Statutul Femeilor In Spatiul Universitar

Statutul femeilor în spațiul universitar: perspective teoretice

Problematica egalității de șanse și a discriminării

Egalitatea de șanse nu este doar o problemă juridica ci și una social-economică. Deși atât femeile, cât și bărbații sunt participanți activi în societate, ei nu pornesc de pe poziții egale în competiția pentru resursele necesare unui trai decent. De multe ori este necesară intervenția unor actori instituționali care să controleze sau să schimbe acest lucru.

Promovarea conceptului de egalitate a șanselor presupune în mod automat că la nivelul sistemului social se manifestă unele acțiuni discriminatorii la adresa unor indivizi.

Circumstanțele socio-economice inegale în care se află bărbații și femeile încurajează acțiunile discriminatorii, perpetuarea prejudecăților și a stereotipurilor de gen și promovarea politicilor de dominare-subordonare în context patriarhal.

Dar când scopul este obținerea egalității, diferențele de putere, avere, statut și posibilități, așa cum exista ele în mod natural, încetează să mai fie niște deosebiri acceptate în mod mecanic.

Preocuparea teoriilor politice feministe a fost și este aceea de a găsi suficiente argumente în favoarea egalității de gen, singura în măsură să le ofere indivizilor libertatea de a-și dezvolta capacitățile personale și de a alege fără restricții impuse de roluri stricte și ierarhizate de gen.

Aceste roluri care reprezintă de fapt un amestec de comportamente psihologice, atitudini, norme și valori sunt modelate și reflectă caracteristicile structurale ale societății și culturii, care stabilesc ce este masculin și ce este feminin, determinând anumite așteptări larg împărtășite prin influența reunită a mai multor factori: părinți, media, școală, prieteni.

Aceste așteptări produc presiuni sociale astfel încât oamenii se simt nevoiți să se conformeze lor, în caz contrar riscând sancțiuni sociale sub diverse forme. De la cei care ocupă poziții mai înalte în ierarhia socială se așteaptă trăsături specific masculine (încredere în sine, independență, control, competență), pe când de la cei cu un status mai scăzut se așteaptă să aibă trăsături stereotip feminine (căldura, bunătate, preocupare pentru binele celorlalți)” (Dragomir, O; Miroiu, M, 2002, p. 341).

Cu alte cuvinte, societatea atribuie sexului biologic comportamente specifice de gen, asociind masculinul cu raționalul, puterea, spațiul public, iar femininul cu iraționalul, supunerea, afectivitatea și spațiul privat (Miroiu M, 1995).

Dar aceste abilități și caracteristici asociate în mod diferit sexelor (însemnând ca ei fac lucruri diferite) nu sunt în mod inerent biologice, ci sunt mai degrabă construite social.

R.M.Kanter(1977) dovedește în studiile sale ca diferențele de gen în comportamentul organizațional se bazează mai mult pe rolurile tradiționale atribuite fiecărui sex decât pe caracteristicile femeilor și barbaților ca indivizi. Autoarea a încercat să descopere cauzele care determină femeile să aibă un succes mai redus decât bărbații în sectorul antreprenorial. Neidentificând cauze însemnate de ordin biopsihologic, ea a pus accent pe poziția pe care acestea o ocupă în organizație.

Apartenența la genul masculin sau feminin se raportează la relațiile care ii unesc și include un element ierarhic potrivit căruia bărbații sunt considerați superiori femeilor, iar sarcinile, funcțiile și valorile ce le sunt atribuite sunt superioare celor ce sunt asociate femeilor.

Ann Ferguson observa ca “în toate societățile în care dominarea masculina este parte a culturii dominante, se așteaptă ca femeile să performeze în funcția de îngrijire și servire a soțului și re să trimitcopiilor”.

Așadar, atunci când genul devine proeminent, el servește ca un ghid în așteptările către performanta, creând condițiile în care credințele de gen conduc la discriminare. Credințele de gen dominante devalorizează performantele femeilor și ca o consecința, femeile înfruntă o mare discriminare și pe piața muncii.

Un studiu realizat la nivel național arată că 34% dintre respondenți consideră că există discriminare între bărbați și femei. Astfel, mai mult de jumătate dintre respondenți, respectiv 58% sunt de părere că femeile sunt discriminate la locul de muncă, într-un rol de conducere (58%), în calitate de om politic (54%) și în gospodărie 50%.”

Normele organizaționale care perpetuează ideea că valoarea barbaților este superioară celei a femeilor, întăresc discriminările bazate pe stereotipuri de gen.

Nussbaum (2001) identifică cauza discriminărilor, și în special a celor de sex, în nivelurile diferite de funcționare pe care femeile și bărbații sunt capabili să le atingă. Femeile posedă o capabilitate internă de a executa sarcini, dar exista bariere sub forma așteptărilor sociale care le fac imposbilă exercitarea acestei capabilități”.

Conformarea femeilor în fața acestor așteptări înseamnă acceptarea dominației masculine. De-a lungul istoriei, femeile au fost constant dominate și controlate de barbați în calitatea lor de “capi” ai familiei, de decidenți politici sau cetățeni, fiind într-o poziție de inferioritate și subordonare față de aceștia. Factorii care au determinat schimbarea au făcut ca dominația masculină să nu mai fie ceva de la sine înțeles și cu atât mai puțin acceptată. Femeile din orice mediu ar proveni și indiferent de studii nu mai accepta cu ușurință să se identifice cu rolurile tradiționale pe care societatea le aloca și bărbații le așteaptă.

Prea mult timp, femeile și-au asumat roluri domestice și s-au supus restricțiilor impuse de bărbați. Excluderile și inegalitățile structurale nu mai pot fi ignorate la nesfârșit. Este nevoie de o egalizare a așteptărilor, pentru a scăpa de prejudecățile pe care le avem și de o atitudine de neconformare a femeilor față de rolurile predestinate, asumându-și poziția lor cuvenita ca persoane libere, autonome, raționale și egale.

Teoriile politice ale momentului actual sunt centrate pe egalitatea sexelor, nu doar ca egalitate formală, ci și ca egalitate de șanse în competiția socială. Teoretic există posibilitatea de a deține profesii și funcții importante, lucru susținut și de legislația în vigoare, practic însă există o mare discrepanță între politică și realiatea concretă. După cum afirma și Brooks, legislația cu privire la egalitatea de șanse nu reprezintă o garanție a îmbunătățirii calității relațiilor. Existenta unei politici a egalității de șanse fără a fi însoțita de un set de practici este doar un exercițiu de relații publice (Brooks, 1997, p. 56–57).

Realitatea cuantificată sociologic dar și direct observabilă, ne arată că bărbații sunt preferați în continuare în funcțiile publice și de conducere, accesul femeilor la poziții manageriale nefiind negat ci doar îngrădit printr-o serie de practici sociale mai mult sau mai puțin implicite (sindromul tavanului de sticlă). Femeile sunt învățate că a fi la conducere nu e treaba lor și se promovează ideea că femeile sunt prea ocupate cu treburile gospodărești pentru a mai avea timp să conducă sau că sunt prea emoționale pentru a ocupa astfel de funcții.

Tradiția liberala nu recunoaște pe deplin rolul pe care îl joaca emoțiile în relațiile și în acțiunile noastre (inclusiv în aceea de a preda sau a manageria) și este în mare măsura indiferenta în fata importantei pe care o au relațiile de dragoste și grija în definirea noastră, a ceea ce suntem.

Rezerva de a poziționa femeile în funcții cheie și aparentul caracter natural al diviziunii sexuale a muncii (treaba bărbatului este să câștige bani, iar treaba femeii este să vadă de casă și de familie) nu permit obținerea de șanse egale în competiția de pe piața muncii, în ciuda investițiilor de capital uman, și a gradului tot mai crescut de educare a fetelor/femeilor. Și chiar dacă accesul la resurse ar fi egal, controlul acestora revine actual tot bărbaților pentru că ei dețin majoritatea posturilor cheie în care se iau decizii și manifestă net o preferință pentru parteneriatul profesional și sau politic cu cei de același sex.

Stabilitatea economică și autoritatea de a se impune câștigate de femei prin nivelul de educație atins și prin performanțele profesionale, sunt umbrite de reguli sociale care construiesc spațiul public și pe cel privat după nevoile și carcateristicile bărbaților.

Despre aceste reguli sociale vorbește și Rawls în lucrarea sa A Theory of Justice (1971), apreciind că acestea sunt parte integrantă a instituțiilor sociale majore, în sensul de “sisteme publice de reguli care definesc funcțiile și pozițiile sociale împreună cu drepturile și datoriile lor, cu împuternicirile și imunitățile lor, și alte asemenea” (Rawls,J, 1971 , p. 35). Mai exact, sistemele de reguli sociale afectează natura distribuțiilor, în acest caz, dreptatea de gen rămânând doar o idee teoretică și o simplă declarație politică de principiu, fără nici un efect în realitate.

Susan Moller Okin continuă ideea lui Rawls susținând că o astfel de societate este posibilă în momentul în care nu sunt înregistrate responsabilitățile familiale ce determină femeile să intre într-un sector marginal al forței de muncă, făcându-le să devină dependente de soții lor. Autoarea consideră că în timp ce se critică inegalitățile deja existente, nu putem desăvârși o astfel de teorie a dreptății decât în momentul în care experiențele de viață ale ambelor sexe devin atât de similare precum permit diferențele biologice. Așadar, o astfel de teorie ar implica o participare a indivizilor ce aparțin ambelor sexe în toate sferele vieții umane.(Okin,S.M.,1989 p. 64-72)

Abordarea liberal feministă recunoaște existența barierelor bazate pe experiențe de gen diferite(stiluri educaționale și de conducere, responsabilități familiale, traseul carierei, etc) și susține eliminarea acestor bariere din calea participării femeilor la viața publică și la procesul decizional.

O primă condiție pentru participarea egală ar fi ca pozițiile din societate să fie distribuite în funcție de merit, prin măsurarea competențelor individuale și acordarea recompenselor celor mai calificați.

Dar o astfel de distribuire și împărțire ierarhică a muncii face, în viziunea lui Marion Young, ca unele poziții (puține la număr) să fie mai greu de găsit și acelea să fie și cele bine recompensate, majoritatea pozițiilor fiind mai puțin dezirabile. Fiecare poziție socială este legata de norme, iar mișcarea între poziții este reglementată printr-un sistem formal meritocratic .

Aplicarea principiului meritului exprimă faptul că această diviziune a muncii este posibilă doar atunci când nici un grup nu primește poziții privilegiate prin naștere sau prin drepturi, sau în virtutea caracteristicilor arbitrare, cum ar fi rasa, etnia sau sexul.

În acest caz, trebuie identificate și criteriile care stau la baza evaluării și analizată modalitatea de evaluare a meritului precum și în ce măsură este genizat meritul?

Unii teoreticieni consideră că efortul și realizarea ar trebui să fie criteriile (Nielsen, 1985, pp. 104-12), alții susțin că un principiu de distribuție al meritului ar trebui să se aplice numai după ce nevoile de bază sunt satisfăcute pentru toată lumea (Sterba, 1980, pp. 47-62; Nielsen, 1985, cap. 6; Galston, 1980,pp. 162-70, 197-200), în timp ce unii se întreabă dacă principiul meritului are vreo forță morală, argumentând că pretențiile legate de eficiența sau productivitate nu pot susține pretențiile de drept sau de ceea ce merita fiecare (Daniels, 1978).

În privința evaluării meritului trebuie precizat în ce situații această evaluare este una subiectivă și când este neutră vis a vis de competențe și performanțe.

Marion Young afirmă că putem vorbi de o evaluare subiectivă atunci când aceasta depinde de hotărârea evaluatorilor și justifică ierarhia și de una imparțială atunci când evaluatorii nu se lasă influențați de perspectiva socială a unui anumit grup sau de cultură. Prima variantă este și cea mai comună preferându-se întreținerea și reproducerea relațiilor existente de privilegii, ierarhie și subordonare.

