Statutul Deontologic al Functionarului Public

CUPRİNS

COORDONATELE DEONTOLOGİCE ALE FUNCȚİEİ PUBLİCE

DEONTOLOGİA FUNCȚİONARİLOR PUBLİCİ

2.1. Noțiunea de „funcționar public”. Apariția și evoluția funcționarilor publici.

2.2. İzvoarele deontologiei funcționarului public

2.3. Profesionalizarea și organizarea funcționarilor din administrația publică

2.4. Concluzii privind deontologia administrativă

3. LEGİSLAȚİA ROMÂNEASCĂ PRİVİTOARE LA OBLİGAȚİİLE PROFESİONALE ALE FUNCȚİONARİLOR PUBLİCİ

3.1. Aspecte privind funcția publică și funcționarii publici

3.2. Clasificarea funcțiilor publice și a funcționarilor publici

3.3. Agenția Națională a Funcționarilor Publici

3.4. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

3.4.1. Drepturile funcționarilor publici

3.4.2. Îndatoririle funcționarilor publici

3.5. Cariera funcționarilor publici

3.5.1. Recrutarea funcționarilor publici

3.5.2. Promovarea funcționarilor publici

3.6. Modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu

3.7. Răspunderea funcționarilor publici

4. PERSONALUL VAMAL

4.1 Scurta prezentare a activității personalului vamal din cadrul birourilor vamale și a direcțiilor județene pentru accize și operațiuni vamale

 4.2. Statutul personalului vamal

4.2.1. Funcțiile publice generale și specifice din cadrul Autorității Naționale a Vămilor

4.2.2. Drepturi și indatoriri specifice ale personalului vamal

4.3. Codul de conduită a funcționarilor publici din cadrul autorității vamale

4.3.1. Conduita profesională a funcționarului public vamal

4.3.2. Conduita personalului vamal cu funcții de conducere

4.3.3. Obligații privind aplicarea și respectarea prevederilor Codului de conduită al funcționarului public din cadrul autorității vamale

4.3.4. Răspunderea în cazul nerespectării prevederilor prezentului Cod de conduită

4.4. İncompatibilități și conflicte de interese pentru personalul vamal

1. COORDONATELE DEONTOLOGİCE ALE

FUNCȚİEİ PUBLİCE

Termenul de "deontologie" a fost folosit pentru prima dată de juristul și moralistul englez Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea sa "Deontologia sau știinta moralității", în care scrie: "baza deontologiei este principiul după care o acțiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendința ei de a spori sau diminua suma fericirii publice". Concepția lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist în etică, potrivit căruia, principiul fundamental al oricărei etici și legislații este "cea mai mare fericire a celui mai mare număr de oameni".

Termenul "deontologie" provine din grecescul "deon, deontos" care inseamnă ceea ce se cuvine și "logos" care inseamnă discurs, știința. Observăm că, în concepția lui Bentham deontologia este o denumire dată unui curent al eticii. Astăzi, prin deontologie se înțelege, în sensul comun indicat de dicționare, ansamblul de reguli care precizează normele de conduită și obligațiile etice ale unei profesiuni, precum și doctrina despre acestea. Aceste reguli au în vedere conduita celor ce exercită o anumită profesiune, atât în raporturile dintre ei, cât și în raporturile cu clienții lor sau cu publicul. În acest context, este necesar să explicăm și termenul "profesiune" sau „profesie”, care are două înțelesuri, și anume: într-o primă accepțiune, desemnează ansamblul de cunostințe teoretice și deprinderi practice ce definesc pregătirea persoanelor care realizează o anumită activitate specializată, care necesită, ca regulă, o formație universitară (termenul se utilizează însă și în sensul de ocupație sau meserie) iar în cea de a doua accepțiune, semnifică grupul social organizat, compus din persoanele ce desfășoară o anumită activitate specializată, care necesită un ansamblu de cunostințe teoretice și deprinderi practice specifice

În vorbirea curentă se utilizează uneori sintagme ca „abatere deontologică” sau „a încălcat deontologia”, pentru a califica fapte prin care s-a încălcat legea civilă sau penală, cum este de exemplu plagiatul.

