Statutul Miscarilor DE Eliberare Nationala In Dreptul International Umanitar
CUPRINSUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ
Cuprinsul
Introducere
Secțiunea I. Definiția dreptului internațional și locul să în ordinea legală internațională
1.Definiția Dreptului Internațional Umanitar [DIU
2. Locul DIU în ordinea legală internațională
3. Dreptul de a recurge la forță conform Cartei Națiunilor Unite
4. Dreptul de a recurge la forță în afara prevederilor Cartei
5. Drepturile omului și dreptul umanitar
6. Organizațiile internaționale și DIU
7. Apariția și organizarea Consiliului Drepturilor Omului
SECȚIUNEA II. MIȘCĂRILE DE ELIBERARE NAȚIONALĂ ȘI MIȘCĂRILE SOCIALE
1. Statutul mișcărilor de eliberare națională în DIU
2. Mișcările de eliberare națională
3. Definiția mișcărilor sociale
SECȚIUNEA III. MIȘCĂRI DE ELIBERARE NAȚIONALĂ DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
1. Kosovo
1.2. Armata de Eliberare din Kosovo
2. Conflictul israeliano-palestinian
2.1. Autoritatea Națională Palestiniană
2.2. Organizația de Eliberare a Palestinei
SECȚIUNEA IV. PROBLEME DE ACTUALITATE
1. Criza ucraineană
2. Criza din crimeea
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Scopul lucrării și argumentul alegerii temei
Scopul acestei lucrări este de a prezenta importanța dreptului internațional umanitar în cea ce privește reglementarea stăriilor conflictuale internaționale, precum și protejarea drepturilor fundamentale ale omului.
La baza dreptului internațional umanitar stau pricipiile acestuia, ce se aplică în conflictele armate, principii care se derivă din principiile fundamentale ale dreptului internațional public. Aceste principii reprezintă fundamentul materiei și pot constitui linii directoare în cazul în care nu există reguli specifice reglementeze o anumită situație conflictuală. În dreptul internațional umanitar în prezent există mai multe opinii în cea ce privește abordarea problematicii principiilor.
Dreptul umanitar și drepturile omului se întemeiază pe principiile generale, care sunt expresia concretizării filoanelor filosofice. Aceste principii generale exprimă o aspirație, fundamentată juridic, care e menită să asigure un minimum de garanții și umanitate acelor oameni, care se află în circumscripția teritorială a conflictului armat.
După o abordare pragmatică a dreptului internațional umanitar, trebuie să avem în vedere faptul că acesta trebuie să fie conform cu nevoia întrebuințărilor raționale și eficacitatea forței armate și trebuie să urmărească reducerea numărului victimelor conflictelor armate la un minimum posibil, într-o manieră în care părților nu li se interzic activitățile militare cu scopul obținerii victoriei.
Tocmai din aceste considerente mă voi strădui în continuare să ofer o prezentare a principiilor ținând cont de cerințele perspectivei pragmatice și de nevoia evidențierii în profunzimea lor a acestor principii cu o valoare operațională.
Analizând dreptul internațional umanitar putem constata faptul că scopul acestuia în sens obiectiv nu este interzicerea războiului ci micșorarea pe cât posibil urmărilor distructive, de a reduce suferințele ce le cauzează oamenilor implicați și nu în ultimul rând eliminarea pierderilor și pagubelor inutile, adică asigurarea protecției drepturilor omului într-un caz de conflict armat.
Acest scop de menținere a trăsăturilor omeniei în timpul unor acțiuni unde părțile decurg la folosirea violenței armate se corelează, în dreptul conflictelor armate, cu o rațiune, care presupune a fi a războiului, adică cu obiectivele militare ale statelor. Continuarea politicii statale cu alte mijloace decât cele care nu presupun folosirea violenței armate nu a însemnat vreodată, nici în zilele contemporane distrugerea totală a adversarului, ci numai cauzarea unor anihilări sau slăbiri a potențialului militar al acestuia, părțile beligerante neavând dreptul să recurgă la folosirea excesivă a forței armate , adică peste limitele necesare pentru obținerea victoriei. Acest lucru înseamnă că dreptul războiului prezintă compatibilitate și chiar are ca obiect protejarea drepturilor omului în măsura necesităților militare ce se impun într-un conflict în care părțile au decurs la folosirea violenței armate.
În primele instrumente internaționale din domeniul dreptului internațional umanitar această corelație între scopul războiului deja este prezentă.
Declarația de la Sankt- Petersburg din 1868 “a fixat limitele tehnice unde necesitățile războiului trebuie să se oprească în fața exigențelor umanității” considerând “că progresele civilizației trebuie să aibă ca efect atenuarea pe cît posibil a calamităților războiului; că singurul scop legitim pe care statele trebuie să și-l opună în timpul războiului este slăbirea forțelor militare ale inamicului; că, în acest scop, este suficient să se scoată în afara luptei cel mai mare număr de oameni; că acest scop ar fi depășit prin folosirea de arme care ar agrava în mod inutil suferințele oamenilor scoși în afara luptei sau ar face moartea lor inevitabilă; că folosirea unor asemenea arme ar fi contrară legilor umanității”. Acest țel de umanitate al legilor și obiceiurilor conflictelor armate ne permit să conștientizăm faptul că ele nu au menirea să facă vreo distincție între agresor și victima agresiunii; ele se aplică într-un mod egal și imparțial tuturor beligeranților; distincțiile cu care operează această ramură de drept umanitar sunt altele decât cele din dreptul păcii și anume cele care instituie un regim juridic special între combatanți și necombatanți, între beligeranți și nebeligeranți, între obiectivele militare și bunuri protejate, între mijloacele de lupă permise și cele interzise. Protocolului adițional I din 1977 stipulează că orice stat are datoria să se abțină în formarea relațiilor sale internaționale la recurgerea la amenințare cu forța sau cu folosirea forței armate și exprimă convingerea că nici o dispoziție a lui nu poate fi înțeleasă sau interpretată ca legitimând sau autorizând vreun act de agresiune sau oricare altă folosire a forței, care în conformitate cu Carta Națiunilor Unite este incompatibilă. În Manualul de la San Remo privind dreptul internațional aplicabil în conflictele armate pe mare s-a reglemantat că ,,limita acțiunilor militare pe care un stat le poate întreprinde împotriva unui inamic depinde de intensitatea și amploarea atacului armat întreprins de inamic și de gravitatea amenințării prezentate de acesta,, și totodată precizează faptul că regulile dreptului internațional umanitar sunt aplicabile în mod egal tuturor beligeranților, fără ca prin acesta să fie afectată responsabilitatea internațională pentru declanșarea conflictului armat.
Mi-am ales ca subiect al lucrării mele de licență această temă pentru că întotdeanua m-au interesat lucrurile precum: războiul, eliberările naționale, istoria, cercetările istorice etc. Atât timp cât în lumea asta există oameni întotdeauna vor fi și războaie, războaie care se declanșează datorită orgoliului uman, datorită dorinței de a poseda, de a avea putere asupra celorlalți sau altfel spus datorită trăsăturilor omenești. Lumea noastră funcționează după reguli. Oricât de haotică poate să fie o situație trebuie ceva să o reglementeze. Aici intervine dreptul internațional umanitar.
În cea ce privește mișcările de eliberare națională eram curios de motivele care determină un popor să recurgă la astfel de acțiuni, precum și împrejurările în care se desfășor toate întâmplările eliberării. Totodată putem să ne dăm seama că aceste mișcări de eliberare națională presupun activități cu caracter militar care decurg din specificul stării conflictuale între națiune-popor și puterea statală ocupantă. Motivul acestor mișcări se regăsește în dorința popoarelor de autodeterminare și de a fi stăpân pe sine.
Mi se pare o temă foarte interesantă și datorită faptului că face referire nu numai la evenimentele din trecut ci instrumentează și niște actualități contemporane.
SECȚIUNEA 1
Definiția Dreptului Internațional Umanitar
și locul său în ordinea legală internațională
§.1. Definiția Dreptului Internațional Umanitar [DIU]
1.1 Definiția
Dreptul internațional umanitar poate fi definit drept ca totalitatea regulilor internaționale convenționale sau cutumiare ce reglementează niște probleme umanitare care reies direct atât din conflicte armate internaționale, cât și din conflicte armate interne. Din rațiuni umanitare, acestea au menirea să restrângă dreptul părților la un conflict armat de a folosi mijloace și metode de purtare a războiului la alegerea lor, și are drept scop protejarea oamenilor și obiectelor afectate de conflict.
Această definiție teoretică acoperă majoritatea situațiilor în care sunt aplicate normele DIU. De asemenea, descrie conținutul unui grup de norme, procedând la examinarea în lumina distincției tradiționale dintre „Dreptul de la Geneva”, adică acele reguli al căror scop este asigurarea protecției oamenilor care se află sub puterea obligațiile părților beligerante în cea ce privește desfășurarea a tuturor operațiunilor militare și impune limite pentru mijloacele de rănire a inamicului.
Din momentul adoptării a celor două Protocoale Adiționale Convențiilor de la Geneva din 1977, și o fuziune cât de cât parțială între „Dreptul de la Geneva” și „Dreptul de la Haga”, putem crede faptul că această distincție practică a fost depășită, în condițiile în care efectul unora din regulile prevăzute de Dreptul de la Haga este protejarea victimelor conflictului armat, în timp ce efectul unora din regulile de la Geneva este limitarea posibilităților la acțiuni pe care părțile le pot întreprinde în timpul ostilităților.
1.2. Locul DIU în ordinea legală internațională
Nu putem concepe dreptul internațional umanitar ca o ramură complet autonomă de drept pentru că el este o ramură a dreptului internațional public. După rezultatele primelor texte care au codificat DIU, acestea considerau că subiectul principal al raporturilor pe care le vizează și le reglementează este statul. În istorie la mijlocul secolului XX însă, în urma multiplicării și creșterii intensității a situațiilor conflictuale care aveau caracter intern a fost nevoie ca acest câmp de aplicare al dreptului internațional să fie lărgit. Statele au fost puse în situația în care erau nevoite să admită că, deși sunt state suverane, rămân totuși subiectul anumitor obligații în ce privește grupurile armate oponente, care acționează pe teritoriul lor, totodată aceste grupuri având la rândul lor obligații similare în conformitate cu normele dreptului conflictelor armate. Altfel spus, conform articolului 3 comun din cele patru Convenții de la Geneva, legea conflictelor armate se aplică numai „părților la conflict”, fie că acestea au calitatea de stat suveran sau nu. O dificultate apare la interpretarea acestei formule de ,,părți la conflict” și constă în specificarea înțelesului exact al acestei expresii.
§.2. Dreptul de a recurge la forță și soluționarea pe cale pașnică a diferendelor
2.1. Distincția dintre jus ad bellum și jus in bello
În literatură de specialitate Dreptul Internațional Umanitar este descris și ca „dreptul războiului” sau „dreptul conflictelor armate”, însă găsim referiri la acesta și în limba latină prin expresia „jus in bello”.
În mod normal, conceptul „jus in bello” este opusul conceptului „jus ad bellum”, care cuprinde totalitatea normelor de drept internațional ce instrumentează admisibilitatea recurgerii la viloențe cu forță între state. Astfel, pe când „jus ad bellum” guvernează dreptul de a se angaja (sau nu) ca o posibilă alternativă a intrării într-un război, „jus in bello” reglementează dreptul pe timp de conflict armat adică în faza în care un stat deja se află în stare de război cu un alt stat. Această este o distincție fundamentală. Primul obiectiv al DIU este protejarea victimelor în război, indiferent de partea la conflict, căreia îi aparțin. Astfel, normele jus in bello sunt aplicabile indiferent de orice încălcare preliminară a principiilor și regulilor de jus aționarea pe cale pașnică a diferendelor
2.1. Distincția dintre jus ad bellum și jus in bello
În literatură de specialitate Dreptul Internațional Umanitar este descris și ca „dreptul războiului” sau „dreptul conflictelor armate”, însă găsim referiri la acesta și în limba latină prin expresia „jus in bello”.
În mod normal, conceptul „jus in bello” este opusul conceptului „jus ad bellum”, care cuprinde totalitatea normelor de drept internațional ce instrumentează admisibilitatea recurgerii la viloențe cu forță între state. Astfel, pe când „jus ad bellum” guvernează dreptul de a se angaja (sau nu) ca o posibilă alternativă a intrării într-un război, „jus in bello” reglementează dreptul pe timp de conflict armat adică în faza în care un stat deja se află în stare de război cu un alt stat. Această este o distincție fundamentală. Primul obiectiv al DIU este protejarea victimelor în război, indiferent de partea la conflict, căreia îi aparțin. Astfel, normele jus in bello sunt aplicabile indiferent de orice încălcare preliminară a principiilor și regulilor de jus ad bellum: aceasta regulă este una care decurge din consecințele principiului egalității dintre părțile beligerante.
2.2. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite: principalul organ însărcinat cu menținerea păcii și securității internaționale
Stipulațiile Cărții Națiunilor Unite conferă Consiliului de Securitate o responsabilitate principală în menținerea păcii și securității internaționale (articolul 24, paragraful 1).
Consiliul de Securitate este organizat în așa fel încât să-și poată exercita funcțiile într-o manieră permanentă. El este compus din 15 state membre ale Națiunilor Unite, dintre care 5 sunt membri permanenți: China, Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, Franța și Marea Britanie. Fiecare membru permanent are drept de veto. Ceilalți 10 membri ai Consiliului de Securitate sunt aleși pentru un mandat de doi ani de Adunarea Generală a Națiunilor Unit, însă acest mandat nu poate fi reînnoit. Președinția este deținută pentru o perioadă de o lună, prin rotație, în conformitate cu ordinea denumirilor alfabetică a statelor membre ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
Consiliul de Securitate în capacitatea sa de menținător a păcii și securității internaționale, exercită trei funcții principale:
2.2.1 Funcțiile pe care le exercită Consiliul de Securitate
2.2.1.1. Prima funcție:
Oferă asistență statelor în vederea soluționării diferendelor pe cale pașnică, atunci când prelungirea conflictului armat ar putea afecta pacea și securitatea internațională. Ca un prim pas Consiliul de Securitate începe de obicei prin invitarea statelor beligerante să își rezolve disputele prin mijloacele pașnice pe care le au la dispoziție (listate în articolul 33 din Cartă). Aceste mijloace pot fi diplomatice (prin negociere, prin mediere, prin concilere) sau jurisdicționale (prin recurgerea la arbitraj sau la o curte internațională). Există posibilitatea ca Consiliul de Securitate să numească și reprezentanți speciali, sau poate să-i ceară Secretarului General sa îi numească, sau să vină cu propuneri privindfolosirea „bunelor oficii”. Mai are posibilitatea să facă recomandări părților pentru o soluționare pe cale pașnică (articolul 38 din Cartă). Câteodată se mai întâmplă ca membrii Consiliului de Securitate să se implice în zone de conflict în vederea negocierii directă cu părțile sau pentru asigurarea medierea (precum în Timorul de Est în 1999). În astfel de situații Consiliul de Securitate acționează în baza capitolului VI din Carta Națiunilor Unite.