Recunoașterea egala a meritelor înseamnă a oferi șanse egale sau acces egal la oportunitățile în carieră, adică să asiguri nediscriminare la angajare sau în promovare.

În perspectiva lui Yvonne Benschop, “seturile de termeni pentru intrare și promovare, sunt bazate pe un discurs dominant al calificării și al meritului individual. Caracterul genizat al calificării și al meritului este desigur negat și acoperit de mitul egalității” (Benschop and Doorewaard, 1998,p.202).

Având un punct de pornire echitabil, indivizii trebuie lăsați să promoveze prin meritele și aptitudinile proprii. Dar dacă cei intrați în competiție au talente și aptitudini diferite, atunci această formula nu egalizează circumstanțele. Conexiunea dintre cele doua variante solicită mai întâi egalitatea condițiilor inițiale și apoi egalitatea accesului.

În lumea reală această ordine este inversată. Statul poate să intervină fie pentru a conferi tuturor suficienta putere (resurse egale) pentru a permite oportunități egale de promovare, fie pentru a retrage puterea de dragul egalității în sine (Sartori,1999, p.310-311).

În acest context, nu este de mirare că în exercitarea anumitor drepturi, femeile întâmpină dificultăți, în special atunci când exercitarea se face în scopul afirmării și al ocupării unei poziții dominante.

În privința șanselor de a accede la locuri de muncă mai bine plătite, Trappe și Rosenfeld consideră că în condiții de egalitate, indivizii care au mai multe șanse sunt cei care dețin mai multe resurse și au mai puține constrângeri.

Egalitatea șanselor formulată de Rawls cuprinde atât deschiderea posturilor cât și oportunități de viață similare, adică o egalizare a punctului de pornire. Indivizii intră în competiție, conștienți de inegalitățile lor naturale, dar necunoscând aptitudinile și talentele lor. De fapt talentele lor nu sunt un criteriu relevant pentru atribuirea pozițiilor și nici pentru rezultatul competiției. Explicația lui Rawls este aceea că o persoană nu poate fi făcută responsabilă pentru talentele și aptitudinile ei predeterminate și nici nu este obligată să accepte o condamnare la condiții de viață joase din cauza talentelor ei modeste. Egalitatea șanselor concepută ca o corectare a handicapurilor este deci o condiție necesară a acceptării lor în inegalitatea condițiilor. Nu e clar ce ai vrut să spui.

Contrar perspectivei lui Rawls, Carol Pateman consideră că bărbații și femeile nu intră în contractul (sexual) de pe poziții egale ci păstrează o relație de subordonare, atât în spațiul public cât și în cel privat. Astfel, într-o societate bazată pe înțelegeri liber consimțite între indivizi care își urmăresc propriul interes, această subordonare este posibilă datorită păstrării, în interiorul familiei, a relațiilor bazate pe status (Pateman C., 1988, pp.167-182)

Familia devine un spațiu în care socializarea determină dependența și inferiorizarea femeilor. În acest cadru se articulează inegalitățile de rol, cu atât mai mult cu cât legitimitatea autorității în sfera privată a fost mult timp considerată naturală.

Din perspectiva lui Dennis Mithaug egalitatea de șanse presupune rezolvarea nepotrivirilor dintre dreptul la auto-determinare și experiența efectivă a auto-determinării. Această nepotrivire se datorează inegalității de șanse care este o problemă provenită din perspective și șanse inegale de succes în procesul de angajare și urmărire a propriilor scopuri, și deci de atingere a unui nivel optim de auto-determinare. Această situație conduce la pierderea controlului asupra unor circumstanțe de viață și în final asupra propriei vieți.

Teoria oportunităților egale se referă la corectarea nedreptăților sociale (social redress) în favoarea celor aflați într-o situație dezavantajoasă, afirmând că toți indivizii au dreptul la auto-determinare, condițiile psihologice și sociale derivate din experimentarea libertății determină ca unii indivizi și unele grupuri să experimenteze avantaje incorecte în determinarea propriului lor viitor, în comparație cu alții, diminuarea șanselor de auto-determinare a celor aflați într-o situație dezavantajoasă se datorează unor forțe sociale aflate în afara controlului lor, și ca o consecință a acestor declinuri/ diminuări, este de datoria colectivității să promoveze îmbunătățirea șanselor de succes în procesul de auto-determinare pentru cei dezavantajați.(Mithaug E.Dennis, 1996).

Există o ușoară recunoaștere că egalitatea în competiție nu duce la egalitatea de șanse sau la egalitatea de rezultate, dar asta nu înlătură teama bărbaților ca numărul de competitori să crească atunci când femeile au tratament egal precum și teama de a pierde privilegiul de a fi îngrijit necondiționat de către o femeie.

Femeile și bărbații se află într-o competiție continuă pentru resurse și putere, pentru prestigiu și dominare. Atât această luptă strânsă, cât și și divizarea societății în grupuri de interese pot conduce la apariția discriminării și la deținerea monopolului economic sau social de către unul dintre genuri, la ierarhizări și distribuție inegală a bunurilor din societate. Diviziunea muncii face ca, în general, bărbații să dețină prestigiu și puterea, iar femeile să fie cele dominate.

Din perspectiva conflictualistă, dominarea rezultă din puterea simbolică a bărbatului care își impune dominația prin distribuirea rolurilor sociale. Pentru a putea domina, indivizii se vor asocia și vor coopera, conflictul fiind în acest caz elementul necesar formării și existenței unui grup.

Cu siguranță, în societățile deschis androcratice, cât și în cele implicit androcratice, bărbații vor coopera unii cu alții pentru a-și păstra poziția de superioritate în fata femeilor, bărbații ca grup având mai multa putere decât femeile ca grup.

La nivel instituțional această cooperare marginalizează sau exclude femeile din poziții cu autoritate și susține subordonarea domeniilor cu femei majoritare.

În domenii precum resurse umane sau educație, putem găsi femei aflate în poziții importante, dar ele trebuie să învețe să își negocieze puterea, să-și cunoască valoarea și să știe să se promoveze, dat fiind faptul că bărbații vânează astfel de poziții și nu vor să considere femeile drept “una de-a lor”.

Influenți și puternici, bărbații tind să promoveze alți bărbați. Întrebarea este dacă femeile vor atrage și ele la rândul lor mai multe femei?

În cartea sa The Secret Between Us: Competition Among Women (1991), Laura Tracy discută despre felul cum femeile percep concurența la locul de muncă. Ea relatează că femeile simt că concurența înseamnă pierdere iar concurența cu alte femei se simte ca un eșec. Multe se percep pe sine ca victime, bazându-se pe necunoașterea lor, învățând să facă față concurenței cu teamă și anxietate. Se pare că unele femei, nu pot admite să concureze cu alte femei și se simt în genere mai prost ca învingătoare dacă au pierdut pe seama altora.

Atitudinile agresive, intoleranța și descurajarea pe care femeile o manifestă față de alte femei nu contribuie la ideea de suroritate și solidaritate pentru un scop comun, ci din contră se ajunge la discriminare și la excludere reciprocă. Acest lucru este explicabil atâta vreme cât condiția sine qua non a menținerii patriarhatului este și cea de a nu-și percepe femeile interesele comune.

Hedlund Ronald încearcă să răspundă la întrebarea de ce nu există suroritate. El împarte categoriile de explicații după trei factori: factori situaționali, personalitate și socializarea stereotipurilor de gen. Personalitatea împiedică reprezentarea de către femei prin faptul că acestea trebuie să intre într-un spațiu dominat de bărbați, fiind mai probabil să nu imite comportamente bărbătești sau să se afle în stări de anxietate din cauza faptului că nu sunt sprijinite. Factorii situaționali, după cum arată Hedlund, sunt dependența economică față de bărbați și lipsa timpului liber. Acesta din urmă poate fi o consecință a dublei zi de muncă și a eșuării în concilierea vieții private cu cariera. În sfârșit, a treia explicație pe care o dă autorul pentru numărul scazut de femei alese în funcții de conducere este promovarea stereotipurilor de gen. (Hedlund R. et. al, 1979, p. 513)

Lipsa solidarității este și o premiză a perpetuării stării de dominanță a bărbaților. Pentru a ieși din această situație, femeile ar trebui să se promoveze reciproc într-un mod strategic și să acționeze ca membre ale unui grup cu interese comune (Băluță et al,2007).

Indiferent ce explicații am găsi pentru acest tip de comportamente, realitatea descrisă în acest fel este un teren propice pentru manifestarea sexismului și misoginismului care contribuie la reafirmarea ideologiei supremației masculine. O astfel de ideologie subminează în practică toate schimbările legale prin care se asigură nediscriminarea și egalitatea de șanse.

Chesler(2003) descrie următoarele condițiile pentru perpetuarea sexismului: “păstrarea femeilor în ignoranță față de alternativele la ideologia superiorității bărbătești, adică să nu aibă ca ofertă ideologică abordări de tip feminist, să trăiască strict în paradigmele raționalității masculine, să fie împiedicate să-și vadă problemele ca interese de grup, formulabile în termeni politici (să nu aibă conștiința puterii proprii), să fie determinate să se perceapă una pe alta ca inamice și competitoare, inclusiv în interiorul aceleiași familii sau organizați și să fie menținute separate una față de alta, cu convingerea că interesele lor politice și economice sunt interesele bărbaților lor și că ei le reprezintă cel mai adecvat”.

La aceste condiții se mai adaugă și altele care se manifestă sub forma unor discriminări mai subtile: eliminarea tacită din profesiile și pozițiile cu câștiguri ridicate, educația practică și sportivă diferită pentru băieți și fete, orientarea fetelor spre profesii feminine, desconsiderarea autorității femeilor în diferite domenii și chiar în comportamente private, utilizarea imaginilor media inferiorizante, etc.

Discriminările ascunse intenționat care se produc de-alungul traiectoriei profesionale alături de incompatibilitățile între munca profesionala și responsabilitățile familiale explică accesul scăzut al femeilor la posturi de conducere și lipsa disponibilității multor femei de a-și asuma sarcini care implică timp de lucru prelungit sau deplasări, așa cum se așteaptă de la astfel de posturi de mare responsabilitate și influență.

Neparticiparea la luarea deciziilor de către jumătate, sau chiar peste jumătate din populație, nu numai că periclitează regimul democratic pe care ni l-am asumat, dar conduce la nereprezentarea intereselor populației discriminate. În același timp, restricționarea accesului la funcții de decizie duce la limitarea exercitării drepturilor pe care societatea le proclamă și constituția le garantează.

În ciuda acestei situații precare, se remarcă totuși un progres, femeile avansând în multe privințe în ultimii ani. Au apărut chiar și unele schimbări în ceea ce privește datoriile familiale și domestice ale femeilor, s-a mai diminuat și din diferența de putere dintre bărbați și femei, lucruri care vor face ca participarea femeilor să crească și unele paternuri să se schimbe de-alungul timpului.

Cercetările actuale arată că între bărbați și femei există mai multe asemănări decât deosebiri, diferențele fiind mai pregnante în interiorul aceluiași sex decât între sexe. În scopul evidențierii diferențelor dintre bărbați și femei, s-a recurs întotdeauna la argumente de tip biologic, psihologic sau religios.

Argumente teoretice care stau la baza subordonării și discriminării.

Argumente de tip biologic

De cele mai multe ori, au fost invocate dovezi de tip biologic pentru a reliefa imposibilitatea reconcilierii între gradele de oportunitate ale celor două sexe. Construită adesea ca sursă a subordonării femeilor, biologia a delimitat diferențele naturale care fac din bărbat “capul” și protectorul femeii, iar din femeie persoana care îl slujește și îi dă ascultare.

Teoriile politice clasice au arătat că discriminarea femeii este dată de diferențele naturale, femeile având mai puțină raționalitate, fiind mai puțin capabile de a avea o carieră, motiv pentru care ar trebui excluse de la procesul luării deciziilor.

