Steag, Stindard Si Drapel
CUPRINS:
Pag.
INTRODUCERE: Steag, stindard și drapel……………………………1
CAPITOLUL 1: Istoricul cercetării…………………………………….5
CAPITOLUL 2: Terminologie
2.1. Steaguri, stindarde, drapele………………………..9
2.2. Simbol, simbolism, simbolistică, simbolism politic, utilizarea simbolurilor politice…………………………16
CAPITOLUL 3: 3.1. Steagul în spațiul românesc ca simbol politic……26
3.2. Steagul dacic, steagul țărilor române…………….27
3.3. Unirea din 1918 –steag național, evoluția steagului național………………………………………………..39
CAPITOLUL 4: 4.1. Drapele de luptă –reprezentare din armată………46
4.2. Ceremonialuri –arborarea steagului………………60
CAPITOLUL 5: Concluzii…………………………………………….64
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ……………………………………….74
=== Steag, stindard şi drapel ===
INTRODUCERE:
Steag, stindard și drapel
Steagurile, drapelele, flamurile, stindardele, paviloanele și praporii de tot felul, sunt semne distinctive ale unor grupuri umane, reunite pe ba- ze etnice, sociale, politice, profesionale sau confesionale.
Având functii multiple și radacini adânci în mentalitatea și în com-
portamentul oamenilor din epoci istorice extrem de îndepărtate, din punct de vedere istoric și cultural, ele derivă din străvechile totemuri* ale tribu-
rilor, clanurilor și grupurilor umane din epoca paleoliticului, când se con-
sidera că totemul de factură animală sau vegetală reprezenta strămoșul
mitic care veghează și apără integritatea sau bunăstarea grupului, îl ajută
în luptele cu dușmanii1.
Simbol de protecție, acordată sau implorată, omul îl înalță deasupra
lui, elevând ridicarea( sublevatio) și înalțarea( elevatio) spiritului, mărtu-
ria avântului spre valori superioare.
Steagul se adaugă valorii semnului distinct:flamura unui senior, unui general, unui șef de stat, unui sfânt, unei congregatii, unei corporatii, unei patrii, etc2.
Despre simbolismul steagului ne stau mărturie diferitele semne as-
___________________________________________________________
*Totemul= termen algonkin, ce desemnează un animal sau o plantă alese drept protector sau călăuză
-1-
trale și cerești care abundă în emblematica drapelelor naționale: tricolorul e o variantă simplificată a curcubeului, iar prezența soarelui, a stelelor, sau a lunii denotă fixația oamenilor pe valorile superioare ale transcen-
denței.
Orice steag în sine, fie și în plan pur simboli, conține o anumită “forță” ce se revarsă asupra grupului, dar și o “putere” de unificare și de coexiune a membrilor3.
Constituindu-se ca parte integrantă a unei discipline istorice, “ve-
xiologia” sau simbolica steagurilor, termen ce derivă din latinescul
vexillum= “steag”, format, la rândul său, din verbul veher= “a purta”, care întocmeau ca obiect de studiu steagurile din diferite epoci și din diverse țări.
Orice societate organizată își are insignele sale proprii: sigilii, embleme,
steaguri.
În acest context, stindardul se constituie, în general ca un însemn de război, de raliere și ca însăși emblema șefului. Așa cum în iconografia hindusă și în taoism, stindardul victorios semnifică semnul de război, de acțiune îndreptată împotriva forțelor malefice, respectiv, apeluri, convo-
cări( ale spiritului, divinităților) și simultan, protecție magică, în China,
stindardele înfipte în oborul societăților secrete, ca apel la acțiune, război-
nică sau spirituală, întruchipau cu adevărat, nu numai însemnele grupuri-
lor sau șefilor, ci conțineau geniul și virtutea.
În India, simbolismul stindardului fluturând în bătaia vântului este asociat cu ideea de mobilitate și de acțiune4.
De asemenea, termenul, ce provine din limba italiană: “drapel” sau
cel de “emblemă” (gr.) semnifica o compoziție decorativă cu sens simbo-
lic raportabil la o colectivitate omenească; este un sens convențional al unei colectivități, al unei persoane sau divinitați.
-2-
Steagul îndeplinește funcția de raliere, prezentă la drapelele milita-
re , cât și la steagurile din cadrul manifestaților tradiționale( această rali-
ere făcându-se prin jurământ), funcția de reprezentare: reprezintă o anu-
mită comunitate, organizație, demnitate.
În spațiul românesc întâlnim steagul în diferite ipostaze: în viața politică și militară, ca drapel de stat și stindard de luptă; în manifestările tradiționale ca steag de nuntă și al cetelor de călușori; în viața religioasă ca steag de biserică( prapor).
Din punct de vedere al formei, întâlnim: forma bizantină( care are la bază “vexillumul”= o bucată de pânză fixată într-o vergea de lemn, în vârful unei sulițe, făcând parte din categoria stindardelor dacice păstrate și azi pe Columna lui Traian), care se mai păstrează doar în biserică și forma occidentală frecventă atât în viața politico-militară cât și la mani-
festările tradiționale5.
Formele, valorile și funcțiile diferitelor steaguri întâlnite în spațiul românesc, dar mai ales semnificațiile și sensul pe care acestea ni le oferă, fac obiectul de studiu al acestei lucrări.
-3-
Introducere
= NOTE: =
Ivan Evseev, “Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timișoara, 1999, pag. 435
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,“Dicționar de simboluri”,
volumul 3, P-Z; Editura Artemis, București, 1995, pag. 264
Ivan Evseev, op. cit. , pag. 436
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit. , pag. 266
Ibidem, op. cit. ,pag. 264
-4-
CAPITOLUL 1:
Istoricul cercetării
Lucrarea de față se prezintă dintr-o necesitate: aceea de a răspunde
nevoii de cunoaștere, de a răspunde unor întrebări cu privire la trecutul, prezentul și viitorul unei “entități morale” de a oferi un instrument bine-
venit în analizele politice, culturale și istorice, cauzele, contextul și efec-
tele lor.
Această “entitate morală” care rezumă întreaga existență a poporu-
lui nostru, vocația lui universală manifestată prin numeroase descoperiri
geografice sau “revoluții” industriale, tehnologice, culturale, prin înteme-
ierea democrației, etc., incită în mod sigur la reflecții.
Timpul istoriei nu este același pentru totalitatea activităților ome-
nești. Fiecare domeniu – economic, politic, social, religios, instituțional
cultural, militar, istoric, etc.- se supune unor ritmuri proprii, iar o “intro-
ducere” în istoria unei comunității, obligă la restituirea marilor momen-
te, epocii, evenimente și fenomene istorice pe care o societate le-a străbă-
tut.
Alături de aspectele sociale, economice, politice, militare și juridi-
ce, studiul simbolurilor este indispensabil penru a explica într-un mod comparativ formarea și evoluția statelor naționale.
A înțelege dinamica internă a fiecărei țării, implică o abordare care nu neglijează dezvoltarea simbolurilor –formelor de manifestare ce de-
pind în mare măsură de nivelul cultural, de dezvoltarea ideilor politice și juridice, religioase, morale, științifice și filozofice.
-5-
În acest context, numeroși autori, cercetători istorici, exponenți ai națiunii
române și nu numai, au încercat să facă din propria cauză o problemă de însemnătate, de interes internațional.
Deocamdată nu regăsim o lucrare concretă despre simbolismul os-
tășesc, despre simbolistica steagurilor; cei mai mulți dintre autori au fost preocupați cel mai adesea de analiza cauzelor și efectelor în timp a lupte-
lor duse de oștenii români pentru libertate, independență și dreptate.
Foarte rar, descoperim în diferite contexte însemnătatea steagului românesc, rolul său în cadrul unei organizării politice, militare, forma și dimensiunea în alcătuirea sa, arborarea sau coborârea în bernă în diferite împrejurări. Folosit ca mijloc de individualizare și comunicare, simbol al luptei pentru idealul de unitate națională, steagul este reflectat foarte
amănunțit în tiparul heraldic întocmit de Maria Dogaru în lucrarea sa “Aspirația poporului român spre unitate și independență oglindită în simbol”. În această lucrare, autoarea insistă mai mult pe modul de alcătu-
ire și evoluție a steagurilor, în special pe heraldica* tricolorului românesc.
Necesitatea de a reconstitui istoria poporului român, de a demon-
stra dăinuirea prin secole a ființei noastre naționale prin intermediul simbolului a fost relevată și de o altă importantă lucrare: “Tricolorul României”, editată sub egida dr. Adina Berciu-Drăghicescu în colaborare cu Tiberiu Velter, dr. G. D. Iscru și Aurel David.
Prin contribuția istorică în direcționarea istoriei naționale, încadrată în pasaje memorabile și cu o putere de emoționare și convigere neperisa-
bile, autorii caută să redea izvoarele istoriei românilor, luciditatea și clar-viziunea cu care au descifrat sensul evoluției poporului nostru și mai ales abnegația cu care s-au dăruit luptei revoluționare, afirmarea prin simbolu-
ri care au întruchipat unitatea și demnitatea unei națiuni românești.În
lucrările unor valoroși istorici ca: “Tricolorul românesc”, de Constantin
-6-
Berariu și “Sub faldurile tricolorului”, de Emil Costăchescu, drapelul național a fost descris și însuflețit, nu numai de ideea de a recon-
stitui, din punct de vedere istoric, personalitatea, faptele și epoca acestui sacru simbol, ci mai ales, dorința de a reînvia una dintre cele mai mărețe
pilde de luptă pentru unitatea națională, spre a dinamiza conștiința și efor-
turile contemporanilor săi și ale urmașilor.
Date documentare de ordin istoric, respectând totodată adevărul is-
toric și evocând mai puțin din valorile artistice nepieritoare, cu semnifica-
ții patriotice, cum sunt steagurile, drapele de luptă, ni le-au oferit și alți
autori: Paul Abrudan și Mihai Racovițan în “Unirea Principatelor în con-
știința națională a românilor din Transilvania”, Nicolae Stoicescu în “Continuitatea românilor”, G.D. Iscru în “Revoluția română din 1848-1849”, de asemenea, col. Gheorghe Romanescu în cele două lucrări istori-
ce fundamentale: “Oastea română de-a lungul veacurilor”, respectiv “Ma-
rile batălii ale românilor”, în care autorul tratează perioade și momente mai de seamă ale existenței naționale, instituției militare, asupra acelor ja-
loane de referință a drumului străbătut eroic prin vremuri de oștirea româ-
nă, însoțită permanent de steaguri-simbolurile sfinte ale Patriei românești.
Toți acești autori tratează existența steagurilor dintr-o perspectivă evazivă, punând prea puțin ecou pe semnificația simbolică a acestora în
în cadrul definirii identității naționale românești, de aceea, ceea ce se
vrea a fi un aport nou, o inovație în domeniul cercetării pentru această lucrare,este tocmai simbolismul ce rezultă din cronologia acestor evenimente, fapte ale istoriei românilor enunțate de aceștia, simbolismul
*Heraldica=Știință auxiliară care se ocupă cu stabilirea principiilor teoretice pentru compunerea unor steme și cu descrierea, cercetarea și interpretarea acesteia.
-7-
identității, însemnului național, steagului în spațiul românesc; simbolismul Eu-lui național prin formă și culoare, prin propria sa emblemă definitorie.
-8-
CAPITOLUL 2: TERMINOLOGIE
2.1.Steaguri, stindarde, drapele
2.2.Simbol, simbolism, simbolistică,simbolism politic, utilizarea simbolurilor politice
2.1.
De-a lungul timpului, toate popoarele au folosit ca mijloc de indivi-
dualizare și comunicare diverse simboluri, devenite apoi însemne naționa-
le.
O mare parte din produsele artei heraldice: blazoane, sigilii, steme, printre care deosebit de importante, steagurile simbolizează entitatea sta-
tală a populației de pe un anumit teritoriu, originea acesteia, ca și anumite momente istorice sau obiceiuri, acte de cultură, evocate și recunoscute în întregul univers al umanității, prin care țara își definește codificat identi-
tatea1.
Corespunzând nevoii omului de a-și manifesta personalitatea, știin-
ța steagurilor se dovedește a fi strâns legată de cele mai expresive forme de manifestare ale civilizației umane.
Termenul de “steag” derivă din limba slavă și definește un semn distinctiv al unui stat, al unei unități militare, organizații sau asociații, re-
prezentat printr-o bucată de pânză sau de alt material, în una sau mai multe culori, având imprimată o stemă sau o emblemă.
Reflectând simbolic procesele sociale, steagul îmbracă azi diferite
-9-
forme.El este cunoscut și apreciat sub adevărata sa față, de fenomen uman permanent, act de cultură formativ, profund integrat ansamblului social comunitar.
Venerarea steagurilor a însoțit omenirea de-a lungul istoriei sale, luând forme din cele mai diferite: de la ofrande sângeroase, aduse mai ales stindardelor de luptă, până la pedepsele penale sau morale aplicate profanatorilor drapelelor naționale2.
Apariția primului steag propriu-zis din Europa, a fost vexillum-ul roman, confecționat dintr-o bucată de pânză roșie( simbolul zeului focu-lui adâncurilor pământului și al fulgerelor), inscripționat grafic cu un semn simbolic și care era destinat călăreților.
Steagul fixat de o prăjină( lance) a migrat până în India, răspândin-
du-se în lumea Orientului Apropiat, pătrunzând mai apoi în toată Europa.
Diversificarea steagurilor a fost stimulată și de apariția în secolul al
XII-lea a heraldicii, iar cu timpul simplificarea lor cuprindea doar câteva elemente de bază, “câmpuri” sau benzi colorate, combinate cu semnul crucii sau alte simboluri tradiționale ornamenticii și simbologiei sacre3.
Apărute din nevoia de a se putea distinge pe câmpul de luptă o uni-
tate de alta și de a arăta luptătorilor locul în care trebuia să se adune în cazul când au fost risipiți în timpul luptei, stindardele au fost folosite încă din vechime de numeroase popoare, de egipteni, de asirieni, de perși, de strămoșii poporului român: dacii și romanii4.
Steagul reprezintă cel mai statornic simbol al istoriei unui popor, concretizând realizarea unei idei sau a unor înalte aspirații pe care un stat sau un popor le-a urmărit de-a lungul vremurilor. Acest simbol tăcut, dar înțeles, ne amintește trecutul și ne face să privim viitorul ca pe o “icoană
a patriei” și o “relicvă sfântă și înălțătoare a credinței patriotice”6.
În timp ce steagurile simbolizează protecția acordată unei comuni-
-10-
tăți umane, unei corporații, unei patrii, unui stat, stindardele reprezintă în general însemne de război, semne de comandă și raliere, instrumente de apel la acțiune, războinice sau spirituale, însăși emblemele comandanților de oști 7.
Importanța și rolul stegului într-o bătălie constituie elemente cen-
trale, indicând fie direcția de înaintare, fie concentrarea trupelor, fie retra-
gerea. Capturarea steagului inamic este un indiciu al victoriei, după cum pierderea lui înseamnă dezonoare și înfrângere, răsfrângându-se asupra tuturor celor care luptă sub culorile lui. De aceea originea sa se datorează necesității de distingere la o anumită distanță a corpului căreia îi aparține, permițând luptătorilor prilejul de a se aduna ușor8.
Creație a popoarelor antice, evreii care aveau bandiere speciale, egiptenii și grecii cu embleme, asirienii și perșii, toți s-au folosit de acest însemn9.
În spațiul românesc întâlnim steagul în diferite ipostaze: în viața politică și militară, ca drapel de stat și stindard de luptă; în manifestările tradiționale, ca steag de nuntă și al cetelor de călușari; în viața religioasă, ca steag de biserică( prapor). La romani, steagul derivat din latinescul
vexillum=o bucată de pânză fixată într-o vergea de lemn, în vârful unei sulițe-din categoria stindardelor dacice păstrate și azi pe Columna lui Traian, forma bizantină și latinescul signum=stindard, releva simbolul
animalic( fiecare legiune având ca simbol figura unui anumit animal pe
care o purtau steagurile sale.
