Ștefan Boncu Psihologie social ă [616601]

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31

IDENTITATEA SOCIAL Ă

1. Teoria identit ății sociale
Teoria identit ății sociale s-a dezvoltat din travaliul lui Henri Tajfel asupra efectelor de
accentuare în percep ție (anii ‘60), din interesul lui de o via ță pentru psihologia social ă a
prejudec ății, discrimin ării, conflictului intergrupruri și schimb ării sociale, și din dorin ța lui de
a crea și a face s ă progreseze o psihologie social ă european ă, specific ă în raport cu cea
american ă. Teoria a fost conceput ă inițial de Tajfel și dezvoltat ă în perioada 1970-1984 (anul
dispariției lui Tajfel) cu ajutorul colaboratorilor s ăi de la Universitatea din Bristol (printre
aceștia: Michael Billig, John C. Turner, Michael Hogg, Dominic Abrams, Margaret
Wetherell, Penelope Oakes). Dup ă 1985, mai to ți ucenicii lui Tajfel au emigrat în Australia.
Liderul grupului a devenit John Turner, care a propus teoria auto-categoriz ării și o concep ție
extrem de valoroas ă asupra constituirii psihologice a grupului.

2. Grupuri și indivizi
Teoria identit ății sociale se bazeaz ă pe o distinc ție fundamental ă între procesele de
grup și procesele interpersonale; primele nu pot fi în nici un fel explicate prin intermediul
celor secunde. Comportamentul social și relațiile dintre indivizi variaz ă pe un continuum ale
cărui extreme sunt, de o parte, rela țiile strict personale (prietenia dintre doi vechi colegi de
liceu, de exemplu) iar de cealalt ă parte comportamentul de grup stereotipic și etnocentric.
Această dimensiune comportamental ă este completat ă de o schimbare în concep ția de sine de
la identitatea personal ă (concep ția individului despre propriul eu ca unic și distinct de ceilal ți
indivizi) la identitatea social ă (concep ția individului despre propriul eu în termeni de tras ături
caracteristice ale categoriei sociale de apartenen ță, ce face eul s ău interșanjabil cu eul altor
membri ai ingroup-ului și distinct din punctul de vedere al stereotipurilor de eul membrilor
outgroup-ului).
Comportamentul de grup are anumite aspecte specifice, care-l deosebesc de
comportamentul interpersonal. Aceste aspecte includ: etnocentrismul, bias-ul de favorizare a
ingroup-ului, competi ția intergrupuri, discriminarea, stereotipizarea, prejudecata,
uniformitatea comportamental ă, coeziunea ingroup-ului, conformismul, etc. Teoria identit ății
sociale sus ține că acele categorii care includ eul (categorii de apartene ță: naționalitatea,

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
religia, afilirea politic ă, echipa sportiv ă, grupul de munc ă, familia) ofer ă indivizilor defini ții
de sine congruente cu categoria, defini ții care se integreaz ă ca elemente în conceptul de sine
al fiecăruia. Mul țimea de categorii ai c ăror membri suntem ne furnizeaz ă un repertoriu de
apartenen țe sau de identit ăți sociale, care variaz ă ca importan ță contextual ă în conceptul de
sine. Cu ajutorul acestor identit ăți sociale construim sensul a ceea ce suntem. Ele ne a șează în
rețeaua complex ă a relațiilor sociale dintr-o comunitate.
Apartenen țele categoriale sunt reprezentate în mintea individului ca identit ăți sociale
care descriu și prescriu atributele individului ca membru al grupului. Mai precis, cînd o
identitate social ă specific ă este baza salient ă a unei concep ții de sine, auto-percep ția și
comportamentul devin adecvate stereotipului ingroup-ului și normelor acestuia, percep ția
membrilor relevan ți ai outgroup-ului devine adecvat ă stereotipului outgrup-ului, iar
comportamentul intregrupuri dobînde ște – în diferite grade, în func ție de istoria rela țiilor
dintre grupuri – propiet ăți competitive și discriminatorii. Identit ățile sociale au consecin țe
foarte importante pentru evaluarea de sine a indivizilor, ceea ce motiveaz ă grupurile și pe
membrii lor s ă adopte strategii pentru a realiza și menține compara ții favorizînd ingroup-ul și,
ca atare, pe individul însu și.

3. Categorizare și comparare social ă
Procesele ce subîntind comportamentul de grup sunt categorizarea și compararea
socială. Tajfel și Wilkes au ar ătat, într-un experiment celebru din 1963, c ă procesul de
categorizare accentueaz ă similarit ățile dintre stimulii apar ținînd aceleia și categorii și
diferențele dintre stimulii apar ținînd unor categorii diferite. Cînd categorizarea prive ște
subiecți umani, acest efect de accentuare d ă seama de omogenizarea membrilor outgroup-ului
pe dimensiunile stereotipului. Efectul de accentuare al categoriz ării se manifest ă și în
perceperea membrilor ingroup-ului și a eului propriu. Cu alte cuvinte, contextele care fac
salientă o categorizare social ă produc percep ții sereotipice asupra ingroup-ului, ougroup-ului
și eului, comportament ingroup normativ (uniformitate comportamental ă și diferen țiere și
discriminare intergrupuri).
Compararea social ă se refer ă la compara țiile dintre atitudinile, credin țele și
comportamentele subiectului și cele ale altora. Festinger (1954) a ar ătat că recurgem la
compararea social ă numai atunci cînd raportarea direct ă la realitate nu poate s ă confirme
adevărul credin țelor noastre. Teoria identit ății sociale sus ține că nici un adev ăr nu este evident
prin sine însu și și că întreaga cunoa ștere social ă derivă din compara ții sociale. Diferitele