2.2.1.2. A doua funcție:
Consiliul de Securitate implementează forțele de menținere a păcii ale Națiunilor Unite și supraveghează activitatea lor ăn zonele conflictuale. În ciuda faptului că Adunarea Generală a Națiunilor Unite a implementat prima operațiune de menținere a păcii, următoarele forțe au fost implementate de către Consiliul de Securitate. Aceste operațiuni de menținere a păcii și restabilirea ordini publice au evoluat încă de la sfârșitul războiului rece. În prezent în lume sunt mult mai numeroase, fiind modificată și natura lor. Asta înseamnă că ele numai sunt responsabile doar cu menținerea păcii, ci au și alte obiective în cea ce privește contribuirea și în alte arii, precum implementarea și restabilirea păcii sustenabile.
2.2.1.3. A treia funcție:
Consiliul de Securitate își desfășoară activitatea în baza Capitolului VII din Carta Națiunilor Unite în cazurile în care urmărește adoptarea a unor măsuri de constrângere. Aceste rezoluții adoptate de Consiliu în baza acestui Capitol din Cartă au caracter obligatoriu pentru statele membre ale Națiunilor Unite.
§.3. Dreptul de a recurge la forță conform Cartei Națiunilor Unite
Sunt anumite reguli din Dreptul Internațional Umanitar (precum cele care reies din Declarația de la Sankt-Petersburg sau Convențiile de la Haga din 1899 sau 1907) care au fost adoptate într-o perioadă în care războiul era considerat ca un simplu atribut ce decurge din caracterul suveran al statelor.
În perioada interbelică dreptul de a recurge la forță a fost reglementat și limitat de Pactul Ligii Națiunilor, și apoi a fost interzis de Pactul Briand-Kellogg. Astăzi, această interdicție a recurgerii la forță o regăsim între principiile Cartei Națiunilor Unite, mai precis în articolul 2, paragraful 4: „Toți membrii se vor abține în relațiile lor internaționale de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale ori independenței politice ale oricărui stat, sau în orice altă modalitate care ar contraveni scopurilor Națiunilor Unite”.
3.1.Excepțiile de la sistemul nerecurgerii la forță implementat de Cartă:
3.1.1. Prima excepție:
Dreptul natural la legitimă auto-apărare, care poate să fie individuală sau colectivă, menționat în articolul 51 din Cartă. Acest drept este exercitat în condiții stricte.
Inițial, prevederile textului articolului 51 menționeau că se pot folosi de autoapărare doar statele care sunt victime ale unei agresiuni armate. Cu toate acestea, apar niște dificultăți în urma interpretării acestui concept. Indiscutabil, Rezoluția 3314, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în data de 14 decembrie 1974, atenuează tăcerea Cartei în această privință, însă nu reușește să rezolve problemele ce se ivesc din aplicarea sa, adică această Rezoluție omite specificarea nivelul atacului necesar pentru o justificare clară de calificare drept agresiune.
Dificultățile care apar în cea ce privește caracterizarea acestui concept au fost ilustrate la negocierea Statutului de la Roma. Prin acest statut s-a creat Curtea Penală Internațională. Statutul specifică faptul că o normă care definește această crimă și care conține toate condițiile în care Curtea Penală Internațională își va exercita jurisdicția cu privire la aceasta poate fi adoptată la o dată ulterioară.
În practică, acest concept de autoapărare nu a fost utilizat numai pentru a justifica recurgerea la folosirea forței armate la o „agresiune armată”. Anumite state recurg la această justificare atunci când pot invoca existența unor dovezi clare că un atac, chiar dacă nu a avut încă loc, este iminent și ar fi copleșitor, și că așteptarea acestui atac armat ar fi dezastruoasă pentru stat în cea ce privește consecințele sale.. Astfel, putem vorbi despre o problemă a unei politici de „autoapărare preemptivă”.
Prima dată această „autoapărare preemptivă” a fost invocată de către Israel în anul 1967 în războiul de 6 zile împotriva statului Egiptean, în 1975 împotriva taberelor palestinienilor din Liban, în 1981 împotriva Iraq-ului (bombardarea reactorului nuclear Osirak), și nu în ultimul rând de către Statele Unite la distrugerea unor fabricii farmaceutice din Khartoum, pe 20 august 1998, precum la momentul intervenției din Iraq din data de 20 martie 2003. Această strategie de acțiune care duce la recurgerea la „autoapărare preemptivă” este condamnată de majoritatea țărilor, în mod special de cele din emisfera vestică, motivând că este posibil ca noțiunea de autoapărare să fie confundată atunci când aprecierea amenințării este făcută chiar de statul invocând apărarea.
Pe lângă această agresiunea armată, dreptul la autoapărare este subordonat și altor condiții care se izvoresc din norme convenționale precum și cutumiare. Conform Curții Internaționale de Justiție în Activități militare și paramilitare în și pe lângă Nicaragua, autoapărarea a fost justificată doar în privința unor măsuri proporționale ca un răspuns la o agresiune cu caracter militar, și necesară în vederea terminării ei. În sfârșit, un stat avea posibilitatea să acționeze în autoapărare, dar numai în perioada de timp necesară Consiliului de Securitate să ia măsuri esențiale pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Ca o consecință a acestei din urmă condiții putem considera ca dreptul la autoapărare a rămas integrat în sistemul securității colective, bineînțeles sub controlul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.
3.1.2. A doua excepție:
Sistemul de securitate colectivă a fost înființată de către Carta Națiunilor Unite, și este concentrat pe Consiliul de Securitate, acționând totodată în deplină concordanță cu Capitolul VII din Cartă. Articolul 43 și următoarele au încercat țintirea înființării unei forțe coercitive specifică organizației. Cu toate acestea, până în ziua de azi prevederile nu au fost implementate întrucât nu s-a ajuns la semnare înțelegerile speciale, cele privitoare la înființarea trupelor și nici organismele insărcinate cu operațiunile lor nu s-au creat. În absența acestor forțe armate la dispoziția sa, și care să îi execute acțiunile, Consiliul de Securitate face transfer privind supravegherea acțiunilor cu caracter coercitiv asupra statelor membre. În cazul unei „amenințări la pace, încălcări a păcii, sau unui act de agresiune” (articolul 39 din Cartă), Consiliul de Securitate poate să impună statelor implicate anumite măsuri, cum ar fi sancțiuni economice (embargouri) sau poate să autorizeze statele la desfășurarea unor acțiuni militare colective.
§.4. Dreptul de a recurge la forță în afara prevederilor Cartei
În urma practicii subsecvent a Națiunilor Unite s-a creat o altă excepție de la principiul fundamental al nerecurgerii la forță. Eforturile de eliberare ale mișcărilor de eliberare națională au devenit treptat subiectul unor tratamente speciale. Rezoluția 2625, adoptată de Adunarea Generală în data de 24 octombrie 1970 prevede în anexa sa o obligație statelor și anume de a se abține de la orice fel de acțiuni armate care ar putea priva popoarele aflate sub dominație colonială de dreptul lor la autodeterminare.
În continuare putem observa că primul Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva din 1977 ia în considerare specificitatea acestor conflicte, denumite războaie de eliberare națională, considerându-le drept situații de conflict armat internațional. Asimilarea acestora ca simple răzvrătiri interne nu trebuie acceptată, întrucât rezultatul este că suportul armat străin pentru aceste mișcări de eliberare națională nu poate fi interzis pe simplul considerent că ar constitui un amestec în problemele interne ale unui stat.
Apariția acestei categorii de intervenții umanitare adâncește mult mai mult complexitatea posibilității dreptului de a recurge sau nu la folosirea forței armate. Aceste intervenții umanitare au ca scop drept protejarea cu forțe militare a populației unui stat străin împotriva abuzurilor săvârșite de propriul guvern. Argumentul acesta a fost folosit în vederea justificării din punct de vedere legal intervenția militară a NATO în Republica Federală Iugoslavia în 1999, când guvernul era acuzat de încălcări grave ale Dreptului Internațional Umanitar în Kosovo.
Recent, doctrina intervențiilor umanitare a fost alăturată drept ca „responsabilitate de a proteja”, care se referă la responsabilitatea comunității internaționale în cea ce privește protejarea populației împotriva genocidului și crimelor împotriva umanității în anumite circumstanțe precis definite.
§.5. Drepturile omului și dreptul umanitar
Având denumirea de dreptul războiului DIU există dinaintea DIDO, din momentul apariției statele și conflictele armate dintre ele, fiind una din manifestările principale dreptului internațional, ramură de drept care în epoca modernă s-a materializat în convențiile de la Haga și de la Geneva, iar în ultimele decenii prin așa-numitul „drept de la New York”, drept prin care se unifică cele două forme de război jus ad bellum cu jus in bello, adică dreptul războiului terestru cu cel maritim și aerian, ca și reducerea distincției dintre regulile conflictelor armate internaționale cu cele neinternaționale sau altfel spus dintre normele dreptului militar (de al Haga) cu cele care privesc strict chestiuni umanitare (de la Geneva). Această nouă abordare, cuprinzătoare, a dreptului internațional umanitar însemna, între altele, de a elaborara noi instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului în conflictele armate actuale dar și în cea ce privește creșterea importanței dreptului cutumiar , ce se aplică în orice situație în care se folosesc mijloacele violenței armate, inclusiv în războiul împotriva terorismului ori în acela privind atacurile informatice-cibernetice . Tendințele acestea de evoluție ale DIU au determinat Curtea Internațională de Justiție să statueze că principiile generale ale dreptului umanitar sunt niște principii intransgresabile ale dreptului cutumiar internațional, și în acelaș timp fac parte din normle imperative de la care sunt interzise derogări și, pe de altă parte, relevând necesitatea de a cunoaște raporturile dintre DIDO și DIU. Adevărul este că pe vremuri când drepturile generale ale omului nu cunoscuseră această dezvoltare de astăzi, printr-o clauza din 1899 denumită „Martens” există o referire la „cazurile necuprinse printre dispozițiile reglementate”, în care persoanele implicate și părțile „rămân sub garanția și sub imperiul dreptului ginților, așa cum rezultă ele din obiceiurile fixate între națiunile civilizate, din legile omeniei și din cerințele conștiinței publice”. Luând în considerare reticența unor state și statuarea drepturilor și libertăților omului în legile lor fundamentale interne dar și preluând cuceririle revoluționare din SUA și Franța în acest domeniu, Carta Națiunilor Unite a reușit să devină în anul 1945 promotoarea unei noi ramuri de drept internațional, și anume aceea ramură referitoare la drepturile omului, materializată în Declarația din 1948 și Pactele din 1966, ca și din alte convenții specifice care reglementau domeniual asta. Acest „drept internațional al drepturilor omului” părea să fie mai diferit de străvechiul „drept umanitar” din considerentul că obiectul lui de aplicare îl reprezenta menținerea păcii, restabilirea situației de normalitate și a stării comunității internaționale. Pe aceste considerente putem afirma că DIU asigură o protecție a drepturilor omului în situații de conflict armat și datorită acestui specific este o parte a DIDO cu care formează „dreptul uman” în cadrul căruia necesitățile militare și menținerea păcii vor rămâne întotdeauna compatibile în cea ce privește respectarea persoanei și a vieții umane. Analiza comparativă a convențiilor de DIU și DIDO ne dovedește unitatea și interdependența acestora în cadrul acestei ramuri de drept, și anume a dreptului internațional public general. Având principii și scopuri care sunt comune și care vizează protecția și apărarea ființei umane, ele sunt complementare, și legătura dintre ele este nucleul dur al drepturilor omului, de la care nu sunt admise excepții nici în timp de conflict armat și în același timp, în cazul în care drepturile omului au influențat dezvoltarea DIU, în aceeași măsură principiile DIU au dat sprijin apariției DIDO, drept dovada a legăturii dintre ele fiind art. 3 comun al Convențiilor de la Geneva din 1949. Totuși, în acelaș timp există și diferențe speciale între DIU și DIDO, cea ce se referă la obiectul de reglementare, structura protecției, persoanele și drepturile protejate de acesta ori aplicarea tratatelor internaționale din care fac parte aceste două ramuri de drept internațional. Constatarea particularităților, cele care diferențiază DIU de DIDO nu pun piedică unitatății și convergenței acestora, atât în ceea ce privește importanța acestor încălcări care sunt comune cât și a obligațiilor de reprimare a acestor violări a DIU și DIDO, îndatoriri ce revin destinatarilor convențiilor umanitare și ale drepturilor omului.
§.6. Organizațiile internaționale și DIU
DIU este ramura de drept ce se adresează în principal acelor state care trebuie să-i aplice prevederile în toate împrejurările în care se pot afla. Convențiile umanitare nu prea conțin multe prevederi exprese care să se refere la DIU deși ca tratate internaționale ele sunt supuse unei transmiteri de către depozitar Secretarului Națiunilor Unite, având scop de a înregistra și de a publica, în conformitate cu art. 102 din Cartă, mai mult decât atât, există anumite organizații internaționale care s-au implicat în mod activ în ultimele decenii în cea ce privește organizarea de conferințe internaționale în vederea adoptării unor convenții umanitare, au devenit chiar un depozitar al acestora, așa cum este și cazul Secretariatului General al ONU (pentru Convenția din 1993 privind armele chimice, Convenția din 1980 privind interzicerea sau limitarea unor arme convenționale, Convenția din 1998 asupra atacurilor teroriste cu bombe sau Convenția din 1998 referitoare la Curtea Penală Internațională) dar și al UNESCO (pentru Convenția din 1954 a protecției bunurilor culturale, inclusiv Protocolul II din 1999) sau de asemenea Organizația Internațională de Protecție Civilă (pentru Convenția-cadru din 1998 de asistență în materie). Organizațiile internaționale nu au o preocupare cu caracter direct și insistent în domeniul DIU, ceea ce se poate explica prin prizma faptului că ele sunt numai subiecte derivate de drept internațional și ori de câte ori este necesară pot interveni doar în măsura în care statele care le-au constituit și le-au stabilit o competență expresă în diferite domenii. Cu mici excepții, acele tratate care instituționalizează organizațiile internaționale susmenționate nu conțin reguli clare și precise de acțiune în domeniul DIU.
