Statutul Juridic AL Functionarului Public
-CUPRINS-
CAPITOLUL I
INTRODUCERE. DESPRE FUNCȚIA PUBLICĂ
1.1. Noțiunea de funcție publică
Școala interbelică românească de drept public, aflată sub influența doctrinei juridice franceze, s-a exprimat poate cel mai bine, prin teza lui Gaston Jèze, potrivit căreia, funcția publică reprezintă o situație juridică generală, impersonală, obiectivă, creată și organizată prin legi și regulamente și modificabilă în orice moment numai prin legi și regulamente. Paul Negulescu vedea în funcția publică un complex de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, ce urmează a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică, care, exercitând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea.
În art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 modificată și completată prin Legea nr. 286/2006 privind Statutul funcționarilor publici, se arată că funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către autoritățile administrative centrale și locale. În alin. 4 legiuitorul arată că funcțiile publice sunt prevăzute în anexa la lege.
În doctrina contemporană, profesorul Alexandru Negoiță a arătat că „funcția în cadrul organelor administrației publice poate fi definită ca un ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea legală de a îndeplini acele atribuții ale administrației publice”.
Funcția publică este constituită din competențe stabilite de lege, cuprinzând atribuțiile necesare satisfacerii intereselor generale și scopurilor de interes public pentru care a fost creată, neputându-se admite ca ea să fie utilizată în scopuri personale, deoarece orice administrație publică și prerogativele care i-au fost conferite de lege se legitimează numai prin finalitatea sa de servire a interesului public.
Noțiunea de funcție publică, în conținutul ei este parte integrantă a Suveranității Statului, elementul contitutiv al statului care are caracter volițional spre deosebire de celelalte două elemente, populația și teritoriul, care au un caracter material. Totalitatea funcțiilor publice definesc elementul statului cu caracter volițional.
Ion Popescu Slăniceanu în lucrarea sa considera că funcția publică este un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuții exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal învestite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.
În încercarea de a defini funcția publică, Valentin I. Prisăcaru considera că aceasta este acea grupare de atribuții, competențe și responsabilități, stabilite potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înființat în scopul satisfacerii, în mod continuu și ritmic, de către funcționarii publici numiți în aceste funcții, a intereselor generale ale societății.
Conceptul de funcție publică poate fi întâlnit în Franța – function publique, în Regatul Unit – civil service, Italia – impiegato civile dello stato, Spania – funcionario, Belgia – agent de l’Etat, terminologie ce are relevanță și pe planul realităților juridice.
Funcția publică exprimă atât suma atribuțiilor cu care a fost învestită legal persoana însărcinată, cât și totalitatea drepturilor și îndatoririlor pe care le are în realizarea competenței legale a organului în numele și pentru care lucrează.
Funcția publică reprezintă situația juridică a persoanei învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a învestit-o.
Noțiunea de funcție publică poate avea mai multe accepțiuni:
Într-o primă accepțiune, noțiunea de funcție publică include pe toți aceia ce sunt învestiți cu prerogative de putere publică pe care o exercită în numele și cu încredințarea unor autorități publice.
Într-o a doua accepțiune, noțiunea de funcție publică se definește prin raportarea la prerogativele unei funcții sau demnități de stat, indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se exercită. În această accepțiune a funcției publice sunt incluși demnitarii la nivel central, aleși (președintele) sau numiți (miniștri), demnitarii locali aleși (primarii și consilierii), numiți (prefectul), funcționarii publici de carieră.
Într-un sens mai restrâns în această accepțiune, am putea include în noțiunea de funcție publică, numai funcțiile ocupate de funcționarii publici de carieră (numiți) și funcțiile de demnitate publică (numite sau alese).
Dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (formând dreptul comun în materie) se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel (autoritatea vamală, cadrele didactice, personalul silvic), dar nu intră sub incidența acestui act normativ.
Din prevederile actului normativ citat, înțelegem că unora dintre funcțiile publice le este aplicabil dreptul comun, adică regimul stabilit prin Statutul funcționarilor publici, iar altora li se aplică regimuri speciale statutare.
1.2. Principiile funcției publice
La baza exercitării funcției publice stau următoarele principii (art. 4):
principiul legalității;
principiul imparțialității;
principiul obiectivității;
principiul transparenței;
principiul eficienței și eficacității;
principiul responsabilității;
principiul orientării către cetățean;
principiul stabilității;
principiul subordonării ierarhice.
Principiul legalității funcției publice, întrucât funcția publică este definită de Statut, iar funcțiile publice sunt prevăzute în anexa acestuia (art. 4, teza I-a), conținutul activităților desfășurate de funcționari în exercitarea prerogativelor de putere publică fiind determinat de lege (art. 2 alin. 3);
Principiul imparțialității exercitării funcției publice, respectiv a serviciului public înfăptuit prin intermediul ei, întrucât funcționarul trebuie să asigure derularea raportului administrativ, declanșat la cerere sau din oficiu, fără părtinire, nefavorizând nici una din părțile acestuia, inclusiv pe sine, motiv pentru care legea a reglementat, în acest sens, incompatibilitățile, conflictele de interes și interdicțiile ce se impuneau (art. 4 lit. a, teza a II-a), ceea ce nu exclude promovarea intereselor legitime și legale, după caz, a cetățenilor ori a autorităților și instituțiilor publice implicate (art. 1/2 teza ultima);
Principiul obiectivității în exercitarea funcției publice, presupune soluționarea cazului dat cu respectarea adevărului obiectiv, respectiv pe baza stării de fapt corect stabilite și cu respectarea prevederilor legale integral aplicabile situației, astfel încât propunerea, avizul, decizia etc., să fie temeinice și legale (art. 4 lit. a, teza a III-a);
Principiul transparenței în exercitarea funcției publice, adică a furnizării tuturor informațiilor necesare și solicitate, utile soluționării cauzei, cunoașterea, de către cel interesat ori de către opinia publică, în funcție de natura (normativă sau individuală) actului și de importanța acestuia, a modului de desfășurare și fundamentare a procesului decizional, inclusiv a actului rezultat în cadrul lui (art. 3 lit. b din Statut și art. 1 și art. 2 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică);
Principiul eficienței și eficacității are în vedere, pe de o parte, rezultatul economic al exercitării funcției (nu neapărat în sensul rentabilității economice, ci în cel al încadrării în limita veniturilor sau a bugetelor proprii ori alocate), iar pe de altă parte, rezultatul social scontat, așteptat de individ, colectivitate, autoritate (art. 3 lit. c);
Principiul responsabilității, în conformitate cu prevederile legale, adică de îndeplinire sau exercitare a funcției în conformitate cu obligațiile decurgând din competențele și atribuțiile încredințate titularului ei și prin a căror încălcare se declanșează răspunderea juridică a acestuia (art. 3 lit. d);
Principiul orientării către cetățean a funcției publice, în sensul prestării la termen și întocmai a serviciului public solicitat, efectuarea lui în interesul acestuia de către autoritatea sau instituția publică cea mai apropiată posibil (art. 3 lit e);
Principiul stabilității în exercitarea funcției, în sensul că funcționarii publici nu pot fi eliberați sau destituiți din funcție decât în condițiile și cazurile legal și limitativ prevăzute, iar întreruperea sau suspendarea temporară ori încetarea definitivă a raporturilor de serviciu din motive neimputabile acestora nu determină pierderea drepturilor legal câștigate și nici a calității de funcționar public păstrat în corpul de rezervă (art. 3 lit f coroborat cu art. 2/2 teza ultimă);
Principiul subordonării ierarhice a funcționarului public, trăsătură distinctivă a acestuia față de parlamentar sau judecător, constând în îndatorirea executării tuturor dispozițiilor ierarhice legale ale superiorilor acestuia, în limitele competenței sale, la timp și întocmai (art. 3 lit. g).
Deși legea nu le mai enunță ca și principii generale și distincte, totuși putem considera ca principii și următoarele reguli:
Principiul egalității (accesului) șanselor de intrare și promovare în corpul funcționarilor publici prin concursul deschis pentru fiecare cetățean ce îndeplinește condițiile legale (art. 491/3 teza a II-a) ceea ce este o reflectare particularizată a principiului egalității în drepturi, fiind interzisă orice discriminare (art. 27 alin. 2);
Principiul selecției funcționarilor prin concurs după criteriul competiției deschise, transparenței, meritelor și competenței profesionale (art. 491/3 teza I-a).
1.3. Trăsăturile funcției publice
Funcția publică se caracterizează prin următoarele trăsături:
numai prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcțiilor din cadrul unei autorității se realizează exercitatarea practică a competenței autorității în cauză conform atribuțiilor legale stabilite. Aceasta înseamnă că funcțiile trebuie încredințate efectiv unor persoane fizice apte să le exercite, care dispun de voința și energia necesară realizării lor.
Desigur, pot exista și funcții neocupate de titulari, iar, uneori, chiar funcții neexercitate, dar acestea nu afectează, pe ansamblu, realizarea atribuțiilor organului, ci numai integralitatea îndeplinirii lor.
funcția are un caracter propriu, aparținând numai celui investit anume în cadrul unei autorități pentru a-i realiza competența. În cadrul funcției se vor putea săvârși numai anumite acte și fapte (cu sau fără semnificație juridică) conform atribuțiilor ce revin instituției respective, ceea ce delimitează, în cadrul organului o funcție de alta chiar similară.
Desigur, acest lucru nu împiedică, pe de o parte, ca o persoană sau mai multe să poată îndeplini simultan sau succesiv aceeași funcție sau funcții similare, iar prin delimitări de ordin material, teritorial, personal sau temporal să se poată face distincție între funcții.
Pe de altă parte, o funcție de regulă, nu epuizează prin conținutul ei întreaga sfera atribuțională a unei autorități , decât în mod cu totul excepțional (de exemplu, în cazul organelor unipersonale), întrucât corespunzător diversității de sarcini și atribuții reglementate în vederea realizării lor, în cadrul unei autorități se exercită mai multe funcții a căror sumă evidențiază specificul competenței organului din care fac parte.
funcția publică se caracterizează și prin continuitate, ca și serviciul public pe care îl realizează. Caracterul de continuitate al funcției publice este determinat de interesul general care trebuideterminat de interesul general care trebuie realizat fără intermitențe. Sub acest aspect, așa cum precizează profesorul Romulus Ionescu, nu trebuie confundată existența funcției publice cu exercitarea ei, o funcție putându-se exercita cu intermintențe sau deloc.
Continuitatea funcției publice nu trebuie confundată nici cu stabilitatea în funcție, aceasta din urmă fiind nemijlocit legată de deținătorul ei, de perioada în care ea se exercită de către o anumită persoană, perioadă care, de regulă, este nedeterminată, dar care poate fi și determinată în prealabil.
Schimbarea titularului funcției privește numai stabilitatea în funcție, nu și continuitatea ei, care va fi exercitată de către un alt titular. Continuitatea funcției este întreruptă numai prin desființarea, fie pe motiv de oportunitate (când interesul general nu mai reclamă menținerea ei pe mai departe), fie pe motiv de legalitate (când înființarea ei, nu și ocuparea, s-a făcut cu nerespecatarea prevederilor legii).
funcția are un caracter obligatoriu, prin îndatorirea exercitării drepturilor și cea de îndeplinire a obligațiilor care-i alcătuiesc conținutul, în sensul că ea nu este o facultate sau o posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau juridice și față de care există latitudinea de a intra sau nu, după propria voință, în raporturi juridice conform interesului propriu.
Într-adevăr, funcția publică administrtivă trebuie exercitată în orice împrejurare care-i solicită intervenția, din oficiu sau la cerere, chiar dacă față de o anumită atribuție autoritatea în cauză are un drept de apreciere sau de alegere în soluționarea într-un anumit mod a unei situații.
Această îndatorire de rezolvare sau de pronunțare chiar și față de o solicitare (ce nu impune neapărat și o intervenție de drept sau soluționare favorabilă din partea autorității), operează în mod permanent deoarece neexprimarea sau neluarea de poziție din partea organelor executive, fie prin nesoluționarea în termen, fie prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privitoare la un drept legal recunoscut, permit declanșarea unei proceduri judiciare ce se poate finaliza cu tragerea la răspundere a celui vinovat (inclusiv pentru insubordonare dacă nu îndeplinește o dispoziție ierarhică), a autorității executive din care face parte, concomitent cu obligarea acesteia la luarea și îndeplinirea măsurilor solicitate, plata despăgubirilor și a daunelor morale, conform Legii nr. 554/2004 privind contenciosului administrativ (în cazul funcționarului public) sau a justiției care trebuie să soluționeze orice cauză cu care a fost sesizată (în cazul judecătorului conform art. 3 Cod civil).
altă trăsătură a funcției publice o reprezintă caracterul legal al acesteia, în sensul că atribuțiile (competențele) ce-i constituie constituie conținutul, adică ansamblul obligațiilor și drepturilor specifice sunt stabilite numai prin lege sau în baza și în condițiile prevăzute de lege.
Ca atare, ele se stabilesc printr-un act de autoritate, în mod unilateral, de către cel care este abilitat de lege și nu pot constitui obiectul unei negocieri, nici cu privire la constituire, nici la modificare, ori la transferare a acestor atribuții. Purtătorul, sau mai bine zis viitorul purtătorul al unei anumite funcții publice nu o poate negocia dacă nu-i convine cum ea a fost stabilită de cel ce a creat-o, ci el acceptă sau nu complexul de obligații și drepturi stabilit de creatorul funcției publice, în mod impersonal. Funcția publică nu se creează „intuitu personae” , adică în considerarea unei anumite persoane fizice, ci în considerarea interesului general pe care trebuie să-l realizeze, ea putând fi ocupată de orice persoană fizică, dacă aceasta îndeplinește condițiile prestabilite de lege.
Cât privește autoritatea competentă a crea funcții publice, dat fiind caracterul ei legal, rezultă că, în primul rând, competența revine Parlamentului, singurul organ legiuitor al țării.
Pe de altă parte, având în vedere marea diversitatea a funcțiilor publice, acestea nu sunt create numai de Parlament, ci și de celelalte autorități publice, dacă Parlamentul, prin actul său, adică prin lege, le-a abilitat în acest sens. Sub acest aspect, sunt de menționat prevederile art.117 alin. 2 din Constituție care recunoaște Guvernului și ministerelor dreptul de a putea înființa, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea lor, cu condiția ca lege să le recunoască o asemenea competență.
Ca atare, asemenea organe se pot înființa și prin hotărâre sau ordonanță a Guvernului sau prin acte ale miniștrilor. Înființarea lor presupune, desigur, și înființarea de funcții publice în cadrul acestor organe.
definiția legală precizează conținutul funcției care constă într-un ansamblu de atribuții și responsabilități.
