Statutul Limbilor In Europa

„Limbile din Europa în sens strict aparțin, în marea lor majoritate, din punctul de vedere al înrudirii dintre ele, unei singure familii lingvistice: marea familie indo-europeană, care însumează peste 95% din locuitorii Europei tradiționale.”

Primele limbi oficiale și de lucru ale UE au fost olandeza, franceza, germana și italiana, acestea fiind menționate în regulament. Odată cu extinderea Uniunii, a crescut și numărul limbilor oficiale folosite pe teritoriul Europei. În prezent, activitatea Comisiei se desfășoară în una din cele trei limbi de lucru: engleză, franceză și germană.

Limba oficială de stat nu se identifică cu limba națională – prin care, în terminologia socio-lingvistică și în cea juridică actuale, spre deosebire de uzul curent, se desemnează nu limba întregii națiuni care trăiește într-un anumit stat, ci limba oricărei naționalități al cărei uz este recunoscut legal în statul în care trăiesc membrii săi. În această accepție, un stat poate avea nu numai una singură, ci și mai multe limbi naționale.

De altfel, însuși cuvântul „limbă” are în această terminologie o accepție întrucâtva diferită de cea strict lingvistică, având în vedere în primul rând funcțiile sociale îndeplinite de idiomul în cauză, și mai puțin poziționarea sa de către lingviști în raport cu alte varietăți apropiate – fie ele idiomuri înrudite sau varietăți subordonate limbii în cauză din punctul de vedere al dialecto-logului. Limbă, în acest sens, poate fi un idiom pe care lingviștii îl consideră numai o variantă a unei limbi (de exemplu bosniaca) sau, uneori, chiar un dialect sau un grai (de exemplu groenlandeza).

În Uniunea Europeană există 27 de țări, iar multilingvismul joacă un rol important în activitățile zilnice ale cetățenilor. Uniunea Europeană numără 23 de limbi oficiale și de lucru: bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză. Primul regulament al Comisiei Europene prin care au fost stabilite limbile oficiale, a fost adoptat în anul 1958. Germana este limba maternă cea mai larg răspândită, cu aproximativ 90 de milioane de vorbitori. Aceasta este urmată de engleză, franceză și italiană.

Alte 60 de limbi fac parte de asemenea din patrimoniul UE și sunt vorbite în anumite regiuni sau de anumite grupuri. Imigranții au adus cu ei un lung șir de limbi: se estimează că între granițele UE sunt acum prezente cel puțin 175 de naționalități», se spune în Comunicarea Comisiei către mai multe foruri europene, intitulată Multilingvismul: o valoare a Europei și un angajament comun, dată publicității în 2008. Statisticile spun că acele circa 60 de comunități vorbitoare de limbi regionale sau minoritare numără aproximativ 40 de milioane de persoane care vorbesc în mod curent astfel de limbi.”1

LIMBI SI DIALECTE FARA STATUT OFICIAL

Europa se remarcă printr-o mare diversitate lingvistică: limbi oficiale ale statelor, limbi co-oficiale utilizate în diferite zone, la care se adaugă o mare varietate de limbi regionale și minoritare, precum și limbile vorbite de comunitățile de imigranți. Numai în cele 27 state ale Uniunii Europene există peste 60 de comunități indigene vorbitoare de limbi regionale sau minoritare: de la vechile limbi celtice din vestul Europei (de exemplu, limbile gaelice și galeza), până la limbile minoritare din Europa de est (de exemplu, limba kașubiană din Polonia, sau limba districtului Latgale din Letonia).

Conform „Cartei europene a limbilor regionale și minoritare ", un tratat internațional supervizat de Consiliul Europei, în UE sunt utilizate limbi regionale și minoritare. Astfel, Uniunea are peste 60 de comunități indigene vorbitoare de limbi regionale sau minoritare, 40 de milioane de persoane vorbind în mod curent aceste limbi. Cea mai vorbită limbă minoritară este catalana, utilizată de 7 milioane de persoane de pe teritoriul Spaniei, Franței și din orașul Alghero (Sardinia).

In aceasta categorie sunt incluse numai idiomurile care nu au si statut de limba oficiala la nivel de stat sau regional in Europa, informatiile cu privire la idiomurile fara statut oficial in unele state europene, dar care sunt si limbi oficiale de stat sau regionale in altele regasindu-se in sectiunile consacrat limbilor oficiale , respectiv celor oficiale regionale. Unele din aceste limbi sunt si limbi imigrante, mai ales in Europa Occidentala, precum si in afara Europei. Dintre dialecte au fost incluse numai acelea care sunt considerate si limbi distincte, care au o traditie si o utilizae importante, aspira la statutul de limbi regional oficiale, au sisteme ortografice proprii.

