Statutul Morfo Lexical AL Articolului

TEMA: STATUTUL MORFO-LEXICAL AL ARTICOLULUI

PLANUL LUCRĂRII

I. INTRODUCERE

1.1. Argument

1.2. Stadiul cercetării

1.3. Materialul de lucru

1.4. Metoda de lucru

1.5. Terminologie

II. CATEGORIA GRAMATICALĂ A DETERMINĂRII

2.1. Accepții ale termenului determinare

2.2. Valorile categoriei determinării

2.2.1. Nedeterminarea

2.2.2. Determinarea

III. ARTICOLUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

3.1. Articolul ca parte de vorbire

3.2. Articolul ca morfem

3.3. Clasificarea articolului

3.3.1. Articolul definit

3.3.2. Articolul posesiv-genitival

3.3.3. Articolul demonstrativ

3.3.4. Articolul nedefinit

IV. ARTICULAREA SUBSTANTIVELOR

4.1. Articularea substantivelor masculine, feminine și neutre

4.2. Articolul zero sau nearticularea

-3-

4.3. Declinarea articulată

V. DIFICULTĂȚI DE RECUNOAȘTERE, DE ANALIZĂ ȘI DE UTILIZARE A ARTICOLULUI

VI. CONCLUZII

-4-

I. INTRODUCERE

1.1. Argument

Lucrarea de față urmărește analiza în detaliu a statutului morfo-lexical în limba română din punct de vedere morfo-sintactic , dar și semantico-pragmatic. Scopul acestei cercetări este acela de a vedea în ce măsură considerarea, dar și interpretarea articolului ca morfem, marcă a categoriei gramaticale, a determinării, pot fi susținute, și în consecință dacă se poate afirma faptul că există o a patra categorie gramaticală a substantivului, și anume aceea a determinării.

În această lucrare , de asemenea, se vor realiza diferite prezentări ale articolului din limba română, aceste prezentări fiind susținute de către studiile și interpretările pe care articolul le-a avut de-a lungul timpului. Studiile se axează în principal pe articolele definite, posesiv-genitivale, demonstrative, nedefinite și zero, acestea din urmă fiind analizate din punct de vedere sincronic și raportate la valorile pe care le cunosc în zilele noastre.

O alta parte importantă a cercetării planează asupra încercării de încadrare a articolelor definite, nedefinite și zero într-o singură clasă , dupa aceasta se va observa dacă trăsăturile identificate delimitează și definesc categoria gramaticală, iar în acest sens se pot considera aceste articole mărci ale categoriei gramaticale a determinării.

1.2. Stadiul cercetării

Cercetătorilor români, dar și celor străini, problema articolului le-a atras atenția destul de mult, astfel că aproape toate lucrările consacrate acestuia îl tratează fie la nivel stilistic( valori afective), fie la nivel gramatical (morfo- sintactic), ambele abordări circumscriindu-se planului limbii ca sistem.

-5-

Discuțiile care planează asupra articolului din gramatica limbii române, dar și din gramatica altor limbi, cele mai multe dintre acestea concentrându-se asupra statutului clasei( statut lexical, lexico-gramatical sau exclusiv gramatical), au ca punct de plecare observarea eterogenității sub diverse aspecte, a formelor reunite sub denumirea de articol.

Problema articolului a fost abordată în nenumărate rânduri de multe personalități. Una dintre aceste personalități a fost Ion Coja, care în lucrarea sa Preliminarii la gramatica rațională a limbii române:Volumul I. Gramatica articolului ne afișează o analiză detaliată făcuta articolului atât ca morfem al categoriei determinării cât și ca parte de vorbire. Din acest demers face parte și Valeria Guțu Romalo care și ea la rândul ei abordează articolul, spunând despre acesta că aparține “zonelor” lingvistice. Astfel că în lucrarea sa Articolul și categoria determinării în limba română în Studii de lingvistică structurală se spune că acelor “zone” cărora articolul aparține cer o abordare într-un grad foarte înalt din perspectivă dinamică și funcțională, de altfel singurul tip de abordare ce poate surprinde complexitatea clasei articolului.

1.3. Materialul de lucru

Lucrarea de față își propune să realizeze o sinteză asupra clasei, privită, de această dată, în mod explicit, din punctul de vedere al eterogenității ei.

Mulțimea de funcții și mai ales interferența acestora , exprimate când simultan, când succesiv și controlate când semantic, când sintactic, când morfologic, când lexical sau lexico- gramatical, fac din tema articolul românesc unul dintre cele mai complexe și mai specifice domenii ale limbii române.

La întrebarea cărui domeniu aparține clasa articolului: morfologie, sintaxă, lexic, semantică, stilistică, răspunsul nu poate fi decât unul singur: articolul aparține tuturor acestor domenii, iar o privire dintr-un singur punct de vedere ar fi simplificatoare și

-6-

neconformă cu realitatea lingvistică, care, în cazul articolului, este mult mai complexă.

1.4. Metoda de lucru

Luând în considerare faptul că determinarea este o a patra categorie gramaticală a substantivului, cercetătorii români afirmă că formele nominale se organizează într-un sistem paradigmatic de opoziții , iar mărcile prin care aceasta se ralizează sunt cele ale articolului.

Lucrarea prezentă presupune, în mod special, o abordare sincronică a articolului văzut cu valorile pe care le are astăzi, Astfel, interpretarea clasică tratează articolul fie ca o clasă de cuvinte aparte, alături de celelalte părți de vorbire flexibile, fie ca o unitate ce aparține altei părți de vorbire, și anume pronumelui. Altfel spus, conform acestei direcții, articolul are statut de parte de vorbire, de “parte a cuvântului”, adică de cuvânt.

În literatura de specialitate, însă , apare uneori idea că articolul nu este o parte de vorbire, ci un morfem al categoriei determinării.

1.5.Terminologie

În ceea ce privește terminologia articolului , putem spune că literatura românească de specialitate reține mai multe accepții ale acestui termen:

-parte de vorbire

-morfem (afix) gramatical

– instrument gramatical

-7-

-cuvânt ajutător

-determinant al numelui

-actualizator

-element formativ în structura unor cuvinte

Pe de altă parte, Gramatica Academiei înscrie articolul între cele zece părți de vorbire, dar îl consideră și un instrument gramatical la nivelul morfologic al limbii:

“Articolul este partea de vorbire care se declină și însoțește substantivul, având rol de a arăta în ce măsură obiectul denumit prin substantivul respectiv este cunoscut vorbitorului” sau “Articolul este un simplu instrument gramatical, fără sens lexical”.

-8-

II. CATEGORIA GRAMATICALĂ A DETERMINĂRII

2.1. Accepții ale termenului determinare

La nivelul sintagmei gramaticale se află noțiunea de determinare ce se întâlnește în gramatica tradițională.

Majoritatea studiilor de gramatică au reținut termenul determinare ca fiind sinonim cu cel de subordonare. Unul din sensurile pe care DEX-ul le reține pentru termenul determinare este acela de:

“Cuvânt sau propoziție care precizează sensul altui cuvânt sau al altei propoziții cu care este în legătură, fiind subordonate acestora”

Altfel spus, determinarea este relația dintre o unitate subordonată și regenta ei.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX –lea, s-a propus o clasificare a detrminării în:

determinare lexico-gramaticală

determinare gramaticală (minimală sau primară)

Prima clasificare reține determinarea ca un mod de funcționare a cuvintelor. Cuvintele nu sunt prin natura lor determinanți,însă au o funcție de determinare. Rolul determinării este de a preciza atât limitele ansamblului de obiecte din lume la care numele determinant poate fi aplicat ( extensiune) , cât și cantitatea de obiecte la care acest nume este aplicat (extensitate). Pe de altă parte , prin a doua clasificare prin determinare se înțelege “actualizarea semnificantului substantival ca definit sau nondefinit , actualizare realizată prin morfeme specifice.” Cu alte cuvinte, determinarea este un procedeu prin care un substantiv dobândește proprietatea “definit” sau ”indefinit”, operând o distribuție a substantivului pe axa cunoscut-necunoscut.

Dicționarele de specialitate românești înregistrează pentru termenul determinant două sensuri. Unul dintre sensuri vizează determinantul ca fiind “componentul care, în cadrul unei relații de subordonare, se află în poziția termenului dependent, subordonat”. Din această perspectivă, determinanții se împart în : complemente (Tr. este verb, adjectiv, adverb, interjecție predicativă), atribute (Tr. este substantiv, pronume, numeral) și elemente predicative suplimentare (se subordoneză atât verbului, cât și substantivului).

Pe de altă parte, determinantul este o “clasă închisă de cuvinte și /sau de forme grmaticale a căror caraceristică sintactică este ocurența obligatorie într-un G(rup) N(ominal), în vecinătatea substantivului și a căror funcție semantică este cea de determinare , adică de precizare a referentului unui substantive ca definit , identificabil de către vorbitor în raport cu unul nedefinit, general”.

În cercetarea noastră , care vizează detrminarea nominală, mai precis determinarea substantivului, suntem interesați doar de acest al doilea sens. Prin termenul determinant vom înțelege acele elemente care, antepuse sau postpuse substantivului, îi permit acestuia să se realizeze, să se actualizeze în vorbire/discurs. Determinantul se alătură unui nume pentru a-l actualiza, pentru a face trecerea de la virtual spre actual, concret; deci determinantul este marca unei operații de delimitare. Acest lucru înseamnă că determinantul poate transforma o literă, un fonem, un cuvânt în substantiv.

După teoria lui Coșeriu, procesul de determinare a unui virtual ajunge la sfârșit, deoarece a fost actualizat (-ul, -am, -i, -le), cuantificat (doi, trei, toți, zero, puțini, mulți, destui, diverși, câțiva, unii, etc.), selecționat ( un, vreun, nici un, fiecare, tot, oricare, alt, care?, ce ?, același, altul, primul, al doilea, etc) și localizat ( meu, mea, mei, mele, acest, această, acel, etc.). Cu alte cuvinte procesul de determinare cunoaște o realizare fie graduală (deteminanții sunt selectați fiecare în parte), fie totală ( sunt prezenți toți determinanții), fiecare determinant îndeplinind un rol semantic și referențial diferit. Cel mai abstract procedeu de determinare este realizat prin articol numit și determinant minimal, deoarece se consideră că celelalte determinante aduc fiecare câte o indicație suplimentară: o localizare (demonstrativele) în raport cu o ființă sau cu un lucru( posesivele), un număr ( numeralul), o cantitate imprecisă (nehotărâtele).

În limba română, determinanții substantivului se consideră a fi articolul și atributele determinative, sub care se cuprind adjectivele ( adjectivele calificative, adjectivele determinative pronominale), relativele, apozițiile.

Pe baza celor expuse, putem afirma că termenul determinare cunoaște o multitudine de accepții. În studiul nostru, suntem interesați de determinarea nominală, iar în cadrul determinării nominale, de determinarea substantivului prin articol.

Referitor la cele expuse până acum putem afirma că determinarea substantivului prin articol trebuie să fie analizată în două planuri: planul morfosintactic, pe de o parte, și cel semantic, pe de altă parte.

În plan morfosintactic, semnificația claselor gramaticale poate fi cel mai bine descrisă cu ajutorul funcției pe care o dețin categoriile gramaticale. Funcția lor principală este aceea de a pune în relație diferite unități, aparținând fie aceleiași clase gramaticale, fie unor clase gramaticale diferite, cu scopul de a realize un conținut, o semnific

2.2. Valorile categoriei determinării Unii cercetători consideră clasa articolului ca flectiv al categoriei gramaticale a determinării.

Articolul este determinantul minimal (primar, necesar și obligatoriu ), elementul care face ca substantivul să fie actualizat , să se realizeze într-un enunț, dacă în context nu se prezintă un alt/ alți determinant/ -ți.Articolul poate fi considerat un determinant al substantivului ,un segment ,egoriile gramaticale. Funcția lor principală este aceea de a pune în relație diferite unități, aparținând fie aceleiași clase gramaticale, fie unor clase gramaticale diferite, cu scopul de a realize un conținut, o semnific

2.2. Valorile categoriei determinării Unii cercetători consideră clasa articolului ca flectiv al categoriei gramaticale a determinării.

Articolul este determinantul minimal (primar, necesar și obligatoriu ), elementul care face ca substantivul să fie actualizat , să se realizeze într-un enunț, dacă în context nu se prezintă un alt/ alți determinant/ -ți.Articolul poate fi considerat un determinant al substantivului ,un segment , respectiv un cuvânt, care variază în gen, număr și caz. Altfel spus, în planul expresiei , articolul- flectiv cunoaște variații după genul, numărul și cazul substantivului, în acest sens , vorbindu-se de un acord intern al articolului cu substantivul. Conținutul acestei categorii este de natura gramaticală, constând în individualizarea substantivului( numelui) în enunț.

Procedeul prin care un substantiv se găsește actualizat, adică dobândește proprietatea ”definit” , respectiv ”nedefinit”. În sensul acesta, afirmăm că determinarea operează o distribuție a substantivului pe axa cunoscut- necunoscut. Privind din această perspectivă , articolul, face parte din clasa determinanților substantivului, indicând gradul de determinare a substantivului pe care-l însoțește. Prin urmare putem vorbi de un articol-flectiv al determinării definite, respectiv, de un articol-flectiv al determinării nedefinite.

Atât în planul expresiei, cât și al conținutului, determinării i se opune nedeterminarea sau determinarea zero, adică lipsa unui flectiv pozitiv. Adică dacă determinarea corespunde operației de delimitare, nedeterminarea corespunde absenței acestei operații.

Dumitru Irimia consideră că opoziția internă a categoriei determinării se dezvoltă între trei termeni: nedeterminare/ determinare minimă( sau nedefinită)/ determinare maximă ( sau definită). Această opoziție este graduală : student- un student- studentul, dar se dezvoltă în mod frecvent mai ales bilateral, în două variante:

nedeterminare/ determinare: student/ un student, studentul

determinare minimă/ determinare maximă: un student/ studentul

2.2.1.Nedeterminare

Nedeterminarea semnifică rămânerea ”obiectului” denumit de substantiv în afara opoziției cunoscut- necunoscut.

Nedeterminarea poate fi obiectivă sau subiectivă. Nedeterminarea obiectivă are natură sintactică; în interiorul funcției sintactice pe care o realizează, substantivul se caracterizează prin conținut semantic descriptiv. Această valoare semantică este dezvoltată mai ales de substantive care intră în structura predicatului analitic: “ Dan întoarse foile, șopti și urma deveni om.”( M. Eminescu), “ Tăcere… e toamnă în cetate.”(G. Bacovia), „De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva/ Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda.”(M. Eminescu).

Nedeterminarea subiectivă este reprezentată de indiferența subiectului vorbitor față de individualitatea ”obiectului” denumit de substantiv; el este interesat de ”obiect” ca reprezentând o anumită clasă semantic-lexicală: ”Arald pe un cal negru zbura, și dealuri,vale/ În juru-i fug ca visuri- prin nouri joacă luna.”( M. Eminescu).

Prin aceasta, nedeterminarea echivalează cu simpla proiectare a substantivului ca unitate lexico-gramaticală concretă din planul paradigmatic al limbii în planul sintagmatic al textului.

2.2.2. Determinarea

În general determinarea ca termen opus nedeterminării are conținut sintactic; dezvoltarea unor funcții sintactice echivalează cu ieșirea substantivului din condiția lexicală – nume al clasei de obiecte – și intrarea într-o situație gramaticală- nume al unui obiect particular, detașat din clasa de obiecte, prin funcționarea sintactică a substantivului.

Substantivul poate rămâne nedeterminat în următoarele situații :

• o primă situație se referă la momentul în care nedeterminarea reprezintă o trăsătură semantic-lexicală, ca în situația substantivelor singularia tantum, trăsătură ce este rezistentă la funcția de complement direct și la cea de subiect și la situația în care nedeterminarea caracterizează și verbul-predicat, ca în cazul verbelor aflate la diateza impersonală: se dă, se vinde, se scoate, sau verbul a trebui:

Ex: N-am gasit nici unt, nici brânză.

Nu-mi trebuie nici aur, nici argint.

• o altă situație se referă la momentul în care nedeterminarea maschează sensul de determinare minimă, la fel cum se întâmplă când diferite funcții sintactice, subiect și complement direct, sunt realizate prin substantive la plural:

Ex: Au venit studenții.

Determinarea minimă reprezintă detașarea unui obiect din pripria clasă de obiecte, fără ca obiectul să primească pentru substantivul vorbitor o identitate distinctă, sau pentru vă acesta îl consideră asemena celorlalte obiecte ale clasei:

„Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă/Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă,/ La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă.” (M. Eminescu),

sau pentru că nu-i cunoaște încă individualitatea între acestea:

„Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură, în care era o cucoană. Cucoana văzând în carul cel cu boi un om, care semăna a fi bolnav, întrebă cu minlă pe cei doi țărani…” (I. Creangă).

Cele două variante ale determinării minime dezvoltă două valori semantice:

a) caracterizarea obiectului denumit de substantiv din perspectiva individualității clasei din care face parte:

Un director nu se comportă astfel.

b) introducerea „obiectului” denumit de substantiv în procesul de cunoaștere, realizând prima treaptă, a detașării, în acest proces:

„Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț/ Și cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulți.” (M. Eminescu);

„Când l-aude numai dânsul îl știa inima lui,/ Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.” (M. Eminescu).

Determinarea maximă reprezintă detașarea unui obiect din clasa de obiecte denumită de substantiv, concomitent cu introducerea în sfera semantică a cuvântului, prin flectiv, a un ei informații care-l face cunoscut și, prin aceasta, concret, finit. „Cunoașterea” obiectului este precedată actului comunicării lingvistice sau se realizează în timpul desfășurării acesteia.

Se caracterizează prin cunoaștere preexistentă actului lingvistic substantive care denumesc:

• „obiecte” unice sau cvasiunice, în modul obiectiv, constituind în ele înseși, din perspectiva cunoașterii umane, o clasă : lună, soare, ecuator, rai, iad, cer etc. Sau în mod subiectiv: mamă, tată, bunic, bunică;

•„obiecte” neanalizabile în interiorul raportului obiect-clasă; sunt obiectele denumite de substantivele singularia tantum: aur, argint, vin, vânt etc.

• părți componente ale organismului uman: mână, nas, ochi, păr, gât, cap, dinți etc.

•clasa de obiecte:

„Ah!- zise unul- spuneți că-i omul o lumină/ Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin?” (M. Eminescu), „În faptă lumea-i visul sufletului nostru.” (M. Eminescu).

Se caracterizează prin cunoaștere realizată în timpul desfășurării comunicării lingvistice:

• substantive reluate în succesiunea sintactică a textului:

„Era odată un moșneag și o babă; și moșneagul avea o fată și baba iar o fată…” (I. Creangă), „Un om legase o vacă cu funia de gât și suindu-se pe o șură, unde avea aruncat oleacă de fân trăge din rasputeri de funie, să urce vaca pe șură. Atunci omul ascultă și vaca scăpă cu viață .” (I. Creangă).

• substantive denumind „obiecte” devenite cunoscute prin desfășurarea anterioară a textului:

„Măăă… uc în toată lumea! Și de-oi găsi mai proști decât voi, m-oi duce acasă; iar de nu, ba…- Încă un tont, zise drumețul în sine, și plecă.” (I. Creangă).

•substantive determinate de atribute de identificare și de complinire:

„Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă/ Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ.” (M. Eminescu), „Tu nici nu știi a ta apropiere/Cum inima-mi de-adând o liniștește/ Ca răsărirea stelei în tăcere.” (M. Eminescu).

Categoria gramaticală a determinării intră, prin conținutul său semnatic, în raporturi de intercondiționare cu conținutul lexical al substantivelor. Realizarea ei depinde, în consecință, de clasele semantice în care acestea se află înscrise.

Nu cunosc categoria determinării substantivelor proprii. Denumind nu clase de obiecte ci obiecte individuale. Substantivele proprii conțin sensul de determinsre, determinare maximă (definită), ca o componentă lexico-gramaticală constantă : Andrei, Tiberiu, Padul, România etc.

-16-

Substantivele singularia tantum, întrucât nu cunosc distincția obiect-clasă de obiecte, nu realizează nici sensul de „determinare minimă” (nehotărâtă).

Substantivele ca aur, argint, lapte, zahăr, unt etc. cunosc, sau determinarea Ǿ; Am cumpărat lapte (zahăr, aur), sau determinarea maximă (definită): Am fiert laptele; Am pierdut aurul.

Substantivele singularia tantum denumind obiecte unice, el puțin din punctul de vedere al cunoașterii lumii, sunt asimilate substantivelor proprii și, în consecință, cunosc numai determinarea maximă: luna, soarele, ecitorul. Ele dezvoltă sensul de nedeterminare numai concomitent cu o mutație semnatică în planul lor lexical; în versul eminescian „Peste varfuri trece lună.”, substantinvul lună este scos, sub aspect semnatic, din statutul de „obiect” finit, precis delimitat- astrul cunoscut anterior procesului de comunicare. Prin nedeterminare se poate sugera „starea de lună”.

III. ARTICOLUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

3.1. Articolul ca parte de vorbire

Mijloc prin intermediul căruia limbile sintetce se disting de cele analitice, crearea articolului în limbile romanice, în general, și în limba română, a atras atenția a numeroși cercetători, fapt dovedit atât prin numărul mare de studii consacrate acestuia, cât și prin interpretările variate exprimate până acum. Multitudinea de analize consacrate conceptului de „articol” se explică prin încercările lingviștilor de a clarifica statutul și comportamentul funcțional al acestuia. Literatura românească de specialitate reține mai multe accepții ale acestuia: parte de vorbire, morfem (afix) graatical, instrument gramatical, cuvânt ajutător, determinant al numelui, actualizator, element formativ în structura unor cuvinte.

Termenul articol, provenit din latinescul articulus, calc al grecescului árthron (=articulație), ar fi o unitate, respectiv un segment, ce unește două sau mai multe elemente ale unui enunț.

Majoritatea studilor de gramatică definesc articolul ca o parte de vorbire. Însă, nu toți gramaticienii sunt întru totul de acord cu această definiție.

Interpretarea clasică tratează articolul fie ca o clasă de cuvinte aparte, alături de celelalte părți de vorbire flexibile, fie ca unitate ce aparține altei părți de vorbire, în speță pronumelui. Altfel spus, conform acestei direcții, articolul are statut de parte de vorbire, de parte a cuvântării, deci cuvânt. Argumentele aduse pentru considerarea acestuia ca parte de vorbire, deci unitate lingvistică, sunt:

a) originea pronominală a articolului hotărât (se dezvoltă din demonstraticul latin ille, lat. pop. illus, illa, illum.);

b) posibilitatea de a intercala anumiți determinanți, în special situația celor nehotărâte,

posesive, și demonstrative, acordă articolului o anumită „independență formală”;

c)caracterul analizabil al structurii interne în rădăcină ( l-, un-) și desinențe ( -ui, -or);

d) analogia terminologică și funcțională: forme enclitice, de tipul omului, au fost interpretate după modelul luii proclitic (ex. luiVasile);

e)individualizează în plan semantic prin aceea că nu exprimă ceva ce exprimă alte clase de cuvinte (nici substantiv, nici pronume, nici numeral, nici adjectiv ), iar prin radicalul degajat se îndepărtează de elementele de relație (prepoziții, conjuncții).

Gramtica limbii române notează aceste argumente, însă autorii ezită a încadra articolul între părțile de vorbire, afirmând că „e greu de identificat articolul ca parte de vorbire, deci cuvânt aparte” și consideră că acesta ar trebui abordat în relația cu flexiunea. Pentru aceiași autori, articolul „exprimă gradul în cre vorbitorii individualizează obiectele despre care se vorbește”.

La ideea exprimată anterior aderă și Al. Graur, pentru care articolul este un cuvânt ajutător ce poate marca „gradul în care un obiect este cunocut de mai mai inainte vorbitorilor.”

Gramatica Academiei înscrie articolul între cele zece părți de vorbire, dar îl considerăși un instrument gramatical la nivelul morfologic a limbii:

„Articolul este partea de vorbire care se declină și însoțește substantivul, având rol de a arăta în ce măsură obiectul denumit prin substantivul respectiv este cunoscut vorbitorului.”, „Articolul este un simplu instrument gramatical, fără sens lexical”.

Mioara Avram da, însă, o definiție complexă, în lucrarea sa Gramatica pentru toti:

„ Articolul este partea de vorbire flexibilă cu rol de cuvânt ajutător care însoțește un substantiv, arătând, de obicei, măsura în care obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor sau, altfel spus, gradul de individualizare a obiectului denumit; pe lângă acest rol principal, articolul mai poate fi marcă a cazului, element de legătură între un substantiv (sau un substitut al lui) și un determinant, marcă a substantivizării altor părți de vorbire, respectiv, a distincției între valoarea pronominală și cea adjectivală sau între un adverb și o prepoziție, și chiar element constitutiv constant al unor cuvinte sau specii întregi. Conținutul abstract și exclusiv gramatical face ca articolul să fie greu de definit, iar natura în parte eterogenă a cuvintelor ncadrate în clasa articolului și a valorilor lor face dificilă o definiție generală satisfăcătoare.”

Chiar dacă are foarte puțini membrii, fiind partea de vorbire cu numărul cel mai mic de unități lexicale (toate oștenite din latină și făcând parte din vocabularul fundamental), articolul este de mai multe specii.

3.2.Articolul ca morfem

În literatura de specialitate apare uneori ideea că articolul nu este o parte de vorbire, ci un morfem al categoriei determinării. În SMLRC găsim argumente pentru a susșine această „inovație” terminologică, unde, pornindu-se de la utilizarea articolului când substantivul se repetă (Am cumpărat pâine.Pâinea este proaspătă) sau când substativul este ânsoțit de adjectivul tot (Tot orașul a luat parte la demonstrație), se ajunge la concluzia că:

„Faptul că poate fi cerut de un anumit element prezent în comunicare constituie un argument în afirmarea caracterului gramatical al categoriei determinării în limba română și justifică considerarea articolului care reprezintă mijlocul de exprimare al acestei categorii, nu ca parte de vorbire, ci ca morfem, și anume orfem dependent, de același tip cu desinențele care exprimă numărul, cazul, etc.”

Interpretrea structuralistă acordă articolului statut de morfem. Argumentele sunt

următoarele:

a) cu un inventar extrem de restrâns, unitățile ce compun clasa articolului au atât caracteristici improprii unei părți de vorbire, cât și un comportament gramatical neomogen, fapt ce face imposibilă menținerea lor în aceeași clasă. Astfel, se disting în clasa articolului două grupe:

-articolul posesiv și articolul demonstrativ (cu deosebiri mari între ele);

-articolul hotărât și nehotărât ( cu similitudini funcționale).

b)consecință a specificului semantic, unitățile considerate articole au o distribuție limitată. Ele apar doar într-un singur tip de contexte, acela cu un substantiv, fie că fuzionează sau nu cu acesta (fata, cetatea, o cetate) ori într-un grup în care există un substantiv (dragul meu fiu).

c) deși nu are conținut lexical și nici gramatical propriu-zis, articolul are un conținut semantic sau un înțeles foarte abstract, ce poate fi detectat numai în prezența substantivului. O structură de tipul „substantiv+articol” are ca specific semantic restrângerea sferei de referire a substantivului, ajungâând chiar până la identificarea obiectului denumit; însă articolul nu aduce o informație de ordin lexical care să nu poată fi detectată prin substantiv: de exemplu cetate, cetatea, o cetate exprimă nediferențiat același sens lexical. Spre deosebire de articol, ceilalți determinanți ai substantivului aduc o informație ce nu poate fi dedusă din sensul substantivului: de exemplu, adjectivele pronominale (această cetate), adjectivele calificative ( cetate nouă). Ba mai mult, articolul nu are nici măcar statutul unui afix lexical ( de exemplu, fată/fetiță, uliță.ulicioară), acesta neîmbogățind și nemodificând sfera semantică a substantivului.

d) prin restrângerea sferei de referire, pe axa necunoscut-cunoscut, având ca efect o individualizare, o sporire a gradului de cunoaștere de către vorbitor, articolul aduce o informație de natură gramaticală similară celorlalte informații gramaticale înglobate în flectivul substantivului. Sensul său este de natură gramaticală, comparabil cu cel al unei

.-21-

desinențe.

e) prezența articolului pe lângă un substantiv poate fi cerută de prezența unui element dintr-un enunț. De exemplu, adjectivul tot cere întotdeauna articularea substantivului pe care-l însoțește (tot poporul); sau, dacă același substantiv apare reluat, prezența substantivului cu articol se impune (Am cumpărat pâine. Pâinea este proaspătă).

f) spre deosebire de celelalte clase de cuvinte, sigur articolul nu are locuțiune și nu poate fi compus, pentru că nu este parte de vorbire.

Plecând de la premiza că „articolul exprimă valori nu noțiuni”, Paula Diaconescu consideră că acesta nu este parte de vorbire propriu-zisă,ci „un instrument gramatical”. În concepția acesteia, articolul exprimă trei valori importante:

a)determinat-definit, când substantivul este articulat definit;

b)determinat-nedefinit, când substantivul este articulat nedefinit;

c)nedeterminat, când substantivul este nearticulat.

Astfel, luând în considerare cele menționate mai sus, în cazul substantivelor se stabilesc următoarele trei opoziții:

„1.a) nedeterminat-b) determinat nehotărât

2. a) nedeterminat-c) determinat hotărât

3. b) determinat nehotărât-c) determinat hotărât. ”

Autoarea conchide că determinarea este o categorie gramaticală, iar sistemul gramaticalal substantivului românesc„este format din gen(cu valorile; mascului, feminin și neutru) număr ( cu valorile: singular și plural) caz ( cu valorile: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ), determinare( cu valorile: determinat definit, determinat nedefinit, nedeterminat).”

Ideea de a acorda articolului statutul de morfem (citește flectiv) al categoriei determinării este susținută și de către Valeria Guțu Romalo, care notează că trăsăturile existente, „par a justifica considerarea articolelor (cel puțin a unora dintre elementele considerate, de obicei ca atare) nu ca <parte de vorbire>, ci ca < unealtă gramaticală> pur și simplu, deci morfem grammatical, morfem dependent de același tip cu desinențele care exprimă cazul șI numărul, de exemplu, șI anume morfem al categoriei determinării.” Neluând în considerare articoll posesiv-genitival, articolul demonstrative-adjectival, întrucât acestea ridică cele mai mari probleme , precum și unele situații în care nici articolul hotărât și nici cel nehotărât nu reprezintă morpheme ale categoriei determinării.

Autoarea afirmă , într-un final, că :

„Așa-numitele aricole reprezintă în limba română o serie de unitățI omonime. Unele a rolul de morfeme ale determinării (exprimând totodată șI diverse valori gramaticale: caz, ge, etc.), iar altele sunt elemente care participă (…) cu roluri foarte diferite la alcătuirea și distingerea diferitelor părți de vorbire.”

Acordarea statutului de morfem (afix) al determinării articolului este susținută și de către Iorgu Iordan, Valeria Guțu Romalo și Alexandru Niculescu. Cu toții consideră că articolul poate fi interpretat ca morfem al categoriei determinării numai dacă realizează o

opoziție proprie acestei categorii„în cursul întregii paradigme a cuvântului” , iar:

„Faptul că poate fi cerut de un anumit element prezent în comunicare constituie de asemenea un argument în afirmarea caracterului gramatical al categoriei determinării în limba română și justifică considerarea articolului, care reprezintă mijlocul de exprimare a acestei categorii, nu ca <parte de vorbire>, ci ca morfem, și anume morfem dependent, de același tip cu desinențele care exprimă numărul, cazul etc.”

Așadar, autorii susțin și adopă soluția propusă de gramatica structurală și funcțională, în special de școala franceză, respingând-o pe ca clasică: „articolul nu poate fi considerat parte de vorbire .Dar nici în celelalte situații, când apare cu rolul de element formativ al unor cuvinte, sau ca indice al cazului, consideraraea articolului ca parte de vorbire n-ar fi justificată.” În cazul acesta se constată că definițiile conceptului de articol sunt impropriu utilizate, creând situații ambigue. Sugestia autorilor în depășirea situației de ambiguitate e de a păstra termenul de articol atunci când are rolul de element formative, respectiv, pe cel de morfem, când este marcă a categoriei determinării.

În Limba română contemporană, autorii demonstrează integrarea șI apartenența articolului la și în seria afixelor flexionare, argmentând-o astfel:

„-Articolele participând la opozițiile de determinare sunt numai două: -(u)l și un. O parte de vorbire cu un număr așa de restrâns ded membri e cu totul ceva excepțional.

-Articolele cu valoare individualizatoare sunt strict limitate distribuțional: nu apar decât în prezența unui substantive, în apropierea directă a acestuia, fuzionând eventual cu finala substantivului(o casă, casa, o floare, floarea).”

Prin urmare, „Toate aceste particularități apropie articolele cu valoare individualizatoare de afixele flexionare și permit considerarea lor ca reprezentând morfeme gramaticale (de același tip cu desinențele care exprimă numărul și cazul) ale categoriei determinării”.

3.3. Clasificarea articolului

În cadrul articolului, gramatica românească clasică a operat diverse clasificări utilizând criterii variate.

1. Unul dintre aceste criterii este considerat „gradul de individualizare”, în funcție de care se disting două categorii de articole, anume: articolle hotărâte (definite), care indică un grad mai înalt de individualizare, și articolele nehotărâte (nedefinite), care indică un grad mai redus de individualizare.

2.Un alt criteriu îl constituie „cazul substantivului sau substitutului său” precedat de articol, în funcție de care s-a creat o singură categorie de articole numite genitivale(pentru că preced un genitiv), posesivale (pentru că preced un pronume sau adjectiv pronominal posesiv) sau, în ultimul timp, posesiv-genitivale(pentru că pot apărea și înaintea unui pronume sau adjective pronominal posesiv, și înaintea unui genitive al substantivelor sau substtutelor acestora).

3. Un al treilea criteriu de clasificare a articolelor este „partea de vorbire pe care o precede sau din care provine articolul” , cu ajutorul căruia s-a creat de asemenea o singură categorie, și anume, articolele adjectivale, numite astfel pentru că de obicei preced un adjective (uneori li se spune și articole demonstrative, pentru că provin din forme ale adjectivelor demonstrative).

4. Un ultim criteriu de clasificare este reprezentat de „topica articolelor față de cuvântul însoțit”, în funcție de care toate articolele se grupează în proclitice, pentru că preced elementul însoțit (un om, al omului, omul cel bun) și enclitice, pentru că urmează elementul însoțit (omul, casa, copiilor).

Ceea ce se observă cu ușurință din prezentarea succintă a criteriilor utililizate de gramatica clasică la clasificarea articolelor este faptul că aceste criterii nu au valabilitate generală, în sensul că nu se aplică la toate articolele limbii române. De exemplu, cu ajutorul gradului de individualizare se disting doar articolele hotărâte de cele neotărâte, rămânând în afară articolele posesiv-genitivale și cele adjectivale (demonstrative); cu ajutorul cazului substntivului și substitutului său precedat de articol și al pronumelui de asemenea precedat de articol se identificî numai articolele poesiv-genitivale, neglijându-se articolele hotărâte,nehotărâte și cele adjectivale (demonstrative) ș.a.m.d.

Un alt dezavantaj al criteriilor clasice de clasificare îl constituie ceea ce am putea numi neactualizarea lor. De exemplu, în faza de constituire a articolului hotărât, acesta va fi avut un rol de individualizare sesizat de toți vorbitorii limbii române. Cu timpul, puterea de individualizare a articolului a scăzut, dovadă că substantivul individualizat prin articol necesită de obicei și un alt mijloc de individualizare, cum ar fi atributul: Omul acesta este bun. În acest fel se poate explica într-o anumită măsură și funcția contrară individualizării pe care o are articolul hotărât în limba română, și anume, funcția de generalizare: Omul este o ființă gânditoare. De această funcție de generalizare, însă nu se ține cont în clasificarea articolelor.

Mioara Avram face o clasificare a articolelor raportându-se la două criterii, și anume:

1.După „gradul de individualizare” exprimat se disting două categorii, anume: articolele hotărâte(definite) și articolele nehotărâte(nedefinite) .

În grupa articolelor hotărâte intră, pe lângă articolul hotărât propriu-zis, articolul

posesiv( sau genitival) și articolul demonstrativ(sau adjectival).

2.După „ poziția față de cuvântul articulat” , articolele se impart în proclitice , adică antepuse ( articolul nehotărât întotdeauna ; articolul hotărât propriu- zis numai în forma de G. D. sg. lui, spre exemplu cu un nume propriu de persoana , ca Andrei ) și enclitice, adică postpuse ( articolul hotărât propriu- zis în toate situațiile cu excepția formei lui).

Articolul posesiv și cel demonstrativ se întâlnesc în situații complexe, poziția lor fiind raportată la câte doi termeni: în întrebuințările lor obișnuite, ele sunt enclitice față de substantivul la care se referă și proclitice față de determinantul pe care îl introduc, dar în cazul în care determinantul este antepus, devin proclitice și față de substantiv( de exemplu ( acest)steag al nostru = al nostru steag).

1. ARTICOLUL DEFINIT

Cu toate că limba latină nu a avut articol, limba română a dezvoltat un articol definit din pronumele demonstrativ ille, ce își găsește corespondența în formele grecești ale articolului ().

Formele articolului definit românesc sunt:

Încă din antichitate articolul definit figurează ca una dintre părțile vorbirii (partes orationes), fiind definit ca „ un cuvânt lipsit de semnificatie care indică începutul, sfârșitul sau impărțirea frazei" (Aristotel).

Indiferent de denumirile sub care a fost înregistrat, articolul definit a fost considerat, de-a lungul timpului, pe rând, parte de vorbire, morfem gramatical sau instrument gramatical, actualizator, convertor gramatical, morfem formativ gramatical, amplificator etc.

Toate aceste încercări de a-i atribui o funcție sau alta, pot fi reduse la trei, anume: parte de vorbire, morfem al determinării și determinant.

1.1. Articolul definit parte de vorbire

În toate lucrările de specialitate, articolui definit propriu-zis este prezentat ca o subspecie a clasei articolului. Așa cum deja am menționat, cele mai multe gramatici consideră articolul o parte de vorbire. Aceasta înseamnă că toate subclasele articolului au acest statut,deci implicit și articolul definit.

Pentru autorii Gramaticii Academiei articolul hotărât (propriu-zis) „ are rolul de a arăta că obiectul desemnat pe lângă al cărui nume stă este cunoscut vorbitorilor. "

După Mioara Avram, articolul definit (propriu-zis) este:

„Partea de vorbire flexibilă […] care prezintă obiectul denumit drept puternic individualizat, cunoscut de vorbitori, fie pentru că a fost în prealabil introdus, direct lingvistic, prin același cuvânt sau un sinonim al lui în forma nearticulată ori însoțită de articolul nehotărât, fie situațional) sau indirect (prin cuvinte care îl fac de presupus), în comunicare, fie pentru că este, din capul locului, cunoscut în cercul respectiv de vorbitori sau are chiar notorietate generală. "

Nu credem indicat, însă, să acordăm articolului definit statutul de parte de vorbire.

Argumentele ar fi următoarele:

Articolul definit nu respectă condiția minimă pentru a fi parte de vorbire. Neavând comportamentui specific unui semn lingvistic, articolul hotărât nu este cuvânt. Deși are realizare în planul expresiei, totuși, el nu are conținut, nu are sens lexical.

Articolul definit este un segment dependent, deoarece, spre deosebire de alți determinanți, nu apare niciodată singur, ci doar împreună cu un substantiv; luat independent de substantivul pe care-1 însoțește, nu are semnificație lexicală.

Articolui definit nu aduce nici un plus de informație lexicală. Rolul său e de a ajuta la definirea mai precisă a conținutului noțional al substantivului.

Articolul definit este un segment ce nu se poate combina cu mijloace suprasegmentale (accentul și intonația), întrucât nu poate să apară ca element centru al unui enunț.

Nefiind cuvânt, nu poate avea funcție sintactică.

Deși poate fi substantivizat de către alți determinanți (adjective pronominale demonstrative și indefinite) ai substantivului: „acest/ un -lui, -1 este articol, aceasta nu înseamnă că poate fi considerat cuvânt, deoarece se știe că în metalimbaj orice parte de vorbire poate fi substantiv.

1.2. Articolul definit – morfem al categoriei gramaticale a determinării

O altă direcție de interpretare, promovată de gramatica structurală și funcțională, atribuie articolului definit statutul de morfem al categoriei gramaticale a determinării:

,,Articolul hotarât este un morfem prin care se exprimă determinarea numelui."

In calitate de morfem al categoriei determinarii, categorie manifestată intotdeauna numai la substantiv, trăsătura definit a articolului reprezintă, pentru unii lingviști, capacitatea acestuia de a actualiza substantivul:

„Prin categoria determinării se exprimă actualizarea semnificantului substantival ca definit sau nondefinit, actualizare realizată prin morfeme specifice. ", sau:

„Articolele hotărâte intrând în opoziție cu cele nehotărate, realizează actualizarea substantivului în enunț, iar, semantic, determinarea (sau individualizarea), restrângând domeniul de referință al substantivului la un obiect / la anumite obiecte cunoscute de vorbitori." Astfel, articolul definit devine un actualizator al numelui.

După autorii S.M.L.R.C.-ului, articolul definit are rolul de morfem al determinării „Numai în situațiile în care este posibilă măcar una dintre opozitiile proprii categoriei determinării, anume dacă această opoziție apare în cursul întregii paradigme a cuvântului. "

Dacă, articolul definit nu realizează nici o opoziție înseamnă că nu este morfem al determinării, ci are cu totul alte funcții: element formativ în structura unor cuvinte, morfem cazual, convertor gramatical, amplificativ pronominal postpus, anticipant pentru categoriile de gen, număr, caz, determinare atunci când formal însoțește adjectivul calificativ.

Ca morfem al determinării, articolul definit însoțește întotdeauna substantivul, este un morfem aflat în relație de dependență față de substantiv, manifestând un comportament similar morfemelor de gen, număr și caz. Altfel spus, articolul hotărât este ceva ce ține de substanța substantivului, de interiorul acestuia.

1.3. Articolul definit determinant al substantivului

Așa cum am notat deja, articolul definit ilustrează alături de adjectivele (pronominale) demonstrative, nedefinite, posesive etc. clasa determinanților substantivului.

