Statutul Si Rolul Magistratilor In Romania

=== 0053b0079f44af05704b77e835d3fb4a759c2e6b_651697_1 ===

Universitatea “George Bacovia”

Facultatea de Drept

Lucrare de licență

cu titlul

Statutul și rolul magistraților în România

Coordonator științific:

Absolvent:

Bacău

2018

Cuprins

INTRODUCERE 5

CAPITOLUL I Aspecte generale privind justiția si notiunea de magistrat

Noțiuni generale privind conceptele de justiție 7

Conceptul de magistrat și de funcționar public 9

CAPITOLUL II. Cadrul juridic legislativ al noțiunii de magistrat 14

2.1. Cadrul constituțional 14

2.2. Reglementări legale din sistemul juridicar privind

instituția magistratului 18

CAPITOLUL III. Organizarea profesiei de magistrat în România 25

3.1. Modalitatea de accedere în profesie 25

3.2. Organizarea profesiei 28

3.3. Ieșirea din profesie 33

3.4. Răspunderea juridică a magistratului la nivel național

35

CAPITOLUL IV. Aspecte de drept comparat și practice privind statutul și rolul magistraților 38

4.1. Aspecte de drept comparat privind statutul și rolul

magistraților 38

4.2. Jurisprudență relevantă 39

CONCLUZII 42

BIBLIOGRAFIE 45

Abrevieri

art- articol

alin. – alineat

p. – pagina

CCR- Curtea Constitutionala a Romaniei

Jud.-Judecatorie

Trib.- Tribunal

op.cit.- opera citata

Introducere

Lucrarea este structurată pe patru capitole și cuprinde noțiuni teoretice și practice cu privire la statul magistraților în cadrul țării noastre, dar și cu privire la rolul pe care aceștia îl au în desfășurarea activității judiciare și implicit răspunderea în cadrul neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu.

Justiția, așa cum bine știm, este realizată prin intermediul instanțelor judecătorești, de aceea, ea reprezintă puterea judecătorească din cadrul unui stat. În cadrul Constituției României sunt stabilite principiile fundamentale care stau la baza justiției din cadrul țării. Astfel că, conform articolului 21 din cadrul legii fundamentale, se instituie principiul privind accesul liber la justiție. Conform acestui articol, orice membru al societății are dreptul a invoca în fața instituțiilor care înfăptuiesc justiția în țara noastră orice încălcare sau nerespectare cu privire la drepturile, libertățile și interesale sale legitime. Totodată, prin intermediul aceluiași articol, se prevede tuturor cetățenilor dreptul de a avea parte de un proces echitabil în fața instanțelor de judecată romanești și de asemenea rezolvarea tuturor cauzelor într-o perioadă de timp rezonabilă.

În vederea unei bune îndeplinirii a activităților de către magistrați, sunt instituite dispoziții legale atât în cadrul Constituției României, cât și prin intermediul legilor speciale care stau la baza funcționarii lor. În Constituția României, exista numeroase articole prin intermediul cărora se nasc în sarcina magistraților diferite obligații legate de modul de desfășurare al activităților, însă cele mai multe reglementări sunt prezentate prin intermediul Legii 303/2004.

Cel de-al doilea capitol prezintă pe larg cadrul juridic legislativ care stă la baza acestor categorii de personal, în timp ce prin capitolul 3 am prezentat aspecte generale precum modalitatea de admitere în profesiei sau de încetare a funcției, precum și rolul pe care îl au aceștia în cadrul activității juridiare.

Ultimul capitol este preponderent practic și prezintă câteva situații practice cu implicații în acest domeniu. Noțiunea de judecător poate fi definită ca fiind reprezentată de cel care are calitatea de funcționar de stat și care este instituit în cadrul funcției respective prin intermediul alegerilor sau fiind numit de către persoanele și instituțiile îndreptățite în acest sens. Rolul fundament al judecătorului este acela de a oferi soluții în cauzele ce îi sunt aduse spre soluționare, soluții care însă nu trebuie să aibă calitatea de a deveni dispozițiile generale și obligatorii pentru celelalte instante.

Cea de-a doua componentă a magistraților este reprezentată de procurori. În ceea ce privește procurorii, aceștia pot fi definiți ca fiind acele persoane ce au dobândit această funcție ca urmare a respectării condițiilor prevăzute de legislația in vigoare cu privire la nivelul studiilor și alte criterii. Numirea în funcție de procurorilor se face prin intermediul persoanelor îndreptațite din cadrul statului. Rolul fundament al oricărui procuror este acela de a duce la îndeplinire, precum și de a urmări modalitatea în care este respectată legea în cadrul țării în care își desfășoară activitatea și în primul rând în cadrul parchetului în care este încadrat în funcție.

Un aspect important de menționat din cadrul desfășurării activității de către judecători și de procurori este reprezentat de cariera acestora. Modalitatea în care evolueaza cariera magistraților este prezentată în cadrul fisei corespunzătoare din dosarul profesional care se ține pentru fiecare dintre aceștia în față, în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, fiind întocmit tot de către acesta.

În cadrul ultimului capitol am prezentat noțiuni de drept comparat cu privire la modul în care este reglementat statului judecătorilor și al procurorilor în țări membre ale Uniunii Europene, dar și aspecte de ordin practic cu privire rolul și statului acestei categorii de personal din cadrul autorității judecătorești, în România.

CAPITOLUL I Aspecte generale privind justiția și noțiunea de magistrat

1.1.Noțiuni generale privind conceptul de justiție

Termenul de justiție provine de la termenul din latina” just” care definește noțiunea de drept. Acesta este folosit de către filosofi, însă în cadrul domeniului dreptului, noțiunea apare sub termenul de justitite. Dreptul funcționează pe baza unor principii foarte importante, primul dintre acestea fiind principiul justiției și al echitații, care a mai fost denumit în literatura de specialitate că principiul dreptății. Conceptul de justiție este punctul de plecare al tuturor sistemelor de drept, a doctrinelor partidelor politice și a programelor lor de guvernare. Noțiunea de justiție a apărut în perioada clasică a filosofiei grecești, fiind aprofundat de filosofia medievală. Justiția reprezintă acea stare generală a societății care se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună, a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime, fiind unul din mijloacele cele mai importante pentru garantarea respectului, protecției și promovării drepturilor omului. Prin definiție, aceasta trebuie să asigure tuturor membrilor societarii dreptul de a beneficia de protecție atunci când cineva nu le respectată libertățile oferite de către legislația în vigoare.

Scopul principal al justiției este acela de a contribui cât mai mult la întărirea relațiilor ce se stabilesc între stat și membrii societății, prin intermediul acesteia insuflându-se siguranță cu privire la viață și la drepturile pe care le are fiecare persoană. .

Justiția, așa cum bine știm, este realizată prin intermediul instanțelor judecătorești, de aceea, ea reprezintă puterea judecătorească din cadrul unui stat. În cadrul Constituției României sunt stabilite principiile fundamentale care stau la baza justiției din cadrul țării. Astfel că, conform articolului 21 din cadrul legii fundamentale, se instituie principiul privind accesul liber la justiție. Conform acestui articol, orice membru al societății are dreptul a invoca în fața instituțiilor care înfăptuiesc justiția în țara noastră orice încălcare sau nerespectare cu privire la drepturile, libertățile și interesale sale legitime. Totodată, prin intermediul aceluiași articol, se prevede tuturor cetățenilor dreptul de a avea parte de un proces echitabil în fața instanțelor de judecată romanești și de asemenea rezolvarea tuturor cauzelor într-o perioadă de timp rezonabilă

Justiția administrativă este foarte importantă deoarece aceasta are rolul de a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor în cadrul raportului care există între aceștia și administrația publică. Așadar, administrația publică prezintă un rol fundamental în cadrul societății și de aceea este nevoie ca pentru o bună funcționarea a acesteia să se respecte anumite principii fundamentale care trebuie să existe la baza desfășurării activității de către funcționarii administrației publice. Este vorba în primul rând de transparență, astfel ca toți membrii societății să poate cunoaște toate informațiile și documentele ce le sunt necesare în vederea exercitării drepturile pe care le au și totodată transparența se referă și la procesul decizional. Cu alte cuvinte, pentru o bună administrare a intereselor cetățenilor este necesar ca funcționarii ce au un loc de muncă în administrație să își desfășoare activitățile având ca principal scop acela de la răspunde cât mai eficient la nevoile clienților în vederea creșterii satisfacției acestora, lucru care se poate realiza prin intermediul unei juste aplica a legislației în vigoare.

În cadrul Constituției României sunt de asemenea prevăzute alte principii care trebuie să stea la baza justiției. Astfel că, în cadrul capitolului privind autoritatea judecătorească, legiuitorul constituant prevede în primul rând faptul ca justiția trebuie să se realizeze doar în numele legii. Cu alte cuvinte, în procesul de ducere la îndeplinire a justiției, instituțiile și funcționarii însărcinați trebuie să își desfășoare activitatea doar în conformitate cu normele juridice în vigoare.

Un alt principiu fundamental care stă la baza bunei înfăptuiri a justiției este cel reglementat în cadrul celui de-al doilea alineat al aceluiași articol, în conformitate cu care justiția trebuie dusă la îndeplinirea astfel încât niciunul dintre cei aduși în fața acesteia să nu fie discriminat, ci dimpotrivă toți cetățenii trebuie să aibă parte de același tratament. Imparțialitatea justiției este obligatorie pentru respectarea intereselor cetățenilor, astfel ca toți însărcinați să înfăptuiască justiția este necesar să dea dovadă de obiectivitatea și de apreciezi nepărtinitoare și juste în orice situație este adusă în fața lor. În cadrul ultimului alineat, legiuitorul constituat introduce norma potrivit căreia judecători trebuie să fie independenți și totodată să își desfășoare activitatea doar în conformitatea cu legile în vigoare.

1.2.Conceptul de magistrat și diferențierea de funcționar public

Cadrul juridic care stă la baza noțiunii de magistratura este reprezentat de Legea 303/2004 privind statulul judecătorilor și a procurorilor, care definește prin intermediul articolului 1 noțiunea de magistratura ca fiind această activitate de natura juridiciara, desfășurată de două categorii de subiecți:

judecătorii prin intermediul cărora se are în vedere înfăptuirea justiției;

procurorii care au trei obiective importante și anume apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor, pe de o parte și apărarea ordinii de drept și a intereselor societății, de cealalata parte.

