Statutul International al Regatului Unit Dupa Cel de al Doilea Razboi Mondial

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………..3

CAPITOLUL 1 – REGATUL UNIT ÎN CONTEXTUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL…………………………………………………..4

– STATUTUL REGATULUI UNIT ÎN ANII DE DUPĂ RĂZBOI

CAPITOLUL 2 – DE LA YALTA LA PROIECTE DE UNIUNIE EUROPEANĂ ……………………………………………………….8

– NATO

– CECO – COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI

CEE – ATITUDINEA REGATULUI UNIT

CAPITOLUL 3 – SCHIMBĂRI ECONOMICE ȘI SOCIALE………15

3.1. PLANIFICAREA LA NIVEL SOCIAL

3.2. SCHIMBĂRI CULTURALE

5. CAPITOLUL 4 – DRAMA DECOLONIZĂRII………………………21

6. CAPITOLUL 5 – SISTEMUL DE PARTIDE BRITANICE…………..27

5.1 – PROBLEME POLITICE POSTBELICE

5.2 – PARTIDUL LABURIST

5.3. – PARTIDUL CONSERVATOR

7. CONCLUZII ȘI PROPUNERI …………………………………………………

8. BIBLIOGRAFIE……………………………………………………..

INTRODUCERE

La sfărșitul celui de-al Doilea Război Mondial, țările din Europa de Vest aveau o situație fizică și economică de colaps, adăugându-se și frica de puterea URSS-ului. Această dezordine a societățiilor se concretizează în intoleranța ideologică și necesitatea unei democrații stabile prin instituirea principiilor demoratice.

Triumful irațional și refuzul de a accepta prezentul se exprimă mai ales prin intermediul curentelor de avangardă artistic, continuatoare ale mișcărilor care încă din primii ani ai secolului douăzeci au repus în discuție esență manierelor tradiționale de reprezentare a realității. Tot războiul este acela care, și în acest domeniu, a amplificat reacțiile provocând respingerea brutală a unei societăți și a unei culturi burgheze cărora li se impută responsabilitatea marelui măcel. Astfel sunt desemnate drept dușmani ai umanității nu numai ideologiile care au împins statele europene să se lupte între ele – naționalismul, imperialismul etc., dar și cele care, timp de două secole, au constituit baza civilizației occidentale: liberalismul, democrația, umanismul etc. și al căror caracter fals și absurd a fost scos la lumină de atrocitățile războiului.

Mai mult decât războaiele napoleoniene, mult mai mult decât războiul din 1914, al Doilea Război Mondial a fost pentru Regatul Unit o chestiune de viață și de moarte.

În cursul războiului din 1939-1945, Regatul Unit al Marii Britanii avea să apară ca o țintă foarte vulnerabilă. Lumea avea să vadă ceea ce n-ar fi crezut posibil: o serioasă amenințare de invazia a Angliei de către Germania.

Până la urmă, grație anticelor virtuți de tenacitate și de curaj, și de asemenea sprijinului Statelor Unite și al mișcărilor de rezistență din Europa, Regatul Unit va ieși onorabil din acele „guri de infern”, mândră de forța sa morală dar neliniștită în privința viitorului și știind că, de aici înainte, diplomația sa tradițională va trebui schimbată în mod radical.

CAP 1 – REGATUL UNIT ÎN CONTEXTUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

După ce i-a propus de mai multe ori să încheie pacea, Hitler se gândește la o debarcare pe coastele engleze, dar pentru asta trebuie să aibă controlul în aer și pe mare. Însă flota britaniciilor este cu mult superioară flotei germane Kriegsmarine. În acest scop și pentru distrugea industriei engleză, Fuhreul se hotărește să declanșeze în august 1940 „bătălia pentru Anglia”, adică bombardarea intensă și continuă a pământului britanic. Din august până în octombrie 1940, zeci de mii de tone de bombe distrug Londra și alte numeroase orașe ale Regatului Unit. Blitz-ul face numeroase victime și provoacă pagube considerabile, dar însuflețiți de Churchill britanicii rezistă. Avioanele de luptă Spitfire provoacă pierderi grave ale aviației germane, obligându-l pe Hitler să renunțe la 12 octombrie, la planul său de a invada Marea Britanie. Bătălia pentru Anglia este primul său eșec.

Războiul fulger (Blitzkrieg) distrusese cartiere întregi din Londra, și a ras de pe fața pământului orașe întregi (spre exemplu Coventry), dar aprinsese „în inimile britanice și în întreaga lume un asemenea foc care avea să ardă cu o flacără vie și dreaptă până în ziua în care ultimele vestigii ale tiraniei naziste din toată Europa vor fi prefăcute în cenușă.”

Al Doilea Război Mondial a mobilizat pentru prima oară statul european modern la capacitate maximă, în principalul scop de a cuceri și de a exploata alți europeni. Ca să lupte și șă învingă, britanicii și-au consumat până la epuizare resursele proprii; spre sfârșitul conflictului, războiul înghițise mai mult de jumătate din produsul național brut al Marii Britanii.

Această prăbușire economică și financiară duce la o scădere considerabilă a nivelului de trai al populației, totuși cu diferențe mari dintr-o parte în alta a continentului european. În ciuda faptului că Regatul Unit a suportat bombardamentele germane și intensitate unui efort de război pe care l-a susținut singur pe toată durata conflictului, industria sa nu a suferit prea mult, flota sa comercială rămâne puternică în ciuda pierderilor enorme provocate de Kriegsmarine și Luftwaffe, și dispune de o populație activă ale cărei efective au sporit datorită muncii femeilor.

Marea Britanie nu a fost însă ocupată, dar și acolo războiul alimentase noțiunea până atunci de planificare guvernamentală. Mai mult, războiul făcuse din guvernul britanic inima activițății economice. Printr-o lege din mai 1940 privind guvernarea prin decret pe durata stării de urgență, executivul britanic avea dreptul să comande orice oricui în interesul național, să controleze proprietatea și să folosească orice întreprindere industrială după cum găsea de cuviință pentru binele țării. În bibliografia lui Clemente Attlee, liderul laburist britanic de după război, Kenneth Harris remarca: „planificarea națională și proprietatea de stat, care păreau să reprezinte în 1945 – 1951 aplicarea principiilor socialiste de către un guvern laburist, erau în realitate moștenirea unui stat ce fusese organizat pentru a duce un război total.”

În rândul domeniului politic există, de asemenea, consecințe ale sfărșitului răboiului prin Winston Churchill. După ce a condus Regatul Unit spre victorie în timpul războiului, acesta a devenit un membru al opoziției când alegerile din 1945 au returnat Partidul Laburist la putere. Sub conducerea lui Clement Attlee, noul guvern a îmbunătățit standardele de viată printr-o restructurarea a națiunii, o schimbare importantă în istoria Marii Britanie.

Lucrul de care se temeau cu adevărat britanicii, era că URSS ar putea influența o Germanie plină de resentimente și astfel ar putea pune stăpânirea pe întregul continent. Pentru ca acest lucru să se evite s-a concis în toamna anului 1944 divizarea germaniei în două, sub umbra unei sfinte alianțe dintre Rusia, Anglia și America.

Dintre puterile aliate, Marea Britanie a intuit cel mai bine și a urmărit activ acordul final; dar ea nu era în măsură să impună acest rezultat, de fapt nu putea să impună mai nimic de una singură. Spre sfărșitul războiului era clar că Londra nu putea rivaliza cu Moscova sau Washingtonul. Regatul Unit își epuizase toate forțele în eroica încleștare cu Germania și mult timp nu a putut nici măcar să mimeze alura unei mari puteri. La sfărșitul războiului efectivele Marii Britanii au fost reduse la 1,1 milioane de oameni din 5,5 milioane. În toamna anului 1947, Marea Britanie a fost nevoită să renunțe la manevrele navale pentru a economisi combustibil. Pe moment, singura speranță a britanicilor era să încurajeze prezența continuă a americanilor în Europa, adică să îmbrațișeze public credința americană într-un acord negociat.

1.1 STATUTUL REGATULUI UNIT ÎN ANII DE DUPĂ RĂZBOI

Marea Britanie se detașa pe continent prin mândria tăcută a unei țări capabile să sufere, să îndure și în cele din urmă, să triumfe. Sentiment care a modelat și cultura politică a anilor postbelici. Laburiști anului 1945 au reprezentat în practică o largă paletă de naționalizări și de reforme sociale, ducând la apariția primului stat asistențial din lume. Reformele guvernamentale erau în general populare, chiar dacă atitudinile și obiceiurile profunde ale națiunii s-au schimbat remarcabil de puțin. J.B. Priestley scria în 1949 în The New Statesman „suntem o monarhie socialistă care e, de fapt, ultimul monument al liberalismului”.

Politica internă în Marea Britanie gravita, după război, în jurul aspecteor justiției socială și a reformelor instituționale necesare. Lucru datorat în bună măsură eșecului cumulativ al guvernelor precedente, care ignoraseră inegalitatea socială. Reorientarea tardivă a dezbaterii spre cheltuieli publice urgente – sănătate, educație, transport, locuințe, pensii – le părea multora o recompensă binemeritată pentru sacrificile recente ale țării. Dar însemna și că majoritatea alegătorilor britanici nici nu-și imaginau cât de săracă este țara lor și ce preț plătiseră pentru victoria în epica bătălie împotriva Germaniei.

În 1945, Marea Britanie era insolvabilă. Englezii se mobilizaseră total și mai mult timp decât orice altă țară. În loc să dimensioneze efortul de război după resursele limitate ale țării, Winston Churchill a riscat totul, împrumutând de la americani și vânzând posesiuni britanice din străinătate pentru ca banii și echipamentul să nu lipsească. Anglia s-a transformat din cel mai mare creditor în cel mai mare debitor din lume. Al Doilea Război Mondial a costat Marea Britanie de două ori mai mult decât primul, țara a pierdut un sfert din averea națională.

De aici rezultă crizele valutare recurente din anii de după război, când Marea Britanie avea de plătit, dintr-un venit drastic redus, datorii imense în dolari. De aceea Planul Marshall n-a avut aproape niciun impact asupra investițiilor sau modernizării indusriale: 97% din fonduri au fost folosite pentru achitarea datoriei externe. Marea Britanie a plătit din ce în ce mai scump pentru statutul de mare putere. În 1947, bugetul britanic prevedea 209 milioane de lire sterline numai pentru costuri militare. În iunie 1950, la începutul războiului din Coreea, adică înainte de marile cheltuieli pentru înarmarea antrenată de izbucnirea conflictului; Marea Britanie avea o flotă navală completă în Atlantic, una în Mediterană și o a treia în Oceanul Indian. În întreaga lume existau 120 de escadrile ale Aviației Regale Britanice, pe deasupra un amplu costisitor corp diplomatic, consular și de spionaj, împrăștiat peste tot în lume.