Dacă prin atribuție înțelegem un complex de drepturi și de obligații de care dispune o autoritate în vederea realizării sarcinilor sale, în schimb, prin responsabilitate trebuie să avem în vedere o obligație de a efectua sau de a îndeplini sarcină concretă de serviciu, o îndatorire trasată și determinată, noțiunea neavând nimic comun, în acest caz, cu cea de răspundere pentru neîndeplinirea unei obligații legale, părând că are, mai degrabă, o încărcătură politică și etică, decât juridică.
aceste atribuții și responsabilități sunt stabilite în temeiul legii. Desigur , ar fi fost mai corect să se prevadă că ele sunt stabilite prin lege, atunci când această reglementare le stipulează, iar mai apoi în temeiul legii când această competență este delegată autorității sau instituției publice; de regulă, prin conducătorul ei, pentru a-i determina conținutul conform reglementărilor legale în vigoare și în acord cu ele, ceea ce ar fi în deplină concordanță și cu principiul legalității funcției.
atribuțiile și responsabilitățile sunt determinate, în cazul funcției publice, de către autoritatea publică sau instituția publică în cadrul căreia ea există și se exercită. Autoritatea publică reprezintă forma organizată și exteriorizată de manifestare a puterii publice într-un mod determinat în cadrul unei funcții fundamentale îndeplinite de stat. În cazul autorităților administrative, care ne interesează în mod special, avem de a face cu o categorie a autorităților publice care dipunând de o capacitate administrativă specifică participă în nume propriu la înfăptuirea puterii executive a statului în limitele competențelor legal determinate.
Deci, practic, autoritățile publice administrative exercită puterea executivă în scopul organizării și înfăptuirii unor servicii publice de interes general ori în sectoare specifice precum finanțe, învățământ, sănătate, cultură etc.
altă trăsătură a funcției publice o constituie faptul că cei care sunt investiți cu realizarea funcției intră într-un complex de raporturi juridice, ce se stabilește între acesta și organul care i-a investit. În sfera acestui raport juridic complex intră, de fapt, două raporturi juridice concrete, care se află într-o legătură indisolubilă, formând o unitate în diversitate.
funcția publică nu poate fi încredințată decât unei persoane fizice. Această persoană trebuie să îndeplinească anumite condiții, care privesc capacitatea sa fizică și psihică, dar și alte cerințe speciale (profesionale, de vârstă, experiență etc.), anume prevăzute de lege. Mai mult, uneori legea prevede și incompatibilități ale unor funcții publice cu alte funcții publice (și acestea din urmă expres precizate), împrejurări și situații care se exclud reciproc, ele fiind determinate tot de realizarea corectă a interesului general.
exercitarea funcției publice pune și problema asigurării mijloacelor materiale și financiare cu care trebuie să fie dotat titularul ei, precum și plata acestuia pentru efortul și activitățile pe care le prestează. Realizând un interes general care poate fi al statului sau al unei colectivități locale recunoscută ca atare de stat, se înțelege că în interesul căruia se exercită funcția publică are și obligația juridică de a asigura mijloacele materiale și financiare necesare exercitării funcției publice. Ca atare, sumele necesare trebuie prevăzute în bugetul statului și, respectiv, în bugetele locale, la un nivel care să asigure exercitarea continuă și eficientă a funcției.
Regimul juridic aplicabil funcției publice determinat constituțional și prin Legea nr. 188/1999 este un regim de drept public, regim de altfel aplicabil și funcționarului public.
Funcții publice pot fi îndeplinite și de persoane particulare autorizate în condițiile legii să presteze un serviciu public în regim de putere publică. În literatura juridică străină se teoretizează și se încearcă să se impună așa numita privatizare a funcției publice, problemă strâns legată de criza în general a teoriei serviciului public.
1.4. Clasificarea funcțiilor publice
După nivelul competențelor, funcțiile publice se împart în funcții publice generale și funcții publice specifice.
Funcțiile publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice. Sunt considerate funcții publice generale, de exemplu, cea de secretar general al Guvernului, secretar general din minister, director general din cedrul ministerului, secretar al municipiului, director executiv a serviciilor publice deconcentrate a ministerelor, director executiv în cadrul aparatului propriu al autorității administrației publice locale, șef serviciu, șef birou, referent, etc .
Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unei autorități și instituții publice.
De exemplu, sunt considerate funcții publice specifice, cele de arhitect-șef, inspector de concurență, inspector vamal, inspector de muncă, comisar, etc .
Alte funcții specifice decât cele stabilite în Anexa 1 la Legea nr. 188/1999, pot fi stabilite de autoritățile și instituțiile publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. În acest caz, înseamnă că prin acte administrative ierarhic inferioare se va putea adăuga la dispozițiile legii. Considerăm că avizul nu poate fi decât conform.
Funcțiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, cu avizul consultativ al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
Funcțiile specifice din aparatul de lucru al autorităților administrației publice locale se stabilesc la propunerea președintelui consiliului județean sau, după caz, a primarului, prin hotărâre a consiliului județean sau după caz, a consiliului local și cu avizul consultativ al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
După nivelul studiilor necesare ocupării funcției publice, acestea se împart în următoarele clase:
clasa I – cuprinde funcții publice pentru a cărei ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă (de exemplu, sunt funcționarii public de execuție, numiți ca experți, consilieri juridice, inspectori, etc);
clasa a II-a – cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă (de exemplu, referentul de specialitate);
clasa a III-a – cuprinde funcții publice pentru ocuparea cărora se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă (de exemplu, referentul).
După nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, funcțiile publice se împart în:
– funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici (de exemplu, secretarul general al Guvernului, consilierul de stat, prefectul, secretarul general al prefecturii, etc);
– funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor public de conducere, care implică activități de conducere și acte de decizie (de exemplu, secretarul municipiului, director general adjunct din aparatul ministerului, șef serviciu, etc);
– funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție. Funcția de execuție se concretizează prin activități de executare a actelor de decizie.
Funcționarii publici numiți în funcții publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvent cu diplomă sau studii medii liceale, absolvite cu diplomă, pot ocupa numai funcții publice de execuție, cu excepțiile prevăzute în legi speciale.
Funcțiile publice de execuție sunt structurate pe grade profesionale: superior, principal, asistent, debutant.
După modul de desemnarea titularilor, distingem trei mari categorii:
– funcții care presupun numirea titularilor;
– funcții care presupun repartizarea titularilor;
– funcții care presupun alegerea titularilor, alegerea realizată, după caz, de: popor, o Cameră a Parlamentului, Camerele în ședință comună, consiliul local, consiliul județean, diferite consilii de conducere (administrație) sau științifice.
După regimul juridic aplicabil, distingem trei mari categorii:
– funcții cărora li se aplică un regim de drept public, axat pe competiție politică (parlamentari, miniștri, secretari de stat, prefecți, aleși locali);
– funcții cărora li se aplică regimul dreptului comun, înțelegând prin dreptul comun regimul stabilit de Statutul funcționarilor publici (marea majoritate);
– funcții cărora li se aplică regimuri statutare speciale, potrivit principiilor Statutului funcționarilor publici (cadre active ale armatei, polițiști, funcționari publici din autoritatea vamală, serviciile diplomatice și consulare etc.).
După nivelul funcțiilor stabilite și avizate funcțiile publice se mai pot clasifica în:
– funcțiile publice de stat sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrative autonome.
– funcțiile publice teritoriale sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
– funcțiile publice locale sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora.
Prin actul de înființare a unei autorități sau instituții publice se va stabili numărul maxim de posturi aferente funcțiilor publice. Prin statutul de funcțiuni se stabilește denumirea funcției, clasa, numărul de posturi, nivelul salariilor. Totodată se întocmește și statul de personal care va cuprinde persoanele care nu exercită atribuțiile unei funcții publice.
1.5. Ierarhia funcțiilor publice
Profesorul Paul Negulescu susținea că ierarhia este „o clasificare a funcțiilor făcând parte dintr-un mare serviciu public, un departament-minister, bazat pe o ordine de suprapunere și subordonare”.
Ierarhia funcțiilor publice se stabilește fie, prin acte de înființare, organizare și funcționare a serviciilor publice în cauză, fie prin acte normative distincte. Prin aceste acte se stabilesc, de regulă, și ierarhii în cadrul aceleiași funcții publice, respectiv gradele și clasele profesionale, care prezintă importanță practică pentru numirea și avansarea funcționarilor publici, ori pentru sancționarea lor.
În ceea ce privește categoriile de funcționari publici, gruparea acestora a făcut mai mult obiectul doctrinei, decât al normelor juridice. Ea a fost, în principiu, asemănătoare cu cea referitoare la categoriile de funcții publice.
CAPITOLUL II
FUNCȚIONARUL PUBLIC
2.1. Noțiunea de funcționar public.
Profesorul Alexandru Negoiță subliniază că dobândirea calității de funcționar public este dată de competența subiectelor active participante la raporturile juridice, care desfășoară un anumit gen de activitate datorită organizării competenței și diviziunii sociale a muncii, în cadrul organizării respective.
Plecând de la clasificarea conceptului de funcție publică și a trăsăurilor sale specifice, precum și de la precizarea noțiunii de funcționar public, credem că prin funcționar public se poate înțelege “orice persoană numită în condițiile legii într-o funcție publică, cu caracter permanent, în cadrul unei autorități sau instituții publice (în aparatul lor de lucru), în scopul asigurării funcționării continue a acestora, în schimbul unui salariu primit periodic”.
Funcționarul public este persoana numită într-o funcție publică (art. 2 din Legea nr. 188/1999).
Funcționarul public este acea persoană fizică ce, cu respectarea condițiilor cerute lege, a fost învestită prin numire într-o funcție publică, pentru a desfășura contra unui salariu, o activitate continuă și ritmică într-un serviciu public administrativ. Pe timpul cât deține funcția publică, persoana fizică se bucură de stabilitate și are anumite drepturi și îi revin anumite obligații.
În doctrina juridică interbelică s-a susținut, într-o opinie, că funcționarii publici sunt acei cetățeni care, fiind numiți de autoritatea competentă și învestiți în mod legal cu atributele funcției lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcționeze un serviciu public, în schimbul unui salariu plătit periodic.
Într-o altă opinie s-a menționat că funcționarul public este persoană care, în schimbul unei remunerații, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de o autoritate administrativă a statului, județelor sau comunelor.
Din cele două definiții rezultă că funcționar public este persoana fizică, cetățeanul, învestită, în condițiile legii, într-o funcție publică din cadrul unui serviciu public care prestează, în mod permanent, o anumită activitate pentru care primește un salariu (remunerație).
Unii autori au considerat remunerarea funcționarului public, respectiv plata periodică a unui salariu, ca un element necesar pentru ca cineva să fie considerat funcționar public. Dar salariul constituie un drept al funcționarului public pentru activitatea depusă (art. 29 din Legea nr. 188/1999) și nu o condiție pentru numirea sa într-o funcție publică.
Profesorul Anibal Teodorescu definește funcționarul public ca fiind „persoana care, în schimbul unei remunerațiuni, îndeplinește sau colaboreazăîn mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a statului, județelor sau comunelor”.
Totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice, din administrația publică centrală și locală, constituie corpul funcționarilor publici.
Funcționarii publici sunt numiți de către conducătorul unității sau instituției publice, cu respectarea dispozițiilor legale.
Unele categorii de funcționari publici care își desfășoară activitatea în cadrul unor servicii publice, pot beneficia de statute speciale (structurile Parlamentului, serviciile diplomatice și consulare, autoritatea vamală, poliție, etc.).
De asemenea sunt categorii speciale cărora nu li se aplică prevederile Legii nr. 188/1999, cum ar fi corpul magistraților, cadrele didactice, etc, deoarece nu exercită prerogativele care implică puterea publică.
Conform Statului funcționarilor publici pentru ca o persoană să poată ocupa o funcție publică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
are cetățenia română și domiciliul în România (pentru îndeplinirea funcției publice credem că domiciliul trebuie să fie stabil și permanent în România);
cunoaște limba română, scris și vorbit (și aceasta este o condiție nou introdusă prin modificarea legii, ceea ce presupune, în cazul unui străin care a dobândit cetățenia română să posede și un certificat de competență lingvistică);
are vârsta de minim 18 ani împliniți;
are capacitate deplină de exercițiu;
are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată de un examen medical de specialitate;
îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;
îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;
nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unor infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția cazului în care a intervenit reabilitarea (o dată ce legiuitorul a trecut categoria „infracțiunilor săvârșite cu intenție”, toate celelalte prezentări ale altor infracțiuni devin inutile, conform dictonului pars est in toto);
nu a fost destituită dintr-o funcție publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă în ultimii 7 ani ;
nu a desfășurat activitatea de poliție politică, astfel cum este definită prin lege (persoanele care doresc să ocupe o funcție publică sunt obligate să depună o declarație autentică, pe propria răspundere, potrivit legii penale; orice cetățean român, presa scrisă și audio-vizuală, organizațiile neguvernamentale, autoritățile și instituțiile publice, la cerere, au dreptul să fie informate; prin poliție politică se înțeleg toate acele structuri ale securității, create pentru instaurarea și menținerea puterii totalitare comuniste, precum și pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului).
2.2. Trăsăurile funcționarului public
Funcționarul public este o persoană fizică numită în funcție conform legii și care îndeplinește condițiile cerute de lege; funcționarul public este învestit în mod legal prin actul de voință unilateral al conducătorului unității sau instituției publice, urmat de jurământul de credință; funcționarul public exercită o funcție publică cu caracter continuu; funcționarul public îndeplinește atribuțiile unei funcții publice ce exprimă competența unei autorități sau instituții publice.
Conform definițiilor date de reglementările legale și de literatura de specialitate noțiunii de funcționar public se pot observa următoarele trăsături:
funcționar public nu poate fi decât o persoană fizică, nu și o persoană juridică, persoana care trebuie să fie cetățean român și să aibă domiciliul în țară;
învestirea într-o funcție publică se face cu respectarea prevederilor legale, printr-un act de numire, de regulă precedat de un concurs și urmat de depunerea jurământ;
persoană numită într-o funcție publică trebuie să desfășoare o activitate continuă și permanentă pe o durată nedeterminată;
funcționarul public îndeplinește atribuțiile funcției publice în scopul realizării competenței autorității publice din care face parte funcția;
pe întreaga perioadă a ocupării funcției publice, funcționarul are anumite drepturi și obligații, expres prevăzute de dispozițiile legale în materie;
pentru activitatea prestată în funcția publică, funcționarii sunt remunerați sub forma de salariu.
Funcționarul public este legat de autoritatea sau instituția publică pentru care exercită atribuțiile funcției publice, printr-un raport juridic statutar expresie a unui statut legal care îi conferă totodată drepturi și obligații specifice.
2.3. Categorii de funcționari publici
După nivelul studiilor absolvite:
– categoria funcținarilor publici cu studii superioare de lungă sau scurtă durată;
În această categorie intră funcționari din clasa I pentru funcțiile a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă și cei din clasa a II-a pentru care se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă.
