Statutul Juridic al Personalului Didactic din Invatamantul Preuniversitar din Romania

Statutul juridic al personalului didactic din învățământul preuniversitar din România

CUPRINS

Considerații generale privind învățământul românesc

CAP I. MISIUNEA ȘI PRINCIPIILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN ROMÂNIA

1. Misiunea învățământului românesc

Idealul educațional

Misiunea

2. Principiile învățământului românesc

2.1 Principiile generale

2.2 Principiile finanțării

2.3 Principii specifice

CAP II. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR ROMÂNESC

1. Structura sistemului de învățământ preuniversitar

1.1 Învățământul antepreșcolar

1.2 Învățământul preșcolar

1.3 Învățământul primar

1.4 Învățământul gimnazial

1.5 Învățământul liceal

1.6 Învățământul tehnologic și vocațional

1.7 Învățământul profesional

1.8 Învățământul militar preuniversitar

1.9 Învățământul de arte și sportiv

1.10 Învățământul postliceal

1.11 Învățământul pentru minorități naționale

1.12 Învățământul special și special integrat

1.13 Învățământul pentru copii și tineri capabili de performanțe înalte..

1.14 Programul „Școală după școală”

1.15 Alternative educaționale

1.16 Învățământul particular și confesional

2. Rețeaua școlară. Organizarea studiilor în învățământul preuniversitar…

2.1 Structura unităților de învățământ preuniversitar

2.2 Formațiunile de studiu

2.3 Curriculumul învățământului preuniversitar

2.4 Evaluarea rezultatelor învățării

CAP III. DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE PERSONAL DIDACTIC ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Scurt istoric al profesiei

2. Formarea inițială și continuă a personalului didactic

3. Cariera didactică

4. Funcțiile didactice și didactice auxiliare. Condiții de ocupare.

5. Angajarea personalului didactic în învățământul preuniversitar

6. Funcții de conducere, îndrumare și control

7. Norma didactică în învățământul preuniversitar

CAP IV. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PERSONALULUI DIDACTIC DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Drepturile personalului didactic din învățământul preuniversitar

1.1 Caracterul legal al drepturilor

1.2 Clasificarea drepturilor

1.3 Drepturi generale ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

1.3.1. Dreptul la muncă

1.3.2. Dreptul la salarizare pentru munca depusă

1.3.3.Dreptul la demnitate în muncă

1.3.4. Dreptul la cumul de funcții

1.3.5. Dreptul la negociere, colectivă și individuală

1.3.6. Dreptul la formare și perfecționare profesională

1.3.7. Dreptul la concediu și zile libere

1.3.8. Dreptul la securitate și sănătate în muncă

1.3.9. Dreptul la asociere

1.3.10. Dreptul la protecție în caz de concediere

1.3.11. Dreptul la preaviz

1.3.12. Dreptul la demisie

1.3.13. Dreptul la pensie

1.4 Drepturi specifice ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

1.4.1. Dreptul la inițiativă profesională

1.4.2. Dreptul la desfășurarea liberă a activității didactice și la securitatea personalului didactic

1.4.3. Libertatea opiniei profesionale

1.4.4. Dreptul la protecție din partea autorităților responsabile cu ordinea publică

1.4.5. Dreptul la rezervarea catedrei sau a postului

1.4.6. Drepturi pentru copiii personalului didactic din învățământul preuniversitar

1.4.7. Alte drepturi specifice

2. Obligațiile personalului didactic din învățământul preuniversitar

2.1 Caracterul legal al obligațiilor

2.2 Clasificarea obligațiilor

2.3 Obligații generale ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

2.3.1 Obligația de a respecta disciplina muncii

2.3.2 Obligația de a respecta măsurile de securitate și sănătate în muncă

2.3.3 Obligația de fidelitate față de angajator

2.4 Obligații specifice ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

2.4.1 Obligația de a îndeplini sarcinile de serviciu

2.4.2 Obligația de a realiza norma didactică

2.4.3 Obligația respectării normelor de conduită profesionale

CAP V. SLARIZAREA PERSONALULUI DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Elementele salariului

2. Reglementarea juridică a salarizării

CAP VI. SUSPENDAREA, MODIFICAREA ȘI ÎNCETAREA RAPORTURILOR DE MUNCĂ A PERSONALULUI DIDACTIC DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Suspendarea raporturilor de muncă

1.1 Suspendarea de drept

1.2 Suspendarea din inițiativa salariatului

1.3 Suspendarea din inițiativa angajatorului

1.4 Suspendarea prin acordul părților

2. Modificarea raporturilor de muncă ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

2.1 Elementele și condițiile modificării

3. Încetarea raporturilor de muncă ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

3.1 Încetarea de drept a raporturilor de muncă

3.2 Încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților

3.3 Concedierea

3.4 Demisia

CAP VI. MODIFICAREA, SUSPENDAREA ȘI ÎNCETAREA RAPORTURILOR DE MUNCĂ ALE PERSONALULUI DIDACTIC DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Modificarea contractului individual de muncă

1.1 Noțiune

1.2 Pretransferarea și transferarea

1.2.1 Noțiune

1.2.2 Procedura desfășurării pretransferării ți transferării

1.3 Detașarea

1.3.1 Definiție

1.3.2 Detașarea în intersul învățământului

1.3.3 Detașarea la cerere

1.4 Delegarea

1.4.1 Definiție

1.4.2 Procedura delegării

2. Suspendarea contractului individual de muncă

2.1 Noțiune

2.2 Cazuri de suspendare

2.3 Procedura suspendării

3. Încetarea contractului individual de muncă al personalului didactic

3.1 Noțiune

3.2 Cazuri de încetare

3.2.1 Încetarea de drept

3.2.2 Încetarea prin acordul părților

3.2.3 Încetarea prin voință unilaterală

3.2.3.1 Concedierea

3.2.3.2 Demisia

CAP VII. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A PERSONALULUI DIDACTIC DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Noțiunea

2. Principiile răspunderii juridice

3. Conduita ilicită

4. Răspunderea disciplinară

4.1 Sancțiuni disciplinare

4.2 Procedura sancționării

5. Răspunderea patrimonială

6. Răspunderea civilă delictuală a personalului didactic din învățământul preuniversitar

7. Răspunderea penală a personalului didactic din învățământul preuniversitar

CAP VIII. DREPT COMPARAT

1. Spațiul european al învățământului preuniversitar

1.1 Învățământul preuniversitar în Germania

1.2 Învățământul preuniversitar în Danemarca

1.3 Învățământul preuniversitar în Finlanda

1.4 Învățământul preuniversitar în Austria

1.5 Învățământul preuniversitar în Italia

1.6 Învățământul preuniversitar în Portugalia

1.7 Învățământul preuniversitar în Ungaria

CAP VIII. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

Statutul juridic al personalului didactic din învățământul preuniversitar din România

Motto:

Nu există artă mai frumoasă decât arta educației.

Pictorul și sculptorul fac doar figuri, fără viață,

dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el,

se bucură și oamenii și Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Considerații generale privind învățământul românesc.

Promovarea, dezvoltarea și punerea în valoare a potențialului educațional, cultural, științific și uman de care dispune România este cu siguranță o componentă și o resursă a modernizării societății românești precum și o premisă sine qua non a unei dezvoltări economice și sociale sustenabilă.

Există evident o legătură directă între nivelul pregătirii primare a absolvenților studiilor liceale și a celor universitare și rezultatele activității lor în momentul activării în circuitul economic. De calitatea pregătirii lor vor depinde calitatea muncii în domeniul lor de activitate, calitatea deciziilor ce le vor lua la locul de muncă, calitatea de cetățen și gradul de responsabilizare civică, etc.,.

Trei ani consecutivi peste 50 % dintre absolvenții de liceu nu au promovat examenul național de bacalaureat. Ne aflăm oare în plin faliment al sistemului educațional românesc?!

Declarațiile de intenții ale decidenților politici sună foarte încurajator atunci când se referă la Educație. Iată ce evaluări face și ce obiective își propune Guvernul României prin „Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030”:

„Evaluarea corectă a stării capitalului uman și a tendințelor de evoluție pe termen mediu și lung este de o importanță fundamentală pentru proiectarea realistă a perspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare în toate componentele sale esențiale: economic, socio-cultural si de mediu. În ultima instanță, întrebarea la care prezenta Strategie încearcă să dea un răspuns rezonabil este: Cu cine și pentru cine se va realiza dezvoltarea durabilă a României? Pentru o apreciere obiectiva a situației, studiile recente (Indexul European al Capitalului Uman, Consiliul Lisabona, 2007) iau în calcul elemente precum: stocul de capital uman (investiția per capita pentru educația si formarea profesională a populației ocupate, compoziția capitalului uman în funcție de tipul si nivelul de educație, starea de sănătate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata șomajului, rata conectării la rețele de comunicare multimedia, participarea la activitați producatoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuția capitalului uman raportată la valoarea adaugată creată, calitatea educației și formării profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieți, investiții în cercetare-dezvoltare) si demografia (spor sau declin, trenduri migratoare, impactul calculat asupra pieței muncii).”

După prezentarea situației demografice deloc îmbucurătoare, Guvernul continuă analiza și pentru că tot este vorba de o „strategie” ajunge și la soluțiile ce ar trebui avute în vedere pentru asigurarea resursei umane corespunzător calificată:

„Evoluțiile demografice au constituit un factor important din punct de vedere statistic (dar nu determinant din punct de vedere calitativ) al situației actuale în domeniul educației și formarii profesionale. În intervalul 2000-2006, numărul absolvenților si al unitaților de învățământ în funcțiune (în special preuniversitar) s-a aflat într-o scadere continua, cu diferențieri și oscilații pe niveluri educaționale si locații (urban/rural) corelat fiind, de la an la an, cu diminuarea populației de vârstă școlară.

Modificările Legii Învățământului din 1995 în anii 2003 și 2004 au adus îmbunătățiri semnificative cadrului legal, prevăzând printre altele: extinderea duratei învățământului obligatoriu de la 8 la 10 clase; introducerea unor elemente de schimbare a sistemului de

finanțare a învățământului preuniversitar prin sporirea autonomiei unităților de învățământ și a atribuțiilor autorităților locale; finanțarea învățământului de stat din fondurile publice a crescut de la 3,6% din PIB în 2001, la 5,2% în 2007, fiind estimată la minimum 6% începând din anul 2008.

În urma numeroaselor sesizări critice, susținute de studii care au relevat perpetuarea și chiar, sub unele aspecte, adâncirea decalajelor față de celelalte țări ale UE si rămânerile în urmă față de obiectivele Strategiei Lisabona, în februarie 2008, principalele partide reprezentate în Parlament au semnat, la inițiativa Președintelui României, un Pact Național pentru Educație care stabilește obiectivele strategice convenite pentru remedierea situației în perioada următoare.

Speranța medie de viață școlară era în România (în 2005) de 15,3 ani față de 17,6 ani în UE-27, iar proporția din populația între 15 si 64 de ani cuprinsă în învățământul de toate gradele era de 47,5%. Rata brută de cuprindere în învățământul primar și gimnazial a înregistrat o tendință ascendentă, cu 4% în anul școlar 2005/2006 față de 2002/2003, menținându-se însă un decalaj important (14%) între mediul urban și cel rural. Dacă în mediul urban aproape 80% dintre elevi finalizează ciclul obligatoriu de 10 clase prin promovarea examenelor finale, în mediul rural proporția este de sub 50%. În anul 2006, numai 2,9% din totalul populației active din mediul rural avea studii superioare în comparație cu 21,0% în mediul urban.

Rata de participare la educație a populației între 15 și 24 de ani a crescut de la 37,3% în 1999/2000 la 46,1% în 2003/2004, dar rata de părăsire timpurie a școlii rămâne alarmantă, respectiv 19% înpatrimonială

6. Răspunderea civilă delictuală a personalului didactic din învățământul preuniversitar

7. Răspunderea penală a personalului didactic din învățământul preuniversitar

CAP VIII. DREPT COMPARAT

1. Spațiul european al învățământului preuniversitar

1.1 Învățământul preuniversitar în Germania

1.2 Învățământul preuniversitar în Danemarca

1.3 Învățământul preuniversitar în Finlanda

1.4 Învățământul preuniversitar în Austria

1.5 Învățământul preuniversitar în Italia

1.6 Învățământul preuniversitar în Portugalia

1.7 Învățământul preuniversitar în Ungaria

CAP VIII. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

Statutul juridic al personalului didactic din învățământul preuniversitar din România

Motto:

Nu există artă mai frumoasă decât arta educației.

Pictorul și sculptorul fac doar figuri, fără viață,

dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el,

se bucură și oamenii și Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Considerații generale privind învățământul românesc.

Promovarea, dezvoltarea și punerea în valoare a potențialului educațional, cultural, științific și uman de care dispune România este cu siguranță o componentă și o resursă a modernizării societății românești precum și o premisă sine qua non a unei dezvoltări economice și sociale sustenabilă.

Există evident o legătură directă între nivelul pregătirii primare a absolvenților studiilor liceale și a celor universitare și rezultatele activității lor în momentul activării în circuitul economic. De calitatea pregătirii lor vor depinde calitatea muncii în domeniul lor de activitate, calitatea deciziilor ce le vor lua la locul de muncă, calitatea de cetățen și gradul de responsabilizare civică, etc.,.

Trei ani consecutivi peste 50 % dintre absolvenții de liceu nu au promovat examenul național de bacalaureat. Ne aflăm oare în plin faliment al sistemului educațional românesc?!

Declarațiile de intenții ale decidenților politici sună foarte încurajator atunci când se referă la Educație. Iată ce evaluări face și ce obiective își propune Guvernul României prin „Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030”:

„Evaluarea corectă a stării capitalului uman și a tendințelor de evoluție pe termen mediu și lung este de o importanță fundamentală pentru proiectarea realistă a perspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare în toate componentele sale esențiale: economic, socio-cultural si de mediu. În ultima instanță, întrebarea la care prezenta Strategie încearcă să dea un răspuns rezonabil este: Cu cine și pentru cine se va realiza dezvoltarea durabilă a României? Pentru o apreciere obiectiva a situației, studiile recente (Indexul European al Capitalului Uman, Consiliul Lisabona, 2007) iau în calcul elemente precum: stocul de capital uman (investiția per capita pentru educația si formarea profesională a populației ocupate, compoziția capitalului uman în funcție de tipul si nivelul de educație, starea de sănătate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata șomajului, rata conectării la rețele de comunicare multimedia, participarea la activitați producatoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuția capitalului uman raportată la valoarea adaugată creată, calitatea educației și formării profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieți, investiții în cercetare-dezvoltare) si demografia (spor sau declin, trenduri migratoare, impactul calculat asupra pieței muncii).”

După prezentarea situației demografice deloc îmbucurătoare, Guvernul continuă analiza și pentru că tot este vorba de o „strategie” ajunge și la soluțiile ce ar trebui avute în vedere pentru asigurarea resursei umane corespunzător calificată:

„Evoluțiile demografice au constituit un factor important din punct de vedere statistic (dar nu determinant din punct de vedere calitativ) al situației actuale în domeniul educației și formarii profesionale. În intervalul 2000-2006, numărul absolvenților si al unitaților de învățământ în funcțiune (în special preuniversitar) s-a aflat într-o scadere continua, cu diferențieri și oscilații pe niveluri educaționale si locații (urban/rural) corelat fiind, de la an la an, cu diminuarea populației de vârstă școlară.

Modificările Legii Învățământului din 1995 în anii 2003 și 2004 au adus îmbunătățiri semnificative cadrului legal, prevăzând printre altele: extinderea duratei învățământului obligatoriu de la 8 la 10 clase; introducerea unor elemente de schimbare a sistemului de

finanțare a învățământului preuniversitar prin sporirea autonomiei unităților de învățământ și a atribuțiilor autorităților locale; finanțarea învățământului de stat din fondurile publice a crescut de la 3,6% din PIB în 2001, la 5,2% în 2007, fiind estimată la minimum 6% începând din anul 2008.

În urma numeroaselor sesizări critice, susținute de studii care au relevat perpetuarea și chiar, sub unele aspecte, adâncirea decalajelor față de celelalte țări ale UE si rămânerile în urmă față de obiectivele Strategiei Lisabona, în februarie 2008, principalele partide reprezentate în Parlament au semnat, la inițiativa Președintelui României, un Pact Național pentru Educație care stabilește obiectivele strategice convenite pentru remedierea situației în perioada următoare.

Speranța medie de viață școlară era în România (în 2005) de 15,3 ani față de 17,6 ani în UE-27, iar proporția din populația între 15 si 64 de ani cuprinsă în învățământul de toate gradele era de 47,5%. Rata brută de cuprindere în învățământul primar și gimnazial a înregistrat o tendință ascendentă, cu 4% în anul școlar 2005/2006 față de 2002/2003, menținându-se însă un decalaj important (14%) între mediul urban și cel rural. Dacă în mediul urban aproape 80% dintre elevi finalizează ciclul obligatoriu de 10 clase prin promovarea examenelor finale, în mediul rural proporția este de sub 50%. În anul 2006, numai 2,9% din totalul populației active din mediul rural avea studii superioare în comparație cu 21,0% în mediul urban.

Rata de participare la educație a populației între 15 și 24 de ani a crescut de la 37,3% în 1999/2000 la 46,1% în 2003/2004, dar rata de părăsire timpurie a școlii rămâne alarmantă, respectiv 19% în 2006, cu mult peste nivelul mediu al UE-27 de 15,2% și al obiectivului-țintă de sub 10% prevăzut pentru aplicarea obiectivelor Strategiei Lisabona pentru anul 2010.

Proporția absolvenților învățământului secundar superior din grupa de vârstă 20-24 ani era în 2006 de 77,2% față de obiectivul de referință UE pentru anul 2010 de 85%. Participarea la educația timpurie în 2006 era de 76,2% față de 90% cât reprezinta ținta de referință a UE pentru anul 2010.

Până în anul 2005, nu a existat un sistem explicit, cuprinzător și unitar la nivel național pentru asigurarea calității educației. În aceste condiții, referirile la relevanța și, respectiv, calitatea educației și formării profesionale s-au putut face numai pe baza evaluărilor externe. Evaluarea realizată în 2006 dupa metodologia Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economica (OCDE) în sistemul PISA (Programme for International Student Assessment) pentru performanța generala a tinerilor de 15 ani, situa România pe locul 47 din 57 de țări participante, 52,7% din elevii români fiind sub nivelul alfabetizării științifice. Mediocritatea rezultatelor este mai îngrijorătoare prin raportare la evaluarea PISA din anul 2000, față de care se înregistrează o scădere a performanțelor școlare. Raportul PISA 2006 evidențiază o variație mare între rezultatele obținute de elevii din diferite școli și constată persistența unor decalaje substanțiale de performanță la elevii proveniți din segmentele defavorizate ale populației. În ceea ce privește înțelegerea problemelor de mediu, mai puțin de 40% dintre elevii români au reușit să le identifice și să le explice.

Situația pare a fi și mai serioasă în ceea ce privește învățământul universitar, unde nu a avut loc o evaluare de tip calitativ care să evidențieze relevanța competențelor dobândite în raport cu cerințele reale de pe piața muncii și cu exigențele dezvoltării durabile. În termeni strict cantitativi, rata de participare a absolvenților de învățământ secundar la învățământul superior a crescut de la 27,7% în 2000/2001 la 44,8% în 2005/2006, dar faptul ca doar 11,7% din adulții din grupa de vârstă între 25 și 64 de ani sunt absolvenți de învățământ terțiar/superior (față de 27,7% în SUA, 16,4% în Marea Britanie sau 15,4% în Franța) plasează România într-o situație dezavantajoasă față de cerințele racordării la societatea bazată pe cunoaștere.

La sfârșitul anului universitar 2006/2007, erau înscriși 818,2 mii studenți, dintre care 522,6 mii în instituțiile de învățământ public și 295,6 mii în cel privat, cu o creștere de 11% față de anul precedent, mai ales pe seama înscrierilor în sistemul de învățământ deschis la distanță din sectorul privat (reprezentând 15% din totalul studenților).

Ponderea studentelor a fost de 59,8% dintre absolvenți în învățământul public și 58% în cel privat. Preferințele la înscriere în anul școlar 2007-2008 s-au îndreptat în continuare spre facultățile de profil universitar (31,4% în sectorul public și 26,3% în cel privat), economic (23,9% public și 44,3% privat), juridic (24,6% în sectorul privat) și 28,1% tehnic (în sectorul public). Este totuși important de menționat ca, în comparație cu obiectivul țintă al UE pentru anul 2010 privind creșterea cu 15% a participării la programele de matematică, științe și tehnologii, România a înregistrat o rată de creștere de 25,9% în 2006.

Rata de participare a adulților între 25 și 64 de ani la programe educaționale se afla încă, în 2006, la un nivel extrem de scăzut de 1,3% față de media UE-25 de 9,6% si față de obiectivul țintă de 12,5% pentru anul 2010. La aceasta se adaugă, ca una dintre explicațiile neparticipării la educația permanentă, și accesul redus la folosirea comunicațiilor prin Internet (23 utilizatori la 1000 de locuitori în 2006) și a serviciilor electronice în relațiile cu autoritățile publice (0,7%), România situându-se, din acest punct de vedere, pe ultimul loc între țările care au aderat la UE după 2004.

Pentru acumularea cât mai rapidă de capital uman, coroborând nivelul de educație si tendințele demografice, datele menționate atrag atenția asupra necesității unei investiții susținute pentru creșterea cât mai rapidă a proporției absolvenților de învățământ secundar superior în cadrul grupei de vârstă 20-24 ani. De asemenea, creșterea ratei de participare la învățământul superior și a ratei de cuprindere a adulților în programe de învățare continuă poate compensa deficitul de forță de muncă înalt calificată pentru o economie bazată pe cunoaștere competitivă și durabilă. În plus, din punct de vedere calitativ, este imperativă îmbunătățirea substanțială a calității învățământului obligatoriu.”1

În ciuda „estimării” lăudabile de a finanța Educația cu 6% din PIB începând cu 2008, acest lucru nu s-a realizat nici măcar în bugetul pe 2013-2014, chiar dacă procentul de 6% a devenit „literă de lege” fiind prevăzut de Legea nr.1/2011-Legea Educației Naționale, promovată prin asumarea răspunderii guvernului Boc.

Este deja dovedit de realitatea ultimilor 23 de ani că subfinanțarea sistemului educațional românesc a produs și continuă să producă efecte negative cumulate care conduc la performanțe din ce în ce mai slabe ale elevilor noștri la testele internaționale relevante.

Nu în ultimul rând sunt de luat în calcul și efectele la fel de nefaste a unor asemenea politici în domeniul Educației asupra statului democratic. Nu putem spera să avem o democrație consolidată în România fără a avea o educație de calitate. O bună educație va oferi cetățeanului capacitatea de a se informa mai ușor , de a avea un spirit critic și de a avea capacitatea unei corecte aprecieri a unei argumentații. Un cetățean cu o educație de calitate va fi capabil să sesizeze impostura sau reaua intenție din discursurile politicianiste. În același timp va avea capacitatea de a accepta ceea ce este logic și rațional chiar și atunci când asta s-ar putea să meargă împotriva propriilor interese. Cetățenii educați nu pot fi tot timpul pe placul oamenilor politici, pentru că ei sunt cetățeni care pretind clarificări și adesea declanșează mișcări de protest.

A avea o democrație consolidată înseamnă neapărat ca prin dezbatere și critică susținută societatea să exercite un control eficient asupra guvernării. Dacă nu o face există riscul inerent de punere în pericol a democrației pentru că guvernele au o tendință permanentă de a obține o putere nelimitată. A nu se înțelege cumva că democrație consolidată înseamnă că cei mulți au întotdeauna dreptate ci doar că puterea politică trebuie să fie legată de mecanismele de dezbatere critică ale societății și este sensibilă la forța argumentelor. Într-o democrație consolidată guvernul va fi atent la protestele cauzate de anumite decizii ale sale și are capacitatea și disponibilitatea de a face necesarele corecturi. Toate acestea nu se pot întâmpla decât într-o societate educată.

Din păcate, în anii scurși de la schimbarea de regim în România, potențialul educațional și de cercetare de care dispune țara noastră, atât prin capacitatea profesională a celor dedicați meseriei de profesor cât și prin dotarea nativă a copiilor noștri, a fost prea puțin pus în valoare și mai grav, prin politici publice de cele mai multe ori iresponsabile, școala și cercetarea românească au mers pe drumul unor rezultate din ce în ce mai slabe.

Avem din păcate dascăli lipsiți de vocație, elevi și studenți care nu mai acordă nicio valoare unei diplome, administrație școlară numită exclusiv pe criterii de apartenență politică.

Subfinanțarea permanentă a sistemului educațional a avut ca prim efect catastrofal crearea unei contraselecții în ceea ce privește resursa umană.

Pe de o parte, absolvenții de studii superioare nu au mai fost atrași de a intra în sistemul educațional datorită unei salarizări ce nu permite întreținerea unui debutant din propriile venituri. Ca urmare au mai acceptat această situație, în general, numai cei care datorită unor rezultate nu tocmai meritorii în timpul anilor de studii nu și-au găsit de lucru în alte domenii de activitate mult mai bine remunerate sau cei a căror specializare nu le-a creat șanse de angajare decât în învățământ.

Rezultatul: o resursă umană din ce în ce mai slab pregătită pentru standardele de calitate impuse de o asemenea meserie.

Pe de altă parte, profesorii cu vechime, cu cele mai bune rezultate și cei mai bine pregătiți profesional, au părăsit sistemul pentru slujbe mult mai bine plătite în alte domenii de activitate. O reacție previzibilă într-o economie de piață, inclusiv de piață a muncii.

Dincolo de motivația financiară un alt motiv esențial care a făcut și face sistemul educațional neatractiv pentru tinerii absolvenți este și modul în care este reglementată prin lege admiterea în profesie și sistemul de carieră.

Pentru a deveni titular pe un post din învățământul preuniversitar un tânăr absolvent este nevoit sa susțină un examen în cadrul căruia practic este reexaminat la disciplinele pe care tocmi le-a promovat în cadrul facultății pentru a-și obține diploma de licență și cea de master. Iar pentru a rămâne pe post urmează un nou examen, de „definitivat”, cu repetarea acelorași examinări. Să însemne o astfel de procedură că de fapt nu recunoaștem ceea ce s-a recunoscut prin diploma de licență și cea de masterat?! Cui folosește acest calvar a examenelor neîntrerupte?! Spun calvar pentru că aventura examinărilor fără de sfârșit nu se oprește aici. Un nou examen pentru gradul didactic II. Să fie oare eficiente pentru calitatea prestației profesorilor acest șir de examene. Rezultatele statistice dau un răspuns foarte clar : NU.

Iată de ce modul în care sunt concepute și reglementate prin lege și acte subsecvente relațiile de muncă în cadrul sistemului educațional trebuie revizuit de urgență, în cadrul unui concept holistic privind sistemul educațional perfect integrat în dimensiunea și responsabilitatea sa socială .

CAP I. MISIUNEA ȘI PRINCIPIILE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN ROMÂNIA

1. Misiunea învățământului românesc

1.1 Idealul educațional

Legea educației naționale nr.1 din 2011 stabilește că idealul educațional al școlii românești „constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziunea socială și pentru angajarea pe piața muncii”.

Este de la sine înțeles că toate aceste componente „ideale” își vor putea găsii materializarea în măsura în care statul își asumă fără echivoc responsabilitatea de a asigura tuturor cetățenilor români, fără nici un fără de discriminare, drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții.

În sprijinul realizării idealului școlii românești ar trebi să vină și prevederea expresă a Legii educației naționale „ În România învățământul constituie prioritate națională”. Acest principiu ar trebui să se materializeze în decizia politică privind alocarea bugetară pentru sistemul educațional. Dincolo de declarațiile electorale, făcute înainte de fiecare ciclu electoral, faptele nu au demonstrat niciodată că politicienii români au înțeles vreodată rolul esențial al Educației în progresul social al României.

1.2 Misiunea

Misiunea sistemului educațional românesc este asumată prin lege care prevede: „formarea, prin educație, a infrastructurii mentale a societății românești, în acord cu noile cerințe, derivate din statutul României ca țară membră a Uniunii Europene și prin funcționarea în contextul globalizării, și de generare sustenabilă a unei resurse umane naționale înalt competitive, capabilă să funcționeze eficient în societatea actuală și viitoare”.

Făcând un efort pentru a trece peste exprimarea întortocheată, cu un perfect limbaj de lemn, amintind de lozincile sforăitoare a unei alte epoci integratoare ( pe atunci în marele bloc comunist – acceași Mărie cu altă pălărie) constatăm că legea în cauză, nu întâmplător adoptată prin asumarea răspunderii guvernamentale, propune nici mai mult nici mai puțin decât transformarea școlii românești într-un instrument de îndoctrinare în spiritul „globalizării”. Oare cei ce au forțat aceasta prin lege au întrebat poporul român dacă este de acord cu acest „proiect” pentru copiii lor?! Sau s-au întrebat pe ei înșiși dacă acest demers este în interesul real al României ca țară liberă și independentă?!

Oare misiunea învățământului românesc nu ar trebui să aibă în vedere și păstrarea și promovarea identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român, stimularea sentimentelor patriotice care să dezvolte conștientizarea importanței rolului pe care România îl are de jucat în armonie cu celelalte națiuni din comunitatea europeană?

Principiile învățământului românesc

2.1 Principiile generale

Legea stabilește principiile generale care guvernează învățământul românesc :

„ a) principiul echității – în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare;

   b) principiul calității – în baza căruia activitățile de învățământ se raportează la standarde de referință și la bune practici naționale și internaționale;

   c) principiul relevanței – în baza căruia educația răspunde nevoilor de dezvoltare personală și social-economice;

   d) principiul eficienței – în baza căruia se urmărește obținerea de rezultate educaționale maxime, prin gestionarea resurselor existente;

   e) principiul descentralizării – în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicați direct în proces;

   f) principiul răspunderii publice – în baza căruia unitățile și instituțiile de învățământ răspund public de performanțele lor;

   g) principiul garantării identității culturale a tuturor cetățenilor români și dialogului intercultural;

   h) principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român;

   i) principiul recunoașterii și garantării drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase;

   j) principiul asigurării egalității de șanse;

   k) principiul autonomiei universitare;

   l) principiul libertății academice;

   m) principiul transparenței – concretizat în asigurarea vizibilității totale a deciziei și a rezultatelor, prin comunicarea periodică și adecvată a acestora;

   n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme religioase și doctrine politice;

   o) principiul incluziunii sociale;

   p) principiul centrării educației pe beneficiarii acesteia;

   q) principiul participării și responsabilității părinților;

   r) principiul promovării educației pentru sănătate, inclusiv prin educația fizică și prin practicarea activităților sportive;

   s) principiul organizării învățământului confesional potrivit cerințelor specifice fiecărui cult recunoscut;

   t) principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare;

   u) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct al sistemului de învățământ. ”

2.2 Principiile finanțării

O zonă extrem de sensibilă o reprezintă principiile finanțării învățământului de stat. Asta pentru că la nivel declarativ prevederile incluse în lege sună extrem de corect și atrăgător. Dezamăgirea vine când evaluăm faptele, adică în ce măsură avem o concordanță între „principii” și transpunerea lor în realitate. Legea educației nr.1/2011, plecând de la un principiu fundamental prevăzut la art.2, par.(7) –„În România învățământul constituie prioritate națională”- fundamentează că „ pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv”. Din păcate, în nici un an scurs de la promulgarea legii guvernele care s-au perindat nu au „reușit” să respecte această prevedere, chiar dacă prin tot felul de artificii contbilicești au încercat să acrediteze ideea că alocările au fost în concordanță cu prevederile legii.

În ceea ce privește finanțarea învățământului preuniversitar legea prevede:

„ (1) Principiile finanțării învățământului preuniversitar sunt următoarele:

   a) transparența fundamentării și alocării fondurilor;

   b) echitatea distribuirii fondurilor destinate unui învățământ de calitate;

   c) adecvarea volumului de resurse în funcție de obiectivele urmărite;

   d) predictibilitatea, prin utilizarea unor mecanisme financiare coerente și stabile;

   e) eficiența utilizării resurselor.

   (2) Statul asigură finanțarea de bază pentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din învățământul general obligatoriu de stat, particular și confesional acreditat. De asemenea, statul asigură finanțarea de bază pentru învățământul profesional și liceal acreditat, de stat, particular și confesional, precum și pentru cel postliceal de stat. Finanțarea se face în baza și în limitele costului standard per elev sau per preșcolar, după metodologia elaborată de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

   (3) Învățământul de stat este gratuit. Pentru unele activități, niveluri, cicluri și programe de studii se pot percepe taxe, în condițiile stabilite de prezenta lege.

   (4) Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin organismul specializat, stabilește anual costul standard per preșcolar/elev, cost care stă la baza finanțării de bază. De suma aferentă beneficiază toți preșcolarii și elevii din învățământul preuniversitar de stat, precum și preșcolarii și elevii din învățământul general obligatoriu, profesional și liceal, particular și confesional, care studiază în unități de învățământ acreditate și evaluate periodic, conform legislației în vigoare.

   (5) Finanțarea de bază a învățământului preuniversitar se face după principiul "resursa financiară urmează elevul", în baza căruia alocația bugetară aferentă unui elev sau unui preșcolar se transferă la unitatea de învățământ la care acesta învață, cu respectarea prevederilor alin. (2)-(4).

   (6) Învățământul poate să fie finanțat și direct de către operatori economici, precum și de alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii.

   (7) Învățământul poate fi susținut prin burse, credite de studii, taxe, donații, sponsorizări, surse proprii și alte surse legale. ”

2.3 Principii specifice

Prin lege sunt stabilite și o serie de principii specifice esențiale pentru definirea și buna funcționare a sistemului educațional românesc. Putem enumera pe cele mai reprezentative dintre ele:

Art.2, par.(7) –„În România învățământul constituie prioritate națională”;

Art.2, par.(4) –„Statul asigură cetățenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar și superior, precum și la învățarea pe tot parcursul vieții, fără nicio formă de discriminare”;

Art.6, par.(1) –„ În România sunt valabile numai diplomele recunoscute de statul român, conform legislației în vigoare.”

Art.7, par.(1) –„ În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise activitățile care încalcă normele de moralitate și orice activități care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, precum și activitățile de natură politică și prozelitismul religios.”

Art.7, par.(2) –„ Privatizarea unităților și a instituțiilor de învățământ de stat este interzisă.”

Art.10, par.(1) –„ În România, învățământul este serviciu de interes public și se desfășoară, în condițiile prezentei legi, în limba română, precum și în limbile minorităților naționale și în limbi de circulație internațională.”

Art.12, par.(1) –„ Statul susține antepreșcolarii, preșcolarii, elevii și studenții cu probleme și nevoi sociale, precum și pe aceia cu cerințe educaționale speciale.”

Art.13, par.(1) –„ Învățarea pe tot parcursul vieții este un drept garantat de lege.”

Art.15, par.(2) –„ Cultele recunoscute de stat au dreptul de a organiza învățământ confesional prin înființarea și administrarea propriilor unități și instituții de învățământ particular, conform prevederilor prezentei legi.”

CAP II. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR ROMÂNESC

Structura sistemului de învățământ preuniversitar

Sistemul național de învățământ preuniversitar este constituit din ansamblul unităților de învățământ de stat, particulare și confesionale autorizate/acreditate.

Învățământul general obligatoriu este de 10 clase și cuprinde învățământul primar și cel gimnazial. Învățământul liceal devine obligatoriu până cel mai târziu în anul 2020.

În conformitate cu prevederile legii:

   „ Sistemul național de învățământ preuniversitar cuprinde următoarele niveluri:

   a) educația timpurie (0-6 ani), formată din nivelul antepreșcolar (0-3 ani) și învățământul preșcolar (3-6 ani), care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare;

   b) învățământul primar, care cuprinde clasa pregătitoare și clasele I-IV;

   c) învățământul secundar, care cuprinde:

   (i) învățământul secundar inferior sau gimnazial, care cuprinde clasele V-IX;

   (ii) învățământul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu X-XII/XIII, cu următoarele filiere: teoretică, vocațională și tehnologică;

   d) învățământul profesional, cu durată între 6 luni și 2 ani;

   e) învățământul terțiar nonuniversitar, care cuprinde învățământul postliceal.

   (2) Învățământul liceal, vocațional și tehnologic, învățământul profesional și învățământul postliceal se organizează pentru specializări și calificări stabilite de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în conformitate cu Registrul național al calificărilor.”

   „ (1) Învățământul general obligatoriu este format din învățământul primar și învățământul secundar inferior.

   (2) Învățământul tehnic cuprinde clasele a XII-a și a XIII-a din învățământul liceal, filiera tehnologică.

   (3) Învățământul profesional și tehnic este format din: învățământ profesional, învățământ tehnic și învățământ postliceal.”

   „ (1) Formele de organizare a învățământului preuniversitar sunt: învățământ cu frecvență și învățământ cu frecvență redusă.

   (2) Învățământul obligatoriu este învățământ cu frecvență. În mod excepțional, pentru persoanele care au depășit cu mai mult de 3 ani vârsta clasei, învățământul obligatoriu se poate organiza și în forma de învățământ cu frecvență redusă, în conformitate cu prevederile unei metodologii elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

   (3) Pentru copiii cu cerințe educaționale speciale sau nedeplasabili din motive medicale, se poate organiza învățământ la domiciliu sau pe lângă unitățile de asistență medicală.”

1.1 Învățământul antepreșcolar

Învățământul antepreșcolar se organizează în creșe, grădinițe și în centre de zi. Personalul didactic necesar desfășurării educației antepreșcolare este asigurat prin grija autorităților publice locale împreună cu inspectoratele școlare, cu condiția respectării standardelor de calitate prevăzute de legislația în vigoare.

Modalitățile și tipurile de finanțare a serviciilor de educație antepreșcolară se reglementează prin hotărâre a Guvernului. Pentru furnizorii de servicii de educație timpurie acreditați, de stat sau privați, se poate acorda și finanțare din resurse publice.

Acreditarea furnizorilor de educație timpurie antepreșcolară se face conform reglementărilor stabilite printr-o metodologie specifică elaborată de Ministerul Educației Naționale și aprobată prin ordin de ministru.

Ca urmare a obligației asumate de sprijinire a învățării pe tot parcursul vieții statul sprijină educația timpurie prin acordarea unor cupoane sociale.

1.2 Învățământul preșcolar

Educația preșcolară se organizează în grădinițe cu program normal, cu program prelungit și săptămânal. Grădinițele pot funcționa fie ca unități cu personalitate juridică, fie în cadrul altor unități școlare cu personalitate juridică.

1.3 Învățământul primar

Învățământul primar se organizează și funcționează, de regulă, cu program de dimineață. Copii care au împlinit vârsta de 6 ani sunt înscriși în clasa pregătitoare.

1.4 Învățământul gimnazial

Învățământul gimnazial se organizează și funcționează, de regulă, cu program de dimineață.

În vederea promovării învățământului gimnazial pentru persoane care depășesc cu peste patru ani vârsta corespunzătoare clasei și care din diferite motive nu au absolvit învățământul secundar, Ministerul Educației Naționale în colaborare cu autoritățile administrației publice locale, prin inspectoratele școlare, poate organiza programe educaționale de tip „A doua șansă”.

1.5 Învățământul liceal

Învățământul liceal este organizat pe următoarele filiere și profiluri:

a) filiera teoretică, cu profilurile umanist și real;

b) filiera tehnologică, cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale și protecția mediului;

c) filiera vocațională, cu profilurile militar, teologic, sportiv, artistic și pedagogic.

Durata studiilor în învățământul liceal – forma de învățământ cu frecvență – este de 3 ani pentru filiera teoretică, de 3 sau de 4 ani pentru filiera vocațională și de 4 ani pentru filiera tehnologică.

Învățământul liceal se organizează și funcționează, de regulă, ca învățământ cu frecvență. Acesta se poate organiza și poate funcționa și ca învățământ cu frecvență redusă, în unitățile de învățământ stabilite de inspectoratul școlar, în colaborare cu autoritățile administrației publice locale.

Absolvenții învățământului liceal care au dobândit formal, nonformal sau informal competențe profesionale pot susține examen de certificare a calificării, în condițiile legii. Absolvenții care promovează examenul de certificare dobândesc certificat de calificare și suplimentul descriptiv al certificatului, conform Europass.

1.6 Învățământul tehnologic și vocațional

„ (1) Învățământul liceal tehnologic și vocațional se poate organiza în cadrul liceelor din filiera tehnologică sau vocațională, pentru calificări din Registrul național al calificărilor, actualizat periodic, în funcție de nevoile pieței muncii, identificate prin documente strategice de planificare a ofertei de formare regionale, județene și locale.

(2) Învățământul liceal tehnologic și vocațional se poate organiza și pe baza solicitărilor din partea angajatorilor privați sau ai Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, pe baza unor contracte de școlarizare.

 (3) Absolvenții clasei a XI-a din cadrul filierei tehnologice sau vocaționale care au finalizat un stagiu de pregătire practică pot susține examen de certificare a calificării corespunzător nivelului de certificare stabilit prin Cadrul național al calificărilor.

 (4) Stagiile de pregătire practică de pe parcursul filierei tehnologice sau vocaționale se pot organiza la nivelul unității de învățământ și/sau la operatorii economici ori instituțiile publice cu care unitatea de învățământ are încheiate contracte pentru pregătire practică sau la organizații-gazdă din străinătate, în cadrul unor programe ale Uniunii Europene – componenta de formare profesională inițială. Durata stagiului de pregătire practică este stabilită prin planul-cadru de învățământ, aprobat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

 (5) Operatorii economici care asigură, pe bază de contract cu unitățile de învățământ, burse de școlarizare, stagii de pregătire practică a elevilor, dotarea spațiilor de pregătire practică sau locuri de muncă pentru absolvenți pot beneficia de facilități fiscale, potrivit prevederilor legale”.

1.7 Învățământul profesional

Învățământul profesional se poate organiza în școli profesionale care pot fi unități independente sau afiliate liceelor tehnologice, de stat sau particulare.

Absolvenții învățământului profesional, care promovează examenul de certificare a calificării profesionale, dobândesc certificat de calificare profesională și suplimentul descriptiv al certificatului, conform Europass.

Absolvenții învățământului profesional, care promovează examenul de certificare a calificării profesionale, pot urma cursurile învățământului liceal cu frecvență redusă.

1.8 Învățământul militar preuniversitar

Ca parte integranta a sistemului național de învățământ, învățământul preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională este învățământ de stat și cuprinde

învățământ liceal militar și învățământ postliceal pentru formarea maiștrilor militari, a subofițerilor, agenților de poliție și agenților de penitenciare.

Personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională se constituie din personalul didactic prevăzut în prezenta lege și din corpul instructorilor militari, de ordine și securitate publică.

Personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul militar de apărare, ordine publică și securitate națională are drepturile și îndatoririle care decurg din prezenta lege și din calitatea de cadru militar în activitate, respectiv de funcționar public cu statut special.

Funcțiile didactice pentru corpul instructorilor militari din unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, condițiile care se cer pentru ocuparea acestora, normele didactice, competențele și responsabilitățile se stabilesc prin ins trucțiuni proprii.

1.9 Învățământul de arte și sportiv

Pentru elevii cu aptitudini în aceste domenii se organizează învățământul de artă și învățământul sportiv.

„ În învățământul de artă și în învățământul sportiv:

a) școlarizarea se realizează, de regulă, începând cu învățământul gimnazial;

    b) elevii pot fi înscriși numai pe baza testării aptitudinilor specifice;

    c) planurile-cadru de învățământ sunt adaptate specificului acestui învățământ;

    d) studiul disciplinelor de specialitate se realizează pe clase, pe grupe sau individual, potrivit criteriilor stabilite de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului;

e) programele școlare pentru învățământul liceal de artă și pentru învățământul liceal sportiv respectă obiectivele educaționale stabilite pentru profilul respectiv.”

Organizarea învățământului de artă și a învățământului sportiv se face prin regulamente aprobate de ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului.

1.10 Învățământul postliceal

Învățământul postliceal face parte din învățământul profesional și tehnic și este parțial subvenționat de stat.

Învățământul postliceal se organizează pentru calificări profesionale înscrise în Registrul național al calificărilor, stabilite de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Învățământul postliceal are o durată de 1-3 ani, în funcție de complexitatea calificării și de numărul de credite pentru educație și formare profesională.

Au dreptul să se înscrie în învățământul postliceal, în condițiile alin. (8), absolvenții de liceu, cu sau fără diplomă de bacalaureat.

Prin ordonanță de urgență s-a reglementat și organizarea învățământului terțiar ne-universitar în colegii în cadrul instituțiilor de învățământ universitar.

1.11 Învățământul pentru minorități naționale

Cetățenii aparținând minorităților naționale au dreptul să studieze și să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile, tipurile și formele de învățământ preuniversitar, în condițiile legii.

La toate formele de învățământ în limba română, în limbile minorităților naționale sau în limbi de circulație internațională, se poate înscrie și pregăti orice cetățean român sau cetățean din țările Uniunii Europene și Confederația Elvețiană, indiferent de limba sa maternă și de limba în care a studiat anterior.

În cadrul învățământului preuniversitar cu predare în limbile minorităților naționale, toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepția disciplinei Limba și literatura română.

Disciplina Limba și literatura română se predă pe tot parcursul învățământului preuniversitar după programe școlare și manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă.

În învățământul primar, gimnazial și liceal cu predare în limbile minorităților naționale, disciplinele Istoria și Geografia României se predau în aceste limbi, după programe școlare și manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba română, cu obligația transcrierii și a însușirii toponimiei și a numelor proprii românești și în limba română.

Unitățile cu predare în limba română, de nivel gimnazial sau liceal, unice în municipiu, în oraș sau în comună au personalitate juridică indiferent de efectivul de elevi.

1.12 Învățământul special și special integrat

Pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale sau alte tipuri de cerințe educaționale se organizează învățământ special și special integrat, pentru toate nivelurile de învățământ, diferențiat, în funcție de tipul și gradul de deficiență. Învățământ special și special integrat este gratuit și este organizat, de regulă, ca învățământ cu frecvență.

1.13 Învățământul pentru copii și tineri capabili de performanțe înalte

Copiii și tinerii capabili de performanțe înalte sunt sprijiniți de stat atât în unități de învățământ cât și în centre de excelență.

Resursele umane, curriculare, informaționale, materiale și financiare necesare susținerii copiilor și a tinerilor capabili de performanțe înalte se asigură de către unitățile de învățământ și de inspectoratele școlare.

Copiii și tinerii capabili de performanțe înalte beneficiază de programe educative care le respectă particularitățile de învățare și de orientare a performanței.

„ Aceste programe sunt de aprofundare a învățării, de grupare pe abilități, de îmbogățire a curriculumului cu noi domenii, de mentorat și transfer de competență, de accelerare a promovării conform ritmului individual de învățare.”

1.14 Programul „Școală după școală”

Prin decizia consiliului de administrație unitățile de învățământ își pot extinde activitățile cu elevii, după orele de curs, prin programe „Școla după școală”.

„ În parteneriat cu autoritățile publice locale și cu asociațiile de părinți, prin programul "Școala după școală", se oferă activități educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială. Acolo unde acest lucru este posibil, parteneriatul se poate realiza cu organizații nonguvernamentale cu competențe în domeniu.”

1.15Alternative educaționale

În învățământul preuniversitar pot fi inițiate și organizate alternative educaționale, cu aprobarea MEN, pe baza unor regulamente aprobate prin ordin al ministrului.

„Cadrele didactice care predau la grupe sau clase din alternativele educaționale au dreptul la recunoașterea de către inspectoratele școlare județene și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a pregătirii și a perfecționărilor realizate de organizațiile, asociațiile, federațiile care gestionează dezvoltarea alternativei respective la nivel național.”

1.16 Învățământul particular și confesional

„ Învățământul particular și confesional se organizează conform principiului nonprofit în unități de învățământ preuniversitar, la toate nivelurile și formele, conform legislației în vigoare.

Criteriile, standardele și indicatorii de performanță pe care trebuie să le îndeplinească unitățile de învățământ preuniversitar particular și confesional sunt identice cu cele pe care trebuie să le îndeplinească unitățile de învățământ de stat. ”

Rețeaua școlară. Organizarea studiilor în învățământul preuniversitar

2.1 Structura unităților de învățământ preuniversitar

Totalitatea unităților de învățământ acreditate și a celor autorizate provizoriu formează rețeaua școlară din învățământul preuniversitar.

„Rețeaua școlară a unităților de învățământ de stat și particular preuniversitar se organizează de către autoritățile administrației publice locale, cu avizul conform al inspectoratelor școlare. Pentru învățământul special liceal și special postliceal, rețeaua școlară se organizează de către consiliul județean, respectiv de către consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, cu consultarea partenerilor sociali și cu avizul conform al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.”

Pentru a asigura calitatea învățământului, unitățile de învățământ preuniversitar, indiferent de tip, nivel, formă, filieră și profil sunt supuse acreditării și evaluării periodice.

2.2 Formațiunile de studiu

„ În învățământul preuniversitar, formațiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu, după cum urmează:

a) educația antepreșcolară: grupa cuprinde în medie 7 copii, dar nu mai puțin de 5 și nu mai mult de 9;

    b) învățământul preșcolar: grupa cuprinde în medie 15 preșcolari, dar nu mai puțin de 10 și nu mai mult de 20;

    c) învățământul primar: clasa care cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 25;

    d) învățământul gimnazial: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30;

    e) învățământul liceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

   f) învățământul postliceal: clasa care cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 15 și nu mai mult de 30;

   g) învățământul special pentru elevi cu deficiențe ușoare și/sau moderate: grupa care cuprinde în medie 10 elevi, dar nu mai puțin de 8 și nu mai mult de 12;

   h) învățământul special pentru elevi cu deficiențe grave: grupa care cuprinde în medie 5 elevi, dar nu mai puțin de 4 și nu mai mult de 6.”