Pentru a merge înainte în aceste circumstanțe extreme, britanicii s-au supus voluntar la privațiuni, ceea ce explică o trăsătură frapantă a acelor ani: victorioasa și mândra Anglie părea mai cenușie și mai tristă decât acele țări învinse, ocupate șii devastate. Totul era raționalizat, limitat și controlat.

Raționalizarea a ținut cel mai mult în Marea Britanie: pâinea s-a distribuit pe cartelă timp de 2 ani, cupoanele textile au fost folosite până în 1949, aprovizionarea cu haine și mobilier minimal din timpul războiului s-a menținut până în 1954 (cu o scurtă întrerupere în 1953, la încoronarea reginei Elisabeta a II-a, când toată lumea a primit cadou o livră de zahăr și patru uncii de margarină).

La 5 noiembrie 1949, guvernul a sărbătorit ostentativ „sfărșitul rațiilor”, dar multe au fost impuse din nou cu ocazia războiului din Coreea. Raționalizarea alimentelor de bază a luat sfârșit în Regatul Unit abia în 1954, mult după restul Europei de Vest. Amintindu-și de acei ani, o femeie englezoaică povestea „Era coadă la orice, chiar dacă nu stiam ce se dă…stateai la coadă fiindcă știai că e ceva la capăt.”

Nemulțumirea adunată față de rații și constrângeri, precum și aerul de paternalism rigid adoptat de unii oficiali laburiști, au contribuit la succesul conservatorilor în alegerile din anii ’50.

CAP. 2 – DE LA YALTA LA PROIECTE DE UNIUNE EUROPENĂ

Imediat după Al Doilea Război Mondial, Europa pare să fie în plin declin, criza morală cauzată de masacrele războiului și de genocid i-a zdruncinat din temelii valorile și fundamentele pe care-și sprijinea puterea.

Astfel că, imediat după capitularea Germaniei, proiectele pan-europene par să ia o amploare deosebită.

În acest context se realizează împărțirea Europei între sferele de influență occidentală și sovietică. Prin Conferința de la Yalta se realizează neoficial o împărțire a lumii, de către reprezentanți ai celor trei mari puteri Winston Churchill, Iosif Stalin și Franklin Roosevelt. Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte: Regatul Unit dorea să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în spațiile cucerite, iar Statele Unitea doreau să negocieze situația postbelică prin restaurarea democrației.

În octombrie 1944, Churchill s-a dus la Moscova și împreună cu Stalin a improvizat un acord foarte vag care delimita „zonele de influență” ale celor două țări în Balcani: URSS primind 90% din România, 80% din Bulgaria și Ungaria, Regatul Unit 90% din Grecia, iar în privința Iugoslaviei împărțirea făcându-se pe principiul 50-50. Făcând acest lucru, primul ministru britanic s-a ocupat de ceea ce era mai urgent în contextul sfărșitului războiului.

Roosevelt crede și el în posibilitatea unei întelegeri sincere cu conducătorul Kremlinului, dar până atunci, ceea ce își dorea era să câștige războiul. Astfel că, el nu acceptă să recunoască acordul anglo-rusesc oricât de explicit ar fi fost acesta și refuză să aprobe orice proiect de reîmpărțire a Europei care ar lua-o înaintea hotărârilor viitoarei conferințe de pace.

Churchill însuși, în timpul întrevederii din 1944, a judecat lucrurile în termenii unor garanții și a raporturilor de forțe existente pe front în acel moment și nu gândindu-se la o împărțire a Europei pe termen lung. Iar dacă Roosevelt l-a lăsat să acționeze, el, personal, nu și-a luat nici un angajament, dorind să aibă mâna liberă în momentul conferinței de pace.

Acestea sunt pozițiile celor trei mari puteri în momentul în care se deschide Conferința de la Yalta. Acestea au acceptat să semneze o „Declarație asupra Europei eliberate” în care se preciza că cele trei mari puteri recunoșteau „dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care dorea să trăiască” și se angajau să „instituie autorități guveramentale provizorii în care să fie prezente toate elementele democratice ale populațiilor respective și care își vor lua angajamentul să instaureze, imediat ce va fi posibil, prin alegeri libere, guverne care să reprezinte expresia voinței popoarelor”.

Astfel că soarta Europei se hotărește în această conferință din februarie 1945. Aici, nu numai că cele trei mai puteri au procedat la o împărțirea clară a Europei; dar în momentul întâlnirii hotărârile absolut esențiale îl obligă pe Stalin la un angajament solemn de respectare a drepturilor și suveranității popoarelor libere.

Bunele întenții declarate în textul conferinței nu puteau să reziste primelor manifestări ale Războiului Rece, așa încât, pentru o mare parte a opiniei publice occidentale, Yalta devine repede simbolul manevrelor planetare ascunse.

Politica americană nu era complet inocentă. În 1945 și mult timp după aceea SUA vroia sincer să scape din Europa cât mai rapid posibil, prin urmare vizau încheierea unui acord viabil care să nu implice prezența sau supravegherea americană. După cum explicase Roosevelt la Yalta, SUA avea în vedere o ocupație a Germaniei de cel mult doi ani (deci o prezență în Europa de cel mult doi ani ). Dar în timp ce reduceau angajamentul militar în Europa, diplomații americani se confruntau cu realități tot mai complexe.

Englezii erau astfel neliniștiți de dorința explicită a americanilor de a scăpa de povara europeană. La Washington, nu toată lumea simpatiza Marea Britanie. La 12 aprilie 1946, vicepreședintele Henrz Wallace amintea într-un discurs că „în afară de limba și tradițiile literare comune, nu avem mai multe în comun cu Anglia imperialistă decât cu Rusia comunistă”.

Pe 5 martie 1946, Winston Churchill, care a trebuit să-și părăsească postul cu un an în urmă, dar care continuă să aibă un imens prestigiu în lumea occidentală, ține un discurs cu ocazia unei întâlniri cu președintele Truman, discurs care marchează oficial începutul Războiului Rece: „de la Stettin la Marea Baltică și până la Trieste,la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezișului continentului”. Apoi adaugă următoarele: „Eu nu cred că Rusia dorește războiul. Ceea ce dorește sunt roadele războiului și-o expansiune nelimitată a puterii și a doctrinei sale. Ceea ce mai trebuie să examinăm astăzi aici, atât cât mai este timp, este modul de a împiedica războiul pentru totdeauna și de a stabili în toate țările, cât mai repede posibil, premisele libertății și ale democrației.”

Când s-a rostit faimosul discurs despre Cortina de Fier, Wall Street Journal a comentat acid: „Reacția țării la cuvântarea domnului Churchill e dovada concludentă că SUA nu dorește o alianță, sau ceva ce seamănă cu o alianță, cu nici o altă țară”. Churchill nu a fost deloc surprins, se convinsese de dorința lui Roosevelt de a lichida Imperiul Britanic.

Era clar că marile puteri nu erau pe cale să ajungă la un acord. Aliații nu aveau nimic în comun decât responsabilitatea pentru Germania, ale cărei contradicții erau din ce în ce mai evidente. La sfârșitul anului 1946, britanicii și americanii au convenit să unească economiile zonelor lor de ocupație intr-o așa zisă „bi-zonă”,dar chiar și acest lucru nu reprezenta incă o diviziune fermă a Germaniei.

Până la întâlnirea din 2 iulie de la Paris, unde s-a discutat noul și spectaculosul Plan Marshall, americanii și britanicii conveniseră deja, la 23 mai, să includă reprezentanți germani la Consiliul Economic al Bi-zonei, devenit astfel embrionul viitorului guvern vest-german.

Celor care, ca Winston Churchill, consideră că trebuie să clădească „Statele Unite ale Europei” în jurul axei franco-germane, fără Marea Britanie și pe principiul respectării suveranității fiecarui stat; li se opun „federaliștii” care preconizează crearea unei structuri puternice, cu un guvern european având puteri depline și limitându-se suveranitatea absolută a statelor membre. Din 1945 până în 1947, se vor constitui astfel numeroase organizații pan-europene, printre care și Uniunea Europeană a Federaliștilor.

În această perspectivă, în mai 1948, trei luni mai târziu după lovitura de la Praga, la Haga are loc un „Congres al Europei” care reunește sub președinția de onoare a lui Churchill, aproape 800 de personalități aparținând majorițății țărilor din Europa Occidentală.

Cu toate că divergențele de opinii dintre unioniști (mai ales britanici) și federaliști(reprezentanți de francezi,italieni, olandezi și belgieni) s-au manifestat din nou, Congresul de la Haga se pronunță asupra necesității ca statele să-si unească o parte din drepturile suverane pentru a-și coordona și dezvolta resursele, ca Germania să fie integrată în noul cadru european și să constituie cât mai repede posibil o adunare parlamentară care, după părerea unora ca Paul Reynaud, ar trebui să fie aleasă prin sufragiu universal.

Crearea pe 5 mai 1949 la Londra a Consiliului Europei marchează sfărșitul eforturilor întreprinse de la sfârșitul războiului de partizanii unei construcții europene bazată pe cooperarea politică.

Desigur, exista deja din 1947 un pact de alianță și asistență mutuală între Regatul Unit și Franța, tratatul de la Dunkerque, fiind în realitate îndreptat mai degrabă împotriva unei eventuale dorințe a Germaniei de a-și lua revanșa, decât împotriva rușilor.

În contextul unei Europe de maximă insecuritate, Congresul American a promulgat legislația Planului Marshall, iar aliații europeni au semnat Pactul de la Bruxelles, la 17 martie 1948. Acest pact, era un tratat care angaja Marea Britanie, Franța și Țările de Jos, în cazul în care una dintre părți ar face obiectul unei agresiuni în Europa, celelalte semnatare „îi vor acorda ajutor și asistență cu toate mijloacele de care dispun, inclusiv cele militare”.

O nouă abordare față de Washington a fost inițiată de britanici. Într-o cuvântare din Parlament din ianuarie 1948, Bevin promisese că Marea Britanie va coopera cu vecinii continentali pentru o strategie de apărare comună, o Uniune Europeană Occidentală, fapt care revelă o ruptură clară de gândirea britanică din trecut. Această uniune a fost, deci, inaugurată prin Pactul de la Bruxelles.

În fapt, nu exista decât o promisiune verbală a președintelui Truman privind sprijinul american, iar europeni se simțeau din ce în ce mai amenințați de sovietici.

