apărută la Kiev, în 1915, sub egida Academiei
Imperiale de Științe a Rusiei, tradus ă în 1918 și în român ă263.
Sub raportul metodei, Șt. Ciobanu se revendic ă de la
sistemul lansonian, invocând, mai întâi, celebrul eseu al isto-ricului literar francez, La méthode de histoire littéraire , apă-
rut în 1910 în „Revue du mois”, în sensul definirii unei vi-ziuni istorice asupra literaturii. Istoricul basarabean admite prioritatea aplic ării unor criterii riguroase în cercet ările
istorico-literare, prin care s ă se stabileasc ă anumite „legi în
nașterea și dezvoltarea operelor îmbr ăcate în forma cuvân-
tului și care ar pune istoria literaturii în rândul științelor”
264.
Orientările de natur ă metodologic ă pe care le schi țează în
introducerea la cursul s ău de istorie a literaturii române
vechi, ținut la Facultatea Litere și Filosofie din Bucure ști
între anii 1938–1943, pornesc de la ideea c ă literatura este
asemenea unui organism viu, cu propriile sale legi de dez-voltare. Menirea istoricului literar ar fi aceea de a descoperi „cauzele fenomenelor literare și de a face leg ătura evolutiv ă
între aceste fenomene”, de a in tui „legile de cauzalitate
cărora se supun faptele literare”
265. Pentru aceasta, el are la
îndemână două categorii de metode ce pot fi utilizate în
cercetarea istoriei literaturii: metodele subiective, care implică un anumit relativism și chiar dogmatism, și cele
obiective, numite și metode critice. Din prima categorie sunt
analizate metoda estetic ă, etică și cea sociologic ă, iar din cea
de-a doua, metoda istoric ă, cea istorico-psihologic ă (biogra-
fică), cea istorico-cultural ă, promovat ă d e H . T a i n e , c e a
istorico-comparativ ă, practicat ă la noi de D. Caracostea, apoi
metoda evolu ționistă, cu accentul pus de F. Brunetière pe
dinamica genurilor literare, și metoda filologic ă (exegetic ă).

263 Dosoftei, mitropolitul Moldovei, și activitatea lui literar ă. Con-
tribuții la istoria literaturei române ști și a legăturilor româno-ruse
literare din secolul al XVII-lea , traducere din ruse ște de Ștefan
Berechet, Chi șinău, 1918.
264 Introducere în istoria lite raturii române. Orient ări metodologice ,
București, Casa Școalelor, 1944, p. 47.
265 Ibidem , p. 17–18. Provided by Diacronia.ro for IP 94.139.134.244 (2018-05-11 21:23:50 UTC)BDD-B12-17 © 2012 Casa Cărții de Știință

Eugen Pavel
178Ciobanu înclin ă fără ezitare în favoarea celei din urm ă
metode de cercetare, pe care o consider ă cea mai adecvat ă,
deoarece permite o cercetare complex ă pentru „a stabili și
verifica textul, a supune opera unui examen genetic, a deter-
mina influen țele”266. Prin metoda filologic ă se recurge,
totodată, la o serie de discipline auxiliare de investiga ție
deosebit de utile: bibliografia, paleografia, cronologia, istoria limbii, istoria, istoria artei (miniatur ă, ornamentic ă,
iconografie). De asemenea, critica textelor, pe linia contri-buțiilor lui D. Russo, i se pare o modalitate indispensabil ă
pentru studierea vechilor monumente literare. În final, el rea-lizează o schiță istoriografic ă cvasicomplet ă, într-un excurs
d e l a M . K o g ălniceanu la G. C ălinescu, sub titlul Cunoș-
tințele istorico-literare la români , urmărind modul în care
disciplina î și contureaz ă obiectul și își delimiteaz ă criteriile.
Referindu-se doar la sfera preocup ărilor sale constante, con-
cluzia exegezei metodologice din 1944 este exprimat ă lapi-
dar de către Șt. Ciobanu: „Iat ă d e c e u n c e r c e t ător al lite-
raturii noastre vechi are nevoie s ă se adreseze direct iz-
voarelor”
267. Această raportare nemijlocit ă la text, la docu-
ment a devenit un principiu de lucru vital, urmat în mod consecvent de istoricul literar în toate cercet ările publicate.
Unele elemente ale concep ției sale istoriografice sunt
reluate succint și în paragrafele introductive ale Istoriei
literaturii române vechi , apărută într-un prim volum în 1947.
El afirmă de la început c ă este dificil s ă realizezi o
periodizare a istoriei noastre literare, întrucât exist ă anumite
„legături de continuitate” prin care disocierile nu sunt
întotdeauna posibile. Istoricul nu împ ărtășește încercările de
împărțire a literaturii dup ă genuri (A. Densu șianu) sau
cronologic, pe secole (G. Pascu), ar ătându-se mai receptiv
față de criteriul de periodizare potrivit curentelor care se ma-
nifestă într-o anumit ă epocă, adoptat de N. Iorga. El se refer ă,
totodată, la demarca ția curentă între literatura veche și cea