1 .Abazina/abaza: se vorbeste in Federatia Rusa si in Turcia. Face parte din familia caucaziana de nord-vest. In Federatia Rusa s-a scris initial cu alphabet chiliric apoi cu alfabetul latin.

2 .Agul: se vorbeste in Federatia Rusa. In 1989 avea 19.936 de vorbitori . Face parte din familia caucaziana de nord-vest. S-au facut incercari de adoptare a unui sistem de scriere.

3. Arameica: este o limba scrisa, studiata si recitita de membrii eruditi ai comunitatii evreiesti , folosita si astazi in comunitatile traditionalist din Europa si din alte

parti ale lumii in tratatele privitoare la Kabbala si la Talmud. Nu se utilizeaza in comunicarea orala. Face parte din familia afro-asiatica. A fost una dintre cele mai importante limbi ale antichitatii, atestata in sec. 9 i.H. A fost limba vorbita (in care a predicat Isus) a poporului evreu, care bndonase ebraica.

4. Asturiana: se vorbeste in nordul Spaniei, in provincia Asturia. Este un subdialect al dialectului asturo-leonez al limbii spaniole. Academia de la Llingua Asturiana, care militeaza pentru abtinerea unui statut official pentru asturiana, o prezinta drept o limba distincta de spaniola. Se invt optional in unele scoli si se foloseste in literatura si publicatii. Se scrie cu alfabetul latin.

5. Casuba: se vorbeste in nordul Poloniei, unde mai are aproximativ 150.000 de vorbitori care o utilizeaza ca limba colocviala, indifetent de nivelul lor social si cultural. Se preda in cateva scoli si la Universitatea din Gdansk, este folosita in cateva emisiuni de radio si de televiziune si sporadic de catre biserica. Face parte din familia indo-europeana, ramura slava occidental, fiind considerate limba independent sau dialect al limbilor polone. Conserva arhaisme importante pentru studiul istoriei limbilor slave. A fost influentata de germana si de polona. Se scrie cu alabetul latin.

6. Cecena: se vorbete in Federatia Rusa, in estul Georgiei si in Turcia. Face parte din familia caucaziana de centru-nord. Se scrie cu alfabetul chiliric, dar in Cecenia Parlaentul a votat in 1992 revenirea la alfabetul latin; anterior s-a scris cu alfabetul arab si apoi cu cel latin.

7. Ebraica: este folosita actualmente in Europa numai la sinagoga si in scolile de pe langa sinagogi. Pronuntarea ei este adaptata dupa aceea din Israel. Face parte din familia afro-asiatica.

8. Ladina: se vorbeste in nordul Italiei. Cunostinte de limba si cultura ladina sunt predate in scoala primara se scrie cu alfabetul latin.

9. Monegasca: limba nationala in Monaco, practice iesita din us, este un dialect ligur am limbii italiene, cu cca o treime din cuvinte imprumutate din graiul din zona Nisa al dialectului provensal al limbii occitane, din italiana si din franceza.

10. Pomac: este vorbit in Grecia (Tracia occidentala) de 18.000-27.000 de personae de religie musulmana. Nu are niciun fel de statut oficial. Este considerat idiom indepartat sau dialect al limbii bulgare, indeaproape inrudit si cu macedoneana.

Pe lângă limbile din Irlanda, Spania și Marea Britanie, există alte câteva limbi regionale vorbite în UE care nu au o recunoaștere oficială la nivelul UE (deși în unele cazuri beneficiază de recunoaștere oficială în statele membre). Unele din acestea au mai mulți vorbitori decât unele limbi oficiale, mai puțin folosite. Limba frizonă (Frysk sau Frasch) este o limbă germanică vorbită de un grup mic etnic în partea de nord-vest a Europei. Friziana conține mai multe dialecte, considerate de către unii lingviști limbi separate. Majoritatea vorbitorilor acesteia trăiesc în provincia Frizia (Olanda) și în landul Schleswig-Holstein (Germania). Limba ladină este recunoscută oficial ca limbă minoritară având unele drepturi oficiale în regiunea Trentino-Tirolul de Sud, dar nu are statut oficial în provincia Belluno. Deși nu este o limbă oficială a UE, rusa este vorbită în unele state membre ale Uniunii care făceau parte mai demult din Blocul estic. Împreună cu olandeza este cea de-a 7-a limbă în topul limbilor vorbite în UE. Circa 6 % din cetățenii UE vorbesc rusa într-o anumită măsură.