După cum se poate observa în cadrul legii menționată anterior, aceasta nu definește în mod clar și explicit noțiunea de magistrat, însă având la baza termenul de la care provine, respectiv noțiunea din limba franceză care vine să definească ca fiind acei membri ai puterii judiciare. Acesti membri, după cum reiese din denumirea legii menționată anterior, pot fi clasificați în două categorii, respectiv judecători și procurori. O definiție dată acestor acestor tipuri de persoane care duc la înfăptuirea justiției a fost prezentată în cadrul dictionaruui explicativ din anul 1988 în conformitate cu care magistratul era definit ca fiind acel membru al corpului judiciar prin intermediul căruia se înfăptuiește și se apară justiția.

Un aspect foarte important după ce am lămurit noțiunea de magistrat este reprezentat de diferența care trebuie făcută între magistrați și funcționarii publici. În primul rând, este lesne de observant faptul că la baza celor două categorii de personal se află două legii distincte lucru care înseamnă faptul că noțiunea de funcționar public nu o include și pe cea de magistrat, în caz contrar la baza organizării și funcționarii magistraților ar fi trebuit să se afle Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

Institutiile publice sunt reprezentate de acele organizatii prin intermediul carora se asigura o buna dispunere a veniturilor bugetului de stat, atat la nivel central cat si la nivel local deoarece aceste organisme cu personalitate juridica apartin atat administratiei publice locale cat si centrale.

O definitie a institutiilor publice este data de Legea 500/2002 privind finantele publice publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002 le defineste prin intermediul enumerarii celor mai importante dintre acestea. Astfel, institutiile publice sunt reprezentat de Parlament, de Administratia prezidentiala si de ministere precum si de celelalte organe de specialitate ale administratiei publice si autoritati publice. Deasemenea conform legii, in cadrul notiunii de institutie publica le includem si pe cele autonome precum si pe cele din subordinea acestora. Important de precizat este faptul ca intra in aceasta categorie toate organismele mentionate anterior, fara a se face diferenta in functie de modul in care sunt finantate.

In continuare vom prezenta structura unei institutii publice deoarece aceasta este foarte importanta in vederea unei bune desfasurari a activitatii acesteia si totodata a indeplinirii functiilor pentru care a fost infiintata.

In primul rand, in cadrul unei institutii publice intalnim acele persoane care desfasoara activitati si indeplinesc sarcinii similare, fie ca acestea au caracter permanent sau , din contra, se desfasoara doar pe perioada limitate de timp. Totalitatea acestor persoane alcatuiesc compartimentul organizatoric care prezinta o serie de caracteristici:

poate fi format din una sau mai multe persoane, insa fiecare dintre acestea trebuie sa se afle intr-un raport de subordonarea cu o persoana aflata pe un post de conducere;

asa cum reiese din definitia compartimentului, persoanele care intra in componenta sa trebuie sa indeplineasca atributii similare, sau de ce nu, chiar atributii comune;

cu toate ca structurile interne au competente proprii acestea nu pot face parte din relatii juridice directe cu alti subiecti de drept, cu alte cuvinte nu au capacitate juridica.

In ceea ce priveste compartimentele acestea pot fi de doua feluri, dupa cum raporturile care exista intre membrii acestuia si persoana cu functia de conducere la nivelul institutiei publice, sunt directe sau indirecte. In cadrul compartimentelor directe, intre conducator si persoanele cu atributii de executie a sarcinilor exista o relatie directa, cu alte cuvinte nu este nevoie de alte persoane pentru a se realiza comunicarea intre cele doua parti, in timp ce in cazul compartimentelor complexe, situatia se schimba deoarece acesta este format dintr-un ansamblu de compartimente simple sau deasemenea poate fi format si din mai multe compartimente complexe.

Structura unei organizatii publice poate fi impartita in functie de atributiile pe care le au persoanele in: structura de conducere care cuprinde totalitatea indivizilor care detin functii de conducere si structura de executie care se refera la persoanele care au rolul de executa toate sarcinile care le sunt atribuite de persoanele cu rol decizional din cadrul institutiei.

In ceea ce priveste structura unei autoritatii administrative regasim mai multe elemente. Primul dintre acestea este biroul, care este un compartiment simplu deoarece intre seful de birou si celelalte persoane din cadrul acestuia exista o relatiei fara a fi nevoie de interpunerea altor persoane, iar persoanele care alcatuiesc un birou au responsabilitati omogene. Pe langa birou, un alt element al institutiilor publice este reprezentat de serviciu care este reprezentat de ansamblul persoanelor care au de realizat activitati similare au de realizat o serie de sarcini care se completeaza una pe cealalata, persoane care trebuie sa se afle in raport de subordonare ierarhica fata de aceeasi conducere.

Funcția publică este îndeplinită de către acele persoane care respecta condițiile impuse de lege pentru ocuparea acestei funcții și care desfășoară activitățile specifice fise postului în vederea asigurării unei bune desfășurări a serviciului public. În ceea ce privește condițiile impuse de lege pentru ocuparea funcțiilor publice acestea sunt prevăzute în Legea Nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, lege în care sunt precizate și principalele categorii de funcționari publici precum și funcțiile pe care le pot ocupa fiecare dintre aceștia.

O definiție a instituțiilor publice este dată de Legea 500/2002 privind finanțele publice publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002 le definește prin intermediul enumerării celor mai importante dintre acestea. Astfel, instituțiile publice sunt reprezentat de Parlament, de Administrația prezidențiala și de ministere precum și de celelalte organe de specialitate ale administrației publice și autorități publice. Deasemenea conform legii, în cadrul noțiunii de instituție publică le includem și pe cele autonome precum și pe cele din subordinea acestora. Important de precizat este faptul că intră în această categorie toate organismele menționate anterior, fără a se face diferența în funcție de modul în care sunt finanțate.

În continuare vom prezenta care sunt cele mai importante documente necesare în cadrul unei instituții publice, în vederea formalizării structurii organizatorice a acesteia. În primul rând, menționăm aici, fișa postului care este foarte importantă în vederea stabilirii eficienței muncii angajaților. Pe baza acesteia se poate evalua modul în care angajatul a desfășurat activitatea și și-a îndeplinit sarcinile în funcție de cerințele prevăzute nitial de acest document. Strâns legat de aceasta, în cadrul instituției trebuie să existe și statul de funcții în cadrul căruia sunt redate toate elementele legate de posturi, funcții precum și de încadrarea personalului din cadrul respectivei instituții.

Un alt document foarte important este organigrama prin intermediul căreia se prezintă grafic postul pe care îl ocupa fiecare persoană în ierarhia instituției publice precum și care este structura acesteia în raport cu funcțiile de conducere și de execuție.

În ceea ce privește rolul instituțiilor publice, acesta este bine definit ca catrelegislatia în vigoare, în sensul că statul își poate îndeplinii atribuțiile față de cetățeni doar prin intermediul instituțiilor publice. Cu alte cuvinte, acestea reprezintă legătura dintre stat și populația acestuia. În cadrul administrației public exista mai multe instituții publice care pe lângă rolul principal, acela de a asigura o bună desfășurare a serviciului public, au și un rol specific în funcție de tipul fiecărei instituții.

În cadrul instituțiilor publice, raportul dintre acestea și angajații este diferit după funcțiile pe care le ocupa. Astfel, persoanele care ocupa funcții de conducere trebuie că prin intermediul activității lor să asigure o bună satisfacere a interesului public prin intermediul realizării unor bune condiții pentru desfășurarea managementul și a funcțiilor de execuție de către persoanele încadrate pe aceste funcții, în timp ce angajații cu funcții de execuție trebuie să își îndeplinească sarcinile și responsabilitățile în așa condiții încât să acorde populației servicii publice de bună calitate în conformitate cu specificul respective instituții.

Concluzionând, având la baza cele menționate, magistrații nu pot face parte din categoria funcționarilor publici, așa cum sunt ei prevăzuți de Legea 188/1999 privind statututul funcționarii publici, ci ei reprezintă o categorie distinctă de personal care desfășoară activități juridicare, categorie care este reglementată prin dispoziții speciale prevăzute atât în cadrul Constituției României, cât și în legi speciale.

CAPITOLUL II. Cadrul juridic legislativ al noțiunii de magistrat

2.1. Cadrul constituțional

În acest capitol, vom prezenta pe larg noțiunile de magistratură și magistrat, așa cum sunt ele prevăzute în cadrul legii fundamentale a statului și în cadrul legilor speciale care stau la baza exercitării profesiei de către această categorie de personal. Constituția României prezintă dispoziții speciale cu privire la modul în care este dusă la îndeplinire puterea judecătorească și în primul rând cu privire la statutul magistraților. Așadar, în cadrul legii fundamentale a statului, prima reglementare cu privire la această categorie de personal este introdusă de către legiuitor prin intermediul articolului 40 în conformitate cu care este reglementat dreptul pe care îl au magistrații de a se asocia. Așadar, în conformitate cu acest articol, magistrații alături de celelalte categorii de personal menționate, nu pot să fie parte în cadrul unui partid politic.

Cadrul constituțional cuprinde întotdeauna cele mai importante dispoziții legislative cu privire la orice domeniu pe care îl reglementează, de aceea este important să menționăm câte aspect generale cu privire la locul pe care îl are Constituția în cadrul dreptului din România, deoarece reglementările privind magistrați vor fi supuse acelorași regului și principiile ca toate reglementările din legea fundamentală, cu alte cuvinte, prin stabilirea locului pe care îl are Constituția în cadrul sistemului juridic, vom determina importantă și prioritatea dispozițiilor acesteia comparativ cu cele care din legea 303/2004 privind statutul magistraților.

Cu toate că dreptul constituțional, comparativ cu alte ramuri de drept, apare mult mai târziu, respectiv odată cu apariția primelor constituții scrise, acesta reglementează în prezent cele mai importante relații sociale din cadrul unui stat și totodată ocrotește cele mai importante interese ale deținătorului puterii, devenind așadar principala ramură a dreptului românesc.

Afirmăm acest lucru deoarece Constituția, care reprezintă principalul izvor al dreptului constituțional, este și izvorul principal al tuturor acestor normative deoarece reprezintă legea supremă a oricărui stat de drept. Cu alte cuvinte, în cadrul oricărui stat, la elaborarea și aprobarea legilor și a altor acte normative inferioare legilor din punctul de vedere al forței juridice, trebuie să se țină cont de normele constituționale cu privire la care nu pot exista dispoziții contradictorii în alte prevederi.

Pe de altă parte, locul important pe care îl ocupa dreptul constituțional în dreptul românesc, este susținut și de ideea conform căreia, pe lângă faptul că la elaborarea altor acte trebuie să se respecte normele constituționale, aceasta conformitate trebuie să existe și atunci când prevederile constituționale se modifica. Așadar, odată cu modificarea normelor constituționale se va proceda și la modificarea prevederilor din celelalte ramuri de drept, prevederi care vizează aceleași relații sociale.