Asta nu înseamnă în nici un caz că acestea lipsesc, o modalitate preferată ale organizațiilor internaționale privind preluarea a inițiativei în domeniul DIU este aceea a abordării drepturilor omului în general și care include în sine și protecția acestora în situații de război, ceea ce ne dă concluzia că abordarea DIU nu se face prin dreptul originar al organizațiilor internaționale ci prin dreptul lor în forma derivată. Asta reprezintă și cazul Consiliului Europei care prin intermediul CEDO și al Comisarului Drepturilor Omului se preocupă și de încercarea aplicării DIU dar și al OSCE care în Documentul Final de la Helsinki din 1992 și în Codul de Conduită din 1996 privind chestiuni cu caracter politico-militar ale securității și-a arătat interesul față de DIU. De asemenea este cazul UE care (alături de Consiliul Europei) și-a creat un adevărat drept european al drepturilor omului și conține și aplicații de DIU, întocmai în domeniul Politicii de Securitate și Apărare Comună, dar și al NATO în care s-au adoptat acorduri foarte importante privind standardizarea pentru protecția umanitară a unor categorii de oameni, iar asistenței juridice operațional îi aparțin și elementele ale DIU. În ceea ce o privește, deși Carta nu conține norme exprese referitoare la DIU, Organizația Națiunilor Unite a făcut referire la protecția drepturilor omului în toate timpurile, în toate statele și în toate împrejurările îndeplinind unul din scopurile sale (art. 1 și 13), problemă care va fi rezolvată printr-o acțiune proprie organizației (art.55) dar și a membrilor săi (art.56), ECOSOC având drept scop de a da recomandări în privința respectării drepturilor omului (art.62) inclusiv de a înființa comisii în realizarea acestui scop. Pe baza acestor șase referiri exprese ale Cartei la drepturile omului ONU a procedat la reafirmarea și dezvoltarea DIU la nivelul global, cea ce este corespunzător obiectivelor de guvernanță într-un multinivel, începând de la cele locale și naționale până la cele regionale și chiar mondiale. Acele domeniile în care se manifesta cu precădere intervenția ONU au fost următoarele: elaborarea de instrumente de soft law (atât declarații cât și rezoluții fără caracter constrângător) privind respectarea drepturilor omului în timpul războaielor; interdicția sau limitarea recurgerii la folosirea anumitor arme și strategii de război; reducerea posibilității reprimării a violărilor DIU; organizarea, dirijarea și desfășurarea operațiunilor de menținere a păcii în concordanță cu standardele umanitare de bază.
Toate organele principale dar și organsime auxiliare specializate în domeniu au contribuit la eficientizarea intrevenției ONU în cea ce privește dezvoltarea și asigurarea protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în perioada conflictelor armate pe care Consiliul de Securitate, Departamentul Operațiunilor de Menținere a Păcii sau Comisia Dreptruilor Omului le-au avut de gestionat și controlat în întreaga lume.
§.7. Apariția și organizarea Consiliului Drepturilor Omului
Fără a avea exclusivitate în cea ce privește promovarea drepturilor omului, Națiunile Unite se implică activ, profund și permanent în domeniu și totodată dirijează eforturile celorlalte elemente ale guvernării la multinivel (regionale, naționale și locale) privind înfăptuirea dezideratului respectării și garantării drepturilor omului egale pentru toți în scopul soluționării problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar. În acest scop, ONU a procedat la crearea unei adevărată „mașinărie”privind realizarea idealului tuturor libertăților fundamenatle pentru toate categorii de ființele umane din întreaga lume, în care au fost atrase toate organele sale principale dar și organe subsidiare care au fost create în domeniu. Prima întâlnire globală asupra drepturilor omului a fost făcută la 20 de ani de la adoptarea DUDO, în Teheran în 1968, pentru că AGONU avea scopul să convoace o nouă dezbatere privind analiza subiectului respectiv. Aceste noi conferințe au avut loc în 1992, cu propunerea examinării legăturii dintre dezvoltare, democrație și drepturile omului, totodată realizându-se în fapt în 1993 la Viena, cu participarea unui numă de 171 state membre, inclusiv organizații internaționale și naționale și toți reprezentanți ai ONGurilor, care au încercat să ofere „o nouă viziune a drepturilor omului pentru secolul următor”. Noua viziune a ONU, care era cuprinsă în Documentul final al Conferinței conține „Declarația și Programul de Acțiune de la Viena” și a marcat începutul unui nou efort depus cu caracter reformator la 45 de ani de la adoptarea DUDO, un nou cadru de planificare, dialog și cooperare, în cea ce privește abordarea holistică în promovarea drepturilor omului la toate nivelurile, (mondial, regional, național și local), cele mai semnificative noi mecanisme protectoare printre care putem enumera înființarea Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, a Raportorului special privind violența împotriva femeilor (din 1994), proclamarea deceniului internațional al popoarelor indigene, elaborarea Convenției asupra drepturilor copilului în anul 1995 și mulțirea numărului de ratificări ale tuturor instrumentelor de drepturile omului. Declarația și Programul de acțiune de al Viena din 1993 au permis elaborarea de noi mecanisme protectoare și în domeniul DIU astfel în anul 2000 s-a cerut aplicarea de către statele membre a tratatelor din domeniul DIU și DO ca un fel de întărire a ONU printr-o reformă cuprinzătoare care avea menirea să asigure o mai buna coordonare între mecanismele „mașinăriei” drepturilor omului. În acest fel au ajuns la instituirea în anul 2005 a Consiliului Drepturilor Omului. Referirile la DIU în această rezoluție sunt doar implicite dacă luăm în considerare că toate drepturile omului au caracter universal, indivizibil, inidisociabil și interdependent. Totodată întărindu-se mutual și a trebuit să fie considerate de o egală importanță, fără ierarhizarea sau privilegierea vreunuia dintre ele, cu mențiunea că nu contează dacă e vorba în timp de pace sau în timp de conflict armat, și în plus, această rezoluția înfăptuise decizia ca toată activitatea CDO să fie orientată de principiile universalității, imparțialității, obiectivității și non-selectivității, precum și al dialogului și cooperării constructive la scară mondială, în vederea favorizării, promovării și apărării tuturor drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Când vorbim despre instituirea în 2006 a CDO trebuie să știm că această instituire n-a fost doar o simplă schimbare de nume a vechii Comisii înființată încă din anul 1945 ci a însemnat plasarea unui nou organism în centrul mașinăriei drepturilor omului. Prin aceste funcții putem trage concluzia despre faptul că noul organ are atât competențe decizionale, fiind o autoritate autonomă și în acelaș timp dispunând de capacitatea de a implementa deciziile președintelui său și rezoluțiile (CDO) fără acordul Adunării Generale, cât și competențe legislative, exemplificate prin finalizarea și adoptarea Convenției împotriva disparițiilor care au caracter forțat din 2006.
Prin rezoluția eliberată și adoptatăde către AGONU, compoziția CDO a fost stabilit de 47 state alese în mod direct și individual pentru o perioadă de 3 ani cu posibilitatea reînoirii o singură dată consecutiv, prin scrutin secret și care presupune o majoritate membrilor Adunării Generale și nu în ultimul rând luând în considerare și respectând principiul repartiției geografice echitabile (Africa, Asia, America Latină, Europa de Est, state occidentale). Orice stat membru ONU poate candida la un loc în CDO iar cele alese au obligația de a respecta normele cele mei stricte privind promovare și apărare a drepturilor omului, toate fiind supuse unor examinării periodice universale în timpul mandatului și cu posibilitatea suspendării cu votul a două treimi al AGONU pentru violări flagrante și sistematice. CDO se reunește de fiecare dată în mod regulat în 3 sesiuni pe un an, din care una principală, care durează cel puțin zece săptămâni șise poate convoca sesiuni extraordinare la solicitarea unui membru sprijinit de o treime a CDO. Deliberările în Consiliu sunt reglementate de Regulamentul interior al comisiilor AGONU, metodele sale de lucru având caractere transparente, echitabile și imparțiale, cu favorizarea adevăratului dialog.
7.1. Funcționarea Consiliului Drepturilor Omului
Aceste complexități a apărării drepturilor omului, inclusiv în situații de conflict armat își pun amprenta și asupra funcționării CDO. Această stare e evidentă și în cea ce privește parcurgerea tematicii a celor zece puncte obligatorii de la ordinea de zi a sesiunilor ordinare, și anume:
organizare și proceduri
rapoartele anuale ale ICNUDO și Secretariatului General
promovarea și protecția tuturor drepturilor omului
situații de drepturile omului care cer atenția CDO
organisme precum și mecanisme de protecție a drepturilor omului
examinarea periodică universală;
situația drepturilor omului în Palestina și în alte teritorii arabe ocupate
urmărirea și aplicarea Declarației și Planului de Acțiune de la Durban
asistență tehnică
întărirea capacităților.
La rândul lor, fiecare dintre aceste aspecte au complexitatea lor, începând de la culegerea informațiilor din teren și la redactarea rapoartelor ori ale grupurilor de lucru până la adoptarea deciziilor de către CDO. În funcție de tematică aici pot exista niște referiri exprese la DIU care au menirea să atragă atenția CDO. Pentru înțelegerea activităților complexe ale CDO trebuie să cunoaștem procedurile și organismele implicate în:
examinarea periodică la nivel universal;
comitetul consultativ;
procedura reclamațiilor;
proceduri speciale;
mandate tematice sau pe țări.
a). Examinarea periodică universală reprezintă un proces unic în felul său, constând în analizarea și evidențierea realizărilor tuturor statelor în domeniul drepturilor omului. Stabilit prin Rezoloția AGONU nr. 60/251, acest mecanism central al CDO a fost conceput pentru a asigura egalitatea de tratament a statelor și se desfășoară practic de către state sub auspiciile Consiliului, furnizând fiecăruia ocazia de a-și prezenta măsurile luate pentru îndeplinirea obligațiilor din tratatele de drepturi ale omului și ameliorarea acestora pe propriul teritoriu. Considerat unul din pilonii pe care se sprijină CDO, examinarea periodică universală se desfășoară într-un grup de lucru prezidat de Președintele CDO și format din 47 de state, cărora li se prezintă raportul național al statului examinat dar și opinia ICNUDO, în final adoptându-se un raport al dezbaterilor și recomandărilor făcute. Până în 2011 s-a încheiat primul ciclu al examinărilor tuturor celor 193 de state ale ONU, din 2012 începând al doilea ciclu al acestui mecanism al cooperării universale pentru apărarea tuturor drepturilor
fundamentale ale omului.
Comitetul consultativ este instituit prin Rezoluția 5/1 din 2007 a CDO și înlocuiește fosta subcomisie pentru promovarea și protecția drepturilor omului; conceput să funcționeze ca un centru de reflecție („think-tank” în limba engleză) și fiind compus din 18 experți independenți numiți de guverne și aleși de CDO pe trei ani, din diverse regiuni ale lumii și din diferite domenii, el are misiunea de „laborator de idei” care furnizează Consiliului expertiză în forma și metoda cerută de acesta. Focalizându-se pe consiliere și studii tematice, el face recomandări Consiliului, în mandatul actual analizând probleme ca : drepturile omului în situațiile post conflict; guvernarea locală și drepturile omului; drepturile omului și măsurile coercitive unilaterale, drepturile omului și pacea. Se reunește de două ori pe an, o săptămână în februarie și una în august putând face Consiliului sugestii de cercetare științifică.
Procedura reclamațiilor este prevăzută și ea în Rezoluția 5/1 din 2007 a CDO ca un fel de recurs la ONU al indivizilor, grupurilor sau ONG-urilor care se consideră victime ale violărilor drepturilor omului ori au informații credibile și directe despre aceste violări. Ea continuă fosta procedură „1503” a vechii comisii dar a fost perfecționată pentru a o face imparțială, obiectivă, eficientă, orientată spre victime și rezonabilă în timp, fiind în același timp confidențială și funcționând în cooperare cu statul implicat. Formularele de reclamații se adresează direct la Geneva, putând face sesizări și Instituțiile Naționale de protecție a Drepturilor Omului, într-o primă faza Secretariatul CDO și Grupul de lucru Reclamații instituit în acest scop analizând îndeplinirea criteriilor de admisibilitate (inclusiv parcurgerea procedurilor naționale); reclamațiile nerespinse la acest filtru inițial sunt transmise statului implicat pentru obținerea punctului său de vedere după care un Grup de Lucru Situații compus din 5 reprezentanți regionali întocmește un raport către CDO care decide mîsurile care se impun (intervenția ICNUDO, desemnarea unui expert independent, ș.a.). Până în octombrie 2014 s-au primit reclamații din Camerun, Eritreea, Irak, R.D. Congo, Turkmenistan, Tadjikistan, Guineea, Maldive, Uzbekistan, Iran, Kirgistan.
Forumurile și grupurile de lucru interguvernamentale sunt organisme subsidiare ale actualului CDO, create de fosta comisie și care analizează aspecte secvențiale ale drepturilor omului. Așa este cazul Mecanismului de Experți pentru drepturile popoarelor autohtone (MEDPA) reglementat prin Rezoluția 6/36 din 2007 a CDO, compus din 5 experți cu sarcina de a elabora studii și recomandări în acest domeniu, lucrând o sesiune anuală de 5 zile. La fel, Forumul problemelor minorităților, instituit prin Rezoluția 6/15 din 2007 a CDO are funcția de „platformă” de dialog și cooperare în acest domeniu prin contribuții și competențe tematice la lucrările anuale de două zile conduse de un expert desemnat de Președintele CDO căruia îi poate transmite recomandări ce pot fi examinate de Consiliu. Într-o situație asemănătoare se află Forumul social (Rez. 6/13 din 2007, sesiune anuală de trei zile, misiunea dezbaterii coeziunii sociale la nivel local, național, regional și global) și Forumul asupra întreprinderilor și drepturile omului (Rez. 17/4 din 2011, sesiune anuală de trei zile pentru discutarea tendințelor și provocărilor legate de comerț și drepturile omului) care este condus de un Grup de Lucru format din 5 experți independenți aleși pentru 3 ani.