– categoria funcționarilor publici cu studii medii, ocupă funcții publice a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă.
După nivelul atribuțiilor titularului funcției:
– categoria înalților funcționari publici;
Pot face parte din această categorie potrivit art. 16 din Legea nr. 188/199, doar persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
îndeplinesc condițiile cerute unei persoane pentru ocuparea unei funcții publice;
studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
au absolvit programe de formare specializare și perfecționare în administrație publică sau alte domenii specifice de activitate, în organizarea Institutului Național de Administrație sau de alte instituții specializate, sau au obținut titlul de doctor în specialitatea funcției publice respective;
cel puțin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice;
au promovat concursul național organizat pentru ocuparea funcției.
Categoria înalților funcționari publici cuprinde, persoanele care sunt numite în următoarele funcții publice:
a) secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;
b) secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
c) prefect;
d) secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
e) subprefect;
f) inspector guvernamental.
– categoria funcționarilor publici de conducere;
Funcționarii publici de conducere sunt cei care organizează, coordonează, îndrumă și controlează activitățile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică (punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative, elaborarea proiectelor de acte normative, gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare, etc), sub autoritatea unui funcționar public ierarhic superior sau a unui demnitar.
De asemenea, categoria funcționarilor publici de conducere, în baza art. 13 din Legea nr. 188/1999, republicată cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcții publice:
a) director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;
b) director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;
c) secretar al unității administrativ-teritoriale;
d) director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, în cadrul instituției prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;
e) șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;
f) șef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.
– categoria funcționarilor publici de execuție.
Statutul funcționarilor publici a statuat în art. 14 că sunt:
funcționari publici de executie din clasa I persoanele numite în următoarele funcții publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora.
funcționari publici de execuție din clasa a II-a persoanele numite în funcția publică generală de referent de specialitate, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.
funcționari publici de execuție din clasa a III-a persoanele numite în funcția publică generală de referent, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.
După rolul pe care îl au în realizarea atribuțiilor autorității publice:
– categoria funcționarilor publici de decizie;
Funcționarii de decizie sunt aceia care conduc fie o autoritate a administrației publice centrale sau locale, fie unele compartimente organizatorice ale acesteia, ei mai sunt numiți și funcționari de conducere dar, conform noilor reglementări, și înalți funcționari publici.
– categoria funcționarilor publici de pregătire a deciziilor;
Funcționarii de pregătire a deciziilor sunt, de regulă, cei care au ca principale atribuții documentarea administrativă, cei implicați direct în faza procesului decizional administrativ de elaborare a deciziei.
– categoria funcționarilor publici de execuție.
Categorie care-i desemnează pe funcționarii publici ce duc la îndeplinire deciziile administrative prin măsuri concrete în scopul realizării atribuțiilor autorității publice, a serviciului public, a interesului general.
După calitatea dobândită în urma numirii, respectiv statutul lor:
– categoria funcționarilor publici debutanți;
Pot fi numiți conform Statutului, funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcții publice definitive.
– categoria funcționarilor publici definitivi.
Pot fi numiți:
funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;
persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitatea corespunzătoare funcției publice, de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite;
persoanele care au promovat programe de formare și perfecționare în administrația publică.
După legaliatea învestirii:
– categoria funcționarilor publici de drept;
Funcționari publici de drept sunt socotiți aceia care au fost învestiți în mod legal cu exercitarea funcției publice și deci au îndeplinite toate condițiile legale de învestire. Prin condiții legale vom înțelege atât condițiile statuate în reglementările legale privind organizarea administrației publice centrale și/sau locale, cât și în legile speciale.
– categoria funcționarilor publici de fapt.
Funcționarul public de fapt este considerată acea persoană care exercită în realitate atribuțiile specifice unei funcții publice, dar care nu au fost învestiți legal sau care nu au nici un fel de învestitură.
După regimul juridic aplicabil:
– categoria funcționarilor publici cărora li se aplică regimul general înțelegând prin aceasta regimul reglementat de Statutul funcționarilor publici;
– categoria funcționarilor publici cărora li se aplică un regim special, în acest sens Legea nr. 188/1999 , republicată, a precizat în art. 5 alin. 1 că pot beneficia de statute speciale funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
b) structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;
c) structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) serviciile diplomatice și consulare;
e) autoritatea vamală;
f) poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
g) alte servicii publice stabilite prin lege.
După gradul de strictețe al disciplinei:
– categoria funcționarilor publici civili care nu au stabilită o conduită tip, din punct de vedere al rigurozității disciplinare și care nu au obligația de a purta uniformă în exercitarea atribuțiilor ce le revin;
– categoria funcționarilor publici militari delimitați de primi prin instituirea unei conduite tip și portul de uniforme oficiale;
– categoria intermediară ce cuprinde funcționarii civili din armată sau poliție.
După criteriul desemnării lor:
– categoria funcționarilor publici numiți care sunt numiți pentru o perioadă nedeterminată;
– categoria funcționarilor publici aleși în funcție ca rezultat al unui vot exprimat de întreaga colectivitate sau de un organ colegial pentru o perioadă determinată.
– categoria funcționarilor publici desemnați în alte moduri (prin promovare, respectiv retrogradare, prin repartizare etc.).
CAPITOLUL III
STATUTUL FUNCTIONARILOR PUBLICI
3.1. Notiunea de statut al funcționarilor publici
Denumirea de statut provine, așa cum susținea Profesorul Paul Negulescu, de la cuvântul latin statutum, care derivă din verbul statuere- a statua, a decide, a ordona. Ca substantiv, prin această noțiune înțelegem actul juridic prin care se impun anumite măsuri, dispoziții în virtutea dreptului de comandă al statutului. Denumită statut, această totalitatea de norme juridice cuprinde voința statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori instituții juridice.
Termenul statut “indică natura însăși a situației funcționarului. Dar ea mai presupune, și un sens restrâns, prin care se desemnează textele în care sunt grupate principalele dispoziții aplicabil la toți funcționarii publici sau ansamblului funcționarilor dintr-un sector sau compartiment”.
Cu privire la noțiunea de statut al funcționarului publici, în literatura de specialitate s-a susținut că “prin statut al funcționarilor se înțelege complexul sau totalitatea normelor juridice care fixează situațiunea legală a funcționarilor, determinând drepturile și obligațiunile lor legale”.
Profesorul Anibal Teodorescu arată că, aplicat la funcționarii publici, statutul are două înțelesuri cu totul deosebite:
este totalitatea regulilor de drept aplicabile situațiunii legale a funcționarului public;
este chiar actul, legea, care conține aceste reguli.
Fixat printr-o lege, statutul funcționarilor nu poate fi desființat sau modificat decât printr-un act public de aceeași valoare, adică tot prin lege.
Statutul funcționarilor publici, această totalitate de norme juridice, cuprinde voința statului de a reglementa, în mod autoritar, situația juridică a funcționarilor publici, independent de orice idee contractuală în raporturile dintre serviciul public și funcționarul public.
3.2. Statutul funcționarilor publici în România. Istoric
În temeiul alin. 5 al art. 8 din Constituția României din 1923, la 19 iunie 1923 a fost promulgată Legea pentru Statutul funcționarilor publici care, în Partea I, cuprindea dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor publici, iar în Partea a II-a dispoziții speciale care, în art. 68 dispunea că, în termen de 6 luni de la promulgarea acestui Statut se va întocmi regulamentul de aplicare, ceea ce s-a realizat la 23 noiembrie 1923, când a intrat în vigoare Regulamentul pentru aplicarea legii Statutului funcționarilor publici care, la rândul său, avea două părți, și anume: Partea I, ce cuprindea dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor publici și Partea a II-a, în care erau inserate dispoziții aplicabile funcționarilor din administrație.
După ce în alin. 1 al art. 1 din Legea Statutului funcționarilor publici se prevedea că “sunt funcționari publici cetățenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil și eclesiastic) la Stat, județ, comună sau la instituțiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale, în art. 2 alin. 1 lit. a se dispunea că nu intră în prevederile prezentei legi fracțiunile politice și cele elective”.
Această definiție a funcționarului public a fost criticată pentru că ea considera ca funcționari publici pe funcționarii stabilimentelor de utilitate publică, al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau consiliilor județene și comunale. Or, faptul că bugetul unor stabilimente de utilitate publică sunt supuse aprobării unor autorități publice nu schimbă caracterul acestor instituții, create și întreținute din fonduri private și unele administrate după normele fixate de fondatori.
În capitolul II al Părții I sunt reglementate condițiile generale de adminisibilitate în funcțiune, dintre care menționăm: funcționarii publici, fără deosebire de sex, trebuie să fie cetățeni români, majori, de 21 ani împliniți, să fie apți pentru serviciu din punct de vedere al sănătății și să nu fi suferit vreo condamnare infamantă (art. 5 alin. 1), iar potrivit alin. 2, bărbații trebuie să fi satisfăcut legea recrutării și să se bucure de toate drepturile civile și politice; funcționarii publici, la intrarea în funcțiune, sunt obligați a depune jurământ de credință Regelui și legilor țării (art. 6), dispoziții asemănătoare sunt cuprinse și în Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici, art. 5-10 și respectiv art. 11, care redă cuprinsul jurământului.
În legătură cu prestarea jurământului, în literatura de specialitate s-a susținut că legiuitorul pune atâta preț pe formalitatea prestării jurământului, încât oprește pe funcționar de a intra în îndeplinirea atribuțiilor sale mai înainte de a depune jurământul de credință făcând din acest fapt un delict special, acela de exercițiu al autorității anticipate, pe care-l pedepsește în consecință. Art. 163 din Codul penal, atunci în vigoare, prevedea că funcționarul public care va intra în lucrarea funcțiunii sale până a nu depune jurămâantul cerut se va pedepsi cu o amendă egală cu onorariul pe o jumătate lună, neputând niciodată ocupa acea funcțiune fără a depune jurământul cerut.
Tot în Partea I a Legii pentru Statutul funcționarilor publici, care la vremea respectivă și în aceeași măsură și astăzi, a urmărit să înlăture arbitrariul și interesele politice în numirea funcționarilor publici. În acest sens, art. 7 din aceeași lege dispunea că “funcționarii publici definitiv, de orice categorie, afară de acei care prin Constituție sau prin legi speciale sunt declarați inamovibili, se vor bucura de stabilitate”.
Profesorul Anibal Teodorescu susținea că stabilitatea este situația funcționarului care nu poate fi transferat, pedepsit și înlocuit decât în condițiile prevăzute de lege. Funcționarul stabil este legat de gradul funcțiunii sale, el poate fi însă mutat independent de pedeapsă, în condițiile legii.
În capitolul IV sunt inserate texte referitoare la îndatoririle și răspunderile funcționarilor publici (art. 8-13), care sunt dezvoltate în art. 13-35 din Capitolul III, intitulat “Obligațiunile funcționarilor publici”, din Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici.
În capitolul V din Legea pentru Statutul funcționarului publici intitulat “Incompatibilitate”, la art. 14 se dispune că: funcționarii publici nu pot ocupa în același timp două funcții. Fac excepția aceia care sunt anume îngăduiți prin legea cumulului; nu pot face comerț; nu pot lua întreprinderi de lucrări; nu pot face arendășie; nu pot fi în serviciul altor administrațiuni sau instituții particulare fără autorizarea șefului autorității, dată pe baza avizului conform al comisiei pentru propuneri de numiri și înaintări; nu pot gira afacerile persoanelor private dacă sunt în legătură cu funcțiunea ce îndeplinesc; nu pot participa la: direcția, administrația sau controlul vreunei societăți financiare, industriale sau comerciale, decât cu autorizarea șefului superior al autorității dat pe baza avizului conform al comisiunilor pentru propuneri de numiri și înaintări sau al consiliilor similare și numai dacă n-are nici o legătură cu serviciul ce conduce. Aceste incompatilități sunt incompatibilități legale.
Capitolul VI din Legea pentru Statutul funcționarilor publici cuprinde, în art. 16-22, dispoziții referitoare la salarii, îndemnizații, pensii și concedii. Astfel, potrivit art. 16, funcționarii au dreptul la salarii corespunzătoare gradului sau funcțiunii ocupate. Pe lângă salarii, mai au dreptul la o indemnizație de chirie, variind după starea civilă și localiatatea unde își au reședința, iar conform alin. 1 al art. 20, orice funcționar are dreptul la o lună concediu în timpul unui an.
Pentru timpul servit cu rețineri, dispune art. 21, funcționarul are dreptul la o pensie proporțională cu timpul și salariul, iar conform art. 22, funcționarii care prin legile lor organice au fixat o altă limită de vârstă, sunt puși de drept și obligatoriu în retragere din oficiu când împlinesc vârsta de 60 ani, având dreptul la pensie din aceeași zi, dacă întrunesc condițiile prevăzute în legea generală de pensiuni. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care la 60 de ani împliniți funcționarul nu are termenul de pensie, i se acordă o prelungire de un an, cu avizul comisiunii pentru propuneri de numiri și înaintări.
În art. 24-32, care alcătuiesc Capitolul VII intitulat “Asociațiile de funcționari” din Legea pentru Statutul funcționarilor publici sunt cuprinse norme care reglementează dreptul la asociere (art. 4 și 25), precum și caracterul de organizații profesionale al acestor asociații care, potrivit art. 26 nu vor putea discuta și nici lua rezoluții cu caracter politic.
Dintre prevederile Capitolului VII ne-a reținut atenția cuprinsul art. 31, conform căruia contra celor care vor fi dovediți că au uneltit și au pus la cale grevă ori părăsirea serviciului, prin modul prevăzut la art. 30, părăsirea serviciului de către funcționari fie parțială, fie generală, după o înțelegere prealabilă, demisiunile colective sau individuale la aceeași epocă sau epoci apropiate, constituie o deserțiune de la datorie, care periclitează interesele generale publice, se vor pedepsi cu destituirea sau care prin atitudinea lor contra a împiedicat mersul regulat al serviciului, pe lângă pedeapsa destituirii, se va deschide acțiune publică și vinovații vor fi condamnați la închisoare de la 3 luni până la 2 ani și la amendă de la 1.000-10.000 lei.
Din textele citate rezultă, în opinia noastră, că funcționarii publici nu aveau dreptul la grevă. În acest sens, Profesorul Anibal Teodorescu susținea că “greva funcționarilor publici se prezintă ca un act de o gravitate deosebită, căci are o răsfrângere directă și imediată asupra interesului public, subordonat cu chipul acesta interesul privat al funcționarilor. Astfel privită chestiunea, greva funcționarilor devine un fapt illicit, o greșeală disciplinară atrăgând după sine toate consecințele legale ale unor asemenea fapte”.
Partea a II-a pentru Statutul funcționarilor publici, deși este intitulată dispozițiuni speciale , în realitate această parte reglementează situația juridică a funcționarilor publici din administrația de stat centrală și locală; că este așa rezultă și din titlul Părții a II-a din Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului funcționarilor publici, care cuprinde “Dispozițiuni aplicabile funcționarilor de administrație”.