Blocada Berlinului sfârșește prin a convinge pe conducătorii acestor state că singurul mod de a crea o stabilitate eficace împotriva expansiunii comuniste este lărgirea Pactului de la Bruxelles prin includerea și altor țări din Europa Occidentală, dar mai ales prin implicarea Americii în această combinație diplomatică.

Din acest moment se încep tratativele cu europenii pentru stabilirea unui sistem unic de apărare în care să se integreze și cel din tratatul de la Bruxelles. La insistențele britanicului Ernest Bevin, la Washington au avut loc convorbiri secrete între reprezentanți britanici, americani și canadieni în vederea unui tratat de apărare atlantică. Urmând apoi să se deschidă convorbirile și altor membri ai Pactului de la Bruxelles. Până în luna aprilie a anului următor (4 aprilie 1949) Pactul Nord-Atlantic (NATO) a fost semnat de Statele Unite, Canada și alte zece state europene.

NATO reprezintă un proiect remarcabil, mai ales prin existența articolului V, care îî obligă pe membrii NATO să se sprijine reciproc dacă sunt atacați. NATO ilustra schimbarea cea mai semnificativă produsă în Europa ca urmare a războiului: dorința de a împărtăși informații, de a coopera în domeniul securității, comerțului, politicii valutare etc. Pentru prima oară în istorie forțele Aliate stăpâneau împreună și pe timp de pace.

CECO – COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI

CECO repreprintă un alt proiect pan-european al francezului Robert Schuman, ce presupunea aplicarea unui plan economic dezvoltat de Jean Monnet pentru a partaja resursele de oțel și cărbune între statele membre, prevenind astfel un nou război european.

Cu un an înainte de propunerea francezului Schuman, pentru o Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, poziția Regatului Unit era următoarea „nu ne interesează cooperarea economică pe termen lung cu Europa. În cel mai bun caz ne-ar grava resursele; în cel mai rău, ne-ar compromite economia”. La care trebuie adăugată nervozitatea aparte a Partidului Laburist când venea vorba de implicare în acorduri continentale ce i-ar fi putut îngrădi libertatea de a adopta măsuri socialiste.

Reticiența britanică în a ceda controlului național era evident incompatibilă cu rolul CECO. Marea Britanie vedea în Comunitate începutul unei ingerințe continentale în afacerile insulare, cu implicații neclare și periculoase. Raționamentul britanic era în parte unul economic. Economia Regatului, mai ales ramura de comerț, părea mult mai sănătoasă decât a vecinilor de pe continent. În 1947, exporturile britanice valorau cât exporturile Franței, Italiei, Germaniei de Vest, Norvegiei, Danemarcăi și a Beneluxului luate toate la un loc. În ochii oficialităților britanici, țara avea așadar mai mult de pierdut decât de câștigat dacă se implica în aranjamente economice obligatorii cu țări a căror perspectivă era încă incertă.

Și mai apoi, a existat Commonwealthul. În 1950, Commonwealthul britanic cuprindea mari părți din Africa, Asia de Sud, Australia, Oceania și cele două Americi. Teritorii coloniale din Malaysia până în Ghana aduceau profituri frumoase și mențineau în Londra sume importante. Commonwealthul reprezenta o sursă majoră de materii prime și alimente, iar Imperiul era o componentă esențială a identității naționale. Pentru majoritatea politicienilor era imprudent să incluzi Marea Britanie într-un sistem continental european, eclipsându-i astfel dimensiunea esențială a existenței.

Marea Britanie făcea așadar parte din Europa, dar și dintr-o comunitate imperială de limbă engleză, la scară mondială. și avea totodată, o relație aparte cu Statele Unite. Englezii aveau păreri împărțite în privința Americii pe care o antipatizau fiindcă o percepeau de la distanță ca pe un „paradis al splendorilor consumului” (Malcolm Bradbury). Guvernele britanice, pe de altă parte continuau să-și exprime încrederea în ceea ce mai târziu se va numi „relația specială” dintre cele două țări. Într-o anumită măsură, poziția era motivată de prezența britanicilor la masa principală ca una din cele trei mari puteri la Yalta și Potsdam și ca a treia putere nucleară după testarea cu succes a unei bombe atomice britanice în 1952.

Americani erau frustrați de faptul că Regatul Unit al Marii Britanii ezita să-și lege soarta de cea a Europei și iritați de insistența cu care britanicii țineau să-și păstreze statutul imperial.

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANĂ – ATITUDINEA REGATULUI UNIT

Proiectul european în măsura în care el existase în mintea câtorva idealiști, rămăsese întepenit pe la mijlocul anilor 50. Europenii nu mai aveau preocupărle militare din deceniul precedent, astfel că era evident că accentul trebuia pus pe integrarea economică, un domeniu în care intereresul național și cooperarea trebuiau să fie armonios combinate, fără a răni sensibilitățile tradiționale. Însă Adunarea Națională franceză refuzase propunerea de a constitui o armată europeană, și odată cu aceasta, orice idee a unui mai bune cooperări europene. Partizanii cooperări europene nu se puteau lăuda decât cu Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, anunțată în primăvara anului 1955, dar aceasta la fel ca și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului era o inițiativă franceză, iar succesul ei se datora mandatului său restrâns și caracterului tehnic pronunțat. Iar britanicii, deși erau la fel de sceptici ca întotdeauna față de șansele unității europene, perspectiva lor nu era întru totul nerezonabilă.

Pentru dezbaterea acestei strategii de integrare europeană s-a convocat o reuniune la Messina, în iunie 1955, unde au participat cei șase membri ai CECO împreună cu un observator britanic. Participanții au elaborat mai multe propuneri privind uniunea vamală, acordurile comerciale și alte proiecte destul de convenționale de coordonare transnaționale; toate formulate astfel încât să nu lezeze sensibilitatea Marii Britanii. După Messina, negocierile au continuat în cadrul unui comitet de planificare internațională cu scopul unei economii europene mai bine integrată: o piață comună. Însă în noiembrie 1955, britanicii se retrăseseră deja din discuții, alarmați de pespectiva unei Europe prefederale. Londra nu s-a putut hotărî dacă să li se alăture europenilor, decât abia în 1973; drept urmare când s-a semnat la Roma, pe 25 martie 1957, tratatul de înființare a Comunității Economice Europene, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, noua CEE cuprindea aceleași state care formaseră CECO în urmă cu șapte ani.

Comunitatea Economică Europeană s-a născut din slăbiciunea, așa cum evidențiază raportul lui Spaak din 1956: „Europa, care altădată avea monopolul producției și obținea resurse importante din posesiunile sale de peste mări, își vede astăzi poziția externă slăbită, înfluența în declin și capacitatea de progres erodate”. Britanicii au refuzat să se alăture CEE, tocmai pentru că nu întelegeau, încă, situația în care se aflau.

Forma finală a Comunității a avut o anumită logică. De-a lungul anilor 50, țările din Europa de Vest au stabilit relații comerciale bilaterale tot mai strânse, iar fiecare dintre ele făcea schimburi comerciale îndeosebi cu Germania de Vest. În plus fiecare stat european postbelic era acum profund implicat în economie prin planificare, reglementare și strategii de creștere economică. Însă promovarea exporturilor, direcționarea resurselor dinspre vechle industrii spre cele noi, încurajarea sectoarelor privilegiate precum și agricultura și transportul- toate necesitau cooperarea transfrontalieră. Niciuna dintre economiile vest-europene nu se puteau lipsi de celelalte.

Începând din 1974, Comunitatea cunoaște dificultăți serioase: economiile Europei Occidentale se confruntă cu gravele probleme ale stagnării și ale creșterii șomajului; însă criza nu afectează toate țările cu aceeași intensitate. Dependența energetică a fiecăruia este mai mare sau mai mică: mai mică pentru Regatul Unit, care dispue de imense rezerve petroliere în Marea Nordului și foarte mare pentru țări precum Italia. Diferențele de inflație se accentuează și ele, așa încât, opțiunile în politica economică, făcută de guvernele țărilor din CEE sunt diferite. Cu atât mai mult cu cât fluctuațiile monetare împart Comunitatea în două grupuri, a căror interese par să se distanțeze: cel al monedelor puternice ca marca germană, care continuă să crească și cel al monedelor slabe ca lira italiană, francul francez și lira sterlină care tind să se devalorizeze.

A doua mare dificultate este atitudinea Marii Britanii care, în urma victoriei laburiștilor în alegerile legislative din februarie 1974, cere o renegociere a clauzelor care o leagă de CEE. Primul ministru Harol Wilson consideră că predecesorul său a mers mult prea departe pe calea concesiilor și că, contribuția țării sale la bugetul Comunității nu poate fi suportată de balanța de plăți a acesteia. De aceea, el cere o reducere a acestei contribuții, ca și o reformă a Politicii Agricole Comune, „o apărare mai eficientă a intereselor Commonwealth-ului” și crearea unui fond regional european care, crede generalul britanic, îî va permite să compenseze cheltuielile politicii agricole.

Deși existau actori politici care erau împotriva renogocierii tratutului de aderare a Marii Britanii, în urma unor lungi negocieri, ele au fost, în mare, satisfăcute. Fondul regional a fost creat în 1975, iar primul acord de la Lome extinde și la țările Commonwealth-ului avantajele oferite statelor din ACP (Africa- Caraibe – Pacific), beneficiare ale acestui act. Punctul cel mai delicat este cel al reglementării financiare. Acesta a fost rezolvat în timpul summitului de la Dublin din 10 și 11 martie 1975 printr-un compromis care introducea în sistem un „mecanism corector” care permite Marii Britanii, și eventual și altor state membre aflate într-o situație inacceptabilă, să obțină timp de șase ani rambursarea parțială a contribuției lor la bugetul Comunității.

În urma adoptării mecanismului financiar de Consiliul European, Harold Wilson a putut prezenta concesiile obținute ca pe o victorie a guvernului laburist și să obțină ratificarea prin referendumul din 5 iunie 1975, a menținerii țării sale în Comunitatea Europeană. Un pas important în construcția Europei comunitare va fi făcut odată cu decizia luată de Consiliul European, pe 8 aprilie 1975, de a realiza un Sistem Monetar European. Acesta intră în vigoare un an mai târziu, fără Marea Britanie care prefera să mențină fluctuația lirei. În mare, în ciuda abținerii britanice și mai târziu a Portugaliei și Greciei, SME a funcționat bine și a asigurat CEE-ului o mai mare stabilitate monetară.