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
grupuri au viziuni diferite asupra lumii tocmai pentru c ă grupurile se definesc prin consensul
pe care îl instituie fiecare.
Atunci cînd facem compara ții sociale intergrupuri – adic ă, între eu ca membru al
ingroup-ului și altul ca membru al outgroup-ului, sau între ingroup și outgrup ca entit ăți de
sine stătătoare – nu numai c ă încercăm să maximiz ăm diferen țele intergrupuri, dar încerc ăm
să asigurăm grupului nostru un avantaj evaluativ. Întrucît categoriile sociale contribuie la
constituirea conceptului de sine și, prin aceasta, servesc la definirea și evaluarea eului, avem
tendința de a face compara ții intergrupuri pe dimensiuni ce favorizeaz ă grupul nostru.
Încercăm să obținem o identitate social ă pozitivă prin distinctivitatea pozitiv ă a ingroup-ului.
Potrivit teoriei identit ății sociale, aceasta este o strategie important ă de întărire și menținere a
stimei de sine.

4. Măsurarea identit ății sociale
Identitatea social ă nu poate fi m ăsurată direct. Totu și, procesul subiacent de auto-
categorizare produce efecte generale ce pot fi m ăsurate: percep ția depersonalizat ă a eului și a
altora în termenii prototipului de grup, comportament normativ (deci conformism),
etnocentrism, favorizarea ingroup-ului, diferen țiere intergrupuri, atrac ție pentru grupul de
apartenen ță. Maniera în care aceste efecte se manifest ă este influen țată de un num ăr de factori
ce țin de credin țele sociale generale, rela țiile de status intergrupuri, scopurile de auto-
prezentare, normele contextuale, strategiile inergrupuri, etc. De aceea, pentru a m ăsura
identitatea social ă trebuie s ă înțelegem contextul social specific în care evolueaz ă grupul
studiat.
De exemplu, identificarea social ă în grupurile minimale este m ăsurată prin intermediul
strategiilor folosite de subiec ți pentru a ob ține diferen țierea intergrupuri. Aceste grupuri nu au
o istorie, prin urmare nu au stereotipuri unul despre cel ălalt. Pe de alt ă prte, identificarea
socială în grupurile etnice va fi exprimat ă în extrem de multe feluri, în func ție de
circumstan țele socioistorice particulare ale grupului. În concluzie, scalele de identificare
socială generală au o folosire foarte restrîns ă. Măsurarea identific ării sociale trebuie abordat ă
într-o manier ă constructiv ă, ținînd seama de efectele categoriz ării, de natura grupului, de
istoria sa social ă, de rela țiile sale cu alte grupuri și contextul social imediat în care grupul
evolueaz ă.

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31

5. Dimensiuni macrosociale
Motiva ția de men ținere și întărire a stimei de sine este o component ă important ă a
teoriei identit ății sociale; cu ajutorul ei se poate explica și schimbarea social ă. În competi ția
pentru distinctivitate pozitiv ă, strategiile aflate la dispozi ția grupurilor sunt marcate de natura
perceput ă a relațiilor intergrupuri, adic ă de structurile de credin țe sociale privind stabilitatea și
legitimitatea status quo-ului (st ării de fapt) și permeabilitatea grani țelor dintre grupuri.
Exist ă, din acest punct de vedere, dou ă clase importante de credin țe sociale:
1. mobilitatea social ă – granițele dintre grupuri sunt v ăzute ca permeabile și deschise.
Indivizii pot migra u șor din grupurile subordonate în cele dominante;
2. schimbarea social ă – granițele intergrupuri sunt în țelese ca impermeabile și închise
– migrarea este foarte dificil ă.
Mobilitatea social ă este asociat ă cu strategii individualiste, întrucît membrii grupurilor
subordonate (grupuri cu status relativ inferior, caracterizate de dezavantaje economice și
evaluative) încearc ă să se disocieze de propriul grup și să devină membri cu drepturi depline
în grupurile dominante.
Schimbarea social ă este asociat ă cu dou ă stategii, în func ție de existen ța sau
inexisten ța alternativelor cognitive . Alternativele cognitive se refer ă la credin ța că există o
alternativ ă viabilă la status quo – mai precis, c ă poziția subordonat ă a grupului nu este nici
legitimă, nici stabil ă, și că schimbarea social ă reală este posibil ă. Cînd o structur ă de credin țe
cu privire la schimbarea social ă nu este înso țită de alternative cognitive, membrii grupurilor
subordonate fac apel la strategiile de creativitate social ă – ei pot încerca s ă schimbe
dimensiunea de compara ție intergrupuri, s ă inverseze implica țiile evaluative ale pozi ției lor pe
o dimensiune, sau pot încerca s ă se compare cu alte grupuri inferioare. Cînd credin țele cu
privire la schimbarea social ă sunt completate cu aternative cognitive, membrii grupurilor
subordonate se angajeaz ă în competi ții intergrupuri directe, cu inten ția de a pune cap ăt
dominației grupului superior.
Aceste apecte macrosociale ale teoriei idenit ății sociale s-au dovedit extrem de utile în
explicarea unor comportamente de grup la scar ă mare, cum sunt rea țiile între grupurile
etnolingvistice.