Geto-dacii aveau și ei steag, în jurul căruia adunau armata în caz de război.
Străbătut de numeroase războaie în Evul mediu românesc, prezența steagului de luptă pe câmpurile de bătălie este atestată de izvoarele istori-ce, fără o cromatică tricoloră și care desemna:
-11-
–însemn militar, purtând semnul distinctiv al unității respective;
–unitate militară a Țării Românești și Moldovei, în secolul al XVII-lea, cuprinzând 50-100 de oameni;
–steag de domnie sau steagul țării 10.
Referitor la existența steagurilor din trecut, se concluziona că uneori nu exista aproape nici o deosebire între steagul bisericesc( prapor) și steagul folosit în luptă, întru-cât, atunci când steagurile ostășești se învecheau sau nu se mai întrebuințau pe câmpul de luptă, acestea se păstrau în biserici, folosind doar pentru anumite “alaiuri religioase”11.
Elementul definitoriu care deosebea însă total steagul ostășesc de cel bisericesc, era stema țării12.
Uneori, pe lângă embleme grafice(soare, lună, semilună, stea, ramură, frunză, pasăre,…), pe pânza steagurilor figurează de cele mai multe ori inscripții( devize). Asemenea devize întâlnim pe drapele de stat, de exem-
plu, Arabia Saudită, unde pe un fundal verde, deasupra imaginii unei săbii
albe, stă scris în limba arabă: “Nu există Dumnezeu mai mare decât Alah și decât proorocul său Mohamed”.
Repetate de 22 de ori pe drapelul Iranului, există inscripția arabă:
“Alah akbar”(Nu există alt Dumnezeu decât Alah), iar drapelul Braziliei conține deviza:” Ordem E Progreso”(Ordine și Progres)13.
Supuse unei anumite ierarhii, steagurile revin asupra unor anumitor statute-Drapel de Stat, constituind însemnul oficial al unui stat și princi-
palul atribut al suveranității.
Drapelul-steag-este unul dintre cele mai uzuale și frecvente semne distinctive ale unui stat, materializat într-o bucată de pânză din una sau mai multe culori și având imprimată uneori o stemă sau o emblemă.
Drapelul de stat se adoptă pe cale legislativă, prin Constituție, în documentele respective, fiind descris și explicat sub aspectul semnificații-
-12-
lor sale. Considerat a fi unul din cele mai vechi drapele de stat, drapelul Marii Britanii, denumit și “Union Jack”, după simplul fapt că regele Jakob I își scria numele în manieră franceză Jacques, reprezintă combina-
ția unei cruci roșii pe fundal alb( Crucea Sfântului Gheorghe-ocrotitorul Angliei) cu o cruce albă diagonală pe un fundal albastru ( Crucea Sfântu-
lui Andrei-patronul Scoției)-după însăși, unificarea regatului Angliei cu cel al Scoției. Acestui steag i s-a mai adăugat încă o cruce diagonală roșie
(Crucea Sfântului Patrick), după realipirea Irlandei de Marea Britanie.
Structurat în compunerea sa din flamură( pânza de mătase cu formă dreptunghiulară), hampă( sau lance, confecționată din lemn de esență tare și culoare neagră pe care sunt fixate un inel metalic și un manșon fixat în partea de jos pentru protecția hampei), însemnele, inscripționările(stema), drapelul necesită deosebirea sa de alte drapele naționale, prin semnificația simbolică a culorilor flamurei.
Fiecare din culorile existente pe drapele(cel mai adesea întâlnindu-se cele din gama cromatică: roșu, alb, albastru, galben și verde, chiar și negrul, cazul Germaniei, Belgiei) au necesitat un lung proces de definire a simbolismului conținut în aceste nuanțe utilizate 14.
În cultura europeană, simbolismul cromatic și aplicativ, care evi-
dențiază deosebirile de natură etnică, statală și regională, profesională, confesională, militară, fiind universal el nu poate fi absolutizat, culorile specifice unui popor fiind mai ales tradiționale, dar ele aflându-se și la alte popoare. Semnificativ este faptul, că aceeași culoare poate avea interpretări diferite în cadrul simbolisticii diferitelor zone geografico-isto-
rice. La diferite popoare a avut loc o acumulare lentă și continuă a fondu-
lui simbolistic etnocultural, cum este cazul și poporului român15.
Combinația cea mai des utlizată, este cea formată din trei culori, dispuse pe verticală sau pe orizontală. Acest tip de steag se numește trico-
-13-
lor.Cel mai vechi tricolor a fost danezul Prinzflagge, alcătuit din trei ben-
zi orizontale: orange, albă și albastră-culorile prințului de Orania, Wilhem
I, cel ce a condus lupta olandezilor împotriva spaniolilor în secolul al XVI
-lea.
De la tricolorul danez își trag obârșia alte drapele cum ar fi, steagul Rusiei, adoptat de Petru I, culorile așezate vertical(roșu, alb, albastru), ca mai târziu, dispunerea lor să fie pe orizontală.
Tricolorul francez, alcatuit din trei benzi dispuse vertical, apărut în timpul Marii Revoluții-iulie 1789, când poporul răsculat a cucerit Basti-
lia, sinistra închisoare a Parisului-simbol al opresiunii și tiraniei, pe lângă valorile simbolice izvorâte din semnificațiile curcubeului( semnul legă-
mântului dintre oameni și valorile superioare ale cerului), cele trei culori: roșu, alb, albastru corespundeau și triadei: Libertate-Egalitate-Fraternitate
Tricolorul( emblemă cromatică agreată de reprezentanții legilor masonice de luptători pentru libertate, frăție și progres) a fost adoptat în calitate de drapel național și de alte țări ale Europei( Italia, Irlanda, Ro-
mânia, Belgia) și de unele state ale Americii Latine.
Steagul S.U.A.( “Union Flag” ) a apărut prima dată în 1607 în sta-
tul Virginia și era drapelul coloniei britanice până în 1775, când a început
Războiul pentru Independență. Insurgenții diferitelor state americane își aveau propriul steag, de aceea era imperioasă nevoia de a-și constitui un drapel comun. Prima variantă a acestui steag unional a fost creată în 14 iunie 1777, cunoscut azi sub numele de “Stars and Strips”(Stele și benzi).
Alcătuit din 13 benzi de culoare roșie și albă, uniune simbolizată și de 13 stele albe dispuse în grup pe un fond albastru, însă cum aderarea a noi și noi state a crescut, numărul lor a atins în prezent cifra 50.
Cea mai frecventă culoare folosită în utilizarea drapelelor naționale sau de stat este roșu-simbolul vieții și al vigorii, energia creatoare a popo-
-14-
rului, jertfele de sânge ale generațiilor aduse pe altarul libertății și neatâr-
nării țării. Este urmat de albul păcii și al purității idealurilor, de albastrul speranței și al elanurilor de elevație spirituală, de galbenul luminii solare și al împlinirilor pe plan material și spiritual și de negrul tragediilor istori-
ce, dar și al gliei roditoare a țării.
Există și steaguri monocolore, cum este, bunăoară, drapelul Libiei, de culoare verde, simbolizând “revoluția verde”, a colonelului Gaddafi din 1777. În afara gamei coloristice, multe drapele folosesc diferite steme și embleme. Simbolul soarelui- discul solar- figurează pe drapelul Japoni-
ei-“ Țara soarelui răsare”, amintind și de o străveche tradiție mitico-istori-
că a locuitorilor Insulelor nipone, după care împăratul lor descinde din zeița soarelui-Amaterasu.
O pătrime din drapelele lumii sunt ornate cu una sau mai multe ste-
le-străvechiul simbol, datând din eneolitic, al lumii izvorând din întuneri-
cul nopții, emblema Marii Zeițe a cerului. Simbolismul acestui semn de-
pinde și de numărul colțurilor stelei( de la 4-numărul totalității punctelor cardinale, până la 7- cifra atotcuprinderii cosmice).
Grupul de stele de pe pânza unui drapel reprezintă semnul unei uniuni sau al unei confederații de state (cf. 50 de state ale Americii, 23 de stele de pe steagul Braziliei).
Din toată această complexă structură de decor nu lipsesc nici emblemele animaliere. Astfel, pe drapelul din Shri –Lanka(Ceylon) figurează leul, pe steagul regatului Buthan din Himalaya e reprezentată figura unui dragon alb-negru, deoarece numele autohton al țării, Drukh-Iuhl, se traduce prin “ Țara dragonului feroce”. Dintre păsări, mai răspândită este efigia vultu-
rului ( vulturul bicefal hittit, preluat de Bizanț, de Imperiul austriac și de țarii Rusiei, e un semn heraldic imperial).
Cel mai mare dintre vulturii vexilogiei figurează pe steagul
-15-
Albaniei, pe care locuitorii ei o numesc “Țara vulturilor”. Străvechiul simbol azte -vulturul ținând în ghearele sale un șarpe, e prezent pe drape-lul Mexicului.
Nu lipsesc, de asemenea nici simbolurile vegetale, cum este cazul celebrei “frunze de arțar” de pe steagul Canadei.
Simbolismul culorilor are o fundamentare optică, o întemeiere psi-
hologică și una legată de tradiția culturală, care pune în relație culorile spectrului cu alte sisteme de însemne și de valori relevante în viața spiri-
tuală a colectivității umane16.
2.2.
Capacitatea de a simboliza este o caracteristică umană și nici o altă formă de viață nu o posedă.
Cu ajutorul simbolosticii, omul reușește să comunice. Exprimarea relației de rudenie și cooperarea dintre om și natură și de a arăta continui-
tatea între prezent și viitor implică termenul folosit cel mai adesea de antropologi și anume totemism. Acesta are un rol determinant, acela de a emite modelul comportamental. Pentru ca ordinea socială să fie menținută trebuie asigurată coeziunea clanurilor, care sunt segmentele ce formează societatea. O eficientă permanență și solidaritate a clanurilor pretinde o expresie colectivă care trebuie să se fixeze pe reprezentări concrete.
Astfel au apărut reprezentările: imagini, simboluri, embleme, veni-
nd să transmită mesaje între membrii unui grup sau între grupuri.
Între imagine și concept există un intermediar: semnul.
Imaginea este o reflectare a unei idei, a unui concept, iar exprimarea celui din urmă se face cu ajutorul semnelor. Între semn și imagine există ase-
-16-
mănarea că amândouă sunt realități concrete.
Semnul( din latinescul”signum” ) este o manifestare exterioră a unui fenomen, care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui; este un element ce vehiculează o informație, un mesaj, avân un rol important în comunicare.
Simbolul(din latinescul “simbolum”) este un semn sau un grup de semne, obiecte sau imagini care reprezintă indirect-în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice-altceva(un concept, un senti-
ment, o ființă, etc.). Este o reprezentare concretă, convențională a unei noțiunii abstracte.
Permanența și continuitatea clanului necesită o emblemă, care tre-
buie să fie la origine un semn sau grup de semne simplu de descifrat, pentru ca orice societate să-i înțeleagă ideea.
Oamenii au ajuns să folosească unele obiecte, reprezentări de ani-
male sau plante pentru a simoliza apartenența lor la un grup sau la o dem-
nitate dintr-o tendință instinctivă. Bergson este de părere că, un clan, grup sau individ își atribuie instinctiv un semn sau un grup de semne cu valoa-
re emblematică prin care se recunoaște, această reprezentare ajungând să fie sacralizată prin contopirea sentimentală a posesorului cu emblema sa.
Grupurile reușesc, cu ajutorul emblemelor să se definească unele în raport cu altele.
Cu rezonanța simbolurilor, interesul senzorial și intelectual provo-
cat îi conferă individului mijloacele prin care își poate lărgi sau intesifica sfera de putere. Relevant este că aceste simboluri ale comunității, ne creează o anume personalitate în spațiul în care trăim.
Omul nu poate trăi singur cu sine, cu statutul lui, cu problemele lui, dacă nu își recreează în mod permanent trecutul, prezentul și viitorul în lumina simbolurilor semnificative pentru el. În măsura în care procesele
-17-
de socializare și grupurile de referință sunt asemănătoare, indivizii își creează lumea lor proprie într-o imagine comună și își dezvoltă interese politice comune.
În crearea și răspândirea reprezentărilor comune tuturor membri-
lor unui grup, afectivitatea și emoția devin parte integrantă a înțelesului semnelor. Oamenii se exprimă pe ei înșiși în societate ca o necesitate fundamentală de a se simboliza.
Orice servește ca simbol trebuie neapărat să condenseze o gamă de idei, sentimente și trăiri într-un mod diferit pentru oameni diferiți.
Crearea unui simbol pregătește scena pentru o mulțime de sugestii: cono-
tații, emoții, autoritate. Simbolul creat în mediul nostru canalizează emo-
țiile a ceea ce oamenii își doresc cu ardoare: încredere, împlinire, idealuri, etc. Prin toate acestea, simbolismul politic al steagului dă un sens funda-
mental societății și îi conferă un anumit statut, o anume identitate naționa-
lă.
Oamenii nu se pot recunoaște între ei dacă nu știu ceea ce fac, nu simt ce îi înconjoară și ce îi hrănește. Doar ei posedă capacitatea de a crea simboluri și aceste la rândul lor îi susțin, îi dezvoltă, îi fac să se sim-
tă în siguranță. Fiecare simbol în parte semnifică un set de impresii, evocă o anumită atitudine, sau un model de evenimente asociate în timp și în spațiu, logic sau imaginar. Din acest punct de vedere simbolurile se grupează în două tipuri:
–simboluri referențiale( elementele sunt identificate în același fel de către oameni diferiți, cu un aport de abordare logică a unei situații și manipularea ei);
–simboluri de condensare, evocând emoțiile unei situații anume(act patriotic, amintirile unei glorii).
Numeroase studii arată ca realitatea poate deveni mult mai semnificantă,
-18-
atâta timp cât oamenii sunt puternici atașați de un simbol.
Studiul simbolismului presupune un anumit interes pentru modurile în care se construiesc și se modifică sensurile, recunoaștera valorilor, teo-
riilor și faptelor integral interconectate.
Oamenii creează și răspund în permanență la simboluri, oglindind în ele ceea ce vor să creadă despre ei și despre condiția lor.
Simbolul canalizează emoțiile spre ceea ce oamenii aspiră și îi ajută la legitimarea actelor fundamentale acțiunii și motivului lor de acțiune. Ceea ce este universal acceptat și cert, este faptul că un stat, o națiune, o societate, o comunitate umană nu poate exista fără simboluri, pentru că oamenii sunt și vor fi întotdeauna influențași de emoțiile lor și de simbolurile pe care le folosesc.
Dacă mediul de unde provin oamenii este atât de important în for-
marea valorilor și răspunsurilor lor, atunci simbolul are cele mai seriose implicații, chiar și în elaborarea politicului.
Individul, din orice grupare umană își dezvoltă un ego, care reflectă decorul său social și definește în mod major ancorele identității sale în re-
lațiile cu celelalte persoane, grupuri, instituții, etc. Ruperea acestor ancore sau pierderea lor implică distrugerea identității sale. O asemenea pertur-
bare sau pierdere a legărturilor unui individ este adeseori însoțită de anxi-etate sau nesiguranță.
Structurile semnelor diferă, ele sunt asemănătoare prin faptul că cer omului să se identifice cu ceva perceput drept ghid al propriei existențe: dreptatea, adevărul, destinul. Întocmai, formele politice ajung să simboli-
zeze ceea ce oamenii au nevoie să creadă despre stat ,pentru a se simți în siguranță17.
Simbolul este un semn sau un obiect supraîncărcat de valoare a cărui evocare trimite la reprezentări concrete care dau sens acțiunii oame-
-19-
nilor și societăților. Simbolul poate fi defini astfel drept un limbaj.