La nivelul cunoașterii, până în anii ‘70 aproape toate teoriile au fost construite plecând de la experiențele bărbaților care erau considerate drept universal umane: bărbații erau centrul, norma, iar femeile erau celălalt, marginalul, excepțiile.

În această ordine ierarhică, societatea este construită în jurul unei axe masculine, potrivit căreia bărbatul este “principiul și scopul femeii”. Pe de o parte „principiul” este lucrul din care provine un alt lucru, adică femeia a fost plămădită din bărbat, fiind supusă acestuia. Pe de altă parte, „scopul” este ceva spre care se tinde, adică sensul ființei feminine se împlinește în uniune cu bărbatul. La el regăsim înzestrările necesare pentru luptă, cucerire și exercitarea stăpânirii: forța fizică pentru a lua în posesie, intelectul pentru a cunoaște lumea, voința și forța de acțiune pentru a o modela în chip creativ, la femeie, capacitatea de a păstra, ocroti și susține în dezvoltarea sa ființa aflată în creștere și devenire, de a suporta lipsuri, durere, de a se adapta. (Stein, E, 2009, p. 121)

Catherine Mackinnon atrage atenția asupra tendinței societății de a recompensa orice calitate care distinge bărbații de femei și de a face din bărbați scopul tuturor lucrurilor: “fiziologia bărbaților definește cele mai multe sporturi, nevoile lor definesc asigurările de sănătate și asigurările auto, biografiile lor sociale definesc așteptările legate de locul de muncă și patternurile carierelor de succes, perspectivele și preocupările lor definesc calitatea în cercetare, experiența și obsesiile lor definesc meritul, obiectificarea vieții definește arta, serviciul lor militar definește cetățenia, prezența lor definește familia, inabilitatea lor să se înțeleagă unul cu altul – războaiele și felul lor de a conduce – definesc istoria, imaginea lor îl definește pe Dumnezeu.” (Mackinnon, C., 1987 p. 36).

Explicațiile biologice pentru diferențele sexuale includ și diferențele de genetică, hormonale, și de structură a creierului dintre bărbați și femei care au emis ipoteze pentru o gamă largă de comportamente, inclusiv pentru performanțe intelectuale și cognitive diferite. De exemplu, Paul Broca, un neuro-chirurg francez, a măsurat aparent greutatea creierului bărbaților și al femeilor după autopsii făcute în Paris, la începutul anilor 1860. El a descoperit că creierele femeilor au cântărit, în medie, mai puțin decât cele ale bărbaților. Acest experiment a fost pus la îndoială de biologul Stephen Jay Gould, care în anii 1980 descoperă că diferența de greutate a creierului nu are legătura cu sexul ca atare, ci cu alte diferențe, cum ar fi vârsta și înălțimea(Cotterill P., Jackson S., 2007,p.21-22).

În 1873 un fost membru al Harvard Medical School, Dr. Edward H. Clarke, a publicat opiniile sale privind seducția femeilor într-o carte intitulată Sex în Educație. Clarke bazează opiniile sale pe supoziția ca biologia este destinul. El a argumentat că creierul femeilor este mai puțin dezvoltat și nu poate tolera același nivel de stimulare mentală ca și bărbații (adică educația superioară), astfel încât acestora nu ar trebui să li se predea în același fel ca și bărbaților.

Clarke lega activitatea intensa a creierului cu potențiale defecțiuni ale "aparatului" reproductiv mai ales dacă femeile au fost suprasolicitate în timpul ciclului menstrual. Feministele l-au dezaprobat pe Clarke, dar rămâne nevoia de a dovedi că învățământul superior nu este dăunător sănătății femeilor.

Maria Astell (1694) contesta inferioritatea aparent naturală a femeilor și susținea că educația ar îmbunătăți, mai degrabă decât ar corupe moralitatea femeilor.

Mary Wollstonecraft (1792), argumenta că toate diferențele biologice ar dispărea dacă femeile și bărbații ar primi o educație similara, pretinzând că femeile, se nasc ființe umane, dar sunt făcute "feminine" sau inferioare bărbaților, prin educație slabă.

S-a încercat de-a lungul timpului să se inducă ideea că educarea femeilor ar putea duce la probleme de sănătate și, eventual, la o capacitate scăzută de a avea copii. Studii așa-zis științifice din secolul XIX din Marea Britanie erau publicate cu scopul de a „dovedi” că dacă femeile ar fi urmat o carieră academică și ar fi mers la universitate, capacitatea lor reproductivă ar fi fost lezată. În sec. al XX-lea, această perspectivă a căpătat o dimensiune nouă, în această perioadă începând să circule ideea conform căreia diferențele comportamentale dintre sexe provin din diferențele biologice înnăscute între fete și băieți.”

Mai târziu, sociologii și oamenii politici au văzut în educație un factor cheie pentru afirmarea femeilor și un generator al schimbării și combaterii discriminării.

Ulterior lucrării lui Mary Wollstonecraft, au fost publicate, lucrările filosofului și politicianului John Stuart Mill (Subject of Women,1869) și ale Harriettei Taylor (Enfranchisment of

Woman,1851), lucrări care atrag atenția asupra condiției inferioare a femeii în cadrul societății, susținând că prea nedrept și prea mult timp femeile au fost oprimate și înlăturate de la luarea deciziilor. După Mill (Subjection of Women,1869) problema centrală este că femeilor le sunt negate libertatea și alegerea rațională de a decide cum își conduc viețile lor, atrăgând atenția asupra abuzurilor de putere și asupra dominării văzute ca ceva natural.

Zillah Eisenstein (1984) vorbește despre faptul ca în lucrările lui Wollstonecraft, Mill, Taylor și Stanton se recunoaște faptul ca femeile reprezintă clasa asuprita și aceasta natura colectiva a asupririi lor le situează în afara categoriilor liberale ale puterii individuale.

Influența culturii, mediului și educației în procesul formării și dezvoltării subiectivității umane este recunoscută și de Rousseau (1762) în opinia căruia bărbații au nevoie de educație, în scopul de a fi cetățeni capabili de a alege și de a participa la guvernare în timp ce femeile sunt descrise exclusiv în termeni funcționali (ce e util bărbatului și păstrează legătura acestuia cu natura) și reduse la conformarea cu așteptările structurilor sociale. Concepția filosofică a lui J.J.Rousseau privind raporturile dintre bărbați și femei “cu excepția sexului ei, o femeie este un bărbat” este semnificativă pentru a explica fenomenul discriminării tradiționale de gen.

Analizele realizate de cercetătoarele feministe arată că putem fi de acord cu asumpția lui Simone de Beauvoir, și anume că “nu te naști, ci devii femeie” (Al doilea sex, 1949). Nefiind modelată de factori biologici, psihologici sau economici, femeia este construită social drept “Celălalt”. Bărbatul definește femeia prin relația cu el și nu prin ea însăși.

După Beauvoir, responsabile pentru opresiunea femeilor sunt chiar funcțiile de reproducere mai degrabă decât înțelesurile sociale atribuite acestora.

Mult timp, capacitatea de a da naștere a fost văzută ca un motiv de a aduce femeile mai aproape de natură, adică de emoțional și irațional.

În opoziție cu Beauvoir, unele feministe radicale preferă să păstreze o strânsă legătură între sexul biologic și rolurile sociale ale femeilor, susținând că femeile sunt considerate superioare bărbaților datorită condițiilor biologice specifice și datorită capacității acestora de a naște, precum și de a hrăni copii.

În acest context, Mary Daly admite că “nu sarcina și nașterea duc la inferiorizarea femeilor, ci producția ideologică despre inferiorizare prin biologie, producție care a fost generată de bărbați din cauza invidiei pe capacitatea generativă a femeilor și pe faptul că au depins de ele pentru a se naște și depind de ele pentru a avea ei înșiși urmași. Întregul arsenal tehnologic în privința reproducerii exprimă voința bărbătească de a lua sub control puterea femeilor de a da viață și de a le aliena de procesul nașterii așa cum sunt alienați ei înșiși. Ei vor să devină “tați tehnologici”(Daly, Mary, 1978)

Recunoscând la fel ca și Bourdieu că diferențele biologice se află la baza diferențelor sociale, Erik Erikson (1968) subliniază rolul important al trăsăturilor biologice în explicarea dezacordurilor psiho-comportamentale dintre sexe, afirmând chiar că ”anatomia este destinul”.

Pericolul determinismului biologic este acela al menținerii și legitimării discriminărilor socio-culturale, în măsura în care nașterea nu este respectată ca opțiune ci formulată ca obligație.

Suzanne Kessler și Wendy McKenna(1985) aleg cultura în definirea genului biologic și a sexului, acesta din urmă nefiind o reflectare a realității biologice, ci mai degrabă o construcție socială care variază în funcție de culturi.

Au fost formulate teorii conform cărora diviziunea activităților domestice în cadrul familiei tradiționale era determinată de faptul că bărbații aveau forța fizică pentru îndeplinirea treburilor extra-domestice, iar femeile aveau grijă de familie .

Distribuția inegală a beneficiilor și îndatoririlor în cadrul familiei este același lucru cu nedreptatea socială suportată de femei.

Nussbaum nu exclude ideea că tendința femeilor de a-și concentra energiile pentru îngrijirea copiilor și familiei poate avea rădăcini biologice, aceasta fiind frecvent invocata ca funcție tradiționala în sine “naturala”, dar atrage atenția asupra faptului că femeile sunt copleșite de creșterea copiilor și de treburile gospodărești și mai mult decât atât, de la ele se așteaptă să ofere îngrijire și susținere bărbaților (Nussbaum, M., 2001, p.271)

Inferiorizarea poate veni și din faptul că, copiii pot fi percepuți ca obstacole în calea competitivității carierei ocupaționale, femeile fiind obligate să-și reducă ambițiile și chiar să caute dependența financiară (Vlasceanu L,2007, p.212)

Limitarea femeilor la mediul privat este justificată pe baza acestor trăsături (ex. slăbiciunea fizică, afectivitatea, preocuparea de a creste copii și de a se ocupa de gospodărie) asociate în mod natural femeilor și care sunt mai potrivite spațiului domestic decât sferei publice. Având asemenea funcții naturale, este natural ca femeile să nu fie competitive în spațiul public. Astfel, o femeie căreia nu-i place să crească copii și vrea să se realizeze profesional, este percepută de către cei mai mulți ca “anormală”.

Argumente de tip religios

Cu secole în urmă, ca dătătoare de viață, femeia a fost în mod constant divinizată, considerându-se a fi o zeiță în cadrul religiilor politeiste. Ulterior, religiile monoteiste care au introdus conceptul de Dumnezeu unic au transformat treptat puterea divină a femeii de a da viață într-o simplă funcție de reproducere, ea având acum și o altă funcție importantă, aceea de a fi soție și supusă. Finalul acestei devalorizări treptate a femeii în raport cu divinitatea a adus subordonarea femeilor atât în relațiile private, cât și în cele publice, o subordonare socială percepută a fi divină și naturală. Femeia este considerată mai departe de Dumnezeu decât bărbatul, iar imaginea ei nu are nimic sacru și invers, sacrul nu are nimic feminin în el (vezi Anca Manolache, 1995, Mihaela

Trebuie să delimitezi lucrurile: Poti face subcapitole: sursele religioase/explicații biologiste/sursele culturale/sursele politice ale inferiorizării femeilor.

Discursurile religioase vorbesc de porunca divina a dominării masculine și de legea naturala a superiorității bărbatului, chiar dacă la origine, amândurora le era dat să stăpânească pământul. După căderea în păcat, comuniunea dintre femeie și bărbat se schimbă într-un raport de stăpânire și supunere, bărbatului îi revine lupta grea pentru existență, iar femeii chinurile facerii (Miroiu,M. 1996).