266 Ibidem , p. 64.
267 Ibidem , p. 69. Provided by Diacronia.ro for IP 94.139.134.244 (2018-05-11 21:23:50 UTC)BDD-B12-17 © 2012 Casa Cărții de Știință

Arheologia textului
179nouă, cea dintâi distingându-se „nu numai ca form ă și stil, ci
și ca spirit”268, fiind „p ătrunsă de idealuri religioase” și
influențată puternic de cultura Orientului, de sorginte
bizantină. Preluând aici o butad ă a lui D. Russo („Cine zice
slavism zice bizantinism”), autorul conchide c ă literatura
slavonă care s-a r ăspândit la noi între secolele al XIII-lea și
al XVII-lea a fost, în fond, o literatur ă bizantină, iar exem-
plele pe care le selecteaz ă din diferite scrieri hagiografice,
dogmatice sau morale, din imnografie, apocrife sau istorio-
grafie ofer ă argumente în sprijinul acestei aser țiuni. El devi-
ne însă subiectiv atunci când minimalizeaz ă circulația tex-
telor slavo-române de redac ție mediobulgar ă la noi.
Începuturile scrisului în limba român ă sunt studiate
îndeaproape de Ștefan Ciobanu, el fiind convins c ă germenii
literaturii na ționale se reg ăsesc în cele dou ă veacuri de
cultură slavă pe care le-am traversat. Istoricul literar se-
sizează faptul că actele cu caracter privat, textele propriu-zis
neliterare, scrise în român ă, le preced ă pe cele literare. În
privința curentului cultural-religios care a generat primele
traduceri, sunt trecute în revist ă, pe rând, teoriile care sus țin
influența bogomilismului, a catolicismului, a luteranismului
și a husitismului. Toate opiniile formulate sunt supuse unor
critici am ănunțite, socotindu-se ca nefondat ă motivarea tra-
ducerilor fie printr-un „act complicat” care a rezultat dintr-o propagand ă concertat ă din exterior, fie dintr-o „izbucnire
neașteptată a unei con științe naționale”
269. El accept ă, în
principiu, explicarea traducerilor printr-o „necesitate a vie ții
interne”, dar le pune pe seama unor cerin țe de ordin didactic
și religios, scopul lor fiind „de a înlesni înv ățarea limbii
slave biserice ști pentru clerul român”270.
Destinația didactic ă a scrierilor slavone cu traducere
româneasc ă intercalat ă va fi repus ă în discu ție de Ștefan

268 Istoria literaturii române vechi , ediție îngrijit ă, note și prefață de Dan
Horia Mazilu, Bucure ști, Editura Eminescu, 1989, p. 8.
269 Începuturile scrisului în limba româneasc ă, în AAR, seria III, Mem.
secț. lit., tom. X, mem. 3, 1940–1941, p. 57.
270 Ibidem , p. 77. Provided by Diacronia.ro for IP 94.139.134.244 (2018-05-11 21:23:50 UTC)BDD-B12-17 © 2012 Casa Cărții de Știință