Deontologia poate fi definită ca fiind ansamblul normelor etico-juridice care conturează un comportament profesional sau privat. Obiectul deontologiei îl formează numai regulile stabilite de profesiune pentru asigurarea moralității membrilor săi, precum și obligațiile morale generale care pot afecta imaginea profesiunii. Deci, la momentul actual, deontologia are o semnificație mult mai restrânsă și mai concretă decât cea pe care i-a atribuit-o Bentham. Ea este, într-un fel, etica aplicată la o anumită profesiune. Scopul ei este de a înfăptui binele concret, în cadrul restrâns al unei anumite profesiuni.

Se poate afirma, ca idee de principiu, că deontologia este etica aplicată în cazul unei profesiuni, în sensul de grup social format din profesioniști, adică din oameni ce exercită o anumită activitate specializată, care necesită cunostințe teoretice și deprinderi practice specifice. Deontologia prin specificul obiectului său de cercetare, se află la interferența între drept și morală. Ea poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat.

Pentru a înțelege mai bine semnificația deontologiei, trebuie să facem câteva precizări terminologice, și anume: termenul de etică provine din grecescul ethos, care înseamnă caracter sau obisnuință, datina, iar termenul de morală ne parvine de la latini și semnifică aproape același lucru. Cicero este cel care traduce ethos în latină prin mores, adică moravuri, obiceiuri. Astăzi noi folosim cuvântul ethos referindu-ne la atitudini, caracteristici, obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau popor sau grup uman. În timp s-a statornicit urmatoarea distincție: etica este disciplina teoretică care studiază fie precumpănitor ideile de bine, rău, datorie, dreptate, fie atitudinile, caracterele, datinile, adică moralitatea oamenilor. Pe scurt de la eleni s-a moștenit termenul care desemnează teoria iar de la romani ne-a rămas termenul care reprezintă obiectul cercetat de respectiva teorie. Este acceptată ideea conform căreia există doua tipuri mari de morală (Henry Bergson), cea “închisă”, “morala naturii din noi” care l-a însoțit pe om în grupurile primare de aparență (familie, trib, gintă, națiune, etnie) și cea “deschisă” cea a iubirii necondiționate pentru umanitatea din fiecare ființă (care trebuie să fie considerată “sfântă”,”sacră”). Această distincție este extrem de importantă pentru a înțelege și a soluționa multe conflicte din lumea actuală cum ar fi cele legate de șovinism, rasism , anti-Semitism, etnicism, naționalism. Mai mult, “morala închisă” este cea care oferă un temei pentru “a legitima” fundamentalismele, cele religioase, ideologice. S-a observat astfel că procesele de globalizare au fost însoțite si de încercarea de legitimizare a numeroase morale închise de la cele întemeiate pe bază etnică, la cele rasiale sau de gen si mai ales, în ultimul timp cele religioase. În etica există două tipuri principale de argumente pentru a legitima o acțiune, un eveniment sau fapt ca fiind morale. Astfel, pentru etica deontologică, unele fapte și acțiuni sunt prin ele însele, bune sau rele (de exemplu, minciuna sau omuciderea sunt întotdeauna considerate drept rele, imorale, indiferent de cauze sau de consecințe).

Pornind de la definiția generală dată deontologiei, putem să particularizăm deontologia funcționarului public și să o definim ca fiind ansamblul normelor ce guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, ca titular al funcției publice.

În situația în care funcționarul public a incălcat normele privind deontologia funcției publice, respectiv, și-a incălcat obligațiile profesionale deduse din raportul de funcție publică precum și normele de comportament în interiorul și în afara instituției publice, intervine răspunderea disciplinară a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare, funcționarul public își lezează demnitatea și prestigiul, statutul său socio-profesional și moral.

Reglementarea comportamentului profesional al funcționarului public se face atât prin dispoziții constituționale cu valoare de principiu, cât și prin acte juridice emise de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar și cu ajutorul normelor cutumiare, în special în domeniul diplomației și ale jurisprudenței.