Poziția ierarhică pe care o ocupa dreptul constituțional în cadrul sistemului de drept poate și stabilită și ținând cont de importanta normelor pe care le reglementează. Astfel că, sistemul dreptului constituțional românesc cuprinde următoarele categorii de norme care stabilesc: esență, tipul și forma statului; titularul puterilor, bazele puterilor și bazele organizării puterilor în stat; drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale; formarea, organizarea, funcționarea, competenta și actele organelor statului; însemnele României; intrarea în vigoare și modificarea Constituției. Cu alte cuvinte, dreptul constituțional cuprinde, pe lângă normele privind modalitatea în care se exercita puterea în cadrul unui stat de drept și normele care vizează modul prin care autoritățile publice ale statului își imanifesta puterea pe care o dețin în relațiile internaționale.

În concluzie, dreptul constituțional este cel care, în prezent, poate fi privit ca un element indispensabil atât în construcția oricărui stat de drept cât și în asigurarea și în același timp garantarea democrației.

Termenul de constituție provine de la cuvântul din limba latină constituțio, cuvânt care înseamnă ”așezarea cu temei”. Acest termen a cunoscut de-a lungul timpului mai multe sensuri, fiind folosit încă din dreptul roman. În această perioadă, constituția era privită ca fiind sinonimul legii, sens care a fost păstrat până în secolul al XVIII-lea. După această perioadă nu s-a mai pus semnul egalității intre lege și constituție, aceasta din urmă fiind înțeleasă ca lege fundamentală.

Ca și noțiunea de drept constituțional, și cea de constituție a fost definită de-a lungul timpului de mai mulți autorii, definiții care diferă în funcție de elementele pe care se pune accent. Astfel, una dintre primele definiții este dată de Constantin Dissescu, care definea constituția ca fiind “organizarea exercițiului suveranității”, constituțiunea fiind organizarea formei de guvern pe care poporul suveran și-o da.

O altă definiție a constituției este dată de către Paul Negulescu care o considera că fiind “o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului și la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului”.

O definiție mai actuală este cea dată de Ioan Muraru și Elena Simina Tanasescu conform cărora, constituția reprezintă acea lege fundamentală a unui stat care este formată din normele juridice ce reglementează relațiile sociale fundamentale din procesul de instaurare, menținere și exercitare a puterii de stat.

Având la baza aceste definiții, date de către diferiți autori, putem stabili care sunt trăsăturile fundamentale și definitorii ale acesteia. În primul rând, constituția are caracter de lege fundamentală deoarece prevederile din cadrul acesteia vin să reglementeze principiile fundamentale din toate domeniile. Totodată acest caracter de lege fundamentală poate fi privit și din prisma faptului că orice constituție este cea care stă la baza sistemului legislativ, astfel ca toate celelalte legi și acte normative inferioare legilor, din punctul de vedere al forței juridice, vor avea ca baza juridică constituția, neputând să conțină prevederi în contradicție cu aceasta.

Un alt element definitoriu al constituției este dat de relațiile sociale pe care le reglementează. Astfel că, în cadrul oricărei constituții sunt instituite norme care reglementează relațiile sociale fundamentale privind instaurarea, menținerea și exercitatea puterii statale. In concluzie, avand la baza aceste notiuni teoretice, putem spune cu certitudine faptul ca dispozitiile constitutionale sunt cele care au prioritate in ceea ce priveste reglementarea statulului si a rolului magistratilor din Romania.

Așadar, cu toate că, așa cum am precizat și anterior, constituția României nu definește în mod clar noțiunea de magistrat, aceasta conține o serie de prevederi cu privire la magistrați și la modul în care aceștia trebuie să își îndeplinească activitatea, prevederi care, completate cu dispozițiile prevăzute în cadrul legilor speciale, asigura formarea unui cadrul legislativ stabil ce se aplică acestei categorii de personal. Un aspect important de menționat în ceea ce privește această dispoziție constituțională este reprezentat de faptul că ne permite să stabilim o parte din cei care sunt incluși în cadrul categoriei de magistrați. Așadar, după formularea prezentată de legiuitorul constituant judecătorii Curții Constitutionale a României nu intra în categoria magistraților, ei fiind reprezentați ca o categorie distinctă de personal al autorității judecătorești. În sprijiul acestei idei vin și dispozitiile introduse prin cadrul articolelor 142, 143 și 144 din aceeasi lege, în conformitate cu care cei care fac parte din personalul curții constituționale în materie de judecători sunt aleși pe o perioadă de nouă ani, de către camera de Senat, camera Deputaților și Președintele României, însă leguitorul nu îi include în categoria magistraților, așa cum nu o face nici legislația specială care le reglementează statutul.

Așadar, cadrul constitutional nu vine să stabilească în md clar noțiunea de magistrați și rolul acestora, ci prin intermediul diferite reglementări conturează anumite drepturi și obligații pe care acestuia le au în cadrul desfășurării activității juridice. Un alt articol care vizează magistrate este reprezentat de articolul 52 în conformitate cu care magistrate raspsund pentru prejudiciile pe care le cauzează ca urmare a îndeplinirii activităților cu gravă neglijența sau cu rea credință. Pe lângă răspunderea magistraților, odată cu savarisrea actvitatii în condițiile menționate anterior, se atragere și rapsunderea statului, care este obligat în conformitate cu aceste dispoziții constituționale, să răspunde din punct de vedere patrimonial pentru toate prejudiciile aduse de către cei care înfăptuiesc actele de justiție, inclusiv de către magistrați.

Pe lângă aceste două articole pe care le-am prezentat și care instituție în sarcina magistraților anumite obligații, legiuitorul constituant a mai introdus și o prevede în conformitate cu care  magistratura este un sistem în cadrul căruia intră instanțele sau activitatea lor, fără a fi obligatoriu să se limiteze la acestea, aceatsa idee desprinzandu-de din cadrul alineatului 5 al articolului 126 din Constituția României, conform căruia  „este interzisă înființarea de instanțe extraordinare. Prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii”.

Un articol fundamental pe care îl vom prezenta este reprezentat de articolul 133 din cadrul legii fundamentale a statului, în conformitate cu care Consiliul Superior al Magistraturii este organul suprem al statului din punctul de vedere al indepedentei justiției, el fiind garantul acesteia. Așadar, în conformitate cu această dispoziție din cadrul primului alineat al articolului, CSM-ul fie desfășoară activități cu privire la magistratura, fie are în componența acestuia membri ai magistraturii, iar din exprimarea pe care legiuitorul a ales să o folosească este evident faptul că aceste consiliu are la bază o structură unică, astfel că el nu poate fi privit ca un consiliu al instanțelor sau al parchetelor, ori a judecătorilor și procurorilor. Cel de-al doilea alineat al aceluiași articol vine să prezinte modul de formarea și respectiv componenta pe care o are acest consiliu pentru a se lămuri modul de definire al acestuia. Astfel că, CSM-ul este format din judecaotri și procurori, aleși de către adunarea generală a magistraților.

Așadar,  în componența CSM intră judecători și procurori aleși în adunările generale numite ale magistraților. Rămâne de stabilit relația dintre cele trei noțiuni diferite judecători, procurori, magistrați. Judecătorii și procurorii își desfășoară activitate în instituții separate – instanțe, respectiv parchete, iar colectivele lor se întrunesc în ceea ce se cheamă adunări generale, de aici rezultă că la instanțe avem adunări generale ale judecătorilor și la parchete sunt adunări generale ale procurorilor. Cum Constituția face referire la adunările generale ale magistraților care aleg membrii CSM ce sunt judecători și procurori, rezultă, în mod indirect, că prin sintagma adunările generale ale magistraților se desemnează de fapt adunările generale ale judecătorilor, respectiv ale procurorilor. Prin urmare judecătorii și procurii sunt magistrați, în conformitate cu dispozițiile constituționale.

2.2.Reglementări legale din sistemul juridiar privind instituția magistratului

Pe lângă Constituția România care prezintă cateva noțiuni generale cu privire la obligațiile din sarcina magistraților, dar și cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, la nivel național exista o serie de reglementări cu privire la statutul pe care îl au magistrații, ca urmare a importanței pe care o prezintă activitatea desfășurată de aceștia la nivelul statului. Legea care reglementează statulul judecătorilor și a procurorilor este Legea 303/2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005. În cadrul primului articol al legii, așa cum am menționat anterior este prezentat termenul de magistratura, prin referire la scopurile pe care le au judecătorii, pe de o parte și, procurorii, de cealaltă parte, în ceea ce privește activitățile pe care le au de desfășurat. Articolele 2 și 3 vin să stabilească câteva noțiuni generale cu privire la modul în care își desfășoară activitatea magistrații.

În continuare vom defini persoanele care au calitatea de magistrați aceștia fiind, judecătorii și procurorii. Noțiunea de judecător poate fi definită ca fiind reprezentată de cel care are calitatea de funcționar de stat și care este instituit în cadrul funcției respective prin intermediul alegerilor sau fiind numit de către persoanele și instituțiile îndreptățite în acest sens. Rolul fundament al judecătorului este acela de a oferi soluții în cauzele ce îi sunt aduse spre soluționare, soluții care însă nu trebuie să aibă calitatea de a deveni dispozițiile generale și obligatorii pentru celelalte instante. Totodată, se poate spune faptul că termenul de judecător este în măsură să definească acea persoană care, în urma promovării unui concurs, este numită în funcția de magistrat, ce are rolul de a soluționa în mod independent și imparțial orice cauză aflată pe rolul instanței din care face parte, iar în urma unei analize logico-juridice a tuturor probelor administrate în cauză, să pronunțe într-un termen rezonabil o hotărâre judecătorească motivată în mod temeinic.

În cadrul literaturii de specialitate, a apărut discuția cu privire la legătura care exista intre noțiunea de judecător și cea de justiție și cu privire la faptul că cele două concepte nu ar trebui sub nicio formă confundate, deoarece judecătorul este doar cel care aplica legea în conformitate cu toate dispozițiile existente în cadrul statului, dar și în conformitate cu propria sa apreciere atunci când exista posibilitatea interpretării acesteia, cu alte cuvinte judecătorul este punctul central în cadrul justiției, fără de care aceasta nu ar putea fi realizată, dar el nu reprezintă justiția în ansamblul ei, termenul din urmă fiind unul mult mai complex. Cu toate acestea, este evident faptul că între cele două noțiuni exista o puternică relației de interdependentă. În susținerea acestei idei vine și regula potrivit căreia în cadrul unui stat este imposibil să existe judecători care să dea dovadă de imparțialitate și de independentă, atâta timp cât sistemul din care face parte nu este unul ce se prezintă independent față de celelalte puteri din cadrul țării.