Mai mult decât atât, în concepția Bisericii Ortodoxe, supunerea femeii față de bărbat este o condiție necesară pentru consolidarea familiei, păstrându-se vechile canoane ale ritualurilor maritale. De asemenea, practica bisericească interzice femeii lăuze să intre în biserică.

O altă practică discriminatorie întâlnită în anumite comunități este aceea a mutilării genitale, sub considerentul că doar bărbații au dreptul de a se bucura de plăcerile sexuale.

În prezent, această împărțire este discutabilă dat fiind progresul obținut de femei în privința independenței financiare și emoționale. Eliberate de constrângerile și prejudecățile religioase, femeile decid dacă să aibă copii, când și care este numărul lor, maternitatea putându-se realiza obiectiv cu sau fără bărbați.

Puterea femeilor de a decide numărul copiilor doriți sau momentul potrivit pentru o sarcină, nu trebuie limitată însă de intervenția statului în sensul interzicerii avortului sau a metodelor contraceptive și nici de biserică prin insuflarea ideii păcatului în privința actului sexual săvârșit în afara scopului său procreativ. Privarea femeii de plăcerile actului sexual sau din contră expunerea ei ca obiect sexual prin prostituție și pornografie condamnă la supunere și la dependență.

Problematizarea puterii și dominarea în spațiul universitar

În culturile patriarhale, puterea bărbaților asupra femeilor se traduce prin controlul asupra corpurilor femeilor, asupra capacităților lor reproductive și asupra bunurilor. Această putere vine din credința că femeile și bărbații se nasc inegali, femeile aparținând grupului dominat din societate, iar bărbații celui dominant. Această inferioritate a femeilor nu este însă una naturală, fiind concepută de gândirea patriarhală doar pentru a scoate în evidență autoritatea masculină (Miroiu, M, 2003, p. 14-16).

Potrivit lui Juliet Mitchell (1974), munca lui Freud ar putea fi folosita pentru a arăta modul în care familia patriarhală a fost destinata a reproduce ierarhia masculină și devalorizarea femeilor. Copii de sex masculin dezvolta un sentiment de sine, bazat mai mult pe roluri, individualizate, și concentrat pe realizare. Copii de sex feminin, prin contrast, dezvolta identitatea lor din punct de vedere contextual, relațional și personal.(giligan?)

Pozițiile și rolurile asumate sunt de fapt raporturi de putere care permit controlul și exploatarea femeilor, bărbații având o bază materială și o poziție privilegiată.

Vorbim de dominare atunci când unii indivizi reglează acțiunile altora, oportunitățile și chiar rezultatele, împiedicând participarea egală și încurajând excluderea unora de la activități privilegiate. Când această dispută se duce între cele două sexe, trebuie văzut în ce măsura aceste relații de gen, traduse ca relații de putere, privilegiază bărbații și împiedică accesul proporțional al femeilor la poziții de putere și la exercitarea drepturilor de alegere și control ale propriilor strategii de viață.

Dacă femeile nu se pot bucura de exemplu de “libertatea de a alege un loc de muncă”, văzută de S.M. Okin drept una dintre cele mai importante libertăți, atunci cu siguranță vor cădea victime ale dependenței față de bărbați. Această dependență are un impact puternic asupra relațiilor de putere din cadrul gospodăriilor, asupra posibilității de a accede la o funcție, asupra timpului liber și a prestigiului.

Așadar tratamentul aplicat femeilor se învârte în jurul problemei cine deține puterea și modul în care aceasta este folosita. Întrebarea este dacă poziționarea dezavantajoasă a femeilor în câmpul muncii și subreprezentarea lor în poziții de conducere este o chestiune de alegere personală sau este un rezultat al discriminării masculine?

Aleg femeile să investească mai mult timp în responsabilitățile casnice, să se mulțumească cu joburi part-time (compatibile cu obligațiile ce le revin în creșterea copiilor), să se implice mai mult în activități de voluntariat și să consume mult timp și efort pentru a deveni atractive, conștiente fiind de implicațiile negative pe care aceste alegeri le pot avea asupra recompenselor profesionale și a beneficiilor financiare?

Dacă vor alege să investească în spațiul privat, femeile vor deveni mai puțin valoroase pe piața muncii, iar abilitățile lor nu vor fi apreciate în timp, în schimb vor contribui la realizarea de sine a bărbaților. Acest transfer de energii și de roade ale muncii materiale dinspre femei spre bărbați are ca rezultat inegalitatea de status, putere și bogăție.

Potrivit teoriei stratificării de gen prezența mare a femeilor în joburi precare nu este rezultatul unei alegeri personale ci al unor practici discriminatorii care aduc femeile în aceste poziții.

Altfel spus, femeile care se confruntă cu șomajul, cu munca la negru sau dețin joburi cu jumătate de normă, nu au ales ele această situație ci asta le-a fost pus la dispoziție de piața muncii.

În privința segregării pe verticala, teoreticienii capitalului uman contrazic cele afirmate mai sus și susțin ca accesul scăzut la poziții de top se datorează tocmai opțiunii femeilor de a munci cu jumătate de normă, de a-și întrerupe carierele, maternitatea fiind unul dintre motivele cele mai puternice.

Plecând de la argumentul alegerilor individuale care structurează cursul carierei și cel al obstacolelor instituționale sau structurale, Catherine Hakim consideră și ea că poziția dezavantajoasă a femeilor pe piața muncii este dată de alegerile individuale realizate de diferitele “tipuri” de femei. Ea face distincția între femei “dedicate”, a căror prioritate este cariera profesională și femei “nededicate”, care pun mai mult preț pe viața privată, în detrimentul carierei. Conform autoarei, acestea din urmă au făcut o alegere rațională atunci când au decis ca activitatea profesională să nu reprezinte principalul lor interes. Pe de altă parte, femeile dedicate vor alege să se preocupe de activitatea lor profesională.

Rosemary Crompton și Fiona Harris au contestat teoria lui Hakim, considerând că problema situației femeilor pe piața muncii subliniază obstacolele ce influențează posibilitățile de angajare ale femeilor care încă sunt prezente deși au lăsat de-o parte barierele formale. Autoarele consideră că indivizii au orientări flexibile, legate de activitatea profesională în funcție de factori precum vârstă, ciclul de viață etc. și subliniază faptul că timpul petrecut la locul de muncă determină eforturi investite în carieră. Crompton și Harris considera că preferințele individuale pot modela alegerile profesionale, dar nu le pot defini în totalitate.

Întrebarea care intervine aici este dacă diferențele de gen cu privire la remunerațiile și domeniile de activitate sunt doar rezultatul intereselor individuale în raport cu viața privată sau aceste discrepante sunt datorate unui proces mult mai larg?

Cu siguranță, segregarea de gen determină o poziționare a femeilor în structuri și poziții profesionale mult mai slab remunerate.

Femeile sunt subreprezentate în domeniile cele mai bine plătite (inginerie, științe aplicate, matematica sau fizica) și sunt suprareprezentate în domenii sărace și prost finanțate (educație, sănătate, administrație). Asocierea salariilor scăzute cu domeniile feminizate poate avea doua explicații: acest fapt reflectă o subevaluare a muncii făcute de femei (England, 1992, 2005) sau femeile au avut acces la aceste joburi doar atunci când ele au devenit neatractive pentru bărbați (Reskin and Roos, 1990).

Fenomenul concentrării femeilor în anumite sectoare de activitate și care determină o scădere a salariilor este cunoscut în literatura de specialitate sub numele de efectul de evicțiune.

Putem înțelege acest efect comparând salariile existente la nivelul aceluiași an între sectoarele de activitate în care majoritare sunt femeile și sectoarele predominant masculine.

Teoria capitalului uman explică discrepantele dintre salarii și funcții prin tendința femeilor (derivată din lipsa parteneriatului în muncile familiale) de a investi mai puțin în job și mai mult în obligațiile familiale, ceea ce are ca rezultat mai puține recompense și oportunități de muncă. Așadar doar aceia care investesc în carierele lor prin educație, experiență, abilitați și instruire vor fi ulterior recompensați la locul de munca și va fi mai probabil să obțină joburi de calitate superioară deoarece ei devin mai valoroși pentru angajatori.

Analizând indicii de educație sau ce a realizat fiecare în câmpul muncii putem măsura inegalitățile de gen. Criticii spun că o "concentrare pe furnizarea de competențe umane pentru a explica inegalitatea economică și slaba productivitate este o greșeală teoretică” și că teoria "capitalului uman nu a generat o explicație asupra segregării ocupaționale pe sexe care se potrivește dovezilor" (Young, M.I., 1990, p.441)

Societățile moderne, mai puțin riguroase și detașate de mentalitatea patriarhală, încă se confruntă cu inegalitățile de gen, deși au dezvoltat o formă specifică de atribuire a statusului social, meritocrația, pe baza meritului și a performanțelor și ca urmare a alegerilor individuale.

În România, poziția salarială are mai puțin de-a face cu meritul și mai mult cu politizarea importanței muncii(sunt favorizate domeniile predominant masculine). Transformările care au avut loc în perioada tranziției nu au reglemetat raportul de putere dintre femei și bărbați.

Patriarhatul românesc are tendința de a îndrepta femeile spre categorii ocupaționale cu venituri reduse pentru a menține dependența față de bărbați, tendință care se regăsește și la alte state. Acest dezechilibru se reflectă și în gradul de participare la resurse și oportunități în diferite sectoare de activitate, România fiind la jumătatea clasamentului internațional, înregistrând un ușor progres față de anul 2010, când se poziționa pe locul 67 În privința nivelului de educație, România ocupă locul 52 în același clasament, iar în privința veniturilor se clasează în rândul țărilor cu venituri medii-superioare, diferența făcând-o dezechilibru dintre veniturile femeilor și cele ale bărbaților care aruncă România pe locul 95.

În ciuda egalității formale, stipulate de legi, puterea politică, economică, autoritatea culturală și mediatică sunt monopolizate de către bărbați. Bărbații au continuat să controleze mijloacele principale ale puterii instituționalizate (de ex. armata și statul) și au ocupat pozițiile privilegiate de conducere, femeile având acces redus la aceste tipuri de funcții.

O lecție în acest sens poate fi învățată de la țările nordice, așa cum o arată și Statisticile Comisiei Europene din 2009, unde femeile au un acces mai mare la pozitii de conducere inclusiv în cadrul facultatilor sau institutiilor de cercetare. În Marea Britanie, 11% dintre femei se află în poziții de conducere, procent mai mare decât în orice altă țară a UE.

Chiar și ideile despre rolul statului și atribuțiile sale conferă bărbaților un statut privilegiat. Relaționarea statului cu funcțiile de apărare (statul, paznic de noapte al capitalismului) conduce spre devalorizarea și marginalizarea domeniilor considerate feminizate (legate de grijă): sănătate, educație, protecție socială.

Pozițiile bărbaților în vârful instituțiilor sociale le-a permis să structureze instituțiile, să creeze legi, să stabilească coduri morale, să dea formă culturii în moduri prin care-și perpetuează puterea asupra femeilor, ca urmare a puterii de gen: prin impunerea stilurilor de conducere, a normelor și conduitelor masculine în conducerea instituțiilor sociale.

În opinia lui Cryss Brunner(1994), femeile și bărbații își exercită puterea în mod diferit. Pentru femei, puterea înseamnă abilitatea de a face lucruri, de a-i determina pe alții să ia decizii prin colaborare și consens, în timp ce pentru bărbați puterea este definită drept capacitatea de a-i influența și convinge pe alții să facă ce vor ei prin toate mijloacele posibile, având informații și cunoștințe mai multe decât cei din jurul lor (Brunner C, 1994, p.20)

Întrebarea este în ce măsură afectează aceste diferențe stilurile de conducere și cine ajunge să se impună în procesul de negociere a puterii?

Se propagă ideea că bărbații sunt mult mai potriviți și mai înzestrați ca lideri decât femeile, fiind mai autocontrolați și mai competitivi, în timp ce femeile sunt mai empatice, mai operative și mai dispuse să coopereze.