Steag roșu sau steag tricolor, Marseillaise și Internationale, crucea Lorrainei și Zvastica, braț întins sau pumn ridicat, ascensiunea stâncii din Solutre și pelerinaj la Colombey-les-Deux-Eglises…. , viața politică își consumă porția cotidiană de simboluri. Puse în scenă în ceremonii rituali-
zate, simbolurile îndeplinesc deci un rol de comunicare între indivizi care, atribuind un același sens acelorași lucruri în același moment, îți dau iluzia constituirii într-o comunitate. Simbolul politic este, astfel inserat într-o cultură dată( cultură națională, cultură partizană, cultură de clasă). El nu dă sens decât acțiunii indivizilor capabili să-l interpreteze. Dacă uneori comemorările politice ne par plictisitoare, aceasta este din cauza faptului
că ele reînvie adesea simboluri perimate și golite de capitalul lor emoțio-
nal. Punerea în scenă ritualizată a simbolurilor politice îndeplinește cinci funcții principale. O funcție, mai întâi, de întărire a consensului și de inte-
grare în jurul valorilor semnificate prin simboluri. O funcție apoi, de legi-
timare a puterii care gestionând repertoriul simbolisticii, arată că lucrurile sunt cele care ar trebui să fie. O funcție,de asemenea, de ierarhizare a va-
lorilor și a prioritățiilor.
Protocolul politic permite astfel clasificarea indivizilor după coduri de prioritate. O funcție de moralizare, căci simbolul este adesea purtător de valori. El vorbește în limbajul Binelui și al Răului. În sfârșit, o funcție de mobilizare. Forța unui simbol ține într-adevăr de emoția pe care o pro-
duce, de pasiunea și de entuziasmul la care îi invită pe cetățeni(C.Riviere,
Les Liturgies Politiques, 1988).
Forța acestor simboluri constă în plasticitatea lor, în aptitudinea lor de a se metamorfoza, conform epocilor, locurilor și manipulatorilor, dar și în puterea lor de evocare și în capacitatea lor de a mobiliza masele, de a se transforma, după reciclări, în gânduri populare prefabricate.
-20-
Funcția politică a simolului este de a regulariza dialectica ordinii și a mișcării, altfel spus, de a oferi societății o ocazie de a-și depăși divizări-
le, de a-și menține starea. Simbolul este în esență conservator. El este martor a ceva ce există deja, a ceva care s-a întâmplat sau care va veni, despre care știm deja tot.
Simbolul funcționează ca o “ cartă socială” garantă unei ordini pri-
mordiale. Utilizarea politică a simbolurilor nu este niciodată inocentă. Cristalizează așteptările, construiește speranțele și încrederile. Este o invi-
tație permanentă la înțelegere. Universul politic nu se reduce la încercarea unei gestionări naționale a vieții comune. El este în egală măsură teatrul pasiunilor. Speranțe și decepții, iubiri și uri, nu încetează să traverseze viața politică18.
Guvernanți și mass-media se străduiesc să provoace emoții, care sunt favorabile cauzei lor. Locul redus al emoțiilor în analiza faptelor po-
litice țin în egală măsură de greutatea propriei culturi, care a pus rațiunea în centrul dispozitivului nostru intelectual și moral. Acest proces de rațio-
nalizare, început încă din perioada Renașterii, a atins în aceelași timp re-
prezentările noastre privind câmpul politic afectând de exemplu definiția republicană a cetățeanului stăpân pe propriile pasiuni.
Regimul democratic este conceput ca disciplină a cărei sarcină ar fi fost eliberarea individului de excesele care l-ar conduce spre dezordinea socială. Această concepție morală a politicii,pe care o moștenim încă și astăzi conduce la o neîncredere generalizată față de pasiuni considerate ca
perturbatoare și contrare idealului nostru democratic.
Dragostea, ura, neliniștea, onoarea, mândria sunt frecvent întâl-
nite în simboluri. Aceste sentimente individuale se găsesc astfel, din punct de vedere social, recuperate pentru a se transforma, câteodată, în motorul principal al Istoriei.
-21-
Nu există un fapt social încărcat de emoție în sine. Totuși orice poate într-un anumit moment, într-o situație dată, să se găsească investit cu fluxuri afective. Putem să nu vedem într-un drapel roșu doar o bucată de pânză colorată. Dar Istoria și revoluțiile au văzut în el altceva. Univer-
sul nostru politic este populat de locuri, de simboluri, de muzică, de eroi, de ritualuri, de cuvinte, de gesturi care au devenit factori ai emoțiilor colective.
De la “Trăiască Quebec-ul liber” lansat de generalul Gaulle în 1967 la refrenul întotdeauna emoționant al Marseillaise-i, fără a uita zilele de bucurie de la eliberarea Parisului sau funerariile nazismului la Nurnberg, Istoria este plină de aceste momente tulburătoare în care popoarele se abandonează fiorurilor colective (P. Brand, Le delices democratiques, 1991)19.
Nevoile, speranțele, neliniștile individuale determină sensurile. Materialul furnizat de simțuri, este în permanență prelucrat în simboluri, care sunt ideile noastre elementare.
Simbolismul politic constituie drumul ce duce către ideea că sim-
bolurile în conducere, statut, execuție administrativă și educația celor lipsiți de putere înlătură impostura și permit funcționarea eficientă a unei legislații reformiste.
“Simbolizarea, simbolismul politic constituie un obiect care nu ar exista dacă nu ar fi contextul relațiilor sociale în care apar.”(George Herbert Mead)
Simbolismul politic cuprinde o bogăție de semnificații care ne liniștesc sau ne îngrijorează, iar diferitele evenimente politice descrise creează sprijinul pentru cauze și legitimează alocările de valori.
Funcția sa simbolică cheie este crearea legii, a ordinii și planifica-
rea unui “ paravan de protecție” împotriva unui eventual haos sau a lipsei
-22-
de personalitate.
Tot ce este lipsit de viață se deteriorează cu timpul dar pentru min-
tea umană, timpul nu este un principiu al disoluției, ci un mediu în care creeăm prezentul, reconstituind trecutul.
-23-
Capitolul 2: Terminologie
= NOTE: =
Dogaru, Maria, “Aspirația poporului român spre unitate și indepen-
dență oglindită în simbol” ; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981 (Album heraldic- Direcția Generală a Arhivelor Statului)
Evseev, Ivan, “Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timișoara, 1999 , pag. 435
Ibidem
Ibidem, pag. 437
Chevalier, Jean – Gheerbrant, Alain; “Dicționar de simboluri”, volumul 3, P-Z, Editura Artemis, București, 1995, pag. 264
Stănciulescu, Tiberiu, “Cultul drapelului”, op. cit. București, 1938, pag. 20
Chevalier, Jean – Gheerbrant, Alain, “Dicționar de simboluri”, volumul 3, P-Z, Editura Artemis, București, 1995, pag. 265
Dr. Berciu-Drăghicescu Adina, Velter Tiberiu, Dr. Iscru G.D., David Aurel, “Tricolorul României”; Editura Sigma, București, 1995, pag. 6
Enciclopedia României, I, București, 1938, pag. 73-74
Dr. Berciu-Drăghicescu Adina, Velter Tiberiu, Dr. Iscru G.D., David Aurel, “Tricolorul României”; Editura Sigma, București, 1995, pag.10
Analele Academiei Române, București, 1880, pag. 90
-24-
Ucrain Constantin, “Steagul ostășesc în trecutul de luptă al poporului român”; Editura Militară, București, 1965, pag. 15
Evseev, Ivan, “Encilopedia semnelor și simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timișoara, 1999, pag.437
Ibidem
Dr. Berciu- Drăghicescu Adina, Velter Tiberiu, Dr. Iscru G.D., David Aurel, “Tricolorul României”; Editura Sigma, București, 1995, pag.12
Evseev, Ivan, “Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale”; Editura Amacord, Timișoara, 1999, pag. 438
Edelman, Murray, “Politica și utilizarea simbolurilor”; Editura Polirom, Iași, 1999, (Științe Politice.Opus.), pag. 200
Hastings, Michel, “Abordarea științei politice”; Institutul European pentru Cooperare Cultural-Științifică, Iași, 2000, pag. 15-16
Ibidem, pag.19-22
-25-
CAPITOLUL 3: STEAGUL-SIMBOL UNIVERSAL
3.1.Steagul în spațiul românesc ca simbol
politic
3.2.Steagul dacic, steagul Țărilor Române
3.3.Unirea din 1918-steag național, evoluția steagului național
3.1.
Ca și în cazul altor state, și la noi steagul este unul din cele mai importante însemne distinctive ale statului.
În istoria poporului român, întâlnim întâi stindardul iar mai apoi steagul.
Funcțiile drapelului românesc se află în strânsă legătură cu cerințele de ordin tactic din viața militară: asigurarea coeziunii unui grup, distingerea unităților militare pe câmpul de luptă, respecti ralierea combatanților în cazul în care au fost risipiți1.
Înțelegându-i utilitatea, preluat și folosit ca stindard un timp, stră-
moșii noștri- dacii și romanii-, i-au dat posibilitatea acestuia să devină unul dintre “steagurile care au făcut istorie” 2.
“Moștenire de pe timpul Daciei Traiane”, factor politic de decizie și forță armată deopotrivă, steagul național, a “lansat” pentru prima dată, ca principiu politic suprem, suveranitatea poporului, devenind astfel primul simbol vexilologic modern al suveranității poporului3. Poporul român, în frământata sa istorie, a creat și folosit simboluri menite să insu-
-26-
fle încredere și să ateste convingător lumii hotărârea sa nestrămutată de a-și păstra ființa națională.
Apărut odată cu societatea, din nevoia de exprimare a individualită-
ții, de definire a unor persoane sau colectivități dezvoltat paralel cu evolu-
ția civilizației umane, steagul românilor a reflectat preocupările și aspira-
țiile societății în care s-a născut. El ne redă ceea ce este caracteristic structurilor sociale, frământărilor ce au avut loc de- a lungul timpului și mutațiile ce au survenit în conștiința românilor. Atestă pe de o parte, eco-
ul internațional al succeselor obținute de români în desele înfruntări cu năvălitorii, iar pe de altă parte, modul în care poporul nostru își cinstește eroii ale căror fapte durate în piatră, flamuri și metal dovedesc trăinicia dragostei de neam.
Tricolorul românesc-univers de simțire- și cocardele purtate de revoluțio-
narii pașoptiști au probat în clipe grele, puterea însemnului.
În continua strădanie spre progres, lupta pentru neatârnare s-a împletit cu lupta pentru păstrarea ființei naționale, cu lupta pentru unitatea națională deplină.
Steagul românesc a insuflat curaj și dârzenie forțelor care au înfăptuit re-
voluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, a stimulat efortul continuu al națiunii românești spre făurirea unei noi so-
cietăți, spre civilizație și progres.
3.2.
Locuit din cele mai vechi timpuri-îndepărtații oameni ai paleoliti-
-27-
cului și neoliticului ne-au lăsat mărturii care ne dezvăluie un ane-
voios dar neîncetat urcuș din negura începuturilor spre cunoaștere și înțelegere- spațiu carpato-dunărean este, în a doua perioadă a fierului ( secolul V î.e.n.- secolul I e.n.), vatra statornică a geto-da-
cilor, “din neamul tracilor, cel mai mare dintre toate după acela al indienilor”(Herodot).
În plan istoric, ei străbat acum ultima fază a comunei primitive, relațiile lor sociale fiind de tipul democrației militare. În această etapă a devenirii lumii din spațiul carpato-dunărean, închegările dintre uniunile de triburi vin din nevoia de a rezista presiunii altor neamuri, dar și a legă-
turilor firești. De acum încolo se vor pune bazele pe întemeierea unei tra-
diții care va renaște mereu în luptele purtate de poporul nostru pentru li-
bertate. Așa s-au născut steagurile, cele din care ne vin, simbol și chemare drapelele de luptă. Menite de a grupa și de a regrupa luptătorii, ele apar la început din abgint sau din bronz: cap de lup cu gura căscată, înfipt într-o lance, prelungit de un trup de șarpe, confecționat astfel încât când trecea vântul prin el scotea sunete sinistre înspăimântând dușmanul. Astfel de steaguri de luptă le întâlnim la daci, romanii înălțând și sfințind însemnul unei acvile 5. Șarpele este o hierofanie a sacrului natural, material și spiri-
tual: el este legat de izvoarele vieții și are diverse valențe simbolice, în mitologia popoarelor:
inteligența nefastă, ispititoare, de esență satanică; este cazul șarpelui biblic asociat cu viclenia;
înțelepciunea creatoare; la azteci- eroul civilizator, simbol al vieții,
ploii și fertilității, adorat ca zeu mesianic benefic, asociat cu știința și
puterea6;
timpul, ca durată; șarpele Ananta(în mitologia vedică), în sanscrită Ananta=infinit, nemărginire;
-28-
este simbolul dezvoltării și resorbției ciclice, al haosului primordial și al absenței timpului; el asigură stabilitatea lumii 7;
lumina meteorologică(mobilă(fulgerul) sau statică(curcubeul));
forța naturală (binevoitoare-în cazul lui Knepah, zeul bicefal în mito-
logia egipteană, patron al fertilității, și simbol divin al Nilului și /sau
răuvoitoare, în mitologia babiloniană-haosul primordial acvatic);
simbol falic.
În mitologia românească întâlnim șarpele casei- protector al locuinței, apreciat și azi de filozofia populară drept “simbolul înțelepciunii” și al credinței, reprezentând în fapt, însemnul dac, cultul patriei și cultul strămoșului8 .
Însemnele romane erau: imago (imagine), signum (semn), vexillum (stindard) –având o importanță deosebită în evoluția steagului românesc.
Legiunile romane purtau în desele lor campanii militare steaguri care, semnificând apartenența lor la Imperiul Roman, aveau menirea de a le reprezenta și a le face cunoscute lumii cu care veneau în contact. Prețuirea și semnificția deosebită ce se acorda steagului este dovedită de faptul că în fiecare unitate militară exista un loc special destinat așezării steagurilor. Orice unitate formând o comandă aparte, trebuia să aibă stea-
gul său propriu constând dintr-o bucată de pânză pătrată, de culoare dife-
rită cu franjuri pe margine având imprimată denumirea legiunii și numele împăratului care a creat-o. Pe lângă steag fiecare legiune avea ca însemn figura unui animal. Cel mai reprezentativ însemn al romanilor era acvila, pasăre heraldică- exprimând curaj, hotărâre în realizarea aspirațiilor, sim-
bol al vietjiei- .
Evoluând și perfecționându-se în decursul timpului, însemnele daco-romanilor s-au menținut secole de-a rândul; rezultat al reluărilor
continue de către generații a anumitor tradiții, simbolurile folosite de
-29-
strămoșii noștri denotă legăturile permanente existente între populația de pe ambele versante ale Carpațiilor9.
Parcurgând mai multe etape până la a deveni însemnul național, până la afirmarea sa ca simbol vexilologic național, semnificația heraldică a tricolorului a argumentat prin roșu, simbolul măririi, al bravurii, îndrăz-nelii și generozității, sângele vărsat în lupte, puterea de viață și energia strămoșească; prin galben (sau aur) simbolul forței, bogăției și purității
holdele aurii de grâu din timpul verii; și prin albastru (sau azur) reprezin-tă aerul, cel mai nobil element după foc și simbolizând blândețea, frumu-sețea, noblețea și buna credință 10.
Simbolistica impusă de daci Antichității a fost înțeleasă de contemporanii lor sub “semnul” lupului, ce a întruchipat fidel o conștiință de neam stră-vechi și războinic. Basoreliefurile dăltuite pe Columna lui Traian, demo-nstrează cât erau de prețuite simbolurile și însemnele militare de către strămoșii poporului român. Legătura simbolică între daci, ca popor răz-boinic și protectorul lor (zeul poporului dac, Zamolxis, zeul cerului și al nemuririi), era întruchipată ca stindard, reprezentat printr-un balaur zbu-rător cu cap de lup. Istoricul român A.D. Xenopol îl descria astfel: “… capul acestuia era de bronz sau de argint și figura pe acel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau dinții și limba. Corpul balaurului era înco-voiat, luând chipul unui șarpe în mișcare.”11
Steagul cu balaur -dragonul- simbol vexilologic caracteristic întregului neam tracic –alături de cuțitul încovoiat(sica), sintetizează imaginea ale-gorică a acestui mare neam, care s-a născut și afirmat “sub semnul lupu-lui”.