Considerarea acestuia ca determinant al substantivului se bazează pe două argumente: pe de o parte, articolul definit ar comunica un conținut asemănător celui transmis de determinanți și, pe de altă parte, poate comuta în contexte determinate.

Vom analiza în continuare aceste argumente pentru a vedea în ce măsură susțin sau nu realitatea. Fie exemplele:

A câștigat balonul de aur.

A câștigat un / acest / vreun balon de aur.

In primul rând, constatăm că elementele subliniate din enunțurile noastre se opun în planul expresiei. Și anume -ul este un segment aglutinat substantivului, formând împreună cu acesta o unitate și numai una, în timp ce celelalte (un/ acest/ vreun) sunt independente față de substantiv, constituind sintagmă cu acesta și permițând intercalarea altor termeni. În al doilea rând, în planul conținutului, -ul, luat în sine, nu transmite nimic, nu are semnificație lexicală; în schimb, un/ acest/ vreun au semnificație lexicală.

Deci, cele două argumente nu se validează.

Totuși, ne întrebăm ce a stat la baza acestei accepții, iar singura explicație, din punctul nostru de vedere, care vine să justifice întrucâtva această direcție de interpretare, ar fi originea pronominală (demonstrativă) a articolului definit.

In concluzie, pe baza celor expuse anterior, afirmăm că articolul definit nu aparține aceluiași nivel, anume cel lexical, căruia aparțin celelalte elemente determinative (adjective, numerale, posesive). Îl putem accepta sub denumirea de determinant, însă un determinant care aparține planului morfematic și care contribuie la delimitarea, precizarea și determinarea unui concept.

1.4. Particularităti ale articolului definit

În planul expresiei, articolul definit apare atât ca formă dependentă (-ul, -a, -le, – lui, -lor), cât și autonomă (lui), însă fără posibilitatea intercalării unor determinanți.

In planul conținutului, articolul definit este un segment (un constituent) formal fără conținut, fără semnificație lexicală (Doar în prezența substantivului aduce o informație. Izolat nu înseamnă nimic).

In planul conținutului, articolul definit este incompatibil cu cel nedefinit. Dacă în structura unor nedefinite de tipul vreunul, nici unul am considera că -ul este articol definit, grin analogie ar trebui să fim de acord și în unul avem tot un articol definit. insă acest lucru este imposibil, deoarece, dacă -1 și un ar aparține aceleiași paradigme, atunci nu ar fi posibilă prezența lui -1 în componența lui un.

(4) Articolul definit este incompatibil cu pronumele (adjectivele) nehotărâte, deoarece, împreună cu substantivul în structura căruia intră, exprimă un conținut opus acestora:

Din aceeași cauză, articolul definit nu se poate combina sau nu poate intra în sintagme cu adjective (pronorninale) demonstrative sau posesive antepuse, sau adjective (pronominale) demonstrative postpuse:

Alta este situația în cazul adjectivului (pronominal) demonstrativ și al articolului definit. in sintagma „omul acesta", -ul este întărit printr-un adjectiv (pronominal) demonstrativ. Ceea ce reținem aici e nu faptul că cei doi apar pe lângă un substantiv, ci caracterul gramatical al unuia și lexical al celuilalt.

O caracteristică a articolului definit, ca de altfel a tuturor determinanților, o reprezintă posibilitatea de a funcționa ca un „ clasificator flexionar substantival": Mi-a răsplătit binele, unde -le are rolul de a substantiviza adverbul bine.

Dacă articolul nehotărât un are propriul său antonim (nici un), articolul definit se opune doar absenței sale (articolul 0).

Rolul articolului definit este de a aduce un obiect din planul virtual al limbii în planul concret al vorbirii și de a-1 individualiza. Articolul definit însoțește în general un obiect, care este deja cunoscut de către participanții la dialog, pentru că trimite receptorul la o informație anterioară, putând fi considerat ca având valoare anaforică.

1.5. Funcțiile articolului definit

Tinând cont de diversitatea direcțiilor de interpretare și respingând, ipotetic, teza că articolul definit este un morfem al determinării, ne întrebăm în acest moment care este funcția (care sunt funcțiile) articolului definit în limbă, respectiv în vorbire.

1.5.1. Functiile morfologice ale articolului definit

Intrând în structura substantivului, articolul definit participă implicit la flexiunea acestuia. Aceasta înseamnă că se comportă ca un morfem (flectiv), având rolul de a anunța, pe de o parte, genul și numărul substantivului, iar, pe de altă parte, cazul și determinarea acestuia.

Majoritatea lingviștilor sunt de acord că el suplinește, într-o măsură destul de importantă, „sărăcia desinențelor cazuale", cumulând, ca urmare, și funcția de morfem cazual.

Oprindu-ne la funcția de indice de caz, precizăm că articolului definit îi revine rolul de soluționa omonimiile cazuale, marcând atât la singular, cât și la plural cele două forme: nominativ-acuzativ, respectiv genitiv-dativ: alegerea colegului meu, cartea fetei.

In funcție de tipul substantivului pe lângă care apare, substantiv comun sau substantiv propriu, în funcție de cazul acestuia, interpretarea articolului definit ca morfem cazual se prezintă astfel:

(a) în structura substantivelor comune:

– calitatea de morfem cazual apare în opozița N.Ac. / G.D.;

– la N.Ac. nu se poate vorbi de existența unui morfem cazual, articolul definit fiind morfem al determinării;

– la G.D. substantivul apare întotdeauna marcat fie de forma de G.D. a articolului fie de un determinant al substantivului la același caz (G.D.);

– atunci când substantivul comun este însoțit de articolul definit de G.D. formă 2inciifică, articolul este întotdeauna morfem cazual;

– toate substantivele comune, la singular și plural, exceptând substantivele feminine la singular, au ca marcă a G.D.-ului articolul definit -lui, -lor: de exemplu, desinența –i din baieti + lor" poate trimite la oricare din cele cinci cazuri; însă, prin selectarea lui -lor, omonimia cazuală este rezolvată, întrucât cele cinci valori cazuale din paradigmatic sunt reduse la una singură în sintagmatic. in schimb, substantivele feminine la G.D. singular au desinență proprie, aici articolul definit devenind un al doilea morfem cazual. Dar și în cazul lor, articolul definit rezolvă omonimia între G.D. singular / N.Ac.G.D. plural, de exemplu, copilei/copilele / copilelor.

(b) în structura substantivelor proprii:

– articolul definit e străin categoriei determinării, întrucât acestea, prin conținutul lor, sunt individualizate;

– fie că este enclitic, fie că este proclitic, articolul definit de G.D. este întotdeauna morfem cazual, acesta însoțind următoarele grupe de substantive:

substantive proprii masculine, nume de persoane: lui Vasile ;

substantive proprii feminine, nume de persoane, cu terminații formate în afara terenului românesc: lui Jeni, lui Carmen ;

substantive proprii masculine sau feminine, nume de animale: lui Nero ;

substantive comune care denumesc grade de rudenie în structură cu forme posesive conjuncte: lui soră-mea, lui unchiu-meu;

substantive comune care denumesc lunile anului și anii: căldura lui iulie, anul lui 1907 ;

substantivul „vodă": lui vodă.

– nume de persoane feminine, la N.Ac., -a din finala unor substantive este un formativ al substantivului, suprapunându-se morfemului cazual, lucru demonstrat ;_acc cpoziția N. / V., de exemplu, Ioana (N.) / Ioana!, Ioană!, Ioano! (V.).

Așa cum se poate constata, marcarea cazului se face printr-un flectiv distinct; în acest se poate afirma că articolul definit dublează marca de caz.

Așadar, substantivul este cel care selectează forma corectă a articolului definit care se latievește întrebuințării în situația de comunicare respectivă.

Pe Iângă această funcție de morfem de gen, număr, caz, articolul definit se comportă articol anticipant. in limba română, atunci când substantivul este precedat de un calificativ, formal, articolul definit marchează structura adjectivului, cu toate că este purtătorul acestui articol, preluând informația de gen, număr și caz a marea carte.

1.5.2. Functiile morfo-lexicale ale articolului definit

Articolul definit poate realiza câteva funcții morfo-lexicale:

(1) Prima dintre ele, reținută de altfel de majoritatea gramaticilor, este cea de substantivizator sau clasificator flexionar substantival.

Prin substantivizare se înțelege că prezența articolului definit indică faptul că unitatea :e lângă care apare aparține clasei substantivului și funcționează asemănător acestuia. Se pot substantiviza următoarele părți de vorbire:

adjective: hulpavul, leneșul;

pronume și locuțiuni pronominale: eul liric, nimicul, totul, cevaul, sinele, nu știu ceul;

numerale: doiul, treiul;

verbe la supin: fumatul, privitul, învățatul;

verbe la participiu:ftaieritul,păcălitul;

adverbe și locuțiuni adverbiale: binele, răul, de ce-uri-le, da-ul;

interjecții: vai-ul;

prepoziții și conjuncții: ce-ul, pe-ul,

Observație: insă este clar că prezența articolului definit pe lângă unități care nu 1-au avut niciodată indică faptul că funcția reprezentativă este înlocuită de cea metalingvistică.

De asemenea, articolul definit funcționează și ca un convertor al substantivelor în substantive comune: Grigorescul primit, Maiorescul etc.

Articolul definit marchează genul gramatical al substantivului. De exemplu,desinența de plural comună tuturor genurilor, se dezambiguizează parțial prin articol și complet prin context: (socrii) aparține doar masculinului, în timp ce -ile, aparține sau neutrului (porți, familiile).

De asemenea, articolul definit poate marca și genul lexical. Este cazul lui lui care indică apartenența substantivului pe care-1 însoțește la subclasa „numelor de ,nrsoană, animate" și, implicit, apartenența la subgenul personal, animat: lui Ion, lui Mihai

1.5.3. Funcțiile semantice

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, majoritatea lucrărilor de lingvistică stabilesc drept funcție principală, dar nu privativă, a articolului definit actualizarea. Actualizarea este operația fundamentală și primară a determinării, prin care numele din virtuale se transformă. în actuale. A actualiza înseamnă a orienta un semn conceptual spre spațiul obiectelor.

O altă funcție acordată articolului definit este cea de individualizare. Prin Endividualizare, obiectul se referențializează, își limitează clasa (se identifică), comunicând E.ieea de obiect cunoscut pentru interlocutori.

În calitate de identificator, articolul definit are valoare anaforică, adică trimite la un obiect care a fost deja introdus în discurs.

Articolul definit poate funcționa, de asemenea, și cu valoare generică, având rolul de :uantificator universal, exprimând <extinderea> predicației la toți indivizii/ ,Membrii clasei desemnați prin substantiv." Altfel spus, clasa poate fi definită printr-o Yawră entitate (specia unică) ce cuprinde toți membrii unui ansamblu (Lupul mănâncă omul.). Pe lângă această valoare generică, articolul definit are Și valoare de unicitate, în sensul apare în componența unor substantive considerate, prin cunoașterea individului despre unice, și anume: soarele, pământul, apa etc., sau este folosit pentru a actualiza o unitate măsură căreia îi corespunde un anumit cost (de tipul unei operații distributive): cinci lei exemplarul, zece lei ora etc.

Fie enunțurile:

Maria a intrat într-un palat; palatul era din cărți.

Untdelemnul este un aliment.

În primul enunț, articolul hotărât -(u)l este individualizator și are o valoare anaforică, trimițând la o informație deja cunoscută; în schimb, în al doilea enunț, interpretarea este aznerică, însemnând „orice materie desemnată prin expresia untdelemn".

De asemenea, prezența articolului definit indică faptul că determinarea unei noțiuni de contextul în care aceasta apare. Altfel spus, articolul definit articuleaz ă, on e az ă. noțiunea cu contextul ei (determinare contextuală), conferindu-i o specificitate și contextuală.

1.6. Articol definit cu valori străine categoriei determinării

Există părți de vorbire care au în structura lor segmente de tipul celor încadrate la subclasa articolului definit, fapt ce le prezintă sub un aspect formal articulat. În cazul acestor clase, străine de clasa substantivului (și a adjectivului), articolul definit apare ca un component obligatoriu, ca un formant, care nu are nimic în comun cu determinarea. Aceste forme articulate se explică „prin etimologie, analogie formală în parte prin unele valori marcate de flexiune. " După Gabriela Pană Dindelegan, prezența articolului definit la alte clase decât substantivul (și adjectivul) este „ regulată."

6.1. Marcă gramaticală de gen (+ număr) în componența numeralului ordinal: al treilea = trei+al+le+a

a treia = trei+a+a

6.2. Formativ gramatical obligatoriu în componența unor pronume și numerale:

6.2.1. în componența pronumelui personal de politețe (dânsul, dânșii, dânsa, dânsele, &msului, dânsei, dânșilor, dânselor), prezența articolului definit poate fi explicabilă etimologic, prin originea pronominală a lui îns- ( într- / dintr- / printr- însul), contaminată cu cea substantivală ins.

6.2.2. în componența pronumelui nehotărât, formele de N.Ac., plural: unii, unele. 6.2.3. în componența numeralelor colective, la N. Ac., G.D.: ambii, ambele, ambilor, ambelor.

6.3. Formativ gramatical de opoziție în componența unor pronume, având rol distinctiv între formele pronominale și corespondentele lor adjectivale:

6.3.1. în componența pronumelui nehotărât, formele de N. Ac., singular: unul, una și a tamelor de N.Ac., singular și plural: altul, alta, alții, altele.

Observație: Pentru formele de G.D. menționate sub 6.3.1., articolul definit are statut de morfem cazual.

6.4. Formativ (convertor) prepozițional „ neanalizabil ":

6.4.1. în componența prepozițiilor și locuțiunilor prepoziționale cu G., marcând dristing,erea lor de adverbele și locuțiunile adverbiale corespunzătoare: înaintea, înapoia, în în spatele, dedesubtul, în susul etc.

Observație: Există situații în care articolul definit poate să apară atât în structura prepoziției (locuțiunii prepoziționale), cât și a adverbului (locuțiunii adverbiale): deasupra, in dreapta etc., dezambiguizarea realizându-se în funcție de prezența sau absența termenului, la dreapta.

6.5. Amplificativ pronominal (sau particulă deictică):

6.5.1. în componența pronumelui demonstrativ și a adjectivului (pronominal) demonstrativ (postpus substantivului), forme masculine și feminine, la N.Ac., singular și plural, și G.D.: acestuia, aceleia, acela, aceluia etc.

6.5.2. în componența adjectivului (pronominal) nehotărât, forme de G.D.: altuia,

alteia.

6.5.3. în componența pronumelor relative (care, cât și derivatele sale), forme de G.D.: cărora, câteva etc.

6.5.4. în componența adjectivelor pronominale de identitate, ca marcă internă: același, aceeași etc.

2. ARTICOLUL POSESIV-GENITIVAL

Este articolul care, pe de o parte, apare ca element constant în structura pronumelor
posesive și a numeralelor ordinale (de la 2 înainte) și, pe de altă parte, însoțește, în anumite
adjectivele posesive și genitivul substantivelor și al pronumelor de diverse specii,
marcând legătura cu substantivul sau adjectivul determinat. Considerat articol hotărât,
articolul posesiv are numai rareori rolul specific acestuia: de exemplu, în construcțiile de tipul
articol posesiv + genitiv sau adjectiv posesiv antepus + substantiv nearticulat = substantiv
articulat enclitic + genitiv sau adjectiv posesiv fără articol posesiv: al nostru steag = steagul
nostru; de cele mai multe ori îndeplinește alte roluri — în special pe cel de articol de legătură
sau/ și semn al cazului genitiv — , care-i permit apariția după substantive nearticulate sau
însoțite de articolul nehotărât: (un) articol al cărții și după adjective: agenți modificatori ai climei. În unele situații are o valoare apropiată de pronume: Ai casei îl așteaptă cu masa.; Caietul este al unui elev.

Formele literare ale articolului posesiv sunt:

Dintre aceste forme, G. D. pl. alor nu se folosește decât în componența unui pronume posesiv: Le-am spus alor noștri.

Articolul posesiv (genitival) este un element cu poziție proclitică. Prezența sau absența sa în contexte nu creează nici un fel de diferență din punctul de vedere al determinării: el nu poate da impresia că obiectul denumit de substantivul determinat este un obiect cunoscut. Funcțiile sale sunt deci funcții non-determinative.

Articolul posesiv (genitival) însoțește substantivul sau pronumele în genitiv, reprezentante ale posesorului, numai în patru situații distincte:

când substantivul sau pronumele are ca regent un alt substantiv nearticulat enclitic: (un) episod al romanului (al lui), (o) cercetare a împrejurărilor (a lor) etc.

când între substantivul sau pronumele în genitiv și elementul lui regent (substantiv articulat hotărât enclitic) s-a intercalat un alt determinant: episodul impresionant al romanului (al lui), cercetarea amănunțită a împrejurărilor (a lor) etc.

când substantivul sau pronumele în genitiv se află înaintea elementului regent (substantiv nearticulat): ale turnurilor umbre (ale lor umbre), a țării neatârnare (a ei neatârnare).

când substantivul sau pronumele în genitiv se află într-un raport de coordonare (paratactic sau copulativ) cu un alt determinant în genitiv al elementului regent: tatăl Mariei, al Ioanei, cărțile lui și ale prietenului.

Deși este flexibil, articolul posesiv (genitival) formează un grup cu substantivul sau cu pronumele în genitiv, reprezentante ale posesorului, motiv pentru care a fost considerat .,formant al genitivului" (Ion Coteanu). El are mai mult rolul de a anticipa sau de a relua conținutul regentului, subliniind relația dintre cele două componente ale grupului nominal, întocmai ca un pronume personal sau reflexiv: a sufletului coardă, coarda sensibilă a sufletului. Se apropie prin conținutul și prin distribuția sa mai mult de un pronume, decât de un morfem al categoriei determinării; din această cauză a fost considerat de către Ion Coteanu ,pronume."

In ciuda faptului că însoțește proclitic un substantiv sau un pronume în genitiv, reprezentante ale posesorului, el se acordă în gen și număr cu substantivul regent al grupului, reprezentant al obiectului posedat, și nu cu substantivul sau cu pronumele pe care-1 precedă: pălăria aceasta a tatălui (a lui), copilul acesta al vecinei (al ei). Aceasta înseamnă că articolul posesiv (genitival) este o determinare suplimentară a substantivului precedent, că el nu poate fi prin el însuși un morfem al cazului genitiv, motiv pentru care nu-și poate justifica aici denumirea de genitival. Cealaltă denumire de posesiv este justificată în această situație numai prin calitățile de posesor și de obiect posedat pe care le au substantivul sau pronumele în genitiv și, respectiv, substantivul regent al grupului nominal.

Intră ca element formativ în structura numeralelor ordinale și a pronumelor (și adjectivelor) posesive. În primul caz nu poate exprima nici prin el, nici cu ajutorul vecinătăților ideile de genitiv și de posesie, neputându-și astfel justifica cele două denumiri: al doilea concurent, a doua candidată.

In al doilea caz, el poate deveni un indice al flexiunii cauzale, deoarece formele pronominale posesive în care e integrat capătă, datorită lui, în populară, un aspect de genitiv-dativ singular (limba literară nu admite însă decât forma genitiv-dativ plural): cartea alui meu, cartea alei tale, cartea alor noștri. Prin urmare aici poate justifica denumirea de „genitival" prin ele însuși, iar denumirea de „posesiv" prin vecinătățile sale.

Articolul posesiv (genitival) din structura pronumelor și a adjectivelor posesive se folosesc cu formă de nominativ-acuzativ atunci când aceste categorii sunt precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale cu regim cazual de genitiv: inaintea noastră și a noastră, in fața ta și a mea, în spatele tău și al meu.

Tot formă de nominativ-acuzativ are și atunci când substantivele sau adjectivele posesive pe care le însoțește în coordonare nu sunt precedate de asemenea prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ci de substantive: lucrările studenților și ale elevilor, gândul tău al meu.

3. ARTICOLUL DEMONSTRATIV (ADJECTIVAL)

Este articolul care leagă un substantiv articulat cu articol definit enclitic sau un nume propriu de persoană de determinantul său (adjectiv, numeral, substantiv sau adverb cu prepoziție), substantivizează un adjectiv, un numeral sau construcții prepoziționale și este formant al superlativului relativ. Dacă în unele situații nu face decât să sublinieze individualizarea marcată prin articolul definit propriu-zis, în altele îl poate înlocui pe acesta, dovedindu-și clar calitatea de articol definit: prietenul cel mai bun = cel mai bun prieten; leneșii = cei leneși.

Formele acestui articol sunt:

Articolul demonstrativ apare Și în interiorul substantivelor proprii, nume de persoane, individualizate suplimentar cu ajutorul adjectivelor: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun. in aceste structuri el rămâne invariabil la genitiv-dativ: (al, a, ai, ale) lui Ștefan cel Mare.

Se acordă gen, număr și caz cu substantivul regent. in limba română actuală, la genitiv-dativ, acordul articolului demonstrativ cu substantivul regent nu se mai exprimă formal: atitudinea omului cel bun (în loc de omului celui bun).

Când se află între substantiv și adjectiv, funcția sa determinativă este ștearsă, neconcludentă: între timpul frumos și timpul cel frumos nu există o diferență prea mare (articolul demonstrativ adaugă construcției în care e inclus numai o ușoară nuanță demonstrativă, dublând astfel articolul hotărât enclitic pe care îl presupune cu necesitate).