6. Identitate, etnicitate, limbaj

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
Multe studii au ar ătat că felul în care vorbe ște un individ poate afecta evalu ările pe
care alții le fac asupra lui. Aceasta nu se întîmpl ă pentru c ă unele stiluri de vorbire (limbi,
dialecte) sunt mai agreabile decît altele, ci pentru c ă diferitele stiluri de vorbire sunt asociate
cu grupuri sociale ce sunt evaluate pozitiv sau negativ în societate. Dac ă cineva va folosi un
stil de vorbire apar ținînd unui grup social cu status inferior, va fi privit de ceila ți prin prisma
evaluărilor pe care le au asupra grupului în cauz ă. Aceast ă observa ție sugereaz ă că ceea ce
numim comportament lingvistic poate fi influen țat de procesele asociate cu rela țiile
intergrupuri și cu apartenen ța la un anumit grup.
Cel care a extrapolat principiile teoriei identit ății sociale în acest domeniu și a
dezvoltat o perspectiv ă intergrupuri în psihologia social ă a limbajului a fost Howard Giles, un
vechi colaborator al lui Tajfel. Întrucît analiza sa s-a focalizat asupra grupurilor etnice care
diferă după stilul de vorbire, teoria propus ă de el se nume ște teoria identit ății etnolingvistice.
Grupurile etnice pot s ă difere unul de altul dup ă felul în care se îmbrac ă, după practicile
culturale, dup ă credințele religioase dar și după limbajul pe care-l folosesc sau stilul de
vorbire. Adeseori, tocmai limbajul este cel mai clar indicator al identit ății etnice – identitatea
socială ca membru al unui grup etnolingvistic. De pild ă, în România, maghiarii și românii se
deosebesc în mod fundamental dup ă limbă. Așadar, stilul de vorbire este o propietate
normativ ă sau stereotipic ă foarte important ă a apartenen ței la un grup – unul din mijloacele
cele mai eficace de a ar ăta că ești maghiar este s ă vorbești limba maghiar ă.
Limbajul sau stilul de vorbire indic ă identitatea etnic ă. De aceea, faptul c ă un individ
accentueaz ă sau ascunde limbajul lui etnic arat ă în ce măsură vede identitatea lui etnic ă drept
o sursă de mîndrie și repect. Ast ăzi, aproape toate societ ățile sunt multicuturale, con ținînd un
singur grup dominant, cu status înalt, a c ărui limbă este limba oficial ă și mai multe grupuri
etnice ale c ăror limbaje sunt subordonate.
Giles, Bourhis și Taylor (1977) au introdus termenul de vitalitate etnolingvistic ă
pentru a descrie acele aspecte obiective ale unui context interetnic ce influn țează
comportamentul lingvistic și, în ultim ă instanță, supravie țuirea sau dispari ția unui grup
etnolingvistc. Grupurile etnice care au un status înalt (control economic, stim ă de sine,
mîndrie cu privire la trecutul grupului, respect interna țional pentru limba grupului), suport
demografic (numero și indivizi concentra ți pe teritoriul în care a evoluat grupul, propor ție
favorabil ă ingroup-outgroup, rat ă scăzută a emigrării, rată înaltă a nașterilor, frecven ță joasă a
căsătoriilor ingroup-outgroup) și instituțional (o bun ă reprezentare a limbii în institu țiile din
teritoriu – administra ție, mass-media, școli, universit ăți, biseric ă), au o mare vitalitate

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
etnolingvistic ă. Toate acestea încurajeaz ă folosirea continu ă a limbajului și-i asigur ă
supravie țuirea, dup ă cum asigur ă supravie țuirea grupului etnolingvistic ca o entitate distinct ă
în societate. Vitalitatea slab ă este asociat ă cu folosirea tot mai restrîns ă a libajului etnic,
dispariția lui treptat ă și, adesea, dispari ția grupului etnolingvistic. Giles (1978) a propus
termenul de vitalitate subiectiv ă prin care desemneaz ă percepția subiectiv ă a indivizilor
asupra vitalit ății grupului lor – iar acest factor influen țează în mod direct utilizarea limbajului.
În general, exist ă o coresponden ță între vitalitatea obiectiv ă și cea subiectiv ă, dar cele dou ă nu
sunt neap ărat identice – minorit ățile etnice î și pot considera limba ca avînd o vitalitate mai
mare sau mai mic ă decît o indic ă statisticile obiective. În anumite circumstan țe, un grup
dominant poate s ă încurajeze o minoritate etnic ă să-și subestimeze vitalitatea limbajului,
pentru a preveni mi șcările etnice care pot amenin ța status quo-ul.