2.3 Curriculumul învățământului preuniversitar

În învățământul preuniversitar se aplică un Curriculum național care este elaborat în conformitate cu nevoile specifice dezvoltării personale, cu nevoile forței de muncă și ale fiecărei comunități.

Curriculumul național este ansamblul coerent al planurilor-cadru de învățământ și al programelor școlare din învățământul preuniversitar.

Disciplinele/domeniile de studiu/ modulele de pregătire obligatorii se constituie în trunchiul comun. Disciplinele/domeniile de studiu/ modulele de pregătire opționale se constituie în curriculumul la decizia școlii.

Programele școlare stabilesc pentru fiecare disciplină, domeniu de studiu/modul de pregătire din planul de învățământ finalitățile urmărite și stabilesc conținuturile fundamentale de ordin teoretic, experimental și aplicativ și oferă orientări metodologice generale pentru realizarea și evaluarea acestora.

Curriculumul la decizia școlii constă atât din pachete disciplinare opționale ofertate la nivel național, regional și local, dar și din pachete disciplinare opționale ofertate la nivelul unității de învățământ. Programele școlare pentru disciplinele/domeniile de studiu/ modulele de pregătire opționale se elaborează la nivelul unității de învățământ. După consultarea consiliului profesoral, a consiliului consultativ al elevilor, structurii asociative a părinților și a reprezentanților comunității locale se aprobă programele școlare de către consiliul de administație.

Numărul de ore alocat disciplinelor de studiu/modulelor de pregătire este stabilit prin planurile-cadru. Orele sunt alocate atât pentru predare și evaluare cât și pentru învățarea în clasă asistată de cadrul didactic, a conținuturilor predate.

Conform legii „Pentru fiecare disciplină și domeniu de studiu, programa școlară acoperă 75% din orele de predare și evaluare, lăsând la dispoziția cadrului didactic 25% din timpul alocat disciplinei/domeniului de studiu respectiv. În funcție de caracteristicile elevilor și de strategia școlii din care face parte, profesorul decide dacă procentul de 25% din timpul alocat disciplinei/domeniului de studiu este folosit pentru învățare remedială, pentru consolidarea cunoștințelor sau pentru stimularea elevilor capabili de performanțe superioare, conform unor planuri individuale de învățare elaborate pentru fiecare elev.”

Au fost stabilite opt domenii de competențe cheie pe care se axează Curriculumul național pentru învățământul primar și secundar inferior care determină profilul de formare a elevului:

„ a) competențe de comunicare în limba română și în limba maternă, în cazul minorităților naționale;

   b) competențe de comunicare în limbi străine;

   c) competențe de bază de matematică, științe și tehnologie;

   d) competențe digitale de utilizare a tehnologiei informației ca instrument de învățare și cunoaștere;

   e) competențe sociale și civice;

   f) competențe antreprenoriale;

   g) competențe de sensibilizare și de expresie culturală;

   h) competența de a învăța să înveți. ”

Pentru învățământul secundar superior (liceu) Curriculumul este centrat pe dezvoltarea și diversificarea competențelor-cheie și formarea competențelor specifice în funcție de filieră, profil, specializare sau calificare.

2.4 Evaluarea rezultatelor învățării

În scopul orientării și optimizării învățării se face evaluarea, pe baza standardelor naționale de evaluare pentru fiecare disciplină, domeniu de studiu/modul de pregătire.

Rezultatele evaluării se cuantifică, după caz, în calificative pentru învățământul primar, respectiv prin note de la 1 la 10 în învățământul secundar și în cel terțiar nonuniversitar sau prin punctaje similar testelor internaționale.

„(1) Evaluarea se centrează pe competențe, oferă feed-back real elevilor și stă la baza planurilor individuale de învățare. În acest scop se va crea o bancă de instrumente de evaluare unică, având funcție orientativă, pentru a-i ajuta pe profesori în notarea la clasă.

    (2) Un elev cu deficiențe de învățare beneficiază, în mod obligatoriu, de educație remedială.”

Evaluările au caracteristicile și structura stabilită prin lege:

„ (1) La finalul clasei pregătitoare, cadrul didactic responsabil întocmește, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, un raport de evaluare a dezvoltării fizice, socioemoționale, cognitive, a limbajului și a comunicării, precum și a dezvoltării capacităților și atitudinilor de învățare.

   (2) La finalul clasei a II-a, fiecare școală, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, organizează și realizează evaluarea competențelor fundamentale: scris-citit și matematică. Rezultatele evaluărilor sunt folosite pentru elaborarea planurilor individualizate de învățare ale elevilor. Rezultatele evaluării și planurile individualizate se comunică părinților elevilor și constituie documente din portofoliul educațional al elevului.

   (3) La finalul clasei a IV-a, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului realizează, prin eșantionare, o evaluare la nivel național a competențelor fundamentale dobândite în ciclul primar, după modelul testărilor internaționale, pentru diagnoza sistemului de învățământ la nivel primar.

   (4) La finalul clasei a VI-a, toate școlile, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, organizează și realizează evaluarea elevilor prin două probe transdisciplinare: limbă și comunicare, matematică și științe. Proba de limbă și comunicare va cuprinde limba română și limba modernă I, iar pentru elevii din clasele cu predare în limbile minorităților naționale, și limba maternă. Rezultatele evaluărilor sunt utilizate pentru elaborarea planurilor individualizate de învățare ale elevilor și pentru preorientarea școlară către un anumit tip de liceu. Rezultatele evaluării și planurile individualizate de învățare se comunică părinților elevilor și sunt trecute în portofoliul educațional al elevului.

   (5) La finalul clasei a IX-a, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, se realizează o evaluare națională obligatorie a tuturor elevilor. Rezultatele evaluării se exprimă printr-un punctaj, similar testelor internaționale. Evaluarea se realizează prin următoarele probe:

   a) o probă scrisă la limba și literatura română;

   b) o probă scrisă la limba maternă;

   c) o probă scrisă transdisciplinară la matematică și științe;

   d) o probă scrisă la o limbă de circulație internațională;

   e) o probă practică de utilizare a calculatorului, susținută în timpul anului;

   f) o probă orală transdisciplinară de evaluare a competențelor civice și sociale, susținută în timpul anului.

   (6) Rezultatele evaluării naționale se înscriu în portofoliul educațional al elevului.”

CAP III. DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE PERSONAL DIDACTIC ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

Scurt istoric al profesiei

Încă de la întemeierea statelor feudale românești(sec.XIV-XVI) a existat preocuparea pentru dezvoltarea școlilor. Era nevoie de dieci de cancelarie și de alți știutori de carte pentru instituțiile politico-administrative.

Sprijinitoare a statului feudal, biserica a jucat un rol important în dezvoltarea culturii vremii și de asemenea în dezvoltarea învățământului și educației. Așa se explică infiinșarea primelor școli pe lângă mănăstiri, episcopii și mitropolii. Preoții și călugării, îndeplinind misiunea de dascăli, i-au învățat pe copii să scrie, să citească, să socotească și să memoreze rugăciuni.

Începând cu sec. Al XIV-lea bisericile și mănăstirile vor deveni dealtfel și cele mai însemnate centre de activitate cărturărească, cele mai propice medii pentru dezvoltarea culturii vremii.

În școlile mănăstirești existau învățători, dascăli, profesori, numiți la acele vremuri năstavnici și grămătici, precum și dascăli ajutători, numiți vătaji. Menționarea lor în numeroase documente indică o certă activitate didactică.

În școla mănăstirească, învățământul avea, în general, un nivel elementar. Dascălii predaau tinerilor care se pregăteau pentru preoție sau pentru copierea de texte religioase pentru a deveni copiști, dieci, grămătici.

Începând cu veacul al XVII-lea, deși vechile forme se păstrează, învățământul românesc iese din rosturile sale patriarhale, țintind acum mai sus. Găsim dascăli, scriitori, dieci, prin sate, ca Toader din Stoiceștii Focșanilor, Gheorghe din Odobești, etc.,

Cuvântul școală apare pentru prima dată în literatura noastră veche în lucrarea Octoihul românesc (1570) scrisă de Diaconul Coresi : așișderea în școală meșterii și dascălii să învețe mai vârtos românește.

În lucrarea sa, Statutele școlii din Șchei, Johannes Honterus (1498-1549), pedagog renumit care a deschis noi căi învățământului și culturii, referindu-se la încercările de a remedia o racilă a învățământului, lipsa de cadre calificate și retribuția necorespunzătoare a celor existente, spunea că : …angajarea personalului didactic revenea autorităților laice care împreună cu cele clericale vor avea atât obligația de retribuire cât și controlul activității dascălilor. …Fiecare comună trebuie să aibă grijă să asigure cadrelor didactice condițiile materiale necesare.

Nicolaus Olahus (1493-1568) a sprijinit și renovat învățământul și educația, fiind cel dintâi organizator al învățământului primar și superior din Transilvania. În acest sens, în 1560, la Sinodul de la Tyrnavia, hotărăște ca pe lângă fiecare parohie urbană sau rurală, să fie angajat câte un învățător pentru școlarizarea copiilor(punând astfel bazele învățământului primar), o inițiativă democratică dacă avem în vedere că școala fusese până atunci un privilegiu nobiliar.

În vedera unei mai bune desfășurări a învățământului superior (destinat pregătirii cadrelor clericale) a dispus crearea pentru profesori, pe lângă un salariu substanțial, a unei stări de fapt menită să-i ferească de abuzurile nobilimii.

Atât de mult a crezut Olahus în rolul învățământului încât în testamentul său (1562) a lăsat o parte din averea sa școlilor înființate de el.

În Moldova, Vasile Lupu (1634-1653), iubitor de cultură, a acordat o atenție deosebită rolului ce revenea profesorului în școală.

În ultimul sfert al veacului al XVII-lea a fost inaugurată Academia Domnească din București, instituție de învățământ superior.

În 1707, Brâncoveanu reorganizează Academia Domnească, prin actul numit Rânduiala dascălilor, prin care se fixează numărul profesorilor, disciplinele pe care urma să le predea fiecare, orarul, etc., De asemenea, Brâncoveanu face eforturi să asigure venituri îndestulătoare pentru plata profesorilor și funcționarea școlii, tipografie și bibliotecă pentru dezvoltarea procesului de învățământ. Pentru pregătirea cadrelor didactice necesare Academiei, Brâncoveanu a acordat burse unora dintre absolvenții studiilor din București spre a și le continua în Italia.

Tot în secolul al XVII-lea sunt pomeniți dascălii de familie care predau grecește, slavonicește, latinește și românește, literatura, istoria, arta, etc.,

Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin dezvoltarea unui învățământ modern. Conținutul învățământului, în general, nu mai este predominant religios, iar dascălii și uceniciii lor erau în cea mai mare parte laici.

Pentru prima dată ideea de sistem de învățământ reiese din Hrisovul lui Akexandru Ipsilanti, din anul 1776, cel mai cuprinzător act de legislație școlară de la acea vreme în Țara Românească.

Statul începe să manifeste o preocupare sporită pentru școală, pentru fondurile necesare funcționării ei, pentru selecționarea profesorilor, pentru un control efectiv asupra desfășurării procesului instructiv -educativ.

Toate aceste măsuri pot fi considerate ca primele măsuri de politică școlară întâlnite în Țările Române. Dezvoltarea școlii va ține pasul cu dezvoltarea societății, slujind mai ales interesele clasei dominante.

Prin Hrisovul din 1814, consacrat organizării școlii din bucurești, domnul Țării Românești, Ion Caragea, introduce conceptul de responsabilitate a oficialității în asigurarea condițiilor pentru buna desfășurare a procesului de învățământ. Conservarea instrucțiunii era asigurată în primul rând prin prevederea de fonduri bugetare alocate cu regularitate.

Nicolae Mavrocordat (1711-1716) a prevăzut plata acestor sume din veniturile domnești.

Grigore Ghica, considerând școlile ca fâtâna din care se adapă obștescul norod cu îndestularea învățăturii și a înțelepciunii și fiind conștient de necesitatea alocării de fonduri pentru funcționarea unor astfel de instituții, prin Hrisovul din 1743 a introdus plata impozitului de 1 galben pentru fiecare preot.

În ceea ce privește Transilvania, prima lege școlară dedicată învățământului elementar, a fost elaborată în anul 1774 sub denumirea de Regulile directive pentru îmbunătățirea învățământului dinn școlile elementare sau triviale sâebești și românești neunite. Elementele de modernism reies din următorul pasaj, semnificativ : „ …pentru ca instruirea tineretului să se facă în condiții bune era nevoie de învățători capabili, de aceea se prevedea să nu se încadreze și să nu i se încredințeze nimănui funcția didactică dacă nu a fost testat în mod corespunzător printr-un examen amănunțit, din care să rezulte că este pregătit pentru a instrui elevi…”.

Prin Patentul școlar din 1776(Schul-Patent) se fac unele precizări în legătură cu pregătirea, angajarea și îndatoririle învățătorilor; în ceea ce privește plata acestora, stipula că aceasta să fie reglementată prin contract încheiat între autoritățile comunale și respectivul învățător.

Un loc special în legislația școlară l-au ocupat Ratio educationes (1777) si Ratio educationes publicae (1806) care s-au ocupat de toate problemele învățământului.

Un pas înainte în organizarea școlii s-a făcut prin Regulamentele școlare, aplicate din 1883 în Țara Românească și din 1835 în Moldova, prin care se fixau orientarea și principiile de bază ale învățământului: … buna creștere este cea dintâi trebuință a unui neam. O idee valoroasă a Regulamentelor școlare a fost cea privitoare la proclamarea meritului și talentului profesorilor, care aveau , la rândul lor, obligația să se perfecționeze neîntrerupt.

Regulamentele școlare sunt apreciate ca fiind primele legiuiri școlare, în sensul modern al cuvântului, cuprinzând prevederi asemănătoare de-a lungul celor 258/234 de articole.

Astfel, profesorul – figura centrală a Regulamentelor – era propus în funcție de Euforia școalelor, întărit de către domnitor și rămânea inamovibil, excepție făcând doar cazurile foarte grave.

Îndatoririle profesorilor erau numeroase și deloc ușoare: trebuiau să insufle școlarilor cucernicia către cele sfinte, respectul către pravile și către stăpânire, iubire de bună orânduială și dragoste către patrie și să facă din ei oameni de treabă și cinstiți mai înainte de a-i face învățați, etc.,

În Transilvania și Banat, Legea școlară din 1854 aduce schimbări importante în legătură cu cadrele didactice. Profesorii erau împărțiți în trei categorii: ordinari, secundari, ajutători, salarizarea făcându-se și ea în funcție de grupa căreia îi aparținea profesorul.

După înfrângerea Revoluției de la 1848 școlile au fost închise mai bine de doi ani, toți învățătorii au fost destituiți, mulți dintre ei fiind închiși sau urmăriți.

Noua legislație școlară alcătuită din : Noua programă de învățătură din Țara Românească (1850) și Așezământul pentru reorganizarea învățăturii publice în Principatul Moldovei (1851) prevedeau ca profesorii să predea într-un sistem de școli potrivit cu trebuințele obștii, cu nevoile feluritelor clase de oameni, și cu caracter național. Totodată se hotăra majorarea cheltuielilor pentru învățământ, pentru a se asigura măcar o parte din baza materială, una din condițiile esențiale pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele, neglijat după 1848.

Formarea statului național unitar român în 1859 a deschis noi perspective învățământului.

Prin Legea instrucțiunii publice din anul 1864 se crea un cadru corespunzător pentru funcționarea și dezvoltarea școlii (se constituia un sistem de învățământ cu trei niveluri: elementar, mediu și superior), istituție ce își dobândea statutul corespunzător rolului și sarcinilor ce îi reveneau în viața socială a statului român.

Legea instrucțiunii publice a proclamat două principii moderne privind instrucția populară (învățământul elementar): gratuitatea și obligativitatea, România fiind astfel printre primele țări din lume care au luat asfel de măsuri. Totodată, prin această lege s-a deschis drumul învățământului democratic, una din cele mai progresiste poziții ideologice ale acestei legi fiind recunoașterea unei depline egalități a fetelor cu băieții în materie de învățământ.

După Legea instrucțiunii publice din anul 1864 se intensifică activitatea pentru găsirea formelor de pregătire a personalului didactic, adecvate obiectivelor de dezvoltare a școlii și misiunii ce aveau de îndeplinit. În acest sens, în 1901 se înlătură orice deosebire dintre pregătirea învățătorilor și a institutorilor, creându-se o Școală normală unică.

La sfârșitul secolului apare o nouă lege – Legea învățământului primar și normal-primar din 1893 (Legea Take Ionescu). Deși modernă, se caracterizează mai ales prin diferența pe care o făcea între învățământul urban și cel rural. Legea învățământului primar și normal-primar din 1896 (Legea Poni) accentuează și mai mult partea ce revine statului în susținerea materială a școlilor.

Legea învățământului secundar și superior din 1898 a fost fructul unei consultări ample a corpului didactic și al activităților unei comisii dirijate direct de Spiru-Haret, ministrul instrucțiunii publice la acea vreme, prevăzând printre altele că pe lângă fiecare universitate să se organizeze câte un seminar pedagogic menit a pregăti personalul didactic pentru învățământul secundar.

Legea învățământului superior din 1912 (C.C. Arion) prevedea sporirea autonomiei universitare și preciza drepturile organelor de conducere, organizarea facultăților care se conduceau după regulamente proprii ce trebuiau aprobate de parlament, etc.,

În Transilvania, Legea învățământului din anul 1868 a pus bazele organizării învățământului poporal (până în 1918), care stătea sub controlul suprem al statului. Învățătorii primeau dreptul de a se organiza în corporații (asociații). De asemenea, legea prevedea organele de control ale învățământului și sfera atribuțiilor acestora. În legătură cu pregătirea învățătorilor se prevedea înființarea de Preparandii cu durata de școlarizare de 3 ani. Legea stipula, pe lângă aceste Preparandii, o școală elementară ca școală de aplicație.

Legea din 1893 reglementa salarizarea învățătorilor și pentru situația în care, din cauza sărăciei constatată de organele de stat, comuna bisericească nu putea asigura salariul legal al învățătorului, acesta poate apela la ajutor de stat, ceea ce dădea dreptul statului de a interveni mai mult în administrarea și funcționarea școlii.

Formarea inițială și continuă a personalului didactic

Un element esențial în asigurarea calității actului educațional îl constituie formarea inițială a personalului didactic. Legea, cu modificările ulterioare aduse prin OUG nr.49/2014, stabilește în ce constă formarea inițială necesară pentru ocuparea funcțiilor didactice :

„ (1) Formarea inițială pentru ocuparea funcțiilor didactice din învățământul preuniversitar cuprinde:

   a) formarea inițială, teoretică, în specialitate, realizată prin universități, în cadrul unor programe acreditate potrivit legii;

b) finalizarea masterului didactic cu durata de 2 ani sau pregatirea in cadrul programelor de formare psihopedagogica de nivel I si II realizata prin departamentele de specialitate din cadrul institutiilor de invatamant superior;

c) stagiul practic cu durata de un an scolar, realizat intr-o unitate de invatamant, de regula sub coordonarea unui profesor mentor."

   (2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), formarea personalului di educatia anteprescolara pentru functia de educator-puericultor, a celui din invatamantul prescolar si primar pentru functiile de educatoare/educator si invatatoare/invatator se realizeaza prin liceele pedagogice, iar a maistrilor-instructori si a antrenorilor prin unitati de invatamant tertiar nonuniversitar.

   (3) Pentru a obține altă specializare, absolvenții studiilor de licență pot urma un modul de minimum 90 de credite transferabile care atestă obținerea de competențe de predare a unei discipline din domeniul fundamental aferent domeniului de specializare înscris pe diploma de licență. Acest modul poate fi urmat în paralel cu masterul didactic sau după finalizarea acestuia.”

Tot prin OUG nr.49/2014 se modifică și prevederile de la art.238, par.(1) și se introduc trei noi alineate (11), (12) și (13) :

„(1) Studentii si absolventii de invatamant superior care opteaza pentru profesiunea didactica au obligatia sa absolve cursurile unui master didactic cu durata de 2 ani ori programele de formare psihopedagogica de nivel I, respectiv II, acreditate conform legii.

(11) Programele de formare psihopedagogica de nivel I si II pot fi urmate pe parcursul studiilor universitare de licenta, respectiv master sau in regim postuniversitar.

(12) Programele de formare psihopedagogica pentru functiile didactice de educator-puericultor, educatoare, invatator, antrenor si maistru- instructor se aproba de Ministerul Educatiei Nationale si se desfasoara in liceele cu profil pedagogic. Pentru absolventii liceelor pedagogice si colegiilor universitare de institutori se considera indeplinita conditia de formare psihopedagogica de nivel I.

(13) Absolventilor care au finalizat cu diploma de licenta/absolvire studii universitare de lunga sau scurta durata pana in anul 2005 li se considera indeplinita conditia d formare psihopedagogica de nivel I si II, daca prin foaia matricola fac dovada parcurgerii disciplinelor: psihologie scolara, pedagogie, metodica predarii specialitatii si practica pedagogica la specialitatea inscrisa pe diploma de licenta/absolvire.”

Trei aliniate noi introduse la art. 238 după alineatul (1) aduc precizări necesare cu privire la programele de formare psihopedagogică de nivel I și II:

„(11) Programele de formare psihopedagogica de nivel I si II pot fi urmate pe parcursul studiilor universitare de licenta, respectiv master sau in regim postuniversitar.

(12) Programele de formare psihopedagogica pentru functiile didactice de educator-puericultor, educatoare, invatator, antrenor si maistru- instructor se aproba de Ministerul Educatiei Nationale si se desfasoara in liceele cu profil pedagogic. Pentru absolventii liceelor pedagogice si colegiilor universitare de institutori se considera indeplinita conditia de formare psihopedagogica de nivel I.

(13) Absolventilor care au finalizat cu diploma de licenta/absolvire studii universitare de lunga sau scurta durata pana in anul 2005 li se considera indeplinita conditia de formare psihopedagogica de nivel I si II, daca prin foaia matricola fac dovada parcurgerii disciplinelor: psihologie scolara, pedagogie, metodica predarii specialitatii si practica pedagogica la specialitatea inscrisa pe diploma de licenta/absolvire."

Alineatele (6) și (7) se modifică și au următorul cuprins:

„(6) Pregatirea psihopedagogica se finalizeaza prin obtinerea diplomei de master didactic ori a certificatului de absolvire a programelor de formare psihopedagogica

(7) Planurile de invatamant ale studiilor universitare de licenta in specialitatea pedagogia invatamantului primar si prescolar sunt elaborate pe baza standardelor profesionale stabilite de Ministerul Educatiei Nationale. Pentru absolventii studiilor universitare de licenta in specialitatea pedagogia invatamantului primar si prescolar se considera indeplinita conditia de formare psihopedagogica de nivel I.”

Efectuarea stagiului practic este condiționată de obținerea diplomei de licență și a diplomei de master didactic sau a certificatului de absolvire a programului de formare psihopedagogică de nivel I sau II. Pregatirea practica din cadrul masterului didactic sau al programelor de formare psihopedagogica se realizeaza in baza unor acorduri- cadru incheiate intre unitatile/institutiile de invatamant care asigura formarea initiala si inspectoratele scolare.

Pregătirea practică se poate derula și în cadrul unei perioade de stagiu în străinătate într-un program al Uniunii Europene – componenta dedicată formării inițiale a profesorilor – perioadă certificată printr-un document Europass Mobilitate.

Ministerul Educației Naționale, care este principalul finanțator al programelor de formare pe baza unei analize privind necesarul de personal didactic calificat, stabilește reperele curriculare și calificările de formare inițială teoretică în specialitate. Programele de formare sunt inițială teoretică în specialitate și psihopedagogică sunt acreditate și evaluate periodic de către Ministerul Educației prin intermediul ARACIS sau a altor organisme abilitate conform legii.

Ministerul Educației coordonează și stabilește obiectivele formării continue a personalului didactic din învățământul preuniversitar, în conformitate cu strategiile și politicile naționale.

Cariera didactică în învățământul preuniversitar

Debutul în cariera didactică, pentru cei ce îndeplinesc condițiile prevăzute de lege privind formarea inițială, îl constituie perioada stagiului practic cu durata de un an școlar. Ocuparea unei funcții didactice pentru perioada stagiului practic se realizează conform art.240, alin.(1), modificat de OUG nr.49/2014, prin „concurs pe posturi/catedre vacante/rezervate”.

După efectuarea stagiului practic cu durata unui an școlar cei ce doresc să rămână în învățământ vor susține examenul de definitivat, etapă esențială în cariera didactică. Examenul de definitivare se organizează la nivel național de către Ministerul Educației Naționale în conformitate cu o metodologie aprobată prin ordinul ministrului și care conform legii cuprinde:

„ a) etapa I, eliminatorie – realizată de către inspectoratele școlare în perioada stagiului practic de un an școlar și constând în evaluarea activității profesionale la nivelul unității de învățământ, evaluarea portofoliului profesional personal și în susținerea a cel puțin două inspecții la clasă;

b) etapa a II-a, finală – realizată la finalizarea stagiului practic cu durata de un an școlar și constând într-o examinare scrisă, pe baza unei tematici și a unei bibliografii aprobate de Ministerul Educației, pentru fiecare specialitate în parte.”

În urma promovării examenului de definitivat cadrele didactice dobândesc titlul de profesor cu drept de practică în învățământul preuniversitar.

Evoluția în cariera didactică se realizează prin gradul didactic II și gradul didactic I în urma unor examene de certificare a diferitelor niveluri de competență.

Gradul didactic II se obține de către personalul didactic de predare care are o vechime la catedră de cel puțin 4 ani de la obținerea definitivării în învățământ, prin promovarea următoarelor probe:

a) o inspecție școlară specială, precedată de cel puțin două inspecții școlare curente eșalonate pe parcursul celor 4 ani;

b) un test din metodica specialității, cu abordări interdisciplinare și de creativitate, elaborat pe baza unei tematici și a unei bibliografii aprobate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru fiecare specialitate în parte;

c) o probă orală de pedagogie, pe baza unei programe aprobate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, care cuprinde și elemente de psihologie și de sociologie educațională.

Gradul didactic I se poate obține de către personalul didactic de predare care are o vechime la catedră de cel puțin 4 ani de la acordarea gradului didactic II, prin promovarea următoarelor probe:

a) un colocviu de admitere, pe baza unei tematici și a unei bibliografii aprobate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, pentru fiecare specialitate în parte;

b) o inspecție școlară specială, precedată de cel puțin două inspecții școlare curente, eșalonate pe parcursul celor 4 ani, toate apreciate cu calificativul maxim;

c) elaborarea unei lucrări metodico-științifice, sub îndrumarea unui conducător științific stabilit de instituția cu competențe în domeniu;

d) susținerea lucrării metodico-științifice, în fața comisiei instituite, conform metodologiei Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Personalulului didactic din învățământul preuniversitar care îndeplinește condițiile de formare inițială și care a obținut titlul științific de doctor i se acordă gradul didactic I, pe baza unei metodologii elaborată de Ministerul Educației.

În situația în care un cadru didactic a promovat definitivatul sau gradul didactic II cu nota 10, se va putea prezenta la examenul pentru gradul II, respectiv gradul I cu un an mai devreme decât perioada prevăzută de metodologie. În cazul în care cadrul didactic a dobândit una sau mai multe specialități, definitivarea în învățămât, gradul II și gradul I obținute la una dintre acestea sunt recunoscute pentru oricare din specialitățile dobândite prin studii.

Personalul didactic care a obținut gradul didactic I, cu performanțe deosebite în activitatea didactică și managerială, poate dobândi titlul de profesor-emerit în sistemul de învățământ preuniversitar și beneficiază de :

a) prioritate la ocuparea unui post prin transfer consimțit de unitățile de învățământ implicate;

b) calitatea de mentor pentru formarea continuă a cadrelor didactice;

c) prioritate la ocuparea posturilor didactice în condiții de medii egale;

d) acordarea unui premiu anual în bani din fondurile programelor naționale inițiate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului;

e) delegare de către inspectoratele școlare pentru rezolvarea atribuțiilor acestora în teritoriu.

Funcțiile didactice și didactice auxiliare. Condiții de ocupare.

Funcțiile didactice în învățământul preuniversitar și normarea lor, în conformitate cu ultimele modificări aduse de OUG nr.49/2014, sunt:

în educația antepreșcolară – educator-puericultor – câte un post pentru fiecare grupă de copii;

in invatamantul prescolar: educator/educatoare, institutor/institutoare, profesor pentru invatamant prescolar – se normeaza cate un post pentru fiecare grupa de copii iar in institutiile cu program prelungit sau saptamanal, personalul didactic se normeaza pe ture;

in invatamantul primar: invatator/invatatoare, institutor/institutoare, profesor pentru invatamant primar – se normeaza cate un post pentru fiecare clasa de elevi;

in invatamantul gimnazial, profesional, liceal si tertiar nonuniversitar: profesor, profesor de instruire practica, maistru- instructor;

in invatamantul special si in comisiile de expertiza complexa: educatoare/educator, educatoare/educator de sprijin, invatator-educator, invatator itinerant si de sprijin, invatator, maistru-instructor, institutor, profesor itinerant si de sprijin, profesor educator, profesor-psihopedagog profesor-psiholog scolar, profesor-logoped, psiholog, psihopedagog, logoped, profesor de psihodiagnoza si kinetoterapeut – se normeaza cate un post la fiecare grupa/clasa; profesor, profesor de educatie speciala si profesor preparator nevazator;

în centrele și cabinetele de asistență psihopedagogică: profesor-psihopedagog, profesor-psiholog, profesor-sociolog, profesor-logoped, consilier școlar;

în centrele logopedice interșcolare și în cabinetele școlare: profesor-logoped, cu calificarea în psihopedagogie specială, psihologie sau pedagogie;

în casele corpului didactic: profesor-metodist, profesor-asociat, formator, mentor de dezvoltare profesională;

în cluburile sportive școlare: profesor, antrenor, profesor-antrenor;

pentru realizarea de activitati extrascolare: invatator/invatatoare, institutor/institutoare, profesor pentru invatamant primar, profesor, maistru- instructor, antrenor, profesor-antrenor;

în unitățile de învățământ, pentru asigurarea formării inițiale și a inserției profesionale a cadrelor didactice: profesor mentor;

în centrele de documentare și informare: profesor documentarist;

personalul didactic asociat este personalul didactic titular la altă școală, personalul didactic pensionat plătit în regim de plată cu ora sau specialiști consacrați în domeniul de specialitate al curriculei școlare. Personalul didactic asociat este luat în considerare la îndeplinirea standardelor privind autorizarea sau acreditarea unității școlare.

Condițiile generale de ocupare a unei funcții didactice prevăd obligativitatea efectuării unui stagiu practic cu durata unui an școlar într-o unitate de învățământ, în funcția didactică corespunzătoare studiilor, sub îndrumarea unui profesor mentor și totodată îndeplinirea cumulativă a următoarelor norme minimale privind studiile:

pentru ocuparea functiilor didactice de educator-puericultor, educator/educatoare, invatator/invatatoare – absolvirea cu diploma a liceului pedagogic sau a unei scoli echivalente, cu specializarea corespunzatoare fiecarei functii didactice;

pentru ocuparea functiei didactice de maistru-instructor – absolvirea cu examen de diploma a unei scoli postliceale/unui colegiu din invatamantul tertiar nonuniversitar/unei scoli de maistri in domeniu si absolvirea cu certificat a programului de formare psihopedagogica de nivel I sau indeplinirea conditiei prevazute la art. 238 alin. (12);

pentru ocuparea functiei de institutor/institutoare – absolvirea cu examen de diploma a colegiului universitar pedagogic, a liceului pedagogic sau a unei scoli echivalente, urmata de absolvirea cu diploma a unei institutii de invatamant superior de scurta durata ori absolvirea cu diploma de licenta sau de absolvire, urmata de un curs in domeniul psihopedagogic si metodic specific;

pentru ocuparea functiei de profesor pentru invatamant prescolar – absolvirea cu diploma de licenta a specializarii «Pedagogia invatamantului primar si prescolar» sau absolvirea cu diploma a liceului pedagogic cu specializarile «educatoare» si «educatoare/invatator» ori a colegiului universitar de institutori sau a altor scoli echivalente si absolvirea unei institutii de invatamant superior cu diploma de licenta;

pentru ocuparea functiei de profesor pentru invatamant primar – absolvirea cu diploma de licenta a specializarii «Pedagogia invatamantului primar si prescolar» sau absolvirea cu diploma a liceului pedagogic cu specializarile «invatator» si «educatoare/invatator» ori a colegiului universitar de institutori sau a altor scoli echivalente si absolvirea unei institutii de invatamant superior cu diploma de licenta;

pentru ocuparea functiilor de profesor in invatamantul gimnazial sau profesional, profesor de instruire practica, profesor in palatele si cluburile elevilor, profesor-antrenor in cluburile sportive scolare, profesor documentarist – absolvirea cu examen de licenta ori examen de absolvire a unei institutii de invatamant superior sau a unui colegiu pedagogic in profilul postului sau absolvirea cu diploma a ciclului I de studii universitare de licenta sau a ciclului II de studii universitare de masterat in profilul postului, cu conditia finalizarii cu certificat a programului de formare psihopedagogica de nivel I ori a indeplinirii conditiei prevazute la art. 238 alin. (12) sau alin. (7);

pentru ocuparea functiilor de profesor in invatamantul liceal si tertiar nonuniversitar – absolvirea cu examen de licenta a unei institutii de invatamant superior de lunga durata sau echivalenta acesteia in profilul postului ori absolvirea cu diploma a ciclului II de studii universitare d masterat in profilul postului, cu conditia finalizarii cu certificat a programului de formare psihopedagogica de nivel I si de nivel II sau indeplinirea conditiei prevazute la art. 238 alin. (12) sau alin. (7) si finalizarea cu certificat a programului de formare psihopedagogica de nivel II.

„ Absolvenților liceelor pedagogice, ai școlilor postliceale pedagogice, ai colegiilor universitare de institutori sau ai altor școli echivalente, încadrați în învățământul preșcolar și primar, care, până la intrarea în vigoare a prezentei legi, au absolvit ciclul de licență, li se consideră îndeplinită condiția pentru ocuparea funcțiilor didactice de profesor pentru învățământul preșcolar, respectiv profesor pentru învățământul primar.”

Pentru ocuparea functiei didactice de antrenor in cluburile sportive scolare, in palatele si in cluburile copiilor – absolvirea cu diploma a unui liceu si a unei scoli de antrenori, scoli postliceale ori a unui colegiu de invatamant tertiar nonuniversitar sau superior de profil, cu specializarea in ramura de sport respectiva, si absolvirea cu certificat a programului de formare psihopedagogica de nivel I sau indeplinirea conditiei prevazute la art. 238 alin. (12).

Pentru ocuparea funcției de antrenor în cluburile sportive școlare, în palatele și în cluburile copiilor, se cere absolvirea cu diplomă a unui liceu și a unei școli de antrenori ori a unei instituții de învățământ postliceal sau superior de profil, cu specializarea în ramura de sport respectivă.

Personalul didactic auxiliar din învățământul preuniversitar este:

bibliotecar, documentarist, redactor;

informatician;

laborant;

tehnician;

pedagog școlar;

instructor de educație extrașcolară;

asistent social;

corepetitor;

mediator școlar;

secretar;

administrator financiar(contabil);

instructor-animator;

administrator de patrimoniu.

Ocuparea funcțiilor didactice auxiliare se poate face cu îndeplinirea condițiilor de studii:

pentru funcția de bibliotecar, de documentarist și de redactor – absolvirea, cu examen de diplomă, a unei instituții de învățământ, secția de biblioteconomie, sau a altor instituții de învățământ ai căror absolvenți au studiat în timpul școlarizării disciplinele de profil din domeniul biblioteconomiei; pot ocupa funcția de bibliotecar, de documentarist sau de redactor și absolvenți ai învățământului postliceal sau liceal cu diplomă în domeniu/absolvirea cu examen de diplomă a unei instituții de învățământ, secția de biblioteconomie, sau a altor instituții de învățământ ai căror absolvenți au studiat în timpul școlarizării disciplinele de profil din domeniul biblioteconomiei; pot ocupa funcția de bibliotecar, de documentarist sau de redactor și alți absolvenți ai învățământului superior, postliceal sau liceal cu diplomă, pe perioadă determinată, dacă au urmat un curs de inițiere în domeniu;

pentru funcția de informatician – absolvirea, cu diplomă, a unei instituții de învățământ superior sau a unei unități de învățământ preuniversitar de profil;

pentru funcția de laborant – absolvirea, cu examen de diplomă, a unei instituții de învățământ superior, a unei școli postliceale sau a liceului, în domeniu;

tehnician – absolvirea unei școli postliceale sau a liceului, în domeniu/absolvirea cu examen de diplomă, în profilul postului, a unei școli postliceale sau a liceului, urmată de un curs de inițiere în domeniu, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului;

pentru funcția de pedagog școlar – absolvirea liceului cu examen de bacalaureat;

pentru funcția de instructor de educație extrașcolară – absolvirea cu diplomă a unei instituții de învățământ superior, a unei școli postliceale în specialitate ori a unui liceu pedagogic sau a echivalentului acestuia ori a altui liceu și absolvirea cursurilor speciale pentru obținerea certificatului de calificare profesională pentru această funcție;

pentru funcția de asistent social – absolvirea unei instituții de învățământ superior de profil, de lungă sau de scurtă durată, cu examen de licență ori de absolvire, sau a unei școli sanitare postliceale ori a unei școli postliceale de educatori-puericultori;

începând cu 10.11.2011, prin modificarea adusă prin punctul 3 al Legii nr.166/2011, pentru funcția de corepetitor – absolvirea unui liceu de specialitate;

pentru funcția de mediator școlar – absolvirea cu diplomă de licență cu specializarea asistență socială sau absolvirea cu diplomă de bacalaureat a liceului pedagogic, specializarea mediator școlar, ori absolvirea cu diplomă de bacalaureat a oricărui alt profil liceal, urmată de un curs de formare profesională cu specializarea mediator școlar, recunoscut de Ministerul Educației;

pentru funcția de secretar – absolvirea unei instituții de învățământ superior, respectiv a unui liceu, cu diplomă de bacalaureat sau absolvirea învățământului postliceal cu specialitatea tehnician în activități de secretariat;

pentru funcția de administrator financiar – îndeplinirea condițiilor prevăzute de legislația în vigoare pentru funcția de contabil, contabil-șef;

pentru funcția de administrator de patrimoniu – îndeplinirea condițiilor prevăzute de legislația în vigoare pentru funcția de inginer/subinginer, economist.

În funcție de dinamica învățământului, Ministerul Educației în Colaborare cu Ministerul Muncii este autorizat să stabilească și să reglementeze noi funcții didactice, respectiv didactice auxiliare. Norma didactică pentru noile funcții se reglementează de către Ministerul Educației.

5. Angajarea personalului didactic în învățământul preuniversitar

În învățământul preuniversitar, în unitățile de învățământ sau în consorțiile școlare personalul didactic poate fi angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată sau pe perioadă determinată de cel mult un an școlar, cu posibilitatea prelungirii contractului, respectiv în plata cu ora, în condițiile legii.

Posturile didactice, în învățământul preuniversitar de stat și particular, se ocupă prin concurs. În conformitate cu modificările aduse articolului 89 al legii educației prin ordonanță de urgență în iunie 2014 :

„ Art.89 – (1) In invatamantul preuniversitar de stat, posturile didactice/catedrele vacante si rezervate se ocupa prin concurs national organizat de inspectoratul scolar, conform unei metodologii-cadru elaborate de Ministerul Educatiei Nationale, cu consultarea partenerilor de dialog social aprobate prin ordin al ministrului educatiei nationale si publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, pana la data de 15 noiembrie a fiecarui an;

(2) In invatamantul preuniversitar particular, posturile didactice/catedrele vacante si rezervate se ocupa prin concurs organizat la nivelul unitatii de invatamant particular sau prin asociere temporara la nivel local, judetean ori interjudetean, conform unei metodologii-cadru elaborate de Ministerul Educatiei Nationale. Unitatile de invatamant preuniversitar particular pot decide si ocuparea posturilor didactice/catedrelor vacante si rezervate in conditiile alin. (1)."

Aceeași ordonață pune în concordanță și conținutul par.(19) al art.254 cu revenirea la examenul de titularizare național:

„(19) Posturile didactice/catedrele ramase neocupate prin concurs sau vacantate in timpul anului scolar se ocupa pe perioada determinata, prin detasare, prin plata cu ora, pana la sfarsitul anului scolar ori pana la revenirea pe post a cadrului didactic care a beneficiat de rezervarea postului/catedrei. In situatia in care posturile didactice nu pot fi astfel ocupate pana la inceperea cursurilor, inspectoratele scolare organizeaza, la nivel judetean, concursuri pentru ocuparea posturilor didactice in vederea angajarii cu contract individual de munca pe perioada determinata a personalului didactic calificat. In mod exceptional, pana la inceperea cursurilor, inspectoratele scolare pot organiza testari prin interviu si lucrare scrisa, in profilul postului solicitat, in vederea angajarii cu contract individual de munca pe perioada determinata a personalului fara studii corespunzatoare postului.”

Totodată se adaugă un nou paragraf (191) cu următorul cuprins : „ (191) Posturile didactice/catedrele vacantate pe parcursul anului scolar se ocupa la nivelul unitatii de invatamant conform unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educației naționale."

6. Funcții de conducere, îndrumare și control

În învățământul preuniversitar, funcțiile de conducere din unitățile de învățământ sunt : director și director adjunct.

În inspectoratele școlare funcțiile de conducere sunt : inspector școlar general și inspector general adjunct.

În unitățile conexe ale învățământului preuniversitar funcțiile de conducere se stabilesc, potrivit specificului acestora, prin reglementări ale Ministerului Educației.

Funcțiile de îndrumare și control din învățământul preuniversitar sunt:

la inspectorate școlare – inspector școlar;

la Ministerul Educației – inspector general, inspector principal de specialitate și alte funcții care se stabilesc prin hotărâre de guvern.

Funcțiile de director și director adjunct se ocupă prin concurs public de către cadre didactice titulare, membre ale corpului național de experți în management educațional.

Ca urmare a modificărilor introduse prin OUG nr.49/2014 concursul pentru posturile de director și director adjunct se organizează de către inspectoratul școlar. S-a renunțat la formula de organizare de către unitatea de învățământ prin consiliul de administrație. După promovarea concursului directorul încheie contract de management administrativ-financiar cu primarul/primarul de sector al unității administrativ-teritoriale, respectiv cu președintele consiliului județean pe raza căruia se află unitatea de învățământ.

Potrivit recentelor modificări aduse prin OUG nr.49/2014 : „Comisia de concurs pentru ocuparea functiei de director/director adjunct este formata din 5-7 membri, din care un reprezentant al inspectoratului scolar/al municipiului Bucuresti, cadre didactice si reprezentanti ai autoritatilor publice locale propusi de consiliul de administratie al unitatii de invatamant pentru care se organizeaza concurs. In cazul unitatilor de invatamant preuniversitar din sistemul de aparare, ordine publica si securitate nationala, in comisi de concurs pentru ocuparea functiei de director/director adjunct sunt inclusi, in calitate de membri, in locul reprezentatilor autoritatilor publice locale, delegati ai ministerului de resort…La concursul pentru ocuparea functiei de director/director adjunct participa de drept reprezentanti ai organizatiilor sindicale reprezentative la nivel de sector de activitate invatamant preuniversitar si un reprezentant al parintilor, cu statut de observatori”

Rezultatele concursului se validează de către consiliul de administrație al inspectoratului școlar iar modelul-cadru al contractului de management administrativ-financiar se stabilește prin ordin al ministrului educației.

Decizia de numire în funcția de director/director adjunct este emisă de indpectorul general școlar.

La propunerea motivată a consiliului de administrație al inspectoratului școlar, la propunerea a 2/3 din membrii consiliului de administrație al unității de învățământ sau la propunerea consiliului profesoral cu votul a 2/3 din mebrii, directorul/directorul adjunct poate fi destituit. Conducerea interimară, în cazul vacantării postului de director/director adjunct va fi asigurată, până la organizarea concursului, de un cadru didactic titular, numit prin detașare în interesul învățământului, prin decizia inspectorului școlar general, cu avizul consiliului de administrație al inspectoratului școlar și cu acordul scris al persoanelor solicitate.

7. Norma didactică în învățământul preuniversitar

Activitatea personalului didactic de predare se desfășoară într-un interval de timp de 8 ore zilnic, respectiv 40 de ore pe săptămână și constă în :

activități didactice de predare – învățare – evaluare, de instruire practică și examene de final de ciclu de studii;

activități de pregătire metodică-științifică;

activități de educație complementare procesului de învățământ : mentorat, școală după școală, învățare pe tot parcursul vieții;

activități de dirigenție; (adăugat prin OUG)

Activitățile concrete care corespund profilului , specializării și aptitudinilor persoanei care ocupă postul didactic sunt prevăzute în fișa individuală a postului. Fișa se aprobă de către consiliul de administrație, se revizuiește anual și constituie anexă la contractul individual de muncă.

Norma didactică de predare se referă la activitățile didactice de predare, evaluare și instruire practică și reprezintă numărul de ore corespunzătoare afectate acetor activități.

Legea stabilește această normă după cum urmează:

un post de educator/educatoare sau de institutor/institutoare ori de profesor pentru învățământul preșcolar pentru fiecare grupă cu program normal, constituită în educația timpurie;

un post de învățător/învățătoare sau de institutor/institutoare ori de profesor pentru învățământul primar pentru fiecare clasă din învățământul primar sau pentru clase simultane din cadrul acestuia, unde nu se pot constitui clase separate;

18 ore pe săptămână pentru profesorii din învățământul secundar și terțiar non-universitar, pentru profesorii din unitățile și clasele cu program integrat și suplimentar de artă și sportiv, precum și din unitățile cu activități extrașcolare și din centrele sau cabinetele de asistență psiho-pedagogică;

24 de ore pe săptămână pentru profesorii de instruire practică și maiștrii – instructori;

pentru personalul didactic din învățământul special, norma didactică se stabilește astfel: învățători și profesori la predare – 16 ore pe săptămână; învățător – educator, institutor – educator, profesor-educator, maistru – instructor și profesor pentru instruire practică – 20 de ore pe săptămână;

un post pentru personalul didactic din învățământul special integrat, pentru cel din centrele logopedice interșcolare, pentru personalul didactic itinerant și de sprijin, pentru personalul didactic din învățământul special preșcolar, pentru profesori care efectuează terapiile specifice, profesori pentru cultura fizică medicală, kinetoterapie, educația psihomotrică și altele, în funcție de tipul și gradul de deficiență, conform metodologiei elaborate de Ministerul Educației Naționale;

un post de profesor documentarist în centrele de documentare și informare;

Prevederile de la literle a), b), d), e) și f) au fost reformulate prin OUG.

Pentru cadrele didactice cu peste 25 de ani vechime în învățământ și gradul didactic I, precum și pentru cel din corpul profesorilor mentor, norma didactică de predare se poate reduce cu 2 ore săptămânal, fără diminuarea salariului.

Norma didactică în învățământul preuniversitar se constituie din ore prevăzute în planurile-cadru pentru disciplinele corespunzătoare specializării/ specializărilor înscrise pe diploma de licență ori pe certificatul de absolvire a unui modul de minim 90 de credite care atestă obținerea de competențe necesare predării unei discipline din domeniul fundamental aferent domeniului de specializare înscris pe diplomă. Prin excepție de la această regulă pot fi incluse în normă și ore de la disciplinele stabilite prin metodologie aprobată de Ministerul Educației.

În situația în care norma nu poate fi constituită astfel se poate completa cu activități complementare procesului de învățământ.

Orele de limbi străine pot fi predate în învățământul primar, în cadrul activităților postului, de învățătorii care fac dovada calificării prin diploma de studii ori prin certificatul de competență. Aceste ore pot fi predate și de profesorii cu studii superioare de specialitate ca parte a normei lor sau în regim de plata cu ora, în cazul în care învățătorii nu fac dovada calificării.

În învățământul primar orele de educație fizică se predau de către profesori cu studii superioare de specialitate.

Norma didactică în palatele și cluburile copiilor cuprinde activitățile prevăzute de planurile de educație corespunzătoare profilurilor cercurilor și atelierelor aprobate prin regulament de ministerul Educației.

Dacă norma profesorilor din învățământul gimnazial nu se poate constitui, prin excepție, ea poate fi constituită din 2/3 din ore de la specializarea/specializările de bază și completată cu 1/3 din ore de la disciplinele stabilite prin metodologia ministerului ori prin adăugarea de ore pentru activități complementare procesului de învățământ: mentorat, școală după școală, învățare pe tot parcursul vieții. În învățământul rural raportul de constituire conform regulilor enunțate este de ½ la ½.

CAP IV. DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE PERSONALULUI DIDACTIC DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

Drepturile personalului didactic din învățământul preuniversitar

1.1 Caracterul legal al drepturilor

Personalul didactic din învățământul preuniveritar se bucură de drepturi reglementate legal care decurg atât din Codul Muncii (drepturi generale) cât și din Legea educației nr. 1/2011 cu completările și modificările ulterioare (drepturi specifice) și din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar (înregistrat la MMFPS-SDS cu nr.59726/02.11.2012).

Calitatea de salariat asigură persoanei cu acest statut cel mai important drept și anume acela de a primi salariul pentru munca prestată.

Analiza drepturilor personalului didactic în prezenta teză este structurată în funcție de caracterul acestora : drepturi generale și drepturi specifice.

Este cunoscut faptul că angajatorul are obligația de a recunoaște și a acorda salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și din contractele individuale de muncă.

În literatura juridică au fost exprimate mai multe puncte de vedere în acest sens.