Dragonul, sinonimul șarpelui, având ca atribute orgoliul și forța a impus teamă și respect, Columna lui Traian însăși, făcându-l nemuritor. Dacii au fost imortalizați nedespărțiți de steag, într-un simbol ce atestă statornica
-30-
lor hotărâre de a învige sau de a deveni nemuritori, prin înălțarea sufletu-lui lor la ceruri, la Zamolxis, protectorul lor.
În timpul împăratului Traian, Dacia a fost supusă sistemului recrutării, fiind recrutați deopotrivă, daci pentru unitățile auxiliare regulate ( cohor-tas, allae), ca și pentru corpurile auxiliare (nummeri) reprezentând măsura de caracter militar și politic cu finalitate practică evidentă, prin care Ro-ma a perceput “tributul de sânge”,al acestui popor “barbar”, a cărui supu-nere a necesitat mari cheltuieli materiale și sacrificii umane.
Alături de sica, arma de care dacii erau veșnic nedespărțiți, unitățiile for-mate din daci au adus pe pământul Italiei și steagul cu balaurul zburător
-dragonul-, preluat cu întregul său simbolism pecetluit cu “sigiliul” Ro-mei, care l-a admis în panteonul său vexilologic, având totodată la bază rațiuni practice, izvorâte din diplomația cu care Imperiul trata popoarele învinse și supuse. Descrierea “balaurului”-stindardul geto-dacilor, admis între “insignele” armatelor romane, ne oferă imaginea primordială a aces-tui stindard, înainte de a fi receptat modificările de formă pe care le-a su-ferit prin răspândirea sa în tot Imperiul Roman.
Steagul cu “balaur” (dragonul) impus ca însemn militar, în cetatea AQUI-NCUM (viitoarea Buda Veche, n.n.) a moștenit în stema sa culorile roșu,
galben și albastru, despre care cărturarul german J.F.Neigebaur afirma că sunt “o moștenire de pe timpul Daciei Traiane “, iar George Barițiu le considera “rămase moștenire de la Imperiul Roman”.
După aproape 200 de ani de la moartea regelui Decebal, steagul cu “balaur”, continua să reprezinte însemnul militar roman, preluat de la da-cii ale căror virtuți militare au fost recunoscute. El nu mai însoțea un popor învins, ca pe Columna lui Traian ,ci însăși persoana împăratului celei mai mari forțe militare ale Antichității.
Romanizarea, proces integrator a facilitat conservarea și supraviețuirea
-31-
obiceiurilor, simbolurilor și preluarea preceptelor noii credințe în care “mitul nemuririi” s-a metamorfozat în credința în “viața de apoi”, propo-văduită de creștinism. Important este că dacii liberi au gândit refacerea unității dacice sub protecția zeului lor suprem-Zamolxis-, al cărui chip bi-nevoitor s-a arcuit peste crestele Carpaților, Dunăre și țărmul Mării ca un curcubeu, din a cărui cromatică ieșeau în evidență culorile roșu, galben și albastru, arcuite peste o lume pline de credințe, superstiții și suferințe, întărindu-le dacilor credința în nemurire.
“Curcubeul” balaurului pe care dacii l-au purtat în luptă împotriva sciților persanilor, macedonenilor, romanilor ori a popooarelor migratoare care au asaltat pământul vechii Daci, și-a extins spectrul său peste întreaga Eu-ropă fărâmițată în state medievale, după destrămarea Imperiului Roman.
Cu timpul însă, creștinismul a înlocuit “balaurul” –devenit simbol al rău-lui, cu crucea, dar daco-romanii și mai apoi românii i-au preluat simbolu-rile cromatice, schimbându-se doar esența, învelișul rămânând același.
Reprezentarea Sfântului Gheoghe ucigând balaurul, larg răspândită la români, simbolizează, metaforic, actul de naștere al poporului român, prin victoria crucii asupra “balaurului”, care a fost nevoit să se refugieze, din nou în mitologie, ca simbol al răului.
Oficial, chiar dacă dragonul a dispărut în ținuturile dunărene ale Imperiu-lui Roman, cele trei culori și-au urmat destinul veșniciei, reprezentând o parte din tezaurul ancestral care a dat legitimitate și distincție acestor ți-nuturi, fiind de asemenea adoptate de oficialitățile politico-romane în in-signele unor unități militare, staționate pe aceste meleaguri.
Insigna legiunilor V-Macedonia și XIII-Gemina se evidențiază tocmai printr-o frapantă succesiune coloristică a celor trei culori: roșu, galben și albastru, culori care au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei și ale pământului din spațiul carpato-danubiano-pontic,
-32-
fiind conservate prin tradiție și impuse de obiceiul pământului. Împrejurările vitrege în care s-a format și afirmat poporul român, nevoit mai multe secole să trăiască în “mici republici” cum numea în secolul
XVII istoricul ungur Nicolae Bethlen formațiunile politice prestatale românești organizate pe văi și la adăpostul codrilor, au permis conserva-rea tradițiilor arhaice cu simbolistica specifică.
În Europa secolelor VI-XI, stindardul cu “balaurul” (dragon) a continuat să reprezinte simbolul cavalerismului și virtutea eroică romană, fiind pre-luat și folosit ca “însemn” militar. În Britania, “balaurul zburător” a trecut de la celți la saxoni, iar apoi la englezi, care l-au purtat până târziu în Ev-ul Mediu pe câmpurile de luptă. În lupta de la Burford, din anul 752, stin-dardul lordului de Wessex era un dragon.
Simbolurile dacice s-au păstrat la români până în vremea “descălecători-lor” și a întemeierii statelor medievale românești, pe blazoanele unor domni și boieri români
Cu aceste steaguri și stindarde s-a făcut straja primelor organizări politice, cele legate de numele și vrednicia lui Gelu, Glad, Menumorut, Litovoi…, Barbat… Cu ele au întemeiat românii, în truda aspră a armelor printr-un Basarab și printr-un Bogdan statele româneșt, dându-le identita-
te și asigurându-le temeinicie.
Uneori conturând acvila, uneori bourul cu stea între coarne, alteori alte prefigurări- au suit în slavă în anii lui Mircea cel Bătrân prin bătălia de la Rovine (1394), lui Iancu de Hunedoara, lui Vlad Țepeș, apreciat de Mihai Eminescu ca “întrunind virtuțile românești” și afirmându-se ca “pa-
văză a creștinătății întregi”10.
Prin remarcata luptă pentru neatârnare din timpul lui Ștefan cel Mare ni
s-a păstrat cel mai vechi steag al Moldovei( reprezentând pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilț și cu picioarele supunând un balaur cu
-33-
trei capete-sfântul purtător de biruință al creștinătății asupra păgânității).
Instituirea unui astfel de însemn exprimă nu numai aprecierea față de po-
litica dusă de acele personalității, dar și îndemnul spre înfăptuirea idealu-
rilor lor, o întărire a angajamentelor în lupta pentru concretizarea aspirați-
ilor acestora, exprima în general, creșterea sentimentelor patriotice, întări-
rea demnității naționale.
Oștiile Țării Românești și ale Moldovei au folosit în epoca feudală două categorii de steaguri:
steagurile mari sau domnești, ca simbol al întregii țări ;
steagurile mici, ca simbol al unităților și subunităților de luptători.
În lucrarea lui Ciro Spontoni, “Historia della Transilvania”, se arată că steagul mare al Țării Românești din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea, era confecționat din damasc alb, având reprezentată la mijloc stema țării 11.
Steagul Moldovei reiese că era în vremea domniei lui Ieremia Movilă
(1595-1606), de culoare roșie, cu marginea galbenă, iar la mijloc, stema Moldovei de culoare albă12.
Steagul unităților și subunităților- steagurile mici- aveau dimensiuni și culori diferite. În situațiile în care o parte din oastea țării primea sarcina să ducă lupte în mod independent cu o grupare de forțe inamice, atunci cel ce comanda forțele respective, primea un steag separat.
Existența unui număr mai mic sau mai mare de steaguri în cadrul armatelor în această epocă permite uneori să se aprecieze gradul de mărime al efectivelor oștilor care au participat la luptă. Felul și numărul steagurilor capturate este un indiciu al importanței victoriei obținute 13.
Mihai Viteazul, ne înfățișează steagul purtat de oastea sa, confec-
ționat din damasc alb, conturând în centru imaginea acvilei(negre) stând
-34-
pe un copac(ienupăr) verde și purtând în cioc o cruce patriarhală roșie. În conștiința acestui voievod, steagul țării, era relevarea întruchipată în glia strămoșească pentru apărare, semnificativ fiind faptul că și după înfrânge-
rea dureroasă de la Mirăslău, Mihai Viteazul nu se retrage până când nu i
se aduce drapelul țării. O dovadă importantă de opțiunea coloristică a acestui steag o constituie și diplomele de înnobilare acordate de Mihai Viteazul, după intrarea triumfală în Alba-Iulia, unor boieri munteni și unor nobili transilvăneni.
Acest steag foarte vechi, era privit de români ca sfânt.
Flamurile au întruchipat Unirea Munteniei, Transilvaniei și Moldovei – și în anii lui Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir; fie că erau cele mari,ale țării,fie că erau cele mici, ale corpurilor trimise de județe sau strânse de boieri, ele voiau a spune că :”vitejia dreaptă să biruiască!”- după cum scria pe steagul Țării Românești din timpul lui Șerban Canta-
cuzino. În secolul al XVII-lea se dezvoltă conștiința unității de neam, se afirmă mai puternic ideea originii comune a locuitorilor din cele trei prin-
cipate românești, se argumentează continuitatea băștinașilor pe aceste meleaguri. Din semn de recunoaștere și reușită, steagul a dobândit dimen-
siune de simbol. Devotamentul față de steag s-a așezat astfel în conștiințe și purtări, ca una din virtuțile cele mai de seamă ale poporului14.
În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea în Țara Românească și Mol-dova, cele trei culori apar tot mai des în documentele emise în cancelariile domnești. Cromatica tricoloră la români a avansat încet și perseverent către însemnele suveranității, opțiune sesizată pe întreg spațiul locuit de români, simbolizând și efortul de realizare a unității și independenței sta-tale. O a doua etapă în istoria tricolorului începe cu prezența culorilor na-
ționale pe primul drapel propriu-zis al primei reprezentanțe naționale din
istoria modernă a României, care a fost Adunarea Norodului din vremea
-35-
revoluției din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu.
Sfințit și executat la mânăstirea Antim din București, unde păstorea epis-copul Ilarion, cunoscut sfetnic al lui Tudor Vladimirescu, steagul va fi însoțit Adunarea de la constituirea ei la Padeș și până când Tudor Vladi-mirescu, victimă a complotului eterist de la Golești, l-a încredințat șefului tunarilor săi, Ienache Cacalețeanul, acesta din urmă acceptând să-l doneze într-un târziu patrimoniului național.
Însuflețind proclamația de la Padeș din 1821, “steagul libertății și al redeșteptării naționale”15, este țesut din mătase albă înfățișând o scenă religioasă(Sfânta Treime), flancată dreapta-stânga de doi sfinți militari: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe “ purtătorul de biruință” și Sfântul Theodor Tiron, patronul religios al lui Tudor Vladimirescu, la hampă.
Sub Sfânta Troiță este pictată o ghirlandă de frunze de dafin în aur, le-
gată cu o panglică roșie. În interiorul ghirlandei se află o acvilă neagră, cu ciocul îndreptat spre aripa stângă, cu zborul în jos, cu crucea de aur în cioc, către Sfânta Treime înălțându-se ruga întregului popor român, prin versuri puse sub stema țării:
“Tot norodul românesc Cu puterea ta cea mare
Pe tine te proslăvesc, Și în brațul tău cel tare,
Troiță de o ființă Nădejdea de dreptate
Trimite-mi ajutorință. Acum să am și eu parte.”
Elementele componente, ciucurii- element popular de tradiție străveche, realizați din fire de mătase, “culorile naționale” roșu-galben-albastru, dispuse în dublu registru, ca și textul imprimat pe steag, fac aluzie la unitatea națională a tuturor românilor, forța capabilă să asigure apărarea drepturilor nației 16.
După revoluția din 1821 procesul de formare a conștiinței naționale
-36-
cunoaște o mai mare intensitate. În această perioadă de puternice frământări sociale drapelul dobandește o semnificație tot mai mare, ca atare este tot mai des prezentat cu prilejul diverselor evenimente.
Anul revoluționar 1848 a prilejuit, din nou, exprimarea voinței suverane a românilor și pentru cele trei “culori naționale”: roșu-galben-albastru. Tricolorul românesc a fost consacrat ca steag național, pentru prima dată în context revoluționar în Transilvania, de cea de-a doua Adunare națio-nală de la Blaj. Tricolorul a fost prezent la 1848 în toate acțiunile revolu-ționare; a fost arborat la toate adunările publice unde s-au prezentat pre-vederile “Constituției”; pe el s-a depus jurământul față de noul regim. A fost arborat în diferite orașe unde s-a proclamat “Constituția”: la Giurgiu,
Focșani, Brăila, Craiova. Prin urmare, revoluția română din 1848-1849 a consolidat în conștiința națională drapelul tricolor, iar înfrângerea ei în Principate nu a însemnat abandonarea acestui drapel.
Pentru revoluționarii pașoptiști, heraldica a constituit un mijloc de luptă, o formă de exprimare a concepțiilor revoluționare, astfel că una din primele măsuri care au fost luate după triumful revuloției din Țara Româ-
nească a fost fixarea drapelului național. Prin decretul emis special se sta-
bileau cele trei culori albastru, galben și roșu, împreună cu deviza română
“Dreptate Frăție”(Anul revoluționar 1848, vol.I, pag.568, Decretul Gu-
vernului provizoriu nr.353/1848).
La mare Adunare de la Blaj, din 3/15mai 1848, s-a înălțat “flamura cea mare tricoloră a națiunii române” pe care erau înserate cuvintele
“VIRTUS ROMANA REDIVIVA”. Acest steag era expresia idealurilor de independență nutrite cu ardoare de cei reuniți pe Câmpia Blajului numită de atunci “Câmpia Libertății” și în acelați timp simbolul unității naționale.
O problemă majoră, care a preocupat numeroși istorici și cercetă-
-37-
tori, a fost adoptarea tricolorului. Cei mai mulți dinter ei erau de părere că cele trei culori s-ar fi datorat evenimentelor din anul revoluționar 1848, adoptate mai întâi în Transilvania cu ocazia pregătirii și desfășurării Adu-
nării de la Blaj; alți susțineau că tricolorul a fost adoptat pentru prima oară de revoluționarii pașoptiști din București care, în dorința de a arăta o apropiere între revoluția noastră și revoluția franceză din 1789, ar fi înlo-
cuit culoarea albă din tricolorul drapelului francez cu culoarea galbenă.
Din documente reiese că tricolorul era folosit în Țara Românească încă din anul 1834, în timp ce în Moldova continua să existe doar culorile albastru și roșu17.
Prin decretul guvernului revoluționar al Țării Românești din 14 iunie 1848 se stabilea ca simbolul național-tricolorul să aibă următoarele culori : roșu, galben, albastru. Acestea erau așezate pe orizontală, ca și pe steagul Transilvaniei, pe culoarea din mijloc fiind înscrisă deviza revolu-
ției: “Dreptate-Frăție”. Un asemenea steag se poate vedea în cunoscuta acuarelă a lui Costache Petrescu, “Grupul de manifestanți pentru Consti-
tuție la 1848”, realizată în timpul evenimentelor amintite.