Limbile regionale sau minoritare pot avea și statut de limbă oficială, cum este cazul irlandezei și al luxemburghezei. Acestea au statut de limbă națională în Irlanda și respectiv în Luxemburg, dar au în același timp numeroase trăsături comune cu limbile regionale sau minoritare

Unele limbi pot fi protejate numai pe plan local/regional, sunt permise în dezbaterile parlamentare sau în justiție sau pot fi „limbi naționale” pentru a căror protecție s-au adoptat prevederi speciale, dar care nu sunt oficiale. În unele cazuri, calificarea drept limbă oficială de stat nu acoperă exact aceeași realitate, mai ales în cazul unor state care au mai mult de o limbă oficială: limbile co-oficiale ale aceluiași stat pot fi situate în principiu pe același plan din punctul de vedere al drepturilor care le sunt acordate sau pot fi supuse unei anumite ierarhii și pot avea un rol întrucâtva diferit, fie la nivelul funcțiilor îndeplinite, fie sub aspect teritorial. Astfel, în Belgia se vorbește de fapt 8 de limbi oficiale la nivelul regiunilor, nu al ansamblului statului; în Elveția, romanșa are un statut în parte diferit de al celorlalte limbi oficiale, în Luxemburg, diversele limbi sunt în mare măsură specializate pentru anumite funcții și domenii, în Olanda, frizona este considerată a doua limbă oficială, după neerlandeză, ș.a.m.d. De aceea, calificarea limbilor drept oficiale la nivel de stat sau pe plan local/regional nu trebuie înțeleasă în mod absolut, ci numai orientativ și relativ. De asemenea, data de la care un anumit idiom a dobândit statutul de limbă oficială într-un stat sau altul nu este totdeauna precizată și are uneori un caracter relativ, printre altele și deoarece noțiunea de limbă oficială a variat în timp.

Începând din 2001, cetățenii Uniunii Europene sărbătoresc Ziua Limbilor pe 26 septembrie. Evenimentul este celebrat anual de milioane de persoane din 45 de țări participante. La fiecare aniversare, țările membre UE organizează, în numele multilingvismului, activități de celebrare a diversității lingvistice și de încurajare a învățării limbilor străine. Obiectivele acestor evenimente sunt: sensibilizarea publicului față de plurilingvism în Europa, cultivarea diversității culturale și lingvistice și încurajarea învățării limbilor străine de către toți europenii, la școală sau în afara acesteia.

Clasificarea genealogică a limbilor se bazează pe criterii de natură istorică, astfel că ele se grupează în unități organizate ierarhic numite familii, ramuri, grupuri etc.
„Limbile din Europa în sens strict aparțin, în marea lor majoritate, din punctul de vedere al înrudirii dintre ele, unei singure familii lingvistice: marea familie indo-europeană, care însumează peste 95% din locuitorii Europei tradiționale.”3

Pe lângă familiile de limbi și ramurile acestora, se vorbește și despre uniuni lingvistice. Acestea sunt „grupări geografice constituite din limbi, în general neînrudite, care au venit în contact într-o perioadă a istoriei lor pe un teritoriu locuit în comun și, ca urmare a acestui fapt, au dobândit o serie de trăsături asemănătoare, în urma unui proces de aculturație lingvistică.”4

În Europa sunt 42 de limbi oficiale sau co-oficiale (considerând bosniaca, croata și sârba limbi oficiale distincte).

12 dintre limbile oficiale europene au acest statut în mai multe state independente din Europa: germana în cinci (Austria, Belgia, Elveția, Germania, Liechtenstein); în câte patru state franceza (Belgia, Elveția, Franța, Monaco) și italiana (Elveția, Italia, San Marino, Vatican), engleza în trei (Irlanda, Malta, Marea Britanie, la care se adaugă un teritoriu neautonom, Insulele Normande), iar în câte două state croata (Bosnia – Herțegovina, Croația), greaca (Cipru, Grecia), neerlandeza/olandeza (Belgia – în varianta flamandă -, Olanda); româna (Republica Moldova – unde este numită și moldovenească -, România), rusa (Belarus, Rusia), sârba (Bosnia – Herțegovina, Serbia), suedeza (Finlanda – unde este numită actualmente „națională” -, Suedia), turca (Cipru, Turcia).

30 de limbi sunt oficiale în câte un singur stat independent din Europa: albaneza, armeana, azera, belarusa, bosniaca, bulgara, catalana (în Andorra, unde este numită și andorrană), ceha, croata, daneza (în Danemarca, la care se adaugă Insulele Feroe și Groenlanda), estona.

BIBLIOGRAFIE:

Marius SALA, Ioana VINTILĂ RĂDULESCU, Limbile Europei, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.

2. Ioana Vintilă Rădulescu, Sociolingvistică și globalizare, Buc. Ed. Oscar Print, 2001.