Art. 38 din Codul Muncii prevede : „ salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege”. Ca atare, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

De altfel în legătură cu acest aspect s-a pronunțat și Curtea Constituțională care a decis : „interdicția de a renunța în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților este o măsură de protecție a acestora din urmă, menită să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecție nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art.16 alin.1 din Constituție, atât timp cât se justifică în considerarea situației unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecție”.

Așa cum se arată și în literatura juridică : „salariații nu pot renunța nici la drepturile stabilite/consacrate/edictate pe cale legală,” dar nici la cele „stabilite prin negociere colectivă, garantate legal sau prin negocierea individuală, recunoscute legal”.

Cu toate acestea același autor apreciază că legiuitorul ar putea să prevadă posibilitatea renunțării la anumite drepturi : fie total, la drepturile stabilite prin negociere în plus față de drepturile reglementate prin lege (act normativ), fie parțial, dar până la limita lor minimă – deoarece sunt reglementate prin act normativ sau prin contract colectiv de muncă (salariu minim garantat în plată, durata minimă a concediului de odihnă etc.).

În această ordine de idei se consideră necesară o „flexibilizare radicală a art.38 din Codul Muncii, spre a fi compatibil cu realitățile unei economii funcționale de piață”.

Drepturile pe care statul, ca angajator, trebuie să le acorde și să le recunoască personalului didactic, nu reprezintă un act de generozitate ci rezidă din necesitatea asigurării unei ordini firești în funcționarea societății, printr altele, și prin intermediul sistemului de învățământ și implicit a cadrelor didactice.

1.2 Clasificarea drepturilor

Am menționat că putem clasifica drepturile personalului didactic în drepturi generale și drepturi specifice.

În categoria drepturilor generale analiza se oprește asupra următoarelor drepturi:

dreptul la muncă;

dreptul la demnitate în muncă;

dreptul la cumulul de funcții

dreptul la negociere;

dreptul la salariu;

dreptul la premii și distincții;

dreptul la prima de instalare;

dreptul la formare și perfecționare profesională;

dreptul la concedii și zile libere;

dreptul la securitate și sănătate în muncă;

dreptul la asociere;

dreptul la protecție în caz de concediere;

dreptul la preaviz;

dreptul la demisie;

dreptul la pensie.

În categoria drepturilor specifice vor fi avute în vedere:

libertatea inițiativei profesionale;

libera desfășurare a activităților didactice;

libertatea opiniei profesionale;

dreptul la protecție din partea autorităților responsabile cu ordinea publică;

dreptul la rezervarea catedrei sau postului;

drepturi pentru desfășurarea de activități didactice în mediul rural;

dreptul la gratuitate privind corespondența;

drepturile copiilor;

alte drepturi specifice.

1.3 Drepturi generale ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

1.3.1 Dreptul la muncă

Unul din drepturile fundamentale ale ființei umane, recunoscut în documente internaționale, este dreptul la muncă.

Așa cum prevede „Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale”, dreptul la muncă cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a-și câștiga existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată.

Neîngrădirea dreptului la muncă presupune că fiecare cetățean are dreptul de a desfășura orice activitate potrivit aptitudinilor, pregătirii profesionale și aspirațiilor sale, precum și nevoilor societății, fără nicio discriminare de rasă, sex, apartenență politică sau religioasă, etc.,.

De altfel, în România, dreptul la muncă al cetățenilor este garantat de Constituție (art.23, pct.1).

O prevedere dedicată acestui principiu regăsim și în Declarația Universală a Drepturilor Omului : „orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a profesiei și a felului muncii, la condiții echilibrate și satisfăcătoare de prestare a acestei munci”.

Potrivit legislației românești, libertatea dreptului la muncă reprezintă posibilitatea fiecărui cetățean de a munci liber, fără nici o discriminare directă sau indirectă față de salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală.

Libertatea muncii, sub aspect juridic, garantează dreptul persoanei de a-și alege singură și liber profesia, dacă muncește sau nu, unde muncește și pentru cine, condițiile de muncă. Această libertate se materializează prin caracterul contractual al tuturor formelor raportului juridic de muncă.

Libertatea muncii este asigurată și prin reglementarea desfacerii contractului individual de muncă la inițiativa salariatului, situație în care acesta nu este supus niciunei alte limitări sau condiții în afara obligației de preaviz.

Prin art.212, Codul Penal al României incriminează ca infracțiune munca forțată sau obligatorie.

Statul român intervine ca moderator între partenerii sociali și creează condiții pentru exercitarea dreptului la muncă prin:

desfășurarea unui învățământ general și profesional eficient;

asigurarea sau favorizarea unei orientări și readaptări profesionale adaptate la cerințele pieței muncii;

oferirea de servicii specializate gratuite la angajare;

asigurarea unui salariu minim garantat;

reglementarea negocierii condițiilor de muncă, a drepturilor și obligațiilor partenerilor sociali, a cazurilor și condițiilor de modificare și încetare a contractului individual de muncă;

consacrarea dreptului de asociere în sindicate și la grevă.

Atunci când aceste măsuri sunt ineficiente, în ceea ce privește exercitarea dreptului la muncă, statul intervine cu măsuri de protecție socială și sprijin material pentru persoanele care nu au loc de muncă, sunt lipsite de venituri, prin acordarea de ajutor de șomaj sau de integrare profesională, alocație de sprijin și ajutor social.

1.3.2 Dreptul la salarizare pentru munca depusă

Art.154, alin.(1) din Codul muncii prevede că „salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar pentru această muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.

Sistemul de salarizare a personalului didactic se stabilește:

– prin lege – pentru personalul didactic și didactic auxiliar din din învățământul preuniversitar – ultima reglementare legală, în vigoare de la 15 noiembrie 2013, fiind OUG 103/2013 aprobată prin Legea nr.28/2014;

– prin negociere – salarizarea și alte drepturi salariale constituie un capitol distinct al Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar; părțile contractante se angajează, în scopul salarizării și altor drepturi bănești prevăzute de legislația în vigoare și contractul colectiv, să stabilească fondurile necesare și să identifice sursele de finanțare, înainte de adoptarea legii bugetului de stat, precum și în vederea modificărilor ulterioare a acesteia; de asemenea părțile au convenir să poarte, în condițiile legii, negocieri în vederea includerii drepturilor bănești stabilite prin contractul colectiv în actele normative prin care se reglementează astfel de drepturi.

Se prevede totodată și obligația asumată de Ministerul Educației de a negocia cu federațiile sindicale semnatare ale contractului colectiv de muncă, înainte de aprobarea legii bugetului de stat, propunerea valorii coeficientului de multiplicare și a valorii sectorile pentru salarizareapersonalului din învățământ, ce va fi înaintată Ministerului Muncii, la orice modificare a actului normativ aplicabil.

Tot contractul colectiv aplicabil face referire și la principiile salarizării personalului didactic :

„a) salariul brut al personalului didactic este compus din salariul de bază, la care se adaugă sporurile și indemnizațiile prevăzute de lege, care nu fac parte din salariul de bază;

b) salariul de bază este format din salariul de încadrare al funcției didactice, în care sunt incluse sporul de stabilitate numai pentru tranșele de vechime în învățământ de peste 10 ani și sporul de suprasolicitare neuropsihică, la care se adaugă, după caz: sporul de vechime în muncă, compensațiile tranzitorii, indemnizația de conducere, indemnizația pentru învățământ special, gradația de merit, indemnizația pentru personalul didactic care îndeplinește activitatea de diriginte, pentru învățători, educatoare, institutori, profesori pentru învățământul preșcolar și profesori pentru învățământul primar;

c) pe lângă salariul de bază, personalul didactic beneficiază, după caz, de indemnizație de zone izolate, spor de practică pedagogică, spor de predare simultană, sporuri pentru condiții de muncă;

d) din veniturile proprii ale unităților/instituțiilor prevăzute în Anexa nr. 4, se pot stabili salarii diferențiate, reprezentând o creștere de până la 30% a salariilor de încadrare, fără ca aceste sume să constituie bază de calcul pentru stabilirea altor drepturi salariale.”

Contractul colectiv menționează și alte drepturi bănești pe care personalul didactic este îndreptățit să le primească, conform legii, sub forma de sporuri, ajutoare, tichete cadou, tichete de creșă, precum și drepturi pe care Ministerul Educației se angajează să facă demersurile necesare pentru a fi incluse într-o nouă lege a salarizării ( art.36, alin.(3)): „a) un salariu de bază plătit mamei de către unitatea/instituția de învățământ prevăzută în Anexa nr. 4, pentru nașterea fiecărui copil; dacă mama nu este salariată sau în cazul decesului acesteia, soțul/tatăl copilului va beneficia de această plată; ajutorul se acordă și în cazul mamelor care au născut gemeni, tripleți etc., pentru fiecare dintre copii; b) indemnizație de cel puțin trei salarii de bază pentru salariații care se pensionează; c) un ajutor financiar care reprezintă echivalentul în lei a 100 EURO, pentru personalul didactic calificat, în vederea achiziționării de cărți și/sau programe educaționale, manuale școlare, reviste de specialitate și auxiliare didactice.”

Analiza detaliată a sistemului de salarizare actual o facem într-un capitol dedicat.

1.3.3 Dreptul la demnitate în muncă

Dreptul la demnitate în muncă rezidă din prevederile dreptului constituțional, Legea fundamentală prevăzând la art.1 alin.3 : „ România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989 și sunt garantate”.

Demnitatea în muncă este proclamată și în mai multe documente internaționale : Declarația Universală a Drepturilor Omului (1978), Pactul Internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale (1966), Carta Socială Europeană (revizuită).

Art.26 al Cartei Sociale Europene intitulat Dreptul la demnitate în muncă prevede: „ în vederea asigurării exercitării efective a drepturilor lucrătorilor la protecția demnității lor în muncă, părțile se angajează, în consultare cu organizațiile patronilor și lucrătorilor:

să promoveze sensibilitatea, informarea și prevenirea în materie de hărțuire sexuală la locul de muncă sau în legătură cu munca și să ia orice măsură adecvată pentru protejarea lucrătorilor împotriva unor asemenea comportamente;

să promoveze sensibilitatea, informarea și prevenirea în materie de acte condamnabile sau explicit ostile și ofensatoare, dirijate în mod repetat împotriva oricărui salariat la locul de muncă sau în legătură cu munca și să ia orice măsură adecvată pentru protejarea lucrătorilor împotriva unor asemenea comportamente”.

În concluzie, persoana afectată se poate adresa instanței competente pentru a solicita încetarea încălcării dreptului său și poate solicita acordarea drepturilor materiale sau bănești ce i se cuvin.

1.3.4 Dreptul la cumul de funcții

În conformitate cu Dicționarul explicativ al limbii române (p.223) prin cumul se înțelege „ deținerea simultană a mai multor funcții plătite ”.

Dacă apelăm la literatura juridică vom vedea că prin cumul de funcții se înțelege situația în care o persoană fizică este concomitent încadrată în muncă pe baza a două sau mai multe contracte individuale de muncă sau/și convenții civile.

În accepțiunea Codului Muncii este avută în vedere numai activitatea desfășurată pe baza contractului individual de muncă.

În literatura juridică se consideră în mod justificat că în realitate, în ceea ce privește noținea de cumul, putem avea în vedere :

cumul de funcții stricto sensu, care constă în existența a două sau mai multe contracte individuale de muncă, în aceeași perioadă, ale aceluiași salariat;

cumul de funcții lato sensu, care constă în existența concomitentă a mai multor contracte de muncă sau/și convenții civile de prestări servicii ori comerciale sau alte raporturi de serviciu.

Codul muncii stabilește, de altfel, regula admisibilității cumulului de funcții prin care se prevede că : „orice salariat are dreptul de a cumula mai multe funcții, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea”.

Cumulul de funcții în cazul personalului didactic are un specific ce ține de caracteristicile activității didactice, fiind reglementat prin dispozițiile Legii educației nr.1/2011 cu modificările ulterioare.

Odată cu adoptarea Legii educației nr.1/2011 s-a renunțat la noțiunea de cumul pentru personalul didactic. Un profesor, cu o normă completă, mai poate desfășura activități didactice suplimentare,remunerate, doar în regim de plata cu ora. Poate primi ore peste normă din cele rămase neacoperite din posturi/catedre rezervate sau vacantate din diverse motive după încheierea etapelor de mobilitate pentru anul școlar respectiv.

Aceste ore suplimentare în regim de plata cu ora pot fi prestate și de personalul didactic care beneficiază de reducerea normei cu 2 ore în condițiile art.84, alin.(4).

În situația „personalului didactic de predare și de instruire practică, care beneficiază de reducerea normei didactice, poate avea dreptul la remunerarea activității în regim de plata cu ora sau cumul de norme, doar după efectuarea normei complete, prevăzute la alin.(3) lit. c), d) și e).”

În ceea ce privește pensionarii aceștia pot desfășura activitate didactică pe ore sau catedre rămase libere, în regim de plata cu ora, cumulând pensia cu salariul cuvenit activității didactice prestate.

Noțiunea propriu-zisă de cumul se mai păstrează în cadrul personalului didactic auxiliar.

1.3.5 Dreptul la negociere colectivă și individuală

Principiul negocierii guvernează dreptul actual al muncii. Este avut în vedere faptul că modalitatea de stabilire a drepturilor și obligațiilor se face de comun acord între salariați și angajatori prin negociere.

Principiul negocierii este statuat în Codul muncii și prevede că „ drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.”

Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar( C.C.M.U.N.S.A.I.P. ) este rezultatul negocierii colective între Ministerul Educației Naționale și federațiile sindicale din învățământul preuniversitar, reprezentative la nivel național.

Contractul are ca scop „ stabilirea, în condițiile legii, a drepturilor și obligațiilor reciproce ale angajatorului și salariaților membri de sindicat, precum și condițiile specifice de muncă și urmărește promovarea și garantarea unor relații de muncă echitabile, de natură să asigure protecția socială a salariaților”.

Părțile contractante recunosc încă de la primul articol al contractului că sunt „egale și libere în negocierea C.C.M.U.N.S.A.I.P. și se obligă să respecte prevederile acestuia”.

Desigur că părțile sunt ținute de prevederile Legii nr.62/2011 care prevăd lovirea de nulitate a clauzelor contractuale în situația în care sunt negociate cu încălcarea prevederilor legale. În cazul domeniului învățământului preuniversitar sunt supuse negocierii numai anumite drepturi ale salariaților :

unele drepturi salariale suplimentare și materiale, în afara salariului de bază și a sporului de vechime (art.34-35);

drepturile și obligațiile privind protecția muncii (capitolul V);

timpul de muncă și timpul de odihnă (capitolul III).

Negocierea contractelor colective la nivelul inspectoratelor școlare se face de către sindicatele împuternicite de federațiile sindicale semnatare ale C.C.M.U.N.S.A.I.P.

O clauză importantă a contractului, având ca efect garantarea păcii sociale adusă de dialogul social, prevede :

„ (1) Părțile se obligă ca, în perioada de aplicare a prezentului contract colectiv de muncă, să nu inițieze și să nu susțină promovarea unor acte normative sau a altor dispoziții care ar conduce la diminuarea drepturilor ce decurg din legislația specifică învățământului, în vigoare la data înregistrării contractului, precum și din prezentul C.C.M.U.N.S.A.I.P., fără consultarea federațiilor sindicale semnatare ale prezentului contract.

   (2) Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului se obligă să nu inițieze niciun act normativ și/sau act administrativ cu caracter normativ care privește relațiile de muncă și sistemul național de învățământ, fără discutarea acestora în cadrul comisiilor tehnice create la nivel de minister, din care fac parte și reprezentanții federațiilor sindicale semnatare ale prezentului contract colectiv, urmată de consultarea acestora în cadrul comisiei de dialog social de la nivelul ministerului.

   (3) Eventualele completări ale prezentului C.C.M.U.N.S.A.I.P. vor face obiectul unor noi negocieri”.

La rândul său contractul individual de muncă în învățământul preuniversitar cuprinde drepturile și obligațiile părților izvorâte din lege dar și din contractul colectiv de muncă aplicabil. Prin contractul colectiv se prevede că :„ Încheierea contractului individual de muncă se face pe baza condițiilor stabilite de lege, cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetățeanului și numai pe criteriul aptitudinilor și competenței profesionale.”

1.3.6 Dreptul la formare și perfecționare profesională

Dinamica socială și evoluția științifică impun exigențe sporite corpului profesoral care trebuie să aibă permanent în vedere, pe lângă actualizarea informațiilor legate de disciplna/disciplinele predate și o activitate de cercetare în domeniul științelor educației pentru a depista noi metode de eficientizare a actului didactic.

Pentru aceste motive formarea profesională este considerată un drept dar, în același timp, ea este și o îndatorire a salariaților.

Într-o definire strictă formarea profesională reprezintă activitatea desfășurată de o persoană înainte de încadrarea în muncă, în scopul de a dobândi cunoștințele de cultură generală și de specialitate, necesare pentru exercitarea unei profesii sau meserii. O astfel de accepțiune echivalează formarea profesională cu calificarea profesională.

Într-o accepțiune mai largă formarea profesională se consideră a fi perfecționarea acestei pregătiri, adică dobândirea de cunoștiințe și competențe noi fiind parte a unui proces generic denumit formare continuă.

Pentru un cadru didactic formarea continuă este în mod categoric cheia succesului.

Ministerul Educației Naționale stabilește obiectivele și coordonează formarea continuă a personalului didactic la nivel de învățământ preuniversitar , în conformitate cu strategiile și politicile naționale.

Legea educației prevede că unitățile de învățământ stabilesc, pe baza unei analize de nevoi, obiectivele de formare continuă dar și necesitatea conversiei profesionale pentru angajații proprii.

Formarea continuă se asigură de către furnizori de formare. Acești furnizori de formare continuă și programele pe care aceștia le oferă sunt acreditați și evaluați periodic de către Ministerul Educației Naționale. Se pot acredita ca furnizori de formare continuă Casele corpului didactic care sunt considerate a fi centre de resurse și asistență educațională și managerială pentru cadrele didactice și didactice auxiliare din învățământul preuniversitar.

Legea educației prevede că : „Dezvoltarea profesională a personalului didactic, de conducere, de îndrumare și de control și recalificarea profesională sunt fundamentate pe standardele profesionale pentru profesia didactică, standarde de calitate și competențe profesionale și au următoarele finalități generale:

a) actualizarea și dezvoltarea competențelor în domeniul de specializare corespunzător funcției didactice ocupate, precum și în domeniul psihopedagogic și metodic;

b) dezvoltarea competențelor pentru evoluția în cariera didactică, prin sistemul de pregătire și obținere a gradelor didactice;

c) dobândirea sau dezvoltarea competențelor de conducere, de îndrumare și de control;

d) dobândirea de noi competențe, prin programe de conversie pentru noi specializări și/sau ocuparea de noi funcții didactice, altele decât cele ocupate în baza formării inițiale;

e) dobândirea unor competențe complementare prin care se extinde categoria de activități ce pot fi prestate în activitatea curentă, cum ar fi predarea asistată de calculator, predarea în limbi străine, consilierea educațională și orientarea în carieră, educația adulților și altele;

 f) dezvoltarea și extinderea competențelor transversale privind interacțiunea și comunicarea cu mediul social și cu mediul pedagogic, asumarea de responsabilități privind organizarea, conducerea și îmbunătățirea performanței strategice a grupurilor profesionale, autocontrolul și analiza reflexivă a propriei activități și altele.”

Conform legii, personalul didactic precum și personalul de conducere, îndrumare și control din învățământul preuniversitar este obligat să participe periodic la programe de formare continuă. La fiecare interval de interval de 5 ani, măsurat de la data promovării examenului de definitivat, cei menționați trebuie să acumuleze în cadrul programelor de formare continuă minim 90 de credite profesionale transferabile.

Organizarea, desfășurarea, evaluarea și finanțarea activităților de formare continuă se stabilesc prin metodologie aprobată prin ordin al ministrului educației.

Se consideră, de asemenea, formare continuă și obținerea prin studii corespunzătoare a unei noi specializări didactice, diferită de cea curentă. Totodată cadrele didactice pot dobândi, pentru disciplinele din același domeniu fundamental cu domeniul licenței, prin programe de formare stbilite prin Hotărâre de Guvern.

Evaluarea și validarea achizițiilor dobândite de personalul didactic, de conducere, de îndrumare și de control prin diferite programe și forme de organizare a formării continue se realizează pe baza sistemului de acumulare, recunoaștere și echivalare a creditelor profesionale transferabile, elaborat de Ministerul Educației.

Contractul colectiv la Capitolul VII se referă pe larg la formarea profesională. La art.88 se prevede:

„ (1) Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și unitățile/instituțiile prevăzute în Anexa nr. 4 se obligă să asigure salariaților accesul periodic la formarea profesională.

   (2) Formarea profesională a salariaților se poate realiza prin următoarele forme:

   a) participarea la cursuri organizate de casele corpului didactic sau de furnizorii de servicii de formare profesională din țară și din străinătate;

   b) stagii de adaptare profesională la cerințele postului și ale locului de muncă;

   c) stagii de practică și de specializare în țară și în străinătate;

   d) formare individualizată;

   e) stagii de perfecționare organizate de organizațiile sindicale reprezentative;

   f) alte forme de pregătire convenite între angajator și salariat.

   (3) Perfecționarea personalului didactic, didactic auxiliar, precum și a personalului de conducere, de îndrumare și de control se face potrivit prevederilor Legii nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Formarea profesională cuprinde și teme din domeniul relațiilor de muncă convenite de unitățile/instituțiile prevăzute în Anexa nr. 4 și organizațiile sindicale afiliate la federațiile semnatare ale prezentului contract.”

În ceea ce privește finanțarea și organizarea formării profesionale în învățământul preuniversitar contractul colectiv stabilește reglementări importane pentru părțile semnatare: Finanțarea activităților de perfecționare și conversie profesională, inclusiv definitivatul și gradele didactice II și I se suportă de către Ministerul Educației, prin alocarea din timp a sumelor necesare.

Ministerul Educației, prin inspectoratele școlare și casele corpului didactic sau prin departamentele de specialitate, va desfășura programe de formare și conversie profesională pentru personalul din învățământul preuniversitar. Aceste programe vor fi elaborate în colaborare cu organizațiile sindicale afiliate la federațiile semnatare ale contractului colectiv.

Unitatea/instituția va suporta toate cheltuielile ocazionate de participarea salariaților la cursurile și stagiile de formare profesională inițiate de către aceasta.

În vederea asigurării sumelor necesare pentru formarea profesională a personalului didactic auxiliar și nedidactic, unitatea/instituția va prevedea în bugetul propriu un capitol special destinat acestor cheltuieli.

Finanțarea formării profesionale a salariaților din unitățile de învățământ preuniversitar se va completa cu sume alocate de la bugetele locale și/sau din venituri proprii ale unităților/instituțiilor, pentru formele de pregătire profesională solicitate de salariați, pentru care unitatea/instituția suportă o parte din cost.

În cazul în care un salariat identifică un curs de formare profesională, relevant pentru angajator, pe care ar dori să-l urmeze, organizat de un terț, unitatea/instituția va analiza cererea împreună cu organizația sindicală afiliată la una dintre federațiile semnatare ale prezentului contract, al cărui membru este salariatul, pentru a stabili dacă și în ce măsură va suporta contravaloarea cursului.

Salariații care participă la stagii sau cursuri de formare profesională, care presupun scoaterea parțială sau totală din activitate, beneficiază de drepturile salariale prevăzute de art. 197 din Codul muncii și le revin obligațiile prevăzute de art. 198 din Codul muncii.

În cazul scoaterii totale din activitate, contractul individual de muncă al salariatului se suspendă, acesta beneficiind, pe perioada cursurilor/stagiilor de formare profesională de toate drepturile salariale care i se cuvin.

Perioada cât salariații participă la cursuri/stagii de formare profesională, cu scoaterea parțială/totală din activitate constituie vechime în muncă/în învățământ/la catedră.

Salariații beneficiază de concedii pentru formare profesională, conform art.149-152 din Codul muncii.

Reconversia profesională a personalului din învățământul preuniversitar se realizează prin instituțiile de învățământ superior, casele corpului didactic, furnizorii de formare profesională, prin federațiile sindicale semnatare ale contractului colectiv și organizațiile sindicale afiliate acestora. Natura cursurilor și modul de organizare și de recrutare a candidaților vor fi stabilite în comisiile paritare de la nivelul ministerului și al unităților/instituțiilor prevăzute în Anexa nr. 4, în termen de 30 de zile de la înregistrarea contractelor colective de muncă.

1.3.7 Dreptul la concediu și zile libere

Definiția general acceptetă a concediului stabilește că acesta este „intervalul de timp determinat, în care salariații sunt scutiți, în mod legal, de a veni la locul de muncă și a presta munca, primind pentru tot acest interval remunerația bănească cuvenită”.

Sub aspectul reglementărilor existente definiția citată este criticabilă în anumite cazuri în care sunt forme de concediu pentru care nu se acordă „remunerația cuvenită”.

Definiția dată în literatura de specialitate concediul este definit ca „intervalul de timp în care salariatul nu prestează în beneficiul angajatorului vreo activitate, în executarea contractului său individual de muncă din alte cauze, decât cele generate de angajator sau de grevă”.

Codul muncii reglementează formele de concediu (art.139-153). Totodată există reglementări privind concediul și în alte acte normative generale, în acte normative ce privesc ststutul diferitelor categorii profesionale, cu referire la: concediul de odihnă, concediul de studii, cu sau fără plată, concediul pentru incapacitate temporară de muncă, concediul de maternitate și paternitate, concediul pentru creșterea copilului, carantina și alte forme de concedii specifice doar anumitor categorii profesionale.

a) Concediul de odihnă este forma de timp liber acordat salariatului a cărei însemnătate și necesitate deosebită rezultă și din conținutul dispozițiilor legale care îl reglementează, cît și din practica raporturilor sociale de muncă.

Conform prevederilor Codului muncii dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaților și nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunțări sau limitări.

Concediul de odihnă al personalului didactic este reglementat atât în Legea nr.1/2011 la titlul IV-Statutul personalului didactic, cât și în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Conform legii cadrele didactice beneficiază de concediu anual cu plată cu o durată de 62 de zile lucrătoare. Concediul de odihnă se acordă în perioada vacanțelor școlare. În situația în care concediul de odihnă nu a fost efectuat, concediul restant se va efectua în vacanțele anului școlar următor.

În cazuri bine justificate, conducerea unității/instituției de învățământ poate decide întreruperea concediului legal, persoanele în cauză urmând a fi remunerate pentru munca depusă.

Contractul colectiv de muncă aplicabil stabilește modalitatea de calcul a indemnizației de concediu : „Indemnizația de concediu de odihnă nu poate fi mai mică decât salariul de bază, sumele compensatorii, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent – inclusiv cele care nu sunt incluse în salariul de bază (după caz: indemnizația pentru mediu rural sau localități izolate, sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare, sporul de predare simultană, sporul de vechime în muncă, sporul pentru condiții grele de muncă) – pentru perioada respectivă. Aceasta reprezintă media zilnică a drepturilor salariale mai sus menționate, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează concediul de odihnă, multiplicată cu numărul zilelor de concediu și se acordă salariatului cu cel puțin 5 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă”.

Pentru personalul didactic auxiliar și nedidactic concediul de odihnă se acordă în funcție de vechimea în muncă, astfel:

   – până la 5 ani vechime – 21 de zile lucrătoare;

   – între 5 și 15 ani vechime – 24 de zile lucrătoare;

   – peste 15 ani vechime – 28 de zile lucrătoare.

Personalul didactic auxiliar beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar între 5 și 10 zile lucrătoare, durată ce se stabilește ân comisia paritară de la nivelul unității/instituției de învățământ.

În învățământ, pentru salariații care lucrează în condiții grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu handicap, tinerii sub vârsta de 18 ani se acordă un concediu suplimentar de 6 zile.

Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă de către personalul didactic din învățământ se elaborează împreună cu organizațiile sindicale recunoscute la nivel național și se aprobă prin ordin de ministru.

Aceste norme particularizează condițiile de efectuare a concediului de odihnă pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar.

Se prevede că personalul didactic beneficiază de concediu de odihnă cu durată integrală dacă au prestat activitatea în baza unui contract individual de muncă, cu durată nedeterminată sau determinată, în tor cursul anului școlar.

În situația în care activitatea la catedră s-a desfășurat doar parțial pe parcursul anului școlar concediul acordat va fi proporțional cu perioada lucrată.

Efectuarea concediuli de odihnă se face în baza unei programări colective sau individuale stabilită cu consultarea organizațiilor sindicale pentru programările colective sau cu consultarea salariatului pentru o programare individuală.

Norma metodologică stabilește condițiile în care efectuarea concediului de odihnă poate fi întreruptă:

„(1) Efectuarea concediului de odihnă este întreruptă în următoarele situații:

   a) cadrul didactic se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă;

   b) cadrul didactic se află în concediu de maternitate;

   c) cadrul didactic este chemat să îndeplinească îndatoriri publice;

   d) cadrul didactic este rechemat, prin dispoziție scrisă a conducerii unității, numai pentru interese de serviciu urgente sau neprevăzute care fac necesară prezența sa în unitate/instituție.

   (2) În situația rechemării, unitatea/instituția are obligația de a suporta toate cheltuielile cadrului didactic și ale familiei sale, necesare în vederea revenirii la locul de muncă, precum și eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă. Cadrul didactic beneficiază, în acest caz, cel puțin de rambursarea cheltuielilor de transport și a cheltuielilor legate de efectuarea concediului de odihnă în altă localitate, echivalentă cu sumele cheltuite pentru prestația de care nu au mai putut beneficia din cauza rechemării.

   (3) Pentru cazurile de întrerupere a concediului de odihnă prevăzute la alin. (1), cadrele didactice au dreptul să efectueze restul zilelor de concediu după ce au încetat situațiile respective sau, când aceasta nu este posibil, la o dată stabilită printr-o nouă programare.”

Personalul de conducere, de îndrumare și de control din inspectoratele școlare și casele corpului didactic beneficiază de concediu de odihnă, conform Legii nr. 53/2003 – Codul Muncii, republicată.

O prevedere importantă a metodologiei întărește prevederile legii : „Orice convenție prin care se renunță, în totalitate sau în parte, la dreptul la concediul de odihnă este nulă de drept”.

b) Repausuri periodice

Acestea sunt prevăzute în Codul muncii sub mai multe forme: pauza de masă, repausul zilnic și săptămânal și sărbătorile legale. Sunt prevăzute de asemnea reglementări privind repausurile periodice și în contractul colectiv de muncă aplicabil.

Codul muncii prevede că „salariații au dreptul între două zile de muncă la un repaus, care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive”.

Salariații au dreptul la două zile consecutive de repaus săptămânal care se acordă, de regulă, sâmbăta și duminica. Contractul colectiv de muncă aduce precizări în ceea ce privește situațiile când nu poate fi întreruptă activitatea în zilele de sâmbătă și duminică : „în cadrul comisiei paritare de la nivelul unității/instituției prevăzute în Anexa nr. 4, se vor stabili condițiile în care zilele de repaus vor fi acordate în alte zile ale săptămânii. În această situație, salariații vor beneficia de un spor la salariu de 100% din salariul de bază”.

Cadrele didactice beneficiază și de zile libere acordate cu ocazia sărbătorilor legale:

„ – 1 și 2 ianuarie;

– prima și a doua zi de Paști;

– 1 mai;

– prima și a doua zi de Rusalii;

– Adormirea Maicii Domnului;

– 1 decembrie;

– prima și a doua zi de Crăciun;

   – 2 zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creștine, pentru persoanele aparținând acestora.”

c) Concediul pentru formarea profesională

Așa după cum prevede și Codul muncii salariații au dreptul la concedii pentru formare profesională, la cerere, cu sau fără plată.

Concediile fără plată se acordă pe perioda formării profesionale pe care salariatul o urmează la cererea sa.

„Durata concediului pentru formare profesională nu poate fi dedusă din durata concediului de odihnă anual și este asimilată unei perioade de muncă efectivă în ceea ce privește drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul”

În ceea ce privește strict personalul didactic din învățământul preuniversitar condițiile de acordare a unui concediu plătit pentru formare profesională sunt stabilite în prevederi ale Legii educației nr.1/2011: „Cadrele didactice care redactează teza de doctorat sau lucrări în interesul învățământului pe bază de contract de cercetare ori de editare au dreptul la 6 luni de concediu plătit, o singură dată, cu aprobarea consiliului de administrație al unității de învățământ.” De reținut că pe perioda respectivă personalul didactic aflat în acest concediu plătit nu pot fi încadrați în activități didactice retribuite în regim de plata cu ora.

Art.93 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de sector de activitate învățământ preuniversitar prevede : “În cazul în care unitatea/instituția nu și-a respectat obligația de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la formare profesională în condițiile prevăzute de lege, salariatul are dreptul la un concediu pentru formare profesională, plătit de angajator, de 10 zile lucrătoare sau de 80 de ore. În această perioadă salariatul va beneficia de o indemnizație de concediu calculată ca și în cazul concediului de odihnă”.

Cu privire la dreptul la concedii fără plată pentru formarea profesională există prevederea de la art.31, alin.(2) din C.C.M.U.N.S.A.I.P. : „Salariații care urmează, completează, își finalizează studiile, precum și cei care se prezintă la concursul pentru ocuparea unui post sau unei funcții în învățământ au dreptul la concedii fără plată pentru pregătirea examenelor sau a concursului, a căror durată însumată nu poate depăși 90 de zile lucrătoare pe an calendaristic; aceste concedii nu afectează vechimea în învățământ/în muncă”. În completare trebuie să avem în vedere și prevederea de la art.92, alin.(3) din același contract colectiv : „Perioada cât salariații participă la cursuri/stagii de formare profesională, cu scoaterea parțială/totală din activitate constituie vechime în muncă/în învățământ/la catedră”.

O prevedere importantă este adusă de art. 279 din Legea educației nr.1/2011: „ Personalul didactic titular care din proprie inițiativă solicită să se specializeze/să continue studiile are dreptul la concediu fără plată. Durata totală a acestuia nu poate depăși 3 ani într-un interval de 7 ani. Aprobările în aceste situații sunt de competența unității școlare prin consiliul de administrație, dacă se face dovada activității respective.”

d) Concediu fără plată, pentru interese personale

Pentru rezolvarea unor probleme personale, prin Codul muncii – art.148 alin.1, este recunoscut dreptul salariaților de a beneficia de concediu fără plată.

Durata concediului fără plată se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau în lipsa acestuia prin regulament intern.

Conform acestor prevederi legale concediul fără plată pentru rezolvarea unor probleme personale este un drept și pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar.

C.C.M.U.N.S.A.I.P. prevede : „Pentru rezolvarea unor situații personale, salariații au dreptul la concedii fără plată, a căror durată însumată nu poate depăși 30 de zile lucrătoare pe an calendaristic; aceste concedii nu afectează vechimea în învățământ.”

Tot contractul colectiv de muncă aplicabil prevede că salariații din învățământul preuniversitar „beneficiază și de alte concedii fără plată, pe durate determinate, stabilite prin acordul părților”.

e) Concediul pentru incapacitate temporară de muncă

Personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază asemenea oricărui alt salariat din România de concedii medicale.

Prin OUG nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări soaciale și de sănătate sunt reglementate condițiile și durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă.

Conform acestei ordonanțe durata de acordare a concediului și a indemnizației prntru concediu, determinat de incapacitatea temporară de muncă a salariatului este de 183 de zile într-un interval de un an, socotit din prima zi de îmbolnăvire, cu mențiunea că după depășirea unui interval de 90 de zile prelungirea concediului se acordă numi cu avizul unui medic expert din cadrul serviciului de asigurări sociale.

Reprezintă excepții de la această durată, în sensul unui interval mai mare de timp, concedii determinate de contractarea unor boli de o gravitate deosebită(tuberculoză, SIDA, neoplazii).

f) Concediul de maternitate

În conformitate cu art.23, alin.(1) din OUG 158/2005 „asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină și lăuzie, pe o perioada de 126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de indemnizație de maternitate”. Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naștere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după nștere. Concediile de sarcină și lăuzie se pot compensa între ele, în funcție de recomandarea medicului și de opțiunea persoanei beneficiare astfel încât durata minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

Articolul 26, alin.(1) al C.C.M.U.N.S.A.I.P. prevede că : „angajatorii au obligația de a acorda salariatelor gravide dispensă pentru consultații prenatale în limita a maxim 16 ore pe lună, fără a le fi afectate drepturile salariale”.

Totodată prin contractul colectiv aplicabil se asigură ca : „în baza recomandării medicului de familie, salariata gravidă care nu poate îndeplini durata normală de muncă din motive de sănătate, a sa sau a fătului său, are dreptul la reducerea cu o pătrime a duratei normale de muncă, cu menținerea veniturilor salariale, suportate integral din fondul de salarii al angajatorului.”

Cuantumul indemnizației de concediu este de 85% din baza de calcul a salariului.

g) concediul pentru creșterea copilului

Conform art.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.148/2005, începând cu data de 1 ianuarie 2009, persoanele care în ultimul an, anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale, supuse impozitului pe venit, beneficiază de concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilui cu handicap, de până la 3 ani, precum și de o indemnizație lunară, în cuantum de 600 lei sau opțional, în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni, dar nu mai mult de 4000 lei.

Art.24 al C.C.M.U.N.S.A.I.P prevede că: „Salariații care renunță la concediul legal pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, beneficiază de reducerea duratei normale de lucru cu 2 ore/zi potrivit legii, fără ca aceasta să le afecteze salariile de bază și vechimea în învățământ/în muncă”.

h) Concediul pentru îngrijirea copilului bolnav

Tot în contractul colectiv de muncă aplicabil este prevăzută și situația salariaților care au în îngrijire copii bolnavi în vârstă de până la 7 ani : „au dreptul la reducerea programului de lucru cu până la 1/2 normă, fără să li se afecteze calitatea de salariat și vechimea integrală în învățământ/muncă.”

Conform OUG 158/2005 „asigurații au dreptul la concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani”.

Durata de acordare a indemnizației este de maximum 45 de zile calendaristice pe an, cu unele excepții determinate de natura gravă a unor afecțiuni medicale ale copilului. Cuantumul indemnizației este de 85% din baza de calcul a salariului.

În contractul colectiv de muncă aplicabil este prevăzută și o reglementare suplimentară pentru salariații care au în îngrijire copii bolnavi în vârstă de până la 7 ani : „au dreptul la reducerea programului de lucru cu până la 1/2 normă, fără să li se afecteze calitatea de salariat și vechimea integrală în învățământ/muncă.”

i) Concediul paternal

Această formă de concediu este reglementată de Legea nr.210/1999 și “se acordă în scopul asigurării participării efective a tatălui la creșterea noului născut indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara ei sau adoptat de titularul dreptului”.

Concediul se acordă la cerere salariatului, în primele 8 săptămâni de la nașterea copilului și are o durată de 5 zile, iar dacă tatăl copilului a obținut atestatul de absolvire a unui curs de puericultură, durata este de 15 zile lucrătoare.

Pe durata concediului, titularul primește o indemnizație egală cu salariul aferent zilelor lucrătoare respective, calculată pe baza salariului brut realizat incluzând sporurile și adaosurile la salariul de bază.

j) Concediul pentru evenimente familiale

Întrucât art.138 din Codul muncii se prevede posibilitatea stabilirii prin contractul colectiv de muncă aplicabil și a altor zile libere decât cele prevăzute de lege, prin art.30 al C.C.M.U.N.S.A.I.P se stabilește astfel:

„(1) Salariații au dreptul la zile libere plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite sau în alte situații, după cum urmează:

   a) căsătoria salariatului – 5 zile lucrătoare;

   b) nașterea unui copil – 5 zile lucrătoare + 10 zile lucrătoare dacă a urmat un curs de puericultură;

   c) căsătoria unui copil – 3 zile lucrătoare;

   d) decesul soțului/soției, copilului, părinților, bunicilor, fraților, surorilor salariatului sau al altor persoane aflate în întreținere – 5 zile lucrătoare;

   e) schimbarea locului de muncă cu schimbarea domiciliului/reședinței – 5 zile lucrătoare;

   f) decesul socrilor salariatului – 3 zile lucrătoare;

   g) schimbarea domiciliului – 3 zile lucrătoare.

  (2) În situațiile în care evenimentele familiale deosebite prevăzute la alin. (1) intervin în perioada efectuării concediului de odihnă, acesta se suspendă și va continua după efectuarea zilelor libere plătite.

(3) Personalul care asigură suplinirea salariaților prevăzuți la alin. (1) va fi remunerat corespunzător, în condițiile legii”.

Prin alte acte normative se pot stabili și alte situații de acordare a zilelor libere. Astfel, potrivit art.11 lit.b din Hotărârea Guvernului nr.1364/2006, donatorul de sânge are dreptul să primeasca la cerere, pentru fiecare donare efectivă, o zi liberă de la locul de muncă, în ziua donării.

1.3.8 Dreptul la securitate și sănătate în muncă

Constituția României prin art.41, alin.2, dispune că salariații au dreptul la măsuri de protecție socială.

Actul normativ special, Legea securității și sănătății în muncă nr.319/2006 “stabilește principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc și accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată, instruirea lucrătorilor și a reprezentanților lor, precum și direcțiile generale pentru implementarea acestor principii” (art.1 alin.2). Ea se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât și private, angajatorilor, lucrătorilor și reprezentanților acestora (art.3).

În Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar un întreg capitol (V) este dedicat sănătății și securității în muncă. Părțile semnatare se obligă să realizeze un program concret de măsuri pentru aplicarea riguroasă a sistemului instituționalizat prin legislația în vigoare, în scopul ameliorării permanente a condițiilor de muncă.

Cum nicio măsură de protecția muncii nu este eficientă decât dacă este cunoscută, însușită și aplicată, angajatorului îi revine obligația, ca pe cheltuiala sa, să asigure cadrul organizatoric pentru instruirea, testarea și perfecționarea profesională a salariaților ( art.42, alin.(3) și (4) ).

În acest sens, la nivelul fiecărui angajator se va constitui un comitet de securitate și sănătate în muncă, cu scopul de a asigura implicarea salariaților în elaborarea și aplicarea deciziilor în domeniul protecției muncii (art.47 alin.1).

Articolul 48 al contractului colectiv aduce precizări importante ce vizează îmbunătățirea condițiilor de la locul de muncă:

„În vederea menținerii și îmbunătățirii condițiilor de desfășurare a activității la locurile de muncă, părțile semnatare ale prezentului contract convin asupra următoarelor standarde minime:

   – amenajarea ergonomică a locului de muncă;

   – asigurarea condițiilor de mediu – iluminat, microclimat în limitele indicilor de confort termic prevăzuți de lege, aerisire, umiditate, zgomot, igienizare periodică, reparații – în spațiile în care se desfășoară procesul instructiv-educativ, birouri etc.;

   – dotarea treptată a spațiilor de învățământ cu mijloace moderne de predare: calculator, videoproiector, aparatură audio-video, table și mijloace de scris nepoluante/ecologice etc.;

   – asigurarea materialelor necesare personalului didactic, în vederea desfășurării în bune condiții a procesului instructiv-educativ;

   – amenajarea anexelor sociale ale locurilor de muncă: săli de studiu, cancelarii, cantine, vestiare, grupuri sanitare, săli de repaus etc.;

   – diminuarea treptată, până la eliminare, a emisiilor poluante”.

Contractul colectiv are prevederi importante cu privire la dreptul personalului didactic din învățământul preuniversitar de a beneficia de asistență medicală.

Personalul didactic beneficiază gratuit de asistență medicală în cabinetele medicale și psihologice școlare, precum și în policlinici și unități spitalicești stabilite prin protocol cu Ministerul Sănătății. De asemenea „Analizele medicale se vor realiza gratuit, în baza trimiterii medicului de familie, în policlinicile și unitățile spitalicești menționate în Protocol. Personalul din învățământ beneficiază de completarea gratuită a dosarelor de sănătate de către medicul de medicina muncii, sumele necesare fiind asigurate, în condițiile legii, de către angajator”.

Totodată, pentru salariații din unitățile și instituțiile finanțate de la bugetul Ministerului Educației, angajatorul va asigura fondurile necesare pentru efectuarea examinărilor medicale obligatorii.

Avand în vedere specificul activității didactice care presupune o expunere ridicată la pericolul contractării unor boli infecto-contagioase, personalul din învățământ beneficiază gratuit de vaccinare împotriva unor astfel de boli.

O prevedere de maximă importanță, nepusă în practică din păcate nici la această dată (2014) este conținută de art.53 al contractului colectiv aplicabil : „Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului se obligă ca, împreună cu Ministerul Sănătății, să stabilească incompatibilitățile de ordin medical cu funcția didactică și să elaboreze nomenclatorul bolilor profesionale pentru personalul din învățământ, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentului contract”. De reținut că acest contract colectiv este intrat în vigoare din noiembrie 2011.

Tot contractul colectiv are în vedere și situația persoanelor cu handicap fizic sau neuromotor; unitățile/instituțiile de ănvățământ au obligația de a le încadra sau menține pe funcție/post în cazul în care aceste persoane sunt apte pentru îndeplinrea obligațiilor de serviciu; unitățile/instituțiile de învățământ vor asigura cu prioritate, trecerea salariaților care au recomandare medicală în alte locuri de muncă, pe posturi vacante și, după caz, reconversia profesională a acestora, în condițiile legii.

În scopul prevenirii bolilor, întăririi și refacerii sănătății, a prelungii vieții și a capacității de muncă, Legea educației nr.1/2011 prin art.278 prevede: „Personalul didactic și didactic auxiliar din învățământ beneficiază de o compensație de la bugetul asigurărilor sociale de stat de 50% din valoarea cazării, mesei și a tratamentului în bazele de odihnă și tratament”.

Legea educației nr.1/2011 are o prevedere expresă legată de asistența medicală și pentru personalul didactic pensionat : „Personalul didactic pensionat din învățământ beneficiază de asistență medicală și de acces la casele de odihnă și la bazele de tratament ale cadrelor didactice.”

1.3.9 Dreptul la asociere

Așa după cum prevede art.273, alin.(2), al Legii educației nr.1/2011 „personalul didactic are dreptul să facă parte din asociații și organizații sindicale, profesionale și culturale, naționale și internaționale, legal constituite, în conformitate cu prevederile legii.”

Personalul didactic este încurajat prin prevederile aceleiași legi la art.273 alin.(1) :

„Personalul didactic are dreptul să participe la viața socială și publică, în beneficiul propriu, în interesul învățământului.”

De altfel Constituția României, la art.40, alin.1, consacră libertatea asocierii în sindicate. Codul muncii, la rândul său, recunoaște dreptul sindical al salariaților la nivelul tuturor angajatorilor, cu respectarea drepturilor și libertăților garantate de Constituție și în conformitate cu dispozițiile prezentului cod și ale legilor speciale (art.220).

În completare vin prevederile legii nr.62/2011 a dialogului social. Art.(3), alin.(1) specifică: „Persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special în condițiile legii, membrii cooperatori și agricultorii încadrați în muncă au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie și/sau să adere la un sindicat”.

În domeniul educației în momentul de față există mai multe federații sindicale de ramură:

Federația Sindicatelor Libere din Învățământ;

Federația Sindicatelor din Educație „Spiru Haret” (rezultată prin fuzionarea Federației Sindicatelor din învățământ „Spiru Haret” și Federația Educației Naționale);

Federația Națională Sindicală „Alma Mater”(din învățământul superior).

1.3.10 Dreptul la protecție în caz de concediere

Reglementarea din Codul muncii introduce termenul de concediere pentru orice încetare a unui contract individual de muncă din inițiativa angajatorului (art.58, alin.1).

Prin instituția concedierii nu se are în vedere încălcarea dreptului la muncă sau libertatea muncii, dar trebuie acceptat că salariatul nu poate beneficia de o libertate absolută în această calitate, iar dreptul angajatorului de a-l concedia să fie înlăturat.

Pentru a proteja salariații de eventuale abuzuri și pentru a le garanta drepturile, Codul muncii stabilește în mod expres și limitativ situațiile în care angajatorul poate dispune concedierea, precum și procedura ce trebuie urmată în acest caz.

Sunt precizate situațiile în care concedierea este interzisă:

„a) pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală;

   b) pentru exercitarea, în condițiile legii, a dreptului la grevă și a drepturilor sindicale.”

Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar (C.C.M.U.N.S.A.I.P ) are prevederi care interzic concedierea salariaților din învățământ în următoarele situații:

„ a) pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical;

b) pe durata suspendării activității ca urmare a instituirii carantinei;

c) pe durata în care salariata este însărcinată, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere;

d) pe durata concediului de maternitate;

e) pe durata concediului pentru creșterea și îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap;

f) pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

g) pe durata îndeplinirii serviciului militar;

h) pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate săvârșite de către acel salariat;

i) pe durata efectuării concediului de odihnă;

j) pe durata rezervării catedrei/postului didactic”.

Se prevede prin art.77, alin.(1) al C.C.M.U.N.S.A.I.P : „Contractul individual de muncă nu poate fi desfăcut din inițiativa angajatorului în cazurile în care, prin lege sau prin contractul colectiv de muncă, au fost prevăzute asemenea interdicții.”

În situația în care desfacerea contractului individual de muncă este rezultatul culpei salariatului și este dispusă ca o sancțiune, aceasta este condiționată de efectuarea unei proceduri stabilite de Legea educației nr.1/2011 prin art.280, alin.(6)-(8) și art.281. Sunt obligatorii audierea celui cercetat și verificarea apărarii acestuia. Cadrul didactic cecetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării și să producă probe în apărare.

Sancțiunea se stabilește, pe baza raportului comisiei de cercetare, de autoritatea care a numit comisia și se comunică celui în cauză prin decizie scrisă.

Sancțiunea poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare la colegiul de disciplină de pe lângă inspectoratul școlar.

Dreptul persoanelor sancționate de a se adresa justiției este garantat.