CAP. 3 – SCHIMBĂRI ECONOMICE ȘI SOCIALE

Timp de douăzeci de ani Europa de Vest cunoaște o dezvoltare ieșită din comun. Aceasta se datorează rapidității unei reconstrucții făcute cu ajutorul americanilor, a reechilibrări monedelor în urma acordurilor de la Bretton-Woods, a unei demografii redevenită dinamică, a creșterii productivității, dar și acțiunii guvernelor care dau un imbold dezvoltării economice într-o perspectivă keyneziană, sau o susțin printr-o intervenție mai hotărâtă.

Această dezvoltare economică se reflectă și în Regatul Unit ca și în țările vest-europene, și beneficiază de un număr de factori interni și externi care o avantajează. Adoptarea în 1944 la Bretton Woods a unui sistem monetar internațional dominat de Statele Unite, dar gestionat de un organism internațional Fondul Monetar Internațional, permite începând din 1949 o reglementare a monedelor cu efecte pozitive asupra comerțului internațional.

Creșterea demografică de după 1945 și menținerea sa până în deceniul următor stimulează și ea activitatea economică. Aceasta se datorează creșterii natalității de după război; acel baby boom care permite să compenseze numărul de nașteri din timpul războiului și care se prelungește pe o durată mult mai mare decât în Primul Război Mondial, datorită existenței unei atmosfere optimiste care face ca politicile de ajutor familial să fie adoptate de mai multe state. Acțiunea guvernelor și intervenția statului în viața economică au jucat un rol determinant în perioada reconstrucției.

Deoarece statul trebuia să asigure în același timp locuri de muncă, lupta împotriva inflației și menținerea echilbrului plăților existente, iar aceste trei obiective sunt greu de îmbinat; instituțiile publice trebuie să acționeze când asupra echilibrului bugetar și asupra prelevărilor obligatorii care sunt ridicate sau micșorate, când asupra delimitării creditelor (crearea unor rezerve obligatorii, fixarea nivelului și duratei imprumuturilor etc.). De aceea nu se poate nega previziunea prezenței unor crize ciclice.

Există, desigur recesiuni trecătoare însoțite sau nu de o scădere a volumului producției, spre exemplu în Marea Britanie în 1952, dar ele nu afectează decât în mică măsură activitatea economică.

În țările din Europa de Vest, o parte a societăților de asigurări sunt plasate sub controlul statului, dar păstrându-și autonomia financiară și modalități de gestionare identice cu cele ale întreprinderilor particulare. Așa s-a întâmplat și în Marea Britanie unde laburiștii, victorioși în alegerile din 1945, au naționalizat între 1945 și 1950 Banca Angliei, transporturile aeriene,feroviere, rutiere și fluviale, gazul, electricitate și siderugia.

3.1 SCHIMBĂRI ECONOMICE

Regatul Unit, care până la începutul secolului XX fusese principala putere economică a lumii, se confruntă cu mari greutăți între cele două războaie, iar după 1945 nu cunoaște o dezvoltare tot atât de mare ca a concurentelor sale continentale. Bunul mers al economiei britanice se lovește de numeroase obstacole: numărul populației active stagnează, investițiile nu sunt deosebit de mari în întreprinderile naționalizate, iar productivitatea muncii bate pasul pe loc. Dar mai ales dorința de a apăra cu orice preț lira sterlină (cel puțin până la devalorizarea din 1967) duce la politici contradictorii care nu au ca rezultat decât o dezvoltare relativ mică ce se menține în mod constant sub 3% .

Pe scurt au fost prealuate posturile de control ale economiei, însă britanicii au plătit cu ani de austeritate, pentru redresarea economiei.

Regatul unit a fost singural stat european care ieșea victorios fără echivoc din al Doilea Război Mondial. În afară de distrugerile provocate de bombe și pierderile umane aferente, structura țării- drumuri, căi ferate, porturi, fabrici și mine- supraviețuise intactă. Cu toate acestea, la începutul anilor 60 Marea Britanie era întărziată și neperformantă, cu o rată de creștere mult în urmă celorlalte țări occidentale. În ochii multor observatori, Regatul Unit avea toate șansele să devină oaia neagră a Europei.

După război, guvernele britanice succesive au obligat în special BMC (aveau mai puțină influență asupra Ford-ului american sau asupra filialelor General Motors din Regatul Unit) să vândă cât mai multe mașini în străinătate – în efortul disperat de a obține câștiguri în monedă străină, pentru a contracara datoriile de război imense ale țării. Prin urmare, compania a neglijat în mod deliberat controlul calității în favoarea producției rapide. Rezultatul, calitatea inferioară a mașinilor, a contat mai puțin la început. Firmele britanice aveau o piață captivă: atât național, cât și în Europa, cererea depășea stocul disponibil. Iar producătorii europeni continentali nu puteau concura în volum: în 1949, Regatul Unit a produs mai multe mașini de pasageri decât restul Europei la un loc. Dar odată câștigată faima calității scăzute și a serviciilor slabe, cumpărătorii europeni au abandonat în masă mașinile britanice, de îndată ce au avut la dispoziție alternative mai bune, produse în propria țară.

Când s-au hotărât să-și înnoiască flotele și să modernizeze liniile de producție, firmele de automobile britanice nu au avut bânci afiliate la care să apeleze pentru investiții și împrumuturi; ele nu s-au putut baza nici pe stat pentru a compesa impedimentul. Totuși, sub presiunea politică de la Londra, ei au construit fabrici și centre de distribuție în zone neavantajoase din țară – pentru a se conforma politicii regionale oficiale și a satisface politicienii și sindicatele locale. Chiar și după ce această strategie economică irațională a fost abandonată, iar companiile britanice de automobile au fost oarecum consolidate, ele au rămas inutil diseminate: în 1968, British Leyland avea 60 de uzine diferite.

Guvernele au încurajat activ ineficiența producătorilor britanici. După război autoritățile au distribuit producătorilor puținele stocuri de oțel pe baza cotei de piață antebelice, înghețând astfel un sector major al economiei și penalizându-i decisiv pe noii producători, potențial mai eficienți. Luate la un loc, garanția stocurilo, cererea artificial mărită pentru orice produs și presiunea politică de a acționa în maniere ineficiente din punct de vedere economic au dus firmele britanice la faliment. Criza petrolului de la începutul anilor 70, intrarea în CEE și dispariția ultimelor piețe protejate (în coloniile britanice) au distrus în cele din urmă industria autonomă de mașini din Regatul Unit. În 1975, British Leyland, singurul producător independent de mașini de masă din Marea Britanie, s-a prăbușit și a trebuit să fie resuscitat prin naționalizare. Câțiva ani mai târziu, părțile profitabile au fost cumpărate la preț foarte mic de BMW.

Declinul și, în cele din urmă, dispariția unui sector automobilistic britanic autonom poate fi un exemplu pentru existența economică a țării în ansamblu. Economia britanică nu a dus-o inițial rău: în 1951 era încă principalul centru industrial al Europei, producând de două ori mai mult decât Franța și Germania la un loc. A asigurat ocuparea deplină a locurilor de muncă și s-a dezvoltat, deși mai lent decât oriunde altundeva. A suferit totuși, două dezavantaje majore: unul era rezultatul ghinionist istoric, celălalt era autoimpus.

Criza endemică a balanței de plăți din Marea Britanie a fost în mare măsură efectul datoriilor chinuitoare acumulate în războiul de șase ani împotriva Germaniei și Japoniei, la care se adaugă costurile uriașe de menținere a unui sector eficient de apărare de război . Lira sterlină – încă o unitate majoră în tranzacțiile internaționale în anii 50 – era supraevaluată, de unde și dificultatea Marii Britanii de a vinde peste hotare pentru a compensa deficitul cronic al lirei sterline în fața dolarului. Stat insular, grav dependent de importurile de alimente și materii prime, Marea Brianie compensa istoric această vulnerabilitate structurală prin accesul ei privilegiat la piețele protejate din Imperiu și Commonwealth.

Într-o anumită măsură, declinul economic relativ al Marii Britanii era astfel inevitabil. Dar contribuția ei nu trebuie subestimată. Înainte de al Doilea Război Mondial, se știa deja că industria britanică este ineficientă și se bazează pe succese din trecut. Însă britanicii nu erau supraevaluați. Așa cum subliniază și Maynard Keynes într-un comentariu asupra perspectivelor economice britanice de după război: „Salariul în această țară este de 2/oră; în SUA este de 5/ oră… Nici măcar vestita ineficiență a producătorilor britanici nu poate contrabalasa, în numeroase sectoare industriale, această diferență de cost inițială în favoarea lor, deși au reușit asta, s-o recunoaștem, în câteva momente importante… Statisticile de care dispunem sugerează că îî batem pe toți la costuri, cu condiția să fiu un produs pe care nu l-am mai făcut”.

O problemă era forța de muncă. Fabricile britanice erau ticsite de bărbați care erau dintotdeauna organizați în sute de asociații meșteșugărești: în 1968, fabricile de automobile British Layland numărau 246 de sindicate diferite cu care managmentul trebuia să negocieze separat fiecare detaliu de normă de muncă și salarii. Era o epocă de ocupare completă a forței de muncă. Menținerea ocupării complete era chiar obiectivul social principal al fiecărui guvern britanic în acei ani. Sindicatele, și în special reprezentanții lor locali, administratorii halelor, erau mai puternice ca oricând. Grevele, deopotrivă simptom al laburismului militar și al incompentenței managmentului, erau tot mai frecvente în viața industrială britanică postbelică.

În anii 30, viitorul prim-ministru laburist, Clement Attlee identificase cu precizie maladia economică a Marii Britanii drept o problemă de subinvestiții, lipsă de inovație, imobilitate a muncii și mediocritate managerială. Dar, odată ajuns în funcție, el și succesori lui au părut incapabili să facă ceva pentru a opri declinul. Industriile tradiționale și necompetitive ale Regatului Unit moșteniseră stagnarea și o profundă teamă de schimbare.

Anul 1956 este marcant pentru Regatul Unit, datorită unei duble crize care leagă problemele din Orientul Mijlociu de cele ale Europei. Pe 26 iulie 1956, colonelul Nasser, care cu doi ani în urmă preluase puterea în Egipt și vrea să realizeze unitatea lumii arabe în jurul țării sale; hotărește să naționalizeze Compania Canalului Suez, ai cărei acționari sunt în majoritate francezi și britanici. Acest gest care este văzut de populație din zonă ca o înfruntare a fostelor puteri coloniale, provoacă imediat o reacție în cele două țări vizate. Regatul Unit, pentru care Canalul constituie în același timp o miză economică considerabilă – din cele 15.000 de nave care tranzitează anual canalul, două treimi sunt petroliere iar 35% sunt britanice – dar și simbolul fostei sale puteri coloniale, se teme ca va fi complet eliminat din această zonă asupra căreia, până la război, își exercitase întreaga autoritate. Franța vede în Egiptul lui Nasser unul din obstacolele majore în calea pacificării Algeriei. Deci Londra și Parisul vor pregăti de comun acord o acțiune împotriva Egpitului servindu-se de un drept internațional respins de Nasser și oferind în același timp amenințări pe care acesta din urmă le pune pe spinarea statului Israel.