Procedurile speciale sunt numele generic al multor mecanisme create de Comisie și preluate de Consiliu vizând situația specifică a unei țări sau probleme tematice, astfel încât din 1980 când s-a instituit prima procedură specială tematică (disparițiile forțate), în 2013 existau 37 mandate tematice (sclavie, dreptul la apă, drepturile culturale, discriminarea femeii în justiție, dreptul al mediu, promovarea ordinii internaționale și echității democratice, drepturile vârstnicilor, etc) și 14 mandate de țară (între care Sudan, Iran, Cote d’Ivoire, Siria, Bahamas, Eritreea, Mali). Ele sunt instituite prin însărcinarea unor titulari de mandat cu redactarea unui raport și elaborarea de recomandări asupradrepturilor omului din țara/tematica respectivă; acești titulari de mandat sunt fie persoane (raportor, reprezentant special, expert independent), fie un grup de lucru, reprezentând, uneori, singura modalitate de alertă timpurie a comunității
internaționale asupra crizelor umanitare.
Organizarea și funcționarea procedurilor speciale este reglementată de Rezoluția 5/1 din 2007 a CDO iar prin Rezoluția 5/2 s-a adoptat și un cod de conduită pentru titularii de mandat. ICNUDO facilitează misiunea acestora prin structurile sale, acest sistem central al mașinăriei drepturilor omului de la Geneva resupunând activități laborioase precum vizite de șară, acțiuni în urma reclamațiilor individuale ori statale cu pretinse abuzuri ale drepturilor omului, dar și desfășurarea de studii tematice și convenirea de consultări – expertiză pentru dezvoltarea standardelor internaționale ale drepturilor omului; până în iulie 2014 fuseseră acceptate vizite de țară de către 109 state membre, iar în 2013 au fost făcute 528 de reclamații de către 116 state, 84% din ele angajând doi sau mai mulți responsabili de mandat, multe din aceste activități vizând DIU.
SECȚIUNEA 2
Mișcările de eliberare națională și mișcările sociale
1. Statutul mișcărilor de eliberare națională
Aceste mișcări de eliberare națională în dreptul internațional umanitar au un statut special, care derivă din necesitatea protejării drepturilor fundamentale ale omului de către comunitatea internațională atunci când din motive socio-politice apar conflicte în care părțile recurg la folosirea forței armate. Acest statut a fost preconizat după înființarea Organizării Națiunilor Unite, organ cu atribuții speciale în cea ce privește supravegherea internațională a conflictelor armate. Dat fiind faptul că dreptul internațional umanitar are ca obiect restrângerea dreptul părților la un conflict armat de a folosi mijloace și metode de purtare a războiului la alegerea lor, și are drept scop protejarea oamenilor și obiectelor afectate de conflict mișcările de eliberare națională devin în strânsă legatură cu această ramură de drept.
În cea ce privește aplicare prevederilor dreptului internațional umanitar putem afirma că normele acestei ramuri de drept se aplică tuturor mișcărilor de eliberare națională în tot cursul derulării conflictului.
Din aceste motive considerăm că o mișcare de eliberare națională fiind concepută ca și un conflict armat este reglementat de normele dreptului internațional umanitar.
§.1. Mișcările de eliberare națională
Mișcările de eliberare națională pot apare pe plan internațional, în aceași măsura în care aceste mișcări sunt recunoscute de către state, își pot asuma, în condiții anumite prevăzute (asta presupune existența unui organ cu caracter reprezentativ care să se manifeste în numele unei întregi națiuni și a unui teritoriu național recunoscut) unele obligații internaționale sau le au fost recunoscute anumite drepturi în baza principiului de autodeterminare, pot fi parte la unele tratate cu caracter multilateral sau bilateral care prezintă un interes legitim privind aceste mișcări și se pot angaja în raporturi cu alte state sau cu unele instituții internaționale. Calitatea lor de subiect de drept internațional e consacrată prin:
-art.1 din cele 2 Pacte Internaționale cu privire la Drepturile Omului, care au fost adoptate în 1966 și Charta ONU: „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală”. Este asigurat de Dreptul de Autodeterminare a națiunilor sau popoarelor.
1.1 Determinantele unui „popor”:
entitate socială clar determinată prin niște caracteristici proprii;
au legătură cu un teritoriu, chiar dacă poporul respectiv a fost înlăturat în mod ilicit de pe acest teritoriu și ulterior înlocuit artificial cu o altă populație; Atenție, un popor nu se confundă niciodată cu minoritățile etnice, religioase, lingvistice din cadrul unei națiuni.
1.2 Condițiile de recunoaștere a mișcărilor de eliberare națională:
1) să-și desfășoare activitatea pe un teritoriu bine determinat și eliberat deja
2) să dețină un controlul efectiv în această zonă, prin intermediul unor organe de conducere proprii,
3) să aibă capacitatea sădemonstreze capacități de finisare constructivă a acestei lupte de eliberare, pe cât posibil pe cale pașnică sau atunci când acest lucru nu este posibil pe cea militară, după caz.
Aceste popoare abia după ce au obținut o recunoaștere din partea statelor vor obține și o serie de drepturi și obligații:
funcția de reprezentare diplomatică, activă și pasivă
această populație intră sub jurisdicția legilor războiului
ele pot avea un statut de observatori în cadrul ONU, ori în alte organizații internaționale și în acelaș timp pot fi și membri asociați.
Ex: Organizația pt Eliberarea Palestinei (PLO).
1.3 Terminologie
ELIBERARE-
Punere în libertate, dezrobire, descătușare. Eliberarea Romîniei de către Armata Sovietică n-a însemnat numai eliberarea națională a țării noastre, dar ea a creat condițiile necesare și toate premisele pentru zdrobirea claselor dominante – moșierii și capitaliștii. GHEORGHIU-DEJ, Art. CUV. 387. Partidul revoluționar marxist este arma principală în mîinile clasei muncitoare, în lupta ei pentru eliberarea de sub jugul capitalist, pentru victoria socialismului
Desărcinare dintr-o funcție, dintr-un post. Eliberarea tovarășului din funcția pe care o ocupa.
Înmînare de către o instituție, o autoritate, a unui act la cerere. ♦ Predare a unei mărfi contra bonului de plată achitat.
(Chim.) Trecere a unui atom în stare liberă.
ELIBERÁ- eliberez
A da libertate (cuiva), a pune în stare de libertate, a înlătura oprimarea, subjugarea suferită de cineva; a dezrobi, a descătușa. Eliberînd Romînia, Armata Sovietică a dărîmat zidurile închisorii în care regimul burghezo-moșieresc și imperialismul străin țineau înlănțuit poporul romîn. GHEORGHiU-DEJ, Art. Cuv. 517. Opera de industrializare socialistă și de transformare socialistă a agriculturii eliberează pe omul muncitor de nesiguranța în fața zilei de mîine, de șomaj, mizerie, foamete. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2382 Sfîrșise cei șapte ani de armată și se eliberase. CAMIL PETRESCU, O. II 99. A se desprinde dintr-o moleculă, rămînînd în stare liberă
A desărcina dintr-o funcție. A fost eliberat din postul de director.
(Despre instituții, autorități) A da cuiva, la cerere, un act, o hîrtie oficială. Sfaturile populare eliberează cetățenilor diferite acte de stare civilă. (În magazine) A preda marfa contra bonului care atestă plata.
(Cu privire la o încăpere, un teren etc.) A face liber, a goli, a evacua.Localul a fost eliberat la timp. Recoltarea grabnică a culturilor de toamnă este cerută și de nevoia de a elibera ogoarele pentru efectuarea însămînțărilor de toamnă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2776. .
ELIBERÁ, eliberez,
A da libertate, a pune în stare de libertate; a înlătura oprimarea (națională, politică, socială); a dezrobi, a descătușa, a emancipa. ◊ Refl. Popoarele coloniale s-au eliberat. (Despre militari) A fi lăsat la vatră. (Despre atomi) A se desprinde dintr-o moleculă, rămânând în stare liberă.
A scoate dintr-o funcție.
A da cuiva (la cerere) un act, un document oficial etc. ♦ A preda o marfă.
A face liberă o încăpere, un teren etc.; a goli, a evacua. – Din lat. eliberare.
§.2. Definiția mișcărilor sociale
Fr. Chazel (1997, p. 305) a definit conceptul de mișcarea socială (în continuare MS) ca „…o acțiune colectivă de protest și contestare ce urmărește să impună schimbări – variabile ca importanță – în structura socială și/sau politică, apelând frecvent – dar nu în mod exclusiv – la mijloace neinstituționalizate.”.
Aproape toate definițiile mișcării sociale evidențiază, în fond, caracterul lor colectiv, de protest sau revendicativ și au în vedere faptul vizarea schimbării în diverse forme și instanțe și maniera mai puțin convențională de acțiune a acestor mișcări sociale. Mișcările de eliberare naționale nu trebuie asimilate acelor fenomenelor colective explozive care se realizează ăn formă de proteste sau revolte spontane, care au o durată relativ scurtă și ăn majoritatea cazurilor sunt foarte slab organizate, fiind, spre deosebire de acestea, operațiuni cu o durată mai mare și, adeseori, foarte sofisticate ca și organizare. Acțiunile întreprinse în acest sens urmăresc o redistribuire a anumitor drepturi sociale, materiale, politice, într-un conflict mai mult sau mai puțin deschis cu puterea statală sau cu o elită socială, în care de obicei, se folosesc tactici din afara politicii convenționale. Unul dintre cel mai recunoscuți teoreticienii ai domeniului, Ch. Tilly definește mișcarea socială, ca fiind „o formă a politicii, dar cu alte mijloace” (2004). Aceste formulări vagi care decurg din definiții ne atrag atenția asupra dificultăților de operaționalizare a mișcării sociale. De exemplu, relațiile dintre politica convențională și tacticile folosite cu ocazia mișcărilor sociale scoate în evidență relații mult mai complicate decât cele foarte simple de confruntare sugerate aici. Mișcările ecologiste din țări precum Germania și Suedia își îndeplinesc programele prin partide politice care sunt înscrise într-o competiție politică instituționalizată. Determinarea mobilizării opiniei publice americane de către mișcările sociale, în jurul unor subiecte, produce rate înmulțite în cea ce privește participarea la alegerile obișnuite (Winders, 1999).
Studiile care se ocupă cu analizarea și interpretarea acestor mișcări se concentrează pe două aspecte care sunt considerate critice pentru înțelegerea lor:
condițiile de apariție
modul lor de organizare
După o trecere în revistă al acestor clasificări foarte importante ale mișcării sociale, voi proceda abordarea celor două probleme teoretice. În cea ce privește ultimele două secțiuni ale acestui articolul se vor aborda locul mișcărilor sociale în privința dezvoltării sociale și mișcărilor sociale din istorie.
2.1. Forme de mișcări sociale
Privind simpla încercare de clasificare a acestor mișcării sociale evidențiază amploarea formelor de manifestare a evenimentului, transformările pe care acesta le suferă în prezent și ce a suferit în ultimele decenii și dependența conceptualizărilor de teoriile care fac referire. După cum urmează, din punctul de vedere al profunzimii schimbărilor urmărite de către popor, putem face diferența între mișcări revoluționare și mișcări reformatoare. Primele vizează răsturnarea ordinii sociale stabilited de putere, politice sau economice cum era cazul mișcăriilor bolșevice din Rusia țaristă, al celei fasciste din Italia în perioada interbelică, al sindicatului denumit Solidaritatea din Polonia în mijlocul anilor 80 ai secolului trecut sau al islamismului fundamentalist contemporan. Mișcările reformatoare nu au ca scop țintirea rǎsturnării ordinii instituționale ci doar modificarea unor reguli, obiectivele lor fiind la fel structurale, precum și în cazul mișcărilor de emancipare a femeilor sau a mișcărilor ecologiste din zilele noastre.
O altă distincție se remarcă dintre mișcări și contra-mișcări. Aceste contra-mișcări sunt tot mișcări sociale, care apar în opoziție cu obiectivele promotorilor unor mișcări sociale sau a altor intenții de schimbare socială și în acest fel pot fi considerate ca și conservatoare. De exemplu, în Statele Unite ale Americii există o puternică mișcare a așa numițiilor ,,conservatori morali,, care militează cu mijloacele neinstituționalizate ale mișcării sociale împotriva legalizării proceselor avorturilor. Din aceste considerente, putem afirma că mineriada din 14-15 iunie 1990 a fost o contramișcare socială, ca și răspuns la provocarea mișcării din Piața Universității.
Aceste conflictele sociale evoluează în continuu și, odată cu ele, și mișcările sociale. Dezbaterile în cea ce privește sursele mișcărilor din 1968 au adus o contribuire mare la dezvoltarea și proliferarea, mai ales în doctrina europeană, a conceptului de noi mișcări sociale. Acestea, în concordanță cu vechile mișcări sociale, de genul mișcării muncitorești, care aveau ca scop revendicări materiale, constituie focare de rezistență exprimată împotriva intruziunii al sistemului politico-administrativ în viața contemporană, iar exemplul cel mai bun îl oferă așa numită mișcarea ecologistă. O altă schimbare recent introdusă și cunoscută recent de morfologia mișcări sociale a fost produsă de fenomenul globalizării, care a adus în scenă mișcările sociale internaționale. Acestea au obiective la nivel global, se organizează la nivel internațional și ele acționează în cele mai diferite locuri de pe glob. „Greenpeace”, „Amnesty International” sunt printre cele mai renumite exemple de organizații ale unor mișcări sociale transnaționale. Mișcarea anti-globalizare este una dintre încercările cele mai clare și concise ale globalizării la nivelul acestor mișcări sociale, aderenții acesteia având capabilitatea să se mobilizeze împotriva unor reuniuni ai capitalismului global din toată lumea. Schimbările sunt promovate însă, în continuare, și de mișcări sociale la nivel local, regional sau național.
SECȚIUNEA 3
Mișcări de eliberare națională
după al doilea război mondial
1.Kosovo
Kosovo este o regiune disputată din Balcani. Cea mai mare parte a regiunii se află sub administrația Republicii Kosovo, parțial recunoscută. Serbia nu recunoaște secesiunea Kosovo, și o consideră o entitate condusă de ONU în cadrul suveranității statului, ca Provincia Autonomă Kosovo și Metohia, fiind recreată de Slobodan Miloșevici, după reformele constituționale sârbe la sfârșitul anilor 1980.
Kosovo nu are ieșire spre mare și se învecinează cu Serbia Centrală în NE, Republica Macedonia în sud, Albania în vest, șiMuntenegru în NV. Priștina, este capitala provinciei și cel mai mare oraș din Kosovo, printre care se numără și Peć (Peja), Prizren și Kosovska Mitrovica.