Unirea Principatelor din 24 ianuarie din 1859 a prilejuit afirmarea fără rezerve a culorilor naționale. Românii toți le considerau la fel.
Dispunerea culorilor tricolorului românesc pe orizontală s-a păstrat până în vremea unirii din 1859 și a domniei lui Alexandru Ioan Cuza; dispunerea culorilor pe verticală cu albastru lângă lance s-a hotărât abia în 186718.
Continuitatea în modul de înfățișare al steagurilor și stemelor denotă și prin mijlocirea însemnului, faptul că unirea principatelor nu este rezultatul unei acțiuni de moment, ci urmarea firească a zeci și sute de ani de lupte, încheierea unui proces istoric pe parcursul căruia românii și-au exprimat aspirațiile prin simbol.
-38-
Cu prilejul aniversării a 15 ani de la luptei din Dealul Spirii, la 1/13 septembrie 1863 s-au distribuit, în prezența domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 10 unități militare noi drapele tricolore.1
Acest moment deosebit în educarea sentimentelor patriotice la ostași, reprezentat de înmânarea steagurilor tricolore unităților militare, acțiune desfățurată solemn în ziua de 1/13 septembrie 1863, Alexandru Ioan Cuza
a ținut să evidențieze semnificația deosebită a drapelului: “Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al Patriei, … Drapelul este trecutul, prezentul și viitorul: este istoria întreagă a României.”
Noile steaguri distribuite de domnitorul Cuza erau compuse din cele trei culori redate orizontal(roșu sus, galben la mijloc și albastru jos), pe o față a acestora fiind imprimată stema țării19. În câmpul acestora se afla stema țării redată astfel: acvila cu aripile deschise și încoronată; pe pieptul aces-teia un scut despicat în care se află acvila cruciată (pe albastru și aur) și un cap de bour de culoare naturală cu o stea între coarne (pe roșu și albas-tru). Scutul este timbrat de o coroană închisă. De însemnul puterii (spada și buzduganul) pe care le ține acvila în gheare se află prinsă o eșarfă roșie cu deviza : “HONOR ET PATRIA”.
În 1866, în prima Constituție a României, cele trei culori-roșu, galben, albastru- au fost confirmate și consacrate juridic drept culori naționale. În ședința Adunării Deputaților, când s-a dezbătut legea, Mihail Kogălniceanu a ținut să amintească despre “drapelul naționalității române din toate țările locuite de Români”20 .
3.3.
Pentru a fi recunoscut în dreptul internațional, ca simbol al inde-
-39-
pendenței și al unității depline a rațiunii, tricolorul românesc mai avea de parcurs două etape decisive: participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia Congresul de Pace de la Berlin a recunos-
cut independența de stat și unirea Dobrogei, străvechi pământ românesc, cu patria mamă precum și înfăptuirea Marii Uniri din 1918, care a însem-
nat desăvârșirea unități politice a națiunii române.
Până la războiul de independență, armata română a avut drapele model 1872. Una dim cele mai semnificative manifestări privind năzuința de unitate a tuturor românilor și având drept simbol tricolorul a constituit o Conferința Națională a Partidului Național Român din 23/25 iulie 1895 de la Sibiu. În marile confruntări ale Războiului de reîntregire a neamului, din 1916-19191, la trecătorile Carpaților, pe pământul Dobrogei, la Cerna și la Jiu, pe Neajlov și Argeș, apoi la Mărăști, Mărășești, Oituz, românii au luptat sub drapele tricolore încredințate lor de regele Ferdinand I.
Drapelul tricolor a simbolizat întotdeauna idealul de unitate națională. El a fluturat biruitor la 27 martie/9 aprilie, 14/28 noiembrie și la 18 noiem-
brie/1 decembrie 1918, la toate aceste Adunări Naționale unde s-a recons-
tituit piesă cu piesă România Mare 21.
De la 1 decembrie 1918, tricolorul a devenit, în sfârșit și simbolul unități și independenței tuturor românilor.
Acele drapele, “pentru vitejia și avântul extraordinar cu care au luptat ofițerii, subofițerii și soldații” sub flamurile lor,au fost decorate cu ordine și medalii. La 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia, steagul tricolor era una cu
mulțimile care hotărau Marea Unire 22.
Procesul revoluționar neîntrerupt concretizat în schimbarea structurii de clasă, preluarea puterii politice și economice de către clasa muncitoare în alianță cu țărănimea muncitoare, făurirea unei economi unitare, statornicirea noilor relații de producție, este însoțită de crearea
-40-
unor reprezentări heraldice exprimând drumul parcurs de poporul român dedicat în lupta pentru ridicarea țării spre noi culmii de civilizație și pro-
gres 23 .
La 23 august 1939, în urma tratativelor sovieto-germane de la Moscova a fost semnat “Tratatul de neagresiune dintre U.R.S.S. și Germania”, cu-
noscut și sub numele de pactul Molotov-Ribbentrop, care a decis împărți-
rea zonelor de influență în centrul și estul Europei, având repercursiuni negative asupra unității național-statale a României. În contextul acceptă-
rii “condițiilor de evacuare” a teritoriilor Basarabiei și nordului Bucovinei cerute de Moscova, desigur că a fost atacat tricolorul românesc.
În Chișinău, Bălți, Ismail tricolorul român a fost lăsat jos de pe clădirile instituțiilor de stat și arborat steagul roșu. La Cernăuți, comuniști “s-au dedat la manifestațiuni antiromânești, rupând și scuipând tricolorul și suindu-se pe monumentul Unirii au arborat steagul roșu”.
România a suferit al doilea fapt teritorial în urma dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, când a fost rupt din trupul României un teritoriu de 43492 km2 cu o populație de 2667000 locuitori. Practic pentru populația României din acele teritori “ calvarul Golgotei” începuse, fiind concreti-
zat în exterminarea și eliminarea populației românești prin orice mijloace. În acele zile dureroase etnia, limba română, credința străbună și tricolorul erau delicte capitale.
În cadrul operațiunilor militare pentru eliberarea nord-estului Transilvani-
ei și după eliberarea acesteia, drapele de luptă ale unităților armatei române au însoțit trupele atât pe teritoriul românesc, cât și în afara lui la Debrețiu, Budapesta, Bariska-Bystrica, Munții Tatra-Javorina, la Hohen-
ruppersdorf, Zrsterdorf (în apropierea Vienei). La 30 decembrie 1947, a fost instaurată Republica Populară Română, fiind abandonată de către democrațiile occidentale, Uniunea Sovietică.
-41-
Prin articolul 99 din Constituția R.P.R. promulgată în 1948, se preciza tricolorul și stema țării.
Prin Constituția din 1965 statul a fost proclamat Republică Socialis-
tă. Noua titulatură: “Republica Socialistă România” a fost scrisă pe eșarfa tricoloră a stemei imprimată pe steagul țării, compus din cele trei culori, cu albastru la hampă și gravată pe sigiliu.
Conform articolului 10 din decretul nr. 972/1968 “Drapelul R.S.R. are cu-
lorile roșu, galben și albastru –așezate vertical cu albastru lângă lance. În mijloc este așezată stema R.S.R.”24.
Evoluția steagului național are semnificații profunde. Steagul național a devenit un simbol al exprimării modului în care armata slujea cauza sfântă a apărării patriei concomitent cu adoptarea lui ca drapel de stat.
În zilele fierbinți ale aprigei revoluții din decembrie 1989, drapelul tricolor –cu stema decupată- a fluturat victorios și a fost purtat la brațul muncitorilor la tancurile și mașinile de luptă ale armatei, la bonetele soldaților, însuflețind zidul viu în apărarea unei puteri de stat, flacăra vie ce a ars în mii și mii de piepturi pentru binele acestui popor.
-42-
Capitolul 3: Steagul simbol universal
= NOTE: =
Dogaru, Maria, “Aspirația poporului român spre unitate și indepen-
dența oglindită în simbol”; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981 (Album heraldic- Direcția Generală a Arhivelor Statu-lui);
Strachină, Olivia și Alexandru, “Tricolorul românesc- tradiție și permanență”, în “Manuscriptum”, București, an XVII (1986), nr.2, pag. 148-192;
Bizere, Marius, “Tricolorul românesc peste veacuri”, în “Magazin istoric”, nr.9 (42), septembrie 1970, pag. 50;
Dogaru Dogaru, Maria, “Aspirația poporului român spre unitate și independența oglindită în simbol”; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;
Col. Romanescu Gh.- Col. Bejancu Gh.- “Oastea română de-a lungul veacurilor”; Editura Militară, 1976, pag. 7-33;
Hernbach, Victor, “Dicționar de mitologie generală”, pag. 599;
Ibidem, pag. 29
Dogaru, Maria, “Aspirația poporului român spre unitate și indepen-
dența oglindită în simbol”; Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1981;
Ibidem;
-43-
Bejancu, Gh.-Mocanu Vasile, “Chemarea la tricolor”; Editura Militară București, 1983, pag. 15-33;
Spontoni, Ciro, “Historia della Transilvania”; Veneția, 1683, pag. 118;
Caradja, C.I. , “Steagurile cucerite de Mihai Viteazul în lupta de la Gurăslău din 3 august 1601”, București, 1933, pag. 4;
Ucrain, Constantin, “Steagul ostășescîn tercutul de luptă al poporului român”; Editura Militară, București, 1965
Dogaru, Maria, “Aspirația poporului român spre unitate și indepen-
dența oglindită în simbol”; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;
15.Năsturel, P.V. , “Steagul, stema română”; Editura Militară, București,
pag. 45;
16.Buletin –Gazeta specială, nr.34 din 14 octombrie 1834, pag. 144;
17.Ibidem;
Manea, Mihai – Teodorescu Bogdan, “Istoria românilor”- De la 1821 până în 1989; Manual pentru clasa a-XII-a, Editura Didactică și pedagocică, R.A. ,București, 1996;
19.Dogaru, Maria, “Aspirația poporului român spre unitate și indepen-
dența oglindită în simbol”; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981;
Kogălniceanu, Mihail, “Opere II ”, Oratorie, II(1864)1878,partea I,
Editura București ;
Dr. Berciu-Drăghicescu, Adina-Velter, Tiberiu-Dr. Iscru G.D.-David Aurel, “Tricolorul României”, Editura Sigma, București, 1995, pag.15;
Benjancu, Gh. , Mocanu, Vasile, “Chemarea din tricolor”; Editura Mi- litară, București, 1983, pag.20-26;
Dogaru, Maria, “Aspirația poporului român spre unitate și indepen-
dența oglindită în simbol”; Editura Științifică și Enciclopedică,
-44-
București, 1981;
Analele Academiei Române, București, 1980.
-45-
CAPITOLUL 4 :
4.1. Drapele de luptă – Reprezentare din armată
4.2. Ceremonialuri – Arborarea steagului
4.1.
Fiecare țară își are steagul ei; adică semnul distinctiv, simbolul care o deosebește în celelalte țări.
Steagul României este tricolorul: roșu, galben, albastru așezate vertical, cu albastru lângă lance. El are o istorie de peste un veac și jumătate, de când reprezintă și simbolizează România și poporul român în concertul universal de popoare și state ale lumii. Întruchiparea ideală a patriei, stea-
gul e sfânt, ca și patria.
Drapelul de stat al României, adoptat pe cale legislativă prin Constituție, are semnificațiile sale. El este simbolul suveranității poporului, al unității sale naționale, al independenței țării și exprimă deplinătatea puterii pro-
prii-stăpân pe soarta sa de a-și alege în mod liber calea ce dorește să o urmeze în dezvoltarea și ascensiunea către o societate nouă, democratică, prosperă.
Pentru toți cetățenii patriei, drapelul are semnificații profunde, care impun respect și înaltă cinstire 1.
Începând de la daci și până în prezent, fiecare voievod, fiecare dregător mai de seamă își aveau flamura lui, cu elementele heraldice proprii.În ceea ce privește culoarea steagurilor românești, de-a lungul veacurilor,
-46-
uni istorici susțin că, cele din Moldova au avut culoarea roșie, cele uni istorici susțin că, cele din Moldova au avut culoarea roșie, cele Transilvania albastră și cele din Țara Românească galbenă.
Semnificația acestor culori este deosebită:
Roșul, este culoarea curajului fiilor pământului românesc, transmis odată cu consensul datoriei de la o generație la alta. Ea amintește de
numeroasele jertfe date în lupta purtată pentru apărarea libertății, inde-
pendenței și suveranității patriei, pentru victoria în marele revoluții înfăptuite.
Galbenul, redă sugestiv bogățiile patriei, holdele sale, generozitatea națiunii, care a moștenit, în această parte a lumii consistente resurse naturale, forme de relief ce permit o dezvoltare armonioasă; ea este legată în primul rând de dorința de pace a poporului nostru.
Albastrul, simbolizează hotărârea României de a trăi în armonie cu toate statele iubitoare de pace, de a exclude războiul pentru totdeauna din viața omenirii, de a avea cer senin pentru munca lui constructivă. Încrederea nemărginită în viitorul prosper și senin al țării noastre care a pășit ireversibil pe calea democrației, găsește în culoarea albastră a drapelului o fericită reprezentare 2.
Îmbinarea armonioasă actuală a celor trei culori –atât de familiare orică- rui cetățean al patriei noastre- reprezintă statul național unitar român, stat de drept democratic în relațiile sale cu toate popoarele lumii.
Acest simbol militar are o istorie proprie care se împletește- atât la vicisitudini, suferințe și năpăstuiri, cât și la bucurii, satisfacții și împliniri- cu acele ale oștirii, drapelului de stat și poporului român, în îndelungata lor existență. Drapelul de luptă românsc este simbolul răspunderii și încrederii onorante ce se acordă santinelei sau gărzii special destinată să-l păzească, apere și poarte cu strășnicie, așa cum au făcut-o înaintașii3 .
-47-
El este păzit în permanență iar serviciul la acest post, pe lângă datoria cea mai înaltă, poartă și o mare încărcătură de mândrie și onoare.
Ca semn al respectului deosebit ce i se acordă drapelului de luptă, atunci când trec prin apropierea lui, militarii în formație îi dau onorul, iar cei izolați îl salută ostășește. Ceremoniile prilejuite de evenimentele impor-
tante din viața poporului, a armatei sau unității militare se desfășoară în prezența drapelului de luptă care este însoțit de o gardă de onoare.
Obiceiul împănântenit al românilor de a purta respect drapelului de luptă s-a fixat în conștiința generațiilor, încât cetățenii civili de toate categoriile, vârstnici sau tineri, se încadrează, ca într-un ritual, prin salu- tul ce i-l dau, când au ocazia, oprindu-se din mișcare, luând o poziție demnă, scoțând căciula sau pălăria de pe cap și privindu-l cu mândrie.
Acest simbol are o istorie care este strâns împletită cu aceea a poporului nostru și a drapelului de stat, precum și cu aceea a armatei sale.
De nenumărate ori, în îndelungata și zbuciumata sa existență neamul nostru românesc a fost nevoit să-și prezinte identitatea și să-și marcheze prezența în bătălii aprige folosindu-se de un asemenea simbol cu caracter militar.
Reamintindu-ne faptele de vitejie ale strămoșilor noștri daci,
conduși de legendarul lor rege- Decebal- care s-a încumetat atunci să în-
frunte cea mai puternică forță militară cunoscută în antichitate, aceea a vestitelor legiuni romane, trebuie să subliniem că, șarpele cu cap de lup și gura deschisă a fost, de fapt, drapelul de luptă care a simbolizat cel mai bine neînfricarea și spiritul de jertfă ale dacilor atunci când erau nevoiți să se apere, să-și păstreze libertatea și independența, precum și fermitatea voinței lor, de a face orice când era vorba de neatârnare și integritate teri-torială4.
Steagul a fost și el un simbol militar cu semnificații profunde.