În practică, economia a fost lăsată pe seama propriilor mecanisme. I-a revenit unei generații ulterioare de reformatori ai pieței libere, și unui prim-ministru conservator alergic la stat, sarcina de a aplica întreaga forță a guvernului central la problema stagnării economice britanice. Dar în acel moment imediat postbelic, o parte din remediile care vizau economia britanică „veche” și slab adaptată trebuiau aplicate.

PLANIFICAREA LA NIVEL SOCIAL

În esență planificarea înseamnă încredere în stat. În mai multe țări domină impresia bine întemeiată (și confirmată de experiența războiului) că, în absența oricărei alte instanțe de reglementare sau distribuție, singura forță care putea salva individul de sărăcie este statul. Dar entuziasmul vremii pentru statul intervenționist nu provenea din disperare sau interes personal. Clement Attlee, al căruit Partid Laburist i-a învins pe conservatorii lui Churchill în dramaticele alegeri din 1945, exprima o stare de spirit generală care observa că necesare, înainte de toate erau orașele, parcurile, școlile, casele și fabricile bine plănuite și bine construite.

Elementul comun al tuturor teoriilor cu privire la definiția planificării o reprezintă implicarea statului în problemele sociale și economice. În Marea Britanie, unde nu a existat o planificare propriu-zisă, adevărata miză era controlul (industriilor, serviciilor sociale și economice) prin proprietatea de stat, ca scop în sine. Așadar, naționalizarea și furnizarrea de servicii formau după 1945, nucleul programului laburist.

Marea Britanie a fost țara care a făcut cele mai mari eforturi de a construi pornind de la zero, un autentic stat asistențial. În parte, acesta s-a datorat poziției singulară a Partidului Laburist, care spre deosebire de majoritatea guvernelor europene, avea libertatea de a-și transpune în lege întregul program electoral, fără interferențe ale partenerilor de coaliție. Dar acest stat a derivat și din originea spericifă a reformistului britanic.

Dincolo de simpla conducere a economiei, dar într-o perspectivă necesar legată de aceasta, guvernele intervin din ce în ce mai direct în domeniul social, fie că este vorba de relațiile dintre patroni și salariați – prin fixarea unor salarii minime și a condițiilor de muncă (durată, concedii plătite etc.), fie că este vorba de dezvoltarea învățământului și a condițiilor de pensionare (aceste două sectoare absorb o parte mai mare din venitul național) sau de realizarea unor sisteme de protecție socială care urmăresc asigurarea unui minim de securitate pentru fiecare, aceasta fiind marea inovație după război. Astfel, în perioada imediat următoare războiului, se extinde acel „Welfare state” (stat al bunăstării) a căruit filozofie consistă în fundamentarea „securității sociale”, nu pe concepția tradițională a contractului de muncă și a asigurării care apărau o parte a populației împotriva unui număr limitat de riscuri, ci pe principiul solidarității naționale – ceea ce înseamnă că întreaga națiune trebuie să asigure bunăstarea fiecăruia.

Regatul Unit este cel care dă un exemplu în acest sens, adoptând între 1945 și 1946 programul formulat în timpul războiului de Sir William Beveridge: asigurarea de bătrânețe, regimul de protecție socială finanțat de impozit. Sau prin crearea a National Health Service, temelia sistemului de asistență socială care a luat ființă prin Legea din 5 iulie 1948, care naționalizează activitățile sanitare și realizează treptat gratuitatea asistenței medicale; prin politica de urbanism care asigură o mare autonomie colectivităților locale pentru planificarea constucțiilor, municipalizarea terenurilor și decongestionarea centrelor urbane.

În programul său, Beveridge a postulat patru principii ale asistenței sociale, puse în practică de guvernul britanic de-a lungul generației următoare: trebuia să existe un serviciu național de sănătate publică, un sistem adecvat de pensii, alocații familiale și o ocupare aproape deplină a forței de muncă. Ultimul, deși aparent fără legătură cu asistența socială în sine, era cheia întregului sistem, pentru că prevedea că orice adult sănătos să aibă o slujba renumerată, cu normă întreagă. Această ipoteză asigura resursele necesare pentru asigurările de șomaj, pensii, alocații, servicii medicale și de altă natură, care urmau să fie acoperite de taxe și veniturile salariale, precum și prin impozitarea progresivă a întregii populației lucrătoare.

Statul asistențial britanic a marcat atât finalizarea unui ciclu de reforme început cu Legile Fabricilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, cât și cu o autentică ruptură cu trecutul. În doar câțiva ani, multe dintre promisiunile NHS s-au dovedit prea costisitoare pentru a mai putea fi îndeplinite, calitatea serviciilor a scăzut de-a lungul anilor și cu timpul, a devenit clar că anumite ipoteze fundamentale- inclusiv prognoza optimistă a ocupării integrale a forței de muncă – erau cel puțin mioape. Dar oricine a crescut în Anglia postbelică are motive întemeiate să fie recunoscător statului asistențial. În Marea Britanie a anului 1949, aproape 17% din fondurile publice erau alocate pentru securitatea socială, cu 50% mai mult decât în 1938, și asta într-un moment foarte critic pentru finanțele țării. Britanicii erau dispuși să plătească atât de mult tocmai pentru că acest sistem postbelic de asistență socială garanta un minim de dreptate sau echitate.

Asistența socială universală nu era unica expresie a dorinței de schimbare după 1945. Primii ani postbelici au reprezentat o adevărată epocă a reformei comprimată, care a dus la rezolvarea multor probleme îndelung amânate. Printre cele mai importante s-a numărat reforma agrară, care includea ameliorarea situației economice a țărănimii, și se evita totodată ca ea să cedeze tentației autoritariste.

Anul 1947 urma să fie crucial pentru soarta continentului, Până atunci, europenii fuseseră acaparați de reparații și reconstrucții sau ocupați cu punerea bazelor instituționale pentru refacerea pe termen lung. Însă cea mai mare influență impusă de război, pe plan social, a fost aceea că britanicii erau nerăbdători pentru o schimbare.

SCHIMBĂRI CULTURALE

Dezbaterea culturală în Anglia, și în mică măsură în restul Regatului Unit, era centrată pe un subiect intern: apăruseră primele indici ale unei anxietăți durabile pe tema declinului național. Anglia postbelică căștigare războiul de șase ani împotriva dușmanului ei, însă tot ce vedeau comentatorii culturali erau semnele eșecului și dezintegrării.

În Note pentru o definiție a culturii, T.S. Eliot afirmă „cu destulă încredere că era noastră este una a declinului, că standardele culturale sunt inferioare de acum 50 de ani și că dovezile acestei decăderi sunt evidente în toate sferele activității umane”.

Prerogativele în scădere ale autorităților în materie de moralitate și relații personale nu însemnau însă și un declin în rolul cultural al statului. Dimpotrivă, o autoritate publică bine organizată trebuia să asigure nu numai hrană, adăpost și locuri de muncă, ci și nutrimente culturale. În această privință, social democrații și creștin-democrații erau perfect de acord și ambele tabere îî moșteneau pe progresiștii epocii victoriene, dar cu resurse net superioare la dispoziție.

Anii 1950 – 1960 au reprezentat epoca de aur a subvențiilor culturale. În 1947, guvernul laburist britanic adăugase la impozitul local o taxă modică destinată inițiativelor artistice locale (teatre, societăți filarmonice, opera regională etc.), într-un preludiu la Consiliul Artelor din anii 60, care va înzestra cu fonduri publice nenumărate festivaluri și instituții locale și naționale, plus cursuri de artă.

Chiar și teatrul britanic convențional a devenit mai aventuros, prin tineri actori abia ieșiti de pe băncile universității și prin o suită remarcabilă de producători și regizori inventivi precum Peter Brook sau Peter Hall. Inițiat în 1946, Teatrul Național Britanic a fost înființat oficial în 1962, cu Lawrence Oliver ca director fondator. Alături de Royal Shakespeare Company, Teatrul Național avea să devină gazda și promotorul noului teatru britanic, și un beneficiar de frunte al Consiliului Artelor.

Începând din 1960, reacția realistă va lua alte forme și se constituie într-un demers avangardist, realitatea fiind surprinsă prin aspectul cotidian, cu preocuparea de a recupera materialul iconografic vehiculat de cultura de masă: afișe publicitare, imagini televizate, benzi desenate, fotografii de presă etc.

Dezvoltarea culturală răspunde inovațiilor dincolo de Atlantic. În Londra, din 1956, în urma expoziției de la Whitechapel Art Gallery, This is Tomorrow, se dezvoltă un curent care va lua curând numele de „pop art” sau de „pop culture”. „Pop art” va produce în câțiva ani în Marea Britanie, realizările sale cele mai importante, caracteristice prin oprele lui Richard Hamilton, ale lui David Hockney, Ronald Kitaj și Allen Jones. Pentru reprezentanții acestui curent arta nu mai este o evadare, ci o simplă constatare a realității în aspectele sale cele mai banale, cu toate că în versiunea sa britanică, el urmărește mai puțin să-și însușească elemetele împrumutate din realitatea cotidiană, ci mai degrabă să le supună unei transgresiuni practice.

CAP. 4 – DRAMA DECOLONIZĂRII

Aspectul cel mai remarcabil al scenei politice europene din anii 50 nu erau schimbările vizibile, ci schimbările invizibile. Surprinzător, în Europa de după război au reapărut state democratice autonome, care nu aveau nici mijloacele, nici intenția să se războiască și care erau conduse de oameni în vârstă a căror credință politică comună era „fără experimente”. În ciuda așteptărilor generale și a calamităților trecutului recent încă viu în memoria publică, europenii au abandonat ușurați politica mobilizării în masă.

Pentru mulți britanici posesiunile imperiale alinau suferința și umilințele războiului. Dacă n-ar fi avut acces la teritoriile îndepărtate și la resursele materiale și umane din colonii, britanici ar fi fost mai dezavantajați în lupta cu Germania.

Moștenirea colonială a Marii Britanii era varstă și complicată. Imperiul Britanic, deși slăbit, supraviețuite intact războiului. Marea Britanie era puternic dependentă de fermierii din imperiu pentru asigurarea alimentelor de bază în anumite arene ale războiului – Afria de Nord în special- Commonwealthul contribuise cu un număr mai mare de soldați decât britanicii.