Contractul colectiv aplicabil prevede că salariații concediați pentru motive neimputabile lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de plăți compensatorii , conform legii. Lege ce ar fi terbuit să fie promovată din inițiativa Ministerului Educației până la data de 31.03.2013. În momentul de față o asemenea lege nu există.

Tot ca o măsură de protecție a personalului didactic sunt prevederile contractului colectiv, art.84, alin.(4) : „Unitatea/instituția este obligată să încunoștințeze în scris personalul didactic care a fost transferat în etapa de restrângere de activitate, în situația în care, la data începerii anului școlar, se constată că postul/catedra a fost reînființat(ă) ori s-a reînființat cel puțin jumătate de normă din catedra respectivă. Directorul unității/instituției are obligația să comunice în scris cadrului didactic decizia de revenire pe postul/catedra deținut(ă) anterior. Posturile/catedrele eliberate se ocupă în etapele ulterioare ale mobilității personalului didactic din învățământul preuniversitar, cu respectarea prevederilor Metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic din învățământul preuniversitar, aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului.”

1.3.11 Dreptul la preaviz

Previzul, în accepțiunea generală, este „o înștiințare prealabilă de concediere făcută unui angajat” sau „un interval de timp cât un angajat mai lucrează după primirea acestei înștiințări”.

În literatura de specialitate înștiințarea prealabilă a celeilalte parți este o obligație ce revine atât angajatorului cât și angajatului cu scopul evident de a evita consecințele negative pe care le-ar putea produce denunțarea unilaterală a contractului. Pentru salariat reglementarea preavizului constituie o garanție a dreptului la muncă și a stabilității în muncă.

C.C.M.U.N.S.A.I.P reglementează preavizul ca un drept al personalului didactic.

Art.81 alin.(1) din contractul colectiv dispune că, atât în cazul de inaptitudine fizică și/sau psihică a salariatului, cât și în cazul de necorespundere profesională, dar și în cazul concedierii individuale/colective pentru motive care nu țin de persoana lui, personalul didactic din învățământul preuniversitar/superior, beneficiază de dreptul la un preaviz, durata acestuia fiind de 20 de zile lucrătoare, cu precizarea că termenul de preaviz începe să curgă de la data comunicării salariatului a cauzei care determină concedierea.

În perioada preavizului, salariații au dreptul să absenteze jumătate din timpul efectiv al programului de lucru zilnic, pentru a-și căuta un loc de muncă, fără ca aceasta să afecteze salariul și celelalte drepturi care i se cuvin.(art.81, alin.(2) ).

În situația în care, în perioada de preaviz, contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător, cu excepția cazului prin care contractul individual de muncă este suspendat din cauza absențelor nemotivate ale salariatului.

Pentru protecția salariaților, implicit și a personalului didactic, de concedieri abuzive, legea intervine și anulează orice act de concediere (nulitate absolută) dispusă cu nerespectarea procedurii (art.76 din Codul muncii).

La solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii, va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere (art.78 alin.2 din Codul muncii).

De asemenea, în cazul în care angajatorul care a hotărât concedierea, ar constata, ca urmare a unei sesizări din proprie inițiativă, netemeinicia sau nelegalitatea măsurii luate, are posibilitatea, în principiu să revină asupra acesteia, să o revoce.

1.3.12 Dreptul la demisie

Întrucât Legea educației nr.1/2011 nu prevede nimic în legătură cu instituția demisiei rezultă că personalului didactic îi sunt aplicabile prevederile Codului muncii (art.79).

Art.86 al contractului colectiv aplicabil reglementează instituția demisiei pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar.

Personalul didactic și didactic auxiliar are dreptul de a demisiona cu obligația de a notifica în scris angajatorului încetarea contractului individual de muncă, de la data împlinirii termenului de preaviz de 10 zile calendaristice pentru personalul de execuție și 20 de zile calendaristice pentru salariații cu funcții de conducere.

Salariatul poate face dovada prin orice mijloace de probă că a înaintat demisia chiar dacă angajatorul refuză să o înregistreze.

Demisia este un act unilateral de voință și există obligația de a o motiva. Totodată demisia nu are nevoie de aprobarea angajatorului.

În situația în care unitatea/instituția nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă sau prin contractul colectiv de muncă, salariatul poate demisiona fără termen de preaviz.

1.3.13 Dreptul la pensie

Legea educației nr.1/2011 aduce o serie de precizări cu privire la pensionarea personalului didactic din învățământul preuniversitar. Conținutul acestui articol a fost completat cu un aliniat nou (6) prin art.15 al OUG nr.92/2012 :

„(6) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), în cazul în care în unitățile de învățământ normele/posturile didactice nu pot fi acoperite cu titulari, personalul didactic din învățământul preuniversitar, cu gradul didactic I sau cu titlul științific de doctor, care dovedește competență profesională deosebită, poate fi menținut, cu aprobarea anuală a consiliului de administrație, ca titular în funcția didactică până la 3 ani peste vârsta de pensionare, la cerere, conform metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului.”,

articol revizuit încăodată prin art.88 al OUG nr.49/2014:

„(6) Personalul didactic de predare titular din învățământul preuniversitar, cu gradul didactic I sau cu titlul științific de doctor, care dovedește competență profesională deosebită, poate fi menținut ca titular în funcția didactică până la 3 ani peste vârsta standard de pensionare, anual, la cerere, conform metodologiei aprobate prin ordin al ministrului educației naționale.

Ordonanța de urgență 49/2014 aduce modificări importante prevederilor privind pensionarea:

aliniatul (2) se modifică și va avea următorul cuprins:

„(2) Personalul didactic de predare, de conducere, de îndrumare și control se pensionează pentru limită de vârstă, anticipat și anticipat parțial la data încheierii anului școlar în care împlinește vârsta standard de pensionare sau după caz, în situația pensiei anticipate și anticipate parțială, vârsta standard redusă cu cel mult 5 ani.”

se introduce un aliniat nou (21) cu următorul cuprins:

„ (21) Prin derogare de la art.56 alin.(l) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cazul personalului didactic care se pensionează în condițiile alin.(2), contractul individual de muncă încetează de drept la data comunicării deciziei de admitere a cererii de pensionare."

după aliniatul (7) se introduce un aliniat nou (8) cu următorul conținut:

„ (8) Personalul didactic de predare titular din învățământul preuniversitar menținut ca titular în funcția didactică până la 3 ani peste vârsta standard de pensionare, prevăzută de legislația privind sistemul public de pensii, în condițiile alin. (6) sau reîncadrat în funcția de personal didactic, în condițiile alin. (7), poate fi numit prin detașare în interesul învățământului în funcții vacante de conducere sau de îndrumare și control, neocupate prin concurs, în condițiile legii."

Se reglementează astfel în favoarea salariaților, personal didactic din învățământul preuniversitar, o serie de prevederi privind particularitățile pensionării în sistemul de învățământ:

personalul didactic se poate pensiona la cerere anticipat sau anticipat parțial cu reducerea vârstei standard de pensionare cu până la 5 ani;

pensionarea personalului didactic în toate situațiile(pentru limită de vârstă, anticipat și anticipat parțial) se face la data încheierii anului școlar în care îndeplinește condițiile de vârstă;

prin derogare de la prevederile generale ale Codului muncii în cazul personalului didactic care se pensionează contractul individual de muncă încetează de drept la data comunicării deciziei de admitere a cererii de pensionare;

peronalul didactic din învățământul preuniversitar cu gradul didactic I sau titlul științific de doctor,care dovedește competență profesională deosebită, poate fi menținut ca titular în funcția didactică 3 ani peste vârsta standard de pensionare, la cerere făcută anual.

de asemnea, personalul didactic titular din învățământul preuniversitar menținut 3 ani peste vârsta standard de pensionare poate fi numit prin detașare în interesul învățământului în funcții vacante de conducere sau de îndrumare și control, neocupate prin concurs.

1.4 Drepturi specifice ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

1.4.1 Dreptul la inițiativă profesională

Inițiativa profesională este un element ce dă specificitate activității didactice desfășurate de personalul didactic în atingerea scopurilor propuse.

Conform prevederilor Recomandării UNESCO – OIM cu privire la Statutul personalului didactic libertatea inițiativei profesionale constă în:

a) conceperea activității profesionale și realizarea obiectivelor instructiv-educative ale disciplinelor de învățământ, prin metodologii care respectǎ principiile psiho-pedagogice;

b) utilizarea bazei materiale și a resurselor învățământului în scopul realizării obligațiilor profesionale;

c) punerea în practicǎ a ideilor novatoare pentru modernizarea procesului de învățământ;

d) organizarea cu elevii sau cu studenții, a unor activități extrașcolare cu scop educativ sau de cercetare științificǎ;

e) colaborarea cu părinții, prin lectorate și alte acțiuni colective cu caracter pedagogic;

f) înființarea în unitățile și instituțiile de învățământ a unor laboratoare, ateliere, cabinete, cluburi, cercuri, cenacluri, formații artistice și sportive, publicații, conform legii, Regulamentului de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar și Cartei universitare;

g) evaluarea performanțelor la învățăturǎ ale elevilor sau ale studenților în baza unui sistem validat și potrivit conștiinței proprii;

h) participarea la viața școlarǎ și universitarǎ, în toate compartimentele care vizează organizarea și desfășurarea procesului de învățământ, conform Regulamentului de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar sau a Cartei universitare, deontologiei profesionale și, după caz, contractului colectiv de muncǎ.

Legea educației nr.1/2011 face referire la „dreptul la inițiativă profesională” într-o formă extrem de condensată prin art.271 :

„Dreptul la inițiativă profesională constă în:

   a) conceperea activității profesionale și realizarea obiectivelor educaționale ale disciplinelor de învățământ, prin metodologii care respectă principiile psihopedagogice;

   b) utilizarea bazei materiale și a resurselor învățământului, în scopul realizării obligațiilor profesionale;

   c) punerea în practică a ideilor novatoare pentru modernizarea procesului de învățământ.”

1.4.2 Dreptul la desfășurarea liberă a activității didactice și la securitatea personalului didactic

În conformitate cu prevederile legale „cadrele didactice nu pot fi perturbate în timpul desfășurării activității didactice de nicio autoritate școlară sau publică”.

Înregistrarea prin orice mijloace a activității didactice este posibilă numai cu acordul celui care o conduce și multiplicarea, sub orice formă, a înregistrărilor activității didactice de către elevi sau de către alte persoane este permisă numai cu acordul cadrului didactic respectiv.

Înregistrarea prin orice mijloace a ctivităților ce se desfășoară în spațiile școlare nu se poate face decât cu acordul conducerii unității, cu excepția activităților didactice conduse de un cadru didactic.

În ciuda prevederilor legale, care sunt destul de explicite și neinterpretabile, asistăm de cîțiva ani la situația în care camere de luat vederi au fost instalate în sălile de curs ale majorității unităților de învățământ, sub pretextul necesității așa-zisei supravegheri a exemenelor ce se susțin în aceste săli. Aceste examene sunt tot activități didactice, desfășurate sub conducerea unor cadre didactice cărora nu li se cere consimțământul pentru aceste înregistrări. Să fie legea facultativă sau faptul că nu prevede sancțiuni pentru nerespectarea ei să fie un element de încurajare pentru cei ce cu bună-știință o încalcă?!

1.4.3 Libertatea opiniei profesionale

Definiția pe care Dicționarul explicativ al limbii române o dă opiniei este „o părere, o judecată, o idee”.

Legea educației nr.1/2014, prin art.273, alin.(3) consacră acest drept pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar:

„Personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spațiul școlar și poate întreprinde acțiuni în nume propriu în afara acestui spațiu, dacă acestea nu afectează prestigiul învățământului și demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi”.

1.4.4 Dreptul la protecție din partea autorităților responsabile cu ordinea publică

Specificul muncii desfășurate face ca imperios necesară asigurarea protecției personalului didactic de către autoritățile responsabile cu ordinea publică.

Pentru aceste considerente, Statutul personalului didactic, ca lege de sine stătătoare (Legea nr.128/1997), avea prevederi clare la art.98 : „În spațiile școlare sau universitare, ori în vecinătatea acestora, cadrul didactic este protejat de către autoritățile responsabile cu ordinea publică. Protecția se asigură împotriva persoanei sau grupului de persoane care aduce atingere demnității umane și profesionale a cadrului didactic sau care împiedică exercitarea drepturilor și a obligațiilor sale. Protecția este solicitată de persoana autorizată prin regulamentul școlar, respectiv, prin Carta universitară”.

Din păcate actul normativ menționat a fost abrogat la 09.02.2011 de Legea nr.1/2011. Această lege include, la Titlul IV, și Statutul personalului didactic fără a mai face vreo referire la asigurarea protecției personalului didactic.

1.4.5 Dreptul la rezervarea catedrei sau a postului

Legea educației nr.1/2014, prin art.255, stabilește situațiile pentru care anumite categorii de cadre didactice titulare pot beneficia de rezervarea catedrei/postului:

cadrele didactice titulare, alese în Parlament, numite în Guvern sau care îndeplinesc funcții de specialitate specifice în aparatul Parlamentului, al Administrației Prezidențiale, al Guvernului, al ministerului Educației precum și cele alese de Parlament în organisme centrale ale statului (alin.1);

cadrele didactice titulare care îndeplinesc funcția de prefect, subprefect, președinte și vicepreședinte al consiliului județean, primar, viceprimar, precum și cadrelor didactice trecute în funcții de conducere, de îndrumare și de control în sistemul de învățământ, de cultură, de tineret și sport. De aceleași drepturi beneficiază și personalul de conducere și de specialitate de la casa corpului didactic, precum și cadrele didactice numite ca personal de conducere sau în funcții de specialitate specifice la comisiile și agențiile din subordinea Administrației Prezidențiale, a Parlamentului, a Guvernului sau a Ministerului Educației (alin.2);

Liderii sindicatelor reprezentative din învățământ au dreptul de rezervare a postului, conform prevederilor legale în vigoare și contractului colectiv de muncă la nivel de ramură.(alin.3);

De prevederile alin. (1) beneficiază și personalul didactic titular cu contract pe perioadă nedeterminată trimis în străinătate cu misiuni de stat, cel care lucrează în organisme internaționale, precum și însoțitorii acestora, dacă sunt cadre didactice.(alin.4);

Personalului didactic titular cu contract pe perioadă nedeterminată solicitat în străinătate pentru predare, cercetare, activitate artistică sau sportivă, pe bază de contract, ca urmare a unor acorduri, convenții guvernamentale, interuniversitare sau interinstituționale, i se rezervă postul didactic (alin.5);

De asemnea legea permite întreruperea activității didactice cu rezervarea postului „pentru creșterea și îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copiilor cu handicap, conform prevederilor legale în vigoare”. De acest drept poate beneficia numai unul dintre părinți sau susținătorii legali.

Personalul didactic titular cu contract de muncă pe durată nedeterminată poate beneficia de concediu fără plată pe durata unui an școlar, odată la 10 ani, cu rezervarea postului pe perioada respectivă.

Personalului didactic titular benficiar al unei pensii de invaliditate de gradul III i se va rezerva catedra/postul didactic pe prioada invalidității.

Perioadele de rezervare a postului didactic se cosideră vechime în învățământ.

1.4.6. Drepturi pentru copiii personalului didactic din învățământul preuniversitar

Copiii personalului didactic aflat în activitate sunt scutiți de plata taxelor de înscriere la concursurile de admitere în învățământul superior și beneficiază de gratuitate la cazare în cămine și internate.

Prin contractul colectiv de muncă aplicabil sunt stabilite și alte drepturi pentru copiii personalului didactic:

Copiii personalului din învățământul preuniversitar sau pensionat după cel puțin 10 ani de activitate în învățământul preuniversitar (părinte, întreținător legal) au prioritate și beneficiază de gratuitate în internate și cămine studențești. În acest scop, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului alocă pentru studenți sumele necesare, iar instituțiile de învățământ superior asigură cazarea gratuită în cămine studențești. De asemenea, unitățile de învățământ preuniversitar asigură cazarea în internate și vor face demersurile necesare către consiliile locale/județene pentru alocarea sumelor;

Copiii întregului personal din învățământul preuniversitar sau pensionat după cel puțin 10 ani de activitate în învățământul preuniversitar sunt scutiți de plata taxelor de înscriere la concursurile de admitere, de plata taxelor percepute pentru eliberarea unor acte și documente școlare, precum și de plata sumelor ce sunt solicitate în vederea constituirii unor fonduri ale clasei/școlii;

Personalul din învățământ care însoțește preșcolari sau elevi în tabere și/sau excursii beneficiază de gratuitate privind transportul, cazarea și masa. De aceleași drepturi beneficiază și copiii acestora în vârstă de până la 14 ani.

1.4.7 Alte drepturi specifice

Prin contractul colectiv de muncă aplicabil se prevăd și alte drepturi specifice pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar :

Personalului din învățământ care își desfășoară activitatea în altă localitate decât localitatea de domiciliu/reședință i se decontează cheltuielile de navetă la și de la locul de muncă, de către autoritățile administrației publice locale, la solicitarea consiliului de administrație al unității/instituției;

În cazul în care nu există mijloace de transport în comun pentru localitățile prevăzute la alin. (1), transportul salariaților se poate asigura cu microbuzele care realizează transportul elevilor, pe rutele de transport ale elevilor;

Cadrele didactice de sprijin și itinerante care își desfășoară activitatea la una sau mai multe unități de învățământ sau la domiciliul/reședința elevilor, indiferent de regimul de mediu, beneficiază de decontarea cheltuielilor de transport, în măsura în care își desfășoară activitatea în altă localitate decât cea de domiciliu/reședință;

Personalului din învățământ care își desfășoară activitatea în altă localitate decât localitatea de domiciliu/reședință i se decontează cheltuielile de navetă la și de la locul de muncă, de către autoritățile administrației publice locale, la solicitarea consiliului de administrație al unității/instituției;

Unitățile/instituțiile de învățământ preuniversitar sunt obligate să prevadă în proiectele de buget sumele necesare pentru acordarea celor 6 călătorii/an dus-întors pe mijloacele de transport feroviare, pe linii interne, cu reducere de 50%, pentru personalul din învățământ, în condițiile legii.

Obligațiile personalului didactic din învățământul preuniversitar

2.1 Caracterul legal al obligațiilor

Calitatea de salriat presupune, pe lângă drepturi și asumarea unor obligații și respectarea unui anumit comportament la locul de muncă.

În ceea ce privește cadrele didactice, avandu-se în vedere specificul scestei ocupații, vom observa că obligațiile lor privesc atât activitatea profesională și comportamentul în relațiile de muncă cât și prestația și atitudinea lor în societate și familie..

Obligațiile privind relațiile de muncă dintre salariat și angajator se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și în cadrul contractelor individuale de muncă.

Personalul didactic din învățământul preuniversitar are atât obligații care decurg din legislația specifică (Legea educației nr.1/2011), din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar, cât și din Codul muncii.

2.2 Clasificarea obligațiilor

Potrivit Codului muncii salariaților le revin în principal următoarele obligații:

de a realiza norma de lucru sau după caz de a îndeplini atribuțiile ce le revin conform fișei postului;

de a respecta disciplina muncii;

de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum și în contractul individual de muncă;

obligația de fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu;

obligația de a respecta măsurile de securitate și sănătate a muncii;

f) obligația de a respecta secretul de serviciu; această ultimă obligație o include și pe aceea de respectare a secretului profesional.

Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar prevede și el, în Anexa nr.1, obligațiile generale ce revin salariaților din învățământul preuniversitar și sunt menționate în contractul individual de muncă:

   a) obligația de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului;

  b) obligația de a respecta disciplina muncii;

  c) obligația de fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu;

  d) obligația de a respecta măsurile de securitate și sănătate a muncii în unitate;

  e) obligația de a respecta secretul de serviciu.

Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar aprobat prin Ordinul Ministrului Educației nr.4925/2005 prevede și el o serie de obligații ale personalului didactic:

– personalul din învățământ are obligația de a participa la programe de formare continuă, în conformitate cu specificul activității și cu reglementările în vigoare, pentru fiecare categorie;

– personalul din învățământ trebuie să aibă o ținută morală demnă, în concordanță cu valorile educaționale pe care le transmite elevilor, o vestimentație decentă și un comportament responsabil;

– personalul din învățământ are obligația să sesizeze, la nevoie, instituțiile publice de asistență socială/educațională specializată, Direcția de protecție a copilului, în legătură cu aspecte care afectează demnitatea, integritatea fizică și psihică a elevului/copilului;

– personalul din învățământ trebuie să dovedească respect și considerație în relațiile cu elevii, părinții/reprezentanții legali ai acestora;

– personalului din învățământ îi este interzis să desfășoare acțiuni de natură să afecteze imaginea publică a elevului, viața intimă, privată și familială a acestuia;

– personalului din învățământ îi este interzisă aplicarea de pedepse corporale, precum și agresarea verbală sau fizică a elevilor și/sau a colegilor;

– se interzice personalului didactic să condiționeze evaluarea elevilor sau calitatea prestației didactice la clasă de obținerea oricărui tip de avantaje, de la elevi sau de la părinții/ aparținătorii/reprezentanții legali ai acestora. Astfel de practici, dovedite, se sancționează cu excluderea din învățământ;

– personalul didactic este obligat să prezinte, conform legii, rezultatele analizelor medicale solicitate, efectuate conform legii.

Din considerente care țin de importanța și specificul procesului de învățământ,

Legea educației nr.1/2011 prevede și obligația morală a cadrelor didactice de a-și acorda respect și sprijin reciproc în îndeplinirea obligațiilor profesionale.

Analizând actele normative în vigoare ce reglementează activitatea cadrelor didactice se pot identifica o serie de obligații generale :

– obligația de a respecta disciplina muncii;

– obligația de fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu;

– obligația de a se afla la dispoziția angajatorului pe durata întreruperii temporare a activității acestuia;

– obligația de a respecta măsurile de securitate și sănătate a muncii în unitate;

– obligația de a fi apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcției didactice;

– obligația de a urma forme de perfecționare profesională, organizate de instituții de învățământ superior, Casa Corpului Didactic sau alte instituții sau organizații acreditate, conform metodologiei elaborate de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării;

– obligația de a respecta secretul de serviciu.

Totodată pot fi identificate obligații specifice activității personalului didactic:

obligația de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului;

obligația de a realiza norma de lucru;

obligația de a respecta normele Codului deontologic;

obligația morală de a-și acorda respect reciproc și sprijin la îndeplinirea obligațiilor profesionale;

obligația de a cultiva respectul față de lege, de etica profesională și grija pentru calitatea cât mai ridicata a activității didactice;

obligația de a avea o ținută morală demnă, în concordanță cu valorile educaționale transmise elevilor, o vestimentație decentă și un comportament responsabil;

obligația de a nu condiționa evaluarea elevilor sau calitatea prestației didactice la clasă de obținerea oricărui tip de avantaje, de la elevi sau de la părinții/aparținătorii/reprezentanții legali ai acestora;

obligația de a dovedi respect și considerație în relațiile cu elevii, părinții/reprezentanții legali ai acestora;

obligația să sesizeze, la nevoie, instituțiile publice de asistență socială/educațională specializată, Direcția de protecție a copilului, în legătură cu aspecte care afectează demnitatea, integritatea fizică și psihică a elevului/copilului;

obligația, ca în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor sau preferințelor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să nu participle la activități politice în timpul programului de lucru;

obligația să își îndeplinească atribuțiile cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului unității sau instituției de învățământ;

obligația să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite de lege.

2.3 Obligațiile generale ale personalului didactic din învățământul preuniversitar

2.3.1 Obligația de a respecta disciplina muncii

Disciplina muncii este o condiție obiectivă, necesară și indispensabilă desfășurării activității fiecărui angajator.

În virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte, nu numai obligațiile generale de muncă, prevăzute în actele normative, în contractul colectiv și contractul individual de muncă, în regulamentul intern, dar și măsurile (dispozițiile) date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale, în exercitarea atribuțiilor sale de coordonare, îndrumare și control.

Respectarea disciplinei muncii constituie o obligație de bază, a fiecărui salariat, din punct de vedere juridic, fiind unul din principiile reglementării relațiilor de muncă. În temeiul acestui principiu, disciplina muncii semnifică un sistem de norme care reglementează comportarea salariaților în desfășurarea procesului muncii colective.

Din punct de vedere al salariatului, disciplina muncii constituie o obligație juridică de sinteză, care însumează și rezumă, în esență, totalitatea îndatoririlor asumate prin încheierea contractului individual de muncă. Ea este una generală, ce nu comportă nici un fel de excepție, revenind fiecărui salariat.

Așa după cum este prevăzut și de art.280, alin.(1), al Legii educașiei nr.1/2011 „Personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum și cel de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum și pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învățământului și prestigiului unității/instituției, conform legii”.

2.3.2 Obligația de a respecta măsurile de securitate și sănătate în muncă

Părțile semnatare ale contractul colectiv de muncă aplicabil în învățământul preuniversitar au convenit ca în contractele colective de muncă încheiate la nivelul inspectoratelor școlare , unităților și instituțiilor de învățământ, să fie prevăzute măsuri specifice, periodicitatea, metodologia și obligațiile ce le rvin angajatorilor și salariaților în domeniul securității și sănătății în muncă, în conformitate cu reglementările Ministerului Muncii.

Actul normativ special Legea securității și sănătății în muncă nr.319/2006 se aplică în toate domeniile de activitate, atât publice cât și private.

Art.22 din Legea nr.319/2006 stabilește cu caracter general, că fiecare lucrător trebuie să își desfășoare activitatea, în conformitate cu pregătirea și instruirea sa, precum și cu instrucțiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională, atât propria persoană, cât și alte persoane, care pot fi afectate de acțiunile sau omisiunile sale, în timpul procesului de muncă.

Contractul colectiv aplicabil stabilește că „încălcarea dispozițiilor legale privitoare la sănătatea și securitatea în muncă atrage răspunderea disciplinară, administrativă, patrimonială, civilă sau penală, după caz, potrivit legii. Nerespectarea obligațiilor ce revin angajatorilor privind protecția muncii constituie contravenție sau infracțiune, după caz, în condițiile legii.”

2.3.3. Obligația de fidelitate față de angajator

În executarea atribuțiilor de serviciu salariatul are obligația de fidelitate față de angajator, conform prevederii Codului muncii de la art.39, alin.(2), lit.d). Este prevăzută această obligație și în Anexa 1 la contractul colectiv aplicabil, fiind inclusă în contractul individual de muncă.

Așa cum s-a subliniat, în doctrina juridică, obligația de fidelitate constituie o obligație principală a salariatului, pe toată durata executării contractului individual de muncă, de a se abține de la săvârșirea oricărui act sau fapt ce ar putea dăuna intereselor angajatorului, fie prin concurență, fie prin lipsă de discreție cu privire la informațiile confidențiale (secrete) privindu-l pe angajator, de natură tehnică, economică, managerială, comercială, etc., la care are acces, permanent sau ocazional, prin activitatea pe care o desfășoară.

Obligația de fidelitate cuprinde:

neconcurența, constând în obligația salariatului de a nu-l concura pe angajatorul său pe toată durata executării contractului individual de muncă;

confidențialitatea, respectiv obligația salariatului de a nu face publice datele secrete ale angajatorului.

Prin specificul său obligația de fidelitate are un caracter permanent pe întreaga durată a existenței contractului individual de muncă (chiar și atunci când este suspendat).

Obligația de fidelitate nu-l împiedică, însă, pe salariat, să cumuleze o altă funcție, lucrând pentru un alt angajator, dacă evident astfel nu-l concurează pe angajatorul unde își exercită funcția de bază.

2.4 Obligații specifice personalului didactic din învățământul preuniversitar

2.4.1 Obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu

Art.262, alin.(1) definește activitatea personalului didactic de predare din învățământul preuniversitar care constă în:

activități didactice de predare-învățare-evaluare și de instruire practică și examene de final de ciclu de studii, conform planurilor-cadru de învățământ;

activități de pregătire metodico-științifică;

activități de educație, complementare procesului de învățământ: mentorat, școală după școală, învățare pe tot parcursul vieții.

În fișa individuală a postului sunt incluse activitățile concrete (activități de predare-învățare, de educație, de instruire practică și de evaluare) fiind selectate acele activități care corespund profilului, specializării și aptitudinilor persoanei care ocupă postul didactic respectiv (activități de pregătire metodico-stiințifică și activități de educație, complementare procesului de învățământ).

Fișa individuală a postului se aprobă în consiliul de administarție al unității/instituției de învățământ, se revizuiește anual și constituie anexă la contractul individual de muncă.

2.4.2 Obligația de a realiza norma didactică

Noțiunea de normare a muncii a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o necesitate a stabilirii unui instrument cu ajutorul căruia să se poată organiza, conduce , controla și remunera munca salariatului. Acest instrument este în esență o durată de timp adoptată ca normă de muncă.

Norma de muncă trebuie stabilită așa încât să asigure un ritm normal de lucru, la o intensitate a efortului intelectual și o tensiune nervoasă care să nu conducă la o oboseală excesivă a salariaților.

Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare

Așa cum prevede Codul muncii la art.129 „Normele de muncă se elaborează de către angajator, conform normativelor în vigoare, sau, în cazul în care nu există normative, normele de muncă se elaborează de către angajator după consultarea sindicatului reprezentativ ori, după caz, a reprezentanților salariaților.”

Principala obligație a personalului didactic, potrivit contractului individual de muncă, este de a presta munca penru care a fost angajat. În acest scop Legea educației nr.1/2014 stabilește pentru fiecare categorie de personal didactic numărul de oră de muncă pe săptămână care reprezintă echivalentul unei norme didactice.

Norma didactică de predare-învățare-evaluare și de instruire practică și de evaluare curentă a preșcolarilor și a elevilor în clasă reprezintă numărul de ore corespunzător activităților personalului didactic de predare.

2.4.3 Obligația respectării normelor de conduită profesionale

În mod cert, câștigarea și păstrarea respectul societății față de personalul didactic din învățământul preuniversitar este indisolubil legată de conștientizarea și respectarea normelor și eticii profesionale.

În lipsa unor reglementări legale privind etica profesională pentru cadrele didactice, o organizație sindicală reprezentativă la nivel național pentru ramura învățământ, Federația Educației Naționale, a adoptat în cadrul Consiliului Național Extraordinar din 21.12.2005, Declarația privind etica profesională.

Această declarație reprezintă un angajament individual și colectiv al profesorilor și al întregului personal din educație. Este complementară legilor, statutelor, reglementărilor și programelor care definesc practica profesională. Este de asemenea un mijloc de ajutor pentru profesori și întregul personal din educație de a răspunde problemelor ce apar în sistemul educațional.

Întregul personal din educație are responsabilitatea de a întări încrederea generală a publicului în standardele serviciilor, ce sunt așteptate de la toți cei implicați în această importantă activitate.

Pentru îndeplinirea acestor deziderate, din obligație față de profesie, personalul din educație trebuie (art.1):

să merite încrederea și confidența publică și să crească stima față de profesie prin asigurarea unei educații de calitate pentru toți elevii;

să asigure permanenta înnoire și îmbogățire a cunoștințelor profesionale;

să determine ca natura, formatul și programarea perfecționării profesionale, să fie o expresie esențială a profesionalismului lor;

să declare toate informațiile relevante cu privire la competență și calificare;

să lupte, participând în cadrul sindicatului, pentru a avea condiții de muncă care să atragă persoanele cu calificare înalta în profesie;

să susțină toate eforturile pentru promovarea democrației și a drepturilor omului în și prin educație.

Din obligație față de elevi, personalul din educație trebuie (art.2):

să respecte dreptul tuturor copiilor de a beneficia de toate prevederile din Convenția Drepturilor Copilului a Națiunilor Unite și în mod special a celor aplicabile în educație;

să înțeleagă unicitatea, individualitatea și nevoile specifice ale fiecărui elev și să prevadă orientarea și încurajarea fiecărui elev de a-și realiza întregul său potențial;

să dea elevilor sentimentul că sunt parte a unei comunități de angajament mutual în care este loc pentru fiecare;

să mențină relații profesionale cu elevii;

să apere și să promoveze interesele și binele elevilor și să facă orice efort pentru a proteja elevii de abuzuri fizice sau psihologice;

să facă toți pașii posibili pentru a proteja elevii de abuzuri sexuale;

să manifeste simțul datoriei, seriozitate și confidențialitate în toate problemele ce afectează binele elevilor lor;

să-și manifeste simțul datoriei, seriozitate și confidențialitate în toate problemele ce afectează binele elevilor lor;

să-și asiste elevii în dezvoltarea unui set de valori concordant cu standardele internaționale ale drepturilor omului;

să-și exercite autoritatea cu dreptate și compasiune;

să asigure că relația privilegiată între profesor și elev nu este exploatată în nici un fel, în mod special pentru prozelitism sau control ideologic.

Din obligație față de colegi, personalul din educație trebuie (art.3):

să promoveze colegialitatea între colegi respectându-le poziția profesională și opiniile; să fie pregătit să ofere sfaturi și asistență în mod special celor la început de carieră sau în pregătire;

să mențină confidențialitatea informațiilor despre colegi obținute în cursul serviciului profesional dacă dezvăluirea nu servește îndeplinirii unei sarcini de serviciu sau nu este cerută de lege;

să-și asiste colegii în procedurile paritare negociate și agreate între sindicatele din educație și angajatori;

să apere și să promoveze interesele și binele colegilor și să-i protejeze de abuzurile fizice, psihologice sau sexuale;

să asigure că toate mijloacele și procedurile pentru implementarea acestei declarații sunt obiectul discuțiilor în fiecare organizație națională cu scopul de a asigura cea mai bună aplicare a sa;

Din obligație față de personalul de conducere, personalul din educație trebuie (art.4):

să fie recunoscători ai drepturilor lor legale și administrative, a responsabilităților și să respecte prevederile contractelor colective și prevederile referitoare la drepturile elevilor;

să îndeplinească instrucțiunile rezonabile ale personalului de conducere și să aibă dreptul de a cere îndrumări pentru proceduri clar determinate.

Din obligație față de părinți, personalul din educație trebuie (art.5):

să recunoască dreptul părinților la informare și consultare, prin metode agreate, cu privire la binele și progresul copiilor lor;

să respecte autoritatea părintească legitimă, dar să acorde sfaturi dintr-un punct de vedere profesional cu privire la ce este cel mai bine pentru interesul copilului;

să facă orice efort pentru a încuraja părinții să se implice active în educația copiilor lor și să susțină activ procesul de învățare, prin asigurarea evitării formelor de exploatare a muncii copiilor, care le-ar putea afecta educația.

De aceea, comunitatea trebuie (art.6):

să-i facă pe profesori să se simtă încrezători că sunt tratați corect în îndeplinirea sarcinilor lor;

să recunoască că profesorii au dreptul să-și păstreze intimitatea, să aibă grijă de ei înșiși și să ducă o viață normală în comunitate.

Din păcate, demersul Federației Educației Naționale nu s-a bucurat de ecoul scontat și din partea celorlalte organizații sindicale naționale. A fost însă un moment important care a lansat în dezbatere publică necesitatea existenței unui Cod etic pentru personalul didactic.

Abia de curând a fost elaborat de către Ministerul Educației un priect de act normativ „Codul de Etică pentru învățământul preuniversitar – proiect elaborat în temeiul în temeiul art. 10 din Ordinul Ministrului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nr. 5550/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului național de etică din învățământul preuniversitar”.

Proiectul se află în dezbatere publică.

CAP V. SALARIZAREA PERSONALULUI DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

În ciuda faptului că decidenții politici susțin, indiferent de culoarea politică, un principiu fundamental ce ar trebui să stea la baza salarizării personalului didactic și anume că „educația este prioritate națională”, materializarea lui în actele normative aplicabile a fost și este, de fiecare dată, lezată de subfinanțarea cronică a sistemului educațional.

Atunci când afirmi că accepți și susții prioritatea națională a educației asta trebuie obligatoriu să se reflecte în prioritatea alocărilor bugetare pentru sistemul de învățământ și implicit în nivelul salarizării personalului didactic care să reflecte responsabilitatea și complexitatea acestei ocupații, pregătirea și experiența profesională, recunoașterea socială a rolului și importanței învățământului pentru progresul și bunăstarea cetățenilor.

1. Elementele salariului

Salariul brut al personalului didactic este compus din salariul de bază, la care se adaugă sporurile și indemnizațiile prevăzute de lege, care nu fac parte din salariul de bază.

Salariul de bază este format din salariul de încadrare al funcției didactice, în care sunt incluse sporul de stabilitate numai pentru tranșele de vechime în învățământ de peste 10 ani și sporul de suprasolicitare neuropsihică, la care se adaugă, după caz: sporul de vechime în muncă, compensațiile tranzitorii, indemnizația de conducere, indemnizația pentru învățământ special, gradația de merit, indemnizația pentru personalul didactic care îndeplinește activitatea de diriginte, pentru învățători, educatoare, institutori.

Pe lângă salariul de bază, personalul didactic beneficiază, după caz, de indemnizație de zone izolate, spor de practică pedagogică, spor de predare simultană, sporuri pentru condiții de muncă.

În condițiile legii, compensațiile tranzitorii se acordă pentru sporurile și indemnizațiile avute în plată la data de 31 decembrie 2009 și care nu se mai regăsesc în actele normative privind salarizarea, aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2010.

Personalul didactic și didactic auxiliar beneficiază la fiecare tranșă de vechime în învățământ/grad/treaptă profesională de un spor de 3%, pentru suprasolicitare neuropsihică, inclus în salariul de bază.

Personalul didactic și didactic auxiliar cu o vechime efectivă neîntreruptă în învățământ de peste 10 ani beneficiază de un spor de stabilitate de 15% inclus în salariul de bază.

Personalul didactic care desfășoară activitate de diriginte, învățătorii, educatoarele, institutorii, inclusiv cei din învățământul special, primesc o indemnizație de 10% din salariul de bază. Aceasta se include în salariul de bază și devine bază de calcul pentru celelalte sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale care se calculează la salariul de bază. De acest drept beneficiază și personalul didactic care îndeplinește funcția de diriginte la clasele de învățământ forma seral/frecvență redusă.

Pe lângă salariul de bază se mai acordă și alte drepturi salariale, după caz , negociate și consemnate și în contractul colectiv de muncă aplicabil:

a) spor de vechime în muncă care se calculează după cum urmează:

b) spor de până la 15% din salariul de bază, acordat diferențiat personalului didactic care asigură predarea la clase simultane în învățământul primar și gimnazial, astfel:

   – 15% din salariul de bază personalului care asigură predarea simultană la 4 clase;

   – 10% din salariul de bază personalului care asigură predarea simultană la 3 clase;

   – 7% din salariul de bază personalului care asigură predarea simultană la 2 clase;

c) spor de 75% din salariul de bază calculat conform art. 34, pentru orele suplimentare, dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensată cu ore libere plătite (orele suplimentare prestate de către personalul didactic auxiliar și nedidactic se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acestora. În cazul în care compensarea muncii suplimentare cu timp liber corespunzător nu este posibilă în următoarele 60 de zile după efectuarea acesteia, orele suplimentare se vor plăti cu un spor aplicat la salariul de bază);

d) spor de 100% din salariul de bază calculat conform art. 34 al contractului colectiv și o zi liberă plătită, pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă, inclusiv pentru participarea la olimpiadele școlare/concursurile din calendarul M.E.C.T.S;

e) personalul din învățământ beneficiază de tichete cadou, în condițiile legii;

f) personalul din învățământ beneficiază de tichete de creșă, în condițiile legii;

g) personalului didactic din unitățile de învățământ conexe, care nu dispune de locuință în localitatea unde are postul, i se decontează cheltuielile de transport, conform legii;

h) în caz de deces al unui cadru didactic, cei îndreptățiți beneficiază de un ajutor în cuantum de 5 salarii ale persoanei decedate, din bugetul asigurărilor sociale; această sumă se plătește de unitatea/instituția la care a fost angajat salariatul decedat, prin deducere din cota de C.A.S. datorată casei teritoriale de pensii;

părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă aplicabil au convenit ca Ministerul Educației să facă demersurile necesare pentru ca în noua lege a salarizării să fie reglementate și alte drepturi de natură salarială:

a) un salariu de bază plătit mamei de către unitatea/instituția de învățământ prevăzută în Anexa nr. 4, pentru nașterea fiecărui copil; dacă mama nu este salariată sau în cazul decesului acesteia, soțul/tatăl copilului va beneficia de această plată; ajutorul se acordă și în cazul mamelor care au născut gemeni, tripleți etc., pentru fiecare dintre copii;

b) indemnizație de cel puțin trei salarii de bază pentru salariații care se pensionează;

c) un ajutor financiar care reprezintă echivalentul în lei a 100 EURO, pentru personalul didactic calificat, în vederea achiziționării de cărți și/sau programe educaționale, manuale școlare, reviste de specialitate și auxiliare didactice.

2. Reglementarea juridică a salarizării

Prin Legea nr.118/30.06.2010 s-a decis reducerea drastică a veniturilor cadrelor didactice, cu 25% ( după ce se promisese și se votase cu unanimitate în Parlament majorarea salariilor în învățământ cu 50%); caracterul abuziv al acestui act normativ a condus la un șir nesfârșit de procese deschise de sindicatele din învățământ în numele membrilor lor, cadre didactice, pentru recuperarea drepturilor salariale, procese câștigate de salariați în majoritatea cazurilor. Din cauza constrângerilor bugetare, executarea hotărârilor judecătorești și plata drepturilor câștigate în instanță a fost prorogată și eșalonată pe ani de zile. Soluție criticabilă sub aspectul simetriei între cetățean și instituție a statului în ceea ce privește obligația respectării și aplicării unei hotărâri judecătorești definitivă și executorie.

Decizia Curții Constituționale nr.872/25.06.2010 s-a constatat că măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul inițial al acestor drepturi.

Prin Legea nr.285/2010 s-a realizat o recuperare parțială a acestor diminuări iar diferența a fost recuperată ca urmare a OUG nr.19/16.05.2012.

Prin UOG nr.103/14.11.2013 s-a decis și o majorare, începând cu 2014, cu până la 10% a salariilor personalului didactic din învățământul preuniversitar cu o vechime de până la 6 ani.

Actualmente salarizarea personalului didactic din învățământul preuniversitar se face conform Legii 63/10.05.2011. Cuantumul brut al salariului de încadrare pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar este cel prevăzut în anexa nr.2 a legii.

Salarii de încadrare pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar

Legea prevede că „prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi bănești sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi”.

CAP VI. MODIFICAREA, SUSPENDAREA ȘI ÎNCETAREA RAPORTURILOR DE MUNCĂ ALE PERSONALULUI DIDACTIC DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Modificarea contractului individual de muncă

1.1 Noțiune

Executarea contractului este guvernată de principiul stabilității în muncă, ceea ce presupune că modificarea și încetarea lui pot interveni numai în condițiile prevăzute de lege.

Modificarea contractului constă în mod obișnuit în trecerea salariatului într-un alt loc de muncă sau într-o altă activitate în mod temporar sau definitiv.

Ea poate fi determinată atât de organizarea mai bună a muncii, de anumite necesități social-economice, dar și de unele interese personale ale salariaților.

Potrivit art.41 alin.3 din Codul muncii și art.70 alin.4 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Sector de Activitate Învățământ Preuniversitar, modificarea se referă la următoarele elemente:

durata contractului;

locul muncii;

felul muncii;

condițiile de muncă;

salariul;

timpul de muncă și timpul de odihnă.

Contractul individual de muncă nu poate fi modificat decât cu acordul părților semnatare, iar refuzul salariatului de a accepta o modificare referitoare la felul muncii, locul său de muncă sau la drepturile salariale nu dă dreptul angajatorului să procedeze la desfacerea unilaterală a contractului, pentru acest motiv.

În mod excepțional, modificarea unilaterală a contractului este posibilă numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Codul muncii prevede în acest sens, că angajatorul poate modifica temporar locul și felul muncii, fără consimțământul salariatului, în cazul unor situații de forță majoră, cu titlu de sancțiune disciplinară sau ca măsură de protecție a salariatului, în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul Cod (art.48).

Orice modificare a unuia din elementele prevăzute la alin.4 sau la art.17 alin.2 din Codul muncii, prezentate de și de noi mai sus, în timpul executării contractului individual de muncă, impune încheierea unui act adițional la contract.

În cazul în care contractul individual de muncă este modificat prin acordul părților, actul adițional se încheie în termen de 15 zile de la data realizării acordului de voință al părților.

Dacă, contractul individual de muncă este modificat unilateral de către angajator, actul adițional se încheie în termen de 15 zile de la data aducerii la cunoștință, în scris, salariatului.

Actul adițional nu se încheie în situația în care modificarea contractului individual de muncă rezultă din lege (ex. acordarea indexărilor, majorărilor salariale etc.).

În literatura de specialitate au fost identificate mai multe cazuri de modificare a contractului individual de muncă, clasificate în funcție de anumite criterii:

după elementul contractului individual de muncă supus modificării: unitatea (detașare), felul muncii (detașare, trecerea într-o altă muncă), locul muncii (delegare, detașare), salariul;

după cum este sau nu nevoie de consimțământul salariatului: unilateral (delegare, detașare), convenționale (trecerea într-o altă muncă);

după durata contractului individual de muncă: temporară (delegare, detașare, trecerea temporară într-o altă muncă), definitivă (trecerea definitivă în altă muncă).

Contractul individual de muncă al personalului didactic din învățământul preuniversitar poate fi modificat în ceea ce privește schimbarea locului de muncă prin: pretransferare, transferare, detașare, delegare.

2. Pretransferarea și transferarea personalului didactic.

2.1. Noțiune.

În accepțiunea generală a termenului, a transfera înseamnă „a muta cu serviciul de la o instituție la alta, fără desfacerea contractului de muncă (cu acordul sau la cererea salariatului)”.

Transferul reprezintă cea mai importantă modificare definitivă a contractului individual de muncă.

Cu toate acestea, actualul Cod al muncii nu mai reglementează transferul, nici la cerere, nici în interesul serviciului, ca modalitate de modificare a contractului individual de muncă.

Pare o lacună legislativă, având în vedere utilizarea sa practică, dovedită în numeroase situații, precum și faptul că transferul este prevăzut prin legi speciale, pentru mai multe categorii profesionale, printre care se află și personalul didactic. Legea nr.128/1997 reglementează în mod expres, pretransferarea personalului didactic și transferarea personalului didactic titular.

2.2. Procedura desfășurării pretransferării și transferării.

Conform Metodologiei privind mișcarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2573/2007, pretransferarea și transferarea pentru restrângere de activitate a personalului didactic titular se organizează în baza prevederilor art.9, ale art.10 alin.1 lit.a și b, ale art.13 și ale art.18 din Legea nr.128/1997, cu modificările si completările ulterioare, cu respectarea prevederilor art.15 din Legea învățământului nr.84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ele își găsesc norma comună în art.169 din Codul muncii.

Astfel, pretransferarea personalului didactic poate avea loc la cerere, în aceeași localitate sau în localitatea unde își are domiciliul, în limitele aceluiași regim de mediu, în unități de învățământ echivalente sau într-o treaptă inferioară de învățământ, cu îndeplinirea condițiilor de studii necesare pentru ocuparea postului respectiv și organizarea concursului dacă postul este solicitat de două sau mai multe persoane (art.10 alin.1 lit.a din Legea nr.128/1997).

Pretransferarea se poate realiza la cererea cadrului didactic sau prin schimb de posturi.

Pretransferarea la cererea cadrului didactic este condiționată de respectarea cerințelor de pregătire profesională, respectând următoarea ordine:

a) în aceeași localitate, în ordinea descrescătoare a punctajului;

b) în localitatea de domiciliu, în ordinea descrescătoare a punctajului;

c) pentru apropiere de domiciliu, în ordinea descrescătoare a punctajului.

Pretransferarea la cerere se realizează: între unitățile nereprezentative sau de la unități reprezentative la cele nereprezentative. În cazul în care se solicită pretransferarea într-o unitate reprezentativă este obligatoriu acordul scris al consiliului de administrație al unității solicitante, care se anexează la dosar.

Pretransferarea dintr-o unitate nereprezentativă într-una reprezentativă este interzisă.

Pretransferarea prin schimb de posturi se poate realiza în baza consimțământului scris al solicitanților, dacă aceștia îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) provin din același mediu;

b) funcționează ca titulari în unități de învățământ echivalente.

Transferarea personalului didactic titular are loc ca urmare a restrângerii de activitate sau a desființări unor unități școlare. Transferul se efectuează în unități școlare echivalente sau într-o treaptă inferioară de învățământ, în specialitate, în limitele aceluiași regim de mediu, rural sau urban, ori din mediu urban în mediu rural (art.10 alin.1 lit.b din Legea nr.128/1997).

În cuprinsul art.13, Legea nr.128/1997, definește și reglementează procedura restrângerii de activitate, după cum urmează:

Prin restrângere de activitate se înțelege situația în care postul de educatoare, învățător, institutor și învățător-educator nu se mai încadrează în sistemul de normare privind efectivele de preșcolari sau de elevi prevăzute de lege (alin.1).

Inspectoratul școlar are obligația de a face publică, prin afișare la inspectorat și la unitățile de învățământ vizate, lista posturilor supuse restrângerii de activitate, cu cel puțin 30 de zile, înaintea declanșării procedurii restrângerii de activitate (alin.2).

Restrângerea de activitate, în cazul profesorilor și al maiștrilor-instructori, constă în diminuarea numărului de ore, această diminuare fiind sub nivelul unei jumătăți de normă, fără posibilități de completare în aceeași școală sau într-o școală apropriată, cu ore de specialitate sau de specialități înrudite, care pot fi predate de cadrul didactic în cauză (alin.3).

În cazul restrângerii activității unei unități de învățământ, se renunță, în ordine, la:

a) activitatea prestată prin cumul, prin plata cu ora sau prin suplinire;

b) activitatea prestată de personalul didactic care îndeplinește condițiile legale de pensionare;

c) activitatea prestată de personalul didactic care solicită plecarea din unitate pe motivul restrângerii postului în specialitate (alin.4).