Dintre condițiile de admisibilitate în funcții administrative de funcționari publici administrativi, ne-au reținut atenția prevederile alin. 2 al art. 36, potrivit cărora, în serviciile exterioare și la administrațiunile locale, în lipsă de candidați cu titluri universitare, se pot admite, pentru funcțiile superioare celei de subșef de birou sau echivalente și absolvenții liceului, iar pentru funcțiile inferioare, cu absolvenții cursului secundar inferior sau titluri echivalente până la subșef de birou.
Lipsa candidaților titrați se va constata printr-un proces-verbal încheiat de autoritatea respectivă după 15 zile de la publicarea vacanței.
Capitolul III din Legea pentru Statutul funcționarilor publici, de care ne ocupăm, intitulat Despre numiri și înaintări, dispune în art. 37 că nimeni nu poate fi numit într-o funcțiune publică decât în baza unui examen. Funcționarii astfel numiți se consideră ca stagiari timp de un an. După acest termen, acei care vor fi găsiți destoinici de către comisiunea pentru propuneri și înaintări, vor fi declarați definitivi. În art. 39, pe de altă parte, se prevedea că toate numirile și înaintările se vor face cu avizul conform al comisiunilor speciale ce se înființează. În administrațiile publice ale statului, aceste comisiuni se vor face pe ministere, iar pentru direcțiunile speciale dependente de minister, pe direcțiune, și se vor compune din totalitatea directorilor generali sau directorilor conducători de serviciu, sub președenția secretarului general. Aceste comisiuni, prevede alin. 3 al aceluiași articol, au competență asupra întregului personal administrativ, interior sau exterior, ce depind de acel departament sau direcțiune.
În continuare, în acest capitol sunt cuprinse reglementări privitoare la: compunerea comisiunilor de numiri și înaintări; condițiile în care se fac înaintările, de la o clasă la alta și în funcție de vechime, cine face propunerile de înaintări în administrațiile centrale, pentru administrațiile din județe și comune, pentru directorii generali sau directori.
Disciplina funcționarilor publici formează obiectul reglementărilor cuprinse în Capitolul V, Partea a II-a din Legea pentru Statutul funcționarilor publici, aspecte care sunt pe larg dezvoltate în art. 91-113 din Regulamentul pentru aplicarea legii Statutului funcționarilor publici.
După ce în art. 51 sunt prevăzute pedepsele disciplinare, de la mustrare verbală la destituire, în art. 52 sunt reglementate condițiile de aplicare a pedepselor, iar art. 53 sesizarea consiliului (comisiei) de disciplină. Am trecut între paranteze cuvântul comisie pentru că în Capitolul VI este reglementată competența comisiilor de disciplină din administrația centrală (art. 59) și comisiilor de disciplină județene, comunale și în celelalte autorități cu caracter local (art. 60). Considerăm că, din eroare, legiuitorul a folosit, în art. 53 noțiunea de consiliu în loc de comisie.
Din Capitolul VII, numit “Dispoziții diverse și tranzitorii” ne-au reținut atenția prevederile art. 66, potrivit cărora autoritățile publice, cu ocazia punerii în concordanță a legilor de organizare cu Statutul, sunt datoare să fixeze numărul și felul funcțiilor ce trebuie să intre în compunerea fiecărui serviciu, astfel ca o direcție generală să cuprindă mai multe direcții, o direcție mai multe servicii, potrivit nevoilor și importanței ce o au.
Ne-a reținut atenția acest text pentru că el reglementează modul de constituire a direcțiilor generale și a direcțiilor, și nu așa cum prevede Legea nr. 188/1999, republicată, potrivit căreia, pentru constituirea unei direcții este necesar un număr 15 posturi de execuție, iar pentru constituirea unei direcții generale este necesar număr de minimum 25 posturi de execuție, fără să se precizeze că direcțiile au în compunerea lor servicii și birouri și nici că o direcție generală ar cuprinde cel puțin două direcții care, prin activitatea desfășurată, realizează în practică, atribuțiile și competențele direcției generale. De altfel, și din restul prevederilor Legii nr. 188/1999 rezultă că la 5 posturi de execuție este un șef de birou, iar 7 posturi de execuție, un șef de serviciu.
În această organizare, în cadrul ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, raportul dintre funcționarii publici de conducere și funcționarii publici de execuție este de 1/5, ceea ce, trebuie să recunoaștem, îngreunează bugetul ministerului sau altui organ al administrației publice centrale de specialitate și , implicit, bugetul statului sau bugetele locale.
Codul Funcționarilor Publici din 8 iunie 1940 a înlocuit Legea pentru Statutul funcționarilor publici din 19 iunie 1923- am folosit sintagma a înlocuit, pentru că, în acest Cod, în afară de prevederile art. 200, potrivit cărora se abrogă toate legile, regulamentele și dispozițiile contrare legii, nu există un text care să abroge expres Legea din 1923.
Codul Funcționarilor Publici din 1940 cuprinde, ca și Statutul din 1923, patru părți: Partea I, Dispoziții aplicabile tuturor funcționarilor publici; Partea a II-a Dispoziții aplicabile funcționarilor administrativi, din cuprinsul acestei părți rezultă că ea se aplică funcționarilor din administrațiile de stat, ținut și comună; Partea a III-a Dispozițiuni speciale aplicabile dactiolografelor, personalului tehnic și de serviciu și Partea a IV-a Dispoziții tranzitorii. Fără a considera acest personal ca fiind funcționari publici, Codul reglementează și această categorie de personal.
Astfel, potrivit art. 8 lit. e, funcționarul public este obligat: să fie respectuos față de superiori, cuviincios și de drept față de colegi și subalterni, îndatoritor față de public , mai ales în condițiile birocratice care se manifestă din ce în ce mai mult în cadrul autorităților și instituțiilor ale statului, județului și comunei. Tot astfel, conform alin. 2 al art. 16, pensionarii statului, ținutului, comunelor sau ai oricăror instituții publice nu pot ocupa nici o funcție publică. Or, în prezent, în numeroase funcții publice sunt încadrați pensionari, care nu numai că ocupă o funcție publică ce ar putea fi ocupată de o persoană nepensionar, dar nici randamentul pensionarilor nu este pe masura sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească în exercitarea funcției în care au fost reîncadrați.
În art. 21 sunt prevăzute grupele și tipurile de salarizare: grupa A, cu 38 de tipuri de salarizare, grupa B, cu 33 de tipuri de salarizare; grupa C, cu 28 de tipuri de salarizare și grupa D cu 23 de tipuri de salarizare. Încadrarea în grupele de salarizare se făcea, potrivit art. 22, în funcție de nivelul studiilor funcționarilor publici.
Mai reținem și prevederile alin. 2 al art. 35, potrivit cărora “funcționarii publici au atins limita de vârstă prevăzută de lege, de 60 ani pentru bărbați și 55 ani pentru femei, conform alin. 3 al aceluiași articol sau de legile organice, vor fi puși în retragere în mod obligatoriu și din oficiu”.
În continuare, Codul funcționarilor publici reglementează, în Partea a II-a, ale cărei dispoziții se aplică funcționarilor publici din administrația de stat, ținut și comună: ierarhia administrativă (art. 52-56); condiții speciale de admitere (art. 57); despre numiri (art. 58-77), care cuprind norme ce privesc: publicitatea vacanței funcțiilor publice, examenul, numirea și angajarea specialiștilor, definitivarea.
Capitolul VI (art. 78-95) cuprinde dispoziții ce privesc condițiile generale pentru înaintare, înaintarea la alegere și vechime, înaintarea prin examen, iar Capitolul VII (art. 6-98) este consacrat pregătirii profesionale, în timp ce în Capitolul VIII (art. 99-105) sunt cuprinse norme ce reglementează transferul funcționarilor publici. Reprimirea în serviciu a funcționarilor publici demisionați sau puși în disponibilitate pentru caz de boală și cei pedepsiți cu disponibilizarea sunt reglementate în Capitolul IV (art. 106).
Capitolul X (art. 107-112) reglementează foile calificative, iar Capitolul XI (art. 113-124) compunerea și numirea (membrilor) comisiilor de propuneri pentru numiri, înaintări și transferuri. Memoriul și Anuarul funcționarilor publici sunt cuprinse în Capitolul XII (art. 125-127).
Disciplina formează obiectul Capitolului XIII (art. 128-166) care, în Secțiunea I intitulată Infracțiuni disciplinare, în art. 128 prevede că “abaterile săvârșite de funcționarii publici de la îndatoririle lor de serviciu, precum și orice faptă comise chiar în afară de serviciu, care ar fi de natură să aducă o atingere prestigiului funcțiunii, atrag sancțiunea disciplinară”.
În art. 129-142 sunt prevăzute pedepsele, sancțiunile disciplinare, precum și abaterile disciplinare pentru săvârșirea cărora se aplică una din sancțiunile prevăzute în această secțiune. În afară de sancțiunile disciplinare, în art. 139 sunt cuprinse articolele din Codul penal care prevedeau sancțiuni penale pentru delictele săvârșite de funcționarii publici.
În art. 143-166 sunt menționate dispoziții normative care reglementează: componența comisiilor disciplinare, procedura disciplinară, suspendarea provizorie a funcționarului public care a săvârșit o abatere disciplinară, autonomia acțiunii disciplinare și revizuirea ce se soluționa de aceeași comisie disciplinară care a aplicat sancțiunea disciplinară.
Partea a III-a Dispoziții speciale aplicabile dactilografelor, personalului tehnic și de serviciu cuprinde trei categorii de salariați, și anume: a) cei care ocupă o funcțiune, din această categorie sunt dactilografi, stenodactilografi, arhivarii și registratorii; b) personalul tehnic, care, potrivit art. 179, sunt funcționarii publici și c) personalul de serviciu.
Codul Funcționarilor Publici din 8 iunie 1940 a fost supus unor modificări și republicat prin Decretul-lege pentru Codul Funcționarilor Publici din 10 martie 1942. Acest cod , ca și cel din 1940, cuprindea tot patru părți, cu aceleași subdiviziuni: capitole și secțiuni.
Observăm că titlul Părții a III-a este modificat în sensul Dispoziții speciale aplicabile dactilografilor, funcționarilor auxiliari și personalului inferior, care reglementa: a) funcțiunile de dactilografi și de stenografi; b) funcțiunile de arhivari și registratori; c) funcționarii auxiliari și d) personalul inferior.
Tot astfel, deși titlul Părții a IV-a este menținut, ea este împărțită în două capitole, și anume: dispoziții finale (art. 187-210) și dispoziții tranzitorii (art. 211-228).
Nici Codul Funcționarilor Publici din 10 martie 1942 nu a avut o viabilitate prea mare pentru că, în temeiul art. 136 din Legea nr. 746 din 22 septembrie 1946 pentru Statutul funcționarilor publici abrogându-se Codul Funcționarilor Publici din 8 martie 1940 s-a abrogat, implicit, și cel din 10 martie 1942, care nu era de actualitate, decât o republicare cu modificări și completări a Codului din 1940.
3.3. Sfera de aplicare a prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici
Dispozițiile legii, prevede alin. 1 al art. 5, se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel.
Din dispozițiile legale citate desprindem concluzia că acest Statut a avut în vedere reglementarea unitară a funcției publice și a funcționarilor publici, indiferent de faptul că acestea sunt aceleași pentru aparatul de specialitate al celor două Camere ale Parlamentului, Administrația Prezidențială, autorități și instituții publice ale administrației publice centrale și locale, autorități administrative autonome, instanțe judecătorești și organele Ministerului public.
În condițiile în care Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, reglementează numai funcția publică administrativă și funcționarii publici din administrația publică centrală și locală, apare inutilă precizarea care se face în alin. 1 al art. 5, potrivit căreia “pot beneficia de statute speciale” deoarece nicăieri, din textul legii, nu rezultă că aceasta ar reglementa statutul general al funcționarilor publici din toate structurile organizatorice de realizare a sarcinilor puterii legislative, executive și judecătorești, ci numai pe acelea ale puterii executive înfăptuite prin autorități și instituții publice din administrația publică centrală și locală, funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
structurile de specialitate ale Parlamentului României;
structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;
structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ;
serviciile diplomatice și consulare;
autoritatea vamală;
poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative;
alte servicii publice stabilite prin lege.
Mai departe vom face o prezentare mai amplă a incompatibilităților ce privesc funcția publică, drepturile și obligațiile, respectiv formele de răspundere juridică referitoare la funcționarii publici, cu raportare la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Din dispozițiile Legii nr. 188/1999, la art. 5 alin. 2 sunt prevăzute incompatibilități specifice altele decât cele prevăzute de prezenta lege care sunt reglementate de statute speciale.
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, completează actualul statut al funcționarilor publici prevăzând în mod expres care sunt incompatibilitățile care privesc calitatea de parlamentar, funcția de membru al Guvernului și alte funcții publice de autoritate din administrația publică centrală și locală, acelea care privesc aleșii locali, magistrați, precum și pe funcționarii publici.
Profesorul Paul Negulescu înțelegea prin incompatibilitate, imposibilitatea legală ca un funcționar public să exercite anumite funcțiuni, mandate sau profesiuni.
Într-o altă opinie, incompatibilitățile sunt considerate, în esență acele activități publice sau private, anume prevăzute de lege care nu pot fi efectuate de către o persoană cât timp aceasta are calitatea de funcționar public.
Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică, cu excepția calității de cadru didactic. Funcționarii publici, nu pot deține funcții în regii autonome, societăți comerciale, ori în alte unități cu scop lucrativ. De asemenea, ei nu pot exercita la societățile comerciale cu capital privat activități cu scop lucrativ care au legătură cu atribuțiile ce le revin din funcțiile publice pe care le dețin, și nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.
Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, renumerate sau neremunerate:
în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;
în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;
în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată;
în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Funcționarii publici care, în exercitarea funcției publice, au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societăți comerciale sau alte unități cu scop lucrativ nu pot să-și desfășoare activitatea și nu pot acorda consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani după ieșirea din corpul funcționarilor publici.
De asemenea, funcționarul public poate candida pentru o funcție eligibilă sau poate fi numit într-o funcție de demnitate publică. În aceste situații raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales și, respectiv până la încetarea funcției eligibile sau a funcției de demnitate publică, în cazul în care funcționarul public a fost ales sau numit.
Funcționarii publici care, potrivit legii, fac parte din categoria înalților funcționari publici nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancțiunea destituirii din funcția publică.
În capitolul V intitulat „Drepturi și îndatoriri” sunt prevăzute în art. 27-42 drepturile funcționarilor publici, iar în art. 43-49 obligațiile acestora prezentându-le ca atare.