Kosovo a fost o parte din teritoriul triburilor traco-ilirice, apoi din Imperiul Roman, Bizantin, Țaratul Bulgar, Țaratul Sârb, șiImperiul Otoman. În secolul al XX-lea a fost împărțită între Regatul Serbiei și Regatul Muntenegrului, iar în cele din urmă a revenit statului succesor, Regatul Iugoslaviei. După sfârșitul Războiului din Kosovo și încetarea bombardamentului Iugoslaviei de NATO, teritoriul a intrat sub administrație interimară a Organizației Națiunilor Unite (UNMIK). În februarie 2008, Adunarea din Kosovo a declarat că provincia Kosovo este independentă și cunoscută ca Republica Kosovo. Din 9 noiembrie 2009, independența este recunoscută de 75 de state membre ONU și de Republica Chineză (Taiwan). Pe 8 octombrie 2008, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care solicită Curții Internaționale de Justiție, un aviz consultativ cu privire la problema declarației independenței provinciei Kosovo. Cele două mari grupuri etnice din Kosovo, albanezii și sârbii au avut ostilitate unii față de ceilalți de-a lungul istoriei până în prezent, fiecare grup susținând că regiunea le aparține.
Adunarea din Kosovo a aprobat declarația de independență pe 17 februarie 2008.
În zilele următoare, o serie de state au anunțat recunoașterea independenței, în ciuda protestelor din partea Rusiei și a altor țări din cadrul Națiunilor Unite.
În prezent, 98 dintre cele 193 de state membre ale ONU au recunoscut independența regiunii Kosovo. Kosovo este membru al FMI și al Băncii Mondiale cu numele de Republica Kosovo. Cinci state membre ale Uniunii Europene, Cipru, Republica Elenă,Slovacia, Spania și România au refuzat recunoașterea independenței statului.
Provincia a luat prima forma cu frontierele sale actuale, în 1945, ca Regiunea Autonomă Kosovo și Metohia. Înainte de al doilea război mondial, nici o entitate cu numele Kosovo a existat în timpul dominației Imperiului Otoman (care anterior controla teritoriul), acesta a fost un vilaiet, iar granițele fiind revizuite în diferite ocazii. Ultima oară când provincia otomană a existat, cuprindea zone actuale care fie au fost cedate Albaniei sau fie s-au găsit în cadrul noii republici iugoslave din Muntenegru, Macedonia (inclusiv capitala acesteia Skopje) cu o parte din regiunea Sandžak din Serbia Centrală.
Opresiunile violente și expatrierea albanezilor au fost reluate, în special după 1953, când Josip Broz Tito a ajuns la un acord cu Ministrul de Externe turc, Mehmet Fuat Köprülü, pentru a convinge albanezii iugoslavi să se declare de etnie turcă.
Termenul de Războiul din Kosovo (sau Conflictul din Kosovo) este folosit pentru a descrie două conflicte militare paralele din Kosovo:
1996–1999: Conflict între forțele sârbe și iugoslave, și armata de eliberare din Kosovo, o grupare paramilitară de gherilă a etnicilor albanezi, susținută de NATO.
1999: Războiul dintre Republica federală Iugoslavia și NATO, în perioada 24 martie – 10 iunie 1999 cu scopul de atac asupra civililor și armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi continuând războiul cu forțele iugoslave, printre care o deplasare masivă a populației în Kosovo.
În Kosovo, creșterea naționalismul albanez și separatismului a dus la creștere tensiunilor etnice între sârbi și albanezi. O atmosferă din ce în ce mai otrăvitoare a condus la zvonuri sălbatice fiind comercializate și altfel de incidente banal fiind cu sufletul la gură de proporții.
Slobodan Miloșevici a luat procesul de fortificație a unei etape ulterioare, în 1990, când a revocat autonomia provinciei Kosovo și Voivodina alegând liderii împreună cu simpatizanții acestuia. Crucial, ambele provincii au avut un vot în plus în cele opt state iugoslave, oferindu-i lui Miloșevici automat patru voturi în comparație cu Serbia și Muntenegru (fiind aliat Serbiei). Slovenia, Croația, Bosnia și Macedonia au avut, astfel, de a menține o alianță grea pentru a preveni modificări constituționale de către Miloșevici. Schimbările politice din Serbia au fost ratificate la 5 iulie 1990 în urma unui referendum pe întreaga Republica Serbia, inclusiv Kosovo. Ca urmare a acestor măsuri de mai mult de 80,000 de albanezi din Kosovo au fost expulzați de la locurile de muncă din Kosovo. Un nou curriculum sârb a fost impus în toate unitățile de învățământ superior din Kosovo – o mutare care a fost respinsă de albanezi, care au răspuns prin crearea unui sistem paralel de învățământ.
Impactul asupra Kosovo a fost drastic. Reducerea autonomiei a fost însoțită de eliminarea de la instituții politice (inclusiv a Ligii comuniștilor din Kosovo), cu asamblarea și guvernul să fie oficial desființate. Ca și cea mai mare parte a provinciei Kosovo a fost industria de stat, schimbările aduse o schimbare a cadrurilor cooperative. Din punct de vedere tehnic, puțini au fost dați afară pe loc: companiile le cereau să semneze angajamentele loiale, pe care mulți albanezi nu le vor semna, deși câțiva angajați au rămas în statul sârb până la 1999.
Autonomia culturală albaneză a fost drastic redusă. Singurul ziar de limbă albaneză, Rilindja, a fost interzis iar televiziunile și radiourile în albaneză a încetat. Albaneza nu a mai fost o limbă oficială a provinciei. Universitatea din Priștina, a fost văzută ca un focar de naționalismul albanez, au fost eliminați: 800 profesori de la Universitatea din Priștina au fost dați afară iar 22500 din 23000 de studenți exmatriculați. Aproximativ 40000 trupe de poliție iugoslave înlocuiesc originalul forțele de securitate albaneze. Un regim represiv a fost impus, care a fost condamnat ca fiind un "stat polițienesc". Sărăcia și șomajul a atins niveluri catastrofale, cu aproximativ 80% din populația din Kosovo, șomeri. O treime din populația bărbaților albanezi s-au decis să plece să lucreze în străinătate (în special în Germania și Elveția). Când Partidul Comunist din Kosovo a fost destrămat de lovitura de potolire a lui Miloșevici, poziția partidului dominat de albanezi se schimbase în Liga Democrată din Kosovo, având ca președinte pe scriitorul Ibrahim Rugova. El a răspuns la eliminarea de autonomie a provinciei Kosovo, prin realizarea unei politici de rezistență pașnică. Rugova a luat foarte practic linia rezistenței armate, care ar fi dat de nimic forței militare din Serbia deoarece ar fi dus numai la o baie de sange in provincie. El le-a cerut glotei albanezilor la boicot statele iugoslave și sârbe, prin ignorarea proiectului militar (obligatorii în Iugoslavia), și cel mai important de să nu plătească orice taxe sau impozite la stat. De asemenea, el a solicitat crearea școlilor albaneze paralel, clinicilor si spitalelor. În septembrie 1991, Adunarea umbră din Kosovo a organizat un referendum privind independența provinciei. În ciuda răspândirii hărțuielilor și violențelor, referendum-ul a raportat că 90% dintre au fost albanezi, și 98% din voturi – aproximativ un milion în total – au aprobat crearea statului independent "Republica Kosovo". În mai 1992, în al doilea referendum, Rugova a fost ales ca președinte al provinciei Kosovo. Guvernul sârb a declarat că ambele referendumuri au fost ilegale, iar rezultatele lor nule și inutile.
Politica de rezistență pasivă a lui Rugova a reușit să mențină Kosovo în liniște în timpul războiului cu Slovenia, și războaiele cu Bosnia și Croația la începutul anilor '90. Cu toate acestea, cum a fost evidențiată prin apariția UCK, a dus la creșterea frustrărilor populației albaneze. La mijlocul anilor '90, Rugova a pledat pentru o forță de menținere a păcii ale Națiunilor Unite pentru Kosovo. În 1997, Miloșevici a fost promovat la funcția de Președinte al Republicii Federale Iugoslavia (Serbia și Muntenegru, care cuprinde Încă de la începuturile sale, în aprilie 1992).
Continuarea represiunii sârbe, a radicalizat mulți albanezi, unii dintre ei susținând că numai cu ajutorul rezistenței armelor se poate duce la o schimbare a situației. Pe 22 aprilie 1996, patru atacuri la personalul de securitate sârb s-au efectuat aproape simultan în mai multe părți ale provinciei Kosovo. O organizație până atunci necunoscută, numită "Armata de Eliberare din Kosovo" (UCK) declarase că este responsabilă pentru aceste fapte. Originea UCK a fost prima dată necunoscută. De fapt, inițial era un clan mic, dar grupul format de albanezii extremiști nu era foarte bine pregătit, mulți dintre aceștia fiind din regiunea Drenica din vestul provinciei Kosovo. UCK a constat în principal din fermierii locali, din strămutați și din someri.
Se presupune că UCK a primit suport material și financiar din partea albanezilor kosovari și din partea lorzilor de droguri albanezi stabiliți în alte locuri din Europa. La începutul anului 1997, Albania s-a prăbușit în haos după căderea președintelui Sali Berisha. Rezervele de material militar au fost jefuite cu impunitate de bande criminale cu cea mai mare parte a obiectivelor de metal oprindu-se până în vestul provinciei Kosovo, astfel mărind creșterea arsenalului UCK. Bujar Bukoshi, umbra prim-ministru în exil (la Zürich, Elveția), a înființat un grup numit FARK (Forțele Armate ale Republicii Kosova), care a fost raportat că a fost desființată și absorbită de UCK în 1998.
Cei mai mulți albanezi au văzut UCK ca "luptători de libertate" legitimi, în timp ce guvernul iugoslav îi considera "teroriști" atacând poliția si civilii.
În 1998, Departamentul de Stat al SUA listase UCK ca o organizație teroristă și în 1999, a Comitetul de Politică Republican a Senatului Statelor Unite și-a exprimat necazurile cu "alianța eficientă" a administrației Clinton, cu UCK ca urmare a "numeroaselor rapoarte din surse neoficiale, că UCK este foarte mult implicat cu: extinderea rețelei de crime albaneze și-cu organizații teroriste, motivate de ideologia islamismului radical, inclusiv bunuri din partea Iranului și a cunoscutul Osama Bin Laden .
În 2000, un articol BBC, a declarat că NATO în război arată modul în care Statele Unite, care a descris UCK ca "organizație teroristă", dorește să formeze o relație cu aceasta.
Ministru plenipotențiar din partea SUA, Robert Gelbard a raportat că UCK este o organizație de teroriști. Răspunzând la critici, el a precizat ulterior la Casa de Comisie pentru Relații Internaționale, că "în timp ce au comis 'fapte teroriste' nu au fost catalogatee legal de către Guvernul SUA ca organizație teroristă". În iunie 1998, el a discutat cu doi bărbați care pretindeau că sunt lideri politici.
De asemenea, trebuie remarcat faptul că nici Statele Unite, nici alte puteri influente n-au făcut nici un efort serios pentru a opri banii sau armele directionate catre Kosovo.
În același timp, SUA a ținut un "zid exterior de sancțiuni" asupra Iugoslaviei, care a fost legat de o serie de probleme, Kosovo fiind una dintre ele. Acestea au fost menținute în ciuda acordului de la Dayton, pentru a termina toate sancțiunile. Administrarea Clinton a susținut că Dayton a obligat Iugoslavia sa poarte discuții cu Rugova despre Kosovo.
Criza a escaladat în decembrie 1997 la reuniunea Consiliului de Punere în Aplicare Păcii de la Bonn, unde Comunitatea Internațională (așa cum este definit în Acordul de la Dayton) a acceptat să ofere Înaltulului Reprezentant în Bosnia puteri mari, inclusiv dreptul de a demite liderii aleși. În același timp, diplomații occidentali au insistat să discute despre Kosovo și că Serbia și Iugoslavia vor fi receptive la cererile albanezilor din provincie. Delegația din partea Serbiei, a luat cu asalt întâlnirea în protest.
La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR au început să intre în Kosovo. KFOR, o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menținere a păcii. Acestea erau bazate pe sediile centrale Allied Rapid Reaction Corps, comandate atunci de locotenentul general Mike Jackson al Armatei Britanice. Aceasta a constat din forțele britanice, o brigadă a armatei franceze, o brigadă a armatei germane, care au intrat din vest, în timp ce alte forțe avansau din sud, și brigăzi ale armatei italiene și armatei statelor unite. Contribuția SUA, cunoscută ca Forța Inițială de Intrare, a fost condusă de prima divizie blindată. Unitățile subordonate au inclus armuri TF 1-35 de la orașul german Baumholder, al doilea batalion, parașute ale regimului de infanterie 505 dn partea Fort Bragg din nordul Carolina; unitatea militară marină 26 de la tabăra Lejeune, din nordul Carolinei; primul batalion, regimul de infanterie 26 din partea Schweinfurt (Germania), și trupe Echo, al 4-lea regimul de cavalerie, oferit tot din partea Schweinfurt. De asemenea alături de forța SUA a fost armata Greciei, batalionul de infanterie de mecanizare 501. Forțele inițiale SUA și-au stabilit zona de operare în jurul orașelor din districtul Uroševac, viitoare tabără Bondsteel, și tabăra Monteith din orașul Gnjilane și au petrecut patru luni-începutul unei șederi care continuă să colecteze date-stabilind ordinea în sectorul sud-est din Kosovo. În timpul incursiunii inițiale, soldații SUA au fost primiți cu aplauze de albanezi și au aruncat flori, în timp ce soldații SUA și KFOR s-au răspândit în satele lor. Deși nu a fost întâlnită nici o rezistență, trei soldați SUA din partea Forțelor de Intrare Inițiale și-au pierdut viețile în accidente.
În urma campaniei militare, implicarea soldaților de menținere a păcii din Rusia s-a dovedit a fi dificilă și tensionată pentru forțele NATO din Kosovo. Rușii se așteptau să aibă un singur sector în Kosovo, doar pentru a nu fi cu perspectivă de exploatare, sub comanda NATO. Fără comunicare sau coordonare cu NATO, forțele NATO au pătruns în Kosovo din Bosnia și au asediat aeroportul din Priștina.
La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR au început să intre în Kosovo. KFOR, o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menținere a păcii. Acestea erau bazate pe sediile centrale Allied Rapid Reaction Corps, comandate atunci de locotenentul general Mike Jackson al Armatei Britanice. Aceasta a constat din forțele britanice, o brigadă a armatei franceze, o brigadă a armatei germane, care au intrat din vest, în timp ce alte forțe avansau din sud, și brigăzi ale armatei italiene și armatei statelor unite. Contribuția SUA, cunoscută ca Forța Inițială de Intrare, a fost condusă de prima divizie blindată. În timpul incursiunii inițiale, soldații SUA au fost primiți cu aplauze de albanezi și au aruncat flori, în timp ce soldații SUA și KFOR s-au răspândit în satele lor. Deși nu a fost întâlnită nici o rezistență, trei soldați SUA din partea Forțelor de Intrare Inițiale și-au pierdut viețile în accidente.