De cealalalta parte, este evident faptul că autoritatea judecătorească din cadrul oricărei țări nu poate fi privită ca fiind una de încredere și egală pentru toți cetățenii statului respectiv, atât timp cât existe numeroase motive din care să rezulte certitudinea că judecătorii ce duc la îndeplinire această autoritatea sunt afectați în ceea ce privește capacitatea lor de imparțialitate și obiectivism față de persoanele cu care intra în contact în cadurl exercitații atribuțiilor lor.

Concluzionând, putem afirma faptul că între cele două concepte, respectiv cel de justiție și cel de judecător exista o strânsă legătură de tip parte-intreg, ceea ce înseamnă ca justiția nu poate exista fără judecător și judecătorul nu își poate desfășura activitățile fără a exista un sistem juridir stabil în cadrul țării.

Cea de-a doua componentă a magistraților este reprezentată de procurori. În cea ce privește procurorii, aceștia pot fi definiți ca fiind acele persoane ce au dobândit această funcție ca urmare a respectării condițiilor prevăzute de legislați ain vigoare cu privire la nivelul studiilor și alte criterii. Numirea în funcție de procurorilor se face prin intermediul persoanelor indreptarite din cadrul statului. Rolul fundament al oricărui procuror este acela de a duce la îndeplinire, precum și de a urmări modalitatea în care este respectată legea în cadrul țării în care își desfășoară activitatea și în primul rând în cadrul parchetului în care este încadrat în funcție. La baza desfășurării activităților de către procurorii există câteva principii fundamentale și anume:

legalitatea;

imparțialitatea;

independenta;

stabilitatea;

controlul ierarhic.

Dacă celelalte principii stau și la baza activității judecătorilor și erau evidente pentru existența unei bune desfășurării a activităților de natura judiciară, controlul ierarhic este specific activității procurorilor și poate fi privit sub mai mult aspect. În primul rând etse vorba de faptul că, controlul ierrahic vizează persoanele încadrate în cadrul aceluiași parchet. Altfel spus, procurorul ierarhic superior este cea care verifica legalitatea și temeinicia activităților realizate de către procuroririi aflați în subordinea acestora, în timp ce cel dintâi menționat se afla în subordinea procurorului ierarhic de la parchetul superior în grad acestuia.

Concluzionând, putem spună că noțiunea de procuror poate fi definită ca acea persoană care, în urma promovării unui concurs este numită în funcția de magistrat, care are rolul de a apăra drepturile și libertățile fundamentare ale cetățenilor, prin tragerea la răspundere penală a 6 persoanelor care au săvârșit infracțiuni, totodată cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale prevăzute de lege. În literatura juridică de specialitate cât și în spațiul public au fost exprimate opinii divergente asupra calității de magistrat al procurorului, însă fără a avea un fundament legal.

Concluzionând, procurorul este cel care are calitatea de magistrat autentic deoarece fundamentele și obiectivele pe care le urmărește în îndeplinirea activităților sale sunt următoarele:

apărea ordinii de drept;

apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor;

apărarea intereselor generale pe care le prezintă societatea.

Un alt aspect important de mentonat este reprezentat de faptul că deși măsurile și soluțiilor sunt verificat de către procurorul ierarhic superior, activitatea oricărui procuror est ecaracterizata de independentă.

În continuare vom prezentăm și analiza dispozițiile legislative cu privire la activitatea procurorilor și a judecătorilor, așa cum sunt ele prevăzute în cadrul legii ce stă la baza reglementarii statului acestora. Astfel că, în ceea ce privește judecătorii aceștia își desfășoară activitatea într-un mod independent, fiind supuși numai legii. Un aspect important prezentat de către legiuitor în articolul 2 este reprezentat de faptul că acei judecători care sunt numiți în funcție de către președintele României, nu pot fi fi destituiți din funcție, ei putând fi transferați, delegați sau detașați, doar ca urmare a acordului lor.

Referitor la procurori a fost institutit articolul 3 în conformitate cu care cei numiți de președintele României se bucura de aceleași privilegii că judecătorii numiți de șeful statului, astfel ca procurorii instituiți astfel în funcție nu pot fi transferați, delegați sau detașați doar ca urmare a acordului acestora și de asemenea, sunt indepedenti și se bucura de stabilitate.

Capitolul doi al Legii 303/2004 cuprinde unele dintre cele mai importante dispoziții care stau la baza funcționarii acestor categorii de personal, acesta fiind reprezentat de incompatibilitățile și interdicitiile prevăzute în ceea ce privește posibilitatea de exercitare a profesiei. Una dintre primele interdicții în ceea ce prievste exercitrea funcției de judecător sau procuror, vizează faptul că aceatsa este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcții sau private. Cu toate acestea, legiuitorul prevede și o excepție, respectiv cel care are calitatea de procuror sau de judecător poate avea și calitatea de cadrul didactic atât în învățământul superior, cât și în ceea ce privește personalul de instruire al Școlii Naționale de Grefieri sau al Institutului Național al Magistraturii.

Pe lângă această incompatibilitate de ordin general, legea menționată instituie o serie de alta incompatibilități în exercitarea funcției de procuror sau de judecător. Printre interdicții se găsește obligația judecătorilor și a procurorilor de a desfășura doar activități în cadrul cărora să nu existe un conflict între interesul pe care îl au cei care desfășoară respectivele activități și inetersele generale ale societăți în cadrul căreia își desfășoară activitatea. Cu toate acestea, legiuitorul prevede o excepție și în ceea ce privește această interdicție astfel că, dacă cei care se afla în situația menționată anterior aduc acest lucru la cunoștința colegiului de conducere este posibilă în continuare desfășurarea activității de către persoana în cauză, atâta timp cât coelgiul a ajuns la concluzia că acel conflict de interese nu este de natură să ducă la afectarea îndeplinirii imparțiale a activităților. În ceea ce privește incompatiblitatea privind funcțiile publice sua private, legiuitor a menționat expres faptul că această reglementare se aplică și magistraților asistenți, dar și asistenților judiciari.

În cadrul articolului privind interdicțiile și incompatibilitățile, legiuitorul prevede, de asemenea, obligația în sarcina judecatotilor și a procurorilor de a prezenta, o dată pe an, o declarație prin intermediul căreia să informeze organele juridiare cu privire la îndeplinirea de către unul dintre membrii de familie, a unei activități în cadrul unei funcții juridice sau intr- o funcție de investigare sau de cercetare penală. De asemenea, fiecare dinre judecătorii sau procurorii în funcție au obligația de a declara, prin intermediul unei declarații autentice, apartenența în cadrul organelor de securitate, ca poliție politică etc.

Articolul 8 din cadrul aceleași legi, este de natură a introduce câteva interdicții, prezentate în mod expres, ca urmare a consecințelor pe care ar putea să le producă încălcarea lor. Vorbim în primul rând, de obligația pe care o judecătorii și procurorii de a se abține de la a desfășura orice activitate comercială. Este prevăzut în mod clar faptul că magistrații nu pot să desfasoae activități comerciale nici chair prin intermediul altor persoane. Totodată, pentru aceeași categorie de personal este prevăzută interdicitia de a desfășura orice fel de activitate de arbutraj, indiferent la natura pe care o prezintă aceasta, precum și aceea de a avea calitatea de membru în cadrul unui grup de interes economic. Nu în cele din urmă, ca interdicție expresă este prevăzută cea prin care magistrații, indiferent că sunt procurori sau judecători nu pot avea calitatea de membru sau de asociat în cadrul unuia organelor de conducere, de administrație sau de control la una dintre entitățile menționate în cadrul articolului 8 litera c) din Legea 303/2004. De la această ultimă interdicție, legiuitorul prevede și o excepție și anume situația în care a fost adoptată o lege de privatizare în masă, caz în care magistrați nu mai sunt supuși acestei interdicții.

Concluzionând, cu privire la incompatibilități, putem spune faptul că acestea pot fi clasificate în două mari categorii:

cele care au în vedere incompatibilitatea funcției de magistrate cu orice altă funcția din categoria celor publice;

incompatibilități care vizează exercitarea funcției de magistrat.

Așa cum am precizat anterior, funcția de dispozițiile constituționale sunt cele care au prioritatea în cadrul statului în cee ace privește price aspect, inclus cele cu privire la magistrați, așadar inclusive cele cu privire la incompatibilitățile și interdicțiile care sunt aplicabile acestora. Am menționat în cadrul acestei secțiuni incompatibitatile și interdicțiile care sunt prevăzute de legea specială ce stă la baza statului acestora, însă există și dispoziții constituționale cu privire la ascest aspect.

Astfel că, în conformitate cu acestea funcția de judecător nu poate fi exercitată concomitant cu exercitarea unei alte funcții publice sau private, cu exectia celor care vizează funcțiile didactice din cadrul învățământului de tip superior. Așa cum am precizat și anterior în cadrul elgii speciale ce stă la baza statului judecătorilor și a procurorilor, este prevăzut în cadrul articolului 5 o dispoziție similară, pe care am precizat-o anterior. Cu toate acestea, dacă analizăm în detaliu textile d elege din cadrul celor două dispoziții normative menționate, putem ajunge la concluzia că între acestea, dar și între acestea și cele prevăzute în cadurl CoduluI Deontologic care trebuie respectat de către toți acești funcționari, există anumite contradicții.

În acest sens putem menționat faptul că, din interpretarea articolului 125 alin. (3) și 132 alin. (2) al legii fundamentale a statului reiese că legiuitorul a prevăzut că judecătorii și procurorii pot exercita numai funcții didactice în cadrul sistemului de învățământ superior, orice altă funcție din domeniul public său privat fiind incompatibilă cu statutul de magistrat. Pe de altă parte, Legea nr.1 din 10 ianurie 2011 (Legea Educației Naționale) prevede la art. 114 alin. (2) că „învățământul superior este organizat în universități, academii de studii, institute…..”, iar la art. 115 alin (1) din aceeași lege este prevăzut că „învățământul superior se poate organiza doar în instituții de învățământ superior care au obținut autorizarea prevăzută de lege sau acreditarea provizorie”. Cu toate acestea, dispozițiile existente în cadrul regulamentului Institutului Național al Magistratului exista un text care menționează în mod expres faptul că aceasta nu este supus dispozițiilor aplicabile la instituțiile din cadrul învățământului superior, deoarece el nu face parte din cadrul acestora.