Eugen Pavel
180Pașca271 și Ion Ghe ție, cu amendamentul adus de acesta din
urmă că primele texte nu au fost neap ărat în întregime bi-
lingve, din care s ă se fi desprins ulterior traducerile româ-
nești ale cărților religioase din secolul al XVI-lea272, cum
credea Ciobanu. De asemenea, nici teza de inspira ție ior-
ghistă privind localizarea traducerilor în Maramure ș nu s-a
dovedit viabil ă. În schimb, el î și va nuan ța opinia despre
rolul jucat de Reform ă în spațiul cultural autohton, sus ținând
că acesta s-a manifestat totu și în direc ția răspândirii scrie-
rilor în limba român ă prin intermediul tiparului273.
Cheia de bolt ă a expozeului s ău istorico-literar are în
vedere, dup ă propria m ărturisire, situarea literaturii noastre
vechi într-un cadru mai apropiat de literaturile popoarelor
din jur, autorul urm ărind cu prec ădere rela țiile culturale
româno-est-slave, conexiunile și interferen țele între aceste
literaturi, cu relevarea filonului original al scrisului româ-
nesc. Un exemplu îl constituie comentariul asupra Învă-
țăturilor lui Neagoe Basarab , în care se pronun ță categoric
în favoarea autenticit ății și a paternit ății domnitorului mun-
tean privitor la aceast ă operă excepțională, o adevărată „en-
ciclopedie moral-religioas ă și filozofic ă a trecutului”, în care
este concentrat ă întreaga în țelepciune din b ătrâni, „toat ă eru-
diția religioas ă și politică a vremurilor vechi”274. Asemă-
nările pe care le g ăsește între aceast ă scriere și Învățăturile
lui Vladimir Monomah c ătre copiii s ăi, o operă rusească
scrisă la începutul secolului al XI-lea, presupun, dup ă Ștefan
Ciobanu, existen ța unui izvor comun.
Aceeași perspectiv ă comparatist ă, bazată pe un do-
cumentarism intensiv, de o mare profunzime, este prezent ă și
în alte lucr ări ale Ciobanu, între care Dimitrie Cantemir în

271 Șt. Pașca, Contribuții la istoria începutului scrisului românesc , în CL, I,
1956, nr. 1–4, p. 82–85.
272 Vezi Ghe ție, Începuturile , p. 196–201.
273 Vezi Istoria literaturii române vechi , ed. cit., p. 110.
274 Ibidem , p. 47. Provided by Diacronia.ro for IP 94.139.134.244 (2018-05-11 21:23:50 UTC)BDD-B12-17 © 2012 Casa Cărții de Știință

Arheologia textului
181Rusia (1925)275, o evocare doct ă, ramificat ă, cu alura unui
adevărat roman istoric, în acela și timp, precum și Din legă-
turile culturale româno-ucrainiene. Ioanichie Galeatovschi și
literatura româneasc ă veche (1938)276, o reconstituire a unui
destin cărturăresc bine conturat, cu r ăsfrângeri asupra unor
scrieri de la noi din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea și din secolul urm ător. Istoricul literar pare aproape cople șit de
informația pe care o de ține, făra a deveni arid. El interpreteaz ă
datele cu suple țe și simț plastic, împrumutând o parte din
elocința lui Iorga. Nu r ămâne închistat într-o anumit ă teorie,
fiind dispus s ă-și revizuiasc ă punctele de vedere, a șa cum a
procedat, de pild ă, în legătură cu originea lui Dosoftei. Dac ă
în micromonografia din 1918 înclina pentru originea „ma-lorusă” a mitropolitului, în discursul s ău de recep ție în
Academia Român ă, din 1920, i se al ătură lui N. Iorga în
susținerea descenden ței grecești, deși sugereaz ă și o posibil ă
filiație aromân ă, pentru ca în primul volum al cursului s ău de
istoria literaturii s ă opteze definitiv pentru ultima variant ă.
Acest schi ță de portret al istoricului literar ar fi incomp-
letă
dacă am ignora edificiul construit și dedicat de el spa țiului
său de origine, culturii basarabene care a rezistat și a renăscut
peste timp asemenea p ăsării mitologice. Piesele de rezisten ță
ale acestei panorame istorico-culturale și social-politice cu-
prind scrieri precum La continuité roumaine dans la Bessa-
rabie, anexée en 1812 par la Russie (1920), Cultura româ-
nească în Basarabia sub st ăpânirea rus ă (1923), Chișinăul
(1925), Basarabia , monografie (1926), Unirea Basarabiei.
Studiu și documente cu privire la mi șcarea națională din
Basarabia în anii 1917–1918 (1929), Contribuția Basarabiei
la dezvoltarea literaturii na ționale (1941), La Bessarabie, sa
population, son passé, sa culture (1941), unele fiind reeditate
în anii din urm ă. Cultul izvoarelor, profesat cu d ăruire de către
Ștefan Ciobanu, i-au conferit amplitudinea demersului s ău
istoriografic, care î și păstrează actualitatea.

275 Publicată în extras din AAR, seria III, Mem. sec ț. lit., tom. II; reeditat ă
în 2000 de Dan Horia Mazilu la Editura Elion.
276 Extras din AAR, seria III, Mem. sec ț. lit., tom. VIII. Provided by Diacronia.ro for IP 94.139.134.244 (2018-05-11 21:23:50 UTC)BDD-B12-17 © 2012 Casa Cărții de Știință
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)