În literatura juridică interbelică s-a arătat că drepturile funcționarilor publici sunt drepturi obiective, determinate de stat pe cale generală, impersonală și unilaterală pentru toți funcționarii publici.
Menționăm că drepturile funcționarilor publici sunt: dreptul la stabilitate; dreptul la opinie; dreptul de asociere în organizații sindicale sau profesionale; dreptul la grevă; dreptul la salariu; dreptul la o durată normală a timpului de lucru; dreptul la o perfecționare continuă; dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii; dreptul la condiții normale de muncă și igienă; dreptul la pensie, precum și la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii; dreptul la protecția legii; dreptul de a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică; dreptul de a fi informat și dreptul de a purta uniformă.
Dreptul la stabilitate
Stabilitatea este situația juridică a funcționarului public, care nu poate fi suspendat, înlocuit sau transferat decât în interes de serviciu, respectându-se condițiile și formele prevăzute de lege.
Dreptul la stabilitate al funcționarilor publici decurge din principiile funcției publice (art. 3 din Legea nr. 188/1999, republicată). În această situație, dacă legiuitorul a încercat să ridice stabilitatea funcționarului public la rang de principiu, este de înțeles că reprezintă deja un drept, chiar dacă nu e menționat expres printre drepturile funcționarilor publici.
În afară de dreptul la stabilitate în funcție unii funcționari publici au dreptul la inamovibilitate. Inamovabilitatea este o situație mai considerabilă decât stabilitatea, funcționarul neputând fi transferat chiar prin promovare contra voinței sale.
Dreptul la opinie
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede în art. 27 că:
Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat.
Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pentru opiniile lor, sau pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială, sau de orice altă natură.
Acest drept decurge, în mod firesc, din libertatea fundamentală a oricărui cetățean la conștiință și la exprimare prevăzută de Constituția României.
Potrivit opniei unui autor al literaturii de specialitate franceze, într-o societate democratică, libertatea la opinie a funcționarului nu poate fi exclusă de tot.
Important este ca exercitarea acestui drept să nu influențeze obiectivitatea și imparțialitatea funcționarului public în raport cu publicul și cu modalitatea de rezolvare a lucrărilor pe care le efectuează în exercitarea funcției. În principiu, exercitarea acestui drept în timpul serviciului trebuie să se caracterizeze prin neutralitate, iar în afara acestuia prin atitudine rezervată, excluzându-se o exprimare agresivă, insultătoare la adresa puterilor politice. Aceasta însă nu exclude avansarea unor opinii și idei argumentate științific, de natură a fi avute în vedere la corectarea unor soluții practice sau legislative.
Dreptul de asociere în organizații sindicale sau profesionale
Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici în condițiile legii, iar cei interesați pot în mod liber să înființeze astfel de organizații, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora.
Funcționarii publici, prevede alin. 4 al art. 29 se pot asocia în organizații profesionale, sau în alte organizații, având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor.
În situația în care înalții funcționari publici de conducere sunt aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, aceștia au obligația ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizațiilor sindicale să opteze pentru una din cele două funcții. În cazul în care funcționarul public optează pentru desfășurarea activității în funcția de conducere în organizațiile sindicale, raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcția de conducere din organizația sindicală.
Legislația, dar și doctrina sunt consecvente, în a susține și promova caracterul profesional, iar nu politic, al formelor de asociere sindicală. Cu toate acestea, există unele categorii de funcționari care nu se pot asocia în sindicate:
Salariații care dețin funcții de conducere sau care implică exercitarea autorității de stat în aparatul Parlamentului, Guvernului, ministerelor, altor organe centrale ale administrației de stat, prefecturilor, primăriilor;
Salariații care dețin funcții de procuror sau judecător;
Personalul militarizat din unitățile aflate în subordinea Ministerului Justiției;
Personalul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, a serviciilor de informații și al unităților din subordinea acestora, cu excepția personalului civil.
Dreptul la grevă
Funcționarilor publici, dispune art. 30 din Legea nr. 188/1999, le este recunoscut dreptul la grevă, în condițiile legii și cu respectarea principiului continuității și celerității serviciului public.
Greva constă în oprirea totală sau parțială a activității de către salariații unei societăți sau secții din cadrul acesteia, prin aceasta urmărindu-se satisfacerea cerințelor privitoare la salarii și la condiții de muncă. Exercitarea dreptului la grevă intervine în situația în care celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eșuat, fiind prin urmare ultima modalitate prin care administrația trebuie convinsă să satisfacă revendicările salariaților.
Dreptul la grevă se exercită în condițiile prevăzute de Legea privind soluționarea conflictelor de muncă.
Dreptul la salariu
Dreptul la salariu, reprezintă expresia bănească a activității prestate de funcționarul public și cuprinde, potrivit art. 31 din Statutul funcționarilor publici: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzator treptei de salarizare.
O reglementare specială pe acest plan este cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 privind privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, care conține norme referitoare la salariul de bază (care se stabilește în funcție de categorie, de clasă și de grad profesional), sporuri la salariu (de vechime în muncă, pentru acțiunile pe timp de noapte, peste durata normală de lucru, pentru titlul științific de „doctor”, de confidențialitate, pentru condiții vătămătoare de muncă sau condiții periculoase), premii (anuale și lunare) și alte drepturi salariale.
Sistemul de salarizare a funcționarilor publici se stabilește prin lege, pe următoarele criterii:
a). necesitatea de a restrânge costurile administrației publice, în condițiile în care funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați în mod corespunzător.
b). crearea unei ierarhii de salarizare pe categorii, clase și grade bazate pe evaluarea postului.
c). stabilirea unui raport just între partea fixă și partea variabilă a salariului, care să țină seama de activitatea depusă și de importanța ei.
Dreptul la o durată normală a timpului de lucru
Dispozițiile Satutului stabilesc durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici, care este, de regulă, de 8 ore pe zi, respectiv de 40 de ore pe săptămână, iar pentru orele lucrate, din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice, peste durata normală a timpului de lucru, sau în zilele de sărbători legale, ori declarate zile nelucrătoare, funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază, cu condiția ca numărul orelor plătite cu acest spor să nu depășească 360 într-un an.
Dreptul la o perfecționare continuă
Perfecționarea pregătirii profesionale se poate realiza fie în cadrul autorității sau instituției publice, fie în afara acestora, prin forme adecvate, organizate în acest scop.
Pe perioada în care funcționarii publici urmează forme de perfecționare profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite, în situația în care sunt:
organizate la inițiativa ori în interesul autorității sau instituției publice;
urmate la inițiativa funcționarului public cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice;
organizate de Institutul Național de Administrație, de centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală, în condițiile legii, sau de alte instituții specializate din țară sau străinătate.
Se prevede că în cazul în care formarea și perfecționarea profesională, în aceste forme, se organizează în afara localității unde își are sediul autoritatea sau instituția publică, funcționarii publici beneficiază de drepturile de delegare, în condițiile legii.
Mai mult, Statutul prevede pentru acoperirea cheltuielilor cu programul de formare și perfecționare profesională, autoritățile și instituțiile publice au obligația să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare pentru cheltuielile respective.
Dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii
Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, dispune alin. 1 al art. 35, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii, iar conform alin. 2, funcționarul public are dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Concediu anual de odihnă se acordă cu asigurarea bunei funcționări a serviciului public și a intereselor funcționarului public, serviciul public și implicit, funcția publică trebuind exercitate continuu.
În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu poată înceta și nu pot fi modificate, decât din inițiativa funcționarului în cauză.
Exercitarea acestui drept are în vedere atât refacerea forței fizice și a celei psihice a funcționarului, consumată în activitățile profesionale, dar și asigurarea sănătății celui în cauză.
Dreptul la condiții normale de muncă și igienă
Statutul funcționarului public prevede că autoritățile și instituțiile publice, au obligația să asigure funcționarilor condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească funcționarilor publici sănătatea și integritatea fizică.
Pentru motive de sănătate, funcționarilor publici li se poate aproba, în mod excepțional, schimbarea compartimentului în care își desfășoară activitatea, cu păstrarea clasei și gradului avute. Schimbarea se poate face pe o funcție corespunzătoare, numai dacă funcționarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuții ce îi revin. Adiacent acestui drept, funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente în condițiile legii.
Dreptul la pensie, precum și la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii.
Funcționarii publici beneficiază de pensii, precum și de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat potrivit legii.
Acest drept reprezintă o formă de retribuire a funcționarului public conferită la încetarea funcției ca urmare a îndeplinirii condițiilor legale referitoare la vârstă, vechime în funcție și stagiul de cotizare.
În caz de deces al funcționarului public, membri familiei, care au potrivit legii, dreptul la pensia de urmaș, primesc pe o perioadă de 3 luni, echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcționarului public decedat. În cazul în care decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din vina autorității sau a instituției publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile bănești cuvenite, până la emiterea deciziei pentru pensia de urmaș.
Dreptul la protecția legii
Funcționarii publici beneficiază în exercitarea atribuțiilor lor de protecția legii.
Autoritatea sau instituția publică în care funcționarul public își desfășoară activitatea este obligată să îi asigure protecție împotriva amenințării, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției sau în legătură cu aceasta.
De asemenea, autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din cauza autorității sau instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.
Dreptul de a fi ales sau numit într-o funcție de demnitate publică
Funcționarii publici pot fi aleși sau numiți într-o funcție de demnitatea publică, în condițiile legii.
Înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot fi numiți în funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de serviciu.
Înalții funcționari publici și funcționarii publici de conducere pot candida pentru funcții de demnitate publică numai după încetarea, în condițiile legii, a raporturilor de serviciu.
Dreptul de a fi informat
Funcționarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului statut și care îl vizează în mod direct.
Acest drept decurge din dreptul fundamental al cetățeanului, prevăzut în Constituție, de a avea acces la orice informația de interes, corelat și cu obligația autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal.
De asemenea, autoritatea sau instituția publică este obligată să-i comunice funcționarului public toate actele administrative care se referă la situația sa profesională și juridică.
Dreptul de a purta uniformă
Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit. Astfel, potrivit art. 28 alin. 1 lit. c din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, polițistul are dreptul la uniformă gratuită; tot astfel, conform art. 34 lit. c din Legea nr. 293/2004 modificată prin O.U.G. 47/2006 privind Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a Penitenciarelor, funcționarul public din sistemul administrației penitenciarelor are dreptul la uniformă și echipamente specifice în mod gratuit.
Statutul funcționarilor publici reglementează aceste îndatoriri, încercând să constituie un cadru general în materie, dar are în vedere numai categoriile de funcționari publici cuprinse în anexa Statutului.
Funcționarii publici sunt obligați să-și îndeplinească cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu, și să se abțină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
O normă distinctă cuprinsă privește pe funcționarii publici de conducere care sunt obligați să sprijne propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine în vederea îmbunătățirii activității autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Funcționarii publici au obligația ca în exercițiul atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor sau preferințelor lor politice.
Funcționarii publici pot face parte din partide politice, dar numai ca simpli membrii, nu și în organele de conducere ale acestora.
Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate.
Delegarea de atribuții este întâlnită, de regulă, în raporturile dintre o autoritate colegială, deliberativă și una executivă, dar și între activități executive care fac parte în aceeași structură ierarhică de funcții, atribuții dintr-o funcție superioară fiind transmise spre funcții inferioare. Cu tiltu de exemplu, amintim prevedrile din Legea administrației publice locale, potrivit căreia atribuțiile de ofițer de stare civilă, care revin primarului, pot fi delegate de acesta viceprimarului, secretarului sau altor funcționari cu competențe în acest domeniu, sau cele care abilitează consiliul local de a delega, prin hotărâre, un consilier care să îndplinească temporar atribuțiile viceprimarului.
Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de funcționari cu funcții publice de conducere, cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. Atunci când funcționarul public apreciază că dispozițiile sunt ilegale, are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția apreciată de funcționarul public subordonat drept ilegală stăruie în executarea acesteia, va trebuia ca dispoziția să o formuleze în scris. În această situație, dispoziția va fi executată de cel care a primit-o, cu excepția cazului în care acesta este vădit ilegal, situație ce va fi adusă la cunoștința superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția.
Dacă cel care a emis dispoziția o formulează în scris, funcționarul public este obligat să o execute, cu excepția cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcționarul public are îndatorirea să aducă la cunoștință superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziția astfel de situații.
Funcționarii publici au îndatorirea să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția informațiilor de interes public.
Această obligație trebuie înțeleasă în corelare cu prevederile constituționale referitoare la dreptul la informație, care instituie „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public”, care nu poate fi îngrădit, dar și cu cele care reglementează condițiile restrângerii exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți.
Funcționarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcționează. Legiuitorul interzice funcționarilor publici de execuție să primească direct, cereri a căror rezolvare intră în competența lor ori să intervină pentru soluționarea acestor cereri.
Îndatorirea de a rezolva în termenele stabilite lucrările repartizate, nici nu ar fi fost necesar să fie prevăzută expres, deoarece ține de esența oricărei funcții.
Interdicția de a primi direct spre rezolvare cereri sau de a interveni pentru soluționarea lor, ori de a discuta direct cu petenții, au drept rațiune, pe o parte, protecția prestigiului funcționarului public, ferindu-l de suspiciuni în săvârșirea actelor de corupție sau de favoritism, ori de trafic de influență, iar, pe de altă parte, buna funcționare raporturilor juridice dintre funcționarul public și șefii ierarhici care au dreptul de a aprecia cărui funcționar public din subordine să-i repatizeze o anumită lucrare (cerere) pentru rezolvare.
Funcționarii publici au îndatorirea să își perfecționeze pregătirea profesională, urmând cursuri de perfecționare organizate în acest scop. În cazul în care cursurile de perfecționare sunt organizate în alte localități decât cea de domiciliu, funcționarii publici beneficiază și de drepturile de delegare, potrivit legii. Funcționarii publici care urmează o formă de specializare sau perfecționare mai mare de 90 de zile, și primesc pentru aceasta drepturile salariale, sunt obligați să se angajeze în scris, că vor lucra pentru o perioadă de cel puțin 5 ani în autoritatea sau instituția publică, în caz contrar vor suporta cheltuielile, proporțional și cu timpul rămas până la împlinirea termenului. În cazul în care funcționarul public nu mai deține funcția publică din motive neimputabile sau în urma transferului în interesul serviciului, el nu mai poate fi obligat la despăgubiri. Rezultatele obținute la cursurile de perfecționare de către funcționarii publici, vor fi avute în vedere la evaluarea anuală activității acestora.
Pentru pregătirea și perfecționarea profesională a funcționarilor publici, în țara noastră s-a reorganizat Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Această instituție de învățământ funcționează la nivel universitar și postuniversitar, având drept scop sprijinirea reformei sociale, economice și administrative, formarea și perfecționarea de specialiști în domeniul științelor politice, comunicării sociale și a relațiilor internaționale. Ca instituție publică de învățământ superior, cu personalitate juridică, este în subordinea Ministerului Educației și Cercetării.