Când însă se află între substantivul regent și un alt substantiv cu prepoziție, funcția sa determinativă este mai evidentă: între drumul cel pietros și drumul cel de piatră există o diferență mai mare sub aspectul valorii demonstrative, decât în situația amintită mai sus. În acest caz el se apropie de mijloacele de realizare a determinării concrete. Prezența prepoziției de favorizează mult întărirea sensului demonstrativ (și deci a valorii adjectival-pronominale) al lui cel, apropierea sa de adjectivul pronominal demonstrativ (drumul cel de piatră — drumul acela de piatră). Construcția aceasta ar reprezenta granița dintre articolul demonstrativ și pronumele demonstrativ, deoarece folosit numai cu adjectivul, fără regent, cel se transformă în morfem al substantivizării adjectivului și implicit Și în morfem al flexiunii cazuale (Cel pietros e mai bun; Celui pietros ii trebuie un asfalt.); folosit numai cu substantivul însoțit de prepoziție, fără regent, se transformă în pronume demonstrativ (Cel de piatră e mai rezistent. — Acela de piatră e mai rezistent.)

Articolul demonstrativ își păstrează calitatea de morfem al flexiunii cazuale, pierzând în schimb pe aceea de morfem al substantivizării, atunci când numeralele pe care le însoțește devin determinative cu valoare adjectivală ale substantivului: Cei trei prieteni au sosit ieri. Pe cei trei prieteni nu i.am văzut de mult. Sosirea celor trei prieteni ne-a bucurat.

Tot morfem al substantivizării și morfem al flexiunii cazuale este articolul demonstrativ și atunci când însoțește adjective (propriu-zise sau participiale) fără regent: „Cei rari se ingrădiră/ Cu-averea mărirea în cercul lor de legi." (M. Eminescu)

Conținutul demonstrativ al articolului este, în aceste situații, mai atenuat decât în cazurile precedente, motiv pentru care vorbitorii îl simt sinonim cu articolul definit enclitic tari — tarii; cei plecați — plecații).

Articolul demonstrativ mai poate deveni și morfem al superlativului relativ în comparația de inegalitate la adjective și la adverbe. În acest caz el poate sta fie între substantivul articulat definit enclitic și adjectiv, fin între verb și adverb, fie în fața adjectivului sau a adverbului: soluția cea mai bună, a lucrat cel mai bine, cea mai bună soluție, cel mai bine a lucrat. Valoarea sa demonstrativă în aceste situații este aproape insesizabilă.

4. ARTICOLUL NEDEFINIT

Interpretate fie ca o parte de vorbire aparte, fie ca morfem (flectiv) al categoriei gramaticale a determinării, fie având valori morfologice diferite, formele un, o au fost înregistrate, în decursul anilor, de gramaticile românești și în subclasa articolului nehotărât cu mai multe și denumiri.

Pentru autorii Gramaticii Academiei, articolul nehotărât

„Are rolul de a prezenta obiectul desemnat de substantivul pe lângă care stă ca fiind separat, individualizat în raport cu specia lui, dar ca nedefinit mai precis pentru vorbitori." După Mioara Avram, articolul nedefinit este:

„Articolul ce însoțește un substantiv (sau altă parte de vorbire substantivizată) prezentând obiectul denumit de acesta ca individualizat în raport cu specia lui, dar fară a-1 defini mai precis„

C. Dimitriu definește articolul nehotărât ca:

„Partea de vorbire-flectiv ce insoțește întotdeauna substantivul, la care indică de obicei un grad redus de individualizare, iar uneori generalizarea și, în calitate de flectiv de același tip cu prepoziția, verbul auxiliar, adverbul-flectiv etc., marchează — alături de desinență, alternanța fonetică etc. — categoriile gramaticale de gen, număr caz la substantivul însoțit. "

Examinând aceste câteva definiții, remarcăm că articolul nehotărât sau nedeflnit este descris, în majoritatea studiilor, din perspectivă semantică (și nicidecum gramaticală). Din acest punct de vedere, articolul nehotărât este un element ce are funcția de a scoate dintr-un gen un individ (fie lucru, fie persoană) necunoscut pentru receptor, însă cunoscut de către emițător. Raportându-se axei cunoscut – necunoscut, putem afirma că articolul nehotărât se comportă ca un element ce vine să marcheze, morfosintactic și semantic, un substantiv. În acest sens, un dobândește statutul de articol-flectiv, de marcă a categoriei gramaticale a determinării. in consecință, având statutul unei categorii gramaticale, articolul nehotărât nu ar mai fi o parte de vorbire, ci o unitate ce și-a pierdut autonomia lexico-gramaticală.

In continuare, pentru a putea susține că formele un, o, unui, unei, niște, unor alcătuiesc sau nu, cu adevărat, paradigma articolului nehotărât, că sunt flective-articol, ne propunem să examinăm dacă acestea manifestă același comportament morfologic și semantic, aspect ce credem noi că ar facilita înțelegerea și încadrarea acestora la o aceeași subclasă.

4.1. Particularităti ale articolului nehotărât românesc

In planul expresiei, așa-zisele articole nehotărâte apar ca forme independente, ca unități lingvistice. Deci am putea afirma că un, o, niște ar fi cuvinte accentuate (tonice).

In planul conținutului, articolele nehotărâte sunt purtătoare ale propriei semnificații.

Un, o sunt incompatibile cu pronumele (adjectivele) negative, deoarece exprimă un conținut opus acestora. Altfel spus, articolul nehotărât are propriul său antonim:

Din aceeași cauză, un, o nu pot intra în sintagme nici cu pronume demonstrative și nici cu adjective (pronominale) demonstrative sau posesive antepuse:

Un, o sunt incompatibile, nu pot stabili nici o relație cu pronumele (adjectivele) nehotărâte sau nedefinite, deoarece ele însele sunt nehotărâte (adică sunt unități ce au același conținut — nedefinit – ; uneori chiar identic în unele situații, de exemplu, un/ vreun om):

O caracteristică a articolului nehotărât, ca de altfel a tuturor determinanților, o reprezintă posibilitatea de a funcționa ca un clasificator flexionar substantival: Mi-a făcut un bine, A cumpărat un nimic, unde un are rolul de a substantiviza adverbul bine, sau pronumele negativ nimic etc.

Rolul articolului nehotărât este dublu: pe de o parte, de a individualiza, adică de a izola un obiect din masa obiectelor de același fel, de a-1 singulariza în raport cu specia lui, dar fără a-1 face mai cunoscut, mai precis și, pe de altă parte, de a introduce în comunicare elemente necunoscute ascultătorului. Acest element introductiv fie prezintă termenii care nu au fost menționați înainte în mesaj (valoare cataforică), fie atribuie unui cuvânt o trăsătură expresivă (de exemplu, atunci când un, o se grupează cu o noțiune cunoscută de către receptor, sau când se prezintă ca necunoscut ceva ce este cunoscut prin natura lucrurilor: Strălucește un soare pe cer.; Un președinte român a vorbit ieri la radio.).

4.2. Funcțiile morfologice ale articolului nedefinit

Examinând, din punct de vedere morfologic, inventarul de forme cuprinse sub denumirea articol nehotărât, ne sesizăm asupra caracterului eterogen al acestora. Explicăm această eterogenitate prin faptul că formelor de singular masculin și feminin (un, o) le corespunde la plural forma niște (ce are o etimologie diferită), iar nicidecum unii, unele, așa cum ar trebui să fie în flexiune. in plus, prin prezența la plural a lui niște se șterge, se neutralizează opoziția de gen. Ba mai mult, niște are o altă origine, diferită de a formelor de singular, fiind realizat diferit. De asemenea, prin formele, pe care articolul nehotărât le dobândește în flexiune, se face distincția în cadrul genului (un, unui, o, unei), a numărului (unui, unei/ unor) și între cazuri (N.Ac./ D.G.). Deci, în acest cadru, așa-zisului articol nehotărât îi revine un rol morfologic dezambiguizator.

4.2.1. Un, o

Un, o provin din numeralul latinesc unum,unam . Majoritatea lucrărilor de gramatică acordă acestor forme un triplu statut: numeral cardinal (un 1), adjectiv nehotărât (un2) și articol nehotărât (u n 3) .

Delimitările între cele trei valori se manifestă doar la nivel funcțional și corespund unui anumit context și unei anumite situații. in lipsa unui context sau a unei situații este dificil să se facă încadrarea acestora la una sau la alta din cele trei valori, întrucât nici forma și nici semnificația nu indică care este valoarea proprie a acestora.

Pentru identificarea valorilor lui un, o pot fi aplicate două procedee: (a) opoziția cu forma de plural a lor și (b) raporturile cu alte cuvinte din text.

Valoarea lui un, o numeral cardinal se delimitează:

(a) în opoziție concretă cu un alt numeral cardinal (doi, trei etc.): Un om intră, trei

pleacă;

(b1) „servind la numărare, se încadrează explicit în seria lui doi (două), trei, patru etc., fiind în opoziție cu alte numerale exprimate în context (Un elev vine, doi pleacă)";

pe lângă substantive ce denumesc unități de măsură (preț, greutate, spațiu, timp etc.), în construcții cu înțeles cantitativ: Am ajuns cu un minut înaintea lui.; Am cumpărat un kilogram de ftucte.; A sărit un metru. etc.;

atunci când stă în prezența adverbelor de mod numai, doar etc. ce exprimă aproximarea, restricția, precizarea : Numai (doar, măcar, cel puțin, barem) un părinte a venit la ședință.;

atunci când e însoțit de adjectivul singur,-ă împreună cu care semnifică numai un (o): Un singur (numai un) scop avea în viață: să se îmbogățească.;

atunci când este accentuat în vorbire: Am primit un computer (iar nu două, trei,etc).

Observațiai: Aceeași valoare de numeral cardinal o dețin un, o și în structura numeralului distributiv (câte un, câte o): Fiecare fată a primit câte o floare, iar fiecare băiat câte un cadou.

Observația2: O analiză semantică a formelor un, o numeral cardinal degajă un sens cantitativ, ce trimite la un element clar definit, exact delimitat dintr-un ansamblu, de exemplu: „Și baba avea pe lângă casa sa un cocoș și trei găini.", sau parțial definit (identificat și individualizat): A cumpărat un creion roșu (nu două și nu de altă culoare), Un ochi râde, altul plânge. Acestui sens cantitativ reținut în conținutul formei cu valoare de numeral i se poate alătura și un sens calitativ, nedefinit, generat de elementele ce configurează contextul: Un om vine, altul pleacă.

Valoarea lui un,o ca adjectiv nehotărât poate fi identificată:

(a) atunci când la plural ii corespund formele unii, unele;

(b1) prin punerea în opoziție a acestuia cu pronumele nehotărât (altul, alta): Un om intră, altul iese.;

prin punerea în opoziție cu adjectivul nehotărât (alt, altă): Un om construiește, alt om distruge.;

prin punerea în opoziție a acestuia cu demonstrativul de diferențiere (ex. celălalt, cealaltă): un om plânge, celălalt râde.;

prin faptul că poate avea echivalent în seria sinonimică: anumit.

fie în absența substantivului, fie în lipsa contextului, un, o devin pronume (adjective pronominale) nedefinite;

un, o se manifestă ca un „ clasificator flexionar substantival" , adică realizează substantivizarea, așa cum fac toți predeterminanții substantivului.

Observație: În construcții de tipul un oarecare a venit, un oricine e bine primit, un funcționează ca substantivizator. in schimb, într-o construcție de tipul un caiet oricare se transmit două informații: unitatea necunoscută introdusă de un și valoarea nehotărâtă exprimată de oricare; la fel și pentru structura un anumit caiet, unde unitatea necunoscută este introdusă prin un, iar apoi este marcată valoarea definită exprimată de anumit.

degajă la genitiv-dativ o rădăcină și desinențe de gen, număr și caz, deci are flexiune;

se acordă cu substantivalul determinat ca orice adjectiv pronominal.

Valoarea lui un, o de articol nehotărât apare :

atunci când la plural îi corespunde niște,

când nu se verifică nici valorile lui uni, oi, nici ale lui un2, 02.

Observație: Pe lângă aceste accepții, reținem că o poate avea și alte valori: pronume

personal neaccentuat, pronume cu valoare neutră, interjecție.

4.2.2. Niște

Niște — articol nehotărât indică:

în planul expresiei, că nu este pluralul lui un, o, originea lui găsindu-se în lat. nescio quid "nu știu care";

în planul conținutului, arată o cantitate nedefinită și selectează substantive numărabile la plural indiferent de gen: Au venit niște prieteni.; A cumpărat niște flori. etc.

4.3. Funcția morfo-lexicală a articolului nedefinit

Articolul nedefinit poate marca trecerea de la clasa substantivelor proprii la clasa celor comune: „Am cumpărat un Aman."

4.4. Funcțiile semantice ale articolului nedefinit

Actualizarea reprezintă trecerea dinspre virtual spre actual, iar discriminarea este:

„Ansamblul acestor operații determinative […] care se realizează de acum în planul semnificației obiective ș i orientează denotarea către un grup eventual sau real de existenți particulari, chiar dacă întotdeauna în interiorul posibilităților referențiale ale unui substantiv […] Prin discrimare, entitățile se prezintă ca exemple ale unei clase sau reprezentanți ai unui tip, sau tot atât de bine ca porțiuni ale unui obiect extins cazul substantivelor colective). "

Pe baza acestor considerente, putem afirma că funcția semantică a articolului nehotărât este dublă: pe de o parte, de a aduce un substantiv din planul limbii, din virtual, în planul vorbirii, în real, în concret și, pe de altă parte, de a-1 individualiza, de a restrânge sfera referenților, prin actualizarea uneia din trăsăturile sale semantice.

În funcție de contextul în care apare, articolul nedefinit poate funcționa (a) cu valoare de generalitate (Această floare este o garoafă, indică clasa, ca un termen generic), (b) cu valoare de unicitate (Am cumpărat o garoafă, indică numărul de exemplare dintr-o clasă), (c) cu valoare de selectivitate (- Ea are o garoafă?, – Da, ea are o garoafă roșie, indică clasa generică de apartenență).

De asemenea, considerând articolul nedefinit ca un element a cărui funcție în text este aceea de a pune în legătură substantivul cu alte semne lingvistice și de a stabili între ele o relație de determinare, putem afirma că articolul nehotărât are rolul de a asigura determinarea textuală. in acest sens, articolul nehotărât se comportă ca un cataforic, trimițând la o postinformație. Altfel spus, articolul nedefinit indică faptul că interlocutorul nu cunoaște obiectul de discurs, în cazul nostru substantivul, urmând ca toată informația ulterioară să ajute la identificarea acestuia.

In concluzie, afirmăm că articolul definit este un morfem gramatical (flectiv) de tipul desinențelor, deși cei mai mulți îl definesc ca determinant. Fără îndoială că gramaticalizarea (morfematizarea) articolului definit este un lucru real, demonstrat de studiile diacronice, citate ca o cauză principală a faptului că ille derivă în -1 (gramaticalizarea demonstrativului).

Intrucât articolul definit este un flectiv, nehotărâtul (un, o) nu poate face parte din aceeași paradigmă, cu toate că în evoluția lingvistică numeralul latin a dobândit folosiri asemănătoare (ca însoțitor al substantivului), dar opuse (vezi conținutul) celor de articol. Mai mult, articolul definit nu poate funcționa ca nucleu nominal.

IV. Articularea substantivelor

Articularea este specifică substantivului și de aceea aplicarea sa la alte părți de vorbire are ca rezultat substantivizarea acestora: frumosul, tânărul, binele, aproapele, eul, sinea, oful.

Adjectivul antepus preia formal articolul substantivului. intr-o exprimare ca: Am vizitat frumosul oraș, individualizarea se raportează la substantiv, nu la adjectiv.

Individualizarea (calitatea de obiect cunoscut) decurge din mai multe situații:

Obiectul este general cunoscut (deseori fiind unic) sau este familiar vorbitorului (sunt cuprinse aici nume generice, nume de rudenie, părțile corpului, persoane din sfera comună de cunoștințe etc.). Ex: Pământul e rotund, Peștele respiră prin branhii, A venit mama; Îl doare capul; Am vorbit cu profesorul [cu care învățăm matematica].

Este reluat un substantiv amintit anterior. Ex: A scris o poezie. Poezia a fost lăudată de colegi.

Substantivul este însoțit de un determinant. Ex: Clădirea aceea a fost construită în secolul trecut, A pus florile în vaza de pe masă.

Articularea substantivului diferă în funcție de caz, de rolul sintactic, de felul prepoziției care îl precedă, de context.

Substantivul în genitiv și dativ este întotdeauna articulat; substantivul în nominativ și acuzativ apare mai frecvent cu forma articulată, dar este posibilă și forma nearticulată. Ex: Mașina vecinului este nouă (genitiv); I-au dat prietenei mele adresa (dativ).

Acuzativul nearticulat apare mai ales la plural (Ex: Caută dicționare bilingve/ găsit umbrela), dar e posibil și la singular (Si-a cumpărat mașină).

Nominativul cu funcție de subiect este articulat, iar cel cu funcție de nume predicativ este în mod frecvent nearticulat (Ex: Cartea va fi lansată peste o săptămână; Alexandru s-a făcut arheolog).

Vocativul, caz independent aparținând planului expresiv al limbii, prezintă o situație specială. De aceea a și fost posibilă transformarea unor articole în desinențe de vocativ (-ule, – lor). Echivalența dintre cele două desinențe de masculin singular (-e, -ule) confirmă pierderea calității de articol pentru -ule (constituit la origine din articolul -1 și desinența -e): băietebăiatule, nepoate-nepotule.

Prepozițiile cu genitivul și dativul impun articularea substantivului (ex: în fața casei; datorită inteligenței), spre deosebire de prepozițiile cu acuzativul care impun un regim de nearticulare (pe stradă, în dulap, la școală, pentru țară). Prepoziția cu are un comportament aparte, admițând atât articularea (bea cu paharul, vine cu mama, lucrează cu ziva, cu iarna vine și ftigul), cât și nearticularea (pâine cu unt, merge cu benzină, desface cu grii ă).

Contextul (vecinătatea unor cuvinte) impune uneori articularea, alteori nearticularea.

Numeralele (cardinale și ordinale) și unele adjective (pronominale: care, fiecare, oricare, ce, orice, cât, alt, același, atât, vreun sau invariabile: asemenea, asa, atare) impun substantivului forma nedeterminată. Ex: care film, alt exemplar, același element, asemenea comportare.

Adjectivul posesiv și cel de întărire, raportându-se la un obiect cunoscut, impun forma determinată a substantivului. Ex:familia mea, insusi presedintele, presedintele însuși.

Adjectivele demonstrative (acest, acel, celălalt) presupun articularea sau nearticularea substantivului în funcție de topică: acest copil — copilul acesta, acele zile — zilele acelea, ceilalți elevi — elevii ceilalți.

Adjectivul nehotărât tot și numeralele colective vechi (amândoi, tustrei…) impun forma articulată: toată țara, amândouă fetele, tustrei frații. Face excepție numeralul colectiv neologic ambii (ambele sisteme), care presupune o formă nearticulată a substantivului.

Construcția cu adjectivul întreg permite articularea, sau a substantivului, sau a adjectivului (întregul oraș, întreg orașul, orayul intreg).

În general, limba română are tendința de a extinde forma articulată a substantivului.

Construcțiile care permit articularea definită permit și articularea nedefinită. Rezultă că opoziția se stabilește între articulare și nearticulare. Tipul de articulare (definită sau nedefinită) este dat de gradul de determinare exprimat.

4.1. Articularea substantivelor masculine, feminine și neutre

Substantivele masculine articulate cu -a, asemănătoare cu femininele, au de obicei G. D. sg. în -ei sau -ii, fără legătură cu forma nearticulată de G. D. sg. (= N. A. sg.) sau cu cea de plural: bulibașa — bulibașei, papa — papei, pașa — pașei, tata — tatei, badea — badei, dar popa — popii; cele terminate la forma-tip în -că, -gă au G. D. fie în -ăi, e în -ii cu alternanța k – k sau k -c: agă – agăi, bădica – bădichii/ bădicăi, neica – neichii. Singura problemă specială este faptul că la unele substantive comune nume de persoane — asimilate cu numele proprii — există tendința de a se folosi la G. D. sg. articolul proclitic lui + forma articulată de N. A. sg. Aceasta este unica posibilitate de exprimare a G. D. sg. la nenea — G. D. lui nenea. La alte câteva substantive comune se admite acest G. D. ca variantă alături de forma cu articol enclitic; aceste substantive sunt tata „tatăl meu" — G. D. tatei/ lui tata Si unele derivate ale lui, ca tataia, tăticul, tătuca sau tătucul, sinonimul său taica – taichii/ lui taica.

În vorbirea neîngrijită circulă și dlui bunicul, lui unchiul și chiar lui părintele „preotului", lui popa, lui șeful, lui tovarășul.

La substantivele feminine există diverse excepții de la regula atașării articolului la forma nearticulată.

La N. A. sg. excepții parțiale sunt numele celor patru zile ale săptămânii terminate la forma-tip în șoptit, care au la formele articulate e (semivocalic), în loc de i, înaintea articolului: luni — lunea, marți — marțea, miercuri — miercurea, vineri — vinerea.