7. Teoria auto-categoriz ării
Teoria auto-categoriz ării (Turner, 1985; Turner et al. 1987) reprezint ă o devoltare a
conceptului de identitate social ă; ea difer ă de teoria identit ății sociale mai mult în accente
decît în con ținut. Ea descrie mai detaliat procesul de categorizare social ă ca bază cognitiv ă a
comportamentului de grup. De asemenea, eaare în vedere mai curînd procesele intragrup decît
relațiile intergrupuri macrosociale. Ca atare, teoria auto-categoriz ării face extrem de pu ține
referiri la conceptul motiva țional de stim ă de sine și la strategiile macrosociale de schimbare
socială. Dihotomia dintre identitatea personal ă și cea de grup este înlocuit ă de ideea c ă
concepția de sine variaz ă ca nivel de abstrac ție de la eul unic, diferen țiat de toți ceilați membri
ai ingroup-ului pîn ă la eul în întregime depersonalizat, identic tuturor eurilor celorla ți indivizi
din ingroup și deosebit de membrii outgroup-ului.
Teoria auto-categoriz ării formalizeaz ă și sistematizeaz ă multe din aspectele imprecise
ale teoriei identit ății sociale, oferind o tratare științifică complet ă și riguroas ă a grupului
social. Ea ofer ă, de exemplu, o explica ție pentru fenomenele de influen ță socială, precum și
pentru coeziunea de grup.
Pentru teoria auto-categoriz ării, mecanismul de baz ă al fenomenelor de grup este
procesul cognitiv de categorizare. Acest proces face ca experien ța subiectiv ă a lumii s ă aibă
sens și detecteaz ă acele aspecte relevante pentru ac țiune într-un context particular.
Categorizarea clarific ă granițele intergrupuri producînd percep ții și acțiuni stereotipice și
normative și repartizeaz ă indivizii în categoriile relevante în context.

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
În anii ’70, Eleanor Rosch a atras aten ția asupra faptului c ă gradul de cuprindere
(caracterul de incluziune) al diferitelor categorii este extrem de variabil. De exemplu,
dalmațian, cîine , animal și ființă sunt categorii cu grade diferite de incluziune. Categoriile cu
un grad mare de incluziune sunt categorii supraodonate, iar cele cu un grad redus, categorii
subordonate. Dalmațian, de exemplu, este o categorie subordonat ă în raport cu fiin ță. Nivelul
de bază, cel la care se desf ășoară cea mai mare parte a ativit ății perceptive se afl ă la mijlocul
ierarhiei incluziunii – în exemplul nostru, cîine este nivelul de baz ă (nivele de baz ă reprezint ă
și categoriile de scaun , copac , pasăre, casă, etc.). Teoria auto-categoriz ării a preluat aceste
idei ale lui Rosch și le-a aplicat la percep ția social ă. Teoria pleac ă de la ideea potrivit c ăreia
conceptul de sine reflect ă auto-categorizarea. Potrivit lui Turner, categoriile în care se include
eul exist ă la diferite nivele de abstrac ție, în func ție de gradul lor de incluziune. De pild ă, o
categorie ca om de știință este mai abstract ă decît aceea de biolog . Turner a distins trei
niveluri de abstrac ție ale categoriilor în care se poate auto-include individul: 1. nivelul
interpersonal (nivel subordonat, la care se construie ște identitatea personal ă, iar eul este
conceput ca o persoan ă unică); 2. Nivelul intergrupuri (nivel intermediar de abstrac ție, la care
se construiesc identit ățile sociale, iar eul e v ăzut ca membru al unui grup); 3. Nivelul
interspecii (nivelul supraordonat, la care eul este în țeles ca fiin ță umană). Ideea central ă a
teoriei auto-categoriz ării este c ă majoritatea categoriz ărilor pe care le face individul se
situează la nivelul intermediar (cel la care se define ște identitatea social ă): comportamentul de
grup devine posibil prin func ționarea conceptului de sine la nivelul categoriz ărilor ingroup-
outgroup. Categorizarea eului și a altora la acest nivel accentueaz ă prototipicalitatea grupului,
stereotipicalitatea și normativitatea indivizilor. Individul este depersonalizat din punct de
vedere perceptul și comportamental în termenii prototipului relevant al ingroup-ului. Pentru
teoria auto-categoriz ării, depersonalizarea auto-percep ției constituie procesul de baz ă ce
subîntinde fenomenele de grup (stereotipizarea social ă, coeziunea de grup, etnocentrismul,
cooperarea și altruismul, contagiunea emo țională și empatia, comportamentul colectiv,
conformismul, etc). Termenul de depersonalizare nu implic ă nimic negativ. El nu este nici pe
departe echivalent cu termeni ca dezumanizare sau deindividualizare, și nu are nici una din
consecin țele acestora; el se refer ă pur și simplu la o schimbare contextual ă de identitate (o
schimbare a nivelului la care se construie ște identitatea): depersonalizarea nu desemneaz ă o
pierdere sau o denaturare a identit ății.
Conceptul de prototip a fost propus de tot de Rosch, care are meritul de a fi
revoluționat concep ția despre structura categoriilor. Rosch a dovedit, în ciuda a ceea ce se