Sociologii susțin, însă că nu există nici o bază empirică pentru a concluziona că genul afectează stilul de conducere. Alții cred că femeile lideri sunt mai preocupate de relațiile interpersonale și de îndeplinirea sarcinilor, de valoarea intimității și a grijii în interacțiunile cu ceilalți, și folosesc un stil de conducere mai democratic și mai participativ decât bărbații. Femeile folosesc comunicarea pentru a obține înțelegere și muncesc pentru a ajunge la un consens (vezi de exemplu modelele scandinave de luare a deciziilor prin consens în condiții de paritate de gen); bărbații folosesc comunicarea pentru a dobândi putere și pentru a menține regula majorității. Femeile vizualizează poziția de lider într-un mod singular și la distanță și ar vrea mai degrabă să fie în centrul evenimentelor. Femeile lideri, în general, trebuie să fie extrem de bine calificate, să aibă realizări mari, și să fie supracalificate pentru pozițiile lor. (Mary Dee Wenniger, 2001,p.55)

Dacă aleg să se sustragă funcției de lider, femeile rămân totuși lideri informali, le regăsim mai degrabă ca organizatori sau coordonatori.

Atunci când își doresc să devină buni lideri, femeile adoptă atitudini masculine, crezând că cele feminine nu le-ar ajuta să urce pe scara socială. În acest fel, ele ajung să plătească un preț foarte mare pentru că au îndrăznit să perturbe așteptările asociate sexului feminin. Sunt privite negativ deoarece construcția culturală a masculinității se bazează pe ceea ce nu este feminin. Astfel, femeile sunt construite ca o "lipsă a"-ceea ce este, mai puțin competent, independent, logic, și obiectiv.

În schimb, femeile al căror stil de conducere este "feminin", adică, de colaborare, de cooperare, și îngrijire, de multe ori sunt privite ca slabe și ineficiente.

Dincolo de această percepție rămâne problema accesului limitat al femeilor la pozițiile de conducere, de cele mai multe ori ele fiind descurajate sau nevoite să muncească dublu pentru a-și dovedi abilitățile.

Cauzele poziționării dezavantajoase a femeilor în câmpul muncii pot fi multiple, practicile discriminatorii, conservatorismul sau capitalul social fiind o parte dintre acestea. Condamnarea mai mult sau mai puțin a femeilor la poziții mediocre în cele mai multe sisteme de referință vine și din faptul că ele sunt mai puțin vizbile, au o experiența de conducere mai mica, trebuie să se ocupe de creșterea copiilor și au responsabilități casnice. Pentru unele femei, încercarea de a păstra un echilibru între viața profesională și cea personală perturbă calendarul standard al traiectoriei ideale în carieră.

Teoreticienii și teoriile care tratează această problematică fac referire la barierele interne (motivații, atitudini, percepții, dorințe, etc.) și la cele externe (factori culturali, formali, economici sau productivi) care afectează dezvoltarea profesionala. Alți autori (ex. Swanson y Tokan, 1991, Phillips si Imhoff (1997), Russel y Burguess (1998)) le împart în bariere sociale interpersonale (factori externi persoanei) sau atitudinale (factori interni).

Factori precum genul, clasa socială, vârsta sau capitalul social (sub forma relațiilor, prietenilor, contactelor și conexiunilor) sunt cruciali în promovarea individului. Făcând referire la capitalul social, Bourdieu afirmă că acesta permite accesul la un fel de capital cultural care este de neobținut pentru alții.

În plus, influența care însoțește de obicei pozițiile de vârf decizional este exercitată în cea mai mare parte de bărbați, mai degrabă decât de femei. Acest lucru este criticabil, deoarece cei din poziții decizionale, care tind să fie într-un mod copleșitor bărbați, operează într-un sistem care a fost conceput pentru a se adapta mai bine la nevoile și experiențele lor. “Rețeaua băieților” este un sistem de mentoriat și socializare la care femeile nu au acces sau au acces foarte redus.

Formal vorbim de un sistem al competiției deschise, în care totul depinde de vacantarea locurilor pentru care aplică cei mai calificați candidați și de transparența și corectitudinea procesului de recrutare. Informal, totul depinde de rețeaua de contacte pentru a fi un candidat serios.

În acest sens, Yvonne Benschop consideră că femeile tind să beneficieze de procedurile formale de recrutare, de cele deschise cu cerințele cerute clar formulate, pe când bărbații au acces mai mult la procedurală informală bazată pe rețeaua de relații și contacte. De multe ori candidaturile beneficiază de protecția confidențialității ceea ce poate să producă efecte negative asupra oportunităților femeilor (Yvonne Benschop,2003, p.201).

Pentru femei, absența unor astfel de rețele ar putea împiedica dezvoltarea unor relații importante și poate reduce gama de oportunități disponibile. Mai puțin implicate în rețelele profesionale și adesea excluse din rețelele dominante ale celor în vârsta, femeile avansează cu greu în funcții la nivel înalt.

Accesul controlat de structurile de recrutare în mare parte influențate de prieteni, legături de familie, schimburi de favoruri și de considerente politice, religioase sau etnice nu poate fi unul echitabil. Angajarea preferențială este o formă de discriminare și ea trebuie combătută prin politici de angajare transparente și meritocratice.

Mediul academic este și el un spațiu al competiției și al puterii, în care bărbații și femeile învață regulile nescrise pentru succes. Pentru a reuși, ei trebuie să capaciteze, să se încarce cu stimă de sine ridicată, eliminând atât gândurile de a fi o victimă cât și temerile de concurență. Este nevoie să fie siguri de sine și adaptabili, și să folosească judecata corectă și integritatea personală. Comunicarea și relațiile umane reprezintă un potențial pentru succes.

Barierele invizibile cu care se confruntă femeile din mediul academic sunt un rezultat al excluderii din rețelele sociale și profesionale.

Ca urmare a acestei excluderi, femeile sunt private de informații valoroase, succesul socializării fiind facilitat de bărbații seniori. În consecință, socializarea și cultura academică reflectă experiențele de viață ale bărbaților, practicile și normele fiind construite în jurul viziunii ca masculinitatea este norma. Universitatea este perceputa ca un mediu masculin, limbajul comun al învățământului superior fiind tot unul masculin, în ciuda deschiderii mai mari din prezent față de femeile lideri.

Învățământul superior este însă prea important, prea valoros, și uneori prea fragil pentru a fi dominat de un singur sex. Din dorința de a fi neutre din punct de vedere al genului, structurile academice pot crea adesea un climat de muncă nefavorabil, condescendent, și chiar ostil. Acest mediu pare să fie mai puțin primitor cu femeile și mai permisiv cu bărbații, deși accesul masiv al femeilor în sistemul educațional (mai ales pe fondul masificării învățământului superior) a contribuit la îmbunătățirea calității și diversității cercetării și predării.

Unele credințe care susțin că femeile nu au priceperea necesară pentru a face o muncă serioasă de cercetare, se mai păstrează încă. Femeile sunt în continuare dezavantajate în ceea ce privește recunoașterea egalității, accesul la resurse pentru cercetare, și la productivitate științifică.

Judith Lorber (1994) identifică această proliferare circulară de prestigiu, resurse și putere drept "efectul Matthew", adică mecanismul prin care structurile ierarhice din mediul academic au tendința de a se auto-perpetua. Cu alte cuvinte cei care se bucură deja de reputație vor primi și mai multă apreciere și recunoaștere de la cei din jur, iar cei mai puțin cunoscuți vor avea parte de o minimizare a recunoașterii realizărilor lor în domeniul cercetării științifice.

Dar în contextul discursului meritocratic care domină universitățile astăzi, performanța științifică este măsurată mai mult în termeni de timp decât de calitate științifică. În condițiile în care femeile sunt ocupate cu responsabilitățile casnice sau au perioade de absență în învățământ (de ex. maternitatea) și timpul dedicat cercetării și scrierii este diferit. Tocmai de aceea, regăsim diferențe la nivelul publicațiilor: numărul femeilor care publică este mai mic, în general ele apar ca și coautoare sau editore și pun mai mult preț pe predare decât pe cercetare.

Avansarea în carieră în mediul academic tinde să fie din ce în ce mai dependentă de rezultatele în cercetare, iar suma capitalului cultural (grade obținute, diplome, certificate) este decisivă pentru a avea succes.

Însă succesul și puterea universitară nu pot fi acumulate și menținute decât cu prețul unei cheltuieli constante și importante de timp. Pe de o parte, pentru a avansa în carieră, femeilor trebuie să li se testeze calitățile, iar acest lucru se dovedește numai de-a lungul timpului, ceea ce creează o diferența de vârstă între ele și managerii bărbați, iar pe de altă parte performanța academică a femeilor este compromisă de obligațiile familiale.

Femeile sunt nevoite adesea să-și amâne gradele didactice sau doctoratul pentru a avea grijă de copii, de multe ori perioada de creștere a copiilor suprapunându-se cu perioada când munca academică este la cote maxime. Dificultatea de a combina cariera cu decizia de a avea copiii, face ca multe femei să aleagă să aibă unul sau cel mult doi copiii, ori nici unul. Fără susținerea partenerului, implicarea în munca grea academică (inclusiv plecarea la mobilități) și deținerea unor funcții de conducere vor fi mai anevoioase.

Dificultățile cu care se confruntă femeile pentru a avansa, obstacolele și barierele atât cele reale cât și cele percepute au un impact negativ pe termen lung asupra succesului și determină o distribuție inegala de gen în funcții de conducere. Aceste bariere, cel mai adesea invizibile, funcționează ca un plafon de sticlă care îngreunează sau chiar blochează accesul femeilor la poziții de putere și în procesul decizional pe piața muncii.

În România, deși se constată feminizarea unor sectoare de sănătate și asistență socială (78,5%), educație (74%), comerț (70%) și administrație publică (69%), și a unor specializări (socio-umane), efectul plafonului invizibil continuă să se mențină, majoritatea deciziilor luate în aceste domenii aparținând tot bărbaților.

Inegalitatea de gen este o problemă evidentă și omniprezentă în cadrul sistemului de învățământ superior. Femeile sunt subreprezentate în cadrul gradelor profesorale, în poziții de management și la nivelele superioare ale administrației, dar sunt supra-reprezentate la nivelele de jos ale ierarhiei profesionale unde joburile sunt temporare, recompensele financiare mici și pozițiile precare.

Accesul femeilor la cariera științifică este puternic legat de problema reprezentării femeilor în etapele procesului educațional. În ciuda majorității lor ca studenți și absolvenți , femeile sunt slab reprezentate în toate tipurile de conducere academica, fenomen cunoscut drept modelul piramidal al incluziunii femeilor în poziții ierarhice distribuite.

Cu alte cuvinte, dacă există un angajament față de un principiu al egalității de șanse, dacă canalele de promovare sunt clare, și dacă criteriile de merit se aplică în mod imparțial, atunci persoanele cresc în ierarhia de autoritate într-un mod proporțional cu expertiza lor.

Dar dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite sau nu produc efecte, atunci pot fi adoptate politici de acțiune afirmativă. Deși este o măsură controversată, ea poate determina creșterea angajărilor în domeniile în care femeile sunt subreprezentate sau chiar interzise (până nu de mult) și poate genera o competiție interuniversitara pentru femei în domenii importante. De asemenea, se poate obține și o îmbunătățire a gradului de ocupare a pozițiilor de conducere în toate aceste domenii.

Dacă studentele muncesc mai mult decât băieții și obțin calificative mai bune atunci cum se explică procentul mic la acest nivel? Discriminează bărbații intenționat femeile pentru ca nu vor să împartă puterea, promovând ideea că pentru a conduce este nevoie de anumite abilități sau este vorba despre un mecanism de selecție natural? Condițiile acestui sistem sunt discriminatorii pentru femei?