-48-
Steagurile domnești, de care am mai amintit, reprezentau, concomitent cu țara și armata sa înteragă. La rândul lor, fiecare județ sau feudă, care se prezenta la “oastea cea mare”, avea însemne proprii care reprezentau gru-
purile de luptători, chiar unitățiile trimise se numeau “steaguri mici”. Așadar, în evul mediu, valorificarea cantitativă a armatei și structura sa administrativo-teritorială se apreciau după numărul de “steaguri mici” adunate și zonele de unde proveneau.
Tricolorul a devenit un simbol al exprimării modului în care armata slujea cauza sfântă a apărării patriei concomitent cu adoptarea lui ca drapel de stat.
În acest sens, este deosebit de semnificativ acel moment al rostirii de către domnitorul ales, Alexandru Ioan Cuza, când se adresa armatei, spunând răspicat: ”Steagul este încă simbolul devotamentului, credinței, ordinii și disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e, totodată, trecutul, prezentul și viitorul țării, întreaga istorie a României.”5
Pentru a putea înțelege mai ușor și a ne însuși mai bine semnificația drapelului de luptă, un ajutor prețios oferă descrierea acestuia.
În compunerea lui intră: acvila, flamura( pânza drapelului), hampă, însemnele, inscripționările și accesoriile.
Acvila cruciată, confecționată din bronz, așezată pe plăcuță, este fixată la vârful hampei cu un manșon metalic. “ONOARE și PATRIE” este inscripționarea reprodusă pe aversul plăcuței dintre acvilă și hampă, iar pe reversul ei și pe inel, cealaltă-denumirea, în clar a unității luptă-toare. Are capul orientat spre dreapta, aripile semideschise, iar în gheare, fuiorul de fulgere- inspirat din mitologie, el simbolizează pute-rea militară a entității noastre statale.
Pentru trupele de uscat române însemnul lor specific este dat de aceas-tă acvilă, având numai în partea superioară o cunună de lauri și frunze
-49-
de stejar, iar pe eșarfă înscrisul “ TRUPELE DE USCAT” și pe scut semnul caracteristic- două săbii încrucișate-.
Această acvilă cruciată are înălțimea de 15 cm. și lățimea de 11,5 cm. ,
fixată pe un suport paralelipipedic, dispus orizontal, cu lungimea de 10 cm., înălțimea de 3,5 cm. și grosimea de 2 cm., având la partea inferi-oară un ornament înalt de 3,4 cm.
Flamura, este partea drapelului confecționată din țesătură dublă de mătase, cu formă dreptunghiulară, cu lungimea de 100 cm. , lățime-a de 66 cm. și ornamentația identică pe ambele fețe.
Pe flamură sunt reproduse în fâșii, culorile Drapelului României, cu albastru la hampă, galben și roșu. Pe fâșia galbenă, central la 18 cm. de baza flamului este aplicată Stema României în culori, bro-dată cu fir aurit și mătase, având lungimea de 29 cm. și lățimea de 21,5 cm. În fiecare din cele patru colțuri, la 5 cm. de marginile fla-murei, sunt brodate cu fir aurit, cununi din două ramuri de stejar, cu înălțimea de 18 cm. care au în interiorul lor însemnul categoriei de forțe ale armatei de care aparține unitatea, respectiv însemnele de armă pentru unitățile Ministerului de Interne și Serviciului Român de Informații. Pe cele trei laturi libere, flamura are atașați franjuri din fir aurit împletit, cu lungimea de 5-7 cm., iar în colțu-rile fâșiei de culoare roșie sunt prinse canafuri din fir aurit, cu lun-gimea de 10-12 cm. Flamura se prinde de hampă cu ajutorul unei vergele din metal inoxidabil, cu lungimea de 70 de cm.
Hampa, de culoare brună( maro), este confecționată din lemn de esen-ță tare, cu lungimea de 240 cm. și diametrul de 3,5 cm. Vergeaua me-talică este fixată la vârful hampei cu un manșon tronconic din alamă, înalt de 6 cm. , pe care se montează acvila, iar la partea inferioară cu un inel de alamă, pe care se înscrie denumirea în clar a unității. Man-
-50-
șonul tronconic și inelul se auresc. Pentru protecție, hampa este prevă-zută la capătul de jos cu un cilindru de alamă, obturat la partea infer-
ioară, având diametrul interior de 3,4 cm. și înălțimea de 4 cm.
Însemnele, sunt amplasate pe pânză și pe hampă.
Accesoriile drapelului:
Cravata, pentru fixarea decorațiilor drapelului, lată de 4 cm. și cu lun-gimea de două ori lățimea flamurei, este confecționată din galon de fir galben, cu câte o dungă albastră și roșie de mătase; la capete are câte un ciucure lung de 6 cm.
Șase eșarfe pentru militarii din garda drapelului, late de 7,7 cm. și lun-gi de 178 cm. , confecționate dintr-un suport de rezistență din piele, îmbrăcat cu țesătură din mătase, de culoare roșie. Pe margine este apli-cată o garnitură dintr-o țesătură din mătase, de culoare galbenă, lată de 0,8 cm. Eșarfa militarului portdrapelului, este prevăzută cu un manșon din piele, de culoare neagră, cu diametrul interior de 4,5 cm. și
înălțimea de 20 cm. , pentru introducerea capătului de jos al hampei.
Celelalte cinci eșarfe au în locul manșonului câte un canaf de culoare galbenă – aurie, lung de 10-12 cm.
Husa este confecționată din material textil impermeabil.
Adoptată prin Legea 102/1992, stema României întrunește condițiile de însemn oficial al statului.
În articolul 1 al legii amintite se stipulează că: “Stema României simbolizează statul român național, suveran și independent, unitar și indi-vizibil și se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare și scutul mic”.6
Istoricii și heraldiștii au reamintit că scutul mare este, de fapt, bla-zonul țării noastre stabilit după izbânda poporului în memorabilul mo-ment de la 1 Decembrie 1918, iar cel mic este un ecuson împărțit în patru
-51-
sectoare, numite cartiere și o insițiune, în care sunt reproduse herburile tradiționale ale provinciilor românești.
Blazonul –scutul mare albastru- are o acvilă de aur cu capul spre dreapta sa, cu ciocul și ghearele roșii, cu aripile deschise, ținând în cioc o cruce ortodoxă tot din aur, iar în gheara dreapta o sabie și în cea stângă un buz-dugan. Primul cartier al ecusonului (din dreapta sa și de sus) redă stema Țării Românești, pe albastru, printr-o acvilă de aur cu ciocul și cu gheare-le roșii, ținând în cioc o cruce ortodoxă tot din aur, însoțită de un soare de aur la dreapta și de o lună nouă de aur la stânga.
Stema Moldovei, în cartierul al doilea ( din stânga de sus), pe roșu, este redată printru-un cap de bour negru, având între coarne steaua cu cinci ra-ze, însoțită de o rază cu cinci foi la dreapta, și de o lună conturnată la stânga, ambele de argint.
În cel de-al treilea cartier este reprodusă stema Banatului și Olteniei, pe roșu, peste valuri naturale, printr-un pod de aur cu două deschideri bol-tite, din care iese un leu de aur ținând un paloș, în laba dreaptă din față.
Al patrulea cartier are stema Transilvaniei cu Maramureșul și Crișana, cu un scut tăiat de un brâu roșu îngust.
În partea lui superioară, pe albastru, e o acvilă neagră cu ciocul de aur, ieșind din brâul despărțitor însoțită de un soare de aur la dreapta sa și de o lună de argint conturnată la stânga. Pe aur, în partea inferioară sunt redate șapte turnuri roșii crenelate, dispuse pe două rânduri-patru sus și trei jos-.
Insițiunea( deschiderea de la bază) reprezintă ținuturile Mării Negre, pe albastru, prin cei doi delfini de aur, afrontați, cu cozile ridicate.
Acvila cruciată amintește originea latină a poporului nostru și creștinis-mul său adoptat de foarte timpuriu, adică din vremea antică a influenței romane. Acest însemn a fost bătut pe monedă încă din secolul al XIV-lea,
pentru a simboliza statul feudal independent Țara Românească și descen-
-52-
dența sa romană. El a fost la aceea vreme atât de original, încât era cunos-cut drept “acvila valahică”. Ea sugerează codificat-prin zborul său spre înălțimi- voința de demnitate a neamului românesc transmisă ca o năzu-ință veșnică din generație în generație. Cele două arme din ghearele acvi-lei, sabia și buzduganul, pe lângă valoarea lor de figuri heraldice, frecvent prezentate în compunerea stemelor, evocă, pe de o parte, necontenita luptă a poporului român pentru libertate, independență și suveranitate, iar pe de altă parte, cele mai reprezentative figuri demnitare ale acestuia, Șteafan cel Mare și Mihai Viteazul.
Capul de bour natural aparține tradiției inspăirate din vechile ritualuri de vânătoare pentru a releva puterea , forța, mărirea. Roza ce îl însoțește a fost blazonul întemeietorului Bogdan I.
Podul din al treilea cartier evocă momentul construcției peste Du-năre înălțată de vestitul Apolodor din Damasc, iar leul a fost blazonul familiei Buzescu, întâlnit pe sigiliile voievodale încă din secolul al XV-lea.
Însemnele din cel de-al patrulea cartier au exprimat codificat principatul Transilvaniei de la 1 Decembrie 1918 încoace, dar ele au fost folosite și mai înainte.
Cam la o jumătate de secol după unirea înfăptuită de Mihai Viteazul, ele au fost revendicate de așa-zisele națiuni privilegiate:maghiarii și-au ales acvila, sașii și-au adjudecat turnurile , iar secuii soarele și luna.
Delfinii din insițiune au figurat mai mult timp pe stemă, dar ei au revenit acum la locul lor întrucât, după 1812, când a avut loc răpirea Basarabiei de către Imperiul Țarist, la inițiativa lui Gheorghe Asachi, ei au fost intro-duși în stema Moldovei pentru a nu se uita niciodată că Principatul lui Ștefan cel Mare și Sfânt cuprindea și moldovenii cu pământurile dintre Prut și Nistru.
-53-
Soarele și steaua sunt de proveniență mai veche, dacică, ele fiind preluate
din ritualurilor legăturii cu astralul, iar semiluna păstrată tot de atunci ca simbol al rodniciei.
Descrierea stemei și succinta explicare a semnificațiilor sale ne ajută să observăm că aceasta este o compoziție artistică bogată, complexă și echi-librată proporțional, iar prin cromatica sa evocă opțiunea timpurie a popo-rului nostru pentru roșu, galben și albastru, care de la mijlocul secolului al XIX-lea au fost transpuse și în drapelul lui de stat7.
În toate momentele istorice de răscruce care au urmat, tricolorul și-a păstrat menirea și semnificațiile. El a exprimat cauza nobilă a românilor și gloriile oștirii lor în războiul de independență din 1877, din primul răz-
boi mondial, de la 1 Decembrie 1918 și apoi în cea de-a doua conflagrație mondială.
Îmbinarea armonioasă a celor trei culori- atât de familiare oricărui cetă-țean al patriei noastre-reprezintă statul național unitar român, stat demo-
cratic, în relațiile fundamentale8.
Drapelul de luptă pentru navele Marinei Militare și cele grănicerești îl constituie pavilionul acestora. Pavilionul navei este identdi ca formă și culori cu Drapelul României și este confecționat din pânză de astar.
Dimensiunile sale sunt în funcție de rangul navei, mai mari pentru cele cu rang superior și mai mici pentru cele cu rang inferior. Marginea de inver-gare( a culorii albastre) este întărită cu o grandee cu capetele ieșite în afară pentru a permite legarea pavilionului la saula bastonului.
Drapelul de luptă se acordă unităților militare, prin Decret al Președintelui României, la propunerea ministrului apărării naționale, a ministrului de interne sau a directorului Serviciului Român de Informații.
Unitățile și formațiunile militare care nu primesc Drapel de luptă folosesc
-54-
la nevoie Drapelul României9.
Drapelul de luptă al unității trebuie să se găsească:
în localul în care este dispus statul major al unității, lângă biroul comandantului sau șefului de stat major, când unitatea e în cazarmă sau în cantonament; putem observa că istoricii, heraldiștii și artiștii noștri militari s-au strădiut să dea prin drapelul de luptă și însemnele armatei- adoptate în primii ani postrevoluționari-expresia cea mai concentrată, estetică și elocventă, prin simboluri, a tradițiilor, gloriei și măreției oștirii românești. Ei au avut la dispoziție , ca sursă de inspira-ție, Modelul Ferdinand, adoptat după ce, prin decret regal, pe 24 apri-lie 1929, se instituie stema României Mari10.
Drapelul tricolor- cu stema decupată- a fluturat victorios și în decembrie 1989, când poporul român și-a adunat forțele sale, ca în atâtea alte cazuri de hotărâre fermă, pentru a-și făuri soarta, răsturnând încă un regim apă-sător, de data aceasta dictatorial, comunist-totalitar, convins fiin că astfel își deschide drumul spre democrație deplină pe calea libertății și demnită-ții umane. Valoarea de simbol de stat, de-a lungul istoriei a dat tot mai multă expresie aspirației poporului spre libertate și independență, senti-mentelor mândriei naționale și patriotismului.
Dragostea și respectul față de drapel s-au constituit de-a lungul veacu-rilor ca unul din sentimentele morale cele mai de seamă. În drapel, oame-nii s-au obișnuit să vadă tot ceea ce a avut mai bun poporul, faptele me-morabile ale înaintașilor, sinteza valorilor sale materiale și spirituale.
Drapelul de luptă al unității reamintește fiecărui militar tradițiile glorioase strămoșești, precum și datoria sfântă de a servi patria cu credință, de a o apăra cu bărbăție, pricepere și abnegație, chiar cu prețul vieții.
Drapelul se înmânează fiecărei unități militare la înfințare și expri-mă, totodată, încrederea întregului popor că armata reprezintă scutul de
-55-
nădejde în apărarea demnității, libertății, independenței și integrității teri-toriale.
Drapelul de luptă este simbolul vitejiei militare și de el se leagă faptele de neuitat în cronica luptelor purtate pentru apărarea independenței și suve-ranității patriei.
Faptele de vitejie însoțesc armata noastră de-a lungul întregii sale existen-țe. Vitejia militară concretizată în îndrăzneală, hotărâre, datoria de a-i în-vinge pe dușmani, își are explicația în principiile și sentimentele morale în numele cărora se realizează dragostea față de țară, unitatea indestructi-bilă armată și popor, răspunderea pentru viitorul liber al patriei.
Gloria armatei noastre se pierde în negura vremurilor, în lupta cu dușma-nii care au înceracat de atâtea ori să ne subjuge țara. Drapelul de luptă o-glindește sugestiv toate marile înfăptuirii ale poporului român de-a lungul întregii sale istorii, aspirația sa spre o viață liberă și demnă, alături de ce-lelalte popoare ale lumii. De aceea el este și va fi simbol al unității, suve-ranității și independenței naționsle a României.
Conștienți de semnificațiile sale înălțătoare, soldații români au fost întot-deauna demni purtători ai drapelului de luptă.
Drapelul de stat al României duce, pe cele mai îndepărtate meridiane dorința poporului român de a- și afirma deplina independență și suverani-tatea, de a avea relații bazate pe stimă și respect reciproc (încredere), cu toate popoarele lumii11.
26 iunie-Ziua drapelului național va fi marcată prin organizarea unor programe și manifestații cultural-educative, cu caracter evocator, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în unitățiile Ministerului Apărării Naționale și în cele ale M- i În municipiul București și în municipiile reședință de județ, pe baza nor-nisterului de Interne.
-56-
În municipiul București și în municipiile reședință de județ, pe baza nor-melor convenite între primării, prefecturi comenduirile de garnizoană, se vor organiza ceremonii publice de înălțare a drapelului României12.
Reprezentanții unitățiilor militare, ai veteranilor de război, cadrelor mili-tare în rezervă și în retragere, participanții la acest ceremonial, vor fi stabiliți de către comandanții garnizoanelor din localitățiile menționate mai sus.