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
crezuse pîn ă atunci, existen ța unei largi variabilit ăți în structura categoriilor. În interiorul
categoriilor, membrii sunt foarte diferi ți ca grad de tipicalitate – de pild ă, vrăbiile sunt v ăzute
ca fiind mai tipice pentru categoria de pasări decît stru ții, deși atăt vrabiile cît și struții sunt
membri ai categoriei păsări. Cu alte cuvinte, Rosch a sus ținut că majoritatea categoriilor au o
structură gradată – membrii nu posed ă în aceea și măsură atributele definitorii ale categoriei.
Aceste constat ări au determinat-o pe autoarea american ă să propună conceptul de prototip al
categoriei (membrul reprezentativ al categoriei) și să sugereze c ă apartene ța la categorie ar
trebui să fie definit ă prin gradul de similaritate al individului cu prototipul. Ca atare, membrii
unei categorii nu împ ărtășesc cu to ții atributele definitorii, dar sunt lega ți între ei prin
similaritatea lor (mai mult sau mai pu țin aproximativ ă) cu prototipul.
Pentru teoria auto-categoriz ării, prototipul este o reprezentare cognitiv ă a
caracteristicilor definitorii ale categoriei sociale. Este un set de propiet ăți depre care membrul
individual al grupului crede c ă definesc categoria. Totu și, există tendința de a în țelege
prototipurile nu ca pe ni ște liste abstracte de tr ăsături izolate – ele se “întrupeaz ă” ca imagini
reificate ale celui mai prototipic membru de grup – membrul ideal sau reprezentativ al
categoriei. Prototipul posed ă toate calit ățile care definesc grupul și îl diferen țiază de outgroup-
urile relevante, sau de indivizi care nu fac parte din grup. Prototipul poate fi considerat
reprezentarea cognitiv ă a normei de grup sau a stereotipului de grup. De aceea, categorizarea
accentueaz ă similarit ățile percepute între eu sau membrii grupului și prototip. Tocmai aceasta
se înțelege, de fapt, prin depersonalizare: eul și ceilalți membri ai grupului nu mai sunt
percepuți ca persoane unice, ci ca întrup ări ale prototipului. Dat fiind c ă prototipurile sunt,
prin defini ție, împărtășite între to ți membrii grupului, o consecin ță a procesului de
depersonalizare este uniformitatea relativ ă în interiorul grupului a percep țiilor, atitudinilor și
comportamentelor. Astfel, procesul de categorizare d ă seama de conformismul la normele de
grup.
Conceptul de sine social este dependent de context, încît auto-categoriz ări specifice
sunt declan șate (devin baza percep ției și a comportamentului) de indicii din mediu. C ăutînd să
dea un sens unui context specific, sistemul cognitiv folose ște orice categorizare se potrive ște
mai bine cu similarit ățile și diferen țele dintre stimuli: acest proces este ghidat de
accesibilitatea diferitelor categoriz ări și de gradul în care propiet ățile stimulilor se potrivesc
categoriz ării. Accesibilitatea este influen țată de inten țiile curente ale individului și de
experien țele sale trecute. Aceast ă concepție, care ia în calcul accesibilitatea categoriz ărilor și
adecvarea stimulilor la categorii a fost inspirat ă de lucr ările lui Bruner (1957) și ajută la

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
explicarea salien ței contextuale a diferitelor auto-categoriz ări ce guverneaz ă percepția,
cogniția și conduita.
O altă modalitate de a explica salien ța diferitelor auto-categoriz ări este aceea care se
bazează pe principiul metacontrastului. Categorizarea salient ă contextual este aceea care
minimizeaz ă diferen țele percepute din interiorul categoriei și simultan maximizeaz ă
diferențele percepute între categorii. Odat ă formate pe baza similarit ăților și diferețelor
percepute între simuli, categoriile sunt folosite ca baz ă pentru accentuarea acestor similarit ăți
și diferen țe; ele amplific ă claritatea mediului perceput.

8. Formarea psihologic ă a grupului
De la început, Turner și-a propus un scop foarte ambi țios prin teoria auto-categoriz ării:
să construiasc ă o altă concepție asupra grupului social. El a pornit de la observa ția că la
sfîrșitul anilor ‘70 psihologia social ă nu avea o viziune coerent ă despre grup ca realitate
psihologic ă. De aceea, a c ăutat condi țiile minime pentru ca o colec ție de indivizi s ă constituie
un grup psihologic – și nu unul sociologic, politic, biologic, etc. Pentru Turner, grupul este o
“stare” în care indivizii se simt și acționează ca un grup, în care exist ă o acceptare psihologic ă
a calității de membru al grupului.
Psihologul britanico-autralian a trecut în revist ă criteriile psihologiei sociale clasice
pe baza c ărora se putea stabili calitatea de grup a unui ansamblu uman și a constatat c ă
niciunul din acestea nu poate servi drept condi ție minim ă pentru existen ța grupului
psihologic. Cele trei criterii examinate de Turner au fost: 1. Criteriul perceptual sau criteriul
identității: o colec ție de indivizi trebuie s ă se defineasc ă pe ei înșiși și trebuie s ă fie defini ți de
alții ca grup; ei trebuie s ă aibă o percep ție colectiv ă despre ei în șiși ca entitate social ă
distinctă; 2. Criteriul interdependen ței: între ei trebuie s ă existe o interdependen ță pozitivă
pentru satisfacerea nevoilor, atingerea scopurilor, validarea consensual ă a atitudinilor și
valorilor, etc. Criteriul acesta este foarte apropiat de ipoteza c ă cerința esențială pentru
formarea grupului este un grad minim de atrac ție (coeziune) între membri, c ăci atracția față de
alții se bazeaz ă pe recompensele pe care ei le mediaz ă. 3. Criteriul structurii sociale:
interacțiunea social ă între indivizi trebuie s ă fie stabilizat ă, organizat ă și reglată de un sistem
de roluri, statusuri, norme și valori.
Turner a remarcat de la încept c ă astfel de criterii nu sunt valabile decît pentru
grupurile fa ță în față, grupuri ai c ăror membri au posibilitatea de a interac ționa direct,