Însă, după 1945, britanicii nu puteau spera în mod realist să-și conserve moștenirea imperială. Resursele țării erau epuizate, iar costurile menținerii, fie și numai a imperiului indian, nu mai erau compensate de vreun avantaj economic sau stategic: exporturile către subcontinentul indin, ajunseseră la doar 8,3 % și erau în scădere. În orice caz, toată lumea înțelea că tendința spre independență era de nestăvilit. Commonwealthul fusese creat prin Statutul de la Westminister din 1931 pentru a elimina mișcările bruște spre independența colonială, oferind un cadou în care teritoriile autonome și semiautonome rămâneau legate prin loialitate și obediență de Coroana britanică, scutite însă de simbolurile neplăcute ale dominației imperiale. Acum însă Commonwealthul era pe cale să devină un club al fostelor colonii, state independente pe care statutul de membru nu le obliga la nimic în plus față de ce le dictau propriile interese și sentimente.

India, Pakistanul și Birmania au obținut independența în 1947, iar Ceylonul în anul următor. Procesul nu a fost deloc unul pașnic – milioane de hinduși și musulmani au fost masacrați în epurările etnice și schimburile de populație ce au urmat. Hindușii și musulmanii refuzând să coexiste în același stat, țara este împărțită în două: Republica Indiană și Pakistanul, acestea acceptă, amândouă, să păstreze legăturile cu coroana britanică și să intre în Commonwealth.

Numai insurgența comunistă din Malaysia învecinată a determinat guvernul britanic să declare în iunie 1948 starea de urgență care avea să fie ridicată abia 12 ani mai târziu, după înfrângerea definitivă a rebelilor. În general însă – și în pofida retragerii din India a mii de rezidenți și administratori coloniali – plecarea Marii Britanii din Asia de Sud a fost mai ordonată și mai puțin traumatică decât ar fi fost de așteptat.

În Orientul Mijlociu lucrurile erau mai complicate. În 1948 Marea Britanie a abandonat responsabilitățile pe care le avea pe teritoriul Mandatului Britanic al Palestinei în circumstanțe umilitoare și cu vărsare de sânge. Conflictul dintre arabi și evrei s-a dezlănțuit abia după ce britanicii au ieșit din scenă.

În Irak, unde Marea Britanie și America aveau interese petroliere comune, americanii i-au înlocuit treptat pe britanici ca influență imperială dominantă. Egipt a reprezentat însă locul unde Marea Britanie a resimțit din plin umilințele și drama decolonizării, suferind o înfrângere de proporții istorice.

Interesul britanic în Egipt era direct determinat de importanța Indiei, căreia i se adăugase în ultimii ani nevoia de petrol. Trupele britanice au capturat Cairo pentru prima dată în 1882. Înaintea Primului Război Mondial, Egiptul a fost condus practic de un consul britanic; din 1914 până în 1922, Egiptul a fost protectorat britanic, iar apoi a devenit stat independent. Din octombrie 1952 noul guvern de la Cairo a abrogat tratatul semnat în 1936 de către cele două țări. Temându-se să nu-și piardă accesul privilegiat la o cale maritimă strategică, britanicii au reocupat zona Canalului Suez.

Doi ani mai tărziu se exercită presiuni din partea guvernului egiptean, pentru retragerea soldațiilor britanici. Englezii erau dispuși să ajungă la un compromis, deaorece aveau nevoie de cooperarea egipteană. Regatul Unit se baza tot mai mult pe petrolul ieftin important prin Canalul Suez și plătit în lire sterline.

Ca urmare, în octombrie 1964, Londra a semnat un acord pentru evacuarea bazei din Suez până în 1956, cu o clauză de reactivare a prezenței militare britanice în Egipt în cazul în care interesele britanice ar fi fost amenințate de atacuri asupra sau din partea statelor din zonă. Acordul a fost respectat, ultimii soldați britanici fiind evacuați din Suez la 13 iunie 1956.

Între timp colonelul Abdul Nasser devenise o problemă, un pericol pentru marile puteri, acesta rupând dependența de Vest. Reacția inițilă a puterilor occidentale a fost formarea unui front comun: Marea Britanie, SUA și Franța au convocat o conferință la Londra pentru a decide adoptarea unei atitudini. Însă, indiferent de ce declarau în public, britanicii și francezii iși pierduseră răbdarea cu Organizația Națiunilor Unite și procedurile ei. Ei nu doreau o soluție diplomatiă. În timp ce în conferințe se discutau planuri internaționale în funcție de acțiunile lui Nasser, guvernul britanic purta negocieri secrete cu Franța, plănuind o invazie militară comună a Egiptului. La 21 octombrie planul a fost extins pentru a include Israelul, care a participat alături de britanici si francezi la negocierile ultrasecrete de la Sevres. Acordul la care au ajuns era astfel: Israelul urma să atace armata egipteană în Sinai și să ocupe întreaga peninsulă, inclusiv Canalul Suez, de pe latur ei vestică Franța și Marea Britani urmau să dea un ultimatum ambelor părți combatante cerându-le să se retragă și apoi, pretinzând că acționează în numele comunității internaționale ca părți dezinteresate în conflict, urmau să atace Egiptul. Ele urmau să preia controlul Canalului, să declare că Egiptul nu este capabil să administreze o resursă atât de importantă în mod echitabil și eficient, să restabilească teritoriul și să-l submineze decisiv pe Nasser. Planul a fost ținut, într-adevăr, în secret absolut: în Marea Britanie, numai prim-ministrul Anthony Eden și patru miniștri de rang înalt din cabinetul său aveau cunoștiință de protocolul semnat la Sevres.

Planul nu a decurs însă comform planului până la capăt.SUA au început să exercite pe căi publice și private, o presiune considerabilă asupra Marii Britanii pentru a o determina să oprească invazia din Egipt, amenințând chiar să sisteze ajutorul financiar. Șocat de opoziția manifestată a americanilor și incabil să facă față caderii accelerate a lirei sterline, Eden a capitulat: pe 7 noiembrie forțele britanice și franceze au încetat focul. Astfel că la 15 noiembrie trupele ONU au sosit la Egipt ca o forță de menținere a păcii.

Consecințele erorii din Suez au fost resimțite cel mai acut de Marea Britanie. În numai câteva săptămâni, Anthony Eden a fost forțat să demisioneze, umilit de incompetența strategiei militare pe care o aprobase și de refuzul americanilor, exprimat deschis, de a o susține; iar guvernul britanic a fost silit la o reevaluare radicală a politicii sale externe.

Prima lecție a Suezului a fost că Marea Britanie nu mai putea menține o prezență colonială globală. După cum se văzuse clar, țara nu avea resursele economice și militare necesare, iar în urma acestei demonstrații a limitelor britanice, ea se putea aștepta să se confunte cu cereri tot mai numeroase de independență. După o pauză de un deceniu, în care doar Suezul(în 1956) și Malaysia (1957) rupseseră legăturile cu Marea Britnie, țara a intrat într-o fază accelerată de decolonizare, îndeosebi în Africa. Între 1960 și 1964 alte 17 colonii britanice au organizat ceremonii de independență, iar demnitarii britanici au cutreierat lumea pentru a da jos steagul. Regatul Unit și a instaurat noi guverne. Commonwealthul, care în 1950 avea doar opt membri, a ajuns în 1965 la 21.

Destrămarea Imperiului Britanic a fost relativ pașnică, existând doar câteva excepții – în estul și mai ales sudul Africii. Odată ce a devenit limpede că Londra nu avea nici resursele și nici dorința să impună statutul de colonie unei majorități care se opunea, astfel că coloniștii europeni au acceptat inevitabilul și au plecat în liniște.

A doua lecție a Suezului, clară pentru clasa politică britanică, a fost că Regatul Unit nu trebuie să se mai afle niciodată în opoziție față de Washigton. Indiferent de ezitările sau de sentimentele ambivalente față de anumite gesturi americane, guvernele britanie aveau să adere de acum înainte cu loialitate la pozițiile Statelor Unite. Numai așa britanicii puteau spera să-i influențeze pe americani și să-și asigure sprijinul acestora în momentele de criză. Această realiniere stategică prevede consecințe cruciale pentru Marea Britanie, dar și pentru Europa.

Consecințele de lungă durată ale crizei din Suez s-au resimțit la nivelul societății britanice. Începutul anilor ’50 fusese neobișnuit de optimist pentru Marea Britanie și în special pentru Anglia. Alegerea unui guvern conservator în 1951 și primele indicii ale unui avânt economic acoperise tristețea anilor de după război. În primii ani de domnie a noii regine, englezii au trăit o stare a satisfacției și bunăstării. Primul cuceritor al Everestului a fost un englez în 1953, și mai mult britanicii erau cei care realizaseră fisiunea atomului, inventaseră radarul, motorul cu reacție și multe altele. Chiar și în cinematografie a fost reflectată această „nouă epocă elisabeteană”, cinematograful înflorind și printr-o producție constantă de filme de război.

Însă, după episodul Suezului apar semne neopolitice ale declinului național ce au avut un impac mare asupra societății. Partidul Laburist, aflat în opoziție în timpul Crizei Suezului, a fost incapabil să întoarcă eșecul lui Eden în avantajul său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii tindeau spre consum și distracție. Aplecarea spre religie era pe cale de dispariție, și odată cu ea orice apetit pentru mobilizare colectivă. Harol Macmillan, politician conservator a fost liderul perfect în acest moment de tranziție, oferind retragerea din colonii în politica externă și o liniște prosperă în țară.

Retragerea din Imperiu a alimentat o neliniște în legătură cu pierderea orientării naționale. În absența gloriei imperiale, Commonwealthul slujea Marii Britanii mai mult ca sursă de alimente. Mulțumită regimului tarifar preferențial pentru importurile din statele membre, produsele alimentare erau ieftine și reprezentau o treime din valoarea totală a importurilor Regatului Unit la începutul aniilor ’60. Pe de altă parte, ponderea exporturilor britanice în țările din Commonwealth scădea continuu. După catastrofa din Suez, Canada, Australia, Africa de Sud și India luaseră act de proporțiile declinului britanic și își orientaresă schimburile comerciale și politica externă către SUA și Asia.

Deși pentru Marea Britanie, SUA era aliatul vital, ea nu le oferea britanicilor un scop colectiv sau o identitate națională modernă. Dimpotrivă, dependența de America ilustra slăbiciunea fundamentală și stare de izolare a națiunii. Ca urmare a acestui fapt, mulți policieni britanici credeau că viitorul țării se află dincolo de Canalul Mânecii, tinzând astfel să-și regăsească reputația internațională în Europa continentală.