În urma campaniei militare, implicarea soldaților de menținere a păcii din Rusia s-a dovedit a fi dificilă și tensionată pentru forțele NATO din Kosovo. Rușii se așteptau să aibă un singur sector în Kosovo, doar pentru a nu fi cu perspectivă de exploatare, sub comanda NATO. Fără comunicare sau coordonare cu NATO, forțele NATO au pătruns în Kosovo din Bosnia și au asediat aeroportul din Priștina. În plus, în iunie 2000, relațiile de comercializare a armelor dintre Rusia și Serbia au fost expuse, care au dus la represalii și bombardamente a zonelor de control ruse și de poliție. Avanpost pentru artilerist a fost stabilită pe un punct înalt pe Valea Preševo, de artilerie de câmp Echo Battery 1/161 într-o încercare de a monitoriza și a ajuta la eforturile de menținere a păcii în sectorul rus. Operând cu suport din partea artileriei de câmp 2/3 a primei divizii armate, Battery a fost capabilă de a implementa cu succes și în mod continuu de a opera radarul Firefinder care a permis forțelor NATO să ține sub supraveghere activitățile în sector și în valea Preševo. În cele din urmă s-a ivit o înțelegere în care forțele ruse au fost operate ca o unitate KFOR, nu sub comanda NATO.
1.2 Armata de Eliberare din Kosovo sau UÇK
A fost o organizație gherilă formată din albanezi kosovari, având ca scop obținerea independenței Kosovoului față de Iugoslavia la sfârșitul anilor '90.
Campania împotriva forțelor de securitate sârbe a precipitat o mare lovitură pentru armata Iugoslaviei, ducând la războiul din Kosovo. Intervenția armatei, forțelor de securitate ale Iugoslaviei și a militanților sârbi în Kosovo a dus la exodul albanezilor kosovari și la o criză a refugiaților, determinând în cele din urmă intervenția militară NATO pentru a opri ceea ce a fost identificat (de țările NATO, organizații ale drepturilor omului, UE, și mass-media de Vest) ca fiind o campanie de purificare etnică.
Conflictul s-a încheiat printr-un acord negociat care a solicitat ONU să preia administrarea și procesul politic, inclusiv clădirile instituțiilor locale, stabilind statutul final al regiunii.
În februarie 1996, UÇK a întreprins o serie de atacuri împotriva obiectivelor sârbe, incluzând poliția sârbă, birouri guvernamentale și locuințe ale civililor sârbi din vestul provinciei Kosovo.[3] Autoritățile sârbe au denunțat UÇK ca fiind o organizație teroristă, iar numărul forțelor de securitate în regiune a fost întărit.
După război, organizația UÇK a fost transformată în Corpurile de Protecție ale Kosovo, lucrând alături de forțele de patrulare NATO din provincie. Succesiunea armatei UÇK rămâne puternică în Kosovo. Foștii membri joacă un rol important în politica kosovară.
Fostul lider politic al organizației, Hashim Thaçi, este în prezent președintele Partidului Democrat din Kosovo și prim-ministrul provinciei din ianuarie 2008.
Fostul lider militar al organizației, Agim Çeku a fost prim-ministru după sfârșitul războiului. Această mișcare a determinat multe contradicții în Serbia, deoarece Belgradul l-a considerat un criminal de război, cu toate acestea tribunalul de la Haga l-a condamnat.
Ramush Haradinaj, fost comandant UCK, a lucrat ca prim-ministru al provinciei pentru o perioadă scură de timp, înainte ca acesta să plece de bunăvoie la Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie la Haga pentru a fi judecat pentru crimele sale din război și achitat de orice acuzație.
Fatmir Limaj, un fost comandant cu grad înalt al UCK, a fost de asemenea și el la tribunalul del Haga și achitat de orice acuzație în noiembrie 2005. În prezent este ministru al transporturilor și comunicațiilor.
Hajredin Bala, un fost gardian al prizonierilor UCK a fost condamnat la 30 noiembrie 2005, la 13 ani de închisoare pentru neglijarea a trei prizonieri, la tabăra de închisoare din Llapushnik, rolul său personal pentru "întreținerea și punerea în aplicare a condițiilor inumane" a taberei, sprijinirea de tortură a unui prizonier, precum și participarea la omorârea a nouă prizonieri din lagărul de la care au fost luați și duși pe munții Berisha și uciși pe 25 sau 26 iulie 1998. Bala a făcut apel pentru sentință iar apelul este în continuare în așteptare.
2. Conflictul israeliano-palestinian
Este foarte dificil să înțelegem conflictul israelo-palestinian fără a face o scurtă incursiune în disputa teritorială, religioasă și naționalistă din care izvorăște. Pentru israelieni, conflictul are ca miză stabilirea unei ”case” sigure în fieful Tărâmului Sfânt. De cealaltă parte, palestinienii consideră că Israelul, cu ajutorul Occidentului, a uzurpat teritoriul care le aparține de drept.
După încheierea Primului Război Mondial și prăbușirea Imperiului Otoman, Palestina a devenit un mandat britanic. În 1920, mișcarea Zionistă și reprezentanții lumii arabe au semnat un tratat pentru conviețuirea în Palestina și Transiordania.
Tratatul nu a fost pus în aplicare niciun moment, populația arabă fiind nemulțumită de creșterea numărului evreilor în teritoriu, iar mișcarea Zionistă a provocat o puternică mișcare naționalistă din partea arabilor
În 1947, proaspăt formata Organizație a Națiunilor Unite a constituit un comitet care să se ocupe de situația Palestinei. În septembrie 1947, Comitetul Special al Națiunilor Unite pentru Palestina a propus crearea pe teritoriul mandatului britanic a unui stat arab independent, unui stat evreu independent și Orașul Ierusalim. Niciuna dintre părți nu a fost de acord cu această propunere, evreii pentru că pierdeau Ierusalimul, unde aveau la acel moment o populație majoritară, iar palestinienii erau nemulțumiți pentru că foarte mulți arabi ar fi rămas blocați în statul evreu.
În luna noiembrie, în ciuda protestelor și nemulțumirilor exprimate de palestinieni și statele arabe înconjurătoare, ONU a decis să pună în aplicare recomandările Comitetului pentru Palestina, cu mici modificări. Yishuv, corpul reprezentativ al evreilor din Palestina a acceptat planul, care stabilea că partiționarea va intra în vigoare imediat după retragerea britanică din zonă.
Dispariția treptată a trupelor britanice din zonă a lăsat loc tot mai multor atacuri ale arabilor nemulțumiți de rezoluția ONU. Fără o forță care să impună ordinea, violențele au escalat, gruprile paramilitare ale ambelor tabere atacând diverse ținte. Punctul culminant al conflictelor a fost ”masacrul de la Deir Yassin”, când mai multe grupări militare zioniste au atacat un sat palestininan. Aproximativ 1.000 de oameni au murit în primele două luni de lupte. Până în luna martie 1948, peste 2.000 au fost uciși și 4.000 de oameni răniți. Pe 14 mai, 1948, cu o zi înainte de încheierea mandatului britanic din Palestina, David Ben-Gurion a declarat înființarea Statului Israelului ”prin virtutea dreptului nostru natural și istoric, împuternicit de rezoluția Consiliului General al Națiunilor Unite.
După încheierea mandatului britanic, răboiul civil care a izbucnit între cele două populații care ocupau Palestina mandatară s-a transformat încet dar sigur într-un război deschis între Statul Israelului și cele patru armate ale Iordaniei, Siriei, Egiptului, Irakului.
Războiul s-a terminat cu victoria Israelului, care, după semnarea armistițiului din 1949, a anexat teritoriului său aproape o treime din Palestina perioadei mandatului britanic. Egipt și Transiordania au ocupat Fâșia Gaza, respectiv, Cisiordania, Iordania și-a anexat Ierusalimul de Est, în timp ce Israelul administra Ierusalimul de Vest.
În timpul războiului, circa 850.000 de evrei au fost expulzați din casele lor din țările arabe și forțați să își abandoneze proprietățile, în timp ce între 700 și 750.000 de arabi s-au retras de pe teritoriul ocupat de Israel, ei devenind ceea ce astăzi numim ”refugiații palestinieni”. Deși o mare parte dintre cetățenii arabi rămași pe teritoriul Israelului au primit cetățenie, israelienii arabi au avut parte de o serie de legi care facilitau naționalizarea averilor lăsate în urmă de cei expluzați, iar drepturile lor nu erau egale cu cele ale cetățenilor. După războiul din 1948, mai mulți palestinieni care trăiau în taberele de refugiați din Fâșia Gaza și Cisiordania au încercat să revină pe teritoriul Israelului, dar au fost declarați ilegali, iar guvernul israelit a comunicat organismelor internaționale că trebuie găsită o soluție care să nu implice reîntoarcerea acestora în Israel, ci redistribuirea lor. În anii ce au urmat, conflictele armate au fost constante. Grupările militare palestiniene au atacat diferite ținte din Israel, urmate de raiduri israeliene. În 1964, palestinienii au format Organizația pentru Eliberarea Palestinei abreviată OEP sau PLO (din engleză: Palestine Liberation Organization), Formată din mișcarea Fatah (cea mai influentă), Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei și alte facțiuni palestiniene. OEP și-a stabilit ca obiectiv eliberarea Palestinei prin luptă, și recucerirea teritoriilor pe care le deținea înainte de 1948 (teritoriul Israelului de astăzi), în crezul organizației fiind postulată ”datoria națională de a elimina prezența zionistă din Palestina. Unul dintre raidurile israeliene venit în urma unei acțiuni OEP a lovit o bază militară egipteană din Fâșia Gaza (februarie 1955), rezultând moartea a 37 de soldați egipteni. Din acel moment guvernul egiptean a devenit sponsor cu instrucție și armament. După ani de atacuri ale palestinienilor din Fâșia Gaza, susținute de Egipt, Israel a lansat un atac preventiv asupra egiptenilor, care comasaseră mai multe trupe în Peninsula Sinai. Conflictul rezultat a fost ceea ce s-a numit Războiul de Șase Zile, un război prin care Israel captura Fâșia Gaza de la Egipt și Cisiordania de la Iordania, precum și suveranitatea asupra întregului Ierusalim.Acum, Israel ocupa întreg teritoriul Palestinei de sub mandatul britanic, care, prin Declarația Balfour ar fi trebuit să permită existența unui stat evreiesc în granițele sale, iar faptul că palestinienii nu au avut niciodată un stat suveran pe acel teritoriu era baza pentru a argumenta că teritoriile nu au fost cucerite, astfel Al Patrulea Acord din Convenția de la Geneva nu era încălcat.
După 1967, palestinienii și-au pierdut speranțele pe care și le-au pus într-o mișcare pan-arabă care să îi ajute să recucerească teritoriile Palestinei. OEP a început să acționeze prin atacuri sporadice din Liban, după ce Iordanul a devenit ostil luptei palestinienilor.
După masacrul de la Munchen, când 11 sportivi israelieni au murit în urma atacului unor teroriști palestinieni, serviciile secrete israeliene și militanții palestinieni au fost angrenați într-o serie de atacuri și riposte sângeroase, care s-au întins pe mai mulți ani. Din 1974, deși OEP avea ca obiectiv recucerirea teritoriilor prin forță, a fost adoptat un program prin care Organizația își asuma rolul de eliberare a teritoriilor printr-un program care nu excludea alte mijloace decât forța.În 1987 a început mișcare de eliberare națională a palestinienilor. ”Intifada” a fost prima acțiune populației palestiniene la care au participat oameni care nu erau afiliați grupărilor paramilitare. Mișcarea a fost caracterizată de proteste, manifestări publice, boicoturi și demonstrații ale tinerilor în fața forțelor armate israeliene. Cea mai celebră imagine din timpul acestor mișcări este aceea a tinerilor aruncând cu pietre către tancurile sau autvehiculele blindate ale israelienilor.
În 1988, OEP a declarat instituirea statului palestinian, care, deși nu a fost niciodat un stat independent care să dețină suveranitatea asupra vreunui teritoriu, a recunoscut Israel ca stat în granițele dinaintea războiului din 1967, ceea ce a adus recunoașterea internațională. După încheierea Războiului din Golf, în 1991, o facțiune palestiniană a fost inclusă în discuțiile pentru pace, ca parte a unei inițiative diplomatice a Statelor Unite și Rusiei.
Din 1993, OEP a început să discute în secret cu reprezentanții Israelului la Oslo în Norvegia ce urmau să creioneze relațiile dintre populația palestinenilor și cetățenii israelieni.
Unul dintre principalele puncte ale discuțiilor a fost recunoașterea unui corp conducător pentru populația arabă din Cisiordania și Fâșia Gaza, zone populate, în principal, de palestinieni. Aceasta a fost Autoritatea Palestiniană care a primit dreptul de a administra instituții care să reglementeze viața palestinienilor în cele două teritorii.
În schimbul dreptului de a guverna în teritoriile ocupate, AP trebuia să promoveze toleranța față de statul Israelului și recunoașterea legitimității acestuia, precum și încetarea atentatelor teroriste. Mai multe facțiuni palestiniene, printre care și Hamas, nu au fost de acord cu înțelegerea pe care Yasser Arafat, liderul OEP, a stabilit-o cu premierul israelian, Itzhak Rabin. În cele din urmă, Autoritatea Palestiniană a ajuns să controleze aproximativ 97% din populația palestiniană în Fâșia Gaza, cât și în 40% din teritoriul Cisiordaniei. Retragerea treptată a forțelor armate israeliene din teritoriile controlate de AP a lăsat loc dezvoltării rețelelor teroriste susținute de Hamas, care au lansat o serie de atacuri teroriste fără precedent ca intensitate și număr de ținte atacate. AP a fost acuzată că nu a făcut suficient pentru a opri atacurile, existând dovezi că ar fi finanțat multe dintre operațiunile teroriste, atunci când acestea serveau strategiei lui Arafat.