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
nemijlocit. Dar el c ăuta să explice, de asemenea, apartenen ța la grupurile mari, semnificative
psihologic pentru fiecare din noi: sexul, na ționalitatea, rasa, religia, clasa social ă, profesiunea,
afilierea politic ă, etc. Apartenen ța la aceste grupuri ne influn țează interacțiunea cu ceilal ți,
deși în cadrul lor nu se pot dezvolta rela ții inerpersonale coezive. De exemplu, na țiunile nu
izvorăsc din prietenia între indivizi: ele sunt daturi istorice și culturale care ne sunt impuse
prin socializare și prin consens social, fie c ă ne satisfac sau nu nevoile. Membrii unei na țiuni
sunt rareori uni ți pentru atingerea unui singur scop. Membrii nu interac ționează în mod
nemijlocit decît cu o minoritate redus ă de indivizi din cadrul na țiunii. Și totuși, națiunile pot
funcționa ca grupuri psihologice: membrii se definesc pe ei în șiși și sunt defini ți de alții ca o
națiune și, în anumite condi ții, majoritatea lor covîr șitoare se simt implica ți psihologic de
apartenen ța la acest grup, tr ăiesc acelea și emoții, nutresc acelea și atitudini și acționează
aproximativ similar (exempul cel mai folosit pentru a ilustra aceste lucruri este meciul de
fotbal al echipei na ționale). În acest caz, pare s ă funcționeze numai criteriul identit ății.
În cîteva din articolele sale care au marcat concep ția contemporan ă despre grup,
Turner s-a str ăduit să arate că simpla desemnare extern ă a indivizilor ca membri ai unui grup
poate produce acceptarea privat ă a apartenen ței. El a invocat celebrul experiment al lui Tajfel
și al colegilor s ăi din 1971 în care adolescen ții îi discrimineaz ă pe cei din outgroup dup ă ce
fuseseră repartiza ți la întîmplare în dou ă grupuri. Concluzia lui Turner este c ă atitudinile
interpersonale pozitive nu sunt necesare pentru formarea grupului. Argumentarea lui pare
convingătoare dac ă mai preciz ăm că există un experiment al lui Allen și Wilder din 1975 în
care, dup ă ce au fost repartiza ți la întîmplare în grupuri (se alc ătuiesc, deci, grupuri minimale,
fără istorie și fără structur ă de roluri), subiec ții favorizeaz ă membri ai ingroup-ului disimilari
și discrimineaz ă membri ai outgroup-ului care le sunt similari în multe privin țe. Turner pare
îndreptățit să susțină că formarea psihologic ă a grupului poate s ă se produc ă în urma simplei
desemnări externe (de pild ă, experimentatorul care alc ătuiește în laborator grupuri minimale);
categoriz ările impuse și emergente par suficiente pentru comportamentul de grup și pentru
apariția unor atitudini împ ărtășite de to ți membrii (cum este atitudinea negativ ă față de
outgroup).
Ipoteza fundamental ă a lui Turner este c ă comportamentul de grup depinde de efectele
cognitive ale categoriz ării asupra conceptului de sine și asupra auto-percep ției. Pentru el,
conceptul de sine este o structur ă cognitiv ă ipotetic ă ce mediaz ă între situa țiile sociale și
comportament. El selecteaz ă și controleaz ă informa ția provenind din mediu, proceseaz ă datele
prin opera ții cognitive specifice și produce un output cognitiv ce regleaz ă comportamentul.

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
Conceptul de sine poate fi considerat un sistem organizat de scheme despre sine. Totu și, el
funcționează diferențiat în func ție de fiecare situa ție. Imaginile subiective despre noi în șine pe
care le asum ăm reprezint ă output-ul cognitiv al conceptului de sine și sunt variabile și
dependente de situa țiile specifice. Diferitele p ărți ale conceptului de sine pot func ționa relativ
independent, producînd astfel nesfîr șita diversitate a experien țelor subiective în situa ții din
cele mai diverse.
Sistemul conceptului de sine cuprinde dou ă componente majore: identitatea social ă și
identitatea personal ă. Prima se refer ă la auto-descrierile legate de apartenen țele formale și
informale ale individului, ca sexul, na ționalitatea, profesia, religia, etc. Identitatea social ă
poate fi definit ă ca suma identific ărilor sociale ale persoanei – identific ările sociale sunt
categoriz ări sociale semnificative interiorizate ca aspecte ale conceptului de sine. Identitatea
personal ă se refer ă la auto-descrierile ce reflect ă trăsăturile de personalitate și alte diferen țe
individuale, atribute caracteristice ale individului ca sentimentul de competen ță, caracteristici
corporale, preocup ări intelectuale, gusturi și interese, etc.
Specificitatea situa țională a imaginilor de sine implic ă faptul c ă indivizii au
capacitatea de a- și regla comportamentul în termenii diferitelor concep ții de sine în diferitele
situații. Diferitele situa ții par să activeze diferite scheme de sine, în a șa fel încît stimulii
sociali s ă poată fi percepu ți și comportamentul social controlat în maniere adaptative. Care
este func ția identit ății sociale în aceste condi ții? Turner sus ține că este aceea de a produce
comportament și atitudini de grup; ea este, a șadar, mecanismul cognitiv care face posibil
comportamentul de grup. Ea face aceasta prin intermediul procesului de categorizare, procesul
cognitiv relativ automat care se declan șează ori de cîte ori o identificare social ă devine
salientă în percep ția social ă. Procesul de categorizare se refer ă la percep ția stimulilor în
termenii atributelor comune ce definesc clasa lor; el are ca urmare amplificarea similarit ății
amembrilor aceleia și clase și a disimilarit ății între membrii unor clase diferite. Cînd indivizii
sunt percepu ți exclusiv în termenii apartenen ței lor categoriale, li se asociaz ă de către
percepător atribute stereotipice care țin de stereotipul grupului lor și ei devin astfel
interșanjabili perceptual cu ceilal ți membri ai grupului lor și distinctivi perceptual de membrii
altor grupuri. Stereotipizarea mambrilor outgroup-ului conduce la depersonalizarea și
omogenizarea lor, la perceperea lor ca fiind identici, întrucît sunt privi ți în lumina
caracteristicilor comune ale grupului lor – iar în aceast ă lumină, ei sunt inter șanjabili, și nu
unici și diferen țiați.