Pentru a răspunde la aceste întrebări este foarte importantă studierea instituțiilor educaționale, a simbolurilor culturale care determină relațiile de gen și identificarea factorilor cauzali ai situării femeilor.

Trebuie să recunoaștem însă rolul esențial pe care educația îl are în viața femeilor. Înțeleasă ca mijloc de a oferi șanse egale pentru toate grupurile și ca o sursă majoră de capacitare a femeilor, educația contribuie la reducerea inegalităților sociale(implicit cele salariale), a gradului de discriminare și a sărăciei.

Cu toate acestea, avansul în studiile superioare nu se reflectă proporțional în independența economică, dar poate asigura într-un context competitiv, poziționarea avantajoasă în câmpul muncii. De asemenea, accesul (cel puțin formal) al femeilor la toate nivelurile vieții, nu garantează și recunoașterea statutului lor, a puterii și a influenței pe care ele o pot avea în toate sferele vieții sociale.

Istoria admiterii femeii române în viața academică și în educație

Participarea femeilor la nașterea statelor moderne a fost privită cu mari rezerve și accesul lor la sfera publică a fost unul dificil și greu de acceptat de către bărbații epocii, dornici de a conduce și de a câștiga supremația în toate domeniile.

Ideile legate de acordarea drepturilor politice femeilor vizau faptul că femeile exercitând drepturi politice își vor pierde feminitatea, existând chiar pericolul distrugerii familiei și armoniei conjugale. De asemenea, femeile nu aveau voie să facă legi deoarece le făceau bărbații pentru ele tocmai din considerentul că ele ar fi mai puțin raționale, amestecul lor în treburile cetății fiind văzut drept unul nefast. Se credea că femeile nu pricep cum e cu conducerea statului, iar politica, recunoscută ca un joc murdar, nefiind pentru ele (Vogel, 1995)

Excluderea femeilor din viața politică prin legislație, lipsa de drepturi elementare cetățenești, concepția dominantă în epocă despre supunerea oarbă a femeii în fața bărbatului, opoziția față de instruirea ei precum și menținerea femeilor în cercul restrâns al preocupărilor gospodărești se aflau în contradicție cu cerințele noi ale vremii.

După Revoluția de la 1848, în contextul Codului Civil românesc statutul juridic al femeilor române rămâne unul umilitor. Acest cod incapacita femeile din punct de vedere economic și social, le aducea în rândul minorilor și idioților. În căsnicie bărbatul era stăpân, în timp ce femeia era privată de o mulțime de drepturi. Sursa!!!

În acest context, după 1860 apar primele universități românești, în adevăratul sens al cuvântului, bazate pe principii moderne. Dar acestea erau doar instituții de predare-învățare și formare, cercetarea jucând mai degrabă un rol accidental. După fondarea primei universități de cercetare din Berlin, se promovează un nou model de universitate, preluat ulterior în întreaga lume.

Accesul femeilor la acest nivel de educație era complet limitat în România, în timp ce în alte țări gradul de acceptare al femeilor în învățământul universitar era foarte mare. Statele Unite ale Americii recunoaște dreptul femeilor la educația superioară și impune educația mixtă ca normă încă de la 1870, în același timp în Europa, mai precis în Olanda este acceptată prima studentă femeie la medicina, iar în 1902 universitățile germane își deschid porțile pentru femei.

Până la jumătatea secolului XX, universitatea rămâne la nivel european o instituție de elită, înrolând în mod obișnuit între 2 și 4% din populația din grupa de vârstă relevantă.

Alexandru Ioan Cuza a promulgat prima lege a învățământului în 1864, punând bazele sistemului modern de învățământ din România. Conform prevederilor legii, sistemul de învățământ a fost organizat uniform în întreaga țară, școala primară fiind obligatorie și gratuită pentru toții copiii, băieți sau fete. Sursa???

În timpul Epocii Moderne, cele mai importante reforme în educație au fost promovate de Spiru Haret (1851-1912) prin Legea Învățământului Secundar și Superior (1898) și Legea Învățământului Profesional (1899).

În ciuda acestor reforme, proporția populației analfabete a continuat să fie uriașă, mai ales în rândul femeilor.

În România începutului de secol XX, rata analfabetismului era de 67,2% la bărbați și 89,1% la femei, ceea ce aducea țara la o medie de 78% adică printre ultimele locuri din Europa. În acest clasament, țările dezvoltate și în special țările nordice înregistrau cel mai considerabil avans, Finlanda 7%, Suedia și Elveția 2%, Norvegia 5%, Danemarca și Germania 4% și de asemenea Marea Britanie cu 10%, urmată de Olanda și Irlanda cu 13%. Fac precizarea că pentru o dezvoltare economică susținută era nevoie de un nivel de alfabetizare de minim 40%.

În 1908, în România erau 1.384.188 de femei analfabete în comparație cu 206.172 bărbați și din numărul total de persoane școlite, numai o treime erau femei.

Conform recensământului din 1930 procentul femeilor de la țară știutoare de carte era destul de modest, 38,7% față de 57,7% cât era media pe țară. Un număr nesemnificativ de femei absolviseră cursurile unor școli practice de gospodărie rurală.SURSA!!

Generalizarea învățământului elementar a avut o contribuție decisivă la atingerea nivelului de alfabetizare de 32,8% pentru segmentul de vârstă 7-15 ani, integrarea fetelor în cadrul sistemului rămâne însă una parțială dat fiind procentul foarte mic de alfabetizare, 16,2% în comparație cu băieții de 42,3% .

Nivelul de educație al capitalului uman reprezintă un factor important care poate să influențeze performanța în creșterea economică, procesul de alfabetizare al populației fiind esențial atât pentru socializarea modernă cât și pentru acumularea unui set de competențe decisive pentru ridicarea productivității.

Creșterea cantitativă a sistemului de învățământ a determinat lichidarea aproape în totalitate a analfabetismului, dar nu a adus țara pe un loc mai avansat în ierarhia statelor cu absorție mare a persoanelor de vârstă școlară în sistem.

Situația se schimbă substanțial după campania de alfabetizare de la sfârșitul anilor `50 și în urma investițiilor în educație.

În prezent, 97% dintre femei și 98% dintre bărbați sunt alfabetizați, România ocupând locul 66 în lume în această privință.

Chiar dacă oficial femeile aveau drept la educație, accesul le era îngrădit la fel și ocuparea unor locuri de muncă apărute odată cu industrializarea.

Amestecul femeilor în diferitele cariere a fost văzut ca având consecințe dezastruoase asupra societății și chiar interzis odată cu căsătoria femeii, dar în condițiile în care venitul soțului era insuficient pentru un trai decent, femeile au fost nevoite să-și caute un loc de muncă.

În urma recensământului populației din 1930, România ocupa primul loc în Europa în ceea ce privește prezența femeilor în cadrul populației active. Din cei 18.052.900 de locuitori, populația activă era de 10.542.900 de locuitori (58,4%). Majoritatea populației lucra în agricultură, 78,2%, în timp ce în industrie lucrau doar 7,2%.

Comparativ cu perioada dinaintea primului război mondial, ponderea femeilor angajate în întreprinderile comerciale și instituțiile publice a crescut, ajungând până la 33%, respectiv 20,4% din totalul salariaților celor două sectoare.

După al Doilea Război Mondial tranziția de la tipul de societate industrială la cea bazată pe servicii a dat naștere unui sector public din ce în ce mai mare care necesita forță de muncă înalt calificată .

Din punct de vedere politic, Constituția de la 1923 nu aducea însă prea multe îmbunătățiri statutului femeilor și nu rezolva problema drepturilor civile și politice ale femeilor.

În anul 1948, în Constituția României este înscrisă egalitatea deplină în drepturi a tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex. Astfel se legiferează accesul femeilor în toate funcțiile și profesiunile, salarizarea egală la muncă de valoare egală, ocrotirea familiei și copilului etc.

Aceste drepturi au fost reconfirmate și în Constituția din 1952, dar și în Codul familiei din 1954.

Întorcându-ne către sfârștul secolului XIX și începutul secolului XX, putem observa că accesul la educație a favorizat forțarea climatului pentru ca cererile femeilor pentru egalitate să fie ascultate, ca ideile și opiniile lor să conteze, chiar dacă erau catalogate încă ca mame de familie și nimic mai mult.

Cerințele feministelor românce vizau la nivel cultural, accesul la toate formele de pregătire și la toate tipurile de cariere, la toate treptele ierarhice ale carierelor; aplanarea conflictului carieră-maternitate; educația mixtă, creșterea în aceleași valori și condiții, indiferent de gen (de ex. Maria Rosetti, Alexandrina Cantacuzino, Calypso Botez, Alice Voinescu, Sofia Nădejde, Eugenia de Reus Ianculescu, Adela Xenopol, etc).

Dacă în societățile moderne statutul femeii a cunoscut îmbunătățiri, aceasta ajungând să-și asigure independența și egalitatea cu bărbatul la nivel teoretic, în societățile preindustriale, femeile erau considerate inferioare.

Emilia Humpel scria despre prejudiciile aduse de inferioritatea intelectuală a femeilor: „atâtea femei studiază cu succes și sunt pe acest teren rivale serioase ale bărbaților, încât nu mai încape a vorbi de neputința lor de a-și însuși o cultură oricât de înaltă. Li se refuză deocamdată genialitatea”. Fiind mai bine pregătiți profesional, bărbații dețineau aproape în exclusivitate posturile de conducere.

Inferioritatea intelectuală a femeilor se poate dovedi doar atunci când puse în condiții egale de cultură și instruire, femeile nu vor produce nimic, sau vor produce ceva mediocru, fapt care nu se susține dacă luăm în calcul evoluția rapidă a femeilor și preocuparea lor pentru o carieră științifică. Obținerea doctoratului a fost privită mult timp cu dificultăți și ostilitate, dar până la urmă acceptată în fața unor performanțe intelectuale deosebite.

Emilia Humpel încearcă să înlăture temerile potrivit cărora femeia instruită va disprețui grijile căsniciei considerând că dimpotrivă „o femeie cu adevărat cultă va avea simțul estetic dezvoltat și va îngriji de casa ei. Cu cât va fi mai cultă cu atât mai puțin se va mulțumi cu tipicurile convenționale ale trecutului”.

La acea vreme educația femeilor române nu le permitea să obțină diplome pe care oricum multe școli românești nici nu aveau dreptul să le elibereze.

Sistemul de educație era unul defavorizant pentru femei, plecând de la lipsa școlilor elementare, mai ales la țară, fetele fiind educate în școli speciale(pensionate) foarte puține la număr (în 1878 existau comune cu câte 46 de școli din care doar două de fete) și inaccesibile categoriilor sociale inferioare până la programele școlare discriminatorii pentru fete.

Școlile orfelinatelor au fost transformate în școli profesionale, oferind posibilitatea atât băieților, cât și fetelor să obțină o meserie pe lângă cunoștințe de cultură generală. Acestea au luat ființă înaintea școlilor similare ale statului, fiind urmate de școli primare, școala de secretare a consiliului național, etc.

După 1918, învățământul superior s-a dezvoltat cu rapiditate, mai ales datorită cererii în creștere de specialiști, precum și datorită acordării unei importanțe tot mai mari științei, culturii și accesului liber la educație.

Deși în anul 1923, exista un singur externat secundar de fete, față de două licee și două gimnazii pentru băieți, numărul fetelor înscrise la studii crește rapid de la an la an. Astfel la nivelul școlilor profesionale erau înscrise în 1920, 4158 de fete, iar 6 ani mai târziu numărul lor ajungea la 9246. Același lucru se întâmplă și în școlile secundare, unde în 1920 erau înscrise 4270 de eleve, iar în 1926, 19.073. În școlile normale, numărul elevelor a crescut de la 4027 în 1920 la 6449, în 1926. Datele statistice din 1930, înregistrează un număr de 337.381 de absolvente de licee și colegii și 92.374 de absolvente de școli profesionale. Aceste cifre tind să fie aproximativ egale cu cele ale absolvenților.