CAP. 5 – SISTEMUL DE PARTIDE BRITANICE

PROBLEME POSTBELICE POLITICE

Din punct de vedere al politicii internne după 1945, elementul definitoriu devine relația dintre cetățean și stat prin amestecul dintre beneficiile sociale și strategiile economice prin care statul își servea supuși, și nu invers. Astfel guvernele postbelice s-au concentrat pe oferirea unui trai decent populației, și mai târziu asupra restabilirii statutului internațional de putere concurențială.

Politica partidelor postbelice (Partidul Laburist și Partidul Conservator) se bazează pe teoriile economistului John Maynard Keynes, care susținea dezvoltarea statului social printr-un sistem de asigurări sociale finanțat de stat. Astfel că statul a încercat să evite, printr-o politică de conjuctură, crizele economice, și totodată prin introducerea unor reglementări specifice a urmărit evoluția prețurilor și a salariilor. Acest lucru s-a remarcat, mai ales prin perioada în care Partidul Laburist s-a aflat la guvernare.

Partidul Laburist britanic fusese încă de la început, mai degrabă o mișcare muncitorească decât un partid socialist, animată în special de preocupările sindicatelor afiliate. Avea așadar un caracter mai puțin ideologic, dar și vederi mai înguste. Purtătorii de cuvânt ai Partidului Laburist subscriau cu plăcere la obiectivele de ansamblu ale social- democraților de pe continet, însă interesele lor erau mult mai practice și cu caracter local.

Compromisul britanic consta în manipularea cererii prin politica fiscală și crearea unor costisitoare servicii sociale universale, susținute printr-o impozitare sever progresivă și un vast sector naționalizat, pe fondul unor relații industriale instabile și antagoniste prin tradiție. În afară de elogul naționalizării, aceste aranjament ad-hoc erau în linii mari agreate de către liberali și conservatori. Politica britanică era marcată și ea de un șoc istoric, însă de altă factură: toată lumea dorea să evite cu orice preț reapariția șomajului în masă.

Statul social-democrat britanic avea specificitatea lui. Stânga britanică urmărea cu precădere dreptatea. Atât reformele lui Beveridge, cât și votul masiv dat laburiștilor în 1945 s-au născut din sentimentul frapant că viața e nedrepată, din injustețea perioadei interbelice. Conservatorii au ajuns la putere în 1951 și au rămas acolo multă vreme, fiindcă promiteau să elibereze economia fără a renunța la un sistem just de servicii și recompense. Impozitul progresiv și asigurarea medicală universală au fost aplaudate de britanicii pentru ca păreau instinctiv mai drepte.

În mod similar, efectul regresiv al sistemului britanic de alocații și servicii cu valoare fixă, părea acceptabil pentru cei mai mulți fiindcă era, aparent egalitarist. Cea mai importantă reformă a guvernului laburist în anii 60 – introducerea studiilor secundare generaliste și desființarea examenului de admitere în școli și licee de elită, promisiune laburistă mai veche pe care Attlee a ignorat-o judicios după 1945 – a fost întâmpinată favorabil, pentru că era „antielitistă”, prin urmare „dreaptă”. Din același motiv, guvernele conservatoare au dus chiar mai departe reforma educației după plecarea lui Wilson în 1970, în ciuda avertismentelor din toate părțile că aceste schimbări riscu să aibă consecințe neplăcute.

Dependent de sprijiul sindicatelor, Partidul Laburst a fost nevoit să amânte diverse reforme industriale pe care mulți le considereau indispendabile. Relațiie industriale britanice au rămas impotmolite în confruntări de fabrică și mici conflicte despre salarizarea în masă, practici necunoscute în restul Europei de Vest. Miniștri laburiști au încercat vag să elemine aceste dezavantaje, dar fără succes: fiind unul dintre motivele pentru care Marea Britanie nu a rivalizat niciodată cu perfomanțele social-democratice continentale.

PARTIDUL LABURIST

Bazele statului social postbelic au fost puse în perioada de guvernare a lui Clement Attlee (1945 – 1951). Guvernul de coaliție din timpul războiului demisionează la 24 mai, iar la 5 iunie au avut loc alegeri parlamentare care au fost câștigate de Partidul Laburist. Clement Attlee a câștigat în mod suprinzător alegerile, învingând premierul Winston Churchill prin campania sa de reforme socio-politice, precum instituirea Serviciului Național de Sănătate.

Laburiștii naționalizează Banca Angliei, industria extractivă (carboniferă și de gaze naturale), o parte din întreprinderile metalurgice, transportul intern și aviația civilă, statul plătind despăgubiri în valoare de 2,5 mld de lire sterline.

În pofida intențiilor guvernului privid promovarea unei politici sociale coerente, situația economică dificilă a țării l-a obligat pe acestea să mai atenueze din măsurile adoptate. Cu toate acestea, guvernul laburist a pus bazele în acea perioadă a așa-numitului wellfare-state (statul bunăstării sociale). În plan agricol, guvernul a adoptat un plan special, pe patru ani (1947 – 1951) pentru dezvoltarea agriculturii și asigurarea uui preț minim de cumpărare a produselor agricole.

Politica promovată de către C. Attlee a provocat nemulțumirea nu numai a cetățenilor, ci și a laburiștilor, care, pentru a evita diminuarea și mai mult a autorității partidului, au preferat să organizeze alegeri parlamentare în februarie 1950; câștigate tot de laburiști, aceștia nu au putut să redreseze decisiv situația economică a țării și, în octombrie 1951 au organizat un nou tur de scruti, câștigat de această dată de conservatori. Venirea conservatorilor la puterea a fost favorizată de mai mulți factori, precum: angajamentul că nu vor cotinua politica de containment din timpul Războiului Rece și că vor asigura pacea; au promis intervenția statului în economie, rezolvarea problemelor sociale și soluționarea problemelor muncitorilor – probleme care erau caracteristice platformei laburiste.

Caracteristica dezvoltării economiei britanice a fost lărgirea sectorului de stat în economie și implicarea statului în dirijarea procelor economice (conflicte de muncă, controlul calității mărfurilor, a situației din economie prin politica bugetară, stabilirea de tarife și impozite, repartizarea subvențiilor și materiei prime, acordarea licențelor ș.a.). Scurtele perioade de criză economică au avut drept consecință decăderea Marii Britanii din rândul marilor puteri industriale.

În anii șaizeci, laburiștii recapătă puterea politică prin guvernarea lui Harold Wilson (1964 – 1970). Acesta a eșuat prin programul de modernizare economică; în mod evident un eșec din princina rezistenței opuse de sindicate. Preluând din nou puterea, laburiștii au inițiat o serie de programe sociale (îmbunătățirea sistemului de pensii și a sistemului de sănătate) și au renaționalizat industria metalurgică. La 16 decembrie 1964, guvernele, sindicatele și antreprenorii au semnat „Declarația de intenții”, un acord prin care sindicatele se angajau să declare greve neautorizate, iar antreprenorii să nu ridice prețurile în mod arbitrar.

În plan economic, guvernul a propus un plan de dezvoltare pe 4 ani (1966-1970), primul în istoria Regatului Unit. În august 1966 a fost adoptată Legea prețurilor și salariilor, care reglementa cererile sindicatelor privind creșterea salariilor. Au loc modificări în structura socială a populației, ca urmare a progresului științific; raportul între munca fizică și cea intelectuală s-a schimbat în favoarea celei din urmă.

Economia Regatului Unit, deși ferm reglementată, era poate cea mai puțin planificată din Europa. Guvernul manipula constant semnalele fiscale și mecanismul prețurilor, dar singurul aspect cu tentă ideologică a vieții economice britanice a fost naționalizarea introdusă de guvernul laburist după 1945. Deși dezideratul „statului proprietar al mijloacelor de producție, schimb și distribuție” a rămas în platforma partidului, puțini lideri îl iau în serios.

Statul asistențial britanic nu avea ca nucleu colectivismul economic, ci instituțiile sociale universalizate ale țării, ferm ancorate în reformismul de început de secol al liderilor contemporani cu Keynes. Pentru britanici, fie că votau cu dreapta sau cu stânga, importante erau nu planficiarea economică sau proprietatea de stat, ci rețelele compesate, educația gratuită și transportul public subvenționat. Aceste facilități erau foarte bune – statul asistențial era, de fapt, mai puțin costisitor în Marea Britanie decât în alte părți, fiindcă serviciile erau prost finanțate, pensiile inadecvate și locuințele insuficiente – dar erau percepute de cei mai mulți oameni ca un drept. Oricât le-ar fi denigrat criticii neoliberali ca neperformante, aceste avantaje sociale erau politic inviolabile.

PARTIDUL CONSERVATOR

Partidul conservator modern, de la Winston Churchill la Edward Heath, îmbrățișase contractul social aproape cu același entuziasm precum socialiștii keynesieni din Partidul Laburist și timp de mulți ani s-a plasat cu hotărâre într-o poziție necontroversată.

În deceniul următor, consensul politic britanic s-a destrămat. Nu din cauza confruntărilor ideologice, ci fiindcă niciunul dintre guverne să găsească și să impună o strategie economică de succes. Considerând că dificultățile economice ale Regatului Unit aveau de a face cu investițiile scăzute cronice, ineficiența managerială și conflictele de muncă tot mai dese pe tema salariilor și a atribuțiilor, atât guvernele laburiste, cât și cele conservatoare au încercat să treacă de la anarhia relațiilor industriale britanice la consens planificat în stil austro-scandinav – o „politică a prețurilor și veniturilor”, cum i se spunea în țară.

Conservatorii, îndeosebi guvernul lui Edward Heath din 1970 – 1974, au avut și mai puțin succes decât laburiștii. În mare parte din cauza unei suspiciuni fondate a anumitor sectoare din clasa muncitoare britanică (minerii mai ales) față de orice compromis cu miniștrii conservatori. Astfel, când Heath a sugerat în 1973 închiderea unor mine de cărbuni neprofitabile și a încecat să limiteze prin lege capacitatea sindicatelor de a iniția conflicte de muncă (lucru propus, apoi abandonat de Partidul Laburist cu câțiva ani înainte), țara a fost paralizată de un val de greve. La alegerile organizate ulterior, Heath a pierdut la limită în fața lui Harold Wilson, care a declinat prudent postul cheie.

Partidul Conservator a revenit la putere sub conducerea energetică a unei femei care susținea că soluția perfectă pentru ieșirea Marii Britanii din impas era tocmai un tratament radical.