Pe de altă parte, nici Israelul nu și-a respectat întocmai angajamentele pe care și le-a luat la Oslo. Așezările evreiești prin care a început să populeze teritoriile palestiniene din 1967 nu au fost oprite din dezvoltare, iar în 1995, când premierul Rabin a încercat să încetinească sau chiar să oprească ceea ce se construia, a fost ucis de un extremist evreu. Atacurile și ripostele au continuat și în perioada negocierilor de pace. Fiecare mișcare a unei părți provoca o reacție violentă din partea celeilalte tabere. Palestinienii au continuat prin teroare, cu atacuri sinucigașe sau mașini-capcană, în timp ce israelienii au ripostat cu asasinate și arestări. Eșecul tratativelor a condus la declanșarea cele de-a doua Intifade. Atacurile teroriste s-au înmulțit, iar israelienii și-au pierdut încrederea că Autoritatea Palestiniană este un partener de pace reputabil. Intensificarea atentatelor împotriva civililor israelieni au condus la organizarea a tot mai multe raiduri ale Forțelor Israeliene de Apărare în Cisiordania, precum și mai multe asasinate ale agenților Hamas. Asasinatele au evoluat de la orientarea către uciderea agenților activi la țintirea liderilor grupării. Anii 2001 – 2002 au reprezentat o schimbare a atitudinii față de tensiunile dintre Israel și Palestina. Ariel Sharon, noul premier israelian, începea să contureze planul său de retragere unilaterală, iar statele din Liga Arabă au încercat să ofere o nouă soluție diplomatică conflictului.
În 2003, Arafat l-a numit pe Mahmoud Abbas în postura de prim-ministru, însă președintele OEP a fost acuzat nu i-a predat, de fapt, puterea acestuia, fiind o prezență care a subminat în continuu autoritatea lui și a guvernului pe care îl conducea. Abbas era obligat de acordul cu Israel și Statele Unite să lupte împotriva grupărilor de militanți, însă Arafat era cel care deținea controlul asupra serviciilor de securitate. Abbas a demisionat la finalul anului 2003. În Israel, premierul Sharon punea în aplicare planul său de retragere a populației din așezările evreiești de pe teritoriul palestinian. În ciuda controverselor din țară, premierul a retras peste 9.000 de oameni din 21 de așezări din Fâșia Gaza și patru din Cisiordania. După retrageri, Bariera Fâșiei Gaza a fost completată și reconstruită în multe zone, în timp ce locuitorii Fâșiei nu au mai avut dreptul să intre în Israel pentru muncă, iar permisele speciale în scopuri medicale au fost reduse substanțial.
Hamas a câștigat alegerile din 2006, obținând majoritatea în Cosiliul Legislativ Palestinian, această victorie intensificând conflictul Israel-Gaza. În iunie 2007, Hamas a organizat o lovitură de stat prin care a preluat întreg controlul asupra Fâșiei Gaza. Ca urmare a acestei acțiuni, Israel a limitat fluxul de oameni și alimente în Gaza, aproximativ 70% din populație activă a rămas fără loc de muncă și 80% dintre rezidenții Gaza trăiesc în sărăcie.
Inițial, atacurile, definite generic sub numele de "Qassam", aveau o rază de acțiune limitată și vizau doar orașele din apropierea frontierei. Până în 2009, raza de acțiune a rachetele Qassam a ajuns până la orașe mai mari ca Ashdod și Beersheba, iar în 2011 și 2012, către Kiryat Gat, Gedera și Ramat Negev, și chiar capitala Ierusalim, sau centrul comercial al Israelului, Tel Aviv.
La mijlocul lunii mai în 2007, militanții palestinieni din Fâșia Gaza controlată de Hamas au lansat peste 200 de rachete către Israel în mai puțin de o săptămână. Armata israeliană a ripostat cu o serie de atacuri aeriene.
Operațiunile din Gaza au fost criticate la nivel internațional. Reacția lumii arabe a fost una furibundă, în multe țări manifestanții au ieșit în stradă strigând "Moarte Israelului!" și organizațiile internaționale au condamnat "forța disproporționată" cu care a acționat Israelul în intervenția sa din Fâșia Gaza.
După retragerea din 2009, conflictele armate s-au mai rărit, urmând o perioadă de acalmie. Mai mulți donatori internaționali au trimis aproximativ 4 miliarde de dolari în Fâșia Gaza pentru recuperarea după distrugerile războiului, în timp ce administrația Obama a pus presiune pe premierul Banjamin Netanyahu să oprească dezvoltarea așezărilor din Cisiordania și să reia procesul de pace dintre Israel și poporul palestinian.
Acțiunile ambelor tabere au fost condamnate și numite crime de război. Organizațiile internaționale au solicitat încetarea conflictului și ajungerea la un armistițiu. Egiptul a fost prima țară care a încercat medierea. Statele Unite s-au implicat în procesul de pace, iar ONU a cerut găsirea unei soluții imediate. Miniștrii de externe din Turcia și alte state ale Ligii Arabe au mers în Gaza pentru a încerca să promoveze ideea unui armistițiu între părțile beligerante.
Israelul a transmis condițiile în care ar accepta încetarea un armistițiu, formulând șase cerințe: încetarea violențelor pe nu mai puțin de 15 ani, oprirea contrabandei de armament către Fâșia Gaza, oprirea tuturor atacurilor cu rachete sau asupra soldaților israelieni, rezervarea dreptului Israelului de a riposta în cazul unui atac terorist sau al unui potențial atac, granița Israel-Gaza să rămână închise, deși cea dintre Gaza și Egipt ar putea rămâne deschisă, iar politicienii Egipteni să garanteze respectarea cerințelor.
Hamas, pe de altă parte, cere ca Israelul să oprească toate atacurile în Fâșia Gaza și să ridice blocada. Liderul Khaled Meshaal a ceurt garanții internaționale pentru eliminarea blocadei Israelului.
2.1Autoritatea Națională Palestiniană
A fost o entitate statală arabă semiindependentă (autonomă) situată în Orientul Mijlociu, în două mari enclave teritoriale – Cisiordania, între Israel și Iordania, și Fâșia Gaza, între Israel, Marea Mediterană și Egipt, .
La 29 noiembrie 2012, în urma unui vot al Adunării Generale a ONU, Palestina s-a transformat din "entitatea" palestiniană în "stat observator nemembru al ONU". Rezoluția care recunoaște statalitatea Palestinei a fost adoptată cu 138 de voturi pentru, 9 împotrivă și 41 de abțineri.[1]
Majoritatea locuitorilor Autorității Naționale Palestiniene sunt palestinieni arabi. În urma fondării unor colonii, începând cu 1967, circa 200.000 de evrei israelieni locuiesc în teritorii disputate între Israel și Autoritatea Națională Palestiniană. Construirea coloniilor reprezintă unul dintre punctele cheie ale conflictului din Orientul Mijlociu.
Principalul scop al politicii Autorității Naționale Palestiniene este înființarea unui stat al palestinienilor, cu capitala în Ierusalimul de Est (înarabă : al-Quds). Unele grupări palestiniene (de exemplu Hamas), consideră acest deziderat politic drept trădare și luptă pentru desființareaIsraelului și crearea unui stat palestinian între Iordan și Marea Mediterană. Din cauza acestui disens, atentatelor teroriste palestiniene le cad victime și palestinieni.
Autoritatea Națională Palestiniană, care are un statut de „Observator permanent” la ONU, tipărește pașapoarte și timbre proprii. Unele state, printre care, statele fostului grup sovietic, inclusiv România, acceptă ca misiunea de interese palestiniene să-și acorde titlul de Ambasadă.
Autoritatea Palestiniană este o regiune politică autonomă care se exercită de iure pe majoritatea teritoriului Cisiordaniei și înFâșia Gaza. În Cisiordania există numeroase mici enclave cu așezări sau colonii agricole și urbane israeliene înființate după1967. În afara Israelului, teritoriul se învecinează cu Egiptul, Iordania și Marea Mediterană. Statutul de autonomie al Autorității Palestiniene garantează în viitor un control palestinian asupra graniței cu Iordania (în prezent controlul este deținut de Israel). Controlul graniței cu Egiptul este exercitat de palestinieni. Autoritatea Națională Palestiniană nu este identică cu Statul Palestina proclamat în exil la Alger de Iasir Arafat, liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, El Fatah în noiembrie 1988, în schimb acel stat declarat independent a fost de atunci recunoscut de 96 state. Reprezentanțele diplomatice ale Organizației de Eliberare a Palestinei în acele state au devenit ambasade ale Statului Palestina, încă neconstituit ca atare pe teritoriul Palestinei istorice. Alte 12 state și Uniunea Europeană au stabilit un anumit grad de relații diplomatice cu Organizația de Eliberare a Palestinei.
Autoritatea Națională Palestiniană, formată în virtutea acordurilor de la Oslo dintre Organizația de Eliberarea Palestinei și Israel, care s-au recunoscut reciproc, urma în viitor, din punctul de vedere al arabilor palestineni, să devină baza pentru constituirea statului arab numit Palestina. Între timp, lucrurile s-au complicat: numeroase atentate teroriste palestinene contra populației civile israeliene și a armatei israeliene, cea de-a doua revoltă Intifada din 2000-2004, continuarea construirii sau a extinderii unor așezări israeliene în diverse enclave din Cisiordania, retragerea unilaterala a Israelului din Fâșia Gaza, victoria electorală a mișcării islamice iredentiste Hamas în cadrul Autorității Naționale Palestiniene, precum și preluarea cu forța a controlului Fâșiei Gaza de către această organizație. Aceste evenimente au dus la blocarea procesului de pace între Israel și arabii palestineni și la amânarea constituirii statului arab palestinian independent care să conviețuiască în pace cu statul evreiesc vecin.
2.2 Organizația pentru Eliberarea Palestinei
Abreviată OEP sau PLO (din engleză: Palestine Liberation Organization) este denumirea pe care o poartă organizația – cadru politică și paramilitară a arabilor palestinieni, formată din mișcarea Fatah(cea mai influentă), Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei și alte facțiuni palestiniene. Întemeiată la 2 iunie 1964 la Ierusalim, în partea de est a orașului, pe atunci parte a Regatului Iordaniei, ea și-a fixat drept obiective, la vremea respectivă, reprezentarea politică a arabilor palestinieni și lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia.
Conducătorii organizației au fost Ahmed Al Shukeiri, apoi Yasser Arafat, iar în prezent Mahmud Abbas.
Organizația de Eliberare a Palestinei a luat ființă la 2 iunie 1964, din inițiativa statelor arabe in frunte cu președintele Republicii Arabe Unite,(denumirea de atunci a Egiptului),Gamal Abdel Nasser. Organizația era menită să concentreze acțiunile politice și paramilitare ale arabilor palestinieni în lupta împotriva Israelului. Conducătorii statelor arabe sperau de asemenea ca prin înființarea acestei mișcări-cadru să canalizeze aspirațiile arabilor palestinieni, mare parte din ei refugiați în tabere pe teritoriul statelor lor, de o manieră menită să evite destabilizarea situației politice din propriile țări.
Regatul Iordaniei, a cărui populație era în număr mare arabă palestiniană, și pe teritoriul căruia, în Ierusalimul de est, s-a decis întrunirea de constituire a OEP, era mai puțin entuziasmată și nu a permis ca aceasta să se țină în preajma Moscheii Al Aksa, cum aveau de gând organizatorii. Congresul s-a întrunit în cele din urmă la 28 mai 1964 la Hotelul Intercontinental de pe Muntele Măslinilor, iar Comitetul Executiv al OEP și a ținut prima sedința la 9 august 1964.
În fruntea organizației a fost ales Ahmed Al Shukeiri.
În cursul congresului a fost adoptat programul cunoscut sub numele de Carta Palestiniană, corectată în 1968 prin câteva detalii tehnice. Această cartă definea cine este palestinian, afirma la dreptul unic al poporului palestinian la teritoriul întregii Palestine și stabilea că acest drept va fi obținut numai pe calea luptei armate împotriva Israelului.
În urma înfrângerii statelor arabe beligerante în Războiul arabo-israelian din 5-10 iunie 1967, cunoscut ca Războiul de Șase Zile, teritoriile Cisiordaniei și Fâșiei Gaza, cu însemnata lor populație palestiniană, au ieșit de sub controlul Iordaniei, respectiv al Egiptului, și au intrat sub regim de ocupație militară israeliană, sub care se găsesc și în prezent.
Treptat, a avut loc o creștere a prestigiului organizațiilor numite „de rezistență” din cadrul OEP, ca de pildă Fatah și Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, în defavoarea vechii conduceri naționaliste tradiționale. În iulie 1968 organizațiile de rezistență menționate au obținut majoritatea în Consiliul Național Palestinian, întrunit în exil, iar la 3 februarie 1969 în fruntea OEP a fost ales conducătorul mișcării Fatah, Yasser Arafat.
În anul 1993 prin Acordurile de la Oslo, Organizația de Eliberare a Palestinei a recunoscut Israelul printr-o scrisoare oficială adresată premierului israelianItzhak Rabin.
Israelul a recunoscut și el, în consecință, OEP ca reprezentant legitim al poporului arab palestinian.
În fruntea organizației se află un Comitet Executiv al OEP, precum și un parlament numit Consiliul Național Palestinian.
Organizația a fost condusă până în noiembrie 2004 de către Yasser Arafat, care a contribuit la transformarea ei într-o mișcare națională și la înfiriparea ideii unui stat arab palestinian independent și de sine stătător.
În timpul lui Arafat, Organizația pentru Eliberarea Palestinei a avut multă vreme un caracter radical, fiind implicată în numeroase atacuri, multe din ele cu caracter terorist, asupra unor obiective și cetățeni și militari ai Israelului. Ca nou președinte al OEP, după moartea lui Arafat a fost ales Mahmud Abbas, care a trebuit să se confrunte cu consecințele deteriorării relațiilor cu Israelul în urma atentatelor, multe din ele sinucigașe, din vremea așa numitei intifade din anii 2000-2004 și cu creșterea în rândurile publicului palestinian a ponderii mișcării islamiste rivale Hamas, apropiată de mișcarea fundamentalistă, veterană în regiune, a Fraților Musulmani.
SECȚIUNEA 4
Probleme de actualitate
1.Criza ucraineană
Până în anul 1991, statul ucrainean a făcut parte din Uniunea Sovietică, iar după ce blocul sovietics-a prăbușit, a încercat, la fel ca și celelalte foste republici sovietice, să-și recapete identitatea. Din păcate ucraina nu a reușit însă să-și găsească singură drumul și imediat a devenit un "pion" în permanență dispută dintre Rusia și Occident. Ultimul episod este cel din noiembrie, când Kievul a refuzat să se semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, având ca scop menținerea unor relații apropiate cu Moscova.
Acest refuz al puterii de la Kiev a provocat nemulțumirea Uniunii Europene, care, cu sprijinul SUA, spera în consolidarea relațiilor cu fostele republici sovietice și mai ales în apropierea Ucrainei de Europa. În drept consecință, Bruxelles-ul a denunțat presiunile Rusiei asupra Ucrainei pentru a respinge parteneriatul cu Uniunea Europeană.