Locul desfășurării ceremoniei publice de înălțare a drapelului României
se va stabili de comun acord cu organele administrației publice locale și va fi, pe cât posibil, în apropierea sediilor primăriilor, prefecturilor sau consiliilor județene.
Prin hotărâre a consiliului județean/municipal, locul unde va fi înălțat dra-pelu României poate fi denumit “Piața Tricolorului”, iar hotărârea va fi prezentată participanțiilor în cadrul ceremoniei, în anul în care a fost adoptată.
Drapelul României va avea lungimea de 300 de cm. , lățimea de 200 de cm. și se va înălța pe un ,catarg înalt de 30 de m.
Drapelul României se înalță în data de 26 iunie și va rămâne arborat până în seara zilei de 25 iunie a anului următor când, printr-un ceremonial a-decvat, în prezența comandantului gărzii de onoare și a unui trompet, pe semnalul “Stingerea”, este coborât, desprins de la catarg și preluat de gar-da drapelului. Drapelul arborat, deteriorat în timpul anului (decolorat sau rupt), va fi înlocuit ori de câte ori este nevoie, fără ceremonial, prin grija instituției care a asigurat inițial drapelul.
Detașamentul de onoare participant la ceremonia publică de înălțare a drapelului României se compune din:
garda drapelului cu drapelul în mână;
garda de onoare ( de valoare companie);
-57-
garda purtătoare a drapelului ce urmează a fi arborat (5 militari);
muzica militară sau trompeți;
garda la locul de arborare a drapelului (2-4 militari)
șiruri de onoare (până la 20 de militari);
Drapelul României ce urmează a fi înălțat pe catarg se introduce, în seara zilei de 25 iunie, într-o biserică cu tradiții și semnificații istorice pentru comunitatea locală, situată în vecinătatea locului unde se va desfășura ce-remonia publică. Drapelul rămâne pe timpul nopții în biserică, iar în dimi-neața zilei de 26 iunie, se oficiază slujba de sfințire a sa, de către preotul paroh. După sfințire, dacă biserica este dispusă la o distanță mai mică de 100 de metri de locul de înălțare, drapelul rămâne în incinta acesteia până la ora stabilită pentru începerea deplasării.
În cazul în care distanța este mai mare, după oficierea slujbei de sfințire, drapelulse duce în incinta celei mai apropiate instituții publice, unde va rămâne până la ora stabilită pentru începerea deplasării. Ceremonia mili-tară de înălțare a drapelului României începe, de regulă, la orele 11.00 și cuprinde următoarele activității:
întâmpinarea persoanei oficiale;
prezentarea onorului;
Trompetul sună semnalele “ Atențiune” și “Prevestirea pentru primi-
rea generalului”, muzica militară intonează “Marșul de întâmpinare”, iar garda prezintă onorul.
salutarea drapelului de luptă;
ocuparea locului stabilit în dispozitiv;
prezentarea hotărârii privind atribuirea denumirii de “Piața tricoloru-lui” pentru locul de desfășurare a ceremonialului public (numai în anul acordării denumirii);
rostirea alocuționilor referitoare la sărbătorirea Zilei de drapelului na-
-58-
țional;
privirea drapelului României ce urmează a fi înălțat pe catarg;
înălțarea drapelului;
Comandantul gărzii comandă: “La drapel, pentru onor înainte/spre dreap-ta, spre stânga, prezentați ARM!”, muzica militară intonează “Marșul de întâmpinare”.
Pe fondul “Marșului de întâmpinare”, drapelul prins de colțuri și purtat de patru militari, având în față un ofițer, este adus la catargul de arborare la care se leagă de către primii doi militari, șnur după șnur, concomitent cu rularea scripetului de înălțare, până la realizarea celei de-a doua legă-turi. Ultimi doi militari care poartă drapelul continuă să țină pânza acestu-ia întinsă între ei,pe orizontală, la nivelul centurii.
Preotul rostește fraza de binecuvântare “Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce binecuvântezi și sfințești pe toate, binecuvântează acest drapel sfințit, ce Sfânt Ești totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin!”, face cu cruceaîn mână, semnul crucii asupra drapelului, după care sărută pânza drapelului.
După preot, oficialitățiile prezente la ceremonial sărută drapelul în ordi-nea de reprezentare protocolară a instituțiilor statului, ultimul fiind comandantul garnizoanei.
În momentul în care, comandantul garnizoanei și-a reluat locul în dispozi-tiv, trompeții/gornistul sună semnalul pentru ridicarea drapelului, apoi se intonează Imnul național al României, , vocal și instrumental, și începe înălțarea drapelului pe catarg. Viteza de înălțare a drapelului trebuie să se sincronizeze cu intonarea imnului, astfel încât atât intonarea imnului, cât și înălțarea drapelului sî se încheie în același moment.
Realizarea dispozitivului de înălțare;13
-59-
4.2.
Prin articolul 99 din Constituția R.P.R. promulgată în 1948, se preciza aspectul stemei țării: munți împăduriții, deasupra cărora se ridică soarele; la mijloc se află o sondă, iar în jur o coroană de spice de grâu.
Prin Constituția din 1965 statul a fost proclamat Republică Socia-listă. Noua titulatură: “Republica Socialistă România” a fost scrisă pe e-șarfa tricoloră a stemei. Stema aceasta a fost imprimată pe steagul țării, compus din cele trei culori, cu albastru la hampă și gravată pe sigiliu.
Conform articolului 10 din decretul nr. 972/1968 “Drapelul Republicii Socialiste România are culorile roșu, galben și albastru, așezate vertical cu albastru lângă lance. În mijloc este așezată stema R.S.R.”.14
Drapelul Republicii Socialiste România se va putea arbora pe edi-ficiile misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale Republicii Socia-liste România din străinătate și la reședința șefilor de misiuni diplomatice și oficii consulare, iar pe mijloacele de transport ale acestora, sub formă de fanion, potrivit normelor stabilite de Ministerul Afacerilor Externe în conformitate cu uzanțele diplomatice internaționale, legile și uzanțele țărilor de reședință. În caz de deces al unor persoane oficiale se va arbora în bernă, la jumătatea lancei. Se arborează în bernă pe edificiul Consiliu-lui de Stat în caz de deces al unui șef de stat cu care R.S.R. are relații diplomatice. (…)
Se înfășoară în drapel sicriul cu corpul neînsuflețit al persoanelor pentru care se organizează funerarii naționale.
Drapelul R.S.R. va ocupa întotdeauna locul de onoare, având pre-cădere asupra celorlalte drapele de stat, în cazul în care pe teritoriul R.S.R se arborează odată cu drapelul R.S.R. și unul sau mai multe drapele de stat străine. Când drapelul R.S.R. se arborează alături de un singur drapel de stat străin, drapelul R.S.R. va fi așezat în stânga, iar drapelul de stat
-60-
străin în partea dreaptă, privind drapelul din față.
Drapelul României se arborează temporar “cu prilejul Zilei Națio-nale a României și a altor sărbători naționale, în locurile publice stabilite de autoritățile locale, cu ocazia festivităților și ceremoniilor oficiale cu caracter local, național și internațional în locurile în care acestea se desfă-șoară, cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de șefi de stat și de guvern, precum și de înalte personalități politice reprezentând princi-palele organisme internaționale, interguvernamentale, la aeroporturi, gări. porturi și pe diferite trasee, în cadrul ceremoniilor militare, cu ocazia desfășurării competițiilor sportive, în timpul campaniilor electorale, la se-diul birourilor, comisilor electorale și al secțiilor de votare”.
În zilele de doliu național stabilite de Guvern, Drapelul României
se arborează în bernă. Drapelele altor state “se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul național și numai cu prilejul vizite-lor cu caracter oficial de stat, al unor festivități și reuniuni internaționale, pe clădiri oficiale și în locuri publice stabilite, cu respectarea prevederilor prezentei legi. Arborarea drapelului României la manifestările care se desfășoară sub egida organizațiilor internaționale se face potrivit regle-mentărilor și uzanțelor internaționale. În locurile în care se arborează dra-pelul României poate fi arborat și drapelul Consiliului Europei.”
Când drapelul României se arborează alături de mai multe drapele de stat străine și numărul drapelelor este impar, drapelul României se va așeza la mijloc; când drapelul României se arborează lângă un singur dra-pel de stat străin, drapelul României se așează în stânga privind drapelele din față. Dacă numărul drapelelor este par, drapelul României va fi așezat în stânga drapelului împreună cu care ocupă centrul, privind drapelele din față.
Toate drapelel de stat care se arborează vor avea dimensiuni egale și vor
-61-
fi amplasate la același nivel. Conform dispozițiilor finale din Legea 75/1994 “cetățenii sunt datori să manifeste respect față de drapelul și im-nul național al României și să nu comită nici un act prin care s-ar aduce ofensă acestora. La ceremoniile de arborare a drapelului, precum și la intonarea imnului național, cu prilejul solemnităților, asistența va sta în picioare, bărbații se vor descoperi iar militari de toate gradele vor da ono-rul conform regulamentelor militare”.
În acest sens, articolul 236 din Codul Penal prevede o pedeapsă cu închi-soarea de la 6 luni la 3 ani pentru orice manifestare de dispreț față de însemnele de stat ale României (drapel, imn, sigiliu, stemă).
A arbora un drapel străin fără o aprobare prealabilă și conform legii, fără a o face împreună cu drapelul României și numai cu anumite ocazii pre-văzute de lege, constituie conform articolului 30 din Constituția țării o încălcare a legii15.
-62-
Capitolul 4
=NOTE:=
Sturdza – Săucești, Marcel, Heraldica. P.Fală, “Steagul sau drapelul. Nația sau neamul.”, Bălți, 1919, pag. 22;
Xenopol, A.D. ,”Istoria românilor din Dacia Traiană”, vol.I, Editura Științifică și Enciclpopedică, București, 1985, pag. 107;
Regulamentul Drapelului de luptă, Ministerul Apărării Naționale, “Stema și drapelul de stat ale României. Drapelul de luptă –simbol al onoarei, vitejiei și gloriei militare”, București, Ediția 1996, pag. 109;
Ibidem, pag.110;
Ibidem, pag.7-9;
Ibidem, pag. 104-106;
Ibidem, pag.108;
Ibidem, pag. 9;
Din Regulamentul Drapelului de luptă, Ministerul Apărării Naționale, Ediția 1997, pag.7;
Ibidem, pag. 10-12;
Din Regulamentul Drapelului de luptă, “Principii generale”, capitolul II, Ediția 1996, pag. 23;
Ibidem, pag. 23-24;
Ibidem, pag. 24-25;
Dr. Berciu-Drăghicescu, Adina-Velter, Tiberiu-Dr. Iscru G.D.-David Aurel, “Tricolorul României”, Editura Sigma, București, 1995, pag. 150;
15.Ibidem, pag. 156-158.
-63-
CONCLUZII:
“Unde nu este viziune, acolo popoarele pier.”
(Proverbe, 29:18 )
Aspirațiile spirituale ale oamenilor și viziunea lor artistică și-au găsit expresia în minunate creații –care sunt o reflectare a civilizației locului și timpului în care au fost înălțate și se numără printre cele mai expresive repere ale impusului creator al omului, sfințite de istorie și legendă.
În timp ce ritmul lumii moderene este tot mai rapid aceste simbo-luri, ce par eterne însuflețesc spiritul uman prin frumusețea și semnifi-cația lor.
Acolo unde palate, temple și alte creați ale timpului devin cu vre-mea țărână, marile monumente ale spiritului și nevoii de uimire și vene-rație, de istorie și legendă, rămân adevărate repere ale trecutului și viito-rului. Toate aceste amănunte își datorează frumusețea și farmecul inter-acțiunii dintre cadrul natural și lucrarea omului și sunt impregnate de “spiritus loci”, un spirit al locului. Simpla lor existență și vedere se con-stituie într-o experiență sacră.
Totul curge sau, mai exact, totul se transformă sub imperiul legilor mișcării. Spiritul uman caută continuu certitudinea în devenire, constante înlăuntrul transformării perpetue, valori definitive în istorie.
Construcția ordinii noi este fructul conștiinței libertății de acțiune, al cărei scop este apropierea de ordinea firească ale cărei urme se pierd de
-64-
obicei în meandrele istoriei.
Ideea invincibilității poporrului nostru a produs în sufletul generați-ilor succesive capacitatea de jertfă pentru el. Au suferit înfrângeri istorice răsunătoare: clase sociale, grupări politice și culturale, conducători de stat și de oști, creatori în diferitele discipline ale minții omenești, fără ca sub-stanța etnică purtătoare de istorie să dispară sau să poată fi împiedicată să iasă glorios în lumina istoriei universale.
Prin experiența etern deschisă, lipsa oricărei limite, mișcare, progres infi-nit,devenire și moarte, nemurire printr-un paradox al eternității –steagul național, tricolorul românesc- aflat între legendă și realitate, un plan la care el însuși, prin spiritul poporului român, a depus destulă trudă, dăinu-ie și acum prin pitorescul prezenței sale rostitoare în cadrul existenței
noastre.
Un model de existență spre care poporul român s-a îndreptat măr-șăluind neîncetat, dăruindu-se orbește și cu nesaț luptei destinului, în speranța că-l va atinge. Existența lui, respectul, onoarea ce-i sunt azi pur-tate de toți cetățenii români, denotă că acel model a fost atins.
Nemurirea lui motivează existența acestei revelații. Materie și formă, spi-rit și materie, idee ca produs al gândirii autonome, subiect și obiect, cau-zalitate naturală și necesară, el, tricolorul românesc este real și prezent permanent în conștiință și spirit. Adaptare și conservare proprie, în sensul luptei pentru existență, voința de a-și însuși, de a deveni stăpân, de a de-veni mai mult și mai puternic, prin acest simbol mobilizator, simbol al bi-ruinței, el este misionarul istoriei noastre privind “timpul istoric ca un flu-viu neîntrerupt, în care se contopesc trecutul, prezentul și viitorul”.
Eternitatea poporului român printr-un astfel de simbol –ecou către generațiile viitoare, constituie un articol de credință prezent totdeauna în conștiința populară. Prin rezistența de veacuri a poporului nostru, încerca-
-65-
te în lupte neîntrerupte, steagul național a culminat în înfăptuirea unității naționale.
Tricolorul românesc ne dezvăluie sensul original al modului de a fi al românilor: românii au preferat eroismul în locul fericirii, datoria față de neam în locul comodității, ideea eroică fiind considerată măduva istoriei universale. Steagul poporului român a constituit și constituie un bine su-prem pentru toată lumea, o necesitate de afirmare, sinteză a tuturor valori-lor, și în acest sens, un principiu zămislitor, conservator și desăvârșitor al vieții românești.
Românii au luptat din greu pentru triumful adevărului. În conștiința lor, succesul nu este considerat criteriu al adevărului și valorii și nici politica drept “expresie practică a adevărului”. Ei admiră curajul și disprețuiesc cruzimea. Din natura lor bună, arta, religia și știința care i-a menținut în limitele ordinii firești, a izvorât și s-a desăvârșit universul lor moral.
Mereu prezent în luptele spirituale ale vremii, trăind intens spiritul veacu-rilor, poporul nostru își sincronizează ritmul vieții lui spiritulale cu ritmul vieții spirituale universale, căutând să țină mereu pasul cu vremea și să participe intens la jocul nuanțelor nesfârșite ale vieții spirituale moderne.
Steagul românesc a înțeles să construiască ordinea socială pe homo sapiens; el înțelege lumea rațional, o construiește rațional și o orientează rațional.
Fiecare obiect are istoria sa proprie, în sensul că succesiunea în timp a stărilor sale este absolut specifică, irepetabilă și că starea sa actuală și vii-toare este determinată într-un grad semnificativ de starea sa trecută.