La G. D. sg. face excepție, în primul rând, un grup mare de substantive cu aceeași structură formală, anume cele terminate în -ie bisilabic (bucurie, familie), care au G. D. sg. nearticulat, la fel cu pluralul, în (bucurii, dar forma nearticulată în -iei (bucuriei, familiei), nu în (bucuriii, familiii); deosebirea dintre forma articulată și cea nearticulată este mai mare la unele substantive cu a accentuat în silaba antepenultimă la forma-tip, care devine ă la G. D. sg. nearticulat, dar se menține ca a la G. D. sg. articulat: (unei) sănii — saniei (nu săniei), la fel plaviei, prăpastiei, sabiei, salciei, vrabiei (singurul substantiv la care se admite și forma hibridă — cu alternanță, dar cu finala -iei — este corabie: corăbiei/ corabiei). Așadar, la substantivele feminine terminate în -ie bisilabic, cu excepția parțială a lui corabie, articolul de G. D. sg. se atașează la forma de N. A. sg. nearticulat.

De asemenea, face excepție la G. D. sg. un grup, mult mai mic, de substantive caracterizare formal prin terminația iar semantic prin faptul că sunt nume de persoane, care, deși au G. D. sg. nearticulat, egal cu pluralul, în grafic, cu alternanța k — "(uneori în -ele, la cele cu N. A. în -ică), au G. D. sg. articulat și, sau numai, în fără alternanță, deci cu

atașarea articolului la forma de N. A. sg. nearticulat sau în cu alternanța k – bunica —bunicăi/ bunicii/ bunichii (la fel mămica, mătușica, moșica), mămuca — mămucăi/ mămuchii (la fel duduca), fetica — feticăi. Acest fel de formare a G. D. sg. articulat nu este adoptat de toate substantivele cu cele două caracteristici (de exemplu, nu se intâlnește la substantive ca amică, doică, la derivatele în -eancă, -oaică), deși se extinde adesea la nume de persoane pentru care normele actuale admit numai forma în -cii (alături de nă,sicii circulă și variante în -căi/ -chii) sau -elei (alături de cumnățelei, nepoțelei circulă si variante în -căi/ – chii).

Unele forme de G. D. sg. articulat care se abat de la regula generală servesc la diferențieri lexicale: în această situație se găsesc substantivele maică (numai parțial: G. D. maicii pentru „călugăriței" totdeauna, pentru „mamei" numai cu determinant; altfel, pentru „mamei" G. D. este maicăi, maichii), piele (G. D. pielii pentru pielea omului, dar pieii pentru pielea animalelor) și soră (G. D. surorii pentru „rudă", dar sorei pentru „infirmieră, cadru sanitar", forma regulată sorei se extinde, la unii vorbitori, și pentru „rudă").

Unele substantive defective de G. D. sg. nearticulat au formă articulată pentru aceste cazuri, pornind de la forma nearticulată de N. A.: de exemplu, cinste (cinstei), lene (lenei), onoare (onoarei), rouă (rouăi). Altele nu au nici G. D. sg. articulat: nea, vogă.

Formele articulate ale substantivelor feminine pun mai multe probleme de cultivare a limbii.

La formele articulate de N. A. sg. interesează numai unele aspecte ortografice:

– notarea cu u a semivocalei de legătură dintre articolul a și substantivele de tipul celor terminate în a (ea): se scrie corect ua (nu oa) în basmaua, steaua, ziva; deși are o altă terminație, substantivul cacao a fost asimilat cu acestea în privința formei articulate de N. A.: art. cacaua;

– evitarea scrierii cu -iea sau -iia în formele articulate ale substantivelor terminate în -ie bisilabic: se scrie corect bucuria, familia, ia, via;

– evitarea confuziei între -ia și -ea la formele articulate, care trebuie să respecte corespondența cu i, respectiv e, din structura formelor nearticulate: se scrie corect baia, femeia, joia (cu păstrarea lui i — semivocalic — din formele nearticulate), dar aleea, ideea, melopeea și cartea, vulpea (cu păstrarea lui e din formele nearticulate, transformat din vocală în semivocală).

Cele mai multe probleme apar la G. D. sg. Unele variante neliterare ale formelor articulate se datoresc faptului că se pornește de la variante neliterare ale formelor nearticulate de G. D. sg. (egale, de cele mai multe ori, cu cele de plural); greșeli frecvente de tipul căpșunii, cireșii, cărjii, uzinii, vișinii, remarcii (în loc de căpsunei, cireșei, cârjei…) sau caracteristicei, coalei, piersicei, regulei, vinei (în loc de caracteristicii, colii, piersicii…) nu sunt deci specifice, reprezentând consecința unor abateri produse la formele de bază. Greșelile specifice pentru formele articulate de G. D. sg. sunt următoarele:

– formele articulate în în loc de -ei la substantive care la G. D. nearticulat (și la pl.) au desinența -e: casii, crainicii, fetii, literii, nevestii, vitezii (în loc de casei, crainicei, fetei, literei, nevestei, vitezei); fenomenul se explică fonetic prin tendința de închidere a vocalelor neaccentuate din silaba finală, pronunțate neglijent, și morfologic prin analogie cu substantivele care au G. D. sg. articulate normal în -ii;

– formele articulate în —ei în loc de la substantive a căror formă nearticulată de G. D. sg. (și de pl.) se termină în emisiunei, floarei, grijei, lini,stei, ordinei, scânteiei, statuiei (în loc de emisiunii, jlorii, grijii, liniștii, ordinii, scânteii, statuii); formele în -ei se explică prin hipercorectitudine fonetică (dorința de evitare a greșelii contrare) și prin analogie morfologică. Multe forme cu -ei în loc de sunt hibride, întrucât conțin alternanțe fonetice

justificate numai la flexiunea barăcei, gărzei, grinzei, frunței (în loc de barăcii, grinzii, frunții); alături de formele recomandate copertei, îmbrăcămintei, încălțămintei pot fi

tolerate, eventual, variantele populare în și cu t > ț (coperții, imbrăcăminții, încălțăminții), dar nu hibridele hipercorecte în -ei și cu t > ț (coperței, îmbrăcăminței, încălțăminței);

– înlocuirea formelor de G. D. sg. articulate enclitic cu articolul proclitic lui + forma articulată de N. A. sg. la substantive comune: lui bunica, lui mama, lui nașa.

Substantivele neutre pun puține probleme speciale.

La cele terminate la forma-tip în -um neaccentuat, mai ales când sunt polisilabice, se constată unele dificultăți în crearea formelor articulate de sg., ca, de altfel, și în flexiunea propriu-zisă (formarea pluralului nearticulat), existând tendința de înlăturare a finalei -um sau -m înaintea articolului sau a desinenței de plural -uri. De reținut că formele articulate corecte sunt laudanumul, linoleumul, memorandumul, referendumul, ultimatumul, vacuumul. În cazul substantivelor care prezintă la forma-tip variante cu și fără terminațiile în discuție trebuie respectată corespondența formelor: maxim — art. maximul, dar maximum — art. maximumul (la fel minim și minimum); for — art. forul, dar forum — art. forumul. Substantivul ou are la N. A. pl. forma corectă ouăle (nu ouălele), iar la G. D. pl. ouălor (nu ouălelor).

4.1.1. Articularea substantivelor compuse

Substantivele compuse prezintă unele particularități morfologice care justifică tratarea lor separată: flexiunea propriu-zisă și articularea lor depind de gradul de sudură dintre termenii constitutivi și de natura acestora (cuvinte existente și independent, elemente de compunere, abrevieri; la cuvinte întregi interesează și partea de vorbire căreia îi aparțin, iar uneori raporturile dintre termeni). in rândul lor se găsesc multe substantive invariabile (de obicei și nearticulabile); printre cele variabile, la unele variază numai un teermen — fie primul, fie al doilea — iar la altele ambii termeni. Puține compuse invariabile sunt articulabile: tatămare, art. tata-mare, G. D. lui tata-mare.

Compusele invariabile și nearticulabile sunt formate mai ales dintr-un verb + divese părți de vorbire: gură-cască, încurcă-lume, lasă-mă să te las, nu-mă-uita, zgârie-nori, dar și dintr-un substantiv + un adjectiv: coate-goale, gură-spartă, vorbă-lungă sau dintr-un substantiv + prepoziție + substantiv: brânză-n sticlă.

Compusele variabile sunt și articulabile; comportarea lor diferă uneori în ce privește articularea față de flexiunea propriu-zisă (de exemplu, numărul, iar la feminine și cazul pot fi marcate la doi termeni, în timp ce articolul apare numai la unu: câine-lup — câinele-lup, câinilupi — câinii-lupi; mașină-unealtă — mașina-unealtă, (unei) mașini-unelte — mașinii-unelte). Unele compuse variabile sunt defective de forma nearticulată (fielertatul, mai-marele) sau se folosesc cu forma — unică — articulată enclitic chiar atunci când primesc articolul proclitic (nume de plante și de animale ca o floarea-soarelui, un calul-popii).

Compusele la care variază numai primul termen pot avea diverse structuri: substantiv + substantiv în nominativ (bloc-turn, decret-lege, pasărea-muscă), substantiv + substantiv în genitiv (calul-popii, floarea-soarelui), substantiv + adjectiv (lemn-câinesc, sânge-rece), substantiv + prepoziție + substantiv (cal-de-mare, drum-de-fier).

Compusele la care variază numai ultimul termen au cel mai înalt grad de sudură. Din această categorie fac parte toate compusele din cuvinte întregi care au ca prim(i) termen(i) părți de vorbire neflexibile (de exemplu, prepoziție: demâncare, descăzut, fărădelege; adverb: binecuvâniare, mai-marele, mai mult ca perfect) Si compusele în structura cărora intră elemente de compunere (biochimie, biologie, biolog), dar și multe compuse ai căror termeni sunt cuvinte flexibile: substantiv + substantiv în nominativ (metalazbest, nordamerican, valvârtej), substantiv + adjectiv (botgros, bunăvoință, dreptunghi), substantiv + numeral (prim-plan, triplusalt), substantiv + prepoziție + substantiv (untdelemn), verb + substantiv (fie-iertatul).

Compusele la care variază ambii termeni pot avea următoarele structuri: substantiv + substantiv în nominativ (câine-lup, redactor-șej), substantiv + adjectiv (bună-cuviință, mamămare), substantiv + numeral (dublu-decalitru, prim-secretar).

Unele compuse oscilează între două tipuri de flexiune: bunăstare, admis în normă cu flexiunea ultimului termen (art. N.A. bunăstarea, G. D. bunăstării), apare uneori variantă cu flexiunea ambilor termeni (G. D. art. bunei-st ări); normele înseși admit variația la substantive ca prim-ministru (art. sg. prim-ministrul/ primul-ministru, pl. prim-miniștrii/ primii-miniștri).

Deosebirile în ce privește unitatea morfologică se reflectă în scrierea substantivelor compuse: în general, cele sudate, la care variază numai ultimul termen, se scriu într-un cuvânt, iar celelalte cu cratimă între termeni.

Puținele substantive comune compuse din abrevieri sunt variabile în partea sg. gostat — pl. gostaturi, (un) c.a.p. (citit corect ce-a-pe), art. c.a.p.-ul — (niște) c.a.p.-uri.

4.1.2. Articularea substantivelor proprii

Substantivele proprii au unele particularități flexionare.

In limba literară, trăsături care unesc substantivele proprii feminine cu formă articulată enclitic de diverse categorii semantice — nume de persoane, nume de animale, nume de locuri, nume de corpuri cerești — sunt preferința pentru G. D. (art.) în -ei sau și tendința de evitare a alternanțelor fonetice în flexiune (unele alternanțe sunt excluse de însăși opțiunea pentru alte desinențe decât -i); această tendință se manifestă în mod clar la substantive proprii ale căror teme conțin diftongii ea, oa, vocala a sau se termină în consoanele c, g, t, d: spre deosebire de substantivele comune, la care se produc alternanțele ea — e, oa — o, a — ă sau a — e (după i), k — c, g — g", t – ț și d — z, la substantivele proprii, în forma de G. D., se menține nealterată tema (ca la N. A.).

De reținut este faptul că au G. D. în -ei toate numele de persoane, de animale și numele savante de corpuri cerești cu excepția celor cu N. A. în -ca, -ga (deci Anei, Mihaelei, Zoiței; Bălțatei, Surei, Casiopeei) și majoritatea numelor de locuri (Bistriței, Brăilei, Cernei, Craiovei, Dobrogei, Moldovei, Sinaiei, Sulinei, Târgoviștei, Tulcei, dar Dunării).

Articularea substantivelor proprii prezintă particularități diferite după subclasa semantică (nume de persoane sau de locuri, de exemplu) și după gen.

Numele proprii de persoane au, în general, fie formă articulată enclitic, fie formă nearticulată. Marea majoritate a prenumelor feminine au formă articulată (sau considerată ca atare): Florica, Ileana, Maria; la puținele excepții mai vechi, ca Aglae sau Zoe (care au variante în -a), s-au adăugat numeroase împrumuturi moderne de tipul Carmen, Miriam, derivate în -el (Catrinel, Irinel) sau -uș (Lenuș) și, mai ales, hipocoristice ca Lili, Lulu. Prenumele masculine au formă nearticulată: Alexandru, Andrei, Petrișor, Viorel, Costache (cele derivate cu sufixele -ică, -iță se deosebesc de corespondentele feminine tocmai prin lipsa articolului: Gheorghiță m. — Gheorghița f., Rică m. — Rica f.); numai puținele prenume de tipul Costea, Toma au forme considerate a fi articulate. Numele de familie — masculine — sunt fie nearticulate (Coșbuc, Hasdeu, Vlahuță, Boboc, Pană, Vulpe, Muntean), fie articulate, dar cu funcția articolului -1 preluată de vocala precedentă u: Ciobanu, Ursu, Munteanu, Grigorescu (excepțiile de tipul Onciul, Pumnul sunt foarte puține).

Numele de animale se comportă în general ca numele de persoană, cele feminine fiind de obicei articulate: Dolca, Fetița, Joiana (cu puține excepții, ca Miți), iar cele masculine mai ales nearticulate: Fulger, Lăbuș, Joian (dar și articulate: Puiu, Ursu).

La aceste două subclase de nume proprii — de persoane și de animale — articolul enclitic este element constant al numelor în discuție, iar unele forme ale sale (articolul de feminin Si, mai rar, de masculin -a) cumulează rolul de marcă a cazului. Prezența sau lipsa articolului nu este influențată niciodată de construcția cu o prepoziție sau cu un atribut si, înlimba literară, nici de funcția sintactică (formele nearticulate de vocativ de tipul Ană, Marie, Leano sau Tomo nu sunt literare). La numele proprii provenite din substantive comune articolul enclitic constant poate fi și o marcă a trecerii în clasa substantivelor proprii (compară substantive ca puică și Puica sau cioban și Ciobanu). Fenomenul contrar se întâlnește la unele nume proprii feminine, la care refacerea unei forme nearticulate este o marcă a trecerii în clasa substantivelor comune sau măcar a apropierii de acestea: de exemplu, această Marie, altei Marii.

Numele proprii de locuri (toponimele) se deosebesc de numele proprii de persoane și de animale prin faptul că, deși sunt și ele cunoscute într-o anumită formă (fie articulată, fie nearticulată), se pot folosi și cu forma opusă, de obicei în legătură cu anumite funcții sintactice, alteori și în legătură cu nuanțe de sens; în cadrul acestei subclase deosebirile de articulare privesc nu numai genul, ci și numărul numelui propriu. Numele topice feminine au, în mare majoritate, formă articulată când reprezintă singulare: Dobrogea, Dunărea, Slobozia, Tulcea (excepțiile sunt puține: de exemplu, Orăștie, Târgoviște), dar când reprezintă plurale nu se mai constată o preferință netă pentru articulare sau nearticulare: există toponime nearticulate ca Oglinzi, Lespezi, Măgurele și altele articulate ca Luncile, Odăile, Videle. La numele topice masculine sau neutre situația este, în linii mari, opusă: la numele cu formă de singular articularea și nearticularea apar aproximativ în proporții egale (Ardeal, Arieș, Babadag, Brașov, Bucium, Parâng; Cerbu(l), Măru(l), Negoiu(l), Omu(l)), pe când la numele cu formă de plural masculinele sunt exclusiv nearticulate (București, Bușteni, Galați, Iași), neutrele neavând preferințe marcate (Plaiuri, dar Lacurile). Uneori de la același substantiv comun s-au creat toponime de ambele tipuri: Cetate — Cetatea; Ploieni — Ploienile; Aluniș – Alunișu(1) ; Izvoare — Izvoarele. Construcția cu o prepoziție nu afectează în general articularea; constituie excepții numele propriu Dunărea, care cu prepoziții apare în formă nearticulată (pe Dunăre) și construcțiile cu prepozițiile care cer cazurile genitiv sau dativ, în care orice toponim cu forma-tip nearticulată se folosește articulat (în jurul Orăștiei, Brașovului etc.). Toponimele cu forma-tip nearticulată se folosesc în propoziții în formă articulată în toate funcțiile sintactice (cu excepția unor apoziții) în care apar fără prepoziții din categoria celor construite cu acuzativul: se spune Brașovul este Pumos; imi place Brașovul; poziția Brașovului etc., dar Am fost la Brașov (cu prepoziție), orașul Brașov (apoziție); de asemenea, ele apar numai cu formă articulată atunci când au un atribut adjectival, genitival sau prepozițional, fie în îmbinări libere, fie în toponime compuse: Brașovul contemporan; Brașovul începutului de veac; Brașovul de altădată; Crișul Repede; Bucureștii Noi; Adunații Teiului; Vălenii de Munte. Toponimele cu forma-tip articulată au o formă nearticulată pentru folosirea cu determinante antepuse: întreaga Dobroge, ftumoasa Bucovină sau pentru nuanțe de sens în care se apropie de substantivele comune: altă Dobroge, o Dobroge de nerecunoscut.

O problemă importantă de cultivare a limbii este notarea articolului -1 la toponimele cu formă de m., n. sg. Nomenclatura administrativă a generalizat la numele proprii de localități scrierea fără -l. Dacă pentru toponimele simple se poate accepta această soluție unificatoare, nu este deloc indicat să se adopte scrierea fără -1 și în situațiile în care apare un determinant: corect trebuie să se scrie Crăciunelul de Sus, Malul cu Flori, Oțelul Roșu, Sighetl Marmației, Vânjul Mare (scrierea fără -1 este supărătoare mai ales la toponimele terminate la forma nearticulată în u semivocalic, la care în absența lui —1 nu se marchează pronunțarea vocalică a lui u din Șimleul Silvaniei, Teceul Mic sau Zaul de Câmpie); în orice caz, nu există nicio justificare pentru extinderea scrierii fără -1 la termenii generici din vârful Omul, canalul Sulina, Capul Midia, Oceanul inghețat de Nord.

La folosirea toponimelor în propoziții se produc adesea greșeli în sensul neglijării cerinței de a se folosi numai forme articulate în anumite construcții. Omiterea articolului ca atare este evidentă în exemple ca București (în loc de Bucureștiul) este un oraș mare; Brașov (în loc de Brașovul) pare un oraș primitor sau Dintre țările mici vizitate i-a plăcut Luxemburg (în loc de Luxemburgul); de reținut însă că există și toponime nearticulabile enclitic, ca Chile, Haiti, Tokio, și că pentru altele, ca Peru, se admite atât forma articulată, cât și cea nearticulată (Peru sau Peruul este un stat…).

Uneori se întâlnește numai omiterea scrierii articolului -1, a cărui funcție este îndeplinită de -u; folosirea unor asemenea grafii la toponime cu forma-tip nearticulată care trebuie să apară articulate în diverse construcții sintactice este total nejustificată: se scrie corect numai Brașovul (nu Brașovu) este un oraș. La toponimele cu forma-tip nearticulată terminată în u semivocalic, grafia fără -1 în propoziții ca Buzău este un oraș poate reprezenta fie o greșeală de scriere (ca în Brașovu în loc de Brașovul), fie una de gramatică (la fel ca în Brașov este…); de reținut formele corecte Buzău nearticulat — Buzăul articulat.

4.2. Articolul zero sau nearticularea

In problema substantivelor nearticulate românești, deci marcate zero, lucrările de specialitate au reținut două situații. Pe de o parte, avem ipostaza „substantiv nearticulat, dar însoțit de un determinant, altul decât articolul" și, pe de altă. parte, „substantiv nearticulat neinsofit de nici un determinant". Le prezentăm în continuare:

(1) „substantiv nearticulat, dar însoțit de un determinant, altul decât articolul"

substantiv nearticulat + determinant adjectival (pronominal)

– demonstrativ: acest băiat, această fată;

– posesiv conjunct: maică-mea, Pate-meu;

substantiv nearticulat + determinant pronominal

– pronume personal în dativ posesiv: citesc în carte-mi;

– pronume reflexiv în dativ posesiv: în cale-și.

(2) „substantiv nearticulat neînsoțit de nici un determinant"

Inainte de a prezenta inventarul întrebuințărilor caracteristice pentru substantivul nearticulat, neînsoțit de nici un determinant, suntem obligați să facem câteva precizări.