În replică, președintele rus Vladimir Putin a asigurat că Rusia nu urmărește să-și extindă influența în Ucraina, iar a insistat că Rusia "a respectat întotdeauna, respectă și va respecta suveranitatea" fostelor republici sovietice. În paralel, guvernul rus a oferit un foarte important ajutor financiar Ucrainei, iar analiștii eprimă că acesta se bate în dorința Rusiei de a consolida relațiile cu fostele republici sovietice.
În schimbul ajutorului financiar, Rusia nu i-a cerut Ucrainei progrese în ceea ce privește combaterea corupției sau drepturile omului, în timp ce Bruxelles-ul a atras atenția în nenumărate rânduri Kievului privind aceste probleme, în perspectiva semnării Acordului de Asociere. Protestele apar ca drept dovezi de permanentele tensiuni dintre estul și vestul Ucrainei. Proeuropenii sunt mai influenți în vestul Ucrainei, în timp ce regiunile din estul țării susțin apropierea de Rusia.
Nemulțumiți de această decizie, manifestanții au cerut semnarea Acordului cu Uniunea Europeană, cu speranța că acesta va consolida cooperarea Kievului cu blocul comunitar.
Confruntat cu o gravă criză economică, Kievul a condiționat însă apropierea de UE de acordarea unui important sprijin financiar, adică președintele Viktor Ianukovici, aflat la putere din 2010, a declarat că Ucraina nu-și poate permite să semneze Acordul cu UE, sugerând practic presiunile economice din partea Rusiei.
Un alt motiv pentru care liderul de la Kiev a refuzat semnarea Acordului de Asociere a fost legat și de cererile repetate ale UE pentru eliberarea din închisoare a fostului premier Iulia Timoșenko, oponetul său politic. Ianukovici nu a uitat că Revoluția Portocalie din 2004, care l-a înlăturat de la putere, a reprezentat momentul de ascensiune pentru Iulia Timoșenko.
În plus, după refuzarea semnării Acordului de Asociere cu UE, președintele Ianukovici s-a deplasat la Moscova, unde, după o întâlnire organizată cu liderul rus Vladimir Putin, a anunțat că Rusia oferă statului ucrainean un credit de 15 miliarde de dolari și o considerabilă reducere la prețul gazelor.
În baza intensificării protestelor de stradă, reprezentanții opoziției și ai puterii de la Kiev au avut mai multe încercări de negocieri, dar fără niciun rezultat. Puterea de la Kiev a acceptat amnistierea manifestanților anchetați pentru violențele de la Kiev, a promis locuri în noul Guvern pentru reprezentanții opoziției, dar acestea nu au dus la diminuarea tensiunilor. O serie de dilomați internaționali au venit, la rândul lor, la Kiev, pentru a încerca soluționarea crizei.
2. Criza din crimeea
Criza din Crimeea din 2014 s-a declanșat după plecarea de la putere a președintelui Viktor Ianukovici, ca urmare a protestelor antiguvernamentale din 2013-2014. Factorul declanșator a fost abrogarea legii referitoare la limbile cu statut regional prin care mai multe limbi folosite în Ucraina, inclusiv româna, au fost scoase din uzul oficial. Actorii tensiunilor sunt pe de o parte grupările rusofone care se opun noilor schimbări politice de la Kiev și doresc alipirea Crimeii de Rusia iar, pe de altă parte, grupuri de ucraineni și tătari crimeeni, care sprijină mișcarea Euromaidan.
La 23 februarie, Rada Supremă a Ucrainei a abrogat legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferit limbii ruse statut de limbă regională în 13 (din 27) regiuni administrative ale Ucrainei, în care membrii comunităților etnice reprezentau mai mult de 10% din populație.
Începând cu 23 februarie Rusia a mobilizat forțe de intervenție rapidă la frontierele Ucrainei și chiar în Crimeea.
La 25 februarie sute de militanți pro-ruși s-au adunat în fața Parlamentului republicii autonome din Simferopol pentru a cere organizarea unui referendum, respingând puterea de la Kiev.
La 27 februarie un grup de persoane înarmate, cel mai probabil proruse, au ocupat sediul Parlamentului și Guvernului din Crimeea și au arborat steagul rus. Parlamentul din Crimeea a demis Guvernul local și anunță referendum pe 25 mai. În noaptea de 27 spre 28 februarie, aeroporturile din Crimeea au fost ocupate de persoane înarmate, cel mai probabil rusofone. Printre clădirile ocupate se afla și aeroportul Belbek din Simferopol. Militarii ucraineni și grănicerii din Balaklava au fost dezarmați de către persoane înarmate, cel mai probabil soldați ruși fără însemne.
La 28 februarie aeroporturile din Crimeea au revenit sub controlul autorităților ucrainene. Parlamentul ucrainean a votat o rezoluție prin care a cerut garantarea suveranității de către Statele Unite și Marea Britanie.
La 1 martie, noul premier crimeean Serghei Aksionov a solicitat Rusiei, prin intermediul președintelui rus Vladimir Putin, „asistență în asigurarea păcii și stabilității pe teritoriul” Crimeii. Între timp, Aksinov urma să preia „temporar controlul securității” în Crimeea, urmând ca toate autoritățile să se supună ordinelor sale sau să demisioneze. Totodată, Akisonov a anunțat un referendum pentru lărgirea autonomiei pentru data de 30 martie.
Răspunsul Statelor Unite a venit la cel mai înalt nivel, prin vocea președintelui Barack Obama, care a avertizat fățiș Rusia despre consecințele ("costul") unei intervenții armate în Crimeea și în estul Ucrainei.
La 1 martie președintele rus Vladimir Putin a solicitat și a obținut în unanimitate permisiunea camerei superioare a parlamentului Federației Ruse pentru a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei:
„Având în vedere că situația extraordinară în derulare în Ucraina amenință viața cetățenilor Federației Ruse și faptul că trupele noastre armate sunt desfășurate în conformitate cu un acord internațional pe teritoriul Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea), în baza art. 102 alin. (1) lit. g din Constituția Federației Ruse solicit Consiliului Federației Ruse permisiunea de a utiliza forțele armate ale Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei pentru normalizarea situație socio-politice din această țară.”—Vladimir Putin
Premierul ucrainean Arseni Iațeniuk a afirmat că Ucraina refuză să răspundă "prin forță" provocărilor Rusiei.
Deoarece statul ucrainean nu este membru NATO, Statele Unite și Uniunea Europeană nu au obligația de a interveni militar pentru a-l apăra. Totodată, o amplă acțiune internațională prin intermediul ONU este exclusă, din cauza dreptului de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate. Cu toate acestea, Rusia alături de Marea Britanie și SUA sunt garantul integrității teritoriale a Ucrainei ca urmare a semnării Memorandumului de la Budapesta.
2 martie
NATO a somat Rusia să înceteze toate operațiunile militare, avertizând că este amenințată pacea Europei. Baza de infanterie a Ucrainei din Privolnoie a fost înconjurată de bărbați înarmați neidentificați care au sosit cu cca. 13 camioane militare cu numere de înmatriculare rusești. Sunt cca. 15.000 de militari rusi în Crimeea, potrivit unui reprezentant al misiunii Ucrainei la Națiunile Unite. Toate navele militare de pază ale Ucrainei au părăsit Crimeea și s-au deplasat în porturile din Odessa și Mariupol.
3 martie
Dispare tătarul crimeean Reșat Amet în timpul protestului său pașnic și solitar împotriva ocupației ruse desfășurat în fața clădirii Consiliului de Miniștri din Piața Lenin din Simferopol.
6 martie
Articol principal: Referendumul din Crimeea, 2014.
Membrii Consiliului Suprem al Republicii Autonome Crimeea au votat pe 6 martie organizarea unui referendum privind statutul regiunii, dar și ieșirea în mod oficial din componența Ucrainei și alăturarea la Federația Rusă. Guvernul Ucrainei, tătarii crimeeni, și mai multe state au susținut că orice referendum organizat de autoritățile din Crimeea este neconstituțional și nelegitim .
11 martie
Parlamentul din Crimeea a adoptat o declarație de independență față de Ucraina.
15 martie
Într-o pădure este găsit corpul neînsuflețit, purtând urme de tortură, al protestatarului solitar Reșat Amet.
23 martie
În Regiunea Luhansk din estul Ucrainei are loc un referendum popular privind aderarea la Rusia.
CONCLUZII
În urma analizei detaliate și a cercetăriilor aprofundate efectuate în domeniul dreptului internațional umanitar, în cea ce privește mișcările de eliberare naționale putem trage concluzia că acestea se materializează sub forma unor conflicte armate între o națiune sau popor și puterea ocupantă, părțile recurgând la folosirea violențelor armate. Aceste mișcări apar din cauza nemulțumirii populației față de o anumită situație politică, respectiv din cauza dorinței de autodeterminare.
În istorie găsim nenumărate cazuri de eliberare națională. Dreptul internațional umanitar este ramura de drept care reglementează acest domeniu și are menirea să ocrotească și să protejeze drepturilor fundamentale ale omului în timpul unui conflict armat. În practică acest domeniu de drept a reușit să-și capete mai mare importanță abia în secolul XIX-lea, mai precis după sfârșitul al II-lea război mondial, ca drept consecință a încălcărilor grave de către părțile beligerante, mai ales de către Germania nazistă, a drepturilor fundamentale ale omului. (ex: deportarea în tabere de muncă, zis lagere etc.)
După părerea mea dreptul internațional umanitar reprezintă ramura de drept care stă la baza tuturor materiilor care au menirea să protejeze drepturile fundamentale ale omului când acestea sunt puse în primejdie datorită schimbărilor socio-politice într-o regiune ce se derulează în forma unui conflict armat sau altfel zis sub forma unui război. Din concluziile trase ne putem da seama de ce tocmai aceste conflicte armate sunt cele mai periculoase privind drepturile omului. Căutând între motivele care determină un popor să recurgă la astfel de măsuri vedem că cel ,,vinovat,, putem considera guvernul statului, în a cărui circumscripție teritorială trăiește poporul respectiv pentru că ori nu le-a asigurat tuturor cetățenilor săi drepturi egale motive etnice, religioase, sociologice,etc. ori le-a știrbit aceste drepturi.
Eu personal am ajuns la concluzia că dreptul internațional umanitar stă deasupra tuturor ramurilor de drept ca importanță, prin prizma faptului că pentru fiecărui om dreptul la viață îi este cel mai valoros, un drept fundamental și protejarea acestui drept trebuie considerat cel mai important și în acelaș timp cel mai nobil lucru posibil.
BIBLIOGRAFIE
Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, (12 august 1949)
Anghel Ion, Anghel Viorel, Regulile războiului și dreptul umanitar, Editura Lumina Lex, București, 2003
Aurescu Bogdan Năstase Adrian, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 6, Editura CHBeck, București, 2011
Convenția de la Geneva pentru îmbunătățirea soartei răniților,și bolnavilor din forțele armate în campanie (12 august 1949)
Convenția a VI a de la Haga relativă la regimul navelor de comerț inamice la începutul ostilităților din 18 octombrie 1907
Diaconu Ion, Tratat de drept internațional public, vol.I, Editura “Lumina Lex”, București 2002
Dragoman Ion, Drept internațional umanitar, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1999
Mazilu Dumitru, Dreptul păcii. Tratat, Editura All Beck, București 1999
Teodorescu Mircea-Adrian, Dreptul internațional umanitar în forțele armate ale României în pragul Mileniului III, Editura Lumina Lex, București, 2002
Conf. Dr. Adrian Hatos-Versiune a articolului publicat în Enciclopedia Dezvoltării Sociale”
Note de curs “Drept Internațional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, București 2010,
“Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din București;
D. Mazilu, Dreptul păcii, Editura Academica, București, 1983,
Hans Peter Gasser- International humanitarian law and the protection of war victims
http://flaviusrey.blogspot.ro/2011_03_01_archive.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Autoritatea_Na%C8%9Bional%C4%83_Palestinian%C4%83
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/autoritatea-palestinian-o-istorie
https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/ben_gurion.html
http://www.cadranpolitic.ro/?p=1894
http://www.bbc.com/news/world-europe-18328859
http://hu.wikipedia.org/wiki/Koszov%C3%B3
http://www.theguardian.com/world/kosovo
http://eeas.europa.eu/delegations/kosovo/index_en.htm
https://mariusmioc.wordpress.com/tag/organizatia-pentru-eliberarea-palestinei
BIBLIOGRAFIE
Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, (12 august 1949)
Anghel Ion, Anghel Viorel, Regulile războiului și dreptul umanitar, Editura Lumina Lex, București, 2003
Aurescu Bogdan Năstase Adrian, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 6, Editura CHBeck, București, 2011
Convenția de la Geneva pentru îmbunătățirea soartei răniților,și bolnavilor din forțele armate în campanie (12 august 1949)
Convenția a VI a de la Haga relativă la regimul navelor de comerț inamice la începutul ostilităților din 18 octombrie 1907
Diaconu Ion, Tratat de drept internațional public, vol.I, Editura “Lumina Lex”, București 2002
Dragoman Ion, Drept internațional umanitar, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, 1999
Mazilu Dumitru, Dreptul păcii. Tratat, Editura All Beck, București 1999
Teodorescu Mircea-Adrian, Dreptul internațional umanitar în forțele armate ale României în pragul Mileniului III, Editura Lumina Lex, București, 2002
Conf. Dr. Adrian Hatos-Versiune a articolului publicat în Enciclopedia Dezvoltării Sociale”
Note de curs “Drept Internațional Umanitar”, Beatrice Onica-Jarka, editura Universul Juridic, București 2010,
“Drept Umanitar”, lector univ. dr. Irina Grigore Rădulescu, Univ. Ecologică din București;
D. Mazilu, Dreptul păcii, Editura Academica, București, 1983,
Hans Peter Gasser- International humanitarian law and the protection of war victims
http://flaviusrey.blogspot.ro/2011_03_01_archive.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Autoritatea_Na%C8%9Bional%C4%83_Palestinian%C4%83
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/autoritatea-palestinian-o-istorie
https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/biography/ben_gurion.html
http://www.cadranpolitic.ro/?p=1894
http://www.bbc.com/news/world-europe-18328859
http://hu.wikipedia.org/wiki/Koszov%C3%B3
http://www.theguardian.com/world/kosovo
http://eeas.europa.eu/delegations/kosovo/index_en.htm
https://mariusmioc.wordpress.com/tag/organizatia-pentru-eliberarea-palestinei
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statutul Miscarilor DE Eliberare Nationala In Dreptul International Umanitar (ID: 129911)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.