Explorarea trecutului pune în evidență o serie de comportamente specifice unui repertoriu de posibilități. Dimensiunea în timp are un rol important în organizarea cunoașterii. Istoricul steagului esențializează o imagine a trecutului, condensând o anumită informație prin structurare, prin raporta-
-66-
rea concretă la “documentul” istoric în sine.
Știință a posibilului, poate într-un mod abstract trecut, prezent sau viitor, o dependență completă în raport cu timpul incluzând orice referire la existent ca idee a unui posibil ce conferă universalitate.
Necesitate și întâmplare, condiție care guvernează dinamica unei comunități, istoria oricărei comunități umane.
Prin steag s-au conservat cel mai bine “urme fundamentale ale trecutului nostru”; o ansamblare a faptelor într-o imagine coerentă a evenimentelor trecute, un izvor istoric încărcat de adânci semnificații. Steagul validează realitatea faptelor românilor, oferă o imagine articulată a acestor creatoare de sens și de direcții (justificarea cea mai esențială a trecutului și nașterii unei comunități).
Steagul culminează cu geneza originii poporului român, este mitul gene-zei modelat după conștiința unei societăți trecute, instrumentul ideologic, verdictul unei națiuni învingătoare, sediul unei variații infinite a ipostaze-lor umane prin care noi cunoaștem viața istorică ( și psihică) cu ajutorul semnelor sensibile care sunt manifestarea ei. Intimitatea evenimentelor, care respectă originalitatea și indivizibilitatea lor, care are capacitatea de a pătrunde sensul “totalității trăite“ prin “plonjarea în istorie“.
Pornind de la ideea că starea de spirit, trăirea subiectivă este dificil a fi reconstituită, putem însă afirma căci, conținutul de idei este posibil de pătruns printr-un act intuitiv. Astfel, steagul, simbol și produs al acțiuni-lor umane, înconjoară și modelează acțiunea umană, modul de gândire și simțire; cauzalitatea în succesiunea temporală a evenimentelor, model structural profund care regizează azi comportamentul comunității în situ-ații variabile, eveniment generator de structură în evoluția societății româ-nești. Acest impact al afirmării drapelului național este important nu numai în măsura în care produce modificări definitive în structură, dar
-67-
șiîn măsura în care, deși reversibilă, efectele se întind pe o perioadă relativ lungă de timp și ăn acest interval afectează aspecte ale sistemului.
Hazard și inițiativă umană, el câștigă prin apariția sa, tradiție și simbol, în conștiință, în experiență.
Ceea ce există, este necesar, unicul necesar pentru că omul nu poate trăi singur cu sine, cu statutul lui dacă nu își recrează în mod permanent tre-cutul, prezentul și viitorul în lumina simbolurilor deosebit de semnificative pentru el.
Atribut și simbol al patriei, drapelul tricolor a fost onorat perma-nent, în el fiecare generație identificându-și trecutul, prezentul și viitorul neamului. Este acel simbol care le-a dat românilor tăria florii de piatră , tăria de a fi ei înșiși și înțelepciunea de a nu se teme de ploi și furtuni, ci de a căuta mereu să meargă înainte în întâmpinarea vremurilor bune.
Tricolorul românesc -roșu, galben și albastru- se consituie astfel într-un arc peste timp, într-un curcubeu al unității și sufletului românesc. Drapelul a fost, este și nu va înceta să fie simbolul românismului și al României Mari. El reprezintă Unitatea, Independeanța și Tăria românilor, alături de istoria, limba și credința lor. Pentru toate acestea tricolorului trebuie să i se acorde onorul permanent și să fie păstrat cu sfințenie.
Forța de transmitere a unor elemente de cultură materială și spiri-tuală demonstrează trăinicia firului neîntrerupt al continuității spirituale pe teritoriul României și ea nu poate fi explicată decât printr-o continuita-te de viețuire, dovedită cu argumente concrete. Așa cum a fost gândit și pregătit și cum s-a afirmat și desfășurat, cu împlinirile lui și cu unele greșeli poate cu tot ce a receptat din istoria națională și a transmis spre viitor, steagul românesc s-a constituit și a rămas –pentru generațiile care i-au urmat, temelia ideologică a edificării României moderne și o mare lecție a istoriei.
-68-
Corespunzând nevoii omului de a-și manifesta personalitatea, știința stea-gului se dovedește a fi strâns legată de cele mai expresive forme de mani-festare ale civilizației umane. Reflectând simbolic procesele sociale, stea-gul îmbracă azi diferite forme. El este cunoscut și apreciat sub adevărata sa față de fenomenul uman permanent. Trecut și prezent în ale cărui cu-lori revin imagini vibrante ale slujirii intereselor țării, de la jertfa celor care au luptat pentru neatârnarea, unitatea și libertatea ei, până la cei care o înalță și apără în acest ev, steagul românesc este acea realizare care asi-gură continuitatea neamului.
Alături de steme, sigilii, monede –steagurile- sunt izvoare speciale ce oferă informații prețioase cu privire la istoria unui popor. Apărută din nevoia de exprimare a individualității sau de definire a atributelor unor persoane sau grupuri, aceste însemne au o evoluție paralelă cu cea a soci-etății în care au apărut. Ele poartă amprenta societății respective. De ase-menea ele oferă informații despre modul în care au circulat și au avut influență anumite valori.
Steagul întâlnit în zona noastră are –în raport cu steagurile din alte zone- și asemănări dar și deosebiri, fapt care îl face să aibă un loc aparte.
Se poate afirma că steagul românesc reflectă o parte din particularitățiile poporului român. Cea mai importantă, fiind aceea că are funcție de raliere
socială, politico-militară și religioasă. Această funcție este specifică numai steagului românesc, ea fiind legătura cu spațiul geografic, tradiția și religia poporului nostru.
Drapelele românești de la începutul Evului Mediu, sunt de factură bizantină ( mai ales datorită imaginilor și inscripțiilor cu conținut religios)
Steagurile întâlnite în manifestările tradiționale ne oferă posibilitatea stu-dierii și cunoașterii unor mentalități colective –din anumite vremuri- a schimburilor culturale intervenite în urma unor contacte cu diverse popu-
-69-
lații, a modului de organizare a diferitelor segmente ale societății.
Analiza steagului ne oferă necontenite informații despre relațiile dintre oameni, despre felul lor de a percepe tot ce există în jur, despre concepția raportului om-univers, de modul în care omul vede intervenția lui în desfășurarea anumitor fenomene. Materiale care îl compun, iposta-zele în care îl găsim, au un rol fundamental în încărcătura simbolică a steagului întâlnit la noi. Toate aceste elemente îi conferă statutul de element complex, rar întâlnit la alte societăți.
-70-
SUMMARY:
The flag, together with the arms, the seal and the anthem makes up a national insignia which represents the individuality and sovereignity of a nation; it is the steadiest symbol of a people’s hostory; it is the symbol of its historic and politic existence of the national greatness. The history of the flag on the Romanian territory goes back to the geto-dacian era. Geto- Dacians used banners and standards. The banner consisted in a square, fringed piece of cloth, fixed on a wooden stick or spear. The stan-dard was a dragon, with a wolf head and open mouth, theneck being fixed on a pole.
Although there is no evidence to prove that during the ethnogenesis era and after Romanians used any insignia, historical logic makes us believe that these existed. Documents show that Romanian prince’s armies used flags during the battles against their enemies.
Only after the end of the 14-th century, historic sources attest the presence of the flag on the battle fields but not a tricolour appearance. Middle Age flags of Wallachia and Moldavia showed their arms: the eagle and the Aurochs head with curved horns and a star between them. Others showed hagiographic images: Jesus Christ, Saint Mary, Saint Ge-orge. Another category of Wallachian flag from the 18 –th century are those of guilds. They displayed the image of Saint-Master and different religios scenes.
-71-
Later, a smaller picture was placed in the lower part of the flag, showing a characteristic scene from the activity of that specific social class. In many cases the origin of the national banner lies in that people’s traditions, crosses many steps till it becames a national symbol.
The same happened with the colour option, when the three colours are present in manuscript’s ornaments, in boyars and nobilities diplomas, in documents issued by chancelleries of the Romanian countries, in the composition of the arms of the Transylvania as a “Mare Principat” in 1765.
The second stage in the history of the tricolour stars with the pre-sence of the national colours on the first proper banner of the first natio-nal representation from the modern history of the Romania which was People’s Assembly during the Revolution hed by Tudor Vladimirescu in 1821.
The revolutionary 1848 occasioned again the expression of the Ro-manian’s will for the three national colours: red, yellow and blue. At the Blaj assembly on 3/15 May the tricolour banner (with horizontal bands) was hoisted and on 14/16 June in Wallachia was decreed the “national flag” with three national colours red, yellow and blue vertically disposed with the next to the pole.
The Union of 24-th January 1859 occasioned the assertion without reser-vation of national colours.
There were displayed on the military unit’s flag and were included in the country’s arms, ceremonial insignia and the costume of the prince Alex-andru Ioan Cuza. In 1867 Carol I de Hohenzollern’s flag, was the same as the army’s and had the colours vertically disposed, the blue next to pole, and the arms in the centre.
In the 19 –th century, in the Romanian conties that belonged to the
-72-
Austro-Hungarian Empire, Transylvania, Bucovina; Banat, the national colours kept on being present in the folk costumes, in different texture, seams, festive costumes and different cultural events.
Especially after the installation of Austro-Hungarian dualism,after
1867,the Romanians from the Empire intensively hoisted tricolour flags scarves, rossetes. It was a form of protest against the governement but also a away to express the will of union. After the independence War (1877-1878) the Romanian tricolours was world wide recognized as the national banner.
An important event in the history of the tricolours was the Assem-bly from Alba-Iulia on the 1st of December 1918 which established the formation of Big Romania and when the red, yellow and blue tricolour because the flag of all Romanians.
The Constitution of 1923 mentioned the colours of the Romanian banner: red, yellow and blue, vertically disposed, with the blue next to the pole and the Big Romania’s arms embraidered in the centre.
After 30 -th December 1947, on the national tricolour flag, was placed the new arms of Romania of communist origine, which has nothin-g in common with former one.
During the events of December 1989 and a long time after, this arms was removed from the flag and the banner was hoisted with a hole in the centre. The Constitution of 1991 specifies that “The Banner of Ro-mania is tricolour; the colours are disposed vertically in the following order, starting from pole: blue, yellow, red” and represents is an arcle over time, a permanence of the Romanian spirit and soul. It was, is and will be the symbol of whole Romania.
-73-
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Izvoare
JORDANES, Getica, în Izvoare privind istoria României, I, Editura Academiei Republicii Populare România, București, 1964;
KOGĂLNICEANU, MIHAIL, Scrieri, texte alese și studiu introductiv de Geo Șerban, Editura Tineretului, București, 1967;
NECULCE, ION, *** Pentru eliberarea patriei (Documente, extrase din presă, memorii cu privire la lupta poporului român pentru elibera-rea patriei de sub jugul fascist –23 august/25 octombrie 1944), Editura Militară, București, 1972.
*** Războiul pentru independență națională, 1877-
1878. Documente militare, Editura Militară, București, 1971;
DAICOVICIU, CONSTANTIN și HADRIAN, Columna lui Traian, Ediția a-II-a, Editura Meridiane, București, 1968;
CASSIUS, DIO, Istoria romană, traducere de Adelina Piatkovski, vol.I Editura Științifică, București, 1974; vol.II, Editura Științifică și enci-clopedică, București, 1977;
HERODOT, Istorii, vol.I, traducere de Adelina Piatkovski și Felicia Vanț-Ștef, Editura Științifică, București, 1961;
STRABON, Geografia, vol.I-II, traducere de Felicia Vanț-Ștef, Editu-ra Științifică, București, 1974;
TITULESCU, NICOLAE, Discursuri, Editura Științifică, București, 1967;
URECHE, GRIGORE, Letopisețul Țării Moldovei, Ediția a-II-a, îngri-
-74-
jită de P.P.Panaitescu, E.S.P.L.A., București, 1958.
2.Lucrări generale și de specialitate
MUȘAT, MIRCEA, Continuitatea luptei poporului român pentru înaltele idealuri de libertate socială și națională, Editura Politică, București, 1974;
MUȘAT, MIRCEA; IONIȚĂ, GHEORGHE, Probleme fundamentale ale istoriei poporului român, în “Anale de istorie”, București, XXII, nr. 1, 1976;
BEJANCU, GHEORGHE, colonel; CEAUȘESCU, ILIE, colonel; MOCANU,VASILE, locotenent-colonel; OLTEANU, CONSTANTIN colonel, Asalt la redute, Editura Militară, București, 1969;
BEJANCU, GHEORGHE, colonel; MOCANU, VASILE, locotenent-colonel, Chemarea din tricolor, Editura Militară, București 1983;
CĂZĂNIȘTEANU, CONSTANTIN; BERINDEI, DAN; FLORESCU, MARIN; NICOLAE, VASILE, Revoluția română din 1848, Editura Politică, București, 1969;
CĂZĂNIȘTEANU, CONSTANTIN; IONESCU, MIHAIL, E., Războiul neatârnării României, 1877-1878, Editura Științifică și Enci-clopedică, București, 1977;
DEAC, AUGUSTIN; TOACĂ, ION, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor, 1916-1918, Editura Militară, București,1978;
FĂLCOIANU, ALEXANDRU, general, Amintiri din războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, București, 1912;
GÎRLEANU, I., S., Răscoala populară condusă de Tudor Vladimires-cu (1821), Editura Științifică, București, 1966;
-75-
IONAȘCU, ION; ATANASIU, VICTOR, Mihai Viteazul, Editura Militară, București, 1975;
IORGA, NICOLAE, Războiul pentru independența României. Acțiunile diplomatice și stări de spirit, București, 1927;
POPA-LISSEANU, C., Izvoarele istoriei românilor, vol.I-XV, Bucu-rești, 1934-1939;
RĂZAȘUL, TOMIȚĂ, adm.maior, Din trecutul României militare, București, 1939;
ROMANESCU, GHEORGHE, colonel, ***Oastea română de-a lungul veacurilor, I, Editura Militară, București, 1976;
*** România și tradițiile luptei armate a întregului popor, Editura Militară, București, 1972;
STOEAN, GHEORGHE, colonel, PANĂ, ION, GH., colonel (r), Epo-peea independenței României, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977;
UCRAIN, CONSTANTIN, Steagul ostășesc în trecutul de luptă al poporului român, Editura Militară, București, 1965;
BERARIU,CONSTANTIN, Tricolorul Românesc, Societatea Tipo-grafico-Bucovineană, Editura Autorului, Cernăuți, 1901;
COSTĂCHESCU, EMIL, Sub faldurile Tricolorului (Tradiții de luptă) Editura Militară, București, 1975;
DOGARU, MARIA, Aspirația poporului român spre unitate și inde-pendență oglindită în simbol”; Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1981;
Dr. BERCIU-DRĂGHICESCU, ADINA; VELTER, TIBERIU; Dr. ISCRU , G.D.; DAVID, AUREL, Tricolorul României, Editura Sigma, București, 1995;
-76-
ABRUDAN, PAUL; RACOVIȚAN, MIHAI, Unirea Principatelor în conștiința națională a românilor din Transilvania. Documente istorice, Editura Țara noastră,București, 1991;
MAGAZIN ISTORIC, anul XII, nr.1 (130) ianuarie 1978, București;
ISCRU, G.D., Revoluția română din 1848-1849, Editura Albatros, București, 1988;
STOICESCU, NICOLAE, Continuitatea românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980;
MURRAY, EDELMAN, Politica și utilizarea simbolurilor, traducere de Nichita Ruxandra -Iași, Editura Polirom, 1999 (Științe Politice. Opus);
EVSEEV, IVAN, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amacord, Timișoara, 1999;
CHEVALIER, JEAN; GHEERBRANT, ALAIN, Dicționar de simboluri, vol.III P-Z, Editura Artemis, București, 1995;
DRAPELUL DE LUPTĂ –prezentare din armata românească.
-77-
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Steag, Stindard Si Drapel (ID: 161406)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.