Intrucât un substantiv nearticulat poate fi folosit exact în același context în care poate fi întrebuințat și unul articulat, cei mai mulți cercetători au afirmat că articolul zero ar trebui să fie văzut în opoziție cu articolul definit. Acceptând acest punct de vedere, ar trebui să reconsiderăm denumirea, și anume ar trebui să vorbim fie de un „substantiv articulat cu determinant vid sau cu articol zero", fie de un „ substantiv nearticulat însoțit de un determinant vid sau de articol zero. "

4.2.1. Particularități ale articolului zero

din punctul de vedere al expresiei, articolul zero intră în opoziție numai cu articolul definit (nearticulare / articulare), deoarece singurele forme ale substantivului ce pot fi întrebuințate ca nearticulate sunt cele de nominativ-acuzativ, celelalte forme cazuale fiind marcate prin articolul — flectiv cazual;

din punctul de vedere al conținutului, articolul zero nu aduce nici o informație. insă, spre deosebire de structura substantiv + articol zero, atunci când substantivul apare însoțit de articolul definit se constată producerea unei schimbări în semnificat. Din acest motiv se afirmă că articolul zero / articolul definit marchează opoziția nonindividualizare / individualizare.

4.2.2. Situații de utilizare a articolului zero Un substantiv poate fi marcat prin articolul zero:

Atunci când este izolat de text cu scopul de a face obiectul unui comentariu metalingvistic (vezi intrările în dicționar, de tipul definiției): „ casă" are patru litere.

Atunci când apare în construcții populare, de tip proverbe. Deși substantivul nu este marcat pozitiv, aceste construcții sunt incorporate unui context, deoarece prin ele însele au statut de text, având o valoare universală. Faptul că un substantiv nemarcat este utilizat într-o situație de comunicare dată, nu face ca semnificația sa să fie epuizată, terminată. Ex.: „ Cui pe cui se scoate.", „Corb la corb nu-și scoate ochii."

Atunci când apare în titlurile unor articole de presă, deoarece titlurile sunt segmente de text relativ izolate ce atenționează lectorul că poate înțelege textul pe care-1 definește doar citind ceea ce urmează. De ex.: Nuntă cu cântec.

Atunci când apar ca anunțuri la mica publictate: Femeie tânără caută bărbat cu vârstă între 35-40 de ani pentru prietenie.

Atunci când apare ca text într-un mesaj telegrafic. Explicația are la bază argumente economice, atât din punct de vedere financiar (fiecare cuvânt telegrafiat are un cost ridicat), cât și din punct de vedere stilistic (stilul telegrafic presupune un număr limitat de cuvinte). De ex.: Accident de mașină. Răniți. ingrijiri medicale urgente.

Substantivele care intră în componența predicatului nominal în poziție de nume predicativ de calificare, respectiv cele care au funcție de element predicativ suplimentar, sunt adeseori marcate de articolul zero: Sunt profesoară, Sunt ministru, L-am crezut ministru.

Insă, trebuie subliniat că numele predicativ poate primi o expansiune care să-1 specifice, fapt ce determină prezența articolului definit: Este profesorul pe care l-am iubit cel mai mult.

Numeroase construcții, expresii (verbale impersonale, locuțiuni verbale) de tipul verb + substantiv au lexicalizat articolul zero. De ex.: mi-e foame, mi-e sete, a da știre, a da poruncă etc.

Insă aceste expresii lexicalizate, ce au în componență substantive aparținând domeniului semantic al omului atât în existența sa corporală, cât și spirituală, pot fi întrerupte prin inserarea unui articol anaforic sau cataforic, fapt ce conduce atât la modificarea sensului, cât și a funcției semantice: mi-e o foame de lup, a da o știre de zile mari etc.

Articolul zero apare și în componența unor expresii lexicalizate de tipul prepoziție + substantiv: el a ajuns la timp, învață cu plăcere, aleargă 5 km pe zi etc.

În limba română, lucrările de sintaxă integrează această structură în clasa construcțiilor adverbiale.

De obicei se prezintă fără articol substantivele dintr-o enumerație: Au venit profesori, miniștri, scriitori, ziariști; A cumpărat pix, caiet și radieră.

Atunci când marchează un substantiv nearticulat la singular:

– substantiv nume de materie, cu funcție de subiect: Făină este multă anul acesta sau când stă pe lângă un verb cu sensul a exista, a se găsi, a poseda: Carne se găsește.

– cu rol de apoziție: El, negustor, și-a făcut calculele din timp.

– cu funcție de complement direct: Are mașină.

– cu funcție de complement circumstanțial de mod: A venit glonț acasă.

(11) Atunci când apare în construcții negative de tipul: Strop de apă nu am pus în gură; Picior de om nu se vede.

Articolul zero este un flectiv de abstractizare.

Absența articolului este semnul conceptualului și al generalului, producându-se atât în situații distincte de enunțare, cât și în acord cu diferitele poziții sintactice ale substantivului.

4.3. Declinarea articulată

Atașarea articolului definit enclitic dă naștere așa-numitelor forme articulate ale substantivelor. Datorită flexiunii articolului, formele articulate sunt mai numeroase decât cele nearticulate și ajută la dezambiguizarea unor forme omonime din ultima categorie. Formele articulate ale substantivelor de orice gen disting atât singularul de plural (cu unica excepție a neutrelor în -e, la care N.Ac. sg. art. = N.Ac. pl. art.: numele), cât și, în cadrul fiecărui număr, cazurile N.Ac. (și V.) de G.D., deci sunt de obicei patru (rar trei: la neutrele în -e); la unele substantive masculine și neutre care au o formă specială de V. sg. numărul poate ajunge la cinci.

4.3.1. Articulabile si nearticulabile

Intrucât nu toate substantivele au forme articulate enclitic, substantivele se clasifică în articulabile și nearticulabile (sau defective de forma articulată). Toate substantivele variabile — în număr și caz — sunt și articulabile (cu foarte puține excepții, reprezentate de unele cuvinte sau forme neadaptate, cum ar fi f. (script) girl — pl. (script) girls sau pluralul substantivului feminin cordoba: cordobas, în timp ce între substantivele invariabile multe sunt articulabile (de exemplu: m. arici, puști, tei, bebe, culi; f. invățătoare, căsoaie, maree, joi, vineri; n. nume), dar câteva sunt și nearticulabile, ceea ce le conferă o invariabilitate absolută. in această ultimă situație sunt, pe de o parte, substantive folosite la ambele numere, ca m. paria, f. soia, tanti și multe compuse, și, pe de altă parte, substantive defective de număr, mai ales substantive aflate la limita dintre substantivele comune și cele proprii, ca majoritatea numelor de luni (toate cele terminate în -ie), epitete ca buftea, somnorilă, de asemenea m. sg. papă, vodă, precum și substantive neologice neadaptate, ca f. pl. confeti, n. pl. addenda, marginalia. in același timp, există și substantive defective de forma nearticulată, deci substantive a căror formă-tip este articulată: de exemplu, substantive defective și de număr, folosite numai în unele locuțiuni și expresii (n. sg. berbeleacul, toptanul; f. sg. fofârlica, iama, pofida, valma; f. pl. mendrele) sau substantive aflate la limita dintre substantivele comune și cele proprii, ca unele nume de dansuri (alunelul).

La substantivele invariabile articulabile se manifestă cel mai clar rolul articolului în crearea unor distincții morfologice; formelor nearticulate unice le corespund între trei și cinci forme articulate:

Distribuția formelor articolului enclitic este în funcție de genul substantivului (toate substantivele feminine, indiferent de terminație, au la N.A. sg. articolul -a: mamă — mama, basma — basmaua, carte — cartea etc.), iar în situațiile în care articolul enclitic are forme diferite pentru același gen (la m. și n. sg.) contează și terminația formei-tip a substantivului.

Substantivele masculine terminate în -ă primesc de obicei articolul de N.A. sg. -a: popă — popa (face excepție tată, care are două forme articulate, diferențiate lexical și sintactic: tata „tatăl meu", fără atribut, și tatăl, fie „Dumnezeu", fie „părinte" + atribut), cele terminate în -e primesc de obicei articolul deN.A. sg. -le: câine — câinele (excepții cu articolul -a: bade — badea, nene — nenea, cu două forme articulate: gâde gâdea/ gâdele), iar toate celelalte primesc numai articolul -1: ministru — ministrul, leu — leul, sac — sacul etc. Substantivele neutre terminate în -e primesc la N.A. sg. articolul —le: nume — numele, iar toate celelalte articolul -l: lucru lucrul, tablou — tabloul, lac — lacul etc.

Dependența formelor articolului de terminația substantivului arată că articularea este singurul domeniu în care își menține utilitatea o grupare tradițională a substantivelor — după terminația de la N.A. sg. nearticulat — în trei clase flexionare numite declinări.

Declinarea I cuprinde substantivele comune terminate în ă (f. și m.: mamă, tată), în a și ea accentuat (f. basma, saltea) și substantivele feminine zi și cacao; indiferent de gen, articularea se face cu -a (excepție parțială tată — tata și tat ăl).

Declinarea a III-a cuprinde substantivele terminate în e neaccentuat (m., f. și n.: Pate, carte, nume) și numele primelor cinci zile ale săptămânii, terminate în i șoptit (luni, marți, miercuri, vineri) sau semivocalic (joi); articularea este, în general, diferită după genuri: cu -le pentru m. și n., cu -a pentru f., dar există și excepții, masculine cu -a (badea, bădia, nenea, gâdea).

Declinarea a II-a cuprinde toate celelalte substantive masculine și neutre — terminate în consoană (nepalatată: sac, lac sau palatată: unchi), în u semivocalic (leu, tablou), în i semivocalic (tei, rai), i șoptit (paști, câști), i vocalic (accentuat sau neaccentuat: schi; culi, derbi), o (accentuat sau neaccentuat: mikado, banjo; flamingo, radio), e accentuat (bebe, sate); articolul specific pentru aceste substantive este -i. Variantele formale ale unui substantiv pot aparține aceleiași declinări (sarma și sarmală, itinerar și itinerariu) sau unor declinări diferite (berbec și berbece).

De reținut că substantivele feminine cu tema terminată în j, ș sunt de declinarea I, deci trebuie pronunțate și scrise la singular cu -ă, nu cu -e: grijă, păpușă (nu grije, păpușe), articulate: grija, păpușa (nu grijea, păpușea); plajă (art. plaja) sg. — plaje pl., tovarășă (art. tovarășa) sg. — tovarășe pl. (și V. sg. m.).

In unele îmbinări mai mult sau mai puțin stabile (locuțiuni sau nu), substantivul de bază apare fie nearticulat, fie articulat cu articolul definit. Se disting aici mai multe situații:

ambele variante sunt corecte, fără deosebiri de construcție sau de înțeles și fără deosebire sensibilă din punctul de vedere al gradului de individualizare: sub pretext că/ sub pretextul că, a ține seamă/ a ține seama;

ambele variante sunt corecte, dar condiționate de determinări: din punct de vedere + adjectiv (din punct de vedere legal), dar din punctul de vedere + genitiv (din punctul de vedere al legii); de evitat deci formule ca din punctul de vedere legal sau din punct de vedere al legii.

există două formații paralele, ambele corecte, dar în sensuri diferite: a lăsa vorbă „a anunța" Si a lăsa vorba „a tăcea"; a lua parte „a participa" și a lua partea „a fi de partea…, a sprij ini";

numai una dintre variante este corectă (în limba literară actuală): din moment ce (nu din momentul ce).

Atenție la îmbinările cu structuri asemănătoare: se spune corect a avea grijă, dar a duce grija; a pune punct, dar a pune punctul pe i.

Dată fiind apropierea de conținut dintre lipsa articolului și prezența articolului nedefinit (la N. A.), concurența și confuziile dintre aceste procedee sunt mai ușor de înțeles dacât în cazul articolului definit.

Unui substantiv însoțit de articolul definit la singular îi poate corespunde la plural în funcțiile de subiect și de complement direct nu numai aceeași îmbinare (cu articolul de N. A. pl. niște), ci și substantivul nearticulat: se spune Trec soldați sau niște soldați, Am întâlnit soldați sau niște soldați, dar numai Trece un soldat, Am întâlnit un soldat.

Există unele îmbinări mai mult sau mai puțin stabile în care substantivul apare fie nearticulat, fie însoțit de articolul nedefinit.

Construcțiile alcătuite din prepozițiile dintre, întru și pentru + anumite substantive neutre la singular nearticulate cunosc variante cu dintr-un, într-un, pentru un + aceleași substantive: dintru început/ dintr-un început, întru târziu/ într-un târziu, pentru moment/ pentru un moment; preferabile sunt construcțiile fără articol. Dintre formulele de pildă și de o pildă corectă este ces dintâi.

Unele grupuri verbale — locuționale sau nu — cu structura verb + substantiv cu funcție de complement direct admit atât lipsa articolului, cât și articolul nedefinit: a avea interes/ un interes (sau a avea rost/ un rost), a da telefon/ un telefon (sau a da semn/ un semn de viață) — uneori cu deosebiri importante de înțeles — , în timp ce altele sunt fixate cu substantivul nearticulat (a avea grijă, a da zor) sau cu substantiv articulat nedefinit (a scoate un oftat, a trage o bătaie). Din cauza acestei diversități de situații, ca și din cauza deosebirii dintre singular și plural, se ajunge la greșeli de tipul a suferi eșec în loc de un eșec (folosirea substantivului nearticulat la plural e corectă: a suferi eșecuri).

Prin prezența, respectiv lipsa articolului se pot diferenția valorile unui instrument gramatical: ca adverb de comparație se construiește numai cu substantive articulate (definit sau nedefinit), în timp ce ca prepoziție, cu sensul „în calitate de, drept", se construiește cu substantive nearticulate; compară ca mama, ca o mamă și ca mamă sau ca stăpânii, ca niște stăpâni și ca stăpâni. De evitat deci confuzii între formule de tipul ca fiii satului și ca fii ai satului. Distincția dispare în construcția în care substantivul introdus de ca este urmat de o propoziție atributivă cu ce; ca admite aici atât lipsa articolului, cât și articolul nedefinit: ca profesor ce era/ ca un profesor ce era.

Substantivele nearticulate se găsesc în mai multe situații. În primul rând trebuie făcută distincția între situațiile în care individualizarea este exprimată prin alte mijloace decât articolul (prin adjective pronominale sau prin pronume personale și reflexive la dativul posesiv) sau este marcată la determinantele antepuse ale substantivului (tipuri ca simpaticul băiat, al nostru steag, cel mai bun elev) și situațiile în care substantivul apare fără nicio determinare. La acestea din urmă trebuie făcută altă distincție, precizându-se situațiile în care substantivul nearticulat are sau nu un rol legat de gradele de individualizare: la folosirea

substantivului nearticulat după prepoziție lipsa articolului nu spune nimic despre faptul că obiectul respectiv ar fi prezentat într-un fel anumit (drept necunoscut, partitiv, reprezentant al speciei), în timp ce lipsa articolului la un substantiv fără prepoziție are roluri specifice.

Intrebuințări caracteristice pentru substantivul nearticulat — fără determinări echivalente cu vreun articol și fără prepoziții — au numai formele de nominativ-acuzativ, cu unele deosebiri între posibilitățile singularului și ale pluralului. Comună ambelor numere este folosirea substantivului nearticulat în funcțiile de: nume predicativ (El este elev, Ei sunt plecați), element predicativ suplimentar (S-a dus bou .,s1 s-a întors vacă, Au fost alesi delegați) și apoziție (Cel mic, sugar, era acasă; Cei mari, elevi, erau la scoală); la acestea se adaugă unele complemente circumstanțiale de mod, de loc sau de timp în care substantivul are valoare apropiată de adverb (L-a așteptat zi si noapte/ zile ,s1 nopți). La funcția de subiect și de complement direct capătă importanță faptul dacă este vorba de un obiect numărabil sau nu.

Substantivele nearticulate la singular nu pot apărea, de obicei, ca subiecte decât în câteva construcții: în construcții care exprimă stări psihice și fiziologice sau fenomene ale naturii (Mi-e .fi-ică, Mi-e somn, E ger) și în construcții partitive (Nisip este mult); substantivele nearticulate la plural pot fi subiecte Si când este vorba de obiecte numărabile (se spune Pe stradă trec soldați, dar nu și Pe stradă trece soldat). De remarcat, însă, că restricțiile referitoare la singular scad dacă intervine o anumită topică sau o anumită intonație (inclusiv accentul sintactic și pauza). O situație asemănătoare se constată la complementul direct (se spune Are bani, dar nu și Are ban; Spală rufe, dar nu Spală rufă). Unele restricții de folosire a substantivului nearticulat la singular în funcțiile de subiect sau complement direct dispar când substantivul este inclus în enumerări (de exemplu, A părăsit slujbă, familie si a plecat).

4.3.2. Intrebuințări ale substantivului în raport cu cazurile

In limba română actuală predomină ca frecvență folosirea substantivului determinat (definit sau nedefinit), față de cea a substantivului nedeterminat. Se constată de asemenea deosebiri de întrebuințare în raport cu cazurile:

I. La genitiv-dativ substantivul este aproape întotdeauna însoțit de articol definit sau nedefinit: Opera scriitorului, Opera unui scriitor; Dă cartea copilului, Dă cartea unui copil.

Substantivele în genitiv-dativ se întrebuințează fără articol numai când sunt precedate de un adjectiv pronominal: Opera acestui scriitor, Vine înaintea fiecărui prieten etc. (dar: Opera scriitorului acestuia).

Când substantivul este precedat de un adjectiv propriu-zis, articolul se atașează adjectivului: Opera marelui scriitor, Dă cartea ftumosului copil etc.

II. Substantivul în nominativ este, de obicei, însoțit de articol: Vine trenul, Vine un tren; Elevul conștiincios învață, Un elev conștiincios invață etc.

Situațiile în care substantivul subiect apare nearticulat nu sunt numeroase în limba actuală. Astfel pot apărea fără articol, deci nedeterminate:

Substantivele care denumesc fenomene ale naturii: Bate vânt, Vine furtună. Sunt posibile însă și construcțiile cu substantivul determinat: Bate vântul, Vine furtuna. În limba actuală predomină net construcțiile de acest ultim tip. Substantivul nedeterminat se intâlnește mult mai rar, mai ales în textele literare.

Substantivele nume de rudenie însoțite de un adjectiv posesiv: A venit frate-meu, Tată-tău a spus. Construcțiile de acest fel, în care substantivul și posesivul formează un grup sudat, un compus, se întâlnesc în limba populară. Limba literară preferă construcțiile cu substantivul determinat: Fratele meu a venit, Tatăl tău a spus.

Un substantiv de plural: Pleacă vapoare, Se joacă copii. Deosebit de frecvent este nearticulat subiectul lui a trebui: Îmi trebuie cărți, dar și Îmi trebuie niște cărți, Îmi trebuie cărtile.

In această situație predomină ca frecvență substantivul nedeterminat, cu condiția ca subiectul să fie la plural. Când subiectul este un substantiv la singular, acesta se întrebuințează mai des articulat: imi trebuie o carte (cartea) și nu imi trebuie carte.

Orice substantiv în unele proverbe, deci în construcții cu caracter arhaic: Corb la corb ochii nu scoate.

Substantivul subiect în construcții negative: Țipenie de om nu se arată pe stradă, Din această situație nu există ieșire. Substantivele nearticulate subliniază în astfel de construcții negația.

Substantivele în nominativ cu rol de nume predicativ se folosesc mai ales nearticulate: El este profesor (bun), dar și articulate: El este un profesor bun, El este profesorul bun.

Dacă verbul nepredicativ este a deveni, a isi, a ajunge, numele predicativ este aproapre întotdeauna nearticulat: Voi deveniți scriitori (mari), Ion iese doctor. Construcțiile cu substantivul determinat sunt posibile, dar puțin frecvente. Se întâlnesc, mai ales, când substantivul este însoțit de un determinant: El devine un scriitor mare, El iese un doctor bun, El devine poetul generației sale.

Se folosește de asemeni nearticulat substantivul în construcții fixate de tipul (Mi)e somn, (Ți)e frig etc.

III. Substantivul în acuzativ poate apărea în egală măsură determinat sau nedeterminat: Cumpără cărți (niste cărți, cărțile).

Substantivul nedeterminat se întrebuințează de obicei atunci când:

Substantivul complement direct este la plural: Cumpără cărți, dar Cumpără o carte sau Cumpără cartea. Construcția Cumpără carte nu se folosește în limba actuală.

Substantivul nedeterminat singular se întâlnește în construcții cu caracter fix, ca, de exemplu: invață carte, Dă veste.

Substantivul complement direct la singular reprezintă un nume de materie: Cumpără pâine, Bea lapte, Respiră aer curat. (Sunt posibile însă Si construcțiile cu substantivul determinat: Bea un lapte cald, Bea laptele cald).

Substantivul are rol de circumstanțial: Strânge florile mănunchi, Lasă cărțile vraf. În acest caz, substantivul nu poate fi determinat de un atribut.

Substantivul este precedat de o prepoziție (care cere acuzativul): Vine la timp, Stă în casă, Pune cartea pe masă.

Substantivul precedat de prepoziție poate fi determinat de articol:

1. Când este însoțit de un atribut: Pune cartea pe o masă de lemn, Pune cartea pe masa de lemn; Stă într-o casă mare, Stă în casa mare.

Când substantivul este un nume de rudenie indicând o ființă unică pentru un anumit vorbitor. În acest caz, substantivul este determinat definit: Mă duc la mama, Vede pe bunicul.