În concluzie, cu privire la articolele menționate anterior, putem spune faptul că cele din cadrul legii, dar și cele din cadrul codului deontologic sunt neconforme cu cele prevăzute în cadrul legii fundamente a statului deoarece în cadrul celor dintâi este prevevazuta și o altă excepție de la incompatibitatea magistraților, excepție care nu este menționată în cadrul normelor constituționale.

CAPITOLUL III. Organizarea profesiei de magistrat în României

3.1. Modalitatea de accedere în profesie

În cadrul acestui capitol vom prezenta cele mai importante aspecte cu privire la statutul și la rolul magistraților din România. Pentru început, un prim aspect pe care îl vom prezenta și care este fundamental este reprezentat de modalitatea de dobandire a acestui statului, respectiv procedeul de accedere în cadrul profesiei.

Așa cum era de așteptat, modalitatea prin care se poate dobândi acest statut este prezentată pe larg în cadrul legii 303/2004 privind statului judecătorilor și al procurorilor. Așadar, în conformitate cu dispozițiile acestei legii, poate fi încadrată în cadrul Institutului Național al Magistraturii orice persoană care îndeplinește niște condiții esențiale și obligatorii, în mod cumulativ:

are cetățenie romană;

domiciul sau este în România;

cunoaște limba romană;

are capacitate deplin a de exercițiu;

nu are cazier judiciar sau fiscal;

se caracterizează printr-o bună reputație;

are nivelul de studii necesare, respectiv are licența în drept;

este aptă pentru exercitarea profesiei de magistrate, atât din punct de vedere medical, cât și din punct de vedere psihologic.

Observăm așadar, faptul că legiuitorul instituie o serie de condiții ce trebuie îndeplinite pentru că o persoană ca poată fi admisă în cadrul Institutului Național al Magistraturii, însă în cadrul literaturii de specialitate s-a pus problema faptului că nu este prevăzută și o condiții eliminatorie cu privire la obligativitate unei minime experiențe ce ar trebui să fie deținută de către judecători și procurori la momentul admiterii în cadrul institutului. Problema experienței este relevantă și din punctul meu de vedere, doearece așa cum am menționat și anterior, judecătorii, cel puțin, în soluțiile pe care le pronunța în cauzele pe care le soluționează, d emulte ori precieaza din ounctul lor de vedere anumite situații, sau chiar probleme, atunci când acestea nu au o valoare dinainte stabilită ceea ce înseamnă că este necesar să existe din parte acestora un minim de experiență în domeniul juridic. S-a pus problema existenței unui minim de experiența măcar în alt domeniu, deoarece magistrații vor trebui să aprecieze unele situații, sau să înțeleagă și să soluționeze anumite probleme, iar o experiență de viață ar putea să contribuie în mod semnificativ la relevanta cu care soluționează aceste probleme.

Un alt aspect fundamental care trebuie îndeplinit în vederea încadrării în cadrul acestor funcții este reprezentat de respectarea condiției cu privire la aptitudinea pe care trebuie sa o prezintă candidații, atât din punct de vedere medical, cât și din punct de vedere psihologic, însă există o problemă și în ceea ce privește această condiție și anume aceea că verificarea îndeplinirii acestea se face după momentul în care un candida teste admis că urmare a susținerii concursului, lucru care,în opinia mea, ar trebui schimbat deoarece că urmărea iimportante pe care o prezintă și a caracterului ei eliminatoriu, condiția ar trebui verificată în momentul în care sunt verificate și celelalte.

Așadar, după cum am menționat aceste condiții sunt necesare pentur ca o persoană să fie declarată admisă în susținerea concursului, astfel că trebuie menționat faptul că singura modlaitate prin care o persoană poate fi admisă în cadrul acestui institut și implicit în cadrul uneia dintre funcțiile de magistrate, este pe bază de concurs care trebuie să se organizeze la nivel anual, în conformitate cu respectarea a două principii fundamentale, așadar:

concursul trebuie să fie organizat pe bază principiul egalității, astfel încât să ofere nu existe nicio încălcare a drepturilor și a libertăților persoanelor care doresc participarea la acest concurs și nicio dicriminare;

trebuie să fie respectat principiul transparentei, în conformitate cu care toate informațiile privind concursul sau orice alte informații relevante să poată fi accesate de către toți cei care sunt interesați, într-un termen optim și rezonabil, același pentru toți indivizii.

În respectarea principiul transparentei vine și articolul 15 din legea menționată, în conformitate cu care toat informațiile cu privire la data și la locul unde se va desfășura concursul, dar și informațiile cu privire la numărul de posture care pot fi ocupate ca urmare a susținerii concursului trebuie să fie făcute publice prin mai mutle mdoalitatii, respectiv prin intermediul paginilor de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, dar și a celei a Institutului National al Magistraturii, precum și publicarea acestuia în cadrul Monitorului Oficial al România, în partea destinată exclusive publicării acestor aspecte.

De asemenea, tot prin intermediul articolului 15 se asigura respectarea unui alt aspect pe care l-am menționat anterior și anume termenul pe care trebuie să îl aibă la dispoziție cei care susțin acest concurs, de la data publicării informațiilor și până la momentul stabilit pentru susținerea acestuia să fie unul rezonabi, acesta fiind prevăzut de legiuitor ca fiind de minim 60 de zile.

Ca urmare a susținerii concursului, cei care sunt declarati admiși în limita posturilor disponibile menționate în cadrul anunțului de concurs, dobândesc ulterior calitatea de auditori de justiție, în conformitate cu care ei vor trebui să desfășoare o pregătirea inițială în cadrul institutului în care au fost admiși. Pregătirea, așa cum este prevăzută și în cazul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și a parchetelor, este formată din două părți, respective o pregătire teoretică și o pregătire practică. În ceea ce privește durata pentru care cei ce au dobândit calitatea de auditori de justiție trebuie să desfășoare aceste funcții, trebuie menționat faptul că legiuitorul prevede o durată inițială de 2 ani.

În perioada cursurilor, auditorii de justiție efectuează stagii de practică în cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, asistă la ședințele de judecată și la activitatea de urmărire penală, pentru a cunoaște în mod direct activitățile pe care le desfășoară judecătorii, procurorii și personalul auxiliar de specialitate. Auditorii de justiție care au promovat examenul de absolvire vor fi numiți, potrivit legii, de regulă, în funcțiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Național al Magistraturii. Absolvenții Institutului Național al Magistraturii sunt obligați să îndeplinească timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror. Judecătorii și procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Propunerile de numire se fac în cel mult 30 de zile de la data validării examenului de capacitate.

3.2. Organizarea profesiei

În cadrul acestei secțiuni vom prezenta aspectele generale cu privire la organizarea profesiei de magistrat . Așa cum am precizat anterior, odată cu admiterea în cadrul Institutului Național al Magistraturii, persoanele admise trebuie să efectueaze un stagiu de pregătire inițială pe o durată de două ani care include atât o pregătire teoretică, cât și o pregătire practică. Activitatile pe care trebuie sa le desfășoare persoanele declarate admise pe perioada de 2 ani sunt prevăzute în cadrul alineatului 4 din articolul 16, în conformitate cu care auditorii de justiție, trebuie să desfășoare activități precum: participarea la ședințele de judecată, participarea la activitatea de urmărire penală, informarea cu privire la activitățile pe care le desfășoară magistrații în funcție în cadrul instanțelor și a parchetelor în care desfășoară stagiul practic.

Acestea însă sunt activități pe care le desfășoară cei care au fost admiși în cadrul institutului, dar aceștia, așa cum am menționat și anterior, sunt auditori de justiție, nu sunt magistrați. Pentru a dobândi calitatea de magistrat, auditorii de justiție trebuie să absolvească institutul în cadrul căruia au fost admiși, legislația în vigoare prevăzând o serie de obligații pe care trebuie să le respecte aceștia atât pe perioada pe care sunt auditori de justiție, cât și prin dobândirea calității de magistrat.

În primul rând, o primă obligație care este prevăzută în sarcina celor care promovează examenul de absolvire a institutului este reprezentată de faptul că aceștia trebuie să rămână încadrați în funcția de judecător sau de procuror, în raport cu opțiunea pe care și-au exprimat-o în cadrul institutului, o perioadă de cel puțin 6 luni

. Așadar, în conformitate cu aceste dispoziții, niciunul dintre cei care absolvesc institutul nu pot ca după absolvire, să nu desfășoare funcția pentru care au optat. În cazul în care nu rămân încadrați în cadrul funcției pentur care au optat, respectivele persoane sunt obligate să restituie bursa care i-a fost acordată pentru perioada în care a avut calitatea de auditor de justiție, dar și alte cheltuieli de școlarizare ce au fost efectuate în vederea pregătirii acestuia. Restituirea cheltuielilor menționate nu va fi însă integrală, ci așa cum era de așteptat, va fi restituit doar acel cuantum șl cheltuielilor care este aferent perioadei din cele 6 luni pentru care absolvent nu a mai rămas încadrat în funcție.

Un alt aspect important de menționat referitor la această obligație este reprezentat de faptul că legiuitorul a menționat în mod expres că obligația restituirii cheltuielilor se naște în sarcina absolventului doar în situația în care acesta a fost eliberat din funcție ca urmare a unor motive ce îi pot fi imputate. În situația în care, din motive bine întemeiate, dar nu vin de persoana respectivă, aceasta este eliberată din funcție, atunci nu este obligată la restitutirea cheltuielilor menționate anterior.

Următoarea etapă în cadrul desfășurării activității de procuror și judecător, care apare odată cu absolvirea Institutului Național al Magistraturii, imediat după numirea în funcție, este reprezentată de etapa stagiului. Astfel că, în conformitate cu dispozițiile din cadrul 22 imediat după numirea în funcția de procuror și de judecător, numire care să face de către conducătorul instanței sau al parchetului în cadrul căruia își va desfășura activitatea, judecătorul sau procurorul va dobândi calitateta de judecător sau procuror stagiar, această funcție fiind dobândită pe o perioade de 1 an de la data numirii în funcție de către persoana menționată anterior. În ceea ce privește această perioadă, legiuitorul prevede altă obligație în sarcina magistraților stagiari și anume aceea ce a-și continua pregătirea profesională, formare continuă care se realizează sub directa îndrumare a unui procuror sau a unui judecător stabilit în acest sens de către cel care conduce instanță în care absolventul își desfășoară stagiul de practică.

În ceea ce privește activitatea pe care o desfășoară judecătorii și procurorii ce efectuează stagiul de practică, trebuie evidențiat faptul că legiuitorul prevede în mod expres atribuțiile și activitățile pe care acestea le pot îndeplini, deoarece este evident faptul că ei nu pot avea pot desfășura toate activitățile pe care le desfășoară un magistrat ce a terminat stagiu și a dobândit o experiență în domeniu mai vastă. Astfel că, prin intermediul articolului 23 din Legea 303/2004 sunt prezentate în mod exprex atribuțiile magistraților stagiari.