În capitolul VIII intitulat “Sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici” al Statutului în art. 75-86 sunt prevăzute cele 4 forme ale răspunderii juridice și care sunt sancțiuni ce se impun în urma săvârșirii unei fapte.
Funcționarul public, la fel ca orice alt cetățean, are obligația să respecte normele juridice, cuprinse în legi și în alte acte normative, iar în caz contrar va fi atrasă răspunderea sa juridică.
Stabilirea unei anumite forme de răspundere juridică pentru săvârșirea unor fapte antisociale depinde de voința și interesele celor aflați la conducerea statului în acel moment, de importanța valorilor sociale ce trebuie ocrotite, potrivit evaluării date de guvernanți, în scopul deplinei apărări a acestor valori.
Potrivit prevederilor legale, încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție (intenție sau culpă), a îndatoririlor de serviciu, atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, conform legii.
Pentru a fi tras la răspunderea juridică, funcționarul public are la dispoziție totuși anumite mijloace de natură să-l protejeze împotriva oricăror abuzuri. Este vorba despre principiul legalității, principiul „non bis in idem” și cel al răspunderii personale.
Prin legalitate trebuie să se înțeleagă stricta și neabătuta respectare a legilor și celolalte acte normative, în ce privește răspunderea juridică a funcționarilor administrației publice.
Referitor la principiul „non bis in idem”, acesta pretinde ca cel ce, prin conduita sa a nesocotit ordinea de drept, să răspundă o singură dată pentru fapta săvârșită, căci unei singure încălcări a legii, înțelegând prin lege actele normative de toate categoriile, îi corespunde o singură sancțiune juridică.
În fine, principiul răspunderii personale presupune că funcționarul public din administrație urmează a răspunde individual pentru fapta sa. Este de neconceput răspunderea pentru fapta altuia și de asemenea, răspunderea colectivă, de grup, a funcționarilor aflați în același serviciu pentru fapta săvârșită a unuia sau altuia dintre funcționari.
Răspunderea juridică a funcționarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale și procedurile administrative aplicabile autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.
Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă situația juridică care constă într-un ansamblu de drepturi și obligații conexe, conținut al raporturilor juridice sancționatorii, stabilite de regulă între un organ al administrației publice sau, după caz, un funcționar și autorul unei abateri administrative (organ statal, funcționar public, structură nestatală, persoană fizică), abatere ce nu este contravenționalizată.
Definind această formă de răspundere juridică, Statutul funcționarilor publici prevede că „încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora”.
Trăsăturile răspunderii disciplinare a funcționarului public sunt acele caracteristici care se deosebesc atât de formele răspunderii juridice din afara dreptului administrativ, cât și de celelalte forme ale răspunderii juridice administrative:
este o răspundere juridică de drept public în general și de drept administrativ în special;
atât subiectul pasiv, cât și subiectul activ sunt subiecte de drept administrativ astfel, funcționarul public trebuie să fie legal numit în funcție, iar autoritatea disciplinară, comisia de disciplină, trebuie să fie legal constituită;
se angajează numai pentru o abatere disciplinară și numai după procedura special prevăzută de lege;
se angajează pentru simpla încălcare a competenței funcționarului public sau a interdicțiilor impuse de legiuitor prin stabilirea incompatibilităților funcției, indiferent dacă se cauzează un prejudiciu moral sau material;
se angajează numai dacă nu există o cauză exoneratoare de răspundere.
Abaterea disciplinară reprezintă o încălcare a normelor de drept administrativ privind corectitudinea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici.
Abaterile disciplinare influențează negativ asupra calității serviciilor publice și aplicării legilor, conducând la scăderea încrederii cetățenilor în autoritățile publice.
Statutul funcționarilor publici a stabilit în art. 77 alin. 2 că sunt considerate abateri disciplinare următoarele fapte:
întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;
absențele nemotivate de la serviciu;
nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;
nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;
manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;
desfășurarea în timpul programului de lucru, a unor activități cu caracter politic;
refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;
încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;
alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.
Statutul prevede și sancțiuni disciplinare aplicabile funcționarilor publici ca urmare a săvârșirii de către aceștia a unor abateri disciplinare. Acestea sunt:
mustrarea scrisă;
diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
trecerea într-o funcție inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;
destituirea din funcția publică.
Mustrarea scrisă este sancțiunea disciplinară cea mai ușoară și constă în notificarea scrisă prin care se pune în vedere funcționarului public că nu și-a îndeplinit în mod normal una sau mai multe din sarcinile de serviciu, fapte încadrate de lege ca abateri disciplinare.
Această sancțiune se poate aplica direct de către conducătorul compartimentului în care funcționează cel căruia i se impută fapta. Împotriva acestei sancțiuni disciplinare, funcționarul public se poate adresa cu contestație la conducătorul autorității sau instituției publice, în termen de 15 zile de la data comunicării sancțiunii aplicate, care emite, pe baza propunerii comisiei de disciplină, ordinul sau dispoziția definitivă.
Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni, se aplică pentru o abatere mai gravă săvârșită cu intenție, sau chiar pentru una ușoară, dacă cel în cauză a mai fost sancționat în prealabil cu „mustrare”.
Suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani, ca și retrogradarea în trepte de salarizare sau în funcția publică pe o perioadă de până la 1 an, sunt sancțiuni mai severe, care se aplică pentru abateri mai grave, care au produs și unele prejudicii materiale. Ele se pot aplica fără să se ceară ca cel în cauză să fi fost sancționat în prealabil cu o sancțiune disciplinară mai ușoară.
Destituirea din funcție este sancțiunea disciplinară cea mai severă, care are ca efect încetarea raportului de serviciu. Ea este echivalentă cu sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă, cu privire la dreptului muncii.
Celelalte sancțiuni disciplinare se aplică de către conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea comisiei de disciplină.
La individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care acestea au fost săvârșite, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în serviciu a funcționarului public, precum și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare, care nu au fost radiate de drept.
Este de menționat că în cadrul autorităților și instituțiilor publice, se constituie comisii de disciplină competente să cerceteze și să propună sancțiunea aplicabilă funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice respective.
Sancțiunea disciplinară se aplică după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public se consemnează în scris, sub sancțiunea nulității. Dacă funcționarul public refuză să se prezinte la audiere sau să semneze declarația privind abaterile imputate, aceasta se consemnează într-un proces verbal. În astfel de situații, sancțiunea poate fi aplicată.
Legea reglementează, totodată, și procedura aplicării sancțiunilor disciplinare, inclusiv normele de contestare a sancțiunilor aplicate, precum și cazurile în care sancțiunile se radiază.
Sancțiunile disciplinare se radiază, de drept, după cum urmează:
în termen de 6 luni de la aplicare, pentru mustrare, dacă funcționarul public sancționat nu a mai săvârșit o abatere disciplinară în această perioadă.
în termen de 1 an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate celelalte sancțiuni disciplinare ce se pot aplica de autoritățile sau instituțiile publice, cu excepția celei de la lit. e, dacă funcționarul public sancționat nu a mai săvârșit o abatere disciplinară (chiar și dintre cele prevăzute la lit. a) în această perioadă.
într-un termen de 7 ani de la aplicare, pentru abaterea ce a dus la destituirea din funcție.
Pentru a evidenția situația disciplinară funcționarului public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici eliberează un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează.
Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancțiunile disciplinare aplicate funcționarului public și care nu au fost radiate în condițiile legii.
Răspunderea contravențională cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează răspunderea celor care nesocotesc dispoziții de drept administrativ, în raporturile dintre autoritățile administrative, precum și dintre acestea și particulari (persoane fizice sau juridice).
Răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu, cum ar fi spre exemplu, nerespectarea disciplinei financiare, nerespectarea normelor privind protecția mediului ambiant etc.
Contravenția reprezintă fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.
În ceea ce privește funcționarul public, în calitatea sa de contravenient trebuie făcută următoarea distincție între 2 categorii de fapte:
fapte comise de funcționar ca persoană, ca simplu cetățean;
fapte comise ca funcționar public, anumite contravenții în timpul serviciului și care au legătură cu serviciul.
Împotriva procesului verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii, funcționarul public se poate adresa cu plângere la Judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care își desfășoară activitatea funcționarul public sancționat.
Răspunderea civilă reprezintă una din formele răspunderii juridice care impune obligația funcționarilor publici vinovați, de a repara, în condițiile legii, prejudiciul provocat instituției sau autorității publice.
Răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;
b) pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent pentru terțe persoane, în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În situațiile prevăzute la literele a și b, repararea pagubelor se dispune prin emiterea în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, de către conducătorul autorității sau instituției publice, a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, sau prin asumarea unui angajament de plată de către funcționarul public.
Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordine sau dispoziții de imputare, se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.
Răspunderea penală a funcționarului public, intervine pentru faptele săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă, în condițiile legii penale (abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, luarea de mită, traficul de influență etc.).
În cazul, în care în urma sesizării parchetului sau a organelor de urmărire penală s-a dispus începerea urmăririi penale, conducătorul autorității sau instituției publice va lua măsura de suspendare a funcționarului public din funcția publică pe care o deține, măsură ce este obligatorie și nu facultativă. Suspendarea din funcție se va face și în cazul în care a început urmărirea penală împotriva funcționarului public pentru o infracțiune de natură să îl facă incompatibil cu funcția publică pe care o ocupă.
Dacă instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv își va relua activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.
În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.
Dacă s-a dorit ca Statutul funcționarilor publici aprobat prin Legea nr. 188/1999 să reglementeze atât funcția publică și funcționarii publici din toate domeniile autorităților și instituțiilor publice ale statului, județului și comunei, cât și funcția publică administrativă și funcționarii publici administrativi, Legea nr. 188/1999, modificată și republicată, ar fi trebuit să cuprindă o parte aplicabilă tuturor funcționarilor publici și o altă parte aplicabilă numai funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice și centrale.
În ceea ce ne privește, considerăm că în actuala formă, republicată Legea nr. 188/1999 reglementează funcția publică administrativă și funcționarii publici din autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.
CAPITOLUL IV
MANAGEMENTUL FUNCȚIILOR PUBLICE ȘI AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI
4.1. Noțiune de management al funcțiilor
În plan funcțional, managementul funcțiilor publice presupune un ansamblu de activități care vizează, în principal: elaborarea politicilor și a strategiilor în această problemă, a proiectelor de acte normative referitoare la funcția și funcționarul public, precum și aplicarea acestora; salarizarea funcționarilor publici; evaluarea activității lor pe criterii obiective; pregătirea și perfecționarea lor profesională, intrarea în corpul funcționarilor publici și promovarea lor părofesională, asigurarea aplicării normelor ce constituie statutul funcționarilor publici, în general, inclusiv al unor categorii de funcționari publici cu statute speciale.
În plan organizatoric, managementul funcțiilor publice presupune constituirea unor structuri organizatorice speciale, care să îndeplinească activitățile menționate mai sus și să funcționeze corelat, pe baza unor principii și norme juridice.
Managementul funcțiilor publice se poate defini ca fiind ansamblu activităților desfășurate, în condițiile legii, de către structuri organizatorice anume create pentru elaborarea și aplicarea politicii și a strategiei, precum și a reglementărilor referitoare la funcționarii publici.
Pentru gestionarea funcțiilor publice, Statutul funcționarilor publici a instituit organizarea și funcționarea unor structuri organizatorice speciale în subordinea unor autorități sau instituții publice, centrale sau de interes local, cărora le-a precizat și competența.
Aceste structuri organizatorice sunt urmatoarele:
Agenția Națională a Funcționarilor publici
Institutul Național de Administrație și centre regionale de formare continuă pentru administrația publică locală;
compartimente de resurse umane;
comisiile paritare;
comisiile de disciplină.
4.2. Agenția Națională a Funcționarilor publici
Pentru crearea și dezvoltarea unui corp profesionist de funcționari publici profesionist, stabil și imparțial a fost înființată Agenția Națională a Funcționarilor Publici, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor. Agenția Națională a Funcționarilor Publici, este condusă de un președinte, cu rang de secretar de stat, numit prin decizie de primul ministru.
Agenția, potrivit Legii nr. 188/1999, republicată are următoarele atribuții:
a) elaborează politicile și strategiile privind managementul funcției publice și al funcționarilor publici;
b) elaborează și avizează propuneri de acte normative privind funcția publică și funcționarii publici;
c) monitorizează și controlează modul de aplicare a legislației privind funcția publică și funcționarii publici în cadrul autorităților și instituțiilor publice;
d) elaborează reglementări comune tuturor autorităților și instituțiilor publice privind funcțiile publice, precum și instrucțiuni privind aplicarea unitară a legislației în domeniul funcției publice și funcționarilor publici;
e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici;
f) stabilește criteriile pentru evaluarea activității funcționarilor publici;
g) centralizează propunerile de instruire a funcționarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici;
h) colaborează cu Institutul Național de Administrație la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializată în administrația publică și de perfecționare a funcționarilor publici;
i) întocmește și administrează baza de date cuprinzând evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici;
j) aprobă condițiile de participare și procedura de organizare a recrutării și promovării pentru funcțiile publice pentru care organizează concurs, avizează și monitorizează recrutarea și promovarea pentru celelalte funcțiile publice, în condițiile prezentei legi ;
k) realizează redistribuirea funcționarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;
l) acordă asistență de specialitate și coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităților și instituțiilor administrației publice centrale și locale;
m) participă la negocierile dintre organizațiile sindicale reprezentative ale funcționarilor publici și Ministerul Administrației și Internelor;
n) colaborează cu organisme și organizații internaționale din domeniul său de activitate;
o) elaborează anual, cu consultarea autorităților și instituțiilor publice, Planul de ocupare a funcțiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
p) întocmește raportul anual cu privire la managementul funcției publice și a funcționarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului.
Agenția Națională a Funcționarilor Publici, prevde alin. 2 alaceluiași articol, îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege.
În exercitarea atribuțiilor sale Agenției colaborează cu ministerele, cu celelalte autorități ale administrației publice centrale sau locale, precum șicu alte persoane juridice de drept public sau privat, române ori străine.
În vederea realizării atribuțiilor sale legiuitorul i-a conferit Agenția Națională a Funcționarilor Publici și legitimarea procesuală activă, ea putând sesiza instanța de contencios administrativ competentă cu privire la:
– actele prin care autoritățile sau instituțiile publice încalcă legislația referitoare la funcția publică și funcționarii publici, constatate ca urmare a activității proprii de control;
– refuzul autorităților și insitituțiilor publice de a aplica prevederile legale în domeniul funcției publice și funcționarilor publici.
În prima lună a fiecărui an autoritățile și instituțiile publice transmit Agenției modificările intervenite în situația funcționarilor publici, precum și situația privind salarizarea funcționarilor publici.