Când substantivul este precedat de prepoziția cu: Vine cu trenul, Scrie cu creionul roșu. În cazul ultimului exemplu, e posibilă, uneori, și construcția cu substantivul nedeterminat: Scrie cu creion roșu (construcția Vine cu tren nu este însă posibilă). E de obicei nearticulat substantivul precedat de cu când are rol de atribut: cafea cu lapte, coșul cu flori.

Substantivele precedate de un adjectiv pronominal sau de un numeral se întrebuințează întotdeauna, indiferent da caz sau de rolul sintactic, fără articol: Au venit acești copii, A adus această carte, S-au întâlnit patru călători, A țesut cinci covoare, Al doilea participant la concurs a răspuns corect.

Substantivul precedat de un adjectiv propriu-zis este aproape întotdeauna nearticulat, articolul atașându-se adjectivului: A terminat minunatul basm, A cântat un ftumos cântec.

in concluzie, se poate spune că în limba actuală se constată tendința de a restrânge folosirea substantivului nedeterminat, tendință care se manifestă mai puternic la genitiv-dativ și la nominativ (subiect), mai slab la acuzativ.

V. Dificultăți de recunoaștere, de analiză și de utilizare a articolului

Clasă eterogenă, articolul românesc pune și alt tip de probleme. În cele ce urmează, vom lua în discuție, pe de o parte, dificultățile de recunoaștere și de analiză, iar, pe de alta, greșelile de construcție provenind din cunoașterea insuficientă a regulilor de utilizare.

5.1. Dificultăți de recunoaștere și de analiză

Greșelile de recunoaștere au multiple explicații.

1. Pot fi urmarea unorfalse analize, rezultând dinfalse analogii.

Se consideră, de exemplu, adesea ca articulate formele: (acestei) funcții, (acestei) familii, (acestei) patrii, prin falsă analogie cu (paginile) cărții, (parfumul) florii, ultimele forme având un -i final care reprezintă, în mod real, articolul hotărât enclitic pentru feminin singular G-D. Se pierde din vedere că prima clasă de substantive, terminate în i-e (în hiat): funcți-e, famili-e, patrie-e are, în raport cu tipul curent de feminine, o trăsătură flexionară aparte, necreându-și forma articulată de G-D singular după regula obișnuită a femininelor. Astfel, forma articulată nu se creează de la cea nearticulată, care, la feminine, este omonimă cu forma de plural nearticulat, prin adăugarea articolului de G-D singular -i (*funcțiii, *familiii, *patriii ). in cazul acestor substantive, articolul de G-D singular se atașează la o formă omonimă cu cea de N-Ac singular nearticulat (și nu cu cea de plural): funcție-i, familiei, patrie-i.

In aceeași serie de substantive intră și corabie, sabie, a căror formă corectă. de G-D este corabiei, sabiei (fără alternanță), nu corăbiei, săbiei (cu alternanță). Vor avea un genitiv-

dativ fără alternanță, căci, pentru această clasă de substantive, forma de G-D se creează de la nominativ-acuzativul singular nearticulat prin adăugarea articolului de G-D singular și nu se formează de la plural, unde apare alternanța (corect: corabie, sabie + -i; incorect: corăbii, săbii + -i).

Se consideră articulate forme ca: basma, cazma, macara, zahana, terminate în —a accentuat, terminație asociată frecvent cu femininele articulate (casa, masa), prin analogie cu care primele sunt greșit analizate ca având un articol definit. Se neglijează faptul că prima serie de substantive aparține altei subclase flexionare decât cea de a doua, și anume subclasei de feminine care, ca nearticulate, au un -a vocalic, iar, în momentul articulării, atașează la acest a din radical articolul -ua, unde -u- este semivocala de legătură între terminația vocalică a substantivului nearticulat și articol: basmaua, cazmaua, macaraua.

Se consideră articulate definit formele de plural (aceste/ câteva/ multe/ puține) mahalale, zile, basmale, perdele, prin falsă analogie cu floYile, casele, mesele, la ultimele, -le constituind, în mod real, articolul enclitic pentru pluralele feminine. Se pierde din vedere faptul că substantivele feminine terminate în vocală accentuată (-i, -a, -ea: zi, mahala, perdea) primesc, când sunt articulate definit, doi -le, primul ca desinență a pluralului și numai cel de al doilea ca articol definit: mahalale, perdele, zile (nearticulate) vs. mahalalele, perdelele, zilele (articulate definit). În vecinătatea adjectivelor pronominale antepuse aceste/ câteva/ multe/ puține etc., substantivul apare nearticulat, -le reprezentând desinența de plural (aceste/ câteva/ multe/ puține mahalale/ basmale/ zile/ perdele). Numai în vecinătatea altor adjective pronominale sau nepronominale: toate mahalalele, basmalele, zilele, perdelele sau în cazul postpunerii unor adjective pronominale (mahalalele, zilele, basmalele acestea/ acelea/ celelalte/ toate), contexte care cer articularea definită, apare și articolul, reprezentat prin al doilea morfem din combinația -lele.

Se consideră articulate definit formele (aceste/ câteva, multe/ puține) fotolii, onorarii, salarii, stadii, prin falsă analogie cu forme ca: pomii, ușii, pereții, care, ca și primele, au în componența grafică doi pierzându-se din vedere două aspecte diferențiatoare:

– deosebirea de gen (prima serie de substantive aparține neutrului, în timp ce a doua aparține masculinului; or, numai masculinele primesc ca articol de plural pe -i, în timp ce neutrele primesc pe -le);

– particularitatea de formă a substantivelor neutre avute în vedere, al căror radical se termină în -i (fotoliu, onorariu, salariu, stadiu), cel de al doilea -i reprezentând desinența de plural, și nu articolul (formele articulate sunt: fotoliile, onorariile, salariile, stadiile).

2. Pot fi urmarea omonimiilor caracterizând diversele forme de articol, în sensul că aceeași formă corespunde fie la valori lexico-gramaticale diferite, fie la terminații de cuvânt având cu totul altă semnificație și explicație.

2.1. Din prima categorie de fapte, aducem în discuție următoarele situații:

Forma lui funcționează ca pronume personal și ca articol, permițând ușor confuzia între: sfârșitul lui (ca pronume) și sfârșitul lui iulie (ca articol) și, implicit, amestecarea formelor în analiză. Așezarea diferită a formei lui, când postpus, separat de regent (ca pronume), când enclitic aglutinat (ca articol), când proclitic nelegat (tot ca articol), face și mai nesigură analiza: sfârșitul lui (pronume), sfârșitul lui iulie (articol folosit proclitic pentru numele lunilor anului), dar sfârșitul anului (același articol, așezat enclitic, după regula curentă de folosire); șoseaua lui (pronume), șoseaua lui Iancu (articol folosit proclitic, după regula actuală de utilizare a articolului la numele proprii masculine de persoană), dar Șioseaua Iancului (arhaism morfologic, prin conservarea formei enclitice a articolului pentru aceeași clasă a numelor proprii masculine de persoană). Și mai dificile sunt cazurile de variație liberă, când aceeași formă de articol apare când în procliză, când în encliză. De exemplu: absența lui „,și" , alături de absența „.și-ului" ; componența lui GN, alături de componența GN-ului.

Formele un, o au valori destul de apropiate, pentru a căror distincție este nevoie de mare atenție, fiind vorba de nuanțe observabile numai contextual. Astfel, un, o, pe lângă valoarea curentă de articole nedefinite pentru singular, dobândesc, contextual, și alte valori apropiate (aparținând aceleiași zone a cantitativelor nedefinite): fie valoare de numeral cardinal utilizat adjectival, în contexte în care intră în opoziție cu alte numerale cardinale: Astăzi am citit numai o pagină (sau o singură pagină), în timp ce ieri am citit aproape cincizeci; fie valoare de adjectiv pronominal nedefinit, în contexte în care intră în opoziție cu adjectivul pronominal alt/ altă sau cu pronumele corespunzătoare: Un student m-a întrebat soluția folosită ultime situații sunt, atât din punct de vedere contextual, cât și ca funcție, mult mai, altul mi-a cerut direct rezultatul. În cazul lui o, apar și alte omonimii (cu forma de pronume personal: o știu de multă vreme sau cu cea de interjecție: O! Ce Pumoasă ești!), dar aceste ușor de recunoscut, iar confuziile, mai ușor de evitat.

Forma niște corespunde la două valori, articol nedefinit de plural și adjectiv nehotărât, după cum se combină cu substantive numărabile cu formă de plural (niște profesori/ profesoare, niște elevi/ eleve) sau cu substantive masive (nume de materie) nonnumărabile, singularia tantum (niște carne/ fasole/ brânză). În ultimele construcții, niște este echivalentul adjectivului nehotărât ceva carne/ brânză. Confuzia este cu atât mai ușor de făcut cu cât, în ambele utilizări, forma apare cu valoare cantitativă nedefinită. Pentru a le diferenția, trebuie luate în considerație trăsăturile combinatorii (vecinătatea unor clase lexicale diferite de substantive, cărora le corespund și forme gramaticale diferite: pluralul vs. singularul, singularul fiind un singularia tantum).

S-a discutat de nenumărate ori ambiguitatea formelor al, a, ai, ale, unele dintre ele (a, ai) având un grad mai mare de ambiguitate, căci pot apărea cu mai multe valori.

Anumite valori sunt mai ușor de recunoscut și, ca atare, confuzia lor este ușor de evitat. Astfel, a prepozițional, el "insuși cu valori multiple (A citi este o plăcere, prepoziție devenită marcă flexionară a infinitivului; miroase a pâine caldă, prepoziție plină semantic, cu valoare modală; caiete a douăzeci de mii de lei bucata, prepoziție grupată cu un numeral cardinal, pentru a exprima distribuția; plecarea a cinci elevi, prepoziție abstractă, marcă analitică pentru exprimarea relației cazuale de genitiv), trebuie deosebit de a auxiliar, el însuși cu valori diferite (a cântat, auxiliar al perfectului compus pentru persoana a III-a singular; a veni el odată și odată , auxiliar al viitorului, formă regională), de a substantival („A" este prima literă din alfabet.) sau de a interjecțional (A! ce bine că te-am întâlnit!). in cazul lui ai, trebuie deosebit de ai ca verb propriu zis (Ai la tine scrisoarea?) de ai ca auxiliar, el cu valori diferite (ai plecat, auxiliar al perfectului compus pentru persoana a II-a singular; Ai putea să faci asta?, auxiliar al optativ-condiționalului pentru persoana a II-a singular) și de ai substantival (fie ca rezultat al substantivizării autonimice a unui component din text: bpsește „ ai" din forma verbală, fie ca substantiv arhaic cu sensul „usturoi", astăzi, numai cu utilizare regională). Ultimele forme omonime, având o distribuție și valori total diferite, nu pun probleme speciale de recunoaștere și de diferențiere.

Alte omonimii sunt, însă, mai greu de recunoscut, dată fiind apariția formelor într-un context comun, și anume contextul de genitiv (inclusiv un posesiv), aflat obligatoriu la dreapta formei. in acest caz, diferențierea este dificilă, fiind necesară observarea cu atenție a prezenței sau, dimpotrivă, a absenței regentului nominal. Astfel, în construcții ca: această carte a elevului, cartea nouă a elevului, ceva nou al elevului apare și regentul nominal (substantivul carte, respectiv pronumele ceva). Dar în construcții ca: Prietena mea a luat examenul, dar a Patelui meu, nu; Am vorbit despre romanul lui Cărtărescu, dar nu și despre al lui Breban, aceleași forme, cu aceeași trăsătură distributivă de dreapta (combinația cu un genitiv), sunt lipsite de regentul nominal, preluând calitatea de centru al grupului nominal: a al lui Breban. Trebuie observat că al doilea grup cu centrul pronominal al face parte el însuși dintr-un grup prepozițional (despre al lui Breban), unde cazul acuzativ este impus pronumelui al de către prepoziție, iar pronumele al, la rândul lui, cere vecinătatea unui determinant în genitiv: lui Breban.

S-a remarcat adesea omonimia formelor corespunzătoare articolului demonstrativ, care apare fie ca articol (în combinație de minimum patru termeni: substantiv + articol definit legat + articol demonstrativ + adjectiv/ determinant prepozițional: casa cea nouă/ cea din deal, din față), fie ca centru pronominal de grup construcțiile în care lipsește regentul nominal, formele cel/ cea/ cei/ cele preluând calitatea centrului: Cei care încearcă să plece; Am discutat despre colegii noștri, nu despre cei din clasa vecină), fie ca formant din structura superlativului relativ (cel mai nou), fie ca adjectiv pronominal demonstrativ de depărtare (în contrucții regionale: pe cel deal). Pentru calitatea de articol, este absolut necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

– să fie exprimat centrul (regentul) nominal;

– forma să facă parte dintr-o structură cu minimum patru termeni, din care să nu lipsească substantivul-centru + articolul definit (atașat centrului substantival);

– în condițiile satisfacerii primelor condiții, cel să îndeplinească pe a treia, adică să nu facă parte din structura unui superlativ relativ.

2.2. Din a doua categorie de situații, aducem în atenție următoarele:

Formele de articol definit enclitic sunt ușor confundabile cu terminațiile unor prepoziții și locuțiuni prepoziționale cu regim de genitiv: contra, asupra, împotriva, împrejurul, în jurul, de-a lungul, în fața, în ciuda, în pofida etc. Chiar dacă în cazul unora dintre ele (cele care conțin în structura lor un substantiv: în fața, în ciuda, în pofida) terminația a funcționat la origine ca articol, o dată devenite locuțiuni prepoziționale, nu mai au nicio relație funcțională cu „determinarea"/ „individualizarea", deci cu articolul. Confuzia cu articolul este facilitată și de realizarea unui fel de „acord" cu posesivul (adjectiv pronominal sau articol posesiv) următor, care, în funcție de formantul final al prepoziției: -ul sau -a, poate apărea fie cu formă de masculin, fie de feminin (contra mea, asupra mea, dar împrejurul meu, dedesubtul meu; contra mamei a tatei, dar împrejurul mamei al tatei), ceea ce creează, suplimentar, impresia de „comportament" substantival al prepoziției.

Formele de articol definit sunt ușor confundabile cu particula de etică din componența unor pronume, fie din forma de nominativ-acuzativ: acela, aceia, fie din forma de genitiv-dativ singular și plural: plecarea acestuia/ aceleia/ fiecăruia/ oricăreia/ căreia/ altuia/ acestora/ acelora/ cărora/ unora, pierzându-se din vedere că aceeași „particulă" -a apare Si la singular, Si la plural, și la masculin, și la feminin și, mai ales, că articolul nu are nicio relație funcțională cu pronumele.

Chiar și atunci când apare în structura unui pronume, articolul nu funcționează decât ca formant, deci un component neanalizabil (vezi formele pronominale: (intri dintri printr) însul, dânsul, unul, altul, vreunul, nici unul). În forme ca: dumnealui, dumneaei, separarea unui articol este cu atât mai greșită, cu cât în structura formelor compuse de pronume de politețe se include un pronume personal în genitiv, și nu un articol.

3. Pot fi urmarea valorilor diverse cu care funcționează formele reunite sub numele de articol.

„Articularea" adjectivului apare cu valori diferite:

fie că adjectivul preiaformal articolul substantivului în condițiile în care adjectivul calificativ îl precedă (inteligentul elev, rezultatele inteligentului elev, inteligenții noștri elevi, inteligentele noastre colege, grație inteligenților no,s'tri elevi);

fie că articolul funcționează ca marcă de substantivizare în condițiile în care lipsește capul substantival de grup, adjectivul transformându-se, contextual, într-un substantiv (Scumpul mai mult păgubește, iar leneșul mai mult aleargă; Anticipatele sunt la ordinea zilei; Dreapta adversarului l-a pus la pământ).

Cele două apariții diferite ale articolului (a, b) trebuie distinse cu toată atenția pentru că, pe de o parte, forma „articulată" corespunde la clase lexico-gramaticale diferite: adjectiv propriu-zis, în prima, vs. substantiv, în a doua, iar, pe de altă parte, pentru că în ambele situații, există un rol comun al articolului, cel de marcă de individualizare a substantivului. Pentru prima apariție (în a), articolul iși disociază funcțiile. Față de adjectiv, cu care se grupează fonetic, indeplinește rolul unei mărci morfologice, fiind singura marcă de caz pentru situațiile de G-D sau dublând marca de gen, de număr și de caz, pentru situațiile de N-Ac. Față de substantiv, de care, fonetic, este separat, îndeplinește rolul de marcă de individualizare/ determinare, „individualizarea"/ „determinarea" fiind o trăsătură semantică specifică în exclusivitate substantivului. Pentru a doua apariție (în b), articularea îndeplinește simultan două funcții:

– funcția de clasificator substantival, adică de trecere a adjectivului în clasa substantivului;

– funcția de marcă de individualizare, pentru substantivul nou apărut.

in următorul tipar de sintagmă nominală: nebunul de elev, nesătulul de inspector, imbecilul de director, ipocritul de Ion, inocentul de mine, bietul de tine, analiza apariției articolului trebuie făcută cu cea mai mare atenție, căci, deși cu adjectivul antepus și cu nominalul exprimat: substantivele elev, inspector, director, Ion și pronumele personale mine, tine, fapte care apropie construcțiile de tiparul analizat anterior (nebunul elev, nesătulul inspector, imbecilul director), relațiile sintactico-morfologice din interiorul grupului sunt totalmente schimbate. Inversiunea adjectivului se asociază cu substantivizarea acestuia, pe de o parte, și cu modificarea centrului de grup, pe de alta, după cum probează apariția mărcii de subordonare de și a formei specifice cazului acuzativ cerut de prepoziție (sunt evidente formele de acuzativ mine, tine).

Prin urmare, trebuie distinse următoarele trei tipuri de sintagme nominale:

elevul nebun, inspectorul nesătul, imbecil; Ion/ eu/ tu, inocent, ipocrit, tiparul reflectând ordinea canonică. in legătură cu acest tipar, trebuie făcută observația că, dacă regentul este un substantiv propriu sau un pronume personal, determinarea printr-un adjectiv calificativ în postpunere este rară și posibilă numai în cazul izolării acestuia (vezi izolarea, marcată grafic, prin virgulă: Ion, ipocrit cum este; tu, inocent cum ești);

nebunul elev, nesătulul inspector, imbecilul director; veselul Alecsandri, (din cauza) ipocritului Ion, (grație) înțelegătorului Ion, un tipar rezultat din simpla inversiune a adjectivului calificativ. Trebuie observat că, pentru pronume personale ca centre, inversiunea nu este posibilă (*inocentul eu/ tu), iar, dacă centrul de grup este un substantiv propriu, tiparul este utilizat mai ales la G-D, unde adjectivul antepus preia marca de caz, construcția având posibilitatea marcării sintetice a cazului: (vorbele) inocentului/ ipocritului Ion;

nebunul/ nesătulul/ imbecilul de inspector, inocentul de Ion/ de mine, tipar de construcție care, față de (b), adaugă și inversiunea raporturilor (adjectivul, substantivizat, a devenit și centru de grup). De observat că restricțiile de construcție semnalate în cazul unui centru pronume personal sau nume propriu + adjectiv calificativ sunt anulate în această nouă turnură de construcție, care este posibilă și pentru cele două clase lexicale menționate (inocentul de lon/ inocentul de mine).

În cazul numelor proprii „articularea" indeplinește diverse funcții:

a) ca formant obligatoriu (numele proprii Lupu, Șchiopu);

ca marcă morfologică pentru G-D-ul numelor de persoane masculine (fie că este folosit proclitic, ca în norma actuală: lui Ion/ lui Iancu, fie că este folosit enclitic, ca în norma mai veche a numelor proprii masculine: Iancului, Sân Pătrului sau ca în norma literară actuală a numelor proprii feminine: (contra) Mariei/ Anei, fie că este preluat de adjectivul calificativ antepus (contra prefăcutului Ion));

ca marcând autonomaza, adică atragerea numelor proprii de persoană, prin mecanisme semantice de metonimie sau de sinecdocă, spre clasa substantivlor comune: Luchian-ul nou cumpărat; Caragiale-le nou montat nu mai seamană cu ce văzusem.

in toate aceste construcții articolul, când este analizabil (nu mai este cazul în formele Lupu, Șchiopu), pe lângă diversele roluri cu care apare (marcă flexionară, clasificator al numelor comune provenite din proprii), poartă și o semnificație de „individualizare", fie ca reflex al unei particularități semantice inerente [+individ unic], fie, în cazul antonomazei, ca marcă de individualizare a numelui comun nou creat.

4. Greșelile pot apărea ca urmare a naturii duble (sau a naturii oscilante) a unor forme gramaticale, limba însăși oferind premisele confuziei.