Așadar, observăm faptul că, în cadrul articolului 23 se precizează în mod expres care sunt cauzele ce pot fi soluționate de către un judecătorul ce are calitatea de stagiar, precum și faptul că procurorul cu această calitate are dreptul de a pune concluzii în fața instanței de judecată, cu condiția ca acesta să se afle sub coordonarea unui procuror ce a trecut de etapa stagiului de pratica.

Un alt aspect important de menționat din cadrul desfășurării activității de către judecători și de procurori este reprezentat de cariera acestora. Modalitatea în care evolueaza carieera magistraților este prezentată în cadrul fisei corespunzătoare din dosarul profesional care se ține pentru fiecare dintre aceștia în față, în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, fiind întocmit tot de către acesta. În ceea ce priveste carierea judecătorilor și a procurorilor legiuitorul introduce o dispoziție legislativă în conformitate cu care pentru o bună și eficientă verificare cu privire la mdoaliattea în care magistrații își desfășoară activiatatea, este necesar ca din trei în trei ani, să se facă o evaluare a acestora, evaluare care trebuie să urmărească mai multe direcții:

modul în care judecătorii și procurorii își respectă obligațiile pe care legislația le prevede cu privire la funcțiile lor;

modalitate de desfășurare a activității și calitatea pe care o prezintă aceasta în funcție de principiile fundamentale care trebuie respectate;

eficiența cu care fiecare dintre cei menționați își desfășoară activitatea;

competenta profesională pe care o prezintă fiecare dintre aceștia, modul în care despecta dispozitile cu privire la rpegatirea profesională continua și performanță de care dau dovadă la locul de muncă.

Acestea sunt aspectele ce sunt urmărite în cazul persoanelor care sunt incadrate în funcții de execuție la instante și la parchete, însă este important de menționat faptul că magistrații ce sunt încadrați pe un post de conducere sunt evaluați și în ceea ce privește modalitate în care își duc la îndeplinire sarcinile manageriale, iar prima evaluare indiferent că vizează persoane cu funcții de execuție sau persoane cu funcții de conducere, trebuie făcut după 2 ani de la încadrarea în funcția respectivă.

Observăm astfel faptul că legiuitorul prevede un termen mai scurt, comparativ cu cel de trei ani care se aplică ulterior, deoarece este importanta evaluarea după momentul încadrării în funcție pentru a se vedea dacă persoana în cauză se potrivește postului respectiv și este în măsură să ducă la îndeplinire sarcinile acestuia.

Tot în ceea ce privește organizarea și defasurarea profesiei este important de menționat faptul că pentru a putea să își desfășoară profesia în condițiile legii, magistrații și procurorii trebuie să nu se afle în niciuna dintre situațiile de incompatibilitate prevăzute sau să fie supuși vreuneia dintre interdicitiile pevazute de dispoztiile în vigoare. Am menționat și anterior câteva aspect cu privire la incompatibilități, dar acum pe vom prezenta pe alrg pe fiecare dintre acestea.

In primul rând este necesar să definit noțiunea de incompatibilitatea, de aceea putem spune faptul că, în conformitate cu dicționarul explicativ al limbii române, sunt incompatibilitati toate acele interdicții care constau în imposibilitatea de a deține două funcții în același timp sau de a exercita două atribuții concomieant atât timp cât respectivele atribuții prezintă caracter contradictoriu. În ceea ce privește imcompatibilitățile care îi vizează pe judecători și pe procurori, așa cum am specificat și anterior, aecasta pot fi clasificate în două mari categorii, respectiv interdictii în ceea ce privește exercitarea funcției respective de procuror sau de judecător și de cealaltă parte, interdicții care vizează incompatibilitatea exercitării funcției de magistrat în același timp cu exercitarea unei alte funcții publice.

Constituția România este cea care prezintă în cadrul articolului 125 imposibilitatea unui judecător sau procuror de a exercita o altă funcție, fie ea publică sau private, în același timp cu funcția de magistrat, prevăzându-se și o excepție, care în opinia mea este esențială și anume aceea privind funcțiile din învățământul didactic superior. Așa cu am precizat dispozițiile constituționale sunt cele care au prioritate și este important de evidențiem faptul că, în cadrul legii ce stă la baza stabilirii statului magistraților precum și în cadrul codului dentologic, dispozițiile care sunt prevăzute cu privire la aceasta incompatibilitate pot fi considerate contrare constituției deoarece în cadrul acestora este prevăzută și o altă excepție.

Un alt aspect important cu privire la oerganizarea profesiei este reprezentat de numirea acestora în cadrul funcției de magistrat sau de procuror, iar cadrul juridic legislativ care reglementează acest aspect este reprezentat de capitolul 3 din legea 303/2004. În conformitate cu primul articol din cadrul acestui capitol, respectiv cu articolul 31 sunt numiți în funcție judecătorii și procurorii, cu condiția ca aceștia să fi promovat examenul de capacitate. În ceea ce privește persoana sau instituția care realiz eaza numirea în funcție putem spune faptul că aceasta se face de către Președintele România, în urma primirii în acest sens a unei propuneri din cartea Consiliului Superior al Magistraturii.

După numirea în funcție a acestora de către Președintele României, ei dobândesc in mod oficial statului de judecător sau de procuror. Pe baza acestui statut, fiecare dintre cei care sunt admiși în funcție trebuie să își îndeplinească în mod corespunzător atribuțiile având la baza activității sale două principii fundamentale:

independenta

imparțialitatea.

Pe lângă aceste două principii judecătorii și procurorii trebuie să respecte toate dispozitiile legislative în vigoare și de asemenea, să asigure punerea corectă în aplicare a legii. Pentru o bună activitate este necesar ca persoanele menționate anterior sa de adovada de o bună pregătire. Este evident faptul că, ca urmare a numirii în funcție, judecătorii și procurorii au pregătirea profesională și cunostintele necesare ce s-au testat odată cu sustinerea concursului însă este necesar ca pe parcursul desfășurării activității lor, aceste cunoștințe să fie îmbunătățite și așa cum prevede și Codul Dentologic, judecătorii și procurorii trebuie să dea dovadă de o preocuparea permanentă în ceea ce privește îmbunătățirea pregătirii lor profesionale.

În acest sens este introdus și capitolul 4 din cadrul legii 303/2004 în conformitate cu care se stabilesc reguli cu privire la formarea profesională continuă a judecătorilor și a procurorilor, dar sunt introduse și dispoziții cu privire la evaluarea periodică a acestora. În ceea ce privește formarea profesională continua, legiuitorul prevede faptul că judecătorii și procurorii trebuie să participe din trei în trei ani la o formă de pregătire profesională continua realizată prin intermediul Institutului Național al Magistraturii de unde reiese și ideea că cei care sunt obligații la la asigurarea pregătirii profesionale continue sunt reprezentanții Institutului Național al Magistraturii.

Tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate și alte aspect importante referitoare la notiunea de formare profesională continua, respectiv aspecte cu privire la modalitatea în care sunt suportate cheltuielile care sunt efectuate în ceea ce privește formarea profesională continua, dar și cu privire la locul unde se vor desfășura aceste activități.

3.3. Ieșirea din profesie

Un alt aspect foarte important cu privire la profesia de magistrat este reprezentat de ieșirea din profesie. Așa cum este de așteptat, la baza acesteuia se află tot Legea 303/2004 care reglementează statulul judecătorilor și al procurorilor. Dispozițiile cu privire la ieșirea din profesie sunt prevăzute în cadrul celui de-al șaptelea capitol din cadrul legii menționată.

În conformitate cu dispozițiile acestuia se poate spune că ieșirea din profesia de magistrat și judecător poate apărea în următoarele situații:

ca urmare a suspendării din funcție;

ca urmare a încetării funcției de magistrat.

În ceea ce privește prima modalitate prin care se iese din profesie și anume prin suspendarea din funcție, în cadrul legislației sunt prevăzute două situații în care un judecător sau un procuror poate fi suspendat din funcție:

când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa prin ordonanța sau rechizitoriu;

când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-și exercite funcția în mod corespunzător.

Așadar, în conformitate cu dispozițiile acestui articol, judecătorii sau procurori pot să iasă din profesie ca urmare a suspendării numai în cazul în care se afla în una dintre situațiile menționate în cadrul articolului. În cazul în care procurorul sau judecătorul suferă de o boală psihică gravă din cauza căreia îi este imposibil să își îndeplinească atribuțiile pe care le are, atunci este necesar ca acesta să fie suspendat din funcție până în momentul în care inceteaza cauza care a determinat suspendarea. În ceea ce privește modalitatea prin care se stabilește dacă judecătorul se află sau nu în cazul menționat cu privire la boala psihică se poate spune faptul că aceasta se determina că urmarea a efectuării unei expertize medico legale prin intermediul căreia persoanele și organismele specializate să poată stabili acest lucru.

Ulterior, ca urmare a efectuării unei noii expertize, în momentul în care se constată că persoana respectivă nu se mai afla în situația menționată se va proceda la încetarea suspendării, încetare care se va dispune de către aceleași persoane care au dispus suspendarea din funcție.

În cel de-al doilea caz, suspendarea din funcție se dispune atunci când împotriva unui judecător sau a unui procuror s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa, fie prin intermediul ordonanței, fie prin intermediul rechizitoriului. În ceea ce privește drepturile pe care le are judecătorul și procurorul pe perioada în care s-a dispus suspendarea din funcție, trebuie spus că în această situație pe toată perioada suspendării, cei care au fost supuși acesteia, nu vor putea sa primeasca salariul aferent funcției în care este încadrat și de asemenea, nici nu va putea ca această perioadă să îi fie asimilară vechimii în muncă sau în specialitate.

Cea de-a doua modalitate prin care judecătorii sau procurorii pot fi ieși din profesie este reprezentată de încetarea funcției lor prin în unul dintre cazurile prevăzute incadrul aceluiași capitol și anume:

demisie;

pensionare, potrivit legii;

transfer într-o altă funcție, în condițiile legii;

incapacitate profesională;

ca sancțiune disciplinară;

condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracțiune;

încălcarea dispozițiilor art. 7;

nepromovarea examenului prevăzut la art. 33 alin. (14); din Lgea 303/2004

neîndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a), c) și e) din Legea 303/2004

În ceea ce privește eliberarea din funcție prin una dintre modalitățile prevăzute în cadrul articolului 65 din Legea 303/2004 putem spune faptul că în eliberarea se face de către Președintele României că va emite un decret în acest sens, cu mențiunea ca acest lucru trebuie să se realzieze ca urmare a propunerii venite din partea Consiliului Superior al Magistraturii.