În cazul în care restrângerea de activitate vizează două sau mai multe persoane de aceeași specialitate, cu excepția profesorilor și a maiștrilor-instructori, se procedează la evaluarea obiectivă sau la organizarea unui concurs, conform hotărârii consiliului profesoral al unității școlare. Evaluarea (concursul), este realizata de o comisie al cărei președinte este inspectorul școlar de specialitate. Evaluarea obiectivă convertită în punctaj unitar stabilit de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, constă într-o inspecție școlară la clasă, cumulată cu: nivelul studiilor, gradul didactic sau titlul de doctor, media de absolvire, pentru stagiari, progresul școlar al elevilor, activitatea didactico-științifică, lucrări științifice, studii, articole, programe și manuale școlare, material didactic omologat, experimente didactice.

Dacă rezultatul evaluării obiective nu conduce la departajare, se aplică, în ordine, următoarele criterii socio-umanitare: soțul/soția să lucreze în învățământ în aceeași localitate; soț/soție cu domiciliul în localitate; părinți cu domiciliul în localitate; motive de sănătate care nu permit părăsirea localității, alte cauze obiective dovedite cu acte.

Concursul se organizează în baza unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educației.

Reprezentanții organizațiilor sindicale reprezentative la nivel de ramură participă ca observatori la toate etapele restrângerii de activitate.

Transferul la cererea salariatului este anterior celui care se realizează la cererea angajatorului. Acesta este în favoarea cadrelor didactice deoarece pretransferarea nu poate opera decât în același regim de mediu, în timp ce transferul le cererea unității se poate realiza și din mediul urban în cel rural.

Soluționarea cererilor de transferare pentru restrângere de activitate se face în următoarea ordine:

a) restrângere de activitate în cadrul unității de învățământ;

b) restrângere de activitate la nivelul aceleiași localități/ municipiul București;

c) restrângere de activitate la nivelul aceluiași județ;

d) restrângere de activitate la unități de învățământ din alte județe.

Cadrul didactic, care nu poate participa la ședința publică de soluționare a pretransferărilor și transferărilor prin restrângere de activitate, are dreptul să desemneze, prin procură notarială în original, un împuternicit care să îi reprezinte interesele.

De asemenea, în cazul în care cadrul didactic nu este prezent personal sau printr-un împuternicit la ședința publică de transferare prin restrângere de activitate, comisia îi atribuie din oficiu un post didactic/catedra din lista afișată, conform punctajului.

Cadrele didactice transferate, prin pretransfer sau transfer pentru soluționarea restrângerii de activitate, pe posturi didactice/catedre vacante cu viabilitate de 1-3 ani devin titulari cu drepturi depline ai unității/unităților de învățământ în care au fost transferate.

În cazul restrângerilor de activitate nesoluționate, după epuizarea tuturor posturilor didactice/catedrelor vacante, la nivelul localității/municipiului București și al județului, se vor soluționa prin detașare în interesul învățământului pentru nesoluționarea restrângerii de activitate pe posturi didactice/catedre rezervate.

Cadrele didactice a căror restrângere de activitate nu a fost soluționată prin transfer, în anii precedenți, nu fac obiectul restrângerii de activitate la nivelul unității de învățământ la care sunt titulare și participă la sesiunea de pretransferare și transferare pentru restrângere de activitate la nivelul inspectoratului școlar, cu punctajul reactualizat.

Contestațiile la hotărârile comisiei de mobilitate din ședința publică se depun la inspectoratul școlar în termen de 2 zile lucrătoare de la comunicarea acestora și se soluționează de către consiliul de administrație al inspectoratului școlar, în termen de 2 zile de la înregistrarea acestora.

Hotărârea comisiei de contestații este definitivă și poate fi atacată numai la instanța de contencios administrativ.

După soluționarea contestațiilor, inspectorul școlar general emite decizia de pretransfer sau transferare pentru restrângere de activitate, cu precizarea postului didactic/catedrei și a nivelului de învățământ, indiferent de nivelul de învățământ din care provine solicitantul.

Precizăm că, în conformitate cu art.12 alin.3 din Metodologie, coroborat cu art.13 alin.4 lit.c și cu art.101 și art.106 alin.1 din Legea nr.128/1997, anumite cadre didactice nu sunt afectate de acest transfer decât la solicitarea sau cu acordul acestora, numai pe motivul restrângerii activității; este vorba de persoanele care beneficiază dreptul la rezervarea postului didactic sau a catedrei (subiectul a fost analizat în cadrul capitolului destinat drepturilor specifice personalului didactic).

De asemenea, personalul didactic titular care a fost transferat în etapa de restrângere de activitate, are dreptul la revenirea pe postul didactic/catedra avut(ă) anterior, în situația în care, la data începerii anului școlar se constată că postul didactic/catedra a fost reînființat(ă); angajatorul are obligația să comunice în scris această situație (art.15 alin.10 din Metodologie).

3. Detașarea personalului didactic.

3.1. Definiție. Trăsături.

Conform unei definiții generale, a detașa înseamnă „a deplasa un angajat în mod temporar și în interes de serviciu de la o unitate la alta sau dintr-o localitate în alta”.

Detașarea, ca formă de modificare a contractului individual de muncă, a fost definită și în Codul muncii, art.45, ca fiind, „actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepțional, prin detașare se poate modifica și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului”.

În literatura juridică, s-a apreciat că detașarea „reprezintă o dislocare temporară a salariatului în cauză, de angajatorul care este parte a contractului de muncă, susținându-se că acest contract rămâne în ființă, dar este suspendat” și „constituie obiect al unei cesiuni temporare și parțiale între doi angajatori”. În aceeași opinie, s-a susținut că cesiunea temporară și parțială a contractului de muncă de către un angajator către alt angajator reprezintă caracteristica esențială a detașării.

Detașarea personalului didactic, este individualizată de Legea nr.128/1997, printr-un element specific și anume prin faptul că detașarea se poate realiza și la cererea persoanei interesate (art.15).

Specificul detașării constă în aceea că:

ea presupune în toate cazurile trimiterea temporară la un alt angajator pentru executarea unor sarcini ale acestuia;

cel detașat face parte pe durata detașării din colectivul de muncă al noului angajator, subordonându-se acestuia;

detașarea modifică locul muncii prin schimbarea angajatorului;

contractul individual de muncă inițial încheiat cu angajatorul de origine subzistă și în timpul detașării; el se suspendă pe această perioadă.

Rezultă din cele de mai sus, că detașarea nu se dispune în cadrul aceleiași unități, de la o subunitate la alta, ci pentru a se lua această măsură este necesară solicitarea expresă din partea altei unități decât cea la care este angajat salariatul.

Detașarea personalului didactic prezintă o serie de trăsături caracteristice.

Astfel, detașarea poate fi urmarea unei dispoziții obligatorii pentru personalul didactic dar și urmarea unei cereri personale a acestuia, după cum am arătat și mai sus.

Ea are un caracter temporar. În cazul personalului personalului didactic de predare, de conducere, de îndrumare și control, printr-o dispoziție specială se prevede că detașarea în posturile didactice poate fi efectuată pe o durată de 1-4 ani, corespunzătoare unui ciclu de învățământ, iar în cazul personalului didactic auxiliar și nedidactic durata acesteia este de cel mult un an, cu posibilitatea prelungirii în mod excepțional pentru motive obiective ce impun prezența salariatului la acel angajator, cu acordul ambelor părți, din 6 în 6 luni (art.46 alin.1 si 2 din Codul muncii).

Dispoziția de detașare se dă în scris, fără ca aceasta să constituie o condiție de valabilitate, forma scrisă fiind determinată de necesitatea respectării disciplinei financiare la acordarea și decontarea drepturilor bănești ale celor detașați; cel detașat își păstrează funcția și toate celelalte drepturi prevăzute de contractul de muncă.

Art.68 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, stipulează că detașarea personalului didactic de predare, de conducere, de îndrumare și control de face în conformitate cu prevederile Legii nr.128/1997, iar detașarea personalului didactic auxiliar și nedidactic se face în conformitate și cu acordarea drepturilor prevăzute de Codul muncii.

Legea nr.128/1997, prin prevederile art.14-15, dezvoltate de Metodologia privind mișcarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2573/2007, reglementează procedura detașării personalului didactic, atât în interesul învățământului, cât și la cerere.

3.2. Detașarea în interesul învățământului.

Detașarea în interesul învățământului, prin concurs specific, se face cu acordul persoanelor solicitate, pentru ocuparea unor posturi din unități de învățământ: grădinițe, școli sau clase constituite din elevi capabili de performanțe, la grupe, inclusiv de preșcolari, sau clase alcătuite din copii cu cerințe speciale de educație, unități-pilot, unități de aplicație, unități deficitare în personal didactic și pentru asigurarea conducerii unităților de învățământ, precum și în funcțiile de îndrumare și de control (art.14 alin.1 din Legea.nr.128/1997).

Detașarea personalului titular în învățământ, în aceste posturi se poate efectua conform legii și cu acordarea drepturilor prevăzute în contractul individual de muncă, supus revizuirii anuale (art.14 alin.2 din Legea.nr.128/1997).

Detașarea în posturile didactice prevăzute mai sus, poate fi efectuată pe o durată de 1-4 ani, corespunzătoare unui ciclu de învățământ, iar pentru funcțiile de conducere, de îndrumare și de control, până la organizarea concursului, dar nu mai mult de sfârșitul anului școlar respectiv (art.14 alin.3 din Legea.nr.128/1997).

Persoana detașată își păstrează calitatea de titular pe postul din unitatea de unde a fost detașată (art.14 alin.4 din Legea.nr.128/1997).

Detașarea pe postul didactic rezervat încetează la revenirea titularului pe post (art.14 alin.5 din Legea.nr.128/1997).

Potrivit Metodologiei (art.80-81), detașarea în interesul învățământului a personalului didactic titular în învățământul preuniversitar se face în baza cererii scrise formulate de unitatea primitoare, la propunerea inspectorului școlar de specialitate, pe postul/catedra solicitat(ă) de unitatea primitoare și cu acordul scris al persoanelor solicitate.

În cazul funcțiilor de conducere și de îndrumare și control, detașarea se face la propunerea inspectorului școlar general cu avizul consiliului de administrație al inspectoratului școlar și cu acordul scris al persoanelor solicitate.

Concursul specific constă în analiza de către inspectorul de specialitate a curriculum-ului vitae, în care cadrul didactic solicitat își prezintă activitatea profesională, didactică și științifică, susținută prin documente justificative.

Detașarea în interesul învățământului se dispune, după caz, prin decizie a inspectorului școlar general, după aprobarea în Consiliul de administrație al inspectoratului școlar sau ordin al ministrului educației și cercetării, pentru funcțiile de îndrumare și control din Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și de conducere din inspectoratele școlare.

În ședința consiliului de administrație al inspectoratului școlar în care se aprobă detașările în interesul învățământului, inspectorii de specialitate vor prezenta un raport, în baza analizei informațiilor primite de la conducerile unităților de învățământ, asupra tuturor detașărilor în interesul învățământului aprobate.

3.3. Detașarea la cerere.

Detașarea, la cererea persoanei interesate, instituție specifică personalului didactic, se face prin concurs, conform art.10 alin.1 lit.e și art.15 din Legea nr.128/1997, coroborat cu art.82-83 din Metodologia aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2573/2007.

Astfel, publicarea posturilor didactice/catedrelor vacante/ rezervate netitularizabile pentru detașare la cerere se va realiza numai după soluționarea mișcării personalului didactic titular prin pretransfer, transfer pentru restrângere de activitate și detașare în interesul învățământului, precum și după stabilirea posturilor didactice/catedrelor vacante titularizabile pentru concursul național.

Posturile didactice/catedrele vacante/rezervate, publicate pentru detașare la cerere, se ocupă cu prioritate aplicând principiul continuității pentru cadrele didactice participante la concursul național de ocupare a posturilor didactice vacante/rezervate sau la concursul organizat pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor vacante în unitățile de învățământ preuniversitar din județele pilot.

Dacă un post didactic este solicitat de mai multe cadre didactice, acesta va fi obținut de persoana care a obținut media cea mai bună, la disciplina corespunzătoare postului didactic/catedrei solicitat(e) pentru continuitate, în cadrul concursului național.

Posturile didactice/catedrele rămase vacante și cele rezervate publicate pentru detașare la cerere se ocupă de personalul didactic titular participant la concursul național, care solicită detașare la cerere, precum și prin concurs specific.

Detașarea la cerere a personalului didactic titular din învățământul preuniversitar se face în baza cererii scrise, formulate de cadrul didactic interesat, la inspectoratul școlar, însoțită de actele certificate pentru conformitate cu originalul, prevăzute în cerere, conform anexei nr.13 la prezenta Metodologie.

Concursul specific constă în evaluarea de către comisia de mobilitate și acordarea punctajului, rezultat prin aplicarea criteriilor și punctajelor, prevăzute în anexa nr.2 care face parte integrantă din Metodologie, activității profesionale, didactice și științifice a cadrului didactic, în baza documentelor justificative, anexate la cererea de înscriere.

Ocuparea posturilor didactice/catedrelor, prin detașare la cerere, se face în ședință publică, organizată la nivel județean/al municipiului București, la data stabilită de inspectoratul școlar, în ordine, de către:

a) cadrele didactice titulare rămase nerepartizate, care au participat la concursul național;

b) cadrele didactice titulare care solicită detașare la cerere, pe posturi didactice/catedre, în ordinea descrescătoare a punctajului obținut prin evaluarea activității profesionale, didactice și științifice.

În cazul notelor/mediilor egale sau a punctajelor egale are prioritate, în următoarea ordine:

a) persoana al cărei soț/soție este cadru didactic titular în localitatea în care se solicită detașarea;

b) persoana, cadru didactic titular, care are domiciliul sau reședința în localitatea în care se află postul/catedra solicitată;

c) persoana al cărei soț/soție este ales/aleasă în Parlament, este numit(ă) în Guvern sau îndeplinește funcții de specialitate specifice în aparatul Parlamentului, al Președinției, al Guvernului ori în Ministerul Educației, Cercetării și Inovării cele alese de Parlament în organismele centrale ale statului, precum și persoana al cărei soț/soție îndeplinește funcția de prefect, subprefect, președinte și vicepreședinte al consiliului județean, o funcție de îndrumare și control în sistemul de învățământ, de cultură, de tineret și sport.

d) de asemenea, au prioritate soțul/soția persoanei care îndeplinește funcții de conducere și de specialitate la Casa Corpului Didactic, precum și soțul/soția cadrelor didactice numite în funcții de conducere sau de specialitate la comisiile și agențiile din subordinea Președinției, a Parlamentului sau a Guvernului, ai/ale liderilor sindicatelor din învățământ, care au drept de rezervare de catedră, și ai/ale cadrelor active ale Ministerului Apărării Naționale, ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative, ale Serviciului Român de Informații și alte servicii speciale la nivel național, mutate, la ordin, în altă localitate.

Dacă și după aplicarea acestor criterii, se menține egalitatea, departajarea se face luându-se în considerare, în ordine, următoarele criterii:

a) apropierea de domiciliu;

b) media de departajare, calculată cu patru zecimale;

c) gradul didactic;

d) cuprinderea în cadrul programului de formare cofinanțat de Banca Mondială –„Proiect pentru învățământul rural”;

e) media la examenul de bacalaureat/absolvire/licență (stat);

f) media la examenul pentru obținerea gradului didactic;

Personalul didactic detașat la cerere, prin continuitate, poate participa la concursul național unic, însă, în momentul repartizării pe un alt post didactic, detașarea la cerere prin continuitate încetează.

Cadrele didactice numite în urma concursului național de ocupare a posturilor didactice vacante pot beneficia de detașare la cerere în primul an după concurs, cu avizul Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, în baza hotărârii comisiei paritare de la nivelul inspectoratului școlar.

4. Delegarea.

4.1. Definiție. Trăsături.

În accepțiunea generală a noțiunii, delegarea, ca formă a modificării contractului individual de muncă, reprezintă „transmiterea cuiva, pe timp limitat, a dreptului de a acționa (a executa, supraveghea sau organiza o lucrare), ca reprezentant al unei persoane sau al unei instituții”.

În înțelesul Codului muncii, delegarea constituie „executarea temporară de către salariat, din dispoziția angajatorului, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu, în afara locului său de muncă” (art.43).

În concepția aceluiași Cod, delegarea este „o modificare a contractului individual de muncă” (art.41 și art.42).

În literatura juridică s-a apreciat că delegarea este ”un act de drept al muncii și că esențial pentru delegare este că locul în care ea se efectuează să nu fie locul obișnuit de muncă”. În aceeași opinie, delegarea, în înțelesul său clasic, prevăzut de Codul muncii, a fost deosebită atât de noțiunea de delegare într-o funcție de conducere vacantă, cât și de delegarea de atribuții pe trepte ierarhice și compartimente de muncă, aceasta din urmă fiind apreciată drept „o operațiune specifică dreptului administrativ”.

Instituția delegării, așa cum a fost definită de Codul muncii prezintă mai multe caracteristici.

Delegarea este o măsură obligatorie, luată prin dispoziția (decizie, ordin) angajatorului, astfel încât refuzul nejustificat al salariatului reprezintă o încălcare a îndatoririlor de serviciu, care poate atrage chiar concedierea. Măsura trebuie să fie însă legală; ea se justifică numai prin interesele serviciului.

Dispoziția de delegare este un act de drept al muncii și nu un act administrativ, deoarece delegarea are la bază consimțământul general și prealabil dat de salariat la încheierea contractului.

Delegarea se dispune pe o anumită durată de timp (a se vedea art.44 alin.1 din Codul muncii). Perioadele de delegare se referă la zilele calendaristice și nu la cele lucrătoare.

Elementul contractului de muncă, supus modificării, în cazul delegării este locul de muncă.

Delegarea presupune existența unui acord prealabil între angajator și unitatea la care este trimis salariatul.

4.2. Procedura delegării.

Noțiunea de delegare, cu specificul său, se regăsește și în reglementările proprii personalului didactic, atât în forma delegării prin schimbarea locului de muncă, cât și a delegării într-o funcție de conducere.

Astfel, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, prevede că delegarea personalului didactic de predare, de conducere, de îndrumare și control se face în conformitate cu prevederile Legii nr.128/1997, iar delegarea personalului didactic/nedidactic se face în condițiile și cu acordarea drepturilor prevăzute de Codul muncii.

Dacă pretransferarea, transferarea și detașarea personalului didactic de predare, de conducere, de îndrumare și control sunt instituții reglementate expres de Legea nr.128/1997, delegarea este o instituție pe care aceeași lege, nu o reglementează în mod specific. Respectiva lege face doar o trimitere la normele dreptului comun și anume: “personalul didactic, didactic auxiliar și personalul de cercetare integrat în catedre, trimis de unitatea sau de instituția de învățământ la activități de perfecționare sau la manifestări științifice, beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul aflat în deplasare …”(art.107 alin.1).

Astfel, delegarea personalului didactic se supune, prevederilor Codului muncii: “delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile și se poate prelungi, cu acordul salariatului, cu cel mult 60 de zile”.

În privința drepturilor bănești, prevăzute de art.44 alin.2 din Codul muncii, și anume: “salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil”, Legea nr.128/1997 prevede că: „personalul didactic și personalul de cercetare integrat în catedre beneficiază, în limita fondurilor alocate prin buget sau din fonduri extrabugetare, inclusiv prin contractele de cercetare științifică sau sponsorizări, de acoperirea integrală sau parțială a cheltuielilor de deplasare … la manifestări științifice organizate în străinătate, cu aprobarea consiliului de administrație al inspectoratului școlar, respectiv al biroului senatului universitar” (art.107 alin.2).

În mod expres, însă, Legea nr.128/1997 menționează obligațiile ce revin personalului didactic în această situație, și anume: personalul didactic, didactic auxiliar și personalul de cercetare integrat în catedre va înainta instituției de învățământ, respectiv unității, în termenul prevăzut de Regulament sau de Carta universitară, propuneri de valorificare a rezultatelor acțiunii pentru care a primit aprobarea de deplasare (art.107 alin.3).

Literatura de specialitate, a prevăzut și cazurile de încetare a delegării. În lipsă de alte prevederi specifice, aceste cazuri îi sunt aplicabile și personalului didactic. Astfel, delegarea poate înceta în următoarele cazuri:

la expirarea termenului până la care a fost dispusă;

după executarea lucrărilor sau îndeplinirea sarcinilor care au făcut obiectul delegării;

prin revocarea măsurii de către angajator;

ca urmare a încetării contractului de muncă al salariatului aflat în delegație;

prin denunțarea contractului de muncă de către persoana delegată (demisia salariatului), analizată de noi într-un capitol anterior.

2. Suspendarea contractului individual de muncă

1. Noțiune.

În înțelesul său general, noțiunea „a suspenda” este sinonimă cu “a întrerupe, a opri temporar o activitate, a destitui provizoriu din funcție un salariat”.

Executarea contractului individual de muncă reprezintă, însă, un proces ce se desfășoară în timp. În acest interval pot interveni anumite împrejurări, prevăzute chiar de lege, care să împiedice temporar înfăptuirea obiectului și efectelor contractului, deci a obligațiilor reciproce ale părților. Survine astfel suspendarea acestuia.

S-a susținut că suspendarea contractului de muncă nu este o creație a legiuitorului, ci un drept doctrinar dând expresie unor împrejurări de fapt. Această susținere a fost parțial exactă, având în vedere că legislația muncii nu a reglementat în mod unitar instituția suspendării, așa cum o face în prezent, Codul muncii. Nu mai puțin însă este adevărat că temeiurile suspendării au fost, de regulă, prevăzute de lege. Așa fiind, nu doctrina a creat această instituție, ci legiuitorul. Nu poate fi ignorat, nici rolul literaturii juridice în cuprinderea laolaltă a tuturor temeiurilor suspendării într-o instituție unitară, denumită ca atare și în formularea principiilor generale ale ei.

În literatura juridică s-a arătat că instituția suspendării constituie una din modalitățile prin care dreptul muncii asigură protecția salariatului.

Suspendarea contractului de muncă este în realitate o suspendare a principalelor sale efecte-prestarea muncii și plata acesteia-ce se manifestă printr-o încetare temporară a traducerii lor în viață. Ea se deosebește de încetarea contractului de muncă, care presupune dispariția efectelor sale.

Suspendarea reprezintă un rezultat determinat de aplicarea și funcționarea a două principii fundamentale din dreptul muncii și anume:

stabilirea raporturilor de muncă;

caracterul sinalagmatic al acestui contract care presupune prestații succesive.

În literatura de specialitate au fost identificate mai multe cazuri de suspendare: suspendarea de drept, suspendarea din inițiativa salariatului, suspendarea din inițiativa angajatorului, sau suspendarea prin acordul părților.

Cazurile de suspendare au fost analizate în literatura juridică în funcție de clasificarea prevăzută de Codul muncii, cu particularitățile diverselor categorii profesionale.

Regăsim aceste situații și în reglementarea generală a aceluiași cod (art.49 alin.1), dar și în reglementările specifice activității personalului didactic.

În acest sens, art.69 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, prevede că: “suspendarea contractul individual de muncă al personalului didactic, poate interveni în cazurile expres prevăzute de legislația muncii de drept comun, de legislația specială, precum și pe perioada exercitării unei funcții eligibile”.

2. Cazuri de suspendare.

a) Suspendarea de drept.

Potrivit unei opinii, exprimate în literatura de specialitate, suspendarea de drept „intervine în virtutea legii, din pricina unor împrejurări care, independent de voința părților, fac cu neputință prestarea muncii”.

Suspendarea de drept este o instituție ce se regăsește în majoritatea actelor normative ce reglementează statutul unor categorii profesionale sau diverse domenii specifice.

Suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părților sau prin actul unilateral al uneia dintre părți (art.49 alin.1 din Codul muncii).

Suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator.

Art.50 din Codul muncii identifică nu mai puțin de opt situații de suspendare de drept a raportului de muncă:

a) concediu de maternitate;

b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă;

c) carantina;

d) efectuarea serviciului militar obligatoriu;

e) exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului;

f) îndeplinirea unei funcții de conducere salarizate în sindicat;

g) forță majoră;

h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condițiile Codului de procedură penală;

i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Parte dintre acestea sunt aplicabile și categoriei profesionale a personalului didactic, unele fiind analizate în capitolele anterioare (concediu de maternitate, carantina, concediul pentru incapacitate temporară de muncă, exercitarea unei funcții în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești, pe toată durata mandatului, îndeplinirea unei funcții de conducere salarizate în sindicat).

Cu privire la suspendarea raportului de serviciu pentru efectuarea serviciului militar, remarcăm, că prin efectele Legii nr.395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, dispozițiile Legii nr.46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare, care reglementa obligativitatea serviciului militar, au fost suspendate, cauza de suspendare a raporturilor de serviciu din acest motiv rămânând fără obiect, cu începere de la 1 ianuarie 2007.

În legătură cu forța majoră, ca motiv de suspendare de drept a raporturilor de muncă, constatăm că aceasta este aplicabilă în egală măsură și personalului didactic ca și oricărei alte categorii profesionale, neputând fi nici prevăzută, nici înlăturată, fiind un fapt exterior celui afectat de acea împrejurare.

În privința arestării preventive, cauză a suspendării de drept a raporturilor de muncă, prevederile Codului de procedură penală, în acest sens, sunt aplicabile și personalului didactic, care se afla în imposibilitatea de a presta munca și drept consecință nu va primi salariul. Suspendarea durează până la încetarea arestării, clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea acesteia (art.11 din Codul de procedură penală), dată la care salariatul trebuie să revină la locul său de muncă.

Dacă arestarea preventivă depășește 30 de zile, angajatorul este îndreptățit, în temeiul art.61 lit.b din Codul muncii, să dispună concedierea celui în cauză.

Se impune subliniat, faptul că în cazul arestării preventive, cel în cauză se bucură de prezumția de nevinovăție; nu întotdeauna arestarea preventivă duce la stabilirea vinovăției persoanei respective. Dacă salariatul va fi găsit nevinovat, pe perioada suspendării contractului său de muncă, aplicarea art.49 alin.4 din Codul muncii rămâne fără obiect, și ca atare, i se cuvin toate drepturile (inclusiv salariale) de care a fost lipsit pe durata de timp respectivă.

b) Suspendarea din inițiativa salariatului.

Reglementarea generală din Codul muncii identifică la art.51, următoarele cazuri de suspendare ale contractul individual de muncă din inițiativa salariatului, și anume:

a) concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;

b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstã de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;

c) concediu paternal;

d) concediu pentru formare profesională;

e) exercitarea unor funcții elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toată durata mandatului;

f) participarea la grevă.

De asemenea, contractul individual de muncă poate fi suspendat în situația absențelor nemotivate ale salariatului, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern.

Majoritatea acestor cazuri de suspendare a contractului individual de muncă, din inițiativa personalului didactic, au fost analizate de noi anterior și nu le vom relua.

În privința absențelor nemotivate, se impune o discuție amplă.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.65/2005 a fost abrogat textul art.51 alin.1 lit.g din Codul muncii, conform căruia, contractul individual de muncă putea fi suspendat din inițiativa salariatului, adăugându-se un alineat nou care prevede că suspendarea poate intervine, într-un atare caz, numai în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern.

Pe bună dreptate, în literatura de specialitate se susține că aceste modificări sunt eronate, inutile și contradictorii, de natură să antreneze confuzii. Reglementarea anterioară nu consacra un drept al salariatului de a absenta nemotivat, ci doar stabilea consecința juridică a absențelor: suspendarea contractului.

Întotdeauna absențele nemotivate constituie abatere disciplinară și salariatul poate fi sancționat de către angajator.

Așa fiind, dacă absențele sunt nemotivate, contractul nu poate fi suspendat în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern, ci el este pur și simplu suspendat fără să fie nevoie de o reglementare specială.

Încadrarea absențelor nemotivate între cazurile de suspendare a contractului individual de muncă la inițiativa salariatului nu reprezintă consacrarea unui drept al acestuia, deci nici al personalului didactic (căruia, așa cum am spus, în lipsa unor prevederi exprese îi sunt aplicate normele dreptului comun) de a suspenda discreționar contractul său fără ca angajatorul să îl poată sancționa pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Reglementarea are doar scopul de a stabili că întreruperea prestării muncii determină automat și justifică suspendarea plății salariului de către angajator.

În acest sens, este de subliniat că absențele nemotivate nu reprezintă una din situațiile de suspendare a contractului individual de muncă în care nu se poate dispune concedierea salariatului în cauză.

c) Suspendarea din inițiativa angajatorului.

În temeiul art.52 alin.2 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații:

a) pe durata cercetării disciplinare prealabile;

b) ca sancțiune disciplinară;

c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;

d) în cazul întreruperii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare;

e) pe durata detașării.

Parte din aceste cazuri de suspendare a contractul individual de muncă din inițiativa angajatorului au fost analizate de noi în capitolele anterioare (detașarea personalului didactic, drepturi și obligații ale personalului didactic în privința întreruperii temporare a activității angajatorului), sau urmează a fi tratate în secțiuni separate în cuprinsul tezei (răspunderea disciplinară-cercetarea abaterii, sancțiunea disciplinară, răspunderea patrimonială).

Reglementări speciale sunt prevăzute de Legea nr.128/1997 (art.74 alin.1-3) referitoare la procedura suspendării rectorului unei instituții de învățământ superior de stat sau particulare, acreditate sau autorizate.

Aceasta deoarece, rectorul care este ales de Senatul universitar, și confirmat prin ordin al ministrului educației.

De aceea, ministrul educației îl poate suspenda din funcție pe rectorul unei instituții de învățământ superior de stat sau particulare, acreditate sau autorizate provizoriu. Suspendarea, temeinic justificată în scris, se aduce la cunoștință senatului universitar, care are obligația de a valida sau de a invalida această decizie în termen de 30 de zile. Se consideră invalidare, având drept consecință menținerea persoanei respective în funcția de rector, dacă votează împotriva suspendării cel puțin 2/3 din numărul total al membrilor senatului universitar. În caz contrar, se declanșează procedura de alegere a noului rector.

Procedura de suspendare nu se poate declanșa în perioada vacanțelor universitare.

Aceste prevederi trebuie coroborate cu art.123 alin.5, din Legea nr.128/1997 care dispune că, pentru funcțiile de conducere eligibile din instituțiile de învățământ superior se aplică fără drept de contestație (legea nu recunoaște persoanei în cauză dreptul de a contesta această măsură) prevederile art.74, alin.2 și 3, discutate de noi, mai sus.

Textul art.123 alin.5 din Legea nr.128/1997 se referă la contestația adresată forului ierarhic superior, iar nu la directa sesizare a instanței, care nu poate fi îngrădită. Lipsirea persoanei în cauză de dreptul de a contesta măsura luată împotriva sa, la instanța de judecată, drept care îi conferă posibilitatea de a-și dovedi eventuala nevinovăție, de a proba caracterul nelegal al aplicării sancțiunii disciplinare, care au consecința restabilirii situației anterioare, încalcă liberul acces la justiție garantat constituțional, dar și de Legea nr.128/1997 și de carta universitară.

Procedura de suspendare a rectorului implică următoarele sublinieri:

este prin natura sa o sancțiune disciplinară condiționată însă, de poziția senatului universității;

are caracterul unei măsuri disciplinare prealabile urmărind ca scop final, declanșarea procedurii de revocare din funcție;

cel în cauză nu o poate contesta.

În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării, acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat.

d) Suspendarea prin acordul părților.

Art.33 alin.3 din Legea nr.130/1996 și art.244 din Codul muncii prevăd că suspendarea poate interveni și ca urmare a înțelegerii părților.

Codul muncii prevede expres două cazuri prin care contractul individual de muncă poate fi suspendat, prin acordul părților:

concediul fără plată pentru studii;

concediul pentru interese personale (art.54).

Acordarea concediului fără plată este rezultatul convenției părților; cererea salariatului cu privire la concediul fără plată apare ca o ofertă, iar aprobarea angajatorului constituie acceptarea, ambele ducând la realizarea acordului de voință și deci la încheierea convenției. Ca urmare, contractul individual de muncă este suspendat în principalele sale efecte: prestarea muncii și plata salariului. Pe durata concediului fără plată cel în cauză își păstrează calitatea de salariat.

Distinct de dispozițiile generale ale Codului muncii, în temeiul Legii nr.128/1997 cadrele didactice pot beneficia de concedii fără plată, astfel:

– personalul didactic titular, care din proprie inițiativă, solicită să se specializeze sau să participe la cercetarea științifică în țară sau în străinătate, are dreptul la concedii fără plată, cu rezervarea catedrei; durata totală a acestora, nu poate depăși 3 ani într-un interval de 7 ani, făcându-se dovada activității respective. În aceste situații aprobările sunt de competența conducerii instituției de învățământ superior sau, după caz, a inspectoratului școlar; această perioadă reprezintă vechime în muncă (art.102 alin.1 și 3 și art 101 alin.6);

– personalul didactic titular are dreptul la concediu fără plată, pe timp de un an universitar/școlar, o dată la 10 ani, cu aprobarea instituției de învățământ superior sau, după caz, a inspectoratului școlar și cu rezervarea catedrei (art.102 alin.2 și 3).

Conform art.148 din Codul muncii pentru rezolvarea unor situații personale, salariații au dreptul la concedii fără plată.

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ, prevede pentru personalul didactic de predare și instruire practică, dreptul la concedii fară plată, pentru rezolvarea unor probleme personale, pe o perioadă mai mare de 30 de zile, altele decât cele prevăzute de art.102 alin.2, acordate cu aprobarea inspectorului școlar general (art.31 alin.2).

De asemenea, pentru rezolvarea unor probleme personale, salariații au dreptul la 30 de zile lucrătoare, concediu fără plată, acordate de conducătorul unității/instituției de învățământ (art.31 alin.1).

3. Procedura suspendării.

Nici Codul muncii, nici legislația specială aplicabilă personalului didactic, nu cuprind dispoziții de procedură cu privire la suspendarea contractului individual de muncă.

De la caz la caz, însă, în practică suspendarea se materializează într-un act al angajatorului (sancțiune disciplinară, detașare), alteori ea este rezultatul unui acord de voință (concediu fără plată, rezervarea postului cadrelor didactice).

Literatura de specialitate dispune că, în toate cazurile este util, însă, ca angajatorul să emită o decizie (dispoziție, ordin) prin care:

să dispună suspendarea ori să constate existența unei cauze de suspendare;

să precizeze temeiul legal;

să menționeze durata (perioada) suspendării (termenul până la care își produce efectele).

4. Efectele suspendării.

Așa cum am menționat, suspendarea contractului constituie, în realitate o suspendare a efectelor sale principale: prestarea muncii de către salariat și în mod corelativ remunerarea muncii de către angajator (art.49 alin.2 din Codul muncii și art.69 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ).

Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, în corelație cu dispozițiile dreptului comun în acest sens, prevede că: “pe durata suspendării pot continua să existe și alte drepturi și obligații ale părților, stabilite conform prezentului contract colectiv de muncă, contractelor colective încheiate la nivelul inspectoratelor școlare/unităților și instituțiilor de învățământ; doar în cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării, acesta nu va beneficia de nici un drept care rezultă din calitatea sa de salariat (art.69 alin.3 și 4).

În urma analizei noastre (și nu numai), privind cazurile de suspendare a contractului de muncă al personalului didactic, putem concluziona că în cele mai multe dintre situații salariatul nu este lipsit de venituri, ci primește diferite indemnizații (în caz de incapacitate temporară de muncă, pentru concediu de maternitate etc.), sau chiar salariu, dar de la un alt angajator (în cazul detașării, al îndeplinirii unei funcții de conducere în sindicat).

De asemenea, în cazurile suspendării contractului pe durata cercetării disciplinare prealabile, ca sancțiune disciplinară sau ca urmare a plângerii penale sau trimiterii în judecată a salariatului, dacă se constată nevinovăția celui în cauză, acesta își reia activitatea avută anterior și i se va plăti, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

Salariatul beneficiază de vechime în muncă în caz de : detașare; concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 3/7 ani; participarea la cursuri sau stagii de formare profesională la inițiativa angajatorului etc.

Nu beneficiază de vechime în muncă în caz de: suspendare a contractului de muncă-sancțiune disciplinară sau de absențe nemotivate; concediu fără plată, etc.

În mod firesc suspendarea încetează la momentul dispariției cauzei care a determinat-o. La încetarea suspendării, salariatul urmează să se prezinte la locul de muncă pentru a-și relua activitatea, iar angajatorul are obligația de a-l reprimi. Nerespectarea acestor obligații poate atrage răspunderea celui aflat în culpă. Spre exemplu, salariatul poate fi sancționat disciplinar, inclusiv cu concedierea, iar angajatorul poate fi obligat de organul de jurisdicție competent să-l reintegreze în muncă pe cel în cauză și să-i plătească despăgubiri pe perioada până la reintegrarea efectivă.

Încetarea contractului individual de muncă al personalului didactic

1. Noțiune.

Atât în dreptul comun, cât și în alte acte normative specifice privind diferite categorii profesionale, încetarea raporturilor de muncă este reglementată expres, astfel încât afirmăm, în acord cu alți autori, că aceasta este “dominată de principiul legalității”; modurile și cazurile în care poate interveni, motivele, condițiile, procedura, efectele și controlul încetării acestui contract, precum și răspunderile părților sunt reglementate pe larg în lege.

Încetarea contractului individual de muncă constituie stingerea tuturor raporturilor de muncă dintre angajator și salariat, încetarea tuturor drepturilor și obligațiilor.

Expresia cea mai elocventă a stabilității în muncă, garanție a apărării intereselor salariaților, o constituie, fără îndoială, reglementarea prin lege a condițiilor în care poate avea loc încetarea raporturilor juridice de muncă.

În literatura juridică au fost identificate trei categorii de cazuri de încetare a contractului de muncă, prevăzute de altfel și în art.55 din Codul muncii, precum și (în ceea ce ne privește pe noi) în art.72 alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ.

Astfel, contractul individual de muncă poate înceta:

de drept;

ca urmare a acordului părților, la data convenită de acestea;

ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți.

Din punct de vedere terminologic, încetarea raporturilor de muncă ale personalului didactic, este întâlnită în Legea nr.128/1997 sub denumirea de eliberare din funcția deținută, fără a fi definită, însă.

În schimb, literatura de specialitate a definit eliberarea din funcția deținută ca fiind „denumire specifică pentru desfacerea contractului individual de muncă”.

Legea nr.128/1997 nu o reglementează într-un mod specific, așa cum ar trebui.

Referitor la eliberarea din funcție a personalului didactic din învățământul preuniversitar, se fac doar niște trimiteri, prin analogie, la procedura ocupării posturilor didactice și la organului îndreptățit a dispune angajarea, cum ar fi:

– eliberarea din învățământ a personalului didactic titular, prin transfer în alt sector de activitate sau prin desfacerea contractului de muncă, se face de către organul care a dispus angajarea (art.17);

– eliberarea din învățământ a personalului didactic auxiliar, aceasta se face prin transfer în alt sector de activitate sau prin desfacerea contractului de muncă, se face de către organul care a dispus angajarea (art.19 alin.5).

– eliberarea din funcțiile de conducere, îndrumare și de control, prevăzute de prezenta lege la art.20/art.25, se face de către cei care au dispus numirea (art.31).

Comun tuturor cazurilor de eliberare din funcție, este faptul că, unicul organ competent a dispune eliberarea este doar cel care a dispus numirea.

În ceea ce privește eliberarea din funcție a personalului didactic din învățământul superior, deși în Titlul III, Capitolul I, Secțiunea a 3-a din Legea nr.128/1997 este intitulată Ocuparea și eliberarea posturilor didactice, procedura eliberării nu este reglementată în nici un fel. Nu poate fi vorba decât, de o altă omisiune, considerăm gravă, a legiuitorului, în această privință.

De aceea, propunem reglementarea expresă a cazurilor de eliberare din funcție a personalului didactic.

În continuare, într-o interpretare proprie, vom analiza cazurile de eliberare din funcție a personalului didactic, ținând cont de prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, în acest sens, de normele dreptului comun, precum și de cele ale literaturii de specialitate.

2. Cazuri de încetare.

2.1. Încetarea de drept.

Cu privire la încetarea de drept a contractului de muncă în literatura juridică s-a susținut că normele care le reglementează sunt imperative și că nu pot fi negociate între părți. În aceeași opinie, s-a arătat că nu mai este necesară emiterea unui act din partea angajatorului, sau în ipoteza emiterii unui astfel de act, acesta nu ar avea finalitate juridică decât constatarea intervenirii motivului încetării de drept a contractului, fiind fără relevanță, de asemenea, momentul emiterii unui atare act în raport cu cel al comunicării sale.

Într-o opinie contrară s-a susținut că în situația în care angajatorul nu emite și nu comunică actul care consfințește încetarea de drept a raporturilor de muncă, acestea se pot desfășura în continuare în mod tact, apreciindu-se că a intervenit un nou acord de voință între părți, chiar dacă acest nou acord de voință a fost încheiat în mod nesacramental, fiind doar mutual, neconcretizat în formă scrisă.

În opinia noastră, considerăm întemeiat primul punct de vedere, în sensul încetării raporturilor de muncă în momentul intervenirii uneia din cauzele ce determină de drept încetarea acestora, independent de emiterea sau comunicarea unui act administrativ de constatare a cauzei de încetare.

În virtutea prevederilor art.72 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, contractul individual de muncă al personalului didactic încetează de drept în situațiile prevăzute de art.56 din Codul muncii, și anume:

la data decesului salariatului;

la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții sau a punerii sub interdicție a salariatului;

la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă pensionare anticipată, pensionare anticipată parțială sau pensionare pentru invaliditate a salariatului;

ca urmare a constatării nulității absolute a contractului, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă;

ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare;

ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;

de la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei;

ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcții, ca măsură de siguranță ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția;

la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată;

retragerea acordului părinților sau al reprezentanților legali, în cazul salariaților cu vârsta cuprinsă între 15 și 16 ani.

În continuare vom încerca să analizăm fiecare caz în parte, în situația în care s-ar putea aplica personalului didactic:

a). Decesul salariatului.

Este evident că dispariția fizică a salariatului va atrage încetarea de drept a acestui contract.

b). Declararea judecătorească a morții sau a punerii sub interdicție a salariatului.

Declararea judecătorească a morții (art.61-21 din Decretul nr.31/1954) echivalează cu moartea fizică, deci salariatul nu mai există.

În ipoteza punerii sub interdicție a salariatului, problema se pune în aceeași termeni. El nemaifiind capabil juridic să-și asume obligațiile și să-și exercite drepturile, pe care le presupune contractul de muncă, acesta va înceta. De altfel, Codul muncii prevede că încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicție judecătorească este interzisă (art.13 alin.4).

c). Comunicarea deciziei de pensionare pentru limită de vârstă pensionare anticipată, pensionare anticipată parțială sau pensionare pentru invaliditate.

Acest caz de încetare de drept a contractului individual de muncă este lipsit de confuzii, fiind favorabil ambelor părți contractuale, atunci când acestea doresc continuarea acelorași raporturi de muncă.

În capitolul „Drepturile personalului didactic” („Dreptul la pensie”) din prezenta teză am analizat pe larg cazurile și condițiile de pensionare a acestora, pe care nu le vom mai relua.

d). Nulitatea absolută a contractului individual de muncă.

În dreptul nostru nulitatea este sancțiunea încălcării unei dispoziții legale, a încălcării scopului acestei dispoziții. Ea constituie o măsură care tinde ca anumite efecte-acelea viciate de nulitate-să nu se producă.

În determinarea caracterului absolut al nulității se are în vedere natura dispoziției încălcate. Astfel, când interesul precumpănitor ocrotit prin acea dispoziție este cel general, ne aflăm în fața nulității absolute.

Nulitatea absolută este reglementată direct, pentru prima data în legislația muncii în situația în care nu au fost respectate condițiile legale pentru încheierea valabilă a acestui contract (art.57 alin.1 din Codul muncii).

În literatura de specialitate sunt sancționate cu nulitate absolută: încheierea unor contracte de muncă cu persoane a căror încadrare este interzisă de lege (persoane puse sub interdicție); încadrarea dispusă de un organ necompetent; încadrarea într-un post neprevăzut în statul de funcții sau fără examen sau concurs, când acestea sunt obligatorii potrivit legii; încadrarea unor persoane care nu îndeplinesc condițiile de studii, etc.

În dreptul muncii ca și în dreptul civil existența nulității, în principiu, nu face imposibilă validitatea actului juridic. De aceea, se prevede că nulitatea contractului individual de muncă poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse de lege (art.57 alin.3 din Codul muncii).

Prin urmare, contractul individual de muncă încetează ca urmare a nulității absolute, și numai atunci când aceasta nu poate fi acoperită ulterior.

Nulitatea, însă, trebuie constatată ca atare, prin acordul părților contractante, iar dacă ele nu se înțeleg, prin hotărâre judecătorească (art.57 alin.6 și 7 din Codul muncii).

Potrivit art.57 alin.2 din Codul muncii, nulitatea contractului produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) nu și pentru trecut (ex tunc). Așa fiind, persoana care a prestat munca în temeiul unui contract nul, are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu.

e). Admiterea cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare.

Reglementarea acestui caz de încetare a raporturilor juridice de muncă are la bază, atât necesitatea înfăptuirii unui act de dreptate-reintegrarea în funcție -, cât și ocrotirea intereselor legitime ale persoanei care ocupă postul în care trebuie să se facă reintegrarea.

În acest sens, dispozițiile art.56 lit.f din Codul muncii trebuie coroborate cu cele ale art.76 și 78 din același Cod. Conform art.76, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, iar potrivit art.78 în cazul în care concedierea a fost efectuată netemeinic sau nelegal, la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, adică va dispune inclusiv, reintegrarea în funcția avută.

Literatura de specialitate subliniază necesitatea îndeplinirii în prealabil a mai multor condiții pentru încetarea în acest mod a contractului:

– încetarea anterioară și ilegală a raporturilor de muncă între angajator și un salariat al său;

– angajarea unui alt salariat pe postul devenit vacant astfel;

– anularea concedierii salariatului inițial prin hotărârea organului de jurisdicție competent;

– hotărârea instanței de reintegrare în muncă, dată la cererea celui în cauză.

f). Condamnarea la executarea unei pedepse privative de libertate.

În orice situație de privare de libertate, prezența salariatului la locul de muncă, devine imposibilă.

Absența acestuia o perioadă îndelungată, din unitate justifică încetarea de drept a contractului, fără să fie nevoie de o altă formalitate sau de vreun demers al angajatorului.

g). Retragerea de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei.

În unele cazuri, reglementate prin dispoziții legale speciale încheierea sau modificarea contractului individual de muncă, pentru anumite posturi sau funcții este condiționată de existența prealabilă a unui aviz, atestat sau a unei autorizații emise de autoritățile sau organismele competente. Retragerea avizului, autorizației sau atestatului de către autoritatea sau organul competent se face numai în momentul în care nu sunt îndeplinite condițiile cerute la data acordării acestora.

Nu este însă, un caz care poate determina încetarea de drept a raporturilor de muncă ale personalului didactic, întrucât prin Legea nr.128/1997, pentru exercitarea profesiei de cadru didactic nu este nevoie de avize, atestate sau autorizații (ceea ce înseamnă că nu poate fi vorba nici de retragerea lor!). Legea prevede expres anumite condiții specifice pentru ocuparea funcțiilor didactice, pe care însă noi le-am studiat într-un capitol aparte, intitulat „Condiții pentru ocuparea funcțiilor didactice”, și pe care nu le vom mai relua.

h). Interzicerea exercitării unei profesii sau a unei funcții, ca măsură de siguranță ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția.

Potrivit legislației penale, instanța de judecată, poate aplica nu numai pedeapsa principală (închisoarea), dar și o măsură de siguranță sau pedeapsă complementară constând în interdicția de a exercita o anumită profesie, meserie ocupație.

Ca măsură de siguranță, poate fi luată când salariatul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altei cauze care îl fac impropriu pentru exercitarea profesiei respective. Este vorba deci de o necorespundere profesională specială, imputabilă salariatului, deoarece săvârșirea faptei prevăzute de legea penală implică vinovăția sa.

Printre drepturile a căror interzicere constituie o pedeapsă complementară se numără dreptul de a ocupa o funcție, de a exercita o profesie sau de a desfășura o activitate de natura căreia s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii. Această pedeapsă poate fi aplicată de instanță, în cazul când constată că este necesară, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani; aplicarea ei este obligatorie, când este prevăzută de lege (art.64 alin.1 lit.b și art.65 din Codul penal).

În ceea ce privește începerea executării pedepsei cu închisoarea, raportul de muncă nu mai poate continua. Între calitatea de salariat și cea de persoană care execută pedeapsa închisorii există o incompatibilitate.

Având în vedere că art.56 lit.i din Codul muncii se referă la interdicția de exercitare a unei profesii, este pe deplin posibil ca salariatul după încetarea contractului său de muncă să fie reîncadrat, dar pe un alt post în care să exercite o altă profesie decât cea în legătură cu care s-a dispus acea măsură de siguranță sau pedeapsă complementară. Această măsură este echivalentă în cazul personalului didactic cu pierderea gradului didactic respectiv, caz detaliat de noi în capitolul „Răspunderea juridică a personalului didactic”.

i). Expirarea termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată.

Potrivit Codului muncii, contractul individual de muncă se încheie, ca regulă, pe durată nedeterminată, iar, doar ca o excepție, pe durată determinată (art.82). Expirarea acestei perioade coincide cu încetarea de drept a acelui contract, fără a fi nevoie de nici o altă formalitate îndeplinită între părți (art.80 alin.3).

Legea nr.128/1997 prevede aceste excepții pentru personalul didactic (noi le-am analizat în cadrul capitolului destinat „Încheierii contractului individual de muncă”, din lucrarea de față).