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
Ipoteza subtil ă a lui Turner este c ă procesul de categorizare produce acelea și efecte și
în auto-percep ție. Rezultatul cognitiv al unei identific ări sociale saliente este percep ția
stereotipic ă a elui propriu și a altora în termenii categoriz ării sociale relevante. Auto-
stereotipizarea (percep ția stereotipic ă a propriului eu) produce depersonalizarea eului – adic ă
interșanjabilitatea perceptual ă (identitatea perceptual ă) a propriei persoane și a altora din
același grup pe dimensiuni relevante. Tocmai aceast ă redefinire cognitiv ă contextual ă a eului
– de la atributele lui unice și diferen țele individuale ce-l caracterizeaz ă la apartenen ța socială
împărtășită și de alții și la stereotipul asociat – mediaz ă comportamentul de grup. Turner a
arătat că identitatea perceput ă dintre eu și ceilalți în cadrul aceluia și grup produce coeziune de
grup, că identific ările sociale comune induc o form ă de cooperare între membrii grupului, c ă
aceleași identific ări sociale produc atrac ție reciproc ă între membri și că mecanismul bazat pe
identificare pe care l-a descris st ă la baza conformismului la normele de grup.
Turner define ște, așadar, grupul psihologic ca pe o colec ție de indivizi ce împ ărtășesc
aceeași identificare social ă sau care se definesc pe ei în șiși în termenii apartenen ței la aceea și
categorie. În m ăsura în care aceast ă identificare devine salient ă într-o situa ție, se produce o
depersonalizare a eurilor individuale ale membrilor ce are ca rezultat identitatea dintre eul
subiectului și eurile celorlal ți, coeziunea, cooperarea, unitatea de atitudini și de acțiune.
Pentru autorul men ționat, grupul este înainte de toate o realitate psihologic ă. Grupul ca
identificare social ă este un sistem social-cognitiiv în conceptul de sine, un proces psihologic
ce are efecte comportamentale specifice și o func ție adaptatv ă de necontestat: numai
categorizîndu-se, în func ție de context, ca membru al diferitelor grupuri sociale individul
poate evolua optim în mediul social.

9. Atrac ție socială și coeziune
În studiile clasice de psihologie social ă, conceptul de coeziune se refer ă la forțele ce
acționează asupra membrilor de grup pentru a men ține asocierea lor. În mod tradi țional, s-a
considerat c ă parametrul grupului numit coeziune deriv ă din trei surse: atrac ția față de
membrii individuali ai grupului, atrac ția față de grup ca întreg și atracția față de activit ățile
grupului (Festinger, 1950). În mod curent îns ă, prin coeziune s-a în țeles atrac ția interpersonal ă
(atracția dintre membrii individuali). Pentru Lott și Lott (1965), autori reprezentativi în
deceniul al 7-lea, coeziunea este propietatea de grup inferat ă din num ărul și tăria atitudinilor
pozitive reciproce dintre membrii unui grup. În m ăsura în care activit ățile de grup sunt

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
recompensatoare, ele trebuie s ă contribuie la atrac ția dintre membri. În aceast ă perioad ă era
foarte influent ă o concep ție asupra atrac ției interpersonale ce avea la baz ă întărirea: “atrac ția
va apărea dacă un individ ofer ă altuia o recompens ă sau satisfacerea unei nevoi, sau dac ă este
perceput capabil s ă ofere o recompens ă”. Ajungem, a șadar să ne simțim atrași de grup pentru
că membrii grupului ne recompenseaz ă prin similaritatea tr ăsăturilor sau a atitudinilor lor cu
ale noastre. Teoria identit ății sociale și cea a auto-categoriz ării recunosc atrac ția
interindividual ă ca un aspect important al solidarit ății de grup. Avem tendin ța de a dezvolta
sentimente pozitive complexe fa ță de cei ce fac parte din acela și grup cu noi, iar aceste
sentimente se consolideaz ă în situa țiile în care se înt ărește sentimentul apartenen ței la grup
(de pildă, după o absență îndelungat ă din oraș, ne simțim încă mai atra și de vecinii de strad ă).
La fel, ne putem sim ți atrași de alții care aclam ă ca și noi echipa favorit ă pe stadion. Dar
trebuie s ă observăm că acest gen de atrac ție, sau de atitudine interpersonal ă, este un fenomen
de grup, și nu unul interpersonal. Mai precis, este produsul unui proces de grup, și nu a unui
proces interpersonal. De aceea, el trebuie distins de atrac ția interpersonal ă.
Teoriile amintite, ce au în vederea identificarea, fac o distinc ție clară între atrac ția
socială și atracția personal ă. Fenomenologia amîndurora este un sentiment pozitiv nutrit de o
persoană pentru alta. Totu și, procesele ce genereaz ă cele dou ă forme de atrac ție sunt diferite.
Atracția social ă, atracția între membrii unui grup social este diferit ă de atrac ția interpersonal ă
prin aceea c ă este o simpatie depersonalizat ă bazată pe prototipicalitate și generat ă de auto-
categorizare. Ea este atrac ția pentru grup, în m ăsura în care grupul este întrupat de diferi ți
indivizi: obiectul acestei atitudini nu este membrul individual, ci prototipul pe care el îl
reprezint ă. Cei fa ță de care se simte atras subiectul sunt relativ inter șanjabili, ei sunt
depersonaliza ți. Victor nu este simpatizat pentru c ă este Victor, ci pentru c ă este, într-o
măsură mai mare sau mai mic ă, încarnarea propiet ăților prototipice ale grupului. M ăsura în
care sunt simpatiza ți membrii grupului depinde de prototipicalitatea lor perceput ă și de gradul
în care subiectul are o atitudine pozitiv ă față de grup a șa cum este el reprezentat în mod
prototipic.
Cît despre atrac ția personal ă, ea își are rădăcinile în rela țiile specifice interpersonale.
Ea este o atitudine sau un sentiment interpersonal și se bazeaz ă pe perceperea și aprecierea
persoanei ca entitate biografic ă și ființă unică. Atracția personal ă este nutrit ă pentru o
persoană specific ă, non-inter șanjabilă. Măsura în care o persoan ă este simpatizat ă este în
funcție de percep țiile subiectului asupra unicit ății ei și de istoria rela țiilor dintre ea și subiect.