Pe lângă președintele Agenției se organizează și funcționează Colegiul Agenției Naționale a Funcționarilor publici ca organ consultativ.
Actul administrativ atacat este suspendat de drept, din momentul sesizării instanței judecătorești.
În cazul actelor administrative emise de autoritățile sau instituțiile publice locale, președintele Agenției poate sesiza și prefectul în legătură cu ilegalitatea lor.
Planul de ocupare a funcțiilor publice, conform Legii nr. 188/1999, republicată, stabilește:
a) numărul maxim al funcțiilor publice rezervate promovării funcționarilor publici;
b) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi rezervate în scopul promovării rapide;
c) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi ocupate prin recrutare;
d) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi înființate;
e) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi supuse reorganizării;
f) numărul maxim de funcții publice pe fiecare clasă, categorie și pe grade profesionale;
g) numărul maxim al funcțiilor publice de conducere și al funcțiilor publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici.
Planul prevăzut la alin. 1, dispune alin. 2, se elaborează de Agenția Națională a Funcționarilor Publici, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative la nivel național și se supune spre aprobarea Guvernului.
Agenția Națională a Funcționarilor Publici drept gestionar național al funcției publice colaborează direct în organizarea și realizarea gestiunii curente a resurselor umane și a funcțiile publice cu compartimentul specializat din cadrul fiecărei autorități și instituții publice.
4.3. Institutul Național de Administrație
Institutul Național de Administrație este organizat ca instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Administrației și Internelor.
Institutul Național de Administrație elaborează strategia și asigură formarea și perfecționarea pregătirii profesionale specializate în administrație, pentru funcționarii publici și personalul angajat cu contract individual de muncă în cadrul autorităților și instituțiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în funcții de demnitate publică sau asimilate acestora, din administrația publică centrală și locală, precum și pentru alte persoane interesate.
Institutul Național de Administrație realizează studii, proiecte și publicații în domeniul administrației publice, dezvoltă relații de colaborare cu alte instituții din domeniul administrației, din țară sau din străinătate și este abilitat să certifice și să acorde atestate de conformitate cu standardele internaționale de calitate din domeniu, pentru administrațiile publice locale.
Institutul Național de Administrație este condus de un consiliu științific format din 13-15 reprezentanți ai mediului universitar, ai autorităților publice, ai Secretariatului General al Guvernului, Agenției Naționale a Funcționarilor publici, Institutul Național de Administrație, Federației Autorităților Locale din România, Asociației secretarilor unităților administrativ-teritoriale din România și ai centrelor regionale de formare continuă pentru administrația publică locală.
Conducerea executivă a Insitutului Național de Administrație este asigurată de un director general cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului administrației și internelor.
Directorul general este ajutat de un director general adjunct cu rang de subsecretar de stat și este numit prin ordin al ministrului administrației și interbelor, la propunerea directorului general al Institutului Național de Administrație.
Directorul general și directorul general adjunct sunt numiți pentru un mandat de 4 ani care poate fi reînoit.
Insitutul Național de Administrație organizează următoarele forme de pregătire profesională:
programe de formare specializată în administrația publică, de 2 ani, pentru absolvenții cu studii superioare de lungă durată, cu diplomă licență sau echivalentă, în vârstă, de regulă, de până la 30 ani exclusiv;
programe de formare specializată în administrația publică, de un an, pentru persoane cu studii superioare de lungă durată, cu diplomă de licență sau echivalentă: funcționari publici, persoane numite ori alese în funcții de demnitate publică sau asimilate acestora din cadrul administrației publice centrale și locale, alte persoane interesate;
programe de specializare postuniversitară, cu durată minimă de 180 de ore, pentru personalul din administrația publică centrală și locală, cu studii superioare de lungă durată, cu diplomă de licență sau echivalentă;
programe de perfecționare de scurtă durată, de până la 90 zile, pentru personalul cu studii superioare și medii din administrația publică centrală și locală, din cadrul unor asociații, fundații sau altor organizații neguvernamentale, precum și pentru alte persoane interesate;
seminarii și conferințe pe teme de interes major pentru administrația publică centrală și locală.
Admiterea la primele două programe se face pe bază de concurs organizat anual, iar înscrierea la programele de la lit. b), c) și d) se face la recomndarea autorității sau instituției publice din care provin persoanele respective.
Drepturile salariale ale participanților la programele de formare specializată în administrația publică de 2 ani sunt asigurate de Insitutul Național de Administrație din sume alocate cu această destinație de la bugetul de stat.
Drepturile salariale ale participanților la celelalte programe sunt asigurate de către insituțiile sau autoritățile publice din care provin.
4.4. Centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală
Centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală își au sediul în municipiile București, Călărași, Constanța, Craiova, Iași, Cluj Napoca, Sibiu și Timișoara. Ele se află în colaborare cu Institutul Național de Administrație.
Centrele regionale sunt conduse de un consiliu de coordonare format din președinții consiliilor județene arondate, primarul general al Capitalei, primarul municipiului pe raza căruia își are sediul centrul regional, primarii sectoarelor municipiului București, directorul centrului regional, un reprezentant al Ministerului Administrației și Internelor, un reprezentant al Institutului Național de Administrație și 1-2 reprezentanți ai mediului universitar.
Manadatul consiliului de coordonare al centrelor regionale este de 4 ani, corespunzător mandatului aleșilor locali.
Președintele consiliului de coordonare, este ales anual, prin rotație, dintre membrii acestuia. Alegerea se face în primă ședință, cu votul majorității membrilor prezenți.
Conducerea executivă a centrelor regionale de formare continuă pentru administrația publică locală este asigurată de un director, numit de directorul general al Institutului Național de Administrație, în urma promovării unui concurs organizat în condițiile legii.
Centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală organizează programe de perfectionare continuă de scurtă durată, de până la trei luni, pentru:
a) aleșii locali;
b) funcționarii publici și persoanele încadrate cu contract individual de muncă din aparatul propriu al consiliilor locale și județene și al prefecturilor;
c) personalul din serviciile publice comunitare și alte servicii publice locale;
d) funcționarii publici și personalul contractual din cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și a celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate din unitățile administrativ-teritoriale;
e) personalul din cadrul asociații, fundații sau altor organizații neguvernamentale, precum și pentru alte persoane fizice ori juridice interesate.
Centrele regionale pot organiza programe de specializate postuniversitară cu durată de minimum 180 de ore pentru personalul din administrația publică locală, cu studii superioare de lungă durată, cu diplomă de licență sau echivalentă, precum și seminarii și conferințe pe teme de interes major pentru administrația publică locală.
Tarifele de participare la programele organizate de centrele regionale se suportă de autoritățile sau instituțiile publice trimițătoare, de către alte persoane juridice din care provin participanții, respectiv persoanele fizice interesate.
Atestarea absolvirii programelor de formare specializată în administrația publică, de 2 ani și de 1 an, organizate de Institutul Național de Administrație, se face prin diplome eliberate de către acesta.
Atestarea absolvirii programelor de specializare postuniversitară organizate de Institutul Național de Administrație sau centrele regionale se face prin diplome de studii postuniversiatare de specializare, eliberate de Institutul Național de Administrație, respectiv de instituțiile de învățământ superior asociate.
Atestarea aboslvirii programelor de perfecționare în administrația publică se face prin certificate eliberate de Institutul Național de Administrație sau de centrele regionale, după caz.
Diplomele și certificatele de absolvire ale programelor organizate de Insitutul Național de Administrație, respectiv de centrele regionale, vor fi luate în considerare la evaluare performanțelor profesionale și promovarea funcționarilor publici și a personalului contractual.
Centrele de regionale realizează activități, studii, proiecte și publicații în domeniul administrației publice și dezvoltă relații de colaborare cu alte instituții din domeniul administrației publice din țară sau din străinătate.
Pe perioada în care urmează cursuri de perfecționare a pregătirii în domeniul administrației publice, cursanții au dreptul la salariul de bază și la celelalte sporuri, în condițiile legii.
Insitutul Național de Administrație și centrele regionale de formare continuă pentru administrația publică locală atestă formarea, pregătirea și perfecționarea profesională specializată în administrație prin eliberarea certificatelor de absolvire a cursurilor.
Absolvenții cursurilor de formare profesională specializată în administrație de lungă durată sunt numiți funcționari publici definitivi, în condițiile legii, iar durata cursurilor se ia în considerare la calculul vechimii în funcția publică sau, după caz, în funcții de specialitate.
4.5. Comisiile paritare
Comisiile paritare se constituie în cadrul fiecărei autorități sau instituții publice, prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice.
În alcătuirea comsiei paritare intră un număr egal de reprezentanți desemnați de conducătorul autorității sau instituției publice și sindicatul reprezentativ al funcționarilor publici. În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii publici nu sunt organizați în sindicat, reprezentanții lor vor fi desemnați prin votul majorității funcționarilor publici din respectiva autoritate sau instituție publică.
Comisiile paritare sunt consultate în următoarele situații:
– la stabilirea măsurilor de îmbunătățire a activității autorităților sau insituțiilor publice pentru care au fost constituite;
– la stabilirea oricăror măsuri privind pregătirea profesională a funcționarilor publici, dacă costurilor acestora sunt suportate din fonduri bugetare;
– la stabilirea programului de lucru de către conducătorul autorității sau instituției publice.
Modul de constituire, organizare și funcționare a comisiilor paritare, precum și competența, atribuțiile și procedura de lucru a acestora se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.
4.6. Compartimente de resurse umane
Gestiunea curentă a resurselor umane și a funcțiilor publice în cadrul fiecărei autorități și instituții publice este realizată de către un compartiment specializat, care colaborează cu Agenția Națională a Funcționarilor Publici și căruia îi revin și alte sarcini și atribuții stabilite prin legi speciale și alte acte normative, precum și prin Regulamentul de organizare și funcționare al autorității și instituției publice respective.
4.7. Comisiile de disciplină
Comisiile de disciplină se înființează în cadrul fiecărei autorități și instituții publice, prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice, care cercetează faptele sesizate ca abateri disciplinare și propune sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici care le-au săvârșit.
Comisia de disciplină este compusă dintr-un președinte și patru membrii titulari desemnați astfel:
-2 membri, de către conducătorul autorității sau instituției publice;
-2 membri, de către organizația sindicală reprezentativă a funcționarilor publici din cadrul autorității sau instituției publice.
Membrii titulari ai comisiei de disciplină comune pentru mai multe autorități sau instituții publice sunt desemnați cu respectarea următoarelor condiții:
a) comisia de disciplină să fie compusă dintr-un număr egal de reprezentanți ai fiecărei autorități sau instituții publice pentru care se constituie;
b) numărul reprezentanților desemnați de către conducătorii autorităților sau instituțiilor publice pentru care se constituie comisia de disciplină să fie egal cu numărul reprezentanților desemnați de către organizațiile sindicale reprezentative ale funcționarilor publici din cadrul acestor autorități sau instituții publice.
Mandatul președintelui și al membrilor comisiei de disciplină este de 3 ani. Mandatul poate fi reînnoit o singură dată. Președintele și membrii comisiei de disciplină își exercită mandatul de la data emiterii actului administrativ de constituire a comisiei de disciplină până la data expirării duratei acestuia sau înainte de termen.
4.8. Evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici
Agenția Națională a Funcționarilor Publici administrează evidența națională a funcțiilor publice și a funcționarilor publici pe baza datelor transmise de autoritățile și instituțiile publice.
Totodată autoritățile și instituțiile publice întocmesc pentru fiecare funcționar public un dosar profesional, actualizat în derularea carierei. În caz de transfer sau de încetare a raporturilor de serviciu, autoritatea sau instituția publică păstrează o copie a dosarului profesional și înmânează originalul funcționarului public 4 ani, corespunzător mandatului aleșilor locali.
Dosarul profesional conține toate documentele ce atestă evoluția carierei funcționarului public, de la numire, jurământ, evaluare anuală, promovări, sancțiuni disciplinare, etc. Toate aceste documente vor fi ordonate cronologic, și fără discontinuități.
Ca o formă de protejare și de garantare a drepturilor sale cetățenești, în dosarul profesional al funcției publice, nu pot fi introduse documente cu referire la actele sau la opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice altă natură.
La cerere, funcționarului public i se vor elibera copii de pe actele existente în dosarul său profesional, în înțelesul legii, fără nici o restricție.
CONCLUZII
De pe urma materialului parcurs putem desprinde câteva aspecte importante în ceea ce privește funcționarul public și statutul acestuia având ca lege-cadru Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Este bine de știut faptul că potrivit unui mare filozof german „legea însăși trebuie să fie scopul unei voințe morale bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu depinde de simțuri”.
Un prim aspect care trebuie precizat înainte de a face o scurtă analiză a funcționarului este definirea funcției publice, funcția fiind termenul cheie de la care se pornește în denifinirea funcționarului public și implicit activitățile pe care acesta le desfășoară.
Pornind de la definirea noțiunii de „funcție publică” atât din prisma unor autori consacrați de specialitate juridică, cât și din prisma Legii nr. 188/1999, am putea ajunge la concluzia că funcția publică este „complexul drepturilor și obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei autorități de către persoane legal investite”.
Mergând și mai departe, putem face o remarcă bine argumentată și anume că „activitate desfășurată de funcționarul public are la baza funcția publică”.
În susținerea acestui argument se poate da o definiție clară a funcționarului public cum că acesta este „persoana numită într-o funcție publică, purtător al autorității publice, ce contribuie prin natura activității desfășurate potrivit legii și prin exercitarea ansamblului atribuțiilor și responsabilităților aferente postului ocupat, la realizarea competenței autorității sau instituției publice în care a fost numit”.
În această analiză scurtă cu privire la funcționarul public și la statutul ce i se aplică vom face câteva referiri despre trăsăturile, drepturile, obligațiile și formele de răspundere juridică.
În ceea ce mă privește, eu consider că trăsătura primordială referitoare la funcționarul public este aceea că acesta trebuie să desfășoare o activitate continuă și permanentă pe o durată nedeterminată pentru ca în acest mod să se poată satisface interesul public general.
Reprezentând o reglementare unitară a situației juridice a funcționarului public, Legea nr.188/1999 prevede principalele drepturi și îndatoriri ale acestora, și ca o consecință firească a nerespectării îndatoririlor, capitolul VIII din Statut este dedicat răspunderii funcționarilor publici.
Având în vedere că aceste drepturi specifice funcționarilor publici sunt prevăzute în statut, le putem considera drepturi obiective, pe când obligațiile sunt elemente pentru a putea exercita funcția publică în cadrul unei autorității sau instituții publice.
Cu privire la formele de răspundere juridică care fac referire la funcționarii publici putem spune acestea se manifestă în funcție de fapta sau abaterea săvârșită, putându-le încadra formei de răspundere corespuzătoare având ca și cadru condițiile prevăzute de lege.