Literatura de specialitate a emis ipoteza, la care subscriem și noi, conform căreia, dacă după expirarea termenului, salariatul continuă munca, cu acceptul angajatorului, iar postul există, fiind vacant, deși contractul a încetat, se consideră că s-a încheiat un nou contract, prin tacita reconducțiune. El va fi tot pe durată determinată sau pe una nedeterminată, în funcție de natura postului și de condițiile prevăzute de lege.

j). Retragerea acordului părinților sau al reprezentanților legali, în cazul salariaților cu vârsta cuprinsã între 15 și 16 ani.

Considerăm că încetarea contractului individual de muncă prin retragerea acordului părinților sau al reprezentanților legali, în cazul salariaților cu vârsta cuprinsă între 15 și 16 ani, nu se poate aplica personalului didactic deoarece „din personalul didactic pot face parte persoanele care îndeplinesc condițiile de studii prevăzute de lege, care au capacitate deplină de exercitare a drepturilor…”(art.3 alin.2 din Legea nr.128/1997).

2.2. Încetarea prin acordul părților.

Temeiul legal al încetării contractului prin acordul părților îl constituie art.55 lit.b din Codul muncii.

Deoarece încheierea acestui contract este rezultatul consimțământului reciproc al părților, mutuus conssensus, tot acordul lor de voință poate conduce la încetarea sa, mutuus dissensus.

Este o aplicare a principiului simetriei actelor juridice.

Nici legislația specială destinată personalului didactic, nici legislația muncii, însă, nu conțin dispoziții privind condițiile și procedura încetării contractului.

În literatura de specialitate, este evident, însă (concluzie la care subscriem și noi, în cazul personalului didactic), că astfel pot înceta nu numai contractele individuale de muncă, încheiate pe durată nedeterminată, ci și cele încheiate pe durată determinată, precum și contractele cu timp parțial, contractele de muncă temporară sau cele de muncă la domiciliu.

Cert este faptul că, actul juridic prin care părțile pun capăt raportului de muncă trebuie să îndeplinească condițiile de fond, stabilite de lege pentru validitatea oricărui act juridic și mai cu seamă este necesar ca ele să-și materializeze acordul de voință printr-un consimțământ care să întrunească cerințele art.948 din Codul civil. Într-o atare situație, pentru a proceda la încetarea contractului în baza art.55 lit.b din Codul muncii, forma scrisă a consimțământului este cea care trebuie urmată, ca și la încheierea contractului.

2.3. Încetarea ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți.

2.3.1. Concedierea.

a) Situații. Concedierea poarte fi dispusă pentru motive ce țin de persoana salariatului sau pentru motive care nu țin de persoana lui (art.58 alin.2 din Codul muncii).

Instituția concedierii ca formă de încetare a contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului (cu excepția concedierii disciplinare, care este prevăzută ca fiind sancțiunea disciplinară cea mai gravă), după cum am mai spus, nu este reglementată expres de Legea nr.128/1997.

La rândul său, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, reglementează concedierea salariaților în baza dispozițiilor Codului muncii, dar nu procedural, ci mai ales din punct de vedere al măsurilor de protecție de care beneficiază personalul didactic în caz de concediere.

Însă, în virtutea art.146 din aceeași lege, care prevede că „în măsura în care Legea nr.128/1997, nu dispune altfel, personalului didactic i se aplică celelalte dispoziții din legislația muncii”, în continuare, vom analiza acest drept, ținând cont de dispozițiile Codului muncii, dar și de cele ale Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, în acest sens. Acesta din urmă, se referă la concediere, ca formă de încetare a contractului individual de muncă, acordând o atenție deosebită măsurilor de protecție de care beneficiază personalul didactic într-o atare situație.

b) Concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului. Cazuri. În art.61 din Codul muncii sunt enumerate cazurile în care angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului și anume:

în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară;

în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală;

în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;

în cazul în care salariatul îndeplinește condițiile de vârstă standard și stagiul de cotizare și nu a solicitat pensionarea în condițiile legii.

c) Concedierea disciplinară. Poate interveni, conform textului, atunci când salariatul săvârșește o abatere gravă sau abateri repetate, nu numai de la disciplina muncii (așa cum prevedea vechea reglementare – art.130 alin.1 din Codul muncii), ci și de la regulile „stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern”.

Este vorba de încălcarea obligațiilor generale și specifice ale salariaților legate de prestarea muncii, subordonarea ierarhica, de respectarea normelor de comportare în cadrul colectivului de muncă.

Textul art.61 lit.a trebuie coroborat cu art.264, alin.1 lit.f, din același Cod, potrivit căruia printre sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul se numără și desfacerea disciplinara a contractului.

Legea nr.128/1997 (art.116 lit.f) prevede concedierea disciplinară, ca fiind sancțiunea disciplinară maximă, cea mai severă, care presupune îndepărtarea salariatului vinovat din colectivul de muncă, ca o consecință a încetării contractului său, prin voința unilaterală a angajatorului.

Codul muncii, Legea nr.128/1997, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ nu definesc și nu enumeră abaterile grave.

O atare clasificare va fi făcută, de la caz la caz, de angajator.

În toate cazurile, ceea ce este esențial în aprecierea gravității conduitei culpabile, când faptele sunt repetate, este atitudinea psihică a persoanei, perseverența ei, cu vinovăție, în săvârșirea abaterilor. Acestea nu trebuie neapărat să fie identice, de aceeași specie, ci același gen, să constituie încălcări ale obligațiilor de muncă și ale normelor de comportare.

Și abaterile de la normele de comportare pot determina concedierea disciplinară.

Crearea sau menținerea unei stări de tensiune în colectivul de muncă, injuriile aduse colegilor sau șefilor ierarhici, lovirea lor, insubordonarea constituie abateri de la normele de comportare, care, în funcție de gravitatea acestora pot conduce la concediere.

În temeiul art.63 alin.1 din Codul muncii, concedierea disciplinară poate fi dispusă numai după efectuarea de către angajator a cercetării prealabile, în cursul căreia salariatul are dreptul să-și formuleze și să să-și susțină toate apărările în favoarea sa, să ofere toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare (art.267 alin.4 din Codul muncii).

d). Concedierea în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile. Evident că, în ceea ce privește acest caz de concediere, trebuie avute în vedere dispozițiile Codului de procedură penală privind arestarea preventivă (art.146-150), care poate fi dispusă în situația în care sunt probe sau indicii temeinice că cel în cauză a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Condiția necesară și suficientă pentru validarea concedierii în acest caz este lipsa prelungită de la locul de muncă, care poate influența negativ continuitatea activității în unitate.

e) Concedierea în cazul inaptitudinii fizice și/sau psihice a salariatului. Pentru a dobândi și menține calitate de salariat, orice persoana fizică trebuie să fie aptă pentru prestarea acelei munci, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. De aceea examenul medical este reglementat la încheierea contractului individual de muncă; pentru anumite categorii de personal el este reglementat și periodic, pe parcursul executării sale, potrivit prevederilor contractelor colective.

Pentru personalul didactic examenul medical este reglementat expres de Legea nr.128/1997 la încheierea contractului individual de muncă (art.4): „încadrarea și menținerea într-o funcție didactica este condiționată de prezentarea unui certificat medical …”; el este reglementat și periodic, pe parcursul executării sale, potrivit prevederilor Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ (art.47): „angajatorul va organiza la încadrarea în muncă și ori de câte ori este nevoie, examinarea medicală a salariaților în scopul de a constata dacă aceștia sunt apți pentru prestarea activității pentru care au fost încadrați. Ea este gratuită în cabinetele medicale și psihologice școlare, precum și în policlinici și unități spitalicești stabilite prin protocol încheiat între Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și Ministerul Sănătății Publice”.

Fiind vorba de o inaptitudine fizică și/sau psihică, este exclusă cupla salariatului în luare măsurii concedierii. În orice situație, însă, inaptitudinea fizică și/sau psihică trebuie stabilită de organul competent.

Deși, din formularea art.61 din Codul muncii rezultă că angajatorul are dreptul de a dispune concedierea, totuși, de cele mai multe ori, ea ar trebui să fie obligatorie, de vreme ce astfel este protejată și persoana salariatului.

De menționat este că, anterior concedierii, angajatorul are obligația de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante din unitate, compatibile cu pregătirea profesională/capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicina muncii. De asemenea, este obligat să-i acorde preaviz (art.64 și art.73 din Codul muncii).

f) Concedierea pentru necorespundere profesională. Potrivit art.61 lit.d din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea și în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.

De precizat este că, în comparație cu reglementarea anterioară, sfera situațiilor în care poate interveni această concediere s-a restrâns astfel:

– retragerea avizelor, autorizațiilor sau atestărilor pentru exercitarea profesiei constituie, în prezent, o situație în care contractul de muncă încetează de drept (art.56 lit.h din Codul muncii);

– inaptitudinea fizică și/sau psihică constituie, așa cum s-a arătat anterior, o situație distinctă, care antrenează concedierea.

Necorespunderea profesională a fost definită în literatura juridică ca acea împrejurare de natură obiectivă sau subiectivă care conduce ori este aptă să conducă la obținerea unor performanțe profesionale mai scăzute decât cele pe care, în mod rezonabil, angajatorul este îndrituit a le aștepta de la salariat.

Ea trebuie înțeleasă, ca o necunoaștere sau o stăpânire insuficientă a regulilor specifice unei funcții, meserii, profesii. De aceea, se impune ca angajatorul să probeze fapte obiective și repetate, de natură să evidențieze astfel de carențe profesionale, delimitându-se în acest mod, de neîndeplinirea accidentală, dar culpabilă a obligațiilor de serviciu (situație în care poate interveni concedierea disciplinară).

Fără îndoială, conduita culpabilă este ea însăși, un element al necorespunderii în funcție, în sensul general al noțiunii. S-a decis astfel, că îndeplinirea de către salariat a obligațiilor de muncă într-un mod defectuos, prin comportament culpabil sau prin manifestarea unui dezinteres față de obligațiile de muncă, reprezintă o conduită care se înscrie în noțiunea de necorespundere profesională, ce presupune o culpă profesională, apreciată în raport cu ansamblul conduitei de muncă a salariatului, și care se încadrează în dispozițiile Codului muncii.

În consecință, neîndeplinirea normei de lucru, desfășurarea defectuoasă a activității, întocmirea unor lucrări de slabă calitate, împrejurări ce demonstrează inaptitudinea profesională a salariatului, justifică decizia conducerii unității de a desface contractul de muncă pentru necorespundere profesională.

g) Concedierea în cazul îndeplinirii condițiilor de vârstă standard și a stagiului de cotizare, iar salariatul nu a solicitat pensionarea. Este un caz de concediere introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.65/2005, care anterior reprezenta o ipoteză de încetare de drept a contractului individual de muncă. Este firescă modificarea deoarece numai angajatorul poate decide, dacă are sau nu nevoie, în continuare de un salariat care îndeplinește condițiile de pensionare pentru limită de vârstă. În textul legal sunt formulate două condiții cumulative pentru ca angajatorul să poată dispune concedierea, într-un atare caz:

– îndeplinirea de către salariat a condițiilor de vârstă standard și a stagiului pentru limită de vârstă;

– salariatul să nu fi solicitat pensionarea.

Pentru a dispune concedierea, angajatorul urmează să țină seama de dispozițiile Legii nr.19/2000, în acest sens. El este îndreptățit să îl concedieze, în temeiul art.61 lit.e din Codul muncii.

h) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului. În conformitate cu noua redactare, primită de art.65 din Codul muncii, această concediere reprezintă încetarea contractului „determinată de desființarea locului de muncă, ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, care nu țin de persoana acestuia” (alin.1).

În literatura de specialitate s-a opinat, că actuala redactare a textului, nefiind circumscrisă unor cauze precise, este menită să creeze unele confuzii, lăsând să se înțeleagă, că încetarea contractului poate interveni oricând, ea fiind la latitudinea angajatorului, permițând și subiectivismul acestuia.

i) Concedierea colectivă. Este denumită astfel, pentru că ea afectează, nu doar un singur salariat sau mai mulți luați individual, ci o colectivitate de salariați.

Și în acest caz, personalul didactic beneficiază de prevederile legislației muncii (art.77 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ).

Prin concediere colectivă se înțelege concedierea, într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, dispusă din unul sau mai multe motive, care nu țin de persoana salariatului, a unui număr de:

cel puțin 10 salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați mai mult de 20 de salariați și mai puțin de 100 de salariați;

cel puțin 10% din salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 100 de salariați, dar mai puțin de 300 de salariați;

cel puțin 30 de salariați, dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 300 de salariați, conform art.68 din Codul muncii.

Cele menționate anterior, la concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, sunt valabile și în ceea ce privește concedierea colectivă.

De aceea, în continuare ne vom opri asupra obligațiilor ce revin angajatorului în această privință, și anume:

este obligat să inițieze, în scopul punerii de acord, în condițiile prevăzute de lege, consultări cu sindicatul/reprezentanții salariaților, referitoare la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați afectați și de atenuare a consecințelor;

este obligat să pună la dispoziția sindicatului, care are membrii în unitate/reprezentanților salariaților, legal, toate informațiile relevante, în legătură cu concedierea colectivă, în vederea formulării propunerilor din partea acestora (art.69 din Codul muncii).

De asemenea, angajatorul este obligat să notifice în scris, intenția de concediere.

Obligațiile angajatorului, în cadrul procedurii concedierii colective, trebuie respectate în totalitatea lor, nerespectarea uneia sau a mai multora dintre acestea, având ca efect, nulitatea de drept absolută a măsurilor subsecvente, respectiv a deciziilor de concediere.

2.3.2. Demisia.

a) Noțiune. În accepțiunea sa generală, demisia reprezintă un „act, cerere (scrisă) prin care un salariat, un demnitar se retrage dintr-o funcție, dintr-o slujbă”, sau „desfacerea unui contract de muncă sau renunțarea la o sarcină din inițiativa persoanei încadrate în muncă, sau căreia îi revenea respectiva sarcină”.

Art.79 alin.1 din Codul muncii definește demisia ca fiind „actul unilateral de voință a salariatului, care printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz”.

În literatura de specialitate, demisia a fost definită drept „o consecință a principiului libertății muncii, consacrat de art.41 alin.1 din Constituție, conform căruia alegerea profesiei și a locului de muncă sunt libere”, considerată a fi „sinonimă cu desfacerea contractului de muncă din inițiativa salariatului, utilizată în legislația privind anumite categorii de funcționari publici”.

În acord cu alți autori, considerăm însă, că demisia trebuie să fie formulată în scris, „o demisie verbală sau tacită fiind imposibilă”. Prin urmare, condiția formulării demisiei în scris, este una de validitate (ad validitatem).

Având în vedere faptul că Legea nr.128/1997 nu o reglementează în mod expres, iar art.79 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, o tratează din punctul de vedere al unui drept, personalului didactic îi sunt aplicabile prevederile legislației muncii.

b) Preavizul și semnificația acestuia. Personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar/superior are obligația „de a notifica în scris angajatorului încetarea contractului individual de muncă, de la data împlinirii unui termen de preaviz de 10 zile calendaristice, pentru salariații cu funcții de execuție și, respectiv 20 de zile calendaristice, pentru salariații cu funcții de conducere” (art.79 alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ).

Întrucât, Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, nu face referiri asupra procedurii preavizului și a semnificației acestuia, personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar/superior, îi sunt aplicabile prevederile legale ale Codului muncii, în acest sens.

Din punct de vedere procedural, legea impune salariatului o singură condiție de ordin formal și anume să înștiințeze angajatorul despre hotărârea de a denunța contractul.

Dacă angajatorul refuză înregistrarea demisiei, salariatul are dreptul de a face dovada acestuia prin orice mijloc de probă.

În cazul în care angajatorul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contractul individual de muncă și prin contractul colectiv de muncă (nu plătește salariul, nu ia măsuri pe linia sănătății ori securității în muncă, nu creează condiții optime pentru îndeplinirea normelor de muncă, etc.), salariatul are dreptul de a demisiona fără preaviz.

De asemenea, salariatul are dreptul recunoscut de lege de a nu-și motiva demisia.

Potrivit art.79 alin.6 din Codul muncii, în situația în care în perioada de preaviz, contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.

Pe durata preavizului contractul individual de muncă continuă să își producă efectele (art.79 alin.5 din Codul muncii).

Demisia nu trebuie aprobată de angajator; nu este necesară nici emiterea unei decizii (dispoziții) privind încetarea contractului.

Potrivit art.79 alin.7 din Codul muncii, contractul individual de muncă încetează la data expirări termenului de preaviz sau la data renunțării totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv. Evident, că ulterior expirării termenului de preaviz, angajatorul nu va putea să dispună desfacerea disciplinară a contractului.

Manifestarea de voință a salariatului cu privire la încetarea, din inițiativa sa a contractului individual de muncă este irevocabilă; retractarea ei este posibilă numai cu acordul expres au implicit al angajatorului.

Subliniem o consecință total nefavorabilă persoanelor cărora le-a încetat contractul de muncă prin demisie: imposibilitatea de a beneficia de indemnizația de șomaj.

Posibilitatea fostului salariat de a contesta încetarea contractului de muncă prin demisie, în mod normal, este greu de acceptat. Din moment ce salariatul a avut inițiativa încetării contractului și nu există, drept consecință, o decizie a angajatorului, persoana în cauză nu are cum să sesizeze instanța judecătorească, invocând nelegalitatea și/sau netemeinicia concedierii.

CAP VII. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A PERSONALULUI DIDACTIC DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR

1. Noțiunea

Ca noțiune general acceptată răspunderea este consecința rezultată din neîndeplinirea unei obligații legale.

Răspunderea juridică este o instituție importantă în orice sistem de drept cuprinzând totalitatea normelor care reglementează ansamblul raporturilor jurudice de răspundere.

Răspunderea juridică este instituția dreptului ce implică un complex de drepturi și obligații juridice corelative, care se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, imputabile, ce constituie cadrul de realizare a constrângerii statului prin aplicarea de sancțiuni juridice corespunzătoare. Prin urmare răspunderea juridică desemnează un raport juridic social care se naște în momentul existenței unui fapt imputabil subiectului răspunzător și constă în obligația de a suporta sancțiunea normei juridice pentru acel fapt.

2. Principiile răspunderii juridice

Principiile cu caracter general, strâns legate de principiile fundamentale ale dreptului cât și de principiile diferitelor ramuri de drept sunt:

principiul răspunderii pentru fapte săvârșite cu vinovăție – răspunderea juridică intervine și conduce la aplicarea sancțiunii prevăzută de lege numai dacă subiectul de drept nu a respectat conduita prescrisă de normele juridice și numai dacă este vinovat și în limitele vinovăției sale;

principiul răspunderii peronale – efectele sancțiunii se răsfrâng numai asupra autorului faptei ilicite, a celui ce a nesocotit o normă juridică;

principiul justeței sancțiunii – exprimă, ca cerință fundamentală, necesitatea existenței unai strânse concordanțe între gravitatea faptei ilicite săvârșite și sancțiunea aplicată autorului acesteia; principiul justei sancțiuni implică și o corectă individualizare și aplicare a sncțiunilor de către organele de stat competente.

principiul celerității tragerii la răspundere – impune ca tragere la răspundere să se facă oportun, la timpul potrivit, pentru ca sancțiunea să-și facă efectele dorite, atât față de făptuitor cât și față de societate; tergiversarea tragerii la răspundere ar conduce la posibilitatea distrugerii unor probe cu implicații nedorite asupra stabilirii stării de fapt și ar crea un sentiment de insecuritate și neîncredere în justiție a societății.

3. Conduita ilicită

Conduita ilicită este cauza declanșării răspunderii juridice și constă în comportamentul (acțiune / inacțiune ) care nesocotește o dispoziție a legii.

După gradul de pericol social al faptelor și după natura sancțiunilor juridice (penale, civile, administrative, disciplinare), formele conduitei ilicite și în raport de acestea, formele răspunderii juridice, sunt:

infracțiunea, care atrage răspunderea penală;

contravenția, care atrage răspunderea administrativă (contravențională);

abaterea disciplinară, care atrage răspunderea de dreptul muncii(disciplinară);

faptele ilicite civile, care atrag răspunderea civilă (delictuală sau contractuală).

4. Răspunderea disciplinară

În literatura juridică, răspunderea disciplinară ca formă a răspunderii juridice a fost definită ca fiind acea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii, ce constă în sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice salariat a normelor legale, a regulamentului intern, contractului individual și/sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici ori ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare, stabilesc sancțiunile disciplinare și reglementează condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor.

Abaterea disciplinară constituie unicul temei necesar pentru declanșarea răspunderii disciplinare. Ea prezintă un pericol social care este cantonat în domeniul raporturilor de muncă dintr-o unitate, producând urmări dăunătoare asupra relațiilor de muncă din acea unitate.

Abaterea disciplinară, presupune deci, două condiții cumulative:

calitatea de angajat;

încălcarea unei îndatoriri de serviciu.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar, prin Legea educației nr.1/2011 stabilește că: „Personalul didactic, personalul didactic auxiliar, precum și cel de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă, precum și pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învățământului și prestigiului unității/instituției, conform legii”.

4.1 Sancțiuni disciplinare

Conform prevederilor legii educației sancțiunile disciplinare aplicabile personalului didactic din învățământul preuniversitar, personalului didactic auxiliar și personalului de conducere, de îndrumare și de control, în raport cu gravitatea abaterilor, sunt:

„ a) observație scrisă;

    b) avertisment;

    c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizația de conducere, de îndrumare și de control, cu până la 15%, pe o perioadă de 1-6 luni;

    d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcții didactice superioare sau pentru obținerea gradelor didactice ori a unei funcții de conducere, de îndrumare și de control;

    e) destituirea din funcția de conducere, de îndrumare și de control din învățământ;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

4.2 Procedura sancționării

Așa după cum prevede Codul muncii „ sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art.264, alin.(1), lit. a)[avertismentul scris], nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.”

Unitatea de învățământ poate fi sesizată, în scris, de orice persoană cu privire la săvârșirea unei fapte ce poate constitui abatere disciplinară.

Pentru cercetarea abaterii prezumate se constituie o comisie de cercetare disciplinară cu o componență, stabilită în funcție de poziția ierarhica a celui cercetat, după cum urmează:

   a) pentru personalul didactic, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau este un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea;

   b) pentru personalul de conducere al unităților de învățământ preuniversitar, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea. Din comisie face parte și un inspector din cadrul inspectoratului școlar județean/al municipiului București;

   c) pentru personalul de îndrumare și de control din cadrul Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana aflată în discuție sau este un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea;

   d) pentru personalul de conducere al inspectoratelor școlare județene/al municipiului București, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaților, iar ceilalți au funcția didactică cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea.

Comisiile de cercetare disciplinară sun numite de :

consiliul de administrație al unității de învățământ preuniversitar pentru personalul didactic și personalul de conducere al acesteia;

ministrul educației pentru funcțiile de îndrumare și control din cadrul ministerului și pentru personalul de conducere din inspectoratele școlare.

Cercetarea abaterii disciplinare are drept scop stabilirea faptelor și urmărilor acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, dacă s-au săvârșit cu vinovăție sau nu, precum și orice alte date concludente.

Cadrul didactic cercetat are dreptul de a cunoaște toate actele cercetării. El trebuie audiat de comisia de cercetare, are dreptul să prezinte apărările sale iar comisia are obligația de a le verifica. Refuzul celui cercetat de a se prezenta la audiere în fața comisiei, deși a fost înștiințat în scris cu minimum 48 de ore înainte, precum și de a da declarații scrise, nu împiedică finalizarea cercetării.

Cercetarea abaterii și comunicarea deciziei se face în termen de maxim 30 de zile de la constatarea faptei, consemnată în condica de inspecții sau la registratura generală a unității de învățământ preuniversitar. Persoanei considerată nevinovată i se comunică în scris inexistența faptelor pentru care a fost cercetată.

Sancțiunea se stabilește, pe baza raportului comisiei de cercetare, de autoritatea care a numit comisia și se comunică celui în cauză, prin decizie scrisă, după caz, de directorul unității de învățământ, inspectorul școlar general sau ministrul educației

Persoana sancționată are dreptul de a contesta, în termen de 15 zile de la comunicare, decizia respectivă la Colegiul de disciplină de pe lângă inspectoratul școlar în cazul cadrelor didactice, respectiv la Colegiul central de disciplină al Ministerului Educației în cazul personalului de conducere, de îndrumare și de control din inspectoratele școlare și minister.

Propunerea de sancționare a persoanei găsită vinovată de abaterea disciplinară se face după cum urmează:

(1) Pentru personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar, propunerea de sancționare se face de către director sau de cel puțin 2/3 din numărul total al membrilor consiliului de administrație. Sancțiunile aprobate de consiliul de administrație sunt puse în aplicare și comunicate prin decizie a directorului unității de învățământ preuniversitar.

(2) Pentru personalul de conducere al unității de învățământ preuniversitar, propunerea de sancționare se face de către consiliul de administrație al unității de învățământ preuniversitar și se comunică prin decizie a inspectorului școlar general.

(3) Pentru personalul de conducere din inspectoratele școlare și casele corpului didactic, propunerea de sancționare se face de ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului și se comunică prin ordin.

(4) Pentru personalul de îndrumare și control din Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, propunerea de sancționare se face, după caz, de ministrul educației, cercetării, tineretului și sportului, respectiv de secretarul de stat sau de șeful ierarhic al persoanei în cauză și se comunică prin ordin.

Dreptul de a se adresa instanțelor este garantat și poate fi exercitat în orice moment al acestei proceduri.

5. Răspunderea patrimonială

Legea educației nr.1/2011 prevede că răspunderea patrimonială a personalului din învățământul preuniversitar se stabilește conform legislației muncii.

Art.270 alin.1 din Codul muncii prevede că salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagube materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.

Literatura de specialitate, a identificat trăsăturile răspunderii patrimoniale; acestea sunt:

răspunderea patrimonială este condiționată de existența raportului juridic de muncă între salariatul răspunzător și angajatorul păgubit;

la baza răspunderii patrimoniale stă vinovăția (culpa) celui în cauză;

răspunderea patrimonială în cadrul raporturilor juridice de muncă este o răspundere individuală;

răspunderea patrimonială este reglementată prin norme legale imperative;

răspunderea patrimonială este o răspundere integrală;

stabilirea răspunderii patrimoniale nu se face unilateral de către angajator, pe calea emiterii unei decizii de imputare, dacă salariatul nu-și asumă un angajament de plată în scris, ca în cazul răspunderii materiale, ci aceasta este posibilă numai prin înțelegerea părților, iar în caz de divergență de către instanța de judecată;

răspunderea patrimonială prezintă un caracter limitat, sub aspectul executării silite, care se efectuează de regulă, numai asupra unei cote din salariu (art.273 din Codul muncii).

Reiese clar că răspunderea patrimonială are în vedere un act reparatoriu. Ea este patrimonială deoarece salariatul care a produs o pagubă angajatorului va fi obligat, cu bunurile aparținând patrimoniului său- în primul rând cu salariul – să acopere acel prejudiciu, reîntregind patrimoniul afectat.

Din analiza prevederilor art.271 alin.1 din Codul muncii, rezultă că, pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ, următoarele condiții de fond:

calitatea de salariat la angajatorul păgubit, a celui ce a propus paguba;

fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa;

prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului;

raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

vinovăția (culpa) salariatului.

Lipsa uneia dintre aceste condiții înlătură această răspundere.

Principalele modalități de stabilire și recuperare a prejudiciului produs angajatorului – atât în cazul răspunderii patrimoniale cât și a obligației de restituire – sunt: învoiala părților și acțiunea în justiție.

Pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar legea dispune că „Decizia de imputare, precum și celelalte acte pentru recuperarea pagubelor și a prejudiciilor se fac de conducerea unității sau a instituției al cărei salariat este cel în cauză, în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel”.

6. Răspunderea civilă delictuală a personalului didactic din învățământul preuniversitar

Interesul ocrotirii unor categorii de persoane – în cazul de față al elevilor – au impus extinderea răspunderii dincolo de limitele faptelor proprii – în cazul de față al personalului didactic, care așa cum am discutat într-un capitol anterior, are și obligația supravegherii elevilor.

Codul civil reglementează răspunderea personalului didactic în această situație, sub denumirea generică de răspunderea institutorilor pentru fapta elevilor lor.

Această formă de răspundere civilă pentru fapta altuia constituie o derogare de la regula generală potrivit căreia fiecare răspunde pentru faptele sale proprii, fiind un caz de răspundere civilă delictuală pentru fapta altei persoane.

Răspunderea pentru fapta altei persoane este fondată pe o prezumție legală de culpă, ce operează în sarcina celui care, având în supravegherea sa anumite persoane, nu a împiedicat producerea unor prejudicii. Prezumția de culpă prevăzută în sarcina celor care răspund pentru fapta altora este relativă în cazul părinților și institutorilor și absolută în cazul comitentului. Primii se pot exonera de răspundere dacă probează că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă.

Această varietate de răspundere este instituită în sarcina personalului didactic (textul de lege folosește denumirea de institutori) pentru faptele ilicite ale elevilor aflați sub supravegherea lor.

Prin institutori înțelegem învățătorii claselor primare, educatorii preșcolari, profesori de la cursurile gimnaziale, din licee , de la cursurile profesionale, pedagogi de internat, precum și supraveghetorii din tabere și coloniile de vacanță.

Prin elevi trebuie să înțelegem minorii care frecventează instituții școlare, precum și pe cei care sunt cazați în internate sau se află în tabere sau colonii școlare.

Majoritatea autorilor consideră că răspunderea instituită de art.1000 alin.4 Cod civil, se aplică numai pentru faptele ilicite produse de elevii minori, nu și celor care au împlinit vârsta de 18 ani.

Pentru angajarea răspunderii instituită de art.1000 alin.4 din Codul civil se cer îndeplinite cumulativ unele condiții generale (existența și proba prejudiciului, a faptei ilicite a elevului și a raportului de cauzalitate) și speciale (prejudiciul a fost cauzat de un elev și fapta ilicită a fost săvârșită în timp ce elevul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea institutorului).

Răspunderea institutorului nu va fi angajată pentru cazul în care elevul nu a venit sau a plecat de la orele de curs, deoarece „supravegherea strictă” nu este obligatorie și astfel nu a fost încălcată disciplina școlară.

Dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile generale și speciale cerute de art.1000 alin.4 din Codul civil, institutorul este ținut să răspundă față de victimă pentru întreg prejudiciul.

Institutorul care a despăgubit victima beneficiază în schimb de acțiunea în regres împotriva elevului sau chiar împotriva părinților acestuia, dacă probează că fapta s-a datorat relei educații din familie, invocând art.998-999, nu însă și art.1000 alin.2 din Codul civil, de care se poate prevala doar victima.

7. Răspunderea penală a personalului didactic din învățământul preuniversitar

Infracțiunea este forma conduiteti ilicite care reprezintă cel mai înalt grad de pricol social.

Gradul de pericol social al infracțiunii este dat de: valoarea obiectului infracțiunii; mărimea și natura urmărilor produse; persoana infractorului; atitudinea psihică față de faptă și urmările sale; modul de săvârșire; mijloacele folosite; locul și timpul; rezonanța socială a faptei infracționale.

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt: pericolul social al faptei, săvârșirea cu vinovăție a faptei și prevederea faptei ca infracțiune de legea penală.

Dacă dorim să facem referire la răspunderea penală a personalului didactic în mod cert vom privi cadrul didactic, în primul rând, ca salariat, deci ca parte aflată în relații de muncă.

Codul muncii reglementează aspectele legate de răspunderea penală a părților aflate în relații de muncă la titlul XI, capitolul V.

Subiectul activ în dreptul muncii este statul, cel care este titularul dreptului de a exercita constrângerea prin aplicarea sancțiunii prevăzută de lege și să oblige autorul faptei incriminate să suporte respectiva sancțiune.

Subiectul pasiv al răspunderii penale în dreptul muncii este persoana care are calitatea de salariat sau de angajator.

În învățământul preuniversitar sunt posibile situații de producere de infracțiuni în strânsă legătură cu activitatea din școală sau legate de specificul activității didactice:

a) din categoria infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății :

– vătămarea corporală din culpă – faptă incriminată de art.196 C.P.;

– rele tratamente aplicate minorului – faptă incriminată de art.197 C.P.;

b) din categoria infracțiunilor contra libertății persoanei:

– lipsirea de libertate în mod ilegal – faptă incriminată de art.205 C.P.;

– amenințarea – faptă incriminată de art.206 C.P.;

– șantajul – faptă incriminată de art.207 C.P.;

– hărțuirea – faptă incriminată de de art.208 C.P.;

c) din categoria infracțiuni contra înfăptuirii justiției:

– omisiunea sesizării – faptă incriminată de art.267 C.P.;

– nerespectarea hotărârilor judecătorești – faptă incriminată de art.287 C.P.;

d) din categoria infracțiunilor de corupție : trafic de influență – faptă incriminată de art.291 C.P.;

e) din categortia înfracțiunilor de serviciu :

– purtarea abuzivă – faptă incriminată de art.296 C.P. ;

– folosirea abuzivă a funcției în scop sexual – faptă incriminată de art.299 C.P.;

– divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice – faptă incriminată de art.304 C.P.

– obținerea ilegală de fonduri – faptă incriminată de art.306 C.P.

f) din categoria falsurilor în înscrisuri : uzul de fals – faptă incriminată de art.323 C.P.;

g) din categoria infracțiunilor privitoare la regimul stabilit pentru alte activități reglementate de lege : exercitarea fără drept a unei profesii sau activități – faptă incriminată de art.348 C.P.;

h) din categoria infracțiunilor contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice : transferul neautorizat de date informatice – faptă incriminată de art.364 C.P.;

i) din categoria infracțiunilor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială : ultrajul contra bunelor moravuri – faptă incriminată de art.375 C.P.;

CAP VIII. DREPT COMPARAT

1. Spațiul european al învățământului preuniversitar

1.1 Statutul profesorului în Germania

Formarea inițială

Formarea profesorilor pentru toate tipurile de școli este reglementată de legislația landurilor. Responsabilitatea și reglementarea formării inițiale a profesorilor revine Ministerului Educației din fiecare land Examinările de stat inițiale și secundare (staatspriifungen) sunt coordonate de autorități de stat în domeniul examinării sau de «inducerile landurilor. Cursurile de formare a profesorilor sunt oferite de universități și colegii de artă și muzică. Formarea practică pedagogică sub forma serviciului pregătitor se face în institute de formare a profesorilor (studienseminare) și școli de formare. Cerința minimă pentru a participa la cursurile de formare este admiterea într-o instituție de învățământ superior, care se obține în urma frecventării a 12-13 ani de școală și reușitei la o examinare de ieșire din sistem. Admiterea într-o instituție de învățământ superior presupune și cazuri speciale (de exemplu, adulții care au finalizat cursuri la seral, ori în anumite situații, cursuri non-universitare de formare în sectorul terțiar). Condiția de a fi trecut de examinarea de stat inițială este necesară pentru intrarea în serviciul pregătitor. În ceea ce privește formarea profesorilor din filiera vocațională, o diplomă de examinare poate înlocui examinarea de stat inițială.

Tipuri de profesori

Se pot distinge șase tipuri de profesori: profesori pentru grădiniță ori pentru nivelul primar, profesori la nivelul primar și la toate tipurile de școli de la nivelul secundar inferior (sau doar la unde dintre aceste școli), profesori la toate tipurile de școli de la nivelul secundar inferior (sau doar la unde dintre aceste școli), profesori pentru materiile din învățământul general la nivelul secundar superior sau gimnaziu, profesori pentru materiile din domeniul vocațional la nivelul secundar superior sau la școlile vocaționale și profesori pentru învățământul special.

În toate landurile formarea se împarte în cursuri universitare ori la instituții de învățământ superior și formare în practica pedagogică (vorbereitungsdienst). Prima perioadă a formării include:

o componentă de specializare (incluzând metodica predării disciplinelor) cu studierea a cel puțin două materii ori domenii ale unor materii;

o componentă de științe ale educației cu studierea obligatorie a teoriilor educaționale și psihologiei, plus, la alegere, studierea unor domenii precum filosofia, științele sociale/politice și teologia;

practică în predare, uneori durând câteva săptămâni, acompaniată de cursuri de studiu.

Formarea profesorilor acoperă și problematici privind educația specială. Conform standardelor pentru formarea profesorilor, aprobate de miniștrii landurilor, în decembrie 2004, au fost stabilite o serie de criterii de competență, împărțite în 4 domenii: predare, educație, evaluare și inovare.

Primul stagiu de formare a profesorilor este oferit, așa cum am amintit deja, de accesul într-o instituție de învățământ superior. Normele care reglementează acest domeniul includ, în special, dispoziții privind materiile/domeniile și combinațiile între acestea ce pot fi alese de un profesor, durata și conținutul cursurilor de studiu din anumite materii/domenii, incluzând materii referitoare la științele educaționale și metodica predării disciplinelor, tipul certificatelor cerute pentru admiterea la examinări, tipul și durata unor examinări și proceduri de evaluare.

Elementele caracteristice ale cursurilor celor șase categorii de profesori sunt descrise mai jos.

Tipuri de programe de formare

a) profesori la grădiniță sau in învățământul primar

Formarea cuprinde cursuri de 7 semestre ce totalizează 120 de ore de prezență săptămânală pe durata unui semestru.

Formarea vizează în special științele educației și componente de predare practică.

Opțiunea privind materiile și specializările variază de la un land la altul. Cursurile de bază în domeniul științelor educației includ pedagogia generală și școlară, precum și psihologie.

Opțiuni posibile sunt filosofía, științele sociale/politice și teologia.

Cursurile, cuprind, de regulă, cd puțin o perioadă de formare practică de câteva săptămâni și ar trebui să încorporeze cel puțin un training didactic pentru metodica predării disciplinelor.

Limba germană și matematica, precum și disciplinele artistice și culturale, au o poziție privilegiată în multe landuri, reflectată în anumite studii obligatorii.

b) profesori la nivelul primar și la toate tipurile de școli de la nivelul secundar inferior sau numai la unele dintre aceste școli.

Formarea pentru acest tip de profesori este identică, în mare, cu cea prezentată mai sus.

În funcție de land, o calificare poate fi dobândită atât pentru nivelul primar, cât și pentru tipurile de școli din învățământul secundar inferior, ori pentru întreg învățământul secundar inferior. Studiul unor anumite materii la un nivel academic se adaptează parțial la tipurile relevante de școli ori niveluri școlare.

c) profesori la toate tipurile de școli de la nivelul secundar inferior sau numai la unde dintre aceste școli

Cursurile pentru acest tip profesori conduc la obținerea unei calificări pentru toate sau pentru anumite tipuri de școli din învățământul secundar inferior.

Ca regulă, sunt cursuri de 7-9 semestre, cu un total de 120-160 ore de frecventare, săptămânal, pe durata unui semestru, a cel puțin două materii și cu includere în mod adecvat a metodicii predării disciplinelor și a unui curs în științele educaționale.

Studenții trebuie să desfășoare cel puțin un training didactic. Angajarea în afara sectorului școlar poate fi, de asemenea, folosită pentru a completa formarea.

d) profesori pentru materiile din învățământul general secundar superior sau pentru gimnaziu

Formarea pentru acest tip profesori cuprinde cursuri, în general, ai durata de 9 semestre (ocazional de 12 semestre în cazul materiilor artistice) cu un total de 160 de ore de frecvență a cursurilor, săptămânal, pe durata unui semestru.

Formarea include și un modul de pregătire pentru a putea preda cel puțin două materii și, de asemenea, metodica predării disciplinelor.

Cursurile includ toate problematicile academice ale materiilor studiate și dezvoltă abilitățile specifice ale studenților, precum și cele privind maniera multi-disciplinară și interdisciplinară in activitatea de predare. Este necesară cel puțin o perioadă de formare practică de câteva săptămâni, dar și trainingul în didactica/metodica predării disciplinelor. Principiile pentru examinarea de stat inițială a unui profesor care să predea la gimnaziu și reglementările generale privind cerințele pentru examinare pentru toate disciplinele care pot fi alese în acest sens, au fost stabilite la nivel de landuri.

e) Profesori pentru materiile de învățământ din domeniul vocațional la nivelul secundar superior sau la școlile vocaționale

Formarea profesorilor ce conduce la calificarea de a preda în materiile din programa școlilor vocaționale durează, în funcție de land și structura studiului, 9-10 semestre. Numărul de credite este între 270-300, conform European Credit Transfer System (ECTS).

Studenții trebuie, de asemenea, să aibă o experiență în muncă de cel puțin 12 luni într-un domeniu relevant pentru aria vocațională aleasă.

Cursurile cuprind științe educaționale, cu focus pe pedagogia vocațională ori economică, precum și pe metodica predării disciplinelor în domeniul vocațional respectiv, respectiv studii de metodica predării în cadrul cursurilor vocaționale, precum și studii de metodică pentru a doua materie de predare.

În locul celei de a doua materii de predare, există posibilitatea de a alege un alt domeniu ori un domeniu legat de educația specială.

f) profesori în învățământul special

Calificarea poate fi obținută fie prin promovarea examinărilor de stat inițiale și secundare după un curs de studiu de gradul întâi, fie prin participarea la un curs adițional.

Perioada standard de studiu pentru un curs de gradul întâi durează maximum 9 semestre cu un total de 160 de ore de frecvență a cursurilor, săptămânal, pe durata unui semestru. Cursul include studiul științelor educaționale și studii de metodica predării în cel puțin o materie ori domeniu de materii și în educația specială. Aproximativ jumătate din cursuri sunt dedicate studiului, în timp ce jumătatea cealaltă este dedicată științelor educaționale și studiilor de metodica predării. Studiile didactice și practica predării sunt parte integrală cursului De asemenea, două materii legate de educația specială vor fi selectate pentru studiu.

Practică, recrutare și selecție

Toate studiile profesorilor la o universitate ori la o instituție echivalentă de învățământ superior sunt urmate de stagiul pregătitor. În general, durează doi ani și presupune elemente specifice ce depind de landuri și tipul de profesor. Stagiul implică, de asemenea, participarea la clasă, predare asistată, dar și independență la școli de formare și studii în teoriile educaționale și metodica predării disciplinelor la institute de formare a profesorilor care revalorifică și consolidează experiența câștigată prin formarea practică.

După încheierea formării practice pedagogice, proaspeții profesori se pot angaja pe termen nedeterminat în sectorul public.

Criteriile participării la aceste cursuri de formare practică pedagogică sunt stabilite și publicate de minister.

Aceste cursuri, de regulă, se adresează anumitor grupuri țintă. Acest tip de formare se desfășoară la nivelul școlilor de formare și institutelor, existând și o formare realizată prin instituțiile din învățământul superior.

În funcție de land, candidatul este trimis la Ministerul Educației sau la autoritatea responsabilă cu supravegherea școlilor. O decizie de recrutare este luată la nivel central în funcție de locurile disponibile și criteriile privind aptitudinile, calificările și performantele.

În alte landuri, anumite posturi sunt scoase la concurs avându- se în vedere profilul specific al unei anumite școli, școala respectivă luând parte la procesul de selecție a candidaților, dar și în cazul acestora, numirea se face tot de către minister sau autoritatea mai sus amintită.

Formare/perfecționare

Statutul legal al personalului didactic din sectorul public este reglementat de Legea funcționarului civil emisă la nivelul fiecărui land. Aceasta are ca temei legea cadru a funcționarului public.

Mai există și o legislație valabilă pentru funcționarii publici, aplicabilă și profesorilor, care reglementează, printre altele, ieșirea la pensie și remunerarea. Obligația profesorilor de a urma cursuri de perfecționare este dar prevăzută de legislația landurilor, în timp ce responsabilitatea de a asigura programe adecvate de formare este a angajatorului.

Perfecționările deschid noi perspective, precum oportunitatea de a preda noi materii, un nou post sau posibilitatea promovării. Oricum, nu există nicio schimbare în statutul profesorului deja membru al corpului didactic. Programele de formare sunt organizate la nivelul central al landului, regional/local, dar pot avea loc și în școli Nu există grade didactice, profesorii fiind funcționari publici, însă există diferite trepte de ierarhizare și salarizare.

Evaluare și promovare

Singurele criterii relevante pentru promovare sunt aptitudinile, calificările și performanțele, nu însă și perioada de timp în calitate de profesor.

Posturile „senior" pot fi stabilite numai în acele cazuri în care funcțiile asociate acestor posturi sunt, cu adevărat, de o mai mare valoare decât cele ale grupurilor cu salarii mai mici. Asta înseamnă că nimeni nu poate promova pe o altă scală salarială sau grup de salarizare fără o modificare a responsabilităților sau a postului.

Profesorii pot candida și pentru postul de director sau de inspector.

După numire, urmează o perioadă de probă care durează între doi ani și jumătate și trei ani, în funcție de niedul școlii unde profesorul predă. În anumite cazuri, această perioadă poate fi redusă sau extinsă până la 5 ani în vederea numirii pe post ca profesor permanent; acestuia i se monitorizează performanțele și aptitudinile.

În cazurile în care profesorii sunt angajați ca personal contractual (mai ales în fosta RDG), perioada de probă este de 6 luni. Înainte de schimbarea statutului profesorilor, aceștia sunt evaluați (de pildă, în cazul unei promovări).

În anumite landuri, aceste evaluări au loc periodic, nu numai la schimbarea statutului cadrelor didactice, pe baza unui ghid de evaluare conținând criterii specifice, emis de minister.

În ceea ce îi privește pe profesorii angajați contractual, din cauza lipsei unui cadru legal adecvat, performanța acestora nu este evaluată continuu. Evaluarea (în învățământul primar, gimnazial și liceal) este realizată de personal asemănător celor din inspectoratele școlare județene, personal care trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a exercita această funcție. Sarcinile acestor inspectori privesc evaluarea academică a activității de predare și educaționale și supervizarea personalului din învățământ și a directorului.

Există și o evaluare făcută de avocați pe marginea aspectelor legale ale administrării școlii .

1.2 Statutul profesorului în Danemarca

Formarea inițială

Pentru a profesa în învățământul preșcolar este nevoie de o diplomă în educație socială prin care se dovedește dobândirea calificărilor în vederea desfășurării unei activități cu o arie largă de responsabilități privind dezvoltarea și îngrijirea copiilor din clasele preprimare, a tinerilor și adulților cu deficiențe fizice sau psihice ori cu probleme sociale.

Acest program de formare (în urma căruia se obține diploma amintită mai sus) dă posibilitatea cursanților să obțină cunoștințe teoretice și experiență practică necesare pentru a desfășura o gamă largă de activități specifice.

Programul de formare "bacalaureat în educație" vizează profesorii din învățământul primar și secundar inferior și pe cei implicați în alte activități legate de predare. În cadrul acestuia, cursanții, pe baza utilizării calificărilor teoretice și practice, sunt formați să coopereze și să planifice, să conducă și să evalueze predarea, astfel încât dezvoltarea lor personală este promovată prin activități independente de materie.

Nivelul secundar superior cuprinde gymnasium și HF (examinare preparatorie superioară). Ministerul Educației a emis un ordin privind formarea profesională a profesorilor post-absolvire care constă într- un curs de predare efectivă – paedagogikum.

Obiectivul acestuia este ca profesorii să dobândească o educație teoretică și practică de bază care să le permită să activeze la nivelul gimnazial sau să predea cursuri HF.

Scopul practic al paedagogikum este ca fiecare candidat să dobândească abilități și o imagine din interior asupra planificării, implementării și evaluării predării la nivelul secundar superior.

Politici de personal

În general, locurile libere sunt vacantate și anunțate public. Numirea profesorilor la nivel preșcolar este remunerată fie prin salariu de bază, lunar, fie prin plata cu ora.

În folkeskole (învățământ primar) profesorii sunt numiți fie permanent, fie ca suplinitori pe o perioadă de maximum 3 luni. Responsabilitatea angajării aparține în totalitate autorităților locale sau școlilor.

La nivelurile gymnasium și HF profesorii sunt numiți permanent, ca suplinitori sau prin combinația celor două situații. Angajarea pentru mai mult de doi ani este în mod normal condiționată de faptul ca profesorul să aibă studii pedagogice (paedagogikum).

Liceele comerciale și tehnice sunt responsabile de numirea profesorului. Angajarea se poate face în într-una din următoarele modalități: angajare permanentă, angajare pe perioadă de probă cu posibilitatea unei angajări permanente ulterior și angajare pe perioadă determinată. Dacă un angajat nu a lucrat anterior în învățământul secundar superior, angajarea permanentă depinde de o perioadă de probă de doi ani.

Formare/perfecționare

Profesorii danezi au dreptul să participe la activități de formare. Spre deosebire de alte țări UE, promovarea nu este condiționată de participarea la asemenea activități de formare. Practic nu există o legislație care să reglementeze formarea profesorilor. Corpul decizional în acest domeniu este comitetul municipal, format dintr-un număr egal de reprezentanți ai organizațiilor profesionale și angajatorilor. Acest comitet contribuie la dezvoltarea formării pe baza obiectivelor stabilite, sprijină în mod concret activitățile de trening și dezvoltă aceste obiective și asigură suport economic pentru activități. Majoritatea cursurilor de formare nu are nici un efect asupra promovării în carieră sau a salarizării profesorului care le-a frecventat.

Evaluare și promovare

Nu există nici o procedură formală de evaluare a profesorilor după ce obțin un post și trece perioada de probă de doi ani. Această situație nu privește profesorii din sistemul preșcolar. Nu există promovare automată în funcțiile de conducere. Managerii din instituții sunt aleși pe baza calificărilor și competențelor. Profesorii își desfășoară activitatea în cadrul unui organism colegial non-ierarhic. Noul sistem de salarizare ce funcționează de câțiva ani permite diferite sporuri determinate (calificări speciale, funcții etc).

Profesorii danezi pot candida pentru posturi de conducere și pentru posturi în inspectoratul național în funcție de meritele lor profesionale.