Deși nu în aceeași proporție ca în învățământul mediu, s-a mărit considerabil și numărul fetelor admise în învățământul superior, astfel că la 1930 erau 26.179 de studente (de ex. în 1924 erau 21,8% studente, iar 10 ani mai târziu 30,6%). În aceeași perioadă, în SUA femeile reprezentau 47% dintre studenți, iar educația mixta era extinsa în 74% dintre instituții.

În ce privește învățământul universitar, România se situa pe ultimul loc dintr-un total de 21 de state europene cu o rată de înscriere la studii de 5,2% . Ca termen de comparație, Franța avea 18,6%, iar media în țările socialiste era de 10-11%.

La nivelul capitalei cea mai mare creștere se observă la facultățile de drept(aici numărul studenților predomină, raportul fiind de 7082 băieți la 965 fete), medicină, litere (în acest caz numărul studentelor îl întrece pe cel al studenților-2604 față de 2121), științe și farmacie (402 fete și 265 băieți).

Majoritatea licențiatelor erau de de Filosofie și Litere și numai câteva de la facultățile cu profil tehnic sau matematic.

Creșterea numărului de studente reflectă un interes real al femeilor pentru învățătură și este rezultatul inițiativelor diferitelor asociații și reuniuni de femei.

Aceste inițiative s-au manifestat într-un context istoric care a exclus femeile din învățământul superior iar când în sfârșit li s-a permis accesul în sistem, ele au fost marginalizate.

Problema care rămânea era aceea că femeia deși termina universitatea și obținea aceleași titluri ca și bărbatul, nu putea să-și exercite meseria: „un bărbat destul de mărginit, în virtutea sexului cu nițică protecție sau situație politică, va ajunge departe, pe când o femeie, fie ea un geniu nu va dobândi decât profesoratul, și acela până la școli secundare”.

Nivelul de educație mai depinde însă și de bugetul alocat ministerului în cauză, tendința după 1900 fiind însă de creștere rapidă și continuă. Cu toate acestea, România se află tot la periferia Europei în ce privește numărul cadrelor didactice.

Alocarea resurselor pentru învățământ era încă văzută ca o cheltuială neproductivă sau un consum și nu o investiție cu rată ridicată de rentabilitate economico-socială.

Deschiderea accesului la studiul academic a asigurat însă femeilor posibilitatea de a preda la școli mai înalte și de a exercita o influență asupra educației și a formării profesionale a fetelor.

În învățământul primar, numărul profesoarelor a crescut de la aprox 10.000 în 1921, la aprox 15.000 în 1926, iar la nivelul învățământului secundar cifra de 2014 se dublează în aceeași perioadă de timp raportată.

La nivelul catedrei, în învățământul universitar accesul femeilor este și mai greoi, mai ales că acesta era privit drept o concesie din partea bărbaților (la începutul sec XX doar două femei reușiseră să pătrundă în mediul universitar). În 1923, ca profesoare avem femei la facultatea de matematică și cea de medicină. Mai erau farmaciste și avocate.

Cu toate că școlile de băieți s-au înmulțit mai mult decât cele de fete era previzibil că odată cu trecerea timpului, femeile vor înlocui bărbații, ca profesoare. Munca academică se feminizează, iar ocupația de profesoară este văzută drept una feminina, având rolul de a forma oamenii și având toate atributele necesare procesului de învățăre. În învățământul preșcolar și primar, numărul educatoarelor și învățătoarelor este covârșitor (99,8%).

Numărul cadrelor didactice va crește semnificativ în perioada regimului comunist, ajungând la 227.623 în 1989. Cinci ani mai târziu în învățământul superior public femeile reprezentau 30,1% din personalul didactic, dar din cei 3661 profesori numai 335 erau femei, adică 9%.

Sub presiunea dezvoltării economice și culturale, durata obligativității școlare a crescut treptat, așa s-a ajuns la participarea de masa în învățământul superior, universitatea nemaifiind o instituție de elită ci una accesibilă tuturor absolvenților cu diplomă de bacalaureat.

Între 1950 și 1975 numărul de studenți înregistrați în învățământul superior a explodat, femeile depășind bărbații nu doar ca proporție demografica dar și ca nivel de instruire.

Majoritatea studenților se orientau spre profiluri tehnice și industriale și datorită faptului că mare parte din specializările real-umaniste și cele sociale se desființează după 1977.

Odată cu acest fenomen se mai întâmplă un lucru interesant, scade numărul de locuri alocate învățământului universitar, ceea ce atrage după sine și scăderea numărului de studenți cu peste 35.000 în ultimii 10 ani de comunism și implicit a instituțiilor de învățământ superior, a facultăților și a cadrelor didactice.

Aceste măsuri au fost luate din teama formării unei elite intelectuale care ar putea destabiliza regimul comunist și ar duce la excluderea celor mai puțin educați care deja dețineau funcții de conducere. Consecințele acestor măsuri reducționiste au împins sistemul de învățământ într-o stare de criză, fapt care a amplificat criza generală a sistemului socialist din România.

Conform noii legi a Învățământului promulgate în 1978, instituțiile de învățământ superior trec sub controlul întreprinderilor de stat, elevii și studenții primind chiar și cote de producție. În 1989, România avea o rată brută de încadrare în învământul superior de 8,6% pe penultimul loc din Europa în ce privește ponderea tinerilor care urmau studii universitare.

După 1989, universitățile au făcut schimbări majore în modul lor de organizare și de funcționare, procentul studenților crescând exponențial cu numărul universităților. Dacă în 1990 funcționau doar 48 de universități (de stat), ulterior numărul acestora a crescut considerabil. La această creștere se adaugă și apariția și dezvoltarea universităților private, în 1995 existând 36 de astfel de instituții și 7 ani mai târziu, 70. Conform Anuarului Statistic, la nivelul anului universitar 2010/2011, se înregistrau 108 universități publice și 52 particulare.

Judecând după toate aceste date, putem spune că învățământul românesc a trecut prin multe schimbări și este în continuare într-un proces de reformă, multe rămânând a fi făcute de acum înainte.

Pentru a putea juca un rol central în sistemul educațional, femeile au traversat un teren dificil și au depus eforturi substanțiale pentru a fi recunoscute ca resursă intelectuală importantă.

Statutul femeilor în învățământul superior a fost îmbunătățit foarte mult în ultimele trei decenii, femeile beneficiind de avantajele sociale, politice și economice care au permis accesul lor în masă în calitate de cetățeni educați și informati.

Dat fiind numărul tot mai mare de absolvente la forme de învățământ avansate (masterat și doctorat), este foarte probabil ca acestea să se orienteze spre cariera academică și să devină viitoarele candidate la titlurile universitare. Tendința pe viitor este ca femeile aflate acum la baza piramidei ierarhice din învățământul superior să migreze spre vârful piramidei.

În acest context, probabilitatea ca ele să ocupe și funcții de conducere este foarte mare, mai ales în universități cu profil socio-uman. Datele statistice arată o creștere constantă atât a cadrelor didactice femei cât și a posturilor de conducere ocupate de acestea la nivelul managementului universitar.

În consecință, există șanse foarte mari ca într-un viitor nu foarte îndepărtat, schimbarea să vină din rândul femeilor, în calitatea lor de competitori și participanți egali la dezvoltarea societății.

Un scop urmarit este revizuirea practicilor si politicilor universitare in functie de perceptiile si evaluarile muncii ambelor genuri, perceptiile asupta tratamentului drept sau inegal asupra barbatilor si femeilor la locul de munca, limitatiile posibile cauzate de responsabilitatile familiale si limitatiile observate asupra carierelor femeilor.

Recunoasterea stereotipurilor obisnuite asupra femeilor la locul de munca si luarea masurilor pt a le elimina poate imbunatati climatul pt toate femeile, in special a celor care au copiii acasa si inca mai au succes si o productivitate crescuta.

Bibliografie:

Aleman Ana M. Martinez, Kristen A. Renn (ed),2002, Women în Higher Education, ABC Clio, California, USA

Banton Michael, 1998, Discriminarea, Editura DU Styl, București

Băluță, Oana, Dragolea, Alina, Iancu, Alice, 2007, Gen și interese politice. Teorii și practici, Editura Polirom, București

Beauvoir, Simone de, Al doilea sex (ediția I, 1949), 1998, Ed. Univers, București

Bernard, Jessie, Academic Women. 1974, University Park: Pennsylvania StateUniversity Press

Boudon Raymond, 1998, Efecte perverse și ordine sociala, Eusong and Book

Bourdieu Pierre, 1988, Homo Academicus, Cambridge Polity Press

Bourdieu Pierre, 2003, Dominația masculină, Editura Meridiane, București

Chesler, Phyllis, 2003, Woman’s Inhumanity to Woman, Plume, New York

Ciupală Alin, 2003, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea: între public și privat, Ed. Meridiane, București

Cotterill Pamela, Jackson Sue, (ed), 2007, Challenges and Negotiations for Women în Higher Education, Ed. Springer, Olanda

Daly Mary, Gyn`Ecology. 1978, The Methaethics of Radical Feminism, Beacon Press, Boston

Dragomir, Otilia, Miroiu, Mihaela, 2002, Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași

England, Paula, 1992, Comparable Worth: Theories and Evidence, New York: Aldine de Gruyter

Erikson, Erik, 1968, Identity, Youth, and Crisis. New York: W. W. Norton

Eisenstein, Zillah, 1984, The Radical Future of Liberal Feminism, Northeastern University Press, Boston

Ferguson, K. E., 1984, The feminist case against bureaucracy. Philadelphia: Temple University Press

Firestone, Shulamith, 1970, The dialectic of Sex, Bantam Books, New York

Gatens, Moira, 2001, Feminism și filosofie, Iași, Editura “Polirom”, 2001

Gilligan, Carole (1982) In a Different Voice, , : Press

Hakim, Catherine, 1996, Key Issues în Women’s Work: female heterogeneity and the polarisation o women’s employment, London: Athlone Press

Hedlund Ronald, Patricia Freeman, Keith Hamm, Robert Stein, 1979, The Electability of Women Candidates: The Effects of Sex Role Stereotypes, Cambridge Univerisity Press

Hekman J. Susan, 1990, Gender and Knowledge. Elements of a Postmodern Feminism, Polity

Press

Iacob, Gheorghe, Iacob Luminița, 1995, Modernizare-europenism, Ed. Universității A.I.