La prima vedere, Margaret Thatcher nu anunța rolul revoluționar pe care urma să și-l asume. Născută în Grantham, un apatic oraș de provincie din Lincolnshire, ea era fiica unui cuplu de metodiști cinstiți care țineau o băcănie. A fost dintotdeauna o tory: tatăl ei reprezenta conservatorii în consiliul municipal local. Tânăra Margaret a câștigat o bursă la Oxford, unde a studiat chimia și a ajuns președinta Societății Conservatoare din universitate. În 1950, la 25 de ani, a candidat fără succes la alegerile generale din partea conservatorilor: era cea mai tânără candidată din țară. Chimistă și apoi specialistă în drept fiscal,, a reușit să intre în parlament în 1959, câștigând un loc în districtul conservator Finchley, pe care a continuat să îl reprezinte până în 1992, când a intrat în Camera Lorzior.

Înainte de a devansa politicienii conservatori cu vechime și a ajunge în fruntea partidului în 1975, Margaret Thatcher era cunoscută în Marea Britanie drept ministrul Educației din guvernul Heath care a desființat laptele grauit din școli pentru a atinge obiectivul reducerii bugetului. Dar această imagine publică evident defavorabilă nu a fost un impediment pentru ascensiunea doamnei Thatcher. Faptul că nu se sfia să înfrunte nepopularitatea nu i-a dăunat în cadrul partidului, ba chiar a contribuit la farmecul ei; cu ajutorul căruia din 1979 până în 1990, Margaret Thatcher a intimidat și constrâns electoratul britanic, impunând o revoluție politică.

Thatcherismul însemna multe lucruri: piață liberă, impozite reduse, libertatea inițiativei, privatizarea industriei și a serviciilor, valori victoriene, patriotism, individ. Unele dintre ele – măsurile economice – erau versiuni elaborate ale propunerilor care circulau atât în cercurile conservatoare, cât și în cele laburiste. Altele, îndeosebi temele morale, aveau mai mult succes la electoratul fidel al conservatorilor din zonele rurale decât la populație în ansamblu. dar thatcherismul însemna înainte de toate „pumnul în masă” al unui guvern ferm. La sfârșitul anilor 70 se discuta mult despre așa-zisa „neguvernabilitate” a Marii Britanii: impresia generală era că politicienii au pierdut controlul nu numai ca factori de decizie, ci și ca patronat sau forțe de ordine. Partidul Laburist, vulnerabil la acuzația că nu poate dirija economia, a fost acuzat că nu putea să conducă nici măcar statul. În campanie pentru alegeri din 1979, conservatorii au mizat nu doar pe revolta de rigoare economică, ci și pe faptul că națiunea tânjea vizibil după lideri puternici.

Prima victorie în alegeri a doamnei Thatcher nu a fost deloc remarcabilă din punct de vedere istorică; Partidul Conservator nu a obținut multe voturi în plus, ci a beneficiat de înfrângerea laburiștilor: mulți simpatizanți de stânga au votat pentru candidați liberali sau s-au abținut. Din acest punct de vedere, programul radical al lui Thatcher și hotărârea cu care l-a pus în practică par disproporționale față de susținerea de care se bucura, relevând o desprindere de îndelungata tradiție britanică a guvernării dintr-o poziție cât mai apropriată de centrul politic.

Margaret Thatcher, la nivelul administrației, a centralizat instinctiv. Pentru a se asigura că măsurile luate au efect în toată țara, a redus puterea și bugetele adminsitrație locale (Legea Administrației Locale din 1986 desființa autoritățile din marile orașe britanice, transferând prerogativele lor). Politica educațională și planificarea economică regională s-au întors la secretariate de stat aflate sub control politic direct.

Revoluția thatcheristă a consolidat statul, a cultivat piața și a început să dizolve firele pe cale le uneau cele două. Ea a distrus definitiv influența publică exercitată de sindicate: legile care limitau capacitatea liderilor de a organiza greve au fost nu doar promulgate, ci și aplicate în curțile de judecată. Economia britanică s-a ameliorat în timpul lui Thatcher, după un declin inițial în perioada 1979.1981. prin eliminarea firmelor ineficiente, creșterea competiției și demoralizarea sindicatelor, productivitatea și profitul afacerilor au crescut spectaculos.

Ca economie, Marea Britane thatcherizată era mai eficientă. Dar ca societate, ea a suferit un dezastru cu consecințe catastrofice pe termen lung; deființând toate resursele deținute în colectiv, Margaret Thatcher a dat o lovitură grea vieții publice britanice. Cetățenii s-au transformat în acționari, iar relațiile dintre ei sau dintre fiecare și colectivitate se măsurau în averi și pretenții, nu în servicii și îndatoriti. Cum totul, de la regia de transport până la regia de electricitate, se afla în mâinile companiilor private concurente, spațiul public a devenit o piață publică.

Thatcher a distrus consensul postbelic, dar a creat unul nou. Înainte de ascensiunea ei, premisa în politica britanică era că sursa firească a legitimității și inițiativei este statul. Când ea a ieșit din scenă, această concepție devenise minoritară chiar și în Partidul Laburist. Pentru întâia oară în două generații, rolul statului fusese pus în discuție și din ce în ce mai puține voci îi luau apărarea, cel puțin în afara principalului curent politic. Se spune uneori că rolul lui Margaret Thatcher în această transformare a fost mult exagerat, că circumstanțele ar fi împins oricum Regatul Unit într-o direcție „thatcheristă”, că pactul social postbelic era deja în prăbușire. Însă merită recunoscută amploarea transformării, fie ea bună sau rea.

CONCLUZII

În 1945, Marea Britanie era insolvabilă. Al Doilea Război Mondial a costat Marea Britanie de două ori mai mult decât primul, țara a pierdut un sfert din averea națională. De aici rezultă și crizele valutare recurente din anii de după război, când Marea Britanie avea de plătit, dintr-un venit drastic redus, datorii imense în dolari. Pentru a merge înainte în aceste circumstanțe extreme, de prăbușire a Imperiului, britanicii s-au supus voluntar la privațiuni, aceasta fiind o trăsătură semnificativă a acelor ani.Totul era raționalizat, limitat și controlat. Regatul Unit a plătit din ce în ce mai scump pentru statutul de mare putere.

Deși prăbușirea economică și financiară a dus la o scădere considerabilă a nivelului de trai al populației, britanicii sub conducerea noului guvern al laburistulu Clement Attlee, au fost martori unei îmbunătățiri a standardului de viață printr-o restructurare a națiunii prin diferite naționalizări și reforme sociale care au creat primul stat asistențial din lume, lucru care a semnificat o schimbare importantă în istoria Regatului Unit. Politica lui Clement Attlee s-a remarcat mai ales prin înființarea Serviciului Național de Sănătate și a unui sistem de asigurări sociale

Tot în acest context, al declinului, iau amploare proiectele pan-europene. Astfel se remarcă importanța Conferinței de la Yalta, în care marile puteri au acceptat să semneze o declarație „asupra Europei eliberate”, în care se precizează dreptul tuturor popoarelor de a-și alege forma de guvernământ, și se instituie elemente democratice prin alegeri libere și guverne care să reprezinte expresia voinței popoarelor. În urma acestei conferințe se formează tot mai tare ideea unei construcții europene bazate pe cooperare politică și dorința formării unei legături cu SUA , pentru apărare și sprijin reciproc. Drept urmare, se încep tratativele pentru un sistem unic de apărare care sfârșesc prin semnarea Pactului Nord-Atlantic, la 4 aprilie 1949. NATO a fost schimbarea cea mai semnificativă produsă în Europa ca urmare a războilului, la care a fost părtașă și Regatul Unit; ilustrând dorința de a împărtăși informații, de a coopera în domeniul securității, comerțului, politicii valutare etc.

Tot pe fundamentul unei cooperări, se instituie proiectul CECO, ce presupunea aplicarea unui plan economic pentru a partaja resursele de oțel și cărbune între statele membre, prevenind astfel un nou război european. Însă atitudinea Marii Britanii era negativă, motivând că această cooperare economică le-ar compromite economia. În ochii oficialităților britanici, țara avea mai mult de pierdut decât de câștigat dacă se implica în aranjamente economice obligatorii.

Regatul Unit, care până la începutul secolului XX fusese principala putere economică a lumii, după 1945 nu cunoaște o dezvoltare tot atât de mare ca a concurentelor sale continentale. Bunul mers al economiei britanice se lovește de numeroase obstacole: numărul populației active stagnează, investițiile nu sunt deosebit de mari în întreprinderile naționalizate, iar productivitatea muncii nu evoluează. Dar mai ales dorința de a apăra cu orice preț lira sterlină duce la politici contradictorii care nu au ca rezultat decât o dezvoltare relativ mică.

Din punct de vedere al politcii interne, guvernele postbelice s-au concentrat asura asigurării unu trai decent pentru populație, bazându-se pe teoriile economistului Maynard Keynes, care susținea dezvoltarea statului social. În Marea Britanie, unde nu a existat o planificare propriu-zisă, adevărata miză era controlul (industriilor, serviciilor sociale și economice) prin proprietatea de stat. Așadar, naționalizarea și furnizarea de servicii formau după 1945, nucleul programului laburist. Spre deosebire de Partidul Laburist, al doilea partid postbelic, Partidul Conservator, s-a concentrat pe direcționarea partidului pe un curs care urmărea strict obiectivele economice de piață și ale integrării economice prin politica monetară a lui Margaret Thatcher.

După război Regatul Unit doar mima alura unei mari puteri, în realitate nu se mai putea ridica la acest statut; însă a luptat pentru a-și recăpăta prestigiul avut și pe care îl are în prezent. Anii de după război au fost cruciali și decisivi pentru soarta continentului. Aceștia au fost martori dezmembrării imperiului colonial și reconstrucției Marii Britanii într-o națiune modernă și prosperă.

PROPUNERII

Se propune o abordare istorică a statutului Regatului Unit al Marii Britanii după cel de-al Doilea Război Mondial din pespectiva României comuniste și postdecembriste, cu etapizarea imaginii monarhiei britanice în funcție de președinții de stat ai României. Se va urmării două etape: până la invazia Cehoslovaciei și a doua din perspectiva perioadei Războiului Rece, îndeosebi anii 1981-1989.

BIBLIOGRAFIE

Tony Judt, Epoca Postbelică: o istorie a Europei după 1945, Ed. Polirom, 2008

Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei Vol. V, Colecția Sinteze, Ed. Institutul European, Iași, 1998

Andre Maurois, Istoria Angliei, Vol. II, Ed. Orizonturi, București, 2006

Arnstein Walter, Britain yesterday and today: 1830 to present

Agnes Heller, Frenc Feher, De la Yalta la Glasnost, Editura de Vest, 1993

Francois Bedarida, A Social History of England, 1851-1990

Apud Peter Hennessey, Never Again, Britain 1945- 1951, Penguin Books, 2006

J.B. Priestley, The New Statesman, 1949