Profesorii din învățământul preșcolar sunt angajați pe baza unui contract asemănător funcționarului public. În cadrul gymnasium și HF, profesorii sunt angajați pe bază de contract de grup.

O minoritate, de aproximativ 5%, e angajată având un statut asemănător funcționarului public.

La nivelul liceelor comerciale și tehnice unii dintre profesori sunt angajați ca funcționari publici, iar aproape toate categoriile de profesori care sunt angajați au, de asemenea, un statut asemănător funcționarului public.

Aproape toate categoriile de profesori din învățământul vocațional sunt angajate pe baza aceluiași principiu al serviciului în interes public.

1.3 Statutul profesorului în Finlanda

Crearea celui mai performant sistem de educație este rezultatul neîndoielnic a peste o jumătate de secol de reforme și o uriașă investiție.

Poltica educațională care a adus succesul școlii finlandeze are ca fundament principiile egalității și echității : toți copiii, indiferent de mediul socio-economic din care provin, indiferent de abilitățile intelectuale ale părinților, au același potențial de a învăța și trebuie să aibă aceleați șanse la o educație de calitate.

Conceptul denumit „peruskoulu” desemnează o școală „comprehensivă” pentru toți copiii între 7 și 16 ani. Asta înseamnă o școală fără examene de admitere și taxe, o școală obligatorie și disponibilă pentru toți, finanțată de stat. O școală care oferă tuturor copiilor educație gratuită; cărțile sunt gratuite, materialele școlare sunt gratuite, masa caldă la prânz este gratuită.

Structura școlilor este aceeași pentru toată țara, însă curriculumul național permite flexibilitate foarte mare și autonomie atât pentru școli cât și pentru fiecare profesor în parte.

Există trei aspecte esențiale în școala finlandeză, generatoare de succes:

1. Clasele sunt compuse din copii ce provin din medii diverse, ceea ce a condus la o nouă abordare a învățării și predării. Principiul echității prevede ca toți copiii să aibă șanse egale de a avea succes și a învăța cu plăcere. Educația de calitate pentru copiii cu cerințe speciale poate fi asigurată doar dacă dificultățile de învățare sunt depistate de foarte devreme și li se acordă atenție personalizată. Astfel în Finlanda educația specială a devenit parte din curriculum și toate școlile au angajat specialiști pentru susținerea elevilor cu probleme de învățare.

2. Consiliera vocațională este obligatorie pentru toate școlile. Fiecare elev, în cadrul consilierii, petrece două săptămâni la un loc de muncă ales. Scopul consilierii vocaționale este de a minimiza riscul ca elevul să ia o decizie greșită în legătură cu viitorul său.

Formarea inițială a profesorilor

În Finlanda educația este parte integrantă a culturii și societății iar profesorii se bucură de un foarte mare respect și încredere.

Finlandezii privesc această profesie ca pe un nobilă și de prestigiu, similară medicinei, avocaturii sau profesiilor economice și o consideră guvernată de aspirații morale mai mult decât cele materiale.

Calitatea profesorilor este „secretul” care a făcut din Finlanda fruntașa clasamentelor internaționale de evaluare a elevilor la literatură, științe și matematică.

Printre tinerii finlandezi absolvenți de liceu profesia de dascăl este în mod consistent și constant una dintre cele mai admirate ocupații. A deveni profesor pentru învățământul primar în finlanda este un proces exterm de competitiv și numai cei mai buni sunt capabili sa-și realizeze acest „vis” profesional.

În fiecare primăvară mii de absolvenți de liceu trimit cereri de admitere la programele universitare de formare a profesorilor. Anual numai 10% dintre solicitanți sunt admiși să studieze pentru a deveni profesori.

Procesul de selecție se desfășoară în două etape:

1. pentru început este selectat un grup de candidați pe baza examinării cererii de înmatriculare care este însoțită de diploma dată de școala absolvită precum și de alte documente și date relevante privind alte realizări și abilități dobândite în afara școlii;

2. în faza a doua :

candidații susțin un examen scris pe baza unei bibliografii recomandate din domeniul pedagogic;

candidații susțin un interviu unde sunt apreciate abilitățile de interacțiune și comunicare;

o parte dintre candidsți care au fost apreciați ca având capacități deosebite sunt intervievați pentru a explica de ce doresc să devină profesori și cei aleși vor urma un program complet și riguros de formare ca profesori, pe cheltuiala guvernului.

Până la mijlocul decadei a 7-a a secolului XX profesorii erau formați în colegii. La sfârșitul anilor `70 toate programele de formare a profesorilor , indiferent de nivelul la care-și desfășoară activitatea didactică, au devenit programe universitare.

Cerința minimală pentru o angajare permanentă în învățământul de toate gradele este diploma de studii universitare complete, cu gradul de master. Numai profesorii pentru învățământul preșcolar pot avea doar licența.

Universitățile finlandeze oferă programul de formare a profesorilor pe două nivele: un program de licență obligatoriu de 3 ani urmat de un program de 2 ani pentru obținerea gradului de master.

Aceste două nivele sunt oferite în programe multi-disciplinare ce constau în studierea a cel puțin două specializări.

Programul de licență necesită pregătirea echivalentă a 180 de credite(ECTS), iar cel de master 120 de credite.

Ca o regulă generală, programul de pregătire a profesorilor pentru învățământul primar include 60 de credite pentru studii pedagogice și alte 60 de credite pentru alte studii în științe educaționale. Încă 60 de credite sunt alocate studierii disciplinelor incluse în curricula cadru națională pentru învățământul primar. Elaborarea tezei de masterat cere o activitate de cercetare independentă, participarea la seminarii de cercetare și prezentarea unui studiu educațional final. Pentru acesta activitate de cecetare se alocă 40 de credite.

Pentru profesorii specializați pe discipline de studiu formarea urmează aceleași principii dar proporționate diferit. Pregătirea principală se face pe domeniul disciplinei de specializare prin studii avansate cărora li se alocă 90 de credite. Suplimentar un număr de 60 de credite sunt alocate pentru studierea unei a doua specializări.

Practica pedagogică (25 de credite pentru nivelul preșcolar și 20 de credite pentru nivelul preuniversitar) are un rol extrem de important. Pentru cei ce urmează și etapa de master practica pedagogică este parte integrantă a programului de master. În finlanda există o rețea de 13 școli normale(școli de aplicație) care asigură practica pedagogică. Fiecare dintre acestea aparțin de câte o universitate ca departament al Facutății de Educație.

Recrutare și angajare.

În Finlanda furnizorii de educație sunt responsabili cu angajarea profesorilor.

Ei sunt cei care decid și numărul și tipul posturilor didactice de care au nevoie.

Recrutarea este un proces deschis și posturile vacante sunt anunțate prin presă, reviste profesionale și site-uri de internet relevante.

Fiecare furnizor de educație decide cine este responsabil cu angajarea profesorilor. Poate fi Comitetul educațional, Consiliul municipal, consiliul de administrație al școlii sau în mod special pentru angajările temporare sau pe termen scurt a profesorilor suplinitori – directorul școlii.

Cerința minimală pentru angajarea profesorilor constă în a avea master și pregătire și practică pedagogică, dar angajatorii pot stabili un set de criterii pentru selecție. Scopul este de a putea alege o persoană care este potrivită atât din punct de vedere al calificării dar și pentru poziția în discuție și comunitatea școlară.

Majoritatea profesorilor lucrează cu normă înteragă și dețin poziții ca funcționari publici municipali sau ca salariați. Unii profesori lucrează part-time fiind astfel considerați în situația în care au un număr de ore de predare mai mic de 16 ore pe săptămână.

Profesorii nu pot fi concediați decât dacă există motive legitime pentru această decizie. Asemenea motive pot fi de natură econopmică sau de productivitate: de exemplu dacă obligațiile profesionale ale profesorului scad semnificativ și constant. Oricum demiterea este posibilă numai dacă angajatorul nu poate oferi profesorului o alta slujbă sau nu-l poate pregătii pentru un alt post.

Profesorii pot fi destituiți și în situația în care nu sunt capabili sa-și îndeplinească obligațiile profesionale în mod adecvat.

Condițiile de muncă sunt negociate colectiv între autoritatea locală a angajatorilor și Sindicatul Profesorilor din Finlanda, pentru un interval de câțiva ani.

Salariile profesorilor se bazează pe sarcinile și cerințele postului, rezultatele muncii lor și experiența în muncă(vechime). Nivelul obligațiilor de predare și posibilitatea de a cumula ore suplimentare are impact asupra salariului, precum și sarcini suplimentare. Angajatorul poate de asemenea plăti și un bonus personal pentru rezultatele muncii individuale a profesorului.

Norma profesorului este determinată de obligațiile de predare. Norma de predare constă între 16 și 24 de ore săptămânal, în funcție de tipul școlii și materia predată, cu o durată de 45 de minute a orei de predare. În școlile vocaționale profesorii în mod normal au o normă anuală. În unele domenii vocaționale profesorii au un număr global de ore de muncă. Comparând internațional norma didactică de predare în Finlanda este sub media țărilor din OCDE.

Sunt 185-195 de zile de școală într-un an. Profesorii nu sunt obligați să fie prezenți la școală în zilele în care nu au ore de predare sau alte îndatoriri școlare.

Suplimentar orelor de predare norma profesorilor include și planificarea și pregătirea înainte și după orele de clasă. În plus mai include și sarcini interne ale școlii, cooperarea cu colegii, cu serviciile sociale pentru copii, cu consilierul local pentru familie, cu poliția, cu mediul de afaceri, ca o parte integranta a muncii didactice. Pentru aceste activități prin contractul colectiv de muncă s-au alocat trei ore pe săptămână pentru învățământul primar și trei ore la două săptămâni pentru învățământul secundar.

Evaluare si carieră

Profesorii nu sunt evaluați cu mijloace formale sau externe. Directorul instituției de învățământ este de asemnea și director didactic așa încât responsabilitatea calității activității didactice îi revine.

În multe școli directorii și profesorii participă, anual, la așa numitele „developement talks” ( consfătuiri) unde discută de anul școlar încheiat și despre obiectivele noului an școlar.

Profesorul finlandez are multă libertate profesională și posibilitatea de a influența munca sa și dezvoltarea școlilor sale. El decide cu privire la metodele de predare, materialele didactice utilizate de asemnea și de elevi sau studenți, adesea în cooperare cu alți profesori. Majoritatea profesorilor participă în luarea deciziilor în comun, întocmind curricula locală precum și achizițiile.

Profesorii finlandezi pot influența și evoluția educației la nivel național. Profesorii sunt reprezentași în grupuri de experți care pregătesc reforma educației și noi inițiative. Sindicatul Profesorilor care reprezintă 95% dintre profesorii finlandezi este unul dintre cei mai importanți reprezentanți care contribuie la dezvoltarea educației.

Cariera profesorilor in Finlanda sub aspectul promovării este plată. Singur mișcare în carieră este de a solicita postul de director. În unele municipalități profesorii pot fi numiți profesori coordonatori sau profesori specialiști în domeniul specializării lor.

Din inițiativa Sindicatului Profesorilor a fost adoptat Codul Etic al Profesorilor, care este un cod social și moral al profesiei. Fiind conceput de sindicatul lor codul este acceptat și respectat de profesori cu rezultate excelente în ceea ce privește prestigiul și încrederea de care se bucură în rândul populației.

Din anul 2000 s-a înființat un Consiliu de etică, organism independent care are ca obiectiv să promoveze în rândul profesorilor preocuoparea pentru etica profesiei.

Formare/perfecționare

Formarea continuă este obligatorie pentru profesorii finlandezi. De regulă profesorii sunt obligați să participe la o formare de minimum 3 zile pe an. Nu există nicio legătură sau condiționare între formarea continuă și promovare. Pe timpul participării la aceste cursuri de formare continuă profesorii își păstrează integral drepturile salariale.

Din ce în ce mai multă atenție se acordă dezvoltării abilităților profesionale prin participarea la programe de funcționare din proprie voință. Autoritățile locale suportă costurile în limita capacităților lor financiare și cu sprijinul financiar al guvernului.

1.4 Statutul profesorului în Austria

Formare inițială. Condiții de angajare

Profesorii pentru învățământul obligatoriu și special sunt formați în Pädagogische Hochschule ori de către furnizori privați de formare universitară.

Profesorii pentru Allgemein bildende höhere Schulen studiază discipline educaționale la Berufsbildende mittlere Schulen (școli profesionale de nivel mediu) sau la Berufsbildende höhere Schulen (colegii vocaționale și școli tehnice) sunt formați la universitate.

După absolvirea universității, absolvenții trebuie să desfășoare practică pedagogică timp de un an și să urmeze diferite cursuri, astfel încât să obțină specializarea în profesia didactică în învățământul obligatoriu.

Posturile sunt oferite de angajatori. Formarea profesională și experiența profesională sunt condiții pentru angajarea în acest tip de școli. De aceea, studenții fac simultan, o perioadă de timp, practică și studii educaționale.

Diploma de absolvire este o condiție necesară pentru obținerea unui contract permanent și pentru promovare.

Profesorii din școlile profesionale de nivel mediu sau superior au nevoie pentru angajare de diploma de absolvire a universității și completarea anului de formare în profesia didactică, precum și cursuri specifice de drept, metodologii specifice etc.

Candidații trebuie să aplice la Comitetul Școlar/Regional Provincial sau la ministerul de resort care administrează școala, în cazul instituțiilor administrate de diferite ministere. La început, angajarea se face pe baza unui contract pe perioada determinată sau nedeterminată. Calificarea pentru profesia didactică este obținută prin absolvirea cursurilor universității acreditate.

Pentru predarea disciplinelor la Volksschule (învățământ primar) și Vorschulstufe (învățământ preșcolar) este nevoie de calificarea generală obținută într-o universitate.

Pentru Hauptschule (învățământ secundar) profesorii trebuie să fie calificați pentru a preda cel puțin două materii.

Recrutare și selecție

Cadrele didactice sunt angajate de provinciile federale în învățământul obligatoriu.

Profesorii sunt funcționari publici.

La nivelul primar/secundar, profesorii sunt angajați cu contract de muncă permanent sau pe perioadă nedeterminată.

După cel puțin 6 ani de experiență didactică, aceștia pot aplica pentru o funcție publică, pe baza unei evaluări corespunzătoare, dacă există continuitatea postului.

Statutul de funcție publică al cadrelor didactice are în vedere asigurarea suveranității acestora. Profesorii sunt angajați pe baza unei decizii administrative/"numire". Numirea se face în funcție de numărul de posturi disponibile, prevăzute de planul de posturi stabilite la nivelul provinciilor, pe baza bugetului anual.

Cerințe pentru obținerea unui post didactic:

cetățenie austriacă sau a unui stat membru UE;

diplomă de absolvire;

experiență profesională, mai ales pentru școlile vocaționale;

maximum 40 de ani pentru un contract definitiv în funcția publică – se poate întrerupe doar la cererea titularului.

Pentru școlile profesionale, cadrele didactice sunt angajate de provincii, pe baza formării profesionale și a experienței profesionale.

Pentru școlile de administrarea afacerilor, nutriție, economie internă, silvicultură, agricultură sunt necesare diploma de absolvire a universității și experiență de 1-2 ani.

Candidaturile se depun la Comitetul Școlar al Provinciei/Regional. Cerințele pentru cariera didactică în școli vocaționale și profesionale de nivel mediu sau colegii tehnice și profesionale sunt, în cele mai multe cazuri, absolvirea cursurilor universitare sau a unei școli tehnice. Pentru anumite discipline, artistice, seminarii, nutriție etc. nu este nevoie de o diplomă de licență.

Formare/perfecționare/evaluare

Cadrele didactice de la grădiniță nu sunt considerate profesori.

Formarea continuă a educatorilor este furnizată de Pädagogische Hochschule (Colegii universitare pentru formarea continuă) și este obligatorie în aproape toate provinciile.

Timpul necesar formării variază între 3-5 zile/an de persoană.

Formarea continuă pentru educatori este oferită de departamentele din cadrul provinciilor responsabile de educatori, de organizații caritabile, de dioceze etc. Formarea este finanțată de furnizori, dar pot fi percepute și taxe.

Ca regulă, cariera didactică pentru Allgemein bildende Pflichtschulen (școli pentru învățământul preuniversitar obligatoriu) începe după absolvirea celor 6 semestre de la Pädagogische Hochschule.

Profesorii de la școlile profesionale, în completarea Diplomprüfung für das Lehramt (examinarea calificării candidaților pentru profesia didactică), trebuie să desfășoare o perioadă de formare practică.

În afară de predare, cadrele didactice pot avea și alte atribuții, în conexiune cu cele de predare. Profesorii angajați de către regiuni/provincii pentru îndeplinirea acestor atribuții, pot fi remunerați suplimentar față de salariu.

Profesorii care au statut de funcție publică sunt ierarhizați conform Verwendungsgruppen (sistem de remunerare), iar profesorii angajați pe bază de contract, conform Entlohnungsgruppen. Există următoarele posibilități de promovare: head master/director sau inspector pe specialități, inspector școlar districtual, inspector școlar pentru școlile profesionale și inspector școlar regional.

1.5 Statutul profesorului în Italia

Formarea inițială

Formarea tuturor profesorilor se face în cadrul universităților.

Educatorii și învățătorii trebuie să obțină o diplomă de absolvire în învățămân-tul primar, în timp ce profesorii de gimnaziu și liceu, după obținerea diplomei, trebuie să continue formarea într-o școală de specializare.

Cei care vor lucra în învățământul special trebuie să urmeze cursuri speciale în cadrul formării inițiale.

Diploma în științe educaționale pentru nivelul primar și diploma de specializare sunt necesare pentru examenele susținute în vederea obținerii posturilor didactice. Cursurile universitare pentru diploma în științe educaționale pentru nivelul primar durează 4 ani, după susținerea admiterii, pe baza diplomei de bacalaureat.

Modulul de formare pentru nivelul pre-primar și primar este asigurat de Facultatea de Științe ale Educației și este divizat în două segmente: 2 ani de formare comună și alții 2 pentru nivelul primar, respectiv pre-primar. Practica începe din primul an, când studenții trebuie să aleagă între cele două niveluri. Diploma este necesară pentru examinarea în cadrul competiției de obținere a posturilor didactice.

Formarea inițială pentru nivelul secundar implică obținerea unei diplome postuniversitare, de specializare, după absolvirea unui master de doi ani. Pot fi admiși la specializare absolvenții cu licență pentru a preda discipline diverse, absolvenți de arte frumoase, conservator, arte industriale sau o diplomă de licență obținută într-un alt stat european. Cursurile se finalizează cu un examen, iar absolvenții pot să aplice pentru obținerea posturilor didactice la nivelul secundar. Cursurile de calificare pentru fiecare specializare sunt stabilite prin decret al Ministerului Educației Publice, în acord cu Ministerul Educației Universitare și Cercetării. De regulă, specializarea este în două domenii.

Recrutare și selecție

În învățământul italian există două tipuri de contracte (conf. Testo Unico și Contractul Național de Muncă): pe perioadă nedeterminată, respectiv pe perioadă determinată (anual, termen fix, termen fix scurt). Profesorii sunt funcționari publici pe baza unui contract conform dreptului privat. Cadrul contractului conform dreptului privat este furnizat de contractele colective de muncă și cele adiționale, iar angajarea se face pe o perioadă nedeterminată. Acest tip de contract este permanent Aceste contracte obligă doar la respectarea limitelor financiare stabilite de buget în vederea stabilirii salariului Cele pe perioadă determinată au valabilitate doar până la sfârșitul anului școlar („posto di insegnamento", posturile didactice pentru nivelul primar și „cattedra", pentru nivelul secundar). Statutul juridic al profesorilor include drepturile și obligațiile personalului din școală, comune tuturor nivelelor. Diferențele apar în ceea ce privește norma didactică și salariul. Profesorii cu contract permanent au un statut juridic special, iar cei cu perioadă determinată sunt numiți de Oficiul Școlar Regional pentru înlocuirea temporară până la sfârșitul anului sau până la finalizarea unei activități. Mai există și un contract pe perioadă fixă, stabilit de către directorul școlii pentru înlocuirea unui cadru didactic pe perioadă scurtă. Formarea și recrutarea sunt în Italia obiect al reformei, cadrele didactice fiind recrutate pe baza unui concurs național (concorso) și dobândesc un statut permanent de cadru didactic, după o perioadă de probă de un an. Concursul se face pe baza calificărilor și a examinării competențelor aplicanților. Cadrele didactice cu contract pe perioadă determinată sunt angajați de șeful Oficiului Școlar Provincial. Recrutarea profesorilor cu contract de muncă pe perioadă determinată este efectuată de către directorul școlii pe baza listei candidaților cu competențe corespunzătoare, listă care se actualizează la fiecare 3 ani. Contractele pe perioadă fixă, care se încheie în vederea suplinirii unor absenți, sunt reglementate separat.

Formare/perfecționare (grade didactice)

Ministerul este responsabil pentru recrutarea noilor profesori, mobilitatea și recalificarea profesorilor, stabilind obiectivele și prioritățile, distribuția resurselor. Nu există condiții pentru participarea la formarea continuă și nu există deocamdată reglementări pentru evaluarea obligatorie a rezultatelor formării. Aceasta se finalizează cu un certificat care atestă numărul de ore de formare. După obținerea unui post didactic, profesorii au o perioadă de probă de un an, timp în care sunt sprijiniți de un mentor propus de Adunarea Profesorilor și numit de către directorul școlii. Perioada de probă este destinată aprofundării aspectelor specifice carierei didactice: metodică, psihopedagogie etc. Conform contractului de muncă încheiat la nivel național, perioada de probă trebuie să se desfășoare în cadrul unor proiecte specifice și con-textualizate, cu oportunități pentru îmbunătățirea competențelor IT sau pentru limbi străine. La sfârșitul acestei perioade se redactează un raport care este dezbătut de comitetul de evaluare a cadrelor didactice, pe baza căruia se decide confirmarea permanentă pe post. Contractul colectiv încheiat la nivel național stipulează obiectivele formării continue a profesorilor, alocarea resurselor în acest scap. Toții profesorii au dreptul la formare continuă. Fiecare școală decide prin consiliul de administrație, planul de formare continuă care poate fi furnizată de furnizori diferiți precum universități cu colaborarea unor școli, asociații sau institute de cercetare. Cadrele didactice au dreptul să urmeze cursuri de formare continuă 5 zile pe an, în timpul anului școlar, fără să trebuiască să îndeplinească vreo condiție prealabilă.

Evaluare

Pentru nivelul primar și secundar, activitatea cadrelor didactice care predau la acest nivel se evaluează în următoarele cazuri:

la sfârșitul perioadei de inducție, de către Comitetul de evaluare a activităților didactice;

dacă un profesor cu contract permanent solicită evaluarea;

dacă administrația școlii solicită o verificare în contextul unei proceduri disciplinare, în cazuri de ineficiență sau de performanțe slabe.

1.6 Statutul profesorului în Portugalia

Formarea inițială

Formarea inițială se face în universități de stat și private.

Formarea inițială a cadrelor didactic« pentru nivelele preșcolar, primar și secundar superior include formare științifică și pedagogică în vederea obținerii licenței – licenciatura – după absolvirea cursurilor unei universități.

Cadrele didactice pentru nivelul preșcolar/primar se formează în colegii de învățământ superior. Sunt necesare pentru intrarea în cariera didactică la nivelurile preșcolar și primar următoarele: diploma de licență pentru nivel preșcolar + formare inițială pentru educația specială și modulul de practică pedagogică.

Pentru ciclul 3 ensino basico + nivel secundar superior, formarea inițială include formare personală, culturală, științifică, în științele educației și practică pedagogică; licența este necesară pentru intrarea în profesia didactică.

Există 13 universități publice și o universitate deschisă, o universitate catolică și 7 universități private unde sunt furnizate cursuri de formare inițială a profesorilor.

Profesionalizarea – specializarea în cariera didactică se face prin formare continuă în cadrul primului an, după absolvirea universității.

Admiterea în universitățile care furnizează formare inițială pentru cariera didactică se face pe baza diplomei de liceu și a unei testări de abilități.

Sunt admiși la cursurile de formare inițială adulții peste 23 de ani care nu au diplomă de absolvire a liceului dar au trecut un test special, recunoscut la nivel național. Universitățile private oferă formare inițială pentru profesorii de nivel preșcolar, profesorii de ciclul 1, nivelul primar și secundar. Pentru diferite discipline există 14 colegii publice care furnizează formare inițială și 16 private. Formarea inițială durează 8-10 semestre. Există și masterate pentru diferite specializări.

Recrutare și selecție (Statut)

Profesorii din sistemul public în Portugalia sunt funcționari publici.

Cerințe pentru recrutarea/angajarea cadrelor didactice la nivelurile preșcolar, primar și secundar superior:

naționalitate portugheză sau a unui stat membru UE;

calificarea obținută conform legii;

inexistența interdicțiilor de a ocupa o funcție publică și a unor probleme medicale.

Selecția se face în urma unei competiții pe posturi vacante, încheindu-se contract permanent la nivelul școlii sau într-o anumită „zonă pedagogică". Profesorii din această categorie sunt angajați cu contract temporar și înlocuiesc profesorii absenți titulari.

Școlile cu profil vocațional pot încheia contracte cu profesorii de specializări tehnice.

De asemenea, școlile private sau confesionale pot angaja profesori pentru discipline specifice conform legii.

Ministerul Educației furnizează formarea profesională pentru cei care au diferite calificări științifice, dar nu au formare inițială de profesori Astfel, profesorii care au predat mai mult de 6 ani pot urma un curs de 2 ani, în două părți – științele educației și practică pedagogică – furnizat de colegiile de învățământ superior (calificare prin formare continuă).

Formarea continuă a cadrelor didactice este simultan un drept și o obligație și poate fi furnizată de către universități sau de către alți furnizori de formare acreditați de către Consiliul științific – profesoral pentru formare continuă. Pentru promovare este nevoie ca profesorii să frecventeze cursuri pósgraduaçăo. Cursurile de formare continua pot fi frecventate de către cadrele didactice titulare din școlile publice de la nivelele preșcolar, primar (ensino basico) și secundar superior. Pot participa la aceste cursuri profesori calificați care au lucrat în afara sistemului, profesori calificați de limba portugheză care au lucrat în alte state sau în școli europene, respectiv profesorii calificați din școli private.

Formarea este diferențiată în funcție de nivelul la care predă cadrul didactic. De pildă, pentru nivelul preșcolar și ensino basico formarea este axată pe conținut (cursuri, seminarii), pe școală (proiecte, studii) sau pe partea practică (work- shop-uri sau cursuri de formare practică). Formarea durează cel puțin 15 ore.

Evaluare și promovare

Profesorii din sistemul privat pot obține aceleași drepturi pentru calcularea pensiilor, asemănător funcțiilor publice. Pentru nivelurile preșcolar, primar și secundar, promovarea cadrelor didactice se face pe baza diferitelor tipuri de evaluări.

Evaluarea obișnuită se realizează în cazul cadrelor didactice cu contract permanent, la un interval de timp, conform career scale point .

Profesorii cu contract pe perioadă determinată sunt evaluați la sfârșitul acestui contract de către managementul școlii și de către comitetul de evaluare alcătuit din directorul regional pentru educație, care prezidează comisia, un profesor desemnat de către Consiliul școlii și un profesor cu merite speciale.

Evaluarea extraordinară se face la cererea profesorului în cauză, care, după 15 ani de experiență și obținerea calificativului „bine", aplică pentru a fi evaluat de către Comitetul de Evaluare. Calificativul „foarte bine" înseamnă un bonus de 2 ani în numărarea anilor de serviciu, dar această prevedere nu este operațională.

Evaluarea intermediară se aplică profesorilor care au primit calificativul nesatisfacător și solicită o altă evaluare la jumătatea intervalului dintre evaluări. Aceasta se poate face cu acordul Ministerului Educației, de către Comisia de Evaluare.

Statutul carierei didactice prevede drepturi și obligații și stipulează faptul că profesorii pot beneficia de ajutor material, tehnic și de documentare, inclusiv sprijin pentru plata taxelor pentru completarea formării inițiale.

1.7 Statutul profesorului în Grecia

Formarea inițială

Formarea inițială pentru personalul didactic de la nivelul învățământului preșcolar și primar este asigurată de departamentele pedagogice ale profesorilor de grădiniță/școală create în diferite universități. Pentru a preda într-o școală gimnazială, un candidat, după ce își termină studiile de bază din domeniul său de studiu, beneficiază de o formare pedagogică în instituții educaționale de specialitate, în funcție de materia pe care dorește să o predea.

Pentru numirea unui profesor în învățământul preșcolar sunt necesare fie o diplomă emisă de un Departament Pedagogic al unei instituții de învățământ superior (AEI) cu specializarea în învățământ preșcolar, fie o diplomă emisă de o școală de training din învățământul superior pentru profesorii preșcolari.

O altă variantă o reprezintă diploma furnizată de un departament de formare în învățământul preșcolar care funcționează în cadrul academiilor pedagogice.

De asemenea, este luată în calcul o diplomă specială recunoscută sau o diplomă sau certificat de completare a studiilor pentru profesorii din învățământul preșcolar emise de o universitate străină și un certificat din partea unui liceu grecesc însoțit de obligativitatea absolvirii a 6 clase în învățământul secundar. Această din urmă situație reprezintă, de obicei, cazurile speciale.

Examinare si numirea pe post

Examinarea profesorilor e atribuția Consiliului Superior pentru Selecția Angajaților.

Din 2005, numirile profesorilor în învățământul primar și secundar se fac astfel: 60% în urma unei examinări conduse de ASEP (Consiliul Suprem pentru Selecția Angajaților) și 40% pe baza unei liste cu profesorii suplimentari (pensionari care sunt suplinitori sau profesori plătiți cu ora).

Numărul de profesori numiți în fiecare an școlar pe fiecare domeniu și specialitate este stabilit în comun de miniștrii Economiei și Finanțelor și Educației Naționale printr-o hotărâre guvernamentală.

Numirile devin efective în baza hotărârii Ministrului Educației Naționale. Profesorii sunt numiți pe un post permanent prin decizia șefului directoratului, după ce sunt recomandați de un Consiliu regional pentru educația primară din regiunea în care au fost numiți.

La numire se ține cont de declarația candidatului privind preferința pentru o zonă geografică.

Pentru perioade scurte de timp, profesorii sunt angajați pe post de suplinitori în baza unui contract cu durată limitată sau la plata cu ora.

În învățământul primar se aplică același sistem, diferă, în schimb, calificările necesare.

Aceleași reguli sunt valabile și pentru învățământul secundar, cu singura diferență că plasarea profesorilor pe un post vacant devine efectivă la decizia șefului Directoratului pentru Educație Secundară în baza recomandării Consiliului Regional pentru Educație Secundară.

Grade didactice, evaluare si promovare

Personalul din învățământul preșcolar are același statut ca profesorii din celelalte cicluri de învățământ.

Nivelurile profesorilor din învățământul preșcolar sunt A, B, și C.

Primul nivel de încadrare este C, ca angajați de probă în posturi vacante cu normă întreagă plasați în școală prin decizia șefului directoratului la propunerea Consiliului Regional pentru Educație Primară.

După doi ani de probă, cei care rămân devin angajați permanenți prin decizia Directorului pentru Educație, cu mențiunea că este nevoie de avizul Consiliului Regional pentru Educație Primară pentru un statut de angajat permanent.

Profesorii din învățământul primar sunt angajați după aceeași procedură.

Evaluarea internă constă în aprecierea și înregistrarea activității profesorale de către conducătorul unității școlare. De asemenea, există și o evaluare efectuată de un Comitet școlar special desemnat în acest sens.

Evaluarea externă se realizează prin intermediul următoarelor instituții și organisme: Consiliul școlar, directorul Directoratului și Catedrei de Învățământ, Ministerul Educației Naționale, Institutul Pedagogic și Corpul Special al Evaluatorilor.

Profesorii din segmentele preșcolar și primar sunt promovați prin hotărârea Directorului regional pentru Educație din fiecare prefectură pe baza listei de promovare a profesorilor și a unei liste întocmite anual de către Consiliul pentru educație primară de la nivel regional. Aceste liste sunt redactate în ordine alfabetică și includ toți profesorii care au împlinit punctajul necesar pentru promovare și care sunt „apți" de a fi promovați pe baza calificărilor profesionale.

Pentru promovare de la nivelul C la B sunt necesari 2 ani, iar de la nivelul B la A, 6 ani.

Pentru profesorii ce dețin o diplomă de absolvire a unor cursuri de cel puțin un an sau o diplomă postdoctorală emisă de un institut de educație superior, relevantă pentru materia predată, termenul pentru avansare este redus cu un an la categoria B (la fel și pentru categoria imediat superioară).

Pe lângă această avansare, după doi ani profesorii primesc o mărire de salariu, în conformitate cu o anume scală de salarizare.

Profesorii din învățământul secundar sunt promovați pe baza hotărârii prefectului, în conformitate cu lista de promovare elaborată de Consiliul pentru Educație Primară de la nivel regional. Aceste liste sunt redactate în ordine alfabetică în funcție de materii și îi includ pe toți cei care au împlinit baremul necesar pentru promovare și care sunt „apți" pentru a fi promovați pe baza calificărilor profesionale și statusului departamental.

Condiții ce trebuie întrunite pentru promovarea de la un nivel la altul:

1. pentru categoria educație universitară, doi ani de la nivelul C la B și șase de la B la A.

2. pentru categoria educație tehnologică, patru ani de la nivelul C la B și șase de la B la A.

3. pentru categoria educație secundară, nouă ani de la nivelul C la B și opt de la B la A.

1.8 Statutul profesorului în Ungaria

Recrutare și selecție

Procedura generală de recrutare pentru instituțiile de învățământ reprezintă o piață deschisă de recrutare.

Publicarea locurilor libere se face pe website-ul Centrului Guvernului pentru Serviciul de Resurse Umane și Administrație Publică, dar și în publicația oficială a Ministerului Educației. După evaluarea dosarelor de candidatură și după interviuri, conducătorii instituțiilor selectează candidatul cel mai pregătit.

Angajarea este stabilită potrivit Legii privind învățământul Public pe tip de instituție și nivel de învățământ.

Cursurile de nivel universitar pentru formarea profesorilor generaliști permit predarea la gimnaziu și liceu. Cei care finalizează aceste cursuri pot preda în gimnaziu și până la clasa a X-a, dar nu mai mult de atât.

Profesorii și învățătorii sunt pregătiți în cadrul unui program de formare „inservice teacher trainings". Profesorii trebuie să participe la formări cel puțin o dată la fiecare șapte ani, în conformitate cu dispozițiile legale. Nu există grade didactice (sunt funcționari publici), însă există diferite trepte de ierarhizare si salarizare.

Evaluare și promovare

Profesorii care își îndeplinesc obligațiile de formare înainte de termen beneficiază de o perioadă de așteptare mai scurtă până la salarizarea într-o treaptă superioară, iar profesorii care își îndeplinesc mai rapid obligațiile și obțin diplome profesionale post-absolvire sau altă calificare în învățământul terțiar avansează din start o clasă (categorie salarială).

Promovarea este prevăzută în statutul funcționarilor publici, astfel că profesorii trebuie promovați pe o treaptă salarială superioară în urma unui examen de profil; în cazuri speciale de performanță timpul de așteptare pentru promovare poate fi redus cu un an. De asemenea, această perioadă poate fi amânată cu un an ca măsură disciplinară luată de angajator (dacă e cazul).

Este important de notat că nu există nicio condiție formală de promovare, aplicabilă profesorilor, alta decât promovarea garantată. în consecință, depinde de profesor și de activitatea sa personală dacă reușește să obțină examinarea profesională.

Se consideră promovare și dacă profesorul este numit șeful corpului profesoral.

Parte din procesul de promovare o reprezintă și dobândirea titlului de expert, care oricum nu e legat de activitatea didactică, ci este o funcție administrativă consultativă. O situație similară apare când un profesor experimentat ocupă un post în sistemul administrativ din educație sau cercetare.

În prezent, nu există o evaluare a profesorilor, centralizată și obligatorie. În anii trecuți, instituțiile de învățămînt și-au proiectat singure propriile lor sisteme de evaluare a performanțelor profesorilor, conform Legii Educației Publice. Acest sistem de evaluare a performanțelor de la nivelul școlilor, include, de regulă, evaluarea performanțelor activităților profesorilor. Altfel spus, indiferent de tipul de contract, conducătorul instituției trebuie să realizeze o evaluare a activității profesorului, la cerere, având în vedere că legea permite profesorilor să ceară, la sfârșitul contractului, o evaluare a activității prestate până în acel moment. Directorul nu poate refuza această evaluare, însă poate evalua, oricând, activitatea profesorilor (în cazul unei sesizări, al acordării unei premieri sau al unui bonus salarial pentru calitatea activității depuse etc.).

Evaluarea poate fi realizată atât de un expert extern (Oficiul Național al Experților), cât și de experți interni (conducerea școlii, corpul profesoral), dar și pe baza unei autoevaluări.

Autoevaluarea este caracteristică școlilor cu un sistem de asigurare a calității operațional.

Aspectele evaluărilor includ performanța studenților/elevilor, standardele profesionale și de predare ale profesorilor, performanța percepută a predării și participarea la cursurile de formare. Metodele de evaluare includ observații la clasă, interviuri și opinii ale elevilor. Sistemul de management al calității dintr-o școală poate să specifice și alte metode sau criterii (audieri).

CAP IX. CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

Constituția României.

Coduri:

1. Codul muncii;

2. Codul civil;

3. Codul de procedură civilă;

4. Codul penal;

5. Codul de procedură penală;

Legi:

1.Legea nr.6/1969 privind Statutul personalului didactic.

2.Legea educației și învățământului, nr.28/1978.

3.Legea învățământului nr.84/1995.

4.Legea nr.75/1996 privind stabilirea zilelor de sărbătoare legală.

5.Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

6. Legea educației nr.1/2011.

7.Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

8.Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

9.Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

10.Legea nr.210/1999 privind concediul paternal.

11.Legea nr.132/1999 privind înființarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților.

12.Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu rectificări.

13.Legea nr.76/2002 privind asigurările de șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, modificata ulterior.

14.Legea nr.54/2003, legea sindicatelor.

15.Legii nr.319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare.

16.Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare și pentru abrogarea art.57-65 privind organizarea învățământului de scurtă durată, din Legea învățământului nr.84/1995.

17.Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

18.Legea nr.272/2004 privind protecția și drepturile copilului.

19.Legea nr.7/2006 privind Statutul funcționarului public parlamentar.

20.Legea nr.319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă.

Ordonanțe de urgență ale Guvernului:

1.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.

2.Ordonanței de urgentă a Guvernului nr.68/2004 privind unele măsuri în domeniul învățământului.

3.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.79/2004 pentru înființarea Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică.

4.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

5.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.18/2005 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului din învățământ, salarizat potrivit Ordonanței de urgentă a Guvernului nr.68/2004.

6.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.

7.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.75/2005 pentru asigurarea calității în educație.

8.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.

9.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.91/2006 privind unele măsuri referitoare la asigurările sociale de stat și asigurările sociale de sănătate.

Ordonanțe ale Guvernului:

1.Ordonanța Guvernului nr.29/1995 privind plata drepturilor cuvenite salariaților din administrația publică, alte unități bugetare și din regiile autonome cu specific deosebit, pentru concediul de odihnă neefectuat.

2.Ordonanța Guvernului nr.102/1998 privind formarea profesională continuă prin sistemul educațional.

3.Ordonanța Guvernului nr.103/1998 privind modificarea structurii normei didactice în învățământul preuniversitar.

4.Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

5.Ordonanța Guvernului nr.129/2000 privind formarea profesională a adulților.

6.Ordonanța Guvernului nr.4/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului didactic din unitățile și instituțiile de învățământ.

7.Ordonanța Guvernului nr.11/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului didactic din învățământ.

8.Ordonanța Guvernului nr.15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și 2009 personalului din învățământ.

Hotărâri ale Guvernului:

1.Hotărârea Guvernului nr.281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare.

2.Hotărârea Guvernului nr.781/2002 privind protecția informațiilor secrete de serviciu.

3.Hotărârea Guvernului nr.174/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002.

4.Hotărârea Guvernului nr.1942/2004 privind nominalizarea județelor pilot din învățământ.

5.Hotărârea Guvernului nr.2192/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru finanțarea și administrarea învățământului preuniversitar de stat și totodată pentru abrogarea Hotărârii Guvernului nr.538/2001.

6.Hotărârea Guvernului nr.875/2005 privind Strategia pe termen scurt și mediu pentru formarea profesională continuă, 2005-2010.

7.Hotărârea Guvernului nr.567/2005 privind organizarea și desfășurarea studiilor universitare de doctorat.

8.Hotărârea Guvernului nr.1449/2005 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică.

9.Hotărârea Guvernului nr.1257/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior.

10.Hotărârea Guvernului nr.1258/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar.

11.Hotărârea Guvernului nr.1825/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.148/2005.

12.Hotărârea Guvernului nr.404/2006 privind organizarea și desfășurarea studiilor universitare de masterat.

13.Hotărârea Guvernului nr.1364/2006 privind aprobarea drepturilor și obligațiilor donatorilor de sânge.

14.Hotărârea Guvernului nr.366/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației și Cercetării.

15.Hotărârea Guvernului nr.246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite.

Ordine ale ministrului educației, cercetării și tineretului:

1.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3324/1996 privind aprobarea Regulamentului de funcționare a inspectoratelor școlare.

2.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3251\1998 pentru aprobarea Normelelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă a personalului didactic din învățământ.

3.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3770/1998 privind Metodologia formării continue a personalului din învățământul preuniversitar, completată și modificată.

4.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4897/2001 privind regulamentul de funcționare a Casei Corpului Didactic.

5.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3109/2002 privind Regulamentul de organizare și desfășurare a concursurilor școlare.

6.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3678/2002 privind regimul juridic al actelor de studii și al documentelor de evidență școlară în învățământul preuniversitar.

7.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3214/2003 pentru aprobarea Metodologiei privind acordarea salariului de merit.

8.Ordinul ministrului educației și cercetării, al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei nr.307/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților.

9.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3032/2005, pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea de distincții și premii personalului didactic din învățământul preuniversitar de stat.

10.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5098/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de profesor universitar.

11.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5099/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de conferențiar universitar.

12.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5100/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de cercetător științific gradul I.

13.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5101/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de cercetător științific gradul II.

14.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4561/2005 privind recunoașterea definitivării în învățământ și a gradelor didactice II și I.

15.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4925/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a unităților din învățământul preuniversitar.

16.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4805/2005 privind continuarea activității de către persoanele care ocupă posturi didactice în învățământul superior în temeiul excepției instituite prin art.141 și 142 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificarile ulterioare.

17.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5351/2005 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de inspector școlar general/inspector școlar general adjunct din inspectoratele școlare și de director al casei corpului didactic.

18.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3518/2006 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului de ocupare a funcțiilor de inspector școlar de specialitate/inspector școlar de la inspectoratele școlare.

19.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3904/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare.

20.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3142/2006 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct din unitățile de învățământ preuniversitar de stat.

21.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5601/2006 privind Calendarul mișcării personalului didactic de predare și pregătire/instruire practică din învățământul preuniversitar pentru anul școlar 2007-2008.

22.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5602/2006 privind Metodologia mișcării personalului didactic de predare și pregătire/instruire practică din învățământul preuniversitar.

23.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5603/2006 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor declarate vacante în unitățile de învățământ preuniversitar din județele nominalizate în Hotărârea Guvernului nr.1942/2004.

24.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5669/2006 privind aprobarea Metodologiei și a criteriilor de acordare a gradației și a salariului de merit în învățământul preuniversitar.

25.Ordinului ministrului educației și cercetării nr.541/2007 privind repartizarea bugetului destinat perfecționării/formării continue pe anul 2007.

26.Ordinului ministrului educației și cercetării nr.847/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Colegiului Central de Disciplină de la nivelul Ministerului Educației și Cercetării și ale colegiilor de disciplină de la nivelul inspectoratelor școlare.

27.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.959/2007 privind aprobarea normelor de plată a comisiilor de examen pentru concursul de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante/rezervate în unitățile de învățământ preuniversitar din județele nominalizate în Hotărârea Guvernului nr.1942/2004.

28.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.2394/2007 privind Precizările și Calendarul activităților de perfecționare prin definitivare și acordarea gradelor didactice II și I în învățământ pentru anul școlar 2007-2008.

29.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2572/2007 privind aprobarea Calendarului mișcării personalului didactic din învațământul preuniversitar pentru anul școlar 2008-2009;

30.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2573/2007 privind aprobarea Metodologiei mișcării personalului didactic din învățământul preuniversitar pentru anul școlar 2008-2009;

31.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2574/2007 privind metodologia de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor declarate vacante în unitățile de învățământul preuniversitar din județele nominalizate de Hotărârea Guvernului nr.1942/2004.

32.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2575/2007 privind metodologia și criteriile de acordare a gradației de merit și salariului de merit în învățământul preuniversitar.

33.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.3007/2008 privind aprobarea Centralizatorului privind disciplinele de învățământ, domeniile și specializările, precum și probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar 2008.

Contracte colective de muncă:

1.Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010.

2.Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, 2003-2004, prelungit pentru anii 2008-2009.

II. DECIZII ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE

1.Decizia nr.30/1998 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art.93 alin.4 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

2.Decizia nr.27/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a Legii nr.84/1995, a Legii nr.30/1990 privind angajarea salariaților în funcție de competență, precum și ale Legii nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

3.Decizia nr.241/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.9 alin.3 și art.11 alin.4 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

4.Decizia nr.52/2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.10 alin.1 lit.a-e din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

5.Decizia nr.186/2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.50 alin.13 și ale art.139 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

6.Decizia nr.303/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.9 alin.3, art.11 alin.2,3,4 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

7.Decizia nr.444/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.129 alin.1,2 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

8.Decizia nr.493/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.10 alin.1 lit.b din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

9.Decizia nr.23/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.93 alin.2 din Legea nr.84/1995 și ale art.72 alin.3 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

10.Decizia nr.256/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.56 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

11.Decizia nr.414/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

12.Decizia nr.37/2005 cu privire la drepturile salariale suplimentare precum și cu referire la prima de concediu acordate personalului didactic din învățământ.

13.Decizia nr.148/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

14.Decizia nr.278/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

15.Decizia nr.398/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

16.Decizia nr.322/2005 referitoare la tranzacțiile prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi.

17.Decizia nr.702/2005 referitoare la tranzacțiile prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi.

18.Decizia nr.352/2005 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.127 alin.1 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

19.Decizia nr.76/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.10 alin.1 lit.a din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

20.Decizia nr.807/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.128 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

21.Decizia nr.652/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.128 alin.1 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

22.Decizia nr.768/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind Contractul colectiv de muncă și ale art.48 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

III. DOCUMENTE NAȚIONALE

1.Raportul privind Impactul formativ al utilizării AEL în educație, adoptat de Centrul pentru Dezvoltare și Inovare în Educație, București, noiembrie, 2004.

2.Calitate și Echitate în învățământul românesc, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2004.

3.Declarația de la București despre Valorile și Principiile Etice ale învățământului Superior din Europa, adoptată în cadrul Conferinței Internaționale “Dimensiunile Etice și Morale ale Învățământului Superior și Științei din Europa”, București, România, 2005.

4.Declarație privind etica profesională adoptată de Federația Educației Naționale, București, decembrie 2005.

5.Raport asupra stării sistemului național de învățământ, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2005.

6.Strategia Ministerului Educației și Cercetării pentru perioada 2006-2008.

7.Strategia Postaderare a Ministerului Educației și Cercetării 2007/2013 (Proiect).

8.Planul național de dezvoltare 2007/2013, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2007.

IV. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE

1.Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

2.Convenția privitoare la lupta împotriva discriminării din domeniul învățământului, adoptată de Conferința generală a Organizației Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO), 1960.

3.Convenția UNESCO cu privire la lupta împotriva discriminării în domeniul educației, Paris, 1960.

4.Carta Socială Europeană adoptată de Consiliul Europei, 1961.

5.Normele europene de securitate socială adoptate de Consiliul Europei, 1961.

6.Codul european de securitate socială adoptat de Consiliul Europei, 1961.

7.Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

8.Recomandarea despre situația învățătorilor, adoptată de Conferința specială interguvernamentală în problema statutului învățătorilor, convocată de UNESCO în comun cu Organizația Internațională a Muncii, Paris, 5 octombrie 1966.

9.Recomandare cu privire la condiția personalului didactic, adoptată de Conferința interguvernamentală specială asupra condiției personalului didactic, Paris, 5 octombrie 1966.

10.Recomandarea comună cu privire la Statutul Profesorilor, adoptată de Organizația Mondială a Muncii și UNESCO, Paris, 1966.

11.Convenția nr.140 despre concediile plătite de studii a Organizației Internaționale a Muncii, 1974.

12.Recomandarea nr.148 despre concediile plătite de studii, Organizația Internațională a Muncii, 1974.

13.Recomandarea UNESCO cu privire la Statutul Cercetătorilor Științifici, Paris, 1974.

14.Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor, adoptată de Uniunea Europeană, 1989.

15.Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europeane adoptată de Uniunea Europeană.

16.Recomandarea UNESCO cu privire la Statutul Cadrelor didactice din Instituțiile de Învățământ Superior, adoptată de Conferința Generală a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Paris, 1997.

17.Recomandarea UNESCO cu privire la Statutul personalului didactic din Învățământul Superior, Paris, noiembrie, 1997.

18.Decizia nr.1999/51 din 21 decembrie Consiliului Uniunii Europene privind promovarea unor parcursuri europene de formare profesională.

19.Raportul Summit-ul de la Lisabona din octombrie 2000.

20.Raport al Comisiei Europene privind Directoratul General pentru Educație și Cultură din anul 2001.

21.Commission of the European Communities. The concrete future objectives of education system, Brussels, 2001.

22.European Commission, Directorate-General for Education and Culture. „Basic Indicators on the Incorporation of I.C.T. into European Education Systems. Facts and figures 2000/2001 Annual Report”.