Cuza, Iași

Kanter, Rosabeth Moss, 1977, Men and Women of the Corporation. New York:Basic Books

Kessler Suzanne, McKenna Wendy, Gender: An Ethnomethodological Approach, ediție

retipărită, 1985

Lorber, Judith, 1994, Paradoxes of Gender, New Haven: Yale University Press

Mackinnon, Catherine, 1987, Feminism Unmodified: Discourses on Life and Law, Harvard University Press

Mihăilescu Ștefania, 2002, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-

1929), Ed. Polirom, Iași

Mihăilescu Ștefania, 2006, Din istoria feminismului românesc. Studiu și antologie de texte

(1929-1948), Ed. Polirom, Iași

Mill, John Stuart, The Subjection of Women (ed. în 1869) și Harriet Taylor Mill, Essays on Sex Equality, University of Chicago Press, Chicago, 1970

Miroiu, Mihaela, 1995, Gândul umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană, Ed. Alternative, București

Miroiu, Mihaela, 2002, Convenio. Despre natură, femei și morală (1996), reeditată la Polirom, Iași

Miroiu, Mihaela, 2003, Politici ale echității de gen, Editura Politeia, SNSPA, București

Miroiu, Mihaela, 2004, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Polirom, Iași

Mithaug E.Dennis, 1996, Equal Opportunity Theory, Londra

Murgescu, Bogdan, 2010, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-

2010), Ed. Polirom, Iași

Nielsen K., 1985, Equality and Liberty. A Defense of Radical Egalitarianism, Rowman, Totowa, UK

Nussbaum C.Martha, 2001, Women and Human Development, The Capabilities Approach, Cambridge University Press, 2001

Nussbaum, Martha, 2006, Frontieres of Justice, Press, ,

Okin, Susan Moller, 1989, Justice, Gender and Family, Basic Books,

Pasti Vladimir, 2003, Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Ed.Polirom, Iași

Pateman, Carole,1988, The Sexual Contract, Stanford University Press, California

Pateman, Carole,1985, The Problem of Political Obligation. A Critique of Liberal Theory, Polity Press, Cambridge

Paunescu M.,Vlasceanu L., Miroiu A. coord., 2011, Calitatea învățământului superior din România. O analiză instituțională a tendințelor actuale, Polirom, Iași, 2011

Phillips, Anne (ed.), 1998, Feminism and Politics, Oxford University Press, Oxford

Rawls, John, 1971, A Theory of Justice, The Belknap Press of Harvard University Press

Reskin, Barbara F., Ross Patricia A., Job Queues, Gender Queues: Explaining Women’s Inroads into Male Occupations. Philadelphia: Temple University Press, 1990

Rogers F. Mary, 1998, Contemporary Feminist Theory, The University of West Florida

Rousseau, Jean-Jacques, 1975, Emile sau despre educație, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Sadlak, Jan, Higher Education în Romania, 1860-1990. Between Academic Mision, Economic

Demands and Political Control, 1990, Buffalo, State University of New York at Buffalo

Sartori, Giovanni, 1999, Teoria democratiei reinterpretata, Ed. Polirom, Iasi

Sen, Amartya, 1992, Inequality Reexamined, Oxford University Press

Stein, Edith, 2009, Femeia. Întrebări și reflecții, Ed. Carmelitană

Ștefan, Cristina, (ed), 2007, Conspirația tăcerii, Ed.Arefeana, București

Toderean Otilia (ed), 2002, Itinerarii contestatare. Studii de teorie politica feminista, Ed.

Politeia, SNSPA, București

Tracy Laura, 1991, The Secret Between Us: Competition Among Women, Boston: Little, Brown

Vlasceanu, Lazar, 2007, Sociologie și modernitate. Tranzitii spre modernitatea reflexive, Polirom, Iasi

Vogel, Ursula, 1995, Raționalism și romantism: douã perspective asupra eliberãrii femeilor, în Miroiu, Mihaela (ed.), Jumãtatea anonimã, Editura Șansa, București.

Wenniger Dee Mary, Conroy Helen Mary, 2001, Gender Equity or Bust! On the Road to Campus Leadership with Women în Higher Education, Jossey-Bass Publishers, San Francisco

Wollstonecraft, Mary, 1992, A Vindication of the Rights of Woman (ed. în 1792), Penguin Books, London

Young, Marion Iris, 1990, Justice and the politics of difference, Princeton University Press

Young D. Michelle, Skrla Linda, 2003,Reconsidering Feminist Research în Educational Leadership, State University of New York Press

Articole:

Bailyn Lotte, „Academic Careers and Gender Equity, Lessons Learnead from MIT”, Massachusetts Institute of Technology, în Gender, Work and Organization, vol. 10, no.2, Blachwell Publishing Ltd, March 2003

Benschop Yvonne, Brouns Margo, „Crumbling Ivory Towers: Academic Organizing and its Gender Effects”, în Gender, Work and Organization, vol. 10, no.2, Blachwell Publishing Ltd, March 2003

Berggren Caroline, „Gender equality policies and higher education careers” în Journal of Education and Work, Vol. 24,p. 141-161, February–April 2011

Berggren Caroline, „Labour market influence on recruitment to higher education –Gender and

class perspectives” în Higher Education, p. 121-148, 2006

Bergmann, Barbara, „Occupational Segregation, Wages, And Profits When Employers

Discriminate By Race Or Sex„în Eastern Economic Journal, p.103-110, 1974

Bingham Teri, Susan J. Nix, „Women Faculty în Higher Education: A Case Study on Gen

der Bias”, The Forum on Public Policy, 2010.

Bourdieu, Pierre,”The forms of capital”, în Stuart Wells, A.(ed.), Education, Culture, Economy, and Society. Oxford: Oxford University Press, 1997

Brooks, A., „Academic women”, Buckingham UK, Society for Research into Higher Education and Open University Press, 1997

Brunner, C. C., „Emancipatory research: Support for women’s access to power”. Paper presented at the Annual Meeting of the American Educational Research Association, 1994

Charles Maria, Bradley Karen, „Equal but Separate? A Cross-National Study of Sex Segregation în Higher Education” în American Sociological Review, Vol. 67, No. 4., p.573-599, 2002

Doucet Christine, Michael R. Smith and Claire Durand, „Pay Structure, Female Representation and the Gender Pay Gap Among University Professors”, Département des relations industrielles, Université Laval, 2012

Hrisanta Dobre Mihaela Hrisanta, „Efectul de evicțiune pe piața forței de muncă din România” în Economie teoretică și aplicată, Volumul XVIII (2011), No. 1(554)

England, Paula, “Gender Inequality în Labor Markets: The Role of Motherhood and Segregation.” Social Politics,12, 264-288, 2005

Grummell Bernie, Dympna Devineb and Kathleen Lyncha, „The care-less manager: gender,

care and new managerialism în higher education” în Gender and Education, Vol. 21, No. 2, p. 191-208, March 2009

Hinton Timothy “Capability and Gender Ineguality” în Kuafman Alexander (ed) Capabili

ties Equality, Basic Issues and problems, Routledge, New York, 2006

Lindberg Leif et al, „Gender Equality în Swedish Higher Education: Patterns and Shifts”, Scandinavian Journal of Educational Research Vol. 55, No. 2, p.165-179, April 2011

Molyneux Maxine, „Mobilization without Emancipation? Women`s Interests, The State and

Revolution în Nicaragua”, în McCann and Kim, Feminist Theory Reader. Local and Global

Perspectives, Routledge, New York, 2003

Morley Louise, „Sister-matic: gender mainstreaming in higher education”, în Teaching în Higher Education, Vol. 12, p. 607-620, 2007

Mortimer T. Jeylan et al, „Agency and Structure în Educational Attainment and the Transition to Adulthood”, în Life Course Research, Volume 10, p.131–153, 2005

Okin Susan Moller, „Justice and gender”, în Philisophy and Public Affairs, Vol 16, N° 1

Pritchard Rosalind, „Gender inequality în British and German universities”, în Compare

Vol. 37, No. 5, pp. 651–669, October 2007

Viefers F. Susanne et al, „Gender equity în higher education: why and how? A case study of gender issues în a science faculty” în European Journal of Engineering Education,Vol. 31, No. 1, p.15-22, March 2006

Young C. Marisa, „Gender Differences în Precarious Work Settings”, Département des Relations Industrielles, Université Laval, p.74 – 97, 2010

Bibliografie:

Articole și Studii:

Barometru Calității, “Starea calitatii în învățământul superior din România”, ARACIS, 2009 și 2010

Bârlogeanu Lavinia, “Universitatea vazuta prin grila diferentei de gen”, Observatorul Cultural, nr.581/iulie 2011. http://www.observatorcultural.ro/Universitatea-vazuta-prin-grila-diferentei-de-gen*articleID_25563-articles_details.html   

Byrne Joanne, Thomas Jorgensen, Tia Loukkola, „Quality Assurance-in Doctoral Education-result of the ARDE project, EUA Publications, 2013

Caprile, Maria and Vallès, Nuria (2010) “Science as a labour activity”, Meta-analysis of gender and science research – Topic report, http://www.genderandscience.org/doc/TR4_Labour.pdf

Doyle, Hind , “Ocupational Stress, Burnout and Job Status in Female Academics”, 1998

Ecklund, Elaine Howard, Lincoln, Anne E. and Tansey, Cassandra,“Gender Segregation in Elite Academic Science”, Gender & Society, vol. 26, nr. 5, 2012

European Comission,“Key Data on Education in Europe”, 2009

European Comission,“She Figures 2012, Gender in Research and Innovation, Statistics and Indicators”, Brussels, 2013

EUROSTAT, “Europe in Figures”, Statistical books, Eurostat Yearbook, 2012

Ghetau, Vasile, Anul 2050. Va ajunge populatia Romaniei la mai putin de 16 milioane de locuitori?, Academia Romana, Bucuresti, 2004

Hakim Catherine, Work-Lifestyle Choices in the 21st Century: Preference Theory, Oxford, Oxford University Press, 2000

Horga Irina, Apostu Otilia (coord), “Ancheta EUROSTUDENT IV. Condiții economice, sociale si mobilitatea internațională a studenților din România”, Institutul de Stiințe ale Educației, Bucuresti, 2011

Institutul National de Statistică, “Invatamantul Superior la inceputul anului universitar 2011-2012”, INS, București, 2012

Lewis Patricia, Simpson Rith, “Kanter Revisited: Gender, Power and (In)Visibility”, International Journal of Management Reviews, Vol. 14, 141–158 (2012)

Marini M., „Sex differences in earnings in the United States“ in Anual Review of Sociology, 1989

Meulders, Danièle, Plasman, Robert, Rigo, Audrey and O’Dorchai, Síle (2010) “Horizontal and vertical segregation”, Meta-analysis of gender and science research – Topic report, http://www.genderandscience.org/doc/TR1_Segregation.pdf

Miron Dumitru, Gabriela Stănciulescu, Ruxandra Ciulu, Danut Tiberiu Epure, Andreea Ionica, Marian Mocan, Mariana Nicolae, Carmen Pop, Magdalena Platis, “Instituțiile de învățământ superior ca organizatii-Managementul strategic”, Proiecte strategice pentru dezvoltarea învățământului superior, București, 2011, disponibil și la adresa: http://uefiscdi.gov.ro/Upload/08833c56-1725-4a45-bf9c-86c8d84b0633.pdf

OECD,“Women in Scientific Careers: Unleashing the Potential”, OECD Publishing, 2006

Plăeșu Ancuța, Dalu Ana Maria, Anghelescu Gina (coord), “Situația Tineretului în cifre și date 2010”, Institutul de Științe ale Educației, București, 2010

Pritchard Rosalind, Gender Inequality in British and German Universities, University of Ulster, UK

Programul Național de Reformă (2011 – 2013), Guvernul Romaniei, București, aprilie 2011

Raport asupra stării sistemului de învățământ universitar din România, Institutul de Științe ale Educației, Laboratorul Politici Educaționale, 2011 și 2012

Raportul Național al Dezvoltării Umane-„Aderarea la Uniunea Europeană în beneficiul tuturor”, România, 2007

Roșca G. Ion și Carmen Păunescu, “Universitățile și dezvoltarea capitalului uman”, Analiza Diagnostic, Proiecte Strategice pentru Dezvoltarea Învățământului Superior

The Guardian,“Why women leave academia and why universities should be worried”, 24 mai 2012

Văcărescu Theodora Eliza în „The Romanian Journal of Society and Politics”, București, decembrie 2012

Vlasceanu, Lazar, Sociologie si modernitate. Tranzitii spre modernitatea reflexivă, Polirom, Iasi,2007

Xie, Yu, Shauman, Kimberlee A., Women in Science: Career Processes and Outcomes, Cambridge, MA: Harvard University Press, 2003

Wenniger Mary Dee, Conroy Mary Helen, Gender Equity or Bust! On the Road to Campus Leadership with Women in Higher Education, Jossey-Bass Publishers, San Francisco, 2001

Legislație:

Hotărârea nr. 707 din 18 iulie 2012 emisă de GUVERNUL ROMÂNIEI și publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 30 iulie 2012

Legea Educației Naționale, nr.1/5.01.2011

Site-uri consultate în luna iunie 2013:

www.insse.ro

www.edu.ro

www.uefiscsu.ro

www.cnfis.ro

www.consiliulrectorilor.ro

www.aracis.ro

www.anc.ro

www.cnatdcu.ro

www.cnred.ro