La formele verbale nepersonale, de exemplu, există utilizări în care formele s-au substantivizat total, alături de altele în care formele își păstrează (total sau parțial) natura verbală, diferența de grad de substantivizare fiind marcată și prin prezența/ absența articolului. Vezi: Am plecat la cules mere. De judecat pe altul este destul de ușor (supine care, având comportament verbal, nu se caracterizează prin articulare) vs. culesul merelor, judecatul altora (supine care, substantivizându-se complet, trebuie să primească și o caracterizare sub aspectul articulării). Vezi, de asemenea, Se gândește a vinde totul, dorința de a vinde totul, infinitive care, având un comportament verbal, nu se caracterizează prin articulare, vs. Se gândește la vinderea casei vechi și la cumpărarea alteia noi, vinderea bunurilor din casă, infinitive lungi care, complet substantivizate, primesc articol. Sau vezi: Îl aud plângându-și soarta, Îl simt suferind, gerunzii, incompatibile cu articularea, vs. Suferinzii de cord primesc ingrijiri gratuite, gerunziu substantivizat, care primește articol, iar, în analiză, trebuie să primească și o caracterizare sub aspectul articulării. Uneori, coexistența aceleiași forme, o dată substantivizată, altă dată, cu valoare verbală, favorizează analizele greșite. Este cazul supinului, a cărui formă se poate utiliza când verbal, când substantival. Să se compare: Mergem la cules de porumb vs. Am de cules porumb, mașină de cules porumb, unde, în prima construcție, supinul are natură substantivală, dovedită prin legarea prepozițională a determinantului, iar în ultimele două, are natură verbală, dovedită prin legarea directă a determinantului, care apare poziția de complement direct. in consecință, în prima construcție, se va caracteriza ca substantiv nearticulat, în timp ce în celelalte două, ca supin cu valoare verbală, incompatibil cu articularea. Este, de asemenea, cazul infinitivului lung, care apare când verbal, când nominal, chiar dacă una dintre utilizări (cea verbală) este ieșită total din uz ăn româna actuală: Este pedepsită cumpărarea revinderea de produse alterate (infinitive lungi substantivizate și deci articulate), dar „ Căci mi-era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun. "(Creangă) (infinitiv lung, utilizat arhaic, deci cu valoare verbală, incompatibil cu articularea).

În concluzie, nu se vor caracteriza prin articulare infinitivele „scurte", deci cele cu valoare verbală, gerunziile și supinele verbale, infinitivele „lungi" cu valoare verbală din construcții arhaice (exemple: mi-e greu a cumpăra haine copiilor/ de cumpărat haine copiilor; Simt venind o adiere de vânt, Se aude tunând, „mi-era acum a scăpare de dânsul").

5. Unele greșeli au ca punct de plecare neregularități in articularea unor

substantive , care, de la un context la altul, prezintă variație de articulare, amestecând articolele, în sensul acceptării atât a articulării de tip „masculin", cât și a articulării de tip „feminin" (tatăl vs. tata, tatălui vs. tatei; gâdele vs. gâdea, gâdelui vs. gâdei), formele cu -1, – le (pentru N-Ac) Si -lui, pentru G-D fiind de tip „masculin", iar formele -a, pentru N-Ac, respectiv pentru G-D, fiind de tip „feminin". La amestecul formelor de articol, provenind din genuri diferite, se adaugă variația de poziție: pentru forma de G-D masculin sunt posibile atât encliza, cât și procliza articolului (tatălui vs. lui tata). Ultima construcție cumulează, cum se întâmplă frecvent la numele de rudenie puternic individualizate, câte două articole, unul proclitic, cu formă masculină de G-D, iar celălalt enclitic, cu formă feminină de N-Ac: lui tata, lui gâdea, lui nenea.

Tiparul de articulare „dublă" este mult extins în registrul neliterar actual al limbii: lui nașa, lu' șefa, lur șefu', lu' doamna, lur doctora și trebuie puternic combătut. Ca fapt de limbă, însă, este un semn suplimentar pentru nevoia disocierii funcțiilor: lui, ca marcă analitică de caz, indiferent de genul substantivului, iar articolul enclitic, diferențiat după gen (lur șefu, lu' șefa), ca marcă de individualizare. Articularea „dublă" apare și în texte arhaizante, tot la nume de persoane: „ Grigore a lui Petre Luc ăi" (Caragiale), unde un articol proclitic de G-D, specific masculinelor (lui), este „dublat" de un articol enclitic pentru feminine (-i), a cărui selecție este determinată de terminația -a, asociată frecvent cu o formă de feminin, și nu de masculin.

Cum fenomenul variației libere (deci al variantelor de articulare), ca și fenomenul „dublării" articolului, indiferent de registru și de funcțiile articulării, sunt cazuri de neregularitate, observarea și descrierea lor nu este ușor de făcut, fiind adesea însoțite de comentarii eronate.

5.2. Greșeli de construcție și de grafie

1. Procliza formei lui și dincolo de regulile admise de norma academică în vigoare

Construcții ca: plecarea lu(i) Maria, lu(i) Ioana, lu(i) mama, lu(i) mătușa, lu(i) nașa, lu' matale, lu' dânsu', lu' dânsa, în care lu(i) de la numele proprii masculine de persoană și de la o clasă restrânsă de nume masculine de rudenie (desemnând, pentru vorbitor, persoane unice), s-a extins, mai întâi, la cele feminine, nume proprii de persoană, dar și comune, apoi, la pronume substitute ale numelor de persoană, sunt curente în limba actuală. Dintre exemplele date, primele construcții nu mai sunt, pentru o mare categorie de vorbitori, simțite ca neliterare. Am trecut între paranteze -i-ul final sau i-am marcat absența prin apostrof, având în vedere pronunția neliterară curentă fără -i final, există adesea și la aspectul literar vorbit.

Construcții ca: din cauza lu' profesoru' (nostru), din cauza lu' profesoara (noastră), din cauza lu' doctoru'/ lu' doctora, unde /u' s-a extins la nume de persoană comune, masculine și feminine, fără particularitatea de a fi nume de rudenie, sunt curente în registrul neliterar și simțite puternic neliterare de o mare categorie de vorbitori. Construcția este în variație liberă, în același registru neliterar de limbă, cu cea analitică prepozițională: din cauza la șefa, din cauza la doctora mea.

Interesantă, în construcția cu lui proclitic, este folosirea articulat definită a substantivului în condițiile în care acesta nu este urmat de o determinare lexicală: mea/ noastră (vezi: din cauza lur doctora/ lu' profesoara), articolul final preluând rolul de individualizator forte (în sensul indicării unei persoane „unice" pentru situația de comunicare dată). Vezi supra, fenomenul de „dublare" a articulării și de „neconcordanță cazuală" a formelor de articol (lui, pentru G-D, dar -a/ -u', pentru N-Ac). Găsim aici un argument puternic pentru disocierea funcțiilor celor două mărci: lui, specializat ca marcă flexionară de G-D, iar articolul final, specializat ca marcă pentru individualizările puternice, apropiind substantivele la care se atașează de subclasa numelor proprii (în situația de comunicare dată, vorbitorii privesc referentul substantival ca persoană „unică").

În registrul neliterar actual, apar și construcții în care lu(i) se extinde și dincolo de clasa genului personal, pierzându-se orice relație cu „individualizarea" (vezi exemplul: urmarea lu ce a spus Mircea). Lu/ lui exprimă o singură funcție, fiind un marcator analitic de caz pentru formele care nu pot exprima o variație flexionară).

Exemplele analizate, cele mai multe neconforme cu normele literare în vigoare, iar unele, simțite ca puternic neliterare, evidențiază cât de „alunecoasă" este, în româna actuală, funcționarea procliticului /ui. Cumulul de valori de „gen lexical" și de „individualizare" (apare la numele proprii de persoană și la numele de rudenie, adică la nominalele aflate pe locul cel mai înalt în ierarhia „animatului" și a „individualizării"), precum și de valori flexionare (marcă analitică de G-D) îl face prea „inckcat" funcțional și, ca atare, tinde să se specializeze pentru marcarea analitică a genitiv-dativului, lăsând articolului enclitic funcția de individualizare (vezi: din cauza lu' doctora).

Amestecul de tipare de construcție, cel analitic (prepozițional) și cel sintetic (flexionar)

Construcții ca: împotriva a multor factori, urmarea a mai multor factori, concordanța a numeroșilor factori sunt curente în limbă, apărând, din neglijență, și la vorbitori de limbă literară.

Construcții ca: recrutarea a noi forțe, descoperirea a noi rețele, cu marcarea analitică a relației de genitiv după postverbale abstracte, sunt frecvente în stilurile jurnalistic, politic, științific, indicând o tendință actuală de extindere a construcției analitice de genitiv în locul unei construcții prepoziționale cu „ de".

Dezacordul

Dezacordul se manifestă frecvent în cazul articolului demonstrativ și al celui genitival. Primul se acordă în gen, număr și caz cu regentul, marca de caz fiind adesea „uitată" (vezi situații ca: plecarea elevilor cei mai buni, împotriva elevilor cei mai zgomotoți s-au luat măsuri drastice). Al doilea se acordă numai în gen și număr cu regentul-centru de grup, variația formei fiind adesea „uitată" fie din neglijență (plecările dis-de-dimineață a echipei noastre), fie din așezarea la mare distanță de centrul de grup (sfârșitul mileniului de curând încheiat și, în fond, a perioadei mele de școlaritate), fie din pricina unor raporturi sintactice dificil de controlat (echipa a căror inițiative, elevii ai căror opinie), fie dintr-o deprindere regională („ de hatârul călugărilor .5s1 a călugărițelor", „cu prietenul meu Chiriac a lui Goian", Creangă).

Dezacordul apare și în cazul unor prepoziții și locuțiuni prepoziționale care cer un fel de „acord" al articolului genitival. În exemple ca: În jurul casei primarului și a,scolii în care invață copiii lui, s-a întărit paza; S-au depus plângeri contra celor mai mulți directori și ai celor mai mulți inspectori, „acordul" articolului genitival cu prepoziția/ locuțiunea prepozițională cu regim de genitiv este neglijat, pierzându-se din vedere că prepozițiile/ locuțiunile prepoziționale terminate în -a (contra, asupra, împotriva, deasupra, în fața, în ciuda etc.) cer „femininul" (contra mamei și a tatei), iar cele terminate în -ul (dedesubtul, împrejurul, în josul, in jurul etc.) cer „masculinul" (in jurul casei al școlii).

Hipercorectitudini în utilizarea articolului

Apar frecvent în cazul articolului posesiv, care, din „grija" excesivă pentru articulare, este acordat și în caz, deși acesta nu cunoaște distincții de caz (vezi construcții greșite ca: prețul cărții celei mai noi ale mele).

Hipercorectitudini apar și ca urmare a confuziei în analiza unor forme omonime. De exemplu, sunt interpretate drept articole posesive, fiind deci „supuse" fenomenului de acord, forme aparținând unor cuvinte invariabile, confuzia curentă producându-se cu prepoziția a. Apar construcții greșite ca: semnături ale peste o sută de delegați, consecințe ale numeroși diverși factori.

Apariția articolului posesiv după prepoziții care cer dativul, în construcții ca: grație ajutorului din țară al efortului străinilor, conform programului dinainte stabilit și al graficului alegerilor, poate avea drept cauză aceeași excesivă grijă față de realizarea acordului, pierzându-se din vedere incompatibilitatea dintre articolul genitival și contextele de dativ.

Hipermarcări de tipul: contra celor mai multor factori, contra celei mai talentatei noastre eleve au fost semnalate ca fapte curente de „hipercorectitudine sintactică".

Grafii incorecte în cazul în care regulile au rațiuni morfosintactice, și nufonetice

Grafia substantivelor masculine terminate în diftongul (tutungiu, macaragiu, fiu) și a adjectivelor terrninate fie în diftongul -iu (zglobiu,fumuriu, cenușiu), fie în diftongul -iu (propriu), în condițiile în care adjectivele antepuse primesc articolul definit, este una morfosintacticâ.". ou konetică. Pri.n urraare, se scriu cu trei i substantivele și adjectivele din construcții ca: 3facnragiii tittungiii/ fiii aceștia sau Toți macaragiii/ tutungiii / fiii; Fumuriii ochelari/ Cenușiii perefi, unde ultimul reprezintă articolul pentru pluralul masculinelor, articol obligawriu in prezența nehotărâtului toți, a adjectivelor demonstrative postpuse sau în cazul antepunerii adjectivelor calificative. Dar se scriu cu doi i substantivele și adjectivele din construcții ca: Același macaragii/ tutungii/ fii; pereții cenușii/ fumurii/ proprii, construcții din care lipsește articolul din motive sintactice (antepunerea adjectivului demonstrativ sau postpunerea adjectivului calificativ).

Grafia substantivelor și a adjectivelor terminate în grupul muta cum liquida este , de asemenea, morfosintactică, Si nu fonetică, prezența a doi i sau a unuia singur fiind cerută de reguli gramaticale de articulare. Astfel, în grupurile: (1) despre asprii mei socri, (2) despre socrii mei aspri, (3) Merg la socri, (4) Merg la socrii băiatului meu, (5) Merg la socrii-i, scrierea cu doi, respectiv un i are o bază gramaticală. În primul exemplu, adjectivul precedă substantivul, deci preia acordul substantivului. În (2), substantivul precedă adjectivul, deci articolul apare la substantiv. in (3), după prepoziție, în absența unui determinant, substantivul este folosit fără articol. În (4), tot după prepoziție, dar în prezența unui determinant, substantivul primește articol. În (5), tot după prepoziție, dar în prezența unui dativ posesiv ca determinant (un dativ pronume personal de persoana a 3-a singular), substantivul apare, de asemenea, articulat, iar după cratimă apare al treilea i, reprezentând forma de dativ posesiv.

BIBLIOGRAFIE

AVRAM, Mioara, 1986, Gramatica pentru toți, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 65-82.

AVRAM, Mioara, 1990, Ortografia pentru toți. 30 de dificultăți, București: Editura Academiei.

BRÂNCUȘ, Grigore; SARAMANDU, Manuela, 1998, Gramatica limbii române, vol. I, Morfologie, București: Editura Atos, p. 22-33.

COJA, Ion, 1970, Cîteva ipoteze cu privire la articol. in: Sistemele limbii, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 165-172.

COJA, Ion, 1983, Preliminarii la gramatica rațională a limbii române: Vol. 1. Gramatica articolului, București, Editura Științifică și Pedagogică.

COTEANU, Ion, 1982, Gramatica de bază a limbii române, București: Editura Albatros.

COTELNIC, Teodor (coordonator); Bărbuță, Ion; Cicală, Armenia; Constantinovici, Elena; Dîrul, Alexandru, 2000, Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău: Editura Litera.

DOBRIDOR, Constantinescu Gh., 1974, Morfologia limbii române, Editura p. 14-27.

Dicționarul explicativ al limbii române, 1995, București: Editura Univers Enciclopedic.

DIMITRIU, C., 1979, Gramatica limbii române explicată, Morfologia, Iași: Editura Junimea, p. 71-88.

DINDELEGAN, Gabriela Pană, 1992, Teorie analiză sintactică, București: Editura Coresi SRL.

DINDELEGAN, Gabriela Pană, 2002, Formații substantivale recente și rolul „clasificatorilor" în actualizarea lor contextuală, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București: Editura Universitătii din București.

GRUIȚĂ, G., 1998, Gramatică normativă, Cluj Napoca: Editura Dacia, p. 88- 140.

GUȚU ROMALO, Valeria, 1967, Articolul și categoria determinării în limba română, în Studii de lingvistică structurală, București: Editura Științifică, p. 225- 236.

GUȚU ROMALO, Valeria, 1985, în Ion Coteanu (coord.), Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, București: Editura Didactică și Pedagogică, p. 96-101.

GUȚU ROMALO, Valeria, 2000, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, versiune nouă, București: Editura Humanitas Educațional.

GUȚU ROMALO, Valeria, 2002, Despre „acord": reguli abateri, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București: Editura Universității din București.

GUȚU ROMALO, Valeria (coordonator), 2005, Gramatica limbii române, Cuvântul, București: Editura Academiei Române.

HRISTEA, Theodor (coordonator și autor principal), 1981, Sinteze de limba română. Ediția a doua revăzută și mult îmbogățită., București: Editura Didactică și Pedagogică.

HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română. Ediția a treia revăzută și din nou îmbogățită. București: Albatros.

IORDAN, Iorgu; GUȚU-ROMALO, Valeria; NICULESCU, Alexandru, 1967, Structura morfologică a limbii române contemporane, București: Editura Științifică, p. 166-179.

IRIMIA, Dumitru, 2000, Gramatica limbii române, Iași: Editura Polirom, p. 37- 75, 309-311.

MANOLIU MANEA, Maria, 1968, Sistematica substitutelor din limba română contemporană standard, București: Editura Academiei.

NEAMȚU, G. G., 1997-1998, Probleme controversate de gramatică românească. Curs ținut în cadrul programului de Studii Aprofundate de la Facultatea de Litere, UBB Cluj-Napoca.

NEAMȚU, G. G., 1999, Teoria și practica analizei gramaticale, Cluj-Napoca: Excelsior.

PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, 2003, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări. București: Humanitas educațional.

PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, 1992, Teorie și analiză sintactică, Editura Coresi SRL, p. 36-41.

PUȘCARIU, Sextil, 1974, Întrebuințarea formei articulate de nominativ în funcțiune de vocativ. in vol. Cercetări și studii, ediție îngrijită de Ilie Dan, prefață de G. Istrate, București: Editura Minerva, p. 303-306.

PUȘCARIU, Sextil, 1974, Postpunerea articolului românesc. În: vol. Cercetări și studii, ediție îngrijită de Ilie Dan, prefață de G. Istrate, București: Editura Minerva, p. 436-459.

BIBLIOGRAFIE

AVRAM, Mioara, 1986, Gramatica pentru toți, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 65-82.

AVRAM, Mioara, 1990, Ortografia pentru toți. 30 de dificultăți, București: Editura Academiei.

BRÂNCUȘ, Grigore; SARAMANDU, Manuela, 1998, Gramatica limbii române, vol. I, Morfologie, București: Editura Atos, p. 22-33.

COJA, Ion, 1970, Cîteva ipoteze cu privire la articol. in: Sistemele limbii, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 165-172.

COJA, Ion, 1983, Preliminarii la gramatica rațională a limbii române: Vol. 1. Gramatica articolului, București, Editura Științifică și Pedagogică.

COTEANU, Ion, 1982, Gramatica de bază a limbii române, București: Editura Albatros.

COTELNIC, Teodor (coordonator); Bărbuță, Ion; Cicală, Armenia; Constantinovici, Elena; Dîrul, Alexandru, 2000, Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău: Editura Litera.

DOBRIDOR, Constantinescu Gh., 1974, Morfologia limbii române, Editura p. 14-27.

Dicționarul explicativ al limbii române, 1995, București: Editura Univers Enciclopedic.

DIMITRIU, C., 1979, Gramatica limbii române explicată, Morfologia, Iași: Editura Junimea, p. 71-88.

DINDELEGAN, Gabriela Pană, 1992, Teorie analiză sintactică, București: Editura Coresi SRL.

DINDELEGAN, Gabriela Pană, 2002, Formații substantivale recente și rolul „clasificatorilor" în actualizarea lor contextuală, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București: Editura Universitătii din București.

GRUIȚĂ, G., 1998, Gramatică normativă, Cluj Napoca: Editura Dacia, p. 88- 140.

GUȚU ROMALO, Valeria, 1967, Articolul și categoria determinării în limba română, în Studii de lingvistică structurală, București: Editura Științifică, p. 225- 236.

GUȚU ROMALO, Valeria, 1985, în Ion Coteanu (coord.), Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, București: Editura Didactică și Pedagogică, p. 96-101.

GUȚU ROMALO, Valeria, 2000, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, versiune nouă, București: Editura Humanitas Educațional.

GUȚU ROMALO, Valeria, 2002, Despre „acord": reguli abateri, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, București: Editura Universității din București.

GUȚU ROMALO, Valeria (coordonator), 2005, Gramatica limbii române, Cuvântul, București: Editura Academiei Române.

HRISTEA, Theodor (coordonator și autor principal), 1981, Sinteze de limba română. Ediția a doua revăzută și mult îmbogățită., București: Editura Didactică și Pedagogică.

HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română. Ediția a treia revăzută și din nou îmbogățită. București: Albatros.

IORDAN, Iorgu; GUȚU-ROMALO, Valeria; NICULESCU, Alexandru, 1967, Structura morfologică a limbii române contemporane, București: Editura Științifică, p. 166-179.

IRIMIA, Dumitru, 2000, Gramatica limbii române, Iași: Editura Polirom, p. 37- 75, 309-311.

MANOLIU MANEA, Maria, 1968, Sistematica substitutelor din limba română contemporană standard, București: Editura Academiei.

NEAMȚU, G. G., 1997-1998, Probleme controversate de gramatică românească. Curs ținut în cadrul programului de Studii Aprofundate de la Facultatea de Litere, UBB Cluj-Napoca.

NEAMȚU, G. G., 1999, Teoria și practica analizei gramaticale, Cluj-Napoca: Excelsior.

PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, 2003, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări. București: Humanitas educațional.

PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, 1992, Teorie și analiză sintactică, Editura Coresi SRL, p. 36-41.

PUȘCARIU, Sextil, 1974, Întrebuințarea formei articulate de nominativ în funcțiune de vocativ. in vol. Cercetări și studii, ediție îngrijită de Ilie Dan, prefață de G. Istrate, București: Editura Minerva, p. 303-306.

PUȘCARIU, Sextil, 1974, Postpunerea articolului românesc. În: vol. Cercetări și studii, ediție îngrijită de Ilie Dan, prefață de G. Istrate, București: Editura Minerva, p. 436-459.