În cee ace privește persoanele care au calitatea de judecătorii sau de procurorii stagiarii, eliberarea acestora din funcție se face ca urmare a hotărârii luată de către Consiliul superior al Magistraturii, nemaifiind nevoie de realizarea acesteia prin decret de către președintele României.

3.4. Răspunderea juridică a magistratului la nivel național

Ultima secțiune din cadrul acestui capitol vine să prezintă aspectele generale cu privire la răspunderea juridică a magistratului din România. Așadar, judecătorii și procurorii care au calitatea de magistrati în România, pot atragere următoarele tipuri de raspundere, ca urmare a faptului că nu prezintă inumitate în fata dispozițiilor legislative:

penal;

civil;

disciplinar;

contravențional.

Una dintre cele mai importante tipuri de răspundere, ca urmare a gravității pe care o prezintă, este răspunderea penală, în conformitate cu care pot fi condamnați toți acei judecătorii sau procurorii care încalcă dispozițiile prevăzute în cadrul legislației penale, respectiv atunci când săvârșesc în exercitarea atribuțiilor la locul de muncă, fapte care sunt prevăzute ca fiind specifice infracțiunilor de corupție. Totodată, judecătorii și procurorii sunt supuși răspunderii contravenționale în momentul în care încalcă diferite dispoziții ce atrag acest tip de răspundere și cărora li le aplică sancțiuni prevăzute de către legislația civilă în vigoare.

O altă răspundere foarte importantă care poate viza procurorii și judecătorii este reprezentată de răspunderea disciplinară, astfel că, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prevede că judecătorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Aceste abateri și fapte sunt prevăzute expres în cadrul legii menționată anterior.

În conformitate cu articolul 134 alineatul 2 din Constituția României, „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea să organică”. Totodată, conform articolul 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată „judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției”.

Important de menționat este faptul că pentru a putea să se atragă rapunderea disciplinară a judecătorilor și a procurorilor este necesar să fie indeplinite mai multe condiții.

În primul rând, este necesară ca pentru a se pune une problema răspunderii disciplinare a unei persoane aceasta trebuie să aibă funcția de magistrat atât la momentul săvârșirii abaterii disciplinare cât și la momentul la care este soluționată acțiunea disciplinară.

O a doua condiție necesară angajării răspunderii disciplinare a magistraților este reprezentată de încălcarea unei norme imperative care reglementează conduită profesională care trebuie adoptată de către magistrați. Normele de conduită a magistraților sunt reglementate de: Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004, Codul Deontologic al Magistraților, Legea nr. 161/2003, Regulamentul instanțelor, precum și Regulamentul parchetelor.

Cea de-a treia condiție vizează faptul că pentru a se putea atrage raspunderea disciplinară trebuie ca să există un raport de cauzalitate intre fapta săvârșită de către procurorul sau judecătorul respectiv și rezultatul care a luat naștere odată cu săvârșirea respectivei fapte. Ca și excepție, există abateri disciplinare, ca de exemplu imixtiunea în activitatea altui coleg, unde legătura de cauzalitate rezultă ex lege, în sensul că normele legale nu presupun producerii unui rezultat, simpla acțiunea sau inacțiunea fiind suficientă pentru a crea stare de pericol incriminată de normă legală.

Așadar, în cadrul articolului 99 din legea menționată sunt prevăzute aceste abateri. Pentru inceput vom menționa faptul că judecătorii și procurorii răspund disciplinar în momentul în care nu își respectă îndatoririle pe care le presupun funcțiile lor și nu le duc la îndeplinire în mod corespunzător. Pe de alta parte, sunt sancționate și toate faptele judecătorilor sau a procurorilor care intervin in cadrul activității unui alt judecător sau procuror în vederea obținerii sau atingerii unui scop penal sau a unui scop pe care îl are un alt membru de familie.

Pe lângă acestea, o altă abatere importantă care atrage răspunderea disciplinară este reprezentată de acea faptă a magistratului prin care dezvaluie anumite date sau informații pe care le-a cunoscut ca urmare a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu și acestea aveau caracter secret ori persoana în cauză nu era îndreptățită să le dezvăluie.

Pe lângă acestea există o altă serie de abateri disciplinare expres prevăzute în cadrul legii care atrag acest tip de răspundere, fiind foarte important de menționat faptul că profesia de magistrate este profesia cu privire la care în legislația din România sunt prevăzute cele mai multe fapte care intra în categoria abaterilor disciplinare, ca urmare a importanței pe care o prezintă aceasra profesie în cadrul statului.

În ceea ce privește răspunderea civilă, orice judecător sau procuror poate fi chemat în judecată civilă, pentru fapte cauzatoare de prejudicii care nu au legătură cu desfășurarea activității de judecător, spre exemplu, pentru daunele produse vecinului de o inundație provocată lăsarea unui robinet de apă deschis.

Concluzionând, abaterile disciplinare pot fi împărțite în mai multe categorii. O primă categorie este reprezentată de abaterile disciplinare referitoare la îndatoriile de serviciu. În această categorie putem include: refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din process; refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea etc și categoria abaterilor disciplinare care aduc atingere demnității profesiei de magistrat.

CAPITOLUL IV. Aspecte de drept comparat și practice privind statutul și rolul magistraților

4.1. Aspecte de drept comparat privind statutul și rolul magistraților

În continuare vom prezenta câteva aspecte generale cu privire la statului și rolul magistraților în cadrul sistemelor de drept din alte state al Uniunii Europene. Pentru început vom prezenta statutul pe care îl prezintă aceștia în cadrul Italia. Astfel că, în conformitate cu dispozițiile acestui stat, atât judecătorii cât și procurorii fac parte din corpul magistraților.

Constituția Italiei prevede faptul că magistratul trebuie să respecte două principii fundamentale și anume aceea de a fi indepedent și autonom în raport cu celelalte puteri existente în cadrul statului. Pe de alta aprte, în conformitate cu dispozițiile din cadrul legii fundamentale a Italiei, independența pe care o prezintă aceasta în raport cu celelalte autorități publice este garantată prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii care are și rolul de a numi în funcție procurorii și judecătorii precum și de a-și sancționa sau elibera din funcție atunci când se afla în situațiile necesare acestui lucru.

În sistemul italian de justiție există cinci mari domenii de competență:

drept civil și penal;

drept administrativ;

Contabil;

Militar;

fiscal.

Un alt aspect important de menționat în ceea ce privește legislația din Italia și statului pe care îl prezintă magistrații din cadrul acestui stat este important de precizat că, la fel ca și în România sunt reglementate principiile publicității și oralității., astfel ca hotărârile instanțelor sunt motivate și sunt pronunțate în ședință publică. În Italia, rolul procurorului public îl dețin magistrații de carieră, care își exercită funcțiile sub supravegherea directorului biroului. Acest tip de ierarhie se aplică numai birourilor procurorilor publici.

Un alt sistem legislativ important de analiză în ceea ce prievste statului judecătorilor și al procurorilor este cel existent în cadrul Bulgariei. În ceea ce privește activitatea judiciară din Bulgaria se poate spune faptul că, în cadrul acestui stat, la fel ca și în cadrul României, sau al Italiei, stat pe care l-am prezentat anterior, în cadrul Constituției este prevăzut expres faptul că puterea judecătorească are la bază principiul independenței. Spre deosebire de legislația noastră, unde judecătorii după numirea în funcție sunt inamovibili, iar procurorii se bucură de stabilitate, în legislația Republicii Bulgaria, atât judecătorii cât și procurorii sunt inamovibili, dar după trecerea unei perioade determinate de timp, aspect ce apreciem că ar trebui implementat și în legislația noastră, din prisma faptului că o perioadă mai mare de timp este benefică în vederea aprecierii modului în care magistratul își desfășoară activitatea, cu atât mai mult cu cât inamovibilitatea procurorului asigură o independență sporită față de toate celelalte instituții ale statului, conferind astfel o mai mare eficență în instrumentarea cauzelor penale.

Pe lângă asta, independenta pe care trebuie să o aibă judecătorii și procurorii din cadrul sistemului juridic din Bulgaria este apărată și prin intermediul articolului 132 din Constituția statului în conformitate cu care în cadrul îndeplinirii funcțiilor lor, judecătorii, procurorii, dar și judecătorii de instrucție, deoarece sistemul judiciar din Bulgaria prezintă și această noutate față de cle din Romnaia, nu răspund civil sau penal pentru acțiunile lor sau pentru actele emise de ei, cu excepția cazului în care actul săvârșit este considerat o infracțiune ce a avut la bază ca formă de vinovăție, intenția.

4.2. Jurisprudența relevanta

În cadrul ultimei secțiuni a acestei lucrării vom prezenta aspect practice importante cu privire la magistrații din România. Așa cum am precizat în cadrul părții teoretice, judecătorii și procurorii răspund atât disciplinar din conformitate cu dispozițiile legii care le reglementează statului, cât și civil sau penal.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară este important să prezentăm câteva aspect de natură statistică cu privire la aceasta pentru a vedea modul și frecvența cu care sunt încălcate dispozițiile legislative de care magistrații din România.

Referitor sancțiunile disciplinare constând în excluderea din magistratură, acestea au fost aplicate pentru nerespectarea dispozițiilor privind manifestările care aduc atingere onoarei și probității profesionale, folosirea funcției în scopul obținerii unui tratament favorabil din partea autorităților și exercitarea funcției cu rea-credință.

În anul 2016 la Inspecția Judiciară au fost înregistrate un număr de peste 5000 de sesizări privind activitatea judecătorilor și a procurorilor și peste 1400 de reveniri cu privire la memoriile înregistrate anterior. În ceea ce privește secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al magistraturii a aplicat un număr de 12 sancțiuni în materie disciplinară, dintre care: 5 sancțiuni constând în „avertisment”, 3 sancțiuni contând „în diminuarea idemnizației lunare brute cu 20% pe o perioadă de 2 luni, respectiv 3 luni” și o sancțiune constând „în suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni”.

În continuare vom prezenta câteva aspecte de natura practică cu privire la una dintre cele mai importante răspunderii care poate fi atrasă de judecători și de procurori și anume răspunderea penală. Referitor la rapsunderea penală, în conformitate cu legislația în vigoare, aceasta poate fi atrasă pentru o serie largă de infracțiuni, cum ar fi: abuz în serviciu, neglijenta în serviciu, divulgarea de secrete de serviciu sau nepublice, însă unele dintre cele mai frecvente în România sunt infracțiunile de corupție. De aceea, în continuare vom prezenta câteva spete cu privire la aceste categorii de fapte penale.