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
Atrac ția social ă este asociat ă proceselor de grup, iar atrac ția personal ă proceselor
interpersonale. Cele dou ă forme de atrac ție sunt, deci, distincte la nivelul fenomenelor pe care
le genereaz ă. Deși ambele reprezint ă o atitudine pozitiv ă față de o alt ă persoan ă, atracția
socială este strîns legat ă de alte fenomene de grup (conformismul, streotipizarea, diferen țierea
intergrupuri), în timp ce atrac ția personal ă nu are decît leg ături slabe cu acestea. La fel cum
contextele interactive variaz ă după gradul în care categoriz ările sociale sau personale sunt
saliente, tot a șa atitudinile interpersonale sunt mai mult sau mai pu țin depersonalizate. Cînd
interacțiunea se bazeaz ă aproape în întregime pe apartenen ța comun ă, prevalent ă va fi atrac ția
socială; dimpotriv ă, în contextele în care interac țiunea are la baz ă o relație interpersonal ă,
sentimentul pozitiv dominant va fi atrac ția personal ă personalizat ă.
Un caz interesant este acela al grupurilor mici, în care categoria este definit ă în
termenii unui num ăr redus de indivizi prezen ți fizic care interac ționează în mod repetat
(comitete, grupa de studen ți, echipa sportiv ă, grupul de cercetare, etc.). Circumstan țele
specifice din aceste grupuri (apropiere în spa țiu, interac țiune față în față, credințe comune,
etc) încurajeaz ă dezvoltarea unor rela ții interpersonale, încît atrac ția social ă și cea personal ă
pot coexista. Totu și, este foarte imoportant s ă nu uităm că cele dou ă tipuri de atrac ție sunt net
distincte: oamenii pot s ă se simpatizeze unul pe cel ălalt ca membri ai aceluia și grup și, pe de
altă parte, ca prieteni (membri într-o rela ție interpersonal ă), dar fundamentele acestor
sentimente sunt deosebite. A șadar, din perspectiva auto-categoriz ării, aspectul de atrac ție
intragrup al coeziunii este simpatie depersonalizat ă, ce nu presupune atrac ție personal ă.

10. Influen ța socială în grupuri: conformism și comportament normativ
Perspectiva asupra identit ății sociale deschis ă de Tajfel și Turner este deosebit de util ă
în explicarea proceselor de grup. Într-adev ăr, cu ajutorul ei se poate da seama de cel mai
cunoscut fenomen de grup – uniformitatea comportamental ă sau conformismul. Turner a
dezvoltat o teorie original ă asupra influen ței sociale. Noi vom ar ăta în cele ce urmeaz ă numai
modul în care poate deriva respectul normei de grup din activitatea de auto-categorizare.
În literatura clasic ă, conformismul a fost descris ca o tendin ță spre medie, ca o
convergen ță atitudinal ă a membrilor grupului spre norm ă. Procesele considerate responsabile
au fost testarea realit ății de către indivizi (nevoia de informa ții veridice despre mediu, pe care
uneori indivizii le iau de la al ții) și auto-prezentarea (nevoia de a crea cel pu țin aparen ța

Ștefan Boncu – Psihologie social ă
Cursul 31
respectului normei, de teama sanc țiunilor aplicate de ceilal ți). Totuși, conformismul poate s ă
apară și în condi ții ce nu pot fi explicate cu ajutorul nici unuia din cele dou ă procese.
Teoria identit ății sociale a sugerat ideea c ă la baza conformismului se afl ă procesul de
identificare social ă: 1. Indivizii se categorizeaz ă și se definesc pe ei în șiși ca membri ai unei
categorii sociale distincte (î și asumă o identitate social ă). 2. Ei iau cuno ștință despre normele
categoriei. 3. Ei î și asumă aceste norme; ca atare, comportmentul lor devine mai normativ pe
măsură ce apartene ța lor categorial ă devine mai salient ă. Există numeroase cercet ări care
demonstreaz ă că indivizii manifest ă într-o mai mare m ăsură conformism la normele de grup
în condițiile în care identitatea lor social ă este făcută salientă (ca, de exemplu, o categorizare
explicită intergrupuri). Teoria auto-categoriz ării a dezvoltat aceast ă analiză, descriind
procesul de identificare social ă ca pe unul de auto-categorizare.