În concluzie, prin statutul funcționarului public înțelegem totalitatea normelor juridice care reglementează situația juridică obiectivă a funcționarilor publici, determinând drepturile, obligațiile, garanțiile lor legale, precum și responsabilitatea funcționarului public.
ANEXE
SPEȚA 1
Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ,
Decizia nr.193 din 22 ianuarie 2004
Reclamantul P.I. a solicitat anularea Ordinului nr.313 din 22 noiembrie 2002 emis de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, prin care a fost destituit din funcția de director al Direcției Sanitare Veterinare Giurgiu.
În susținerea acțiunii, reclamantul a invocat motive de nelegalitate, care privesc încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. 1 pct. 27 și art. 29 alin. 4 din H.G.nr.1983/2001[7], referitoare la organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină din cadrul autorităților și instituțiilor publice și, respectiv, nerespectarea dispozițiilor art. 94 din Legea nr.188/1999.
Totodată, a invocat motive de netemeinicie, în sensul că avizul prefectului este consultativ și nu obligatoriu, iar aspectul de fapt privind incapacitatea managerială și primirea de foloase materiale nu corespunde realității.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ a respins acțiunea reclamantului, reținându-se că Ordinul nr.313/2002 prin care reclamantul a fost destituit din funcția publică de conducere din cadrul Direcției Sanitare Veterinare Giurgiu a avut la bază Nota de control nr. 945 din 20 septembrie 2002.
Tematica controlului, aprobată de conducerea Agenției Naționale Sanitare Veterinare, a vizat, printre altele, verificarea activității manageriale a conducerii Direcției Veterinare Giurgiu, respectiv a directorului.
În urma verificărilor, s-au reținut două aspecte. Primul privește faptul că la data numirii în funcție în calitate de director, reclamantul nu a avut avizul prefectului, iar al doilea că, reclamantul a demonstrat incapacitatea managerială în coordonarea activității sanitar-veterinare din cadrul Direcției Sanitare Veterinare Giurgiu.
În baza art. 73 din Legea nr. 188/1999, conducerea Agenției Naționale Sanitare Veterinare a sesizat Comisia de disciplină din cadrul ministerului, care a încheiat Nota nr. 1033 din 1 noiembrie 2002 și a formulat sesizarea nr. 26 din 30 octombrie 2002, cu propunerea de destituire a reclamantului din funcția de conducere.
Totodată, s-a reținut că, în cauză, au fost respectate dispozițiile art. 94 din Legea nr. 188/1999, pentru a fi dispusă destituirea reclamantului din funcția publică de conducere, ca sancțiune disciplinară, întrucât acesta a săvârșit abateri disciplinare și, în același timp, se află în cercetări, pentru săvârșirea unei fapte penale.
În ce privește declarațiile martorilor audiați în cauză, s-a reținut că acestea nu infirmă modul defectuos în care reclamantul și-a îndeplinit sarcinile de serviciu, iar referirile la relațiile reclamantului cu Prefectul județului, de asemenea, nu sunt concludente, întrucât avizul Prefectului, atât la numirea în funcție, cât și la eliberarea din funcție a reclamantului, are caracter consultativ.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, susținând, întâi, că asupra aspectelor de nelegalitate invocate în acțiune, prima instanță nu s-a pronunțat; în al doilea rând că, instanța de fond nu s-a pronunțat nici asupra înscrisurilor depuse la dosar, deși acestea sunt hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii; în al treilea rând, că în mod greșit s-a reținut că sunt neconcludente declarațiile martorilor M.I. și P.S., având în vedere că aceștia au făcut referiri pozitive sub aspectul pregătirii profesionale și capacității sale manageriale; în al patrulea rând că, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva sa, pentru luare de mită.
Recursul este nefondat.
Referitor la aspectele de nelegalitate invocate în acțiune, se constată că instanța de fond s-a pronunțat, făcând în acest sens referire la actele din dosar, din care rezultă că reclamantul a dat explicații în scris, cu privire la faptele imputate, precum și la Raportul nr. 26/2002 întocmit de Comisia de disciplină, prin care s-a propus destituirea din funcția de director a reclamantului, pentru incapacitate managerială.
Apoi, instanța primă a făcut referire la probele administrate în cauză, inclusiv la declarațiile celor doi martori audiați, după care a reținut corect că, ordinul de destituire din funcția publică de director s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 94 din Legea nr. 188/1999.
În acest sens, din actele care au stat la baza ordinului de destituire din funcția publică de director, acte la care prima instanță a făcut referire, rezultă că reclamantul a demonstrat incapacitate managerială în coordonarea activității sanitare veterinare în cadrul instituției, iar cu privire la aceste aspecte reclamantul a dat declarații scrise.
Ca urmare a aspectelor de incapacitate managerială a reclamantului a și fost întocmită Nota nr. 1033 din 1 noiembrie 2002, prin care s-au stabilit unele măsuri, cum ar fi suspendarea activității în halele de comercializare a laptelui și produselor lactate din două piețe din orașul Giurgiu, întrucât acestea erau murdare și nu corespundeau normelor sanitare veterinare în materie.
Așadar, ordinul de destituire din funcție s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 70 alin. 3 lit. f , art. 72 și 94 din Legea nr. 188/1999 și a art. 32 alin. 1 din H.G. nr. 1083/2001.
În fine, se constată că celelalte aspecte invocate în recurs nu sunt de natură să afecteze legalitatea ordinului de destituire din funcția publică de director a reclamantului.
În consecință, soluția adoptată este legală și temeinică, astfel că recursul a fost respins ca nefondat.
SPEȚA 2
Eliberarea dintr-o funcție publică de conducere, care s-a desființat ca urmare a reorganizării instituției publice, și numirea într-o funcție publică de execuție corespunzătoare, nu echivalează cu o modificare a raportului de serviciu, astfel că, în această situație, îndeplinirea condiției acordului scris al funcționarului public nu mai este necesară.
Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal,
Decizia nr. 712 din 2 martie 2006
Prin acțiuni separate, dar ulterior conexate de către Curtea de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul L.A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, pe de o parte, anularea Ordinului nr. 298 din 29 aprilie 2005, emis de pârât, și pe de altă parte suspendarea menționatului ordin până la soluționarea cauzei.
Reclamantul a arătat că prin ordinul contestat, pârâtul a dispus eliberarea sa din funcția de director executiv al Direcției Teritoriale de Regim Silvic și de Vânătoare Focșani, și trecerea în funcția de consilier superior, în temeiul H.G. nr. 333/2005, pentru reorganizarea direcțiilor teritoriale de regim silvic, că susmenționatul ordin nu este motivat în fapt și în drept, fiind emis după ce într-o acțiune disciplinară pornită împotriva sa, s-a dispus suspendarea măsurii disciplinare a trecerii sale într-o funcție inferioară.
Curtea de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a dispus anularea Ordinului nr. 298 din 29 aprilie 2005 emis de pârât și a repus reclamantul în funcția anterior deținută, cu plata drepturilor salariale cuvenite la zi, instanța reținând că ordinul atacat este vădit șicanator, întrucât autoritatea emisese deja la data de 21.04.2005 un alt ordin de trecere disciplinară a acestuia în aceeași funcție de execuție și, pe de altă parte, au fost încălcate prevederile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, potrivit cărora la trecerea într-o funcție inferioară este necesar acordul scris al funcționarului public.
Pârâtul a declarat recurs, susținând că instanța de fond a adoptat o soluție netemeinică și nelegală, în cauză nefiind vorba de mutarea reclamantului în cadrul altui compartiment pentru a fi necesar acordul scris al acestuia, ci de eliberarea lui din funcția publică de conducere și numirea lui într-o funcție publică de execuție corespunzătoare, ca urmare a reorganizării instituției publice și a desființării funcției publice de conducere.
Recursul este întemeiat.
Ordinul nr. 298/29 aprilie 2005, prin care reclamantul a fost eliberat din funcția publică de conducere de director executiv al D.T.R.S.V. Vâlcea, a fost emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale în baza prevederilor H.G. nr. 333/2005 pentru reorganizarea direcțiilor teritoriale de regim silvic și de vânătoare în inspectorate teritoriale de regim silvic și de vânătoare.
H.G. nr. 333/2005 a fost adoptată în baza art. 12 din O.U.G. nr. 17/2005, pentru stabilirea unor măsuri organizatorice la nivelul administrației publice centrale, care la art. 5 dispune că direcțiile teritoriale de regim silvic și vânătoare, constituite în baza O.G. nr. 41/2004, se reorganizează ca inspectorate teritoriale de regim silvic și de vânătoare, instituții publice cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Prin art. 3 din aceeași ordonanță de urgență au fost desființate inspectoratele teritoriale de regim silvic și cinegetic, instituții cu personalitate juridică din subordinea Gărzii de Mediu, atribuțiile și posturile acestor inspectorate fiind preluate de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Astfel, prin H.G. nr. 333/2005, art. 7 pct. B, Inspectoratele de regim silvic și de vânătoare au dobândit atribuțiile specifice controlului silvic și controlului activității de vânătoare.
Este adevărat că, potrivit art. 4 din H.G. nr. 330/2005, funcția de inspector șef este echivalentă cu cea de director executiv, însă atribuțiile celor două funcții sunt diferite, fiind apreciat cu peste 50%, împrejurare confirmată și Agenția Națională a Funcționarilor Publici, care a acordat aviz favorabil pentru organizarea concursului în vederea ocupării funcțiilor de inspector șef și inspector șef adjunct, din cadrul inspectoratelor respective.
Astfel fiind, în mod greșit a reținut instanța de fond, chiar dacă în textul ordinului atacat se folosește expresia „și se mută” că în cauză, ar fi fost vorba de o modificare a raportului de serviciu prin mutarea în cadrul altui compartiment al instituției publice, în timp ce este evident că reclamantul a fost eliberat din funcția publică de conducere, care s-a desființat ca urmare a reorganizării instituției publice, el fiind numit într-o funcție publică de execuție corespunzătoare.
În concluzie, instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 79 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, care nu aveau incidență asupra raportului juridic dedus judecății, astfel că nu era necesar acordul scris al reclamantului, nefiind vorba de mutarea sa în cadrul altui compartiment, ci de numirea sa într-o funcție publică de execuție, ca urmare a eliberării din funcția publică de conducere.
Astfel fiind, recursul a fost admis, sentința casată, iar acțiunea respinsă ca neîntemeiată.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii:
Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, vol. I , Editura All Beck, București, 2003;
Alexandru, Ioan, Cărăușan, Mihaela, Sorin Bucur, Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Albu, Emanuel, Drept administrativ și știința administrației, Editura Fundația România de Mâine, București, 2005;
Chiriac, Lucian, Drept administrativ I, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2006;
Chiriac, Lucian, Drept administrativ. Partea generală, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2007;
Dogaru, Lucreția, Deontologia funcției publice, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2007;
Gaudement, Yves, Droit administratif, Ediția a 18-a, Paris, 2005;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Editua All Beck, București, 2002;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2005;
Ivan, Stelian, Bãdescu, Mihai, Neagu, Aurel, Administrație publicã, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Manda, Corneliu, Știința administrației, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ, Editura Cerma, București, 1998;
Preda, Mircea, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Preda, Mircea, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Preda, Mircea, Stecoza, Gabriel, Unele considerații și observații critice asupra Statutului Funcționarilor Publici, Revista “Dreptul”, nr. 8/2000;
Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004;
Popescu, Ion, Alistar, Victor, Dincă, Dragoș, Cocoșatu, Mădălina, Deontologia funcționarilor publici, Editura Școlii Naționale De Studii Politice Și Administrative, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin I., Tratat de drept administrativ român, Editura All, București, 1996;
Prisăcaru, Valentin I., Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin I., Funcționarii publici, Editura All Beck, București, 2004;
Păltânea, Corneliu, Apetrei, Ciprian, Deontologia funcționarului public, Editura Universității Ploiești, Ploiești, 2004;
Rusu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Santai, Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;
Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005;
Vedinaș, Verginia, Statutul funcționarului public, Editura Nemira, București, 1998;
Vedinaș, Verginia, Constanța Călinoiu, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Vedinaș, Verginia, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Vedinaș, Verginia, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici cu modificãrile ulteriore, republicatã: comentatã, Editura Lumina Lex, București, 2004.
Legislație:
Constituția României din 1991, revizută în 2003;
Lege nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată 2007;
Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ;
Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;
O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor;
H.G. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a
comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice;
H.G. nr. 1000/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;
Alte surse:
www.dreptonline.ro;
www.avocatnet.ro;
www.scj.ro;
www.cdep.ro.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii:
Apostol Tofan, Dana, Drept administrativ, vol. I , Editura All Beck, București, 2003;
Alexandru, Ioan, Cărăușan, Mihaela, Sorin Bucur, Sorin, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Albu, Emanuel, Drept administrativ și știința administrației, Editura Fundația România de Mâine, București, 2005;
Chiriac, Lucian, Drept administrativ I, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2006;
Chiriac, Lucian, Drept administrativ. Partea generală, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2007;
Dogaru, Lucreția, Deontologia funcției publice, Editura Universității Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2007;
Gaudement, Yves, Droit administratif, Ediția a 18-a, Paris, 2005;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Editua All Beck, București, 2002;
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2005;
Ivan, Stelian, Bãdescu, Mihai, Neagu, Aurel, Administrație publicã, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Manda, Corneliu, Știința administrației, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Manda, Corneliu, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ, Editura Cerma, București, 1998;
Preda, Mircea, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Preda, Mircea, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Preda, Mircea, Stecoza, Gabriel, Unele considerații și observații critice asupra Statutului Funcționarilor Publici, Revista “Dreptul”, nr. 8/2000;
Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004;
Popescu, Ion, Alistar, Victor, Dincă, Dragoș, Cocoșatu, Mădălina, Deontologia funcționarilor publici, Editura Școlii Naționale De Studii Politice Și Administrative, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin I., Tratat de drept administrativ român, Editura All, București, 1996;
Prisăcaru, Valentin I., Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Prisăcaru, Valentin I., Funcționarii publici, Editura All Beck, București, 2004;
Păltânea, Corneliu, Apetrei, Ciprian, Deontologia funcționarului public, Editura Universității Ploiești, Ploiești, 2004;
Rusu, Ion, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Santai, Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2004;
Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005;
Vedinaș, Verginia, Statutul funcționarului public, Editura Nemira, București, 1998;
Vedinaș, Verginia, Constanța Călinoiu, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Vedinaș, Verginia, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002;
Vedinaș, Verginia, Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici cu modificãrile ulteriore, republicatã: comentatã, Editura Lumina Lex, București, 2004.
Legislație:
Constituția României din 1991, revizută în 2003;
Lege nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată 2007;
Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ;
Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;
O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor;
H.G. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a
comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice;
H.G. nr. 1000/2006 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;
Alte surse:
www.dreptonline.ro;
www.avocatnet.ro;
www.scj.ro;
www.cdep.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statutul Juridic AL Functionarului Public (ID: 125878)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.