Pentru existența infracțiunii de luare de mită trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe esențiale: 1. fapta trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase patrimoniale sau nepatrimoniale care nu se cuvin în mod legal făptuitorului; 2. pretinderea, primirea sau acceptarea de promisiuni de bani sau alte foloase necuvenite trebuie comisă în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în sfera îndatoriile de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri; 3. pretinderea, primirea sau acceptarea de promisiuni de bani sau alte foloase necuvenite poate fi săvârșită înainte, concomitent sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, accelerării sau întârzierii actului ce intră în atribuțiile de serviciu ale funcționarului, respectiv îndeplinirii actului contrar acestor îndatoriri.

Într-o cauză s-a apreciat că fapta inculpatului G.B., aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu de procuror în cadrul D.I.I.C.O.T. care efectua urmărirea penală în dosarul nr.00/P/2014 al unității de parchet menționate, i-a cerut lui H.O., ca reprezentant de fapt al societăților S.C. X S.R.L și S.C. Y S.R.L. și suspect în dosarul penal nr.00/P/2014 să-i dea suma de 5.000 euro, din care a primit în concret sumele de 5.000 lei și 1.000 dolari, pentru a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, anume acela de a interveni, în această calitate, pe lângă conducerea D.S.V.S.A. și funcționarii competenți din cadrul acestor instituții, în scopul înlesnirii soluționării favorabile de către D.S.V.S.A. a solicitărilor de export formulate de cele două societăți, act pe care procurorul G.V. l-a și făcut, întrunește elementele constituite ale infracțiunii de luare de mită prevazute de articolul 289 alinineatul 1 din Codul penal in vigoare in momentul savarsirii faptei, coroborat cu articolul 6 și articolul 7 lit.b) din Legea nr.78/200082.

Într-o altă speță s-a reținut că, fapta inculpatului N.M., care, începând cu data de 28.12.2012 până la începutul lunii iunie 2012, înainte de întocmirea rechizitoriului nr. 000/P/2010 din data de 18.06.2012, în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul C. a pretins de la martorul A.B. suma de 7000 de euro, apoi de 5.000 euro, în schimbul emiterii soluției de scoatere de sub urmărire penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la înșelăciune prevazuta de articolul 25 Codul penal din 1968 coroborat cu articolul 215 alin. 1, 2 , 3 și 5 Codul penal din 1968, iar la data de 25.10.2012 a primit de la martora D.C., cu acest titlu, suma de 2.500 euro, reprezentând o parte din suma solicitată, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevazuta de articolul 254 alin. 1 Codul penal din 1968 coroborat cu articolul 7 alin. 1 din Legea nr. 78/200083.

Concluzii

După cum am evidențiat în cadrul lucrării, magistrații și rolul pe care aceștia îl au în cadrul societății reprezintă un element esențial al sistemului juridic atât în România, cât și în celelelate state membre ale Uniunii Europene. Cadrul juridic care stă la baza noțiunii de magistratura este reprezentat de Legea 303/2004 privind statulul judecătorilor și a procurorilor, care definește prin intermediul articolului 1 noțiunea de magistratura ca fiind această activitate de natura juridiciara, desfășurată de două categorii de subiecți și anume judecătorii prin intermediul cărora se are în vedere înfăptuirea justiției, dar și procurorii care au trei obiective importante și anume apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor, pe de o parte și apărarea ordinii de drept și a intereselor societății, de cealalata parte.

Constituția României prezintă dispoziții speciale cu privire la modul în care este dusă la îndeplinire puterea judecătorească și în primul rând cu privire la statutul magistraților. Așadar, în cadrul legii fundamentale a statului, prima reglementare cu privire la această categorie de personal este introdusă de către legiuitor prin intermediul articolului 40 în conformitate cu care este reglementat dreptul pe care îl au magistrații de a se asocia. Așadar, în conformitate cu acest articol, magistrații alături de celelalte categorii de personal menționate, nu pot să fie parte în cadrul unui partid politic.

Cadrul constituțional cuprinde întotdeauna cele mai importante dispoziții legislative cu privire la orice domeniu pe care îl reglementează, de aceea este important să menționăm câteva aspecte generale cu privire la locul pe care îl are Constituția în cadrul dreptului din România, deoarece reglementările privind magistrați vor fi supuse acelorași regului și principiile ca toate reglementările din legea fundamentală, cu alte cuvinte, prin stabilirea locului pe care îl are Constituția în cadrul sistemului juridic, vom determina importanța și prioritatea dispozițiilor acesteia comparativ cu cele care din legea 303/2004 privind statutul magistraților.

Pe lângă Constituția România care prezintă câteva noțiuni generale cu privire la obligațiile din sarcina magistraților, dar și cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, la nivel național exista o serie de reglementări cu privire la statutul pe care îl au magistrații, ca urmare a importanței pe care o prezintă activitatea desfășurată de aceștia la nivelul statului. Legea care reglementează statulul judecătorilor și a procurorilor este Legea 303/2004, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

În cadrul primului articol al legii este prezentat termenul de magistratura, prin referire la scopurile pe care le au judecătorii, pe de o parte și, procurorii, de cealaltă parte, în ceea ce privește activitățile pe care le au de desfășurat. Articolele 2 și 3 vin să stabilească câteva noțiuni generale cu privire la modul în care își desfășoară activitatea magistrații.

În ceea ce privește organizarea profesiei, trebuie spus că odată cu admiterea în cadrul Institutului Național al Magistraturii, persoanele admise trebuie să efectueaze un stagiu de pregătire inițială pe o durată de două ani care include atât o pregătire teoretică, cât și o pregătire practică. Activitățile pe care trebuie să le desfășoare persoanele declarate admise pe perioada de 2 ani sunt prevăzute în cadrul alineatului 4 din articolul 16, în conformitate cu care auditorii de justiție, trebuie să desfășoare activități precum: participarea la ședințele de judecată, participarea la activitatea de urmărire penală, informarea cu privire la activitățile pe care le desfășoară magistrații în funcție în cadrul instanțelor și a parchetelor în care desfășoară stagiul practic. Acestea însă sunt activități pe care le desfășoară cei care au fost admiși în cadrul institutului, dar aceștia, așa cum am menționat și anterior, sunt auditori de justiție, nu sunt magistrați.

În concluzie, pentru a dobândi calitatea de magistrat, auditorii de justiție trebuie să absolvească institutul în cadrul căruia au fost admiși, legislația în vigoare prevăzând o serie de obligații pe care trebuie să le respecte aceștia atât pe perioada pe care sunt auditori de justiție, cât și prin dobândirea calității de magistrat.

Alte aspecte importante cu privire la statului judecătorilor și al procurorilor sunt reprezentate de incompatibilitățile ce se aplica cu privire la aceștia. În urma analizei textelor de lege am ajuns la concluzia că există două tipuri de incompatibilități, respectiv cele privind imposibilitatea exercitării unei funcții publice în același timp cu cea de magistrat, cu excepția celor didactice din învățământul superior și cele privind funcția de magistrat.

Referitor la noțiunea de incompatibilitate, putem spune faptul că, în conformitate cu dicționarul explicativ al limbii române, sunt incompatibilități toate acele interdicții care constau în imposibilitatea de a deține două funcții în același timp sau de a exercita două atribuții concomitent atât timp cât respectivele atribuții prezintă caracter contradictoriu.

În ceea ce privește imcompatibilitatile care îi vizează pe judecători și pe procurori, așa cum am specificat și anterior, aecasta pot fi clasificate în două mari categorii, respective interdictii ce în ceea ce privește exercitarea funcției respectiv de procuror sau de judecător și de cealaltă parte, interdicții care vizează incompatibilitatea exercitării funcției de magistrat în același timp cu exercitarea unei alte funcții publice.

Constituția România este cea care prezintă în cadrul articolului 125 imposibilitatea unui judecător sau procuror de a exercita o altă funcție, fie ea publică sau privată, în același timp cu funcția de magistrat, prevăzându-se și o excepție, care în opinia mea este esențială și anume aceea privind funcțiile din învățământul didactic superior. Așa cu am precizat dispozițiile constituționale sunt cele care au prioritate și este important de evidențiat faptul că, în cadrul legii ce stă la baza stabilirii statului magistraților precum și în cadrul codului dentologic, dispozițiile care sunt prevăzute cu privire la aceasta incompatibilitate pot fi considerate contrare constituției deoarece în cadrul acestora este prevăzută și o altă excepție.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015

Ana Maria Munteanu , Drept constituțional și instituii politice, Editura Fundației România de Maine, Craiova, 2014

Costiniu Florin, Codul deontologic al magistraților. Ghid de aplicare, Editura Hamangiu, București, 2007

Cochinescu Nicolae, Introducerea în deontologia judiciară, în Revista Dreptul nr. 4/1995

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Volumul II, Editia a 3-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2014

Dragomir, F., Răspunderea penală a magistratului, Editura C.H.Beck, București, 2011

Deaconu, S., I. Muraru, E.S. Tănăsescu, S.G.Barbu, Codex Constituțional. Constituțiile Statelor Membre ale Uniunii Europene, Vol. I, Ed. Monitorul Oficial

Elena Emilia Stefan, Drept administrativ. Partea I, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2014

Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituii politice-suport de curs, Univesitatea din București, 2013

Elena Simina Tănăsescu, Instituții politice-suport de curs, Universitatea București, 2013

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editia 13, Volumul I, Editura C.H.Beck, București, 2008

Ion Popa, Tratat privind profesia de magistrat in Romania, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coordonatori.), Constituția României – comentariu pe articole, Editura CH Beck, București, 2008

Marieta Safta, Separatia puterilor in stat si loialitatea constitutionala, Juridical Tribune, Volumul 3, Iulie 2013

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României Revizuită.Comentarii și Explicații, Editura All Beck, București

Pivniceru, M. C.Luca, Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane, Editura Hamangiu, București, 2008

Tudor Oniga, Drept constituțional și instituii publice-suport de curs, Universitatea Crestină” Dimitrie Cantemir”, Cluj-Napoca, 2014

Iorgovan Antonie, Drept constituțional și instituții politice, Editura Galeriile “J.L.Calderon”, București, 1994

Vasile-Sorin Curpăn, Tratat de Drept Constituțional Român, Volumul 1, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014

Legislatie

Constitutia Romaniei

Codul de procedură penală;

Codul de procedură civilă;

Legea nr. 303/2004, republicată și cu completările ulterioare, privind statutul judecătorilor și procurorilor;

Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară;

Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii;

Legea 161/2003 privind unele măsuri de asigurare a transparenței în funcțiile publice