23.Declarația Miniștrilor Europeni ai Educației și Formării Profesionale și a Comisiei Europene privind întărirea cooperării europene în domeniul formării profesionale, adoptată în anul 2002 la Copenhaga.

24.Commission of the European Communities. „European benchmarks in education and training: follow-up to the Lisbon European Council”, Brussels, 2002.

25.Raport privind obligațiile și obiectivele strategice pentru sistemele educaționale și de formare profesională al Comisiei Europene, în cadrul Consiliului European, Barcelona, 2002.

26.European Commission, Directorate-General for Education and Culture. I.C.T. in education and Training. Progress Report, Brussels, 2003.

27.Declarația de la București despre Valorile și Principiile Etice ale Învățământului Superior din Europa, adoptată în cadrul Conferinței Internaționale „Dimensiunile Etice și Morale ale Învățământului Superior și Științei din Europa”, București, 2-5 septembrie 2004.

28.Raportul investigației Centrului pentru Dezvoltare și Inovare în Educație. „Impactul formativ al utilizării A.E.L. în Educație”. București, 2004.

29.Declarație privind etica profesională adoptată de Internaționala Educației, în cadrul Consiliului Național Extraordinar din 21 decembrie 2005.

30.Date cheie privind educația în Europa, Eurydice, 2005.

31.Raportul OCDE: Rolul crucial al profesorilor: atragerea, formarea și reținerea profesorilor de calitate, 2005.

32.Studiul Mobilitatea profesorilor și formatorilor, efectuat la cererea Direcției Generale Educație și Cultură, 2006.

33.Raportul intermediar comun al Consiliului și al comisiei privind punerea în aplicare a programului de lucru “Educație și formare , 23 februarie 2006.

34.Raport anual al Comisiei privind progresele înregistrate în îndeplinirea obiectivelor de la Lisabona, 16 mai 2006.

35.Comunicare a Comisiei Europene către Consiliu și către Parlamentul European privind îmbunătățirea calității formării profesorilor, Bruxelles, 3 august 2007.

36.Concluziile Consiliului Europei și ale reprezentanților guvernelor statelor membre, privind îmbunătățirea calității pregătirii cadrelor didactice, Reunirea Consiliului, 15 noiembrie 2007.

V. DOCUMENTE DE ARHIVǍ

1.Arhivele Statului București, Interne rural-comunale, dosar 17/1844.

2.Arhivele Statului București, Lucrări publice Țara Românescă, dosar 12/1849.

3.Arhivele Statului București, Manuscrise, nr.47,89,92,93,99,103.

4.Arhivele Statului București, Așezământul N. Bălcescu, dosar 1848.

5.Arhivele Statului București, D.S.S., dosar 20/1926.

6.Arhivele Statului București, M.C.I.P., dosarele: 368/1860, 1269/1864, 157/1869, 193/1870, 1531/1872, 2790/1875, 3164/1876, 3891/1877, 3019/1887, 3642/1887, 4019/1887, 402/1894, 2281/1898, 2299/1899, 255/1900, 265/1900, 2678/1900, 655/1901, 824/1907, 825/1907, 897 și 3642/1907, 50 și 95/1918, 64,66,70 și 168/1937.

7.Cartea românească de învățătură, 1646.

8.Îndreptarea Legii, 1652.

9.Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 1518-1521.

10.Legiuirea lui Caragea, 1817-1832.

11.Pravila de la Govora, 1640.

12.Regulamentul Organic al Moldovei, 1832-1865.

13.Regulamentul Organic al Munteniei, 1832-1865.

VI. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1.Albu Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania (1800-1867), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

2.Alexandru G., Cărăușan Ion, Bucur S., Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005.

3.Athanasiu Alexandru, Claudia Moarcăș, Muncitorul și legea. Dreptul muncii, Editura Oscar Print, București, 1999.

4.Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005.

5.Barbu Vlad, Dreptul muncii, Curs universitar, Editura Rosetti, București, 2004.

6.Bălan Emil, Procedura administrativă, Editura Universală, București, 2005.

7.Băldescu Emil, Spiru-Haret, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

8.Bârsănescu Florela, Educația, învățământul, gândirea pedagogică din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

9.Bârsănescu Ștefan, Istoria pedagogiei românești, București, 1941.

10.Bârsănescu Ștefan, Dicționar de pedagogie contemporană, Editura Enciclopedică Română, București, 1969.

11.Bârsănescu Ștefan, Pagini nescrise din istoria culturii românești, Editura Academiei, București, 1971.

12.Bârsănescu Ștefan, Pedagogia, Editura Academiei R.S.R., București, 1984.

13.Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a X-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul juridic, București, 2005.

14.Beligrădeanu Șerban, Legislația concediilor de odihnă și a altor concedii și a concediilor medicale cuvenite salariaților, Editura Lumina Lex, București, 1995.

15.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XXXV (1/2000), Editura Lumina Lex, București, 2000.

16.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XXXVI (2/2000), Editura Lumina Lex, București, 2000.

17.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XLI (3/2001), Editura Lumina Lex, București, 2001.

18.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XLVII (vol.1/2003), Editura Lumina Lex, București, 2003.

19.Beligrădeanu Șerban, Răspunderea materială a persoanelor încadrate în muncă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1973.

20.Beligrădeanu Șerban, Ștefănescu Ion Traian, Dicționar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1997.

21.Bernea Ernest, Tipologia pedagogiei, Editura Dacia, Iași, 2002.

22.Bordeianu Mihai, Vladcovschi Petru, Învățământul românesc în date, Editura Junimea, Iași, 1979.

23.Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală, Edția a III-a, Editura All Beck, București, 2001.

24.Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a II-a, Editura All Beck, București 2002.

25.Buia Vasile, Concediul de odihnă, Editura Științifică, București, 1969.

26.Burloiu Petre, Managementul resurselor umane. Tratare globală interdisciplinară, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2001.

27.Carpen Ștefan, Organizarea școalei române, Imprimeria și Librăria Școalelor, București, 1905.

28.Cerghit Ion, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

29.Crăsneanu Ana, Dogaru Ilie, Ghid practic privind organizarea și conducerea activității economico-financiare și de protejare a patrimoniului în unitățile de învățământ, Editura “Almanahul Banatului”, Timișoara, 1994.

30.Cristea Mihai, Sistemul educațional și personalitatea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994.

31.Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol.I, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2007.

32.Densușianu Ovid, Profesorimea, Tipografia Triumful, București, 1919.

33.Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

34.Dimitriu Emilian, Profilul profesorului contemporan, Rezumat al tezei de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, 1972.

35.Dimitriu Raluca, Contractul individual de muncă, prezent și perspective, Editura Tribuna economică, București, 2005.

36.Documente privind istoria României, vol.I, Editura Academiei, București, 1956.

37.Flitan Constantin, Răspunderea disciplinară a angajaților, Editura Științifică, București, 1959.

38.Georgescu Titu, Băldescu Emil, Ctitori de școală românească. Secolul al XIX-lea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

39.Ghimpu Sanda, Ticlea Alexandru, Dreptul muncii, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2001.

40.Ghimpu Sanda, Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Mohanu Gheorghe, Dreptul muncii. Tratat, vol.I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

41.Ghimpu Sanda, Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Mohanu Gheorghe, Dreptul muncii. Tratat, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

42.Ghimpu Sanda, Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Mohanu Gheorghe, Dreptul muncii. Tratat, vol.III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

43.Ghimpu Sanda, Țiclea Alexandru, Tufan Constantin, Dreptul securității sociale, Editura All Beck, București, 1997.

44.Georoceanu B., Formarea continuă a cadrelor didactice prin învățământ deschis la distanță, Universitatea din București, 2002.

45.Giurescu Constantin C., Istoria învățământului din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

46.Holban Ion, Orientarea școlară, Editura Junimea, Iași, 1975.

47.Hurmuzachi Eudoxiu, Iorga Nicolae, Documente privitoare la istoria românilor, vol.XIV, București, 1915.

48.Hurmuzescu D., Învățământul în România după 40 de ani, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1906.

49.Iacob Radu, Istoria vicariatului Hațegului, Lugoj, 1913.

50.Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005.

51.Iscru Gheorghe, Legiferarea organizării învățământului în Țara Românească (1831-1834), în Contribuții la istoria învățământului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

52.Iscru Gheorghe, Contribuții privind învățământul la sate în Țara Românească până la jumătatea sec. al XIX-lea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.

53.Istoria învățământului din România (1821-1918), vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.-București, 1993

54.Iucu Romanița, Formarea cadrelor didactice-sisteme, politici, strategii, Editura Humanitas, București, 2004.

55.Iucu Romanița, Panișoara Ion-Ovidiu, Formarea personalui didactic, Editura UMC, București, 2000.

56.Iucu Romanița, Instruire școlară. Perespective teoretice și aplicative, Editura Polirom, Iași, 2001.

57.Macovei Dumitru, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Junimea, Iași, 1978.

58.Macovei Ovidiu, Conținutul contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2004.

59.Maiorescu Ioan, Starea instrucțiunii publice din România la finitul anului școlastic 1859-1860, București, 1860.

60.Manolache Anghel, Pârnuță Gheorghe, Contribuții la istoria culturii și învățământului în Teleorman, București, 1979.

61.Manolache Anghel, Pârnuță Gheorghe (coordonatori), Istoria învățământului din România (1821-1918), vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.-București, 1993.

62.Mehedinți Simion, Profesorul, temelia tuturor reformelor școlare, Editura Librăriei Socec, București, 1929.

63.Micul Dicționar Academic, Vol.III, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003.

64.Niculescu Marin, Spiru-Haret, pedagog național, București, 1932.

65.Pascu Ștefan, Istoria învățământului din România, Vol.I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

66.Pârnuță Gheorghe, Contribuții la cunoașterea începutului învățământului sătesc din Țara Românească, în Din istoria pedagogiei românești, vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.

67.Poenaru Romeo, Probleme actuale ale deontologiei funcțiilor didactice, Tipografia Universității din Timișoara, Timișoara, 1974.

68.Popescu-Teiușanu Ion, Legislația școlară feudală în Țările Române, în Contribuții la istoria învățământului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

69.Preda Mihai, Drept administrativ. Partea generală, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004.

70.Primul Congres al Corpului Didactic din România, Sesiunea de la 2,3-4 aprilie 1884, Tipografia Modernă, București, 1885.

71.Rășcanu Petru, Istoricul învățământului secundar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1906.

72.Stătescu Constantin, Bârsan Corneliu, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Academiei R.S.R., București, 1981.

73.Ștefănescu Ion Traian, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 1998.

74.Ștefănescu Ion Traian, Modificările codului muncii-comentate, Editura Lumina Lex, București, 2006.

75.Ștefănescu Ion Traian, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

76.Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Codul muncii, Editura Lumina Lex, București, 2003.

77.Turcu Ion, Deleanu Ion, Introducere în teoria și practica răspunderii materiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.

78.Țiclea Alexandru, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2003.

79.Țiclea Alexandru, Codul muncii adnotat și comentat, Editura Hamangiu, București, 2007.

80.Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul juridic, București, 2007.

81.Țiclea Alexandru, Dreptul securității sociale. Curs universitar, Editura Universul juridic, București, 2007.

82.Țiclea Alexandru, Popescu Andrei, Țichindelean Marioara, Tufan Constantin, Ținca Ovidiu, Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, 2004.

83.Urechia Vasile Alexandrescu, Istoria școalelor de la 1800-1864, I-IV, București, 1892.

84.Vedinaș Virginia, Drept administrativ și instituții politice administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002.

85.Voiculescu Dan, Negocierea, formă de comunicare în relațiile interumane, Editura Științifică, București, 1991.

86.Xenopol Alexandru Dimitrie, Epoca fanariotă, 1711-1821, Iași, 1892.

87.Xenopol Alexandru Dimitrie, Istoria românilor din Dacia Traiană, VII, Iași, 1898.

VII. STUDII. ARTICOLE. COMENTARII

1.Athanasiu Alexandru, Aspecte teoretice și practice ale revocării deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă și a deciziei de imputare, în „Revista română de drept”, nr.3/1984.

2.Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii-Partea I, în „Pandectele române”, nr.2/2003.

3.Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii-Partea a IV-a, în „Pandectele române”, nr.6/2003.

4.Bălan Emil, Actele juridice privind acordarea titlurilor didactice în învățământul superior, în „Dreptul”, nr.3/2007.

5.Bârsan Corneliu, Protecția libertății de întrunire și a libertății de asociere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în „Pandectele Române-supliment”, 2004.

6.Beligrădeanu Șerban, Categoriile profesionale cărora le este aplicabilă Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate, în lumina Constituției României, în „Dreptul”, nr.1/1992.

7.Beligrădeanu Șerban, Impactul ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare asupra legislației muncii, în „Dreptul”, nr.1/2001.

8.Beligrădeanu Șerban, Aspecte esențiale referitoare la forma, conținutul și nulitatea deciziei de concediere în lumina Codului muncii, în „Dreptul”, nr.6/2004.

9.Beligrădeanu Șerban, Sent.civ.nr.971/2003 a Tribunalului Hunedoara, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2004.

10.Beligrădeanu Șerban, Nota II la dec.civ.nr.259/2000 a Tribunalului Arad, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2004.

11.Beligrădeanu Șerban, Probleme generate de actualele reglementări referitoare la dreptul de preaviz al salariatului în cazul concedierii pentru anumite temeiuri legale, în „Dreptul”, nr.12/2005.

12.Beligrădeanu Șerban, Probleme și efecte specifice ale răspunderii disciplinare și ale jurisdicției acesteia în cazul salariaților care, în temeiul unor legi speciale, exercită anumite profesii organizate în corpuri profesionale, în „Dreptul, nr.9/2005.

13.Beligrădeanu Șerban, Evaluarea profesională efectuată de către angajator pe durata executării contractului individual de muncă, în „Dreptul”, nr.6/2006.

14.Beligrădeanu Șerban, Ștefănescu Ion Traian, Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă II, în „Dreptul”, nr.1/2004.

15.Cristea Lucian, Sindicatele românești din învățământ – recunoscute internațional, în „Tineretul Liber”, 2 februarie 1993.

16.Deleanu Ion, Cu privire la cumulul de funcții în învățământul superior și clauza de fidelitate, în „Dreptul”, nr.2/2003.

17.Dimitriu Raluca, Exercițiul libertății sindicale, în „Dreptul”, 2004.

18.Dunca Constanța, Amicul familiei, anul II, 1864, nr.1 (15 martie)

19.Frențiu Gabriela Cristina, Salarizarea personalului didactic din învățământul preuniversitar/superior, în “Revista română de dreptul muncii”, nr.1/2005.

20.Gidro Romulus, Despre unele tendințe privind încălcarea principiului libertății muncii și a dreptului la muncă, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2003.

21.Gîlcă Costel, Demnitatea în muncă, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2004.

22.Ghimpu Sanda, Aspecte teoretice și practice privind nulitatea contractului de muncă, în „Revista română de drept”, nr.5/1968.

23.Ghimpu Sanda, Câteva aspecte ale desfacerii contractului de muncă în lumina organizării și disciplinei muncii în unitățile de stat, în „Revista română de drept”, nr.8/1980.

24.Maiorescu Titu, Despre reforma învățământului public, în „Convorbiri literare”, nr.IV, 1870.

25.Miheș Cristina, Procedura evaluării profesionale prealabile, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2006.

26.Mohanu Gheorghe, În legătură cu natura juridică a unor termeni în dreptul muncii, în „Revista română de drept”, nr.7/1970.

27.Neamțu Gh., Farcaș A., Contribuția cadrelor didactice, a elevilor și studenților din Transilvania la războiul de independență, în „Revista de pedagogie”, nr.4/1977.

28.Nicolae Caterina, Sindicatele din 115 țări în Congres la București, în „Adevărul”, 23 octombrie 2001.

29.Pătulea Vasile, Unele reflecții cu privire la răspunderea marterială, în „Dreptul”, nr.2/1999.

30.Petrariu A.M., Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă I, în „Dreptul”, nr.1/2004.

31.Petre Ionel, Coiriciu Ana, Concediul de studii, în „Tribuna Economică”, nr.8/2006.

32.Popa Camelia, F.S.L.I., Cea mai importantă Federație Sindicală din domeniul educației, în „România Liberă” din 28 noiembrie 1995.

33.Popescu Corneliu-Liviu, Jurisdicțiile administrative potrivit dispozițiilor constituționale, în „Dreptul”, nr.5/2004.

33.Stănoiu Șerban Viorel, Suspendarea contractului de muncă, în „Revista română de drept”, nr.7/1968.

34.Strat Georges, La liberte syndicale en Roumanie, studiu cerut de Biroul Internațional al Muncii, București, 1927.

35.Ștefănescu Ion Traian, Trăsăturile juridice caracteristice ale Legii nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, în „Dreptul”, nr.10/1997.

36.Ștefănescu Ion Traian, Considerații referitoare la Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, cu privire specială asupra domeniului muncii, în „Revista română de drept”, nr.2/2002.

37.Ștefănescu Ion Traian, Demisia, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.3/2003.

38.Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Prezentare de ansamblu și observații critice asupra noului Cod al muncii, în „Dreptul”, nr.4/2003.

39.Ștefănescu Ion Traian, Ovidiu Macovei, Vartolomei Brândușa, Corelația dintre obligația de fidelitate și clauza de neconcurență înserată în contractul individual de muncă, în „Dreptul”, nr.11/2005.

40.Țiclea Alexandru, Acte normative noi-Codul muncii, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.1/2003.

41.Țiclea Alexandru, Soluții și propuneri privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții ale Codului muncii, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2003.

42.Țiclea Alexandru, Omisiuni ale Codului muncii, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.4/2003.

43.Țiclea Alexandru, Formarea profesională, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2005.

44.Țiclea Alexandru, Răspunderea patrimonială a salariaților, Revista de Drept Comercial, nr.7-8/2003.

45.Țiclea Alexandru, Decizia de concediere, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.3/2003.

46.Ungureanu Augustin, Considerații privind noile reglementări cuprinse în Legea sindicatelor, nr.54/2003, Revista de Drept Comercial, nr.4/2003.

47.Volonciu Magda, Libertatea muncii, principiu fundamental al dreptului muncii, în „Studii de drept românesc”, nr.3-4/1991.

48.Zoleta Kozosi Liliana, Decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.4/2003.

=== biblografie ===

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

Constituția României.

Coduri:

1. Codul muncii;

2. Codul civil;

3. Codul de procedură civilă;

4. Codul penal;

5. Codul de procedură penală;

Legi:

1.Legea nr.6/1969 privind Statutul personalului didactic.

2.Legea educației și învățământului, nr.28/1978.

3.Legea învățământului nr.84/1995.

4.Legea nr.75/1996 privind stabilirea zilelor de sărbătoare legală.

5.Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

6. Legea educației nr.1/2011.

7.Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.

8.Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

9.Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

10.Legea nr.210/1999 privind concediul paternal.

11.Legea nr.132/1999 privind înființarea Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților.

12.Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu rectificări.

13.Legea nr.76/2002 privind asigurările de șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, modificata ulterior.

14.Legea nr.54/2003, legea sindicatelor.

15.Legii nr.319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare.

16.Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare și pentru abrogarea art.57-65 privind organizarea învățământului de scurtă durată, din Legea învățământului nr.84/1995.

17.Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

18.Legea nr.272/2004 privind protecția și drepturile copilului.

19.Legea nr.7/2006 privind Statutul funcționarului public parlamentar.

20.Legea nr.319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă.

Ordonanțe de urgență ale Guvernului:

1.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.

2.Ordonanței de urgentă a Guvernului nr.68/2004 privind unele măsuri în domeniul învățământului.

3.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.79/2004 pentru înființarea Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică.

4.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

5.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.18/2005 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2005 personalului din învățământ, salarizat potrivit Ordonanței de urgentă a Guvernului nr.68/2004.

6.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.

7.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.75/2005 pentru asigurarea calității în educație.

8.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.

9.Ordonanța de urgență a Guvernului nr.91/2006 privind unele măsuri referitoare la asigurările sociale de stat și asigurările sociale de sănătate.

Ordonanțe ale Guvernului:

1.Ordonanța Guvernului nr.29/1995 privind plata drepturilor cuvenite salariaților din administrația publică, alte unități bugetare și din regiile autonome cu specific deosebit, pentru concediul de odihnă neefectuat.

2.Ordonanța Guvernului nr.102/1998 privind formarea profesională continuă prin sistemul educațional.

3.Ordonanța Guvernului nr.103/1998 privind modificarea structurii normei didactice în învățământul preuniversitar.

4.Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

5.Ordonanța Guvernului nr.129/2000 privind formarea profesională a adulților.

6.Ordonanța Guvernului nr.4/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2006 personalului didactic din unitățile și instituțiile de învățământ.

7.Ordonanța Guvernului nr.11/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului didactic din învățământ.

8.Ordonanța Guvernului nr.15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și 2009 personalului din învățământ.

Hotărâri ale Guvernului:

1.Hotărârea Guvernului nr.281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unitățile bugetare.

2.Hotărârea Guvernului nr.781/2002 privind protecția informațiilor secrete de serviciu.

3.Hotărârea Guvernului nr.174/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002.

4.Hotărârea Guvernului nr.1942/2004 privind nominalizarea județelor pilot din învățământ.

5.Hotărârea Guvernului nr.2192/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru finanțarea și administrarea învățământului preuniversitar de stat și totodată pentru abrogarea Hotărârii Guvernului nr.538/2001.

6.Hotărârea Guvernului nr.875/2005 privind Strategia pe termen scurt și mediu pentru formarea profesională continuă, 2005-2010.

7.Hotărârea Guvernului nr.567/2005 privind organizarea și desfășurarea studiilor universitare de doctorat.

8.Hotărârea Guvernului nr.1449/2005 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică.

9.Hotărârea Guvernului nr.1257/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior.

10.Hotărârea Guvernului nr.1258/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare al Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar.

11.Hotărârea Guvernului nr.1825/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.148/2005.

12.Hotărârea Guvernului nr.404/2006 privind organizarea și desfășurarea studiilor universitare de masterat.

13.Hotărârea Guvernului nr.1364/2006 privind aprobarea drepturilor și obligațiilor donatorilor de sânge.

14.Hotărârea Guvernului nr.366/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației și Cercetării.

15.Hotărârea Guvernului nr.246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite.

Ordine ale ministrului educației, cercetării și tineretului:

1.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3324/1996 privind aprobarea Regulamentului de funcționare a inspectoratelor școlare.

2.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3251\1998 pentru aprobarea Normelelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă a personalului didactic din învățământ.

3.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3770/1998 privind Metodologia formării continue a personalului din învățământul preuniversitar, completată și modificată.

4.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4897/2001 privind regulamentul de funcționare a Casei Corpului Didactic.

5.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3109/2002 privind Regulamentul de organizare și desfășurare a concursurilor școlare.

6.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3678/2002 privind regimul juridic al actelor de studii și al documentelor de evidență școlară în învățământul preuniversitar.

7.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3214/2003 pentru aprobarea Metodologiei privind acordarea salariului de merit.

8.Ordinul ministrului educației și cercetării, al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei nr.307/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național de Formare Profesională a Adulților.

9.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3032/2005, pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea de distincții și premii personalului didactic din învățământul preuniversitar de stat.

10.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5098/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de profesor universitar.

11.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5099/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de conferențiar universitar.

12.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5100/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de cercetător științific gradul I.

13.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5101/2005 pentru aprobarea Sistemului de evaluare privind conferirea titlului de cercetător științific gradul II.

14.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4561/2005 privind recunoașterea definitivării în învățământ și a gradelor didactice II și I.

15.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4925/2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a unităților din învățământul preuniversitar.

16.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.4805/2005 privind continuarea activității de către persoanele care ocupă posturi didactice în învățământul superior în temeiul excepției instituite prin art.141 și 142 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificarile ulterioare.

17.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5351/2005 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de inspector școlar general/inspector școlar general adjunct din inspectoratele școlare și de director al casei corpului didactic.

18.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3518/2006 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului de ocupare a funcțiilor de inspector școlar de specialitate/inspector școlar de la inspectoratele școlare.

19.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3904/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare.

20.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.3142/2006 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcțiilor de director și director adjunct din unitățile de învățământ preuniversitar de stat.

21.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5601/2006 privind Calendarul mișcării personalului didactic de predare și pregătire/instruire practică din învățământul preuniversitar pentru anul școlar 2007-2008.

22.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5602/2006 privind Metodologia mișcării personalului didactic de predare și pregătire/instruire practică din învățământul preuniversitar.

23.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5603/2006 privind aprobarea Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor declarate vacante în unitățile de învățământ preuniversitar din județele nominalizate în Hotărârea Guvernului nr.1942/2004.

24.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.5669/2006 privind aprobarea Metodologiei și a criteriilor de acordare a gradației și a salariului de merit în învățământul preuniversitar.

25.Ordinului ministrului educației și cercetării nr.541/2007 privind repartizarea bugetului destinat perfecționării/formării continue pe anul 2007.

26.Ordinului ministrului educației și cercetării nr.847/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Colegiului Central de Disciplină de la nivelul Ministerului Educației și Cercetării și ale colegiilor de disciplină de la nivelul inspectoratelor școlare.

27.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.959/2007 privind aprobarea normelor de plată a comisiilor de examen pentru concursul de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante/rezervate în unitățile de învățământ preuniversitar din județele nominalizate în Hotărârea Guvernului nr.1942/2004.

28.Ordinul ministrului educației și cercetării nr.2394/2007 privind Precizările și Calendarul activităților de perfecționare prin definitivare și acordarea gradelor didactice II și I în învățământ pentru anul școlar 2007-2008.

29.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2572/2007 privind aprobarea Calendarului mișcării personalului didactic din învațământul preuniversitar pentru anul școlar 2008-2009;

30.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2573/2007 privind aprobarea Metodologiei mișcării personalului didactic din învățământul preuniversitar pentru anul școlar 2008-2009;

31.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2574/2007 privind metodologia de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea posturilor didactice/catedrelor declarate vacante în unitățile de învățământul preuniversitar din județele nominalizate de Hotărârea Guvernului nr.1942/2004.

32.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.2575/2007 privind metodologia și criteriile de acordare a gradației de merit și salariului de merit în învățământul preuniversitar.

33.Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr.3007/2008 privind aprobarea Centralizatorului privind disciplinele de învățământ, domeniile și specializările, precum și probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar 2008.

Contracte colective de muncă:

1.Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010.

2.Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură-învățământ, 2003-2004, prelungit pentru anii 2008-2009.

II. DECIZII ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE

1.Decizia nr.30/1998 referitoare la excepția de neconstituționalitate a art.93 alin.4 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

2.Decizia nr.27/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a Legii nr.84/1995, a Legii nr.30/1990 privind angajarea salariaților în funcție de competență, precum și ale Legii nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

3.Decizia nr.241/2000 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.9 alin.3 și art.11 alin.4 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

4.Decizia nr.52/2001 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.10 alin.1 lit.a-e din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

5.Decizia nr.186/2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.50 alin.13 și ale art.139 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

6.Decizia nr.303/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.9 alin.3, art.11 alin.2,3,4 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

7.Decizia nr.444/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.129 alin.1,2 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

8.Decizia nr.493/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.10 alin.1 lit.b din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

9.Decizia nr.23/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.93 alin.2 din Legea nr.84/1995 și ale art.72 alin.3 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

10.Decizia nr.256/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.56 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

11.Decizia nr.414/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

12.Decizia nr.37/2005 cu privire la drepturile salariale suplimentare precum și cu referire la prima de concediu acordate personalului didactic din învățământ.

13.Decizia nr.148/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

14.Decizia nr.278/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

15.Decizia nr.398/2005 cu privire la excepția de neconstituționalitate a drepturilor salariale suplimentare acordate personalului didactic din învățământ.

16.Decizia nr.322/2005 referitoare la tranzacțiile prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi.

17.Decizia nr.702/2005 referitoare la tranzacțiile prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi.

18.Decizia nr.352/2005 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.127 alin.1 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

19.Decizia nr.76/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.10 alin.1 lit.a din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

20.Decizia nr.807/2006 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.128 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

21.Decizia nr.652/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.128 alin.1 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

22.Decizia nr.768/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind Contractul colectiv de muncă și ale art.48 din Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic.

III. DOCUMENTE NAȚIONALE

1.Raportul privind Impactul formativ al utilizării AEL în educație, adoptat de Centrul pentru Dezvoltare și Inovare în Educație, București, noiembrie, 2004.

2.Calitate și Echitate în învățământul românesc, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2004.

3.Declarația de la București despre Valorile și Principiile Etice ale învățământului Superior din Europa, adoptată în cadrul Conferinței Internaționale “Dimensiunile Etice și Morale ale Învățământului Superior și Științei din Europa”, București, România, 2005.

4.Declarație privind etica profesională adoptată de Federația Educației Naționale, București, decembrie 2005.

5.Raport asupra stării sistemului național de învățământ, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2005.

6.Strategia Ministerului Educației și Cercetării pentru perioada 2006-2008.

7.Strategia Postaderare a Ministerului Educației și Cercetării 2007/2013 (Proiect).

8.Planul național de dezvoltare 2007/2013, Ministerul Educației și Cercetării, București, 2007.

IV. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE

1.Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

2.Convenția privitoare la lupta împotriva discriminării din domeniul învățământului, adoptată de Conferința generală a Organizației Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO), 1960.

3.Convenția UNESCO cu privire la lupta împotriva discriminării în domeniul educației, Paris, 1960.

4.Carta Socială Europeană adoptată de Consiliul Europei, 1961.

5.Normele europene de securitate socială adoptate de Consiliul Europei, 1961.

6.Codul european de securitate socială adoptat de Consiliul Europei, 1961.

7.Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

8.Recomandarea despre situația învățătorilor, adoptată de Conferința specială interguvernamentală în problema statutului învățătorilor, convocată de UNESCO în comun cu Organizația Internațională a Muncii, Paris, 5 octombrie 1966.

9.Recomandare cu privire la condiția personalului didactic, adoptată de Conferința interguvernamentală specială asupra condiției personalului didactic, Paris, 5 octombrie 1966.

10.Recomandarea comună cu privire la Statutul Profesorilor, adoptată de Organizația Mondială a Muncii și UNESCO, Paris, 1966.

11.Convenția nr.140 despre concediile plătite de studii a Organizației Internaționale a Muncii, 1974.

12.Recomandarea nr.148 despre concediile plătite de studii, Organizația Internațională a Muncii, 1974.

13.Recomandarea UNESCO cu privire la Statutul Cercetătorilor Științifici, Paris, 1974.

14.Carta privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor, adoptată de Uniunea Europeană, 1989.

15.Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europeane adoptată de Uniunea Europeană.

16.Recomandarea UNESCO cu privire la Statutul Cadrelor didactice din Instituțiile de Învățământ Superior, adoptată de Conferința Generală a Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Paris, 1997.

17.Recomandarea UNESCO cu privire la Statutul personalului didactic din Învățământul Superior, Paris, noiembrie, 1997.

18.Decizia nr.1999/51 din 21 decembrie Consiliului Uniunii Europene privind promovarea unor parcursuri europene de formare profesională.

19.Raportul Summit-ul de la Lisabona din octombrie 2000.

20.Raport al Comisiei Europene privind Directoratul General pentru Educație și Cultură din anul 2001.

21.Commission of the European Communities. The concrete future objectives of education system, Brussels, 2001.

22.European Commission, Directorate-General for Education and Culture. „Basic Indicators on the Incorporation of I.C.T. into European Education Systems. Facts and figures 2000/2001 Annual Report”.

23.Declarația Miniștrilor Europeni ai Educației și Formării Profesionale și a Comisiei Europene privind întărirea cooperării europene în domeniul formării profesionale, adoptată în anul 2002 la Copenhaga.

24.Commission of the European Communities. „European benchmarks in education and training: follow-up to the Lisbon European Council”, Brussels, 2002.

25.Raport privind obligațiile și obiectivele strategice pentru sistemele educaționale și de formare profesională al Comisiei Europene, în cadrul Consiliului European, Barcelona, 2002.

26.European Commission, Directorate-General for Education and Culture. I.C.T. in education and Training. Progress Report, Brussels, 2003.

27.Declarația de la București despre Valorile și Principiile Etice ale Învățământului Superior din Europa, adoptată în cadrul Conferinței Internaționale „Dimensiunile Etice și Morale ale Învățământului Superior și Științei din Europa”, București, 2-5 septembrie 2004.

28.Raportul investigației Centrului pentru Dezvoltare și Inovare în Educație. „Impactul formativ al utilizării A.E.L. în Educație”. București, 2004.

29.Declarație privind etica profesională adoptată de Internaționala Educației, în cadrul Consiliului Național Extraordinar din 21 decembrie 2005.

30.Date cheie privind educația în Europa, Eurydice, 2005.

31.Raportul OCDE: Rolul crucial al profesorilor: atragerea, formarea și reținerea profesorilor de calitate, 2005.

32.Studiul Mobilitatea profesorilor și formatorilor, efectuat la cererea Direcției Generale Educație și Cultură, 2006.

33.Raportul intermediar comun al Consiliului și al comisiei privind punerea în aplicare a programului de lucru “Educație și formare , 23 februarie 2006.

34.Raport anual al Comisiei privind progresele înregistrate în îndeplinirea obiectivelor de la Lisabona, 16 mai 2006.

35.Comunicare a Comisiei Europene către Consiliu și către Parlamentul European privind îmbunătățirea calității formării profesorilor, Bruxelles, 3 august 2007.

36.Concluziile Consiliului Europei și ale reprezentanților guvernelor statelor membre, privind îmbunătățirea calității pregătirii cadrelor didactice, Reunirea Consiliului, 15 noiembrie 2007.

V. DOCUMENTE DE ARHIVǍ

1.Arhivele Statului București, Interne rural-comunale, dosar 17/1844.

2.Arhivele Statului București, Lucrări publice Țara Românescă, dosar 12/1849.

3.Arhivele Statului București, Manuscrise, nr.47,89,92,93,99,103.

4.Arhivele Statului București, Așezământul N. Bălcescu, dosar 1848.

5.Arhivele Statului București, D.S.S., dosar 20/1926.

6.Arhivele Statului București, M.C.I.P., dosarele: 368/1860, 1269/1864, 157/1869, 193/1870, 1531/1872, 2790/1875, 3164/1876, 3891/1877, 3019/1887, 3642/1887, 4019/1887, 402/1894, 2281/1898, 2299/1899, 255/1900, 265/1900, 2678/1900, 655/1901, 824/1907, 825/1907, 897 și 3642/1907, 50 și 95/1918, 64,66,70 și 168/1937.

7.Cartea românească de învățătură, 1646.

8.Îndreptarea Legii, 1652.

9.Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, 1518-1521.

10.Legiuirea lui Caragea, 1817-1832.

11.Pravila de la Govora, 1640.

12.Regulamentul Organic al Moldovei, 1832-1865.

13.Regulamentul Organic al Munteniei, 1832-1865.

VI. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1.Albu Nicolae, Istoria școlilor românești din Transilvania (1800-1867), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

2.Alexandru G., Cărăușan Ion, Bucur S., Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005.

3.Athanasiu Alexandru, Claudia Moarcăș, Muncitorul și legea. Dreptul muncii, Editura Oscar Print, București, 1999.

4.Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005.

5.Barbu Vlad, Dreptul muncii, Curs universitar, Editura Rosetti, București, 2004.

6.Bălan Emil, Procedura administrativă, Editura Universală, București, 2005.

7.Băldescu Emil, Spiru-Haret, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

8.Bârsănescu Florela, Educația, învățământul, gândirea pedagogică din România, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

9.Bârsănescu Ștefan, Istoria pedagogiei românești, București, 1941.

10.Bârsănescu Ștefan, Dicționar de pedagogie contemporană, Editura Enciclopedică Română, București, 1969.

11.Bârsănescu Ștefan, Pagini nescrise din istoria culturii românești, Editura Academiei, București, 1971.

12.Bârsănescu Ștefan, Pedagogia, Editura Academiei R.S.R., București, 1984.

13.Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a X-a revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul juridic, București, 2005.

14.Beligrădeanu Șerban, Legislația concediilor de odihnă și a altor concedii și a concediilor medicale cuvenite salariaților, Editura Lumina Lex, București, 1995.

15.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XXXV (1/2000), Editura Lumina Lex, București, 2000.

16.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XXXVI (2/2000), Editura Lumina Lex, București, 2000.

17.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XLI (3/2001), Editura Lumina Lex, București, 2001.

18.Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii comentată, Vol.XLVII (vol.1/2003), Editura Lumina Lex, București, 2003.

19.Beligrădeanu Șerban, Răspunderea materială a persoanelor încadrate în muncă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1973.

20.Beligrădeanu Șerban, Ștefănescu Ion Traian, Dicționar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1997.

21.Bernea Ernest, Tipologia pedagogiei, Editura Dacia, Iași, 2002.

22.Bordeianu Mihai, Vladcovschi Petru, Învățământul românesc în date, Editura Junimea, Iași, 1979.

23.Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală, Edția a III-a, Editura All Beck, București, 2001.

24.Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a II-a, Editura All Beck, București 2002.

25.Buia Vasile, Concediul de odihnă, Editura Științifică, București, 1969.

26.Burloiu Petre, Managementul resurselor umane. Tratare globală interdisciplinară, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2001.

27.Carpen Ștefan, Organizarea școalei române, Imprimeria și Librăria Școalelor, București, 1905.

28.Cerghit Ion, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

29.Crăsneanu Ana, Dogaru Ilie, Ghid practic privind organizarea și conducerea activității economico-financiare și de protejare a patrimoniului în unitățile de învățământ, Editura “Almanahul Banatului”, Timișoara, 1994.

30.Cristea Mihai, Sistemul educațional și personalitatea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994.

31.Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol.I, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2007.

32.Densușianu Ovid, Profesorimea, Tipografia Triumful, București, 1919.

33.Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

34.Dimitriu Emilian, Profilul profesorului contemporan, Rezumat al tezei de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Filosofie, 1972.

35.Dimitriu Raluca, Contractul individual de muncă, prezent și perspective, Editura Tribuna economică, București, 2005.

36.Documente privind istoria României, vol.I, Editura Academiei, București, 1956.

37.Flitan Constantin, Răspunderea disciplinară a angajaților, Editura Științifică, București, 1959.

38.Georgescu Titu, Băldescu Emil, Ctitori de școală românească. Secolul al XIX-lea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

39.Ghimpu Sanda, Ticlea Alexandru, Dreptul muncii, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2001.

40.Ghimpu Sanda, Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Mohanu Gheorghe, Dreptul muncii. Tratat, vol.I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

41.Ghimpu Sanda, Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Mohanu Gheorghe, Dreptul muncii. Tratat, vol.II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

42.Ghimpu Sanda, Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Mohanu Gheorghe, Dreptul muncii. Tratat, vol.III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

43.Ghimpu Sanda, Țiclea Alexandru, Tufan Constantin, Dreptul securității sociale, Editura All Beck, București, 1997.

44.Georoceanu B., Formarea continuă a cadrelor didactice prin învățământ deschis la distanță, Universitatea din București, 2002.

45.Giurescu Constantin C., Istoria învățământului din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

46.Holban Ion, Orientarea școlară, Editura Junimea, Iași, 1975.

47.Hurmuzachi Eudoxiu, Iorga Nicolae, Documente privitoare la istoria românilor, vol.XIV, București, 1915.

48.Hurmuzescu D., Învățământul în România după 40 de ani, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1906.

49.Iacob Radu, Istoria vicariatului Hațegului, Lugoj, 1913.

50.Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005.

51.Iscru Gheorghe, Legiferarea organizării învățământului în Țara Românească (1831-1834), în Contribuții la istoria învățământului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

52.Iscru Gheorghe, Contribuții privind învățământul la sate în Țara Românească până la jumătatea sec. al XIX-lea, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.

53.Istoria învățământului din România (1821-1918), vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.-București, 1993

54.Iucu Romanița, Formarea cadrelor didactice-sisteme, politici, strategii, Editura Humanitas, București, 2004.

55.Iucu Romanița, Panișoara Ion-Ovidiu, Formarea personalui didactic, Editura UMC, București, 2000.

56.Iucu Romanița, Instruire școlară. Perespective teoretice și aplicative, Editura Polirom, Iași, 2001.

57.Macovei Dumitru, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Junimea, Iași, 1978.

58.Macovei Ovidiu, Conținutul contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2004.

59.Maiorescu Ioan, Starea instrucțiunii publice din România la finitul anului școlastic 1859-1860, București, 1860.

60.Manolache Anghel, Pârnuță Gheorghe, Contribuții la istoria culturii și învățământului în Teleorman, București, 1979.

61.Manolache Anghel, Pârnuță Gheorghe (coordonatori), Istoria învățământului din România (1821-1918), vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.-București, 1993.

62.Mehedinți Simion, Profesorul, temelia tuturor reformelor școlare, Editura Librăriei Socec, București, 1929.

63.Micul Dicționar Academic, Vol.III, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003.

64.Niculescu Marin, Spiru-Haret, pedagog național, București, 1932.

65.Pascu Ștefan, Istoria învățământului din România, Vol.I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.

66.Pârnuță Gheorghe, Contribuții la cunoașterea începutului învățământului sătesc din Țara Românească, în Din istoria pedagogiei românești, vol.II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.

67.Poenaru Romeo, Probleme actuale ale deontologiei funcțiilor didactice, Tipografia Universității din Timișoara, Timișoara, 1974.

68.Popescu-Teiușanu Ion, Legislația școlară feudală în Țările Române, în Contribuții la istoria învățământului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

69.Preda Mihai, Drept administrativ. Partea generală, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004.

70.Primul Congres al Corpului Didactic din România, Sesiunea de la 2,3-4 aprilie 1884, Tipografia Modernă, București, 1885.

71.Rășcanu Petru, Istoricul învățământului secundar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1906.

72.Stătescu Constantin, Bârsan Corneliu, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Academiei R.S.R., București, 1981.

73.Ștefănescu Ion Traian, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 1998.

74.Ștefănescu Ion Traian, Modificările codului muncii-comentate, Editura Lumina Lex, București, 2006.

75.Ștefănescu Ion Traian, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

76.Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Codul muncii, Editura Lumina Lex, București, 2003.

77.Turcu Ion, Deleanu Ion, Introducere în teoria și practica răspunderii materiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.

78.Țiclea Alexandru, Contractul individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2003.

79.Țiclea Alexandru, Codul muncii adnotat și comentat, Editura Hamangiu, București, 2007.

80.Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul juridic, București, 2007.

81.Țiclea Alexandru, Dreptul securității sociale. Curs universitar, Editura Universul juridic, București, 2007.

82.Țiclea Alexandru, Popescu Andrei, Țichindelean Marioara, Tufan Constantin, Ținca Ovidiu, Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, 2004.

83.Urechia Vasile Alexandrescu, Istoria școalelor de la 1800-1864, I-IV, București, 1892.

84.Vedinaș Virginia, Drept administrativ și instituții politice administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002.

85.Voiculescu Dan, Negocierea, formă de comunicare în relațiile interumane, Editura Științifică, București, 1991.

86.Xenopol Alexandru Dimitrie, Epoca fanariotă, 1711-1821, Iași, 1892.

87.Xenopol Alexandru Dimitrie, Istoria românilor din Dacia Traiană, VII, Iași, 1898.

VII. STUDII. ARTICOLE. COMENTARII

1.Athanasiu Alexandru, Aspecte teoretice și practice ale revocării deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă și a deciziei de imputare, în „Revista română de drept”, nr.3/1984.

2.Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii-Partea I, în „Pandectele române”, nr.2/2003.

3.Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Regimul juridic al raporturilor de muncă în reglementarea noului Cod al muncii-Partea a IV-a, în „Pandectele române”, nr.6/2003.

4.Bălan Emil, Actele juridice privind acordarea titlurilor didactice în învățământul superior, în „Dreptul”, nr.3/2007.

5.Bârsan Corneliu, Protecția libertății de întrunire și a libertății de asociere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în „Pandectele Române-supliment”, 2004.

6.Beligrădeanu Șerban, Categoriile profesionale cărora le este aplicabilă Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate, în lumina Constituției României, în „Dreptul”, nr.1/1992.

7.Beligrădeanu Șerban, Impactul ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare asupra legislației muncii, în „Dreptul”, nr.1/2001.

8.Beligrădeanu Șerban, Aspecte esențiale referitoare la forma, conținutul și nulitatea deciziei de concediere în lumina Codului muncii, în „Dreptul”, nr.6/2004.

9.Beligrădeanu Șerban, Sent.civ.nr.971/2003 a Tribunalului Hunedoara, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2004.

10.Beligrădeanu Șerban, Nota II la dec.civ.nr.259/2000 a Tribunalului Arad, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2004.

11.Beligrădeanu Șerban, Probleme generate de actualele reglementări referitoare la dreptul de preaviz al salariatului în cazul concedierii pentru anumite temeiuri legale, în „Dreptul”, nr.12/2005.

12.Beligrădeanu Șerban, Probleme și efecte specifice ale răspunderii disciplinare și ale jurisdicției acesteia în cazul salariaților care, în temeiul unor legi speciale, exercită anumite profesii organizate în corpuri profesionale, în „Dreptul, nr.9/2005.

13.Beligrădeanu Șerban, Evaluarea profesională efectuată de către angajator pe durata executării contractului individual de muncă, în „Dreptul”, nr.6/2006.

14.Beligrădeanu Șerban, Ștefănescu Ion Traian, Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă II, în „Dreptul”, nr.1/2004.

15.Cristea Lucian, Sindicatele românești din învățământ – recunoscute internațional, în „Tineretul Liber”, 2 februarie 1993.

16.Deleanu Ion, Cu privire la cumulul de funcții în învățământul superior și clauza de fidelitate, în „Dreptul”, nr.2/2003.

17.Dimitriu Raluca, Exercițiul libertății sindicale, în „Dreptul”, 2004.

18.Dunca Constanța, Amicul familiei, anul II, 1864, nr.1 (15 martie)

19.Frențiu Gabriela Cristina, Salarizarea personalului didactic din învățământul preuniversitar/superior, în “Revista română de dreptul muncii”, nr.1/2005.

20.Gidro Romulus, Despre unele tendințe privind încălcarea principiului libertății muncii și a dreptului la muncă, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2003.

21.Gîlcă Costel, Demnitatea în muncă, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2004.

22.Ghimpu Sanda, Aspecte teoretice și practice privind nulitatea contractului de muncă, în „Revista română de drept”, nr.5/1968.

23.Ghimpu Sanda, Câteva aspecte ale desfacerii contractului de muncă în lumina organizării și disciplinei muncii în unitățile de stat, în „Revista română de drept”, nr.8/1980.

24.Maiorescu Titu, Despre reforma învățământului public, în „Convorbiri literare”, nr.IV, 1870.

25.Miheș Cristina, Procedura evaluării profesionale prealabile, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2006.

26.Mohanu Gheorghe, În legătură cu natura juridică a unor termeni în dreptul muncii, în „Revista română de drept”, nr.7/1970.

27.Neamțu Gh., Farcaș A., Contribuția cadrelor didactice, a elevilor și studenților din Transilvania la războiul de independență, în „Revista de pedagogie”, nr.4/1977.

28.Nicolae Caterina, Sindicatele din 115 țări în Congres la București, în „Adevărul”, 23 octombrie 2001.

29.Pătulea Vasile, Unele reflecții cu privire la răspunderea marterială, în „Dreptul”, nr.2/1999.

30.Petrariu A.M., Discuții privind încetarea de drept a contractului individual de muncă I, în „Dreptul”, nr.1/2004.

31.Petre Ionel, Coiriciu Ana, Concediul de studii, în „Tribuna Economică”, nr.8/2006.

32.Popa Camelia, F.S.L.I., Cea mai importantă Federație Sindicală din domeniul educației, în „România Liberă” din 28 noiembrie 1995.

33.Popescu Corneliu-Liviu, Jurisdicțiile administrative potrivit dispozițiilor constituționale, în „Dreptul”, nr.5/2004.

33.Stănoiu Șerban Viorel, Suspendarea contractului de muncă, în „Revista română de drept”, nr.7/1968.

34.Strat Georges, La liberte syndicale en Roumanie, studiu cerut de Biroul Internațional al Muncii, București, 1927.

35.Ștefănescu Ion Traian, Trăsăturile juridice caracteristice ale Legii nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, în „Dreptul”, nr.10/1997.

36.Ștefănescu Ion Traian, Considerații referitoare la Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, cu privire specială asupra domeniului muncii, în „Revista română de drept”, nr.2/2002.

37.Ștefănescu Ion Traian, Demisia, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.3/2003.

38.Ștefănescu Ion Traian, Beligrădeanu Șerban, Prezentare de ansamblu și observații critice asupra noului Cod al muncii, în „Dreptul”, nr.4/2003.

39.Ștefănescu Ion Traian, Ovidiu Macovei, Vartolomei Brândușa, Corelația dintre obligația de fidelitate și clauza de neconcurență înserată în contractul individual de muncă, în „Dreptul”, nr.11/2005.

40.Țiclea Alexandru, Acte normative noi-Codul muncii, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.1/2003.

41.Țiclea Alexandru, Soluții și propuneri privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții ale Codului muncii, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2003.

42.Țiclea Alexandru, Omisiuni ale Codului muncii, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.4/2003.

43.Țiclea Alexandru, Formarea profesională, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2005.

44.Țiclea Alexandru, Răspunderea patrimonială a salariaților, Revista de Drept Comercial, nr.7-8/2003.

45.Țiclea Alexandru, Decizia de concediere, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.3/2003.

46.Ungureanu Augustin, Considerații privind noile reglementări cuprinse în Legea sindicatelor, nr.54/2003, Revista de Drept Comercial, nr.4/2003.

47.Volonciu Magda, Libertatea muncii, principiu fundamental al dreptului muncii, în „Studii de drept românesc”, nr.3-4/1991.

48.Zoleta Kozosi Liliana, Decizia de concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.4/2003.