Potrivit definiției de maximă generalitate, funcționarii publici constituie un grup heterogen format dintr-o multime de subgrupuri diverse. Din enumerarea orientativă a categoriilor de funcționari publici, apare evident ideea că există grupuri de funcționari care prin natura lor exclud însăși ideea de profesiune. Avem în vedere, cu precădere, parlamentarii și membrii guvernului. Ei sunt aleși sau numiți pe criterii politice, motiv pentru care îi vom numi “funcționari politici”. În cazul lor nu poate fi vorba de deontologie. Aceasta nu înseamnă însă că ei nu sunt supuși unor reguli etice, însă răspunderea lor este de natură politică, nu disciplinară.

Pe de altă parte, există multe categorii de funcționari care constituie grupuri profesionale. Așa sunt, spre exemplu: magistrații, funcționarii din administrația publică și cadrele didactice. În concluzie, nu se poate vorbi de o deontologie a funcționarilor publici, în general, dar s-ar putea vorbi de deontologii ale diverselor categorii de funcționari publici care constituie grupuri profesionale, grupuri care pot fi invocate sub denumirea de “corpuri de funcționari”. Acestea au o deontologie, în sensul strict al termenului, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale deontologiei, și anume: organizarea corpului este prevăzută de lege; organele corpului au competența de a stabili norme deontologice și de a sancționa încălcarea acestora; corpul posedă un drept deontologic.

Din perspectiva dreptului administrativ, funcția publică desemnează „situația juridică a persoanei fizice – investită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o”. Rezultă din această definiție câteva trăsături ale funcției publice: – drepturile și obligațiile în realizarea competenței nu pot fi stabilite decât pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele de stat, ca de altfel și atribuțiile care definesc competența. Ca urmare „nu suntem în prezenta unui contract de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci într-o instituție a dreptului public”; – drepturile și obligațiile sunt atribuții ale funcției publice, ca și competență; – continuitatea prin care se are în vedere „existența acestor drepturi și obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice, atâta timp cât există competența pe care funcția o realizează; – existența unui complex de raporturi juridice între cei investiți și instituția sau autoritatea care i-a investit; – exercitarea unei funcții publice de către persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-o autoritate a administrației publice. Este vorba de persoanele încadrate în muncă în organizații din sectorul privat, investite, prin autorizare, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică; – caracterul legal al investituirii.

Pentru a oferi o explicație concretă a ceea ce reprezintă un cod deontologic, vom apela la ; corpul posedă un drept deontologic.

Din perspectiva dreptului administrativ, funcția publică desemnează „situația juridică a persoanei fizice – investită legal, cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care a investit-o”. Rezultă din această definiție câteva trăsături ale funcției publice: – drepturile și obligațiile în realizarea competenței nu pot fi stabilite decât pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele de stat, ca de altfel și atribuțiile care definesc competența. Ca urmare „nu suntem în prezenta unui contract de muncă, care este un acord de voință al unității și persoanelor încadrate în colectivul de muncă, ci într-o instituție a dreptului public”; – drepturile și obligațiile sunt atribuții ale funcției publice, ca și competență; – continuitatea prin care se are în vedere „existența acestor drepturi și obligații, prin care se realizează competența unei autorități publice, atâta timp cât există competența pe care funcția o realizează; – existența unui complex de raporturi juridice între cei investiți și instituția sau autoritatea care i-a investit; – exercitarea unei funcții publice de către persoane fizice care nu sunt încadrate în muncă într-o autoritate a administrației publice. Este vorba de persoanele încadrate în muncă în organizații din sectorul privat, investite, prin autorizare, în condițiile legii, cu dreptul de a presta un serviciu public, în regim de putere publică; – caracterul legal al investituirii.

Pentru a oferi o explicație concretă a ceea ce reprezintă un cod deontologic, vom apela la afirmația făcută de Eric Maitrepierre în documentul de curs scris al acestuia, intitulat „La deontologie” și anume: ”Codurile deontologice constituie instrumente de reflecție pentru categoriile de profesioniști, codurile în sine fiind instrumente de reglementare. Ele sunt inspirate de considerente morale, iar consfințirea acestora este inspirată de lege.

2. DEONTOLOGİA FUNCȚİONARİLOR PUBLİCİ

2.1 Noțiunea de „funcționar public”. Apariția și evoluția funcționarilor publici.

Plutarh spunea că legea este regina tuturor muritorilor și nemuritorilor. Existența noastră întru respectul legii, construirea propriului sistem de valori în concordanță cu sistemul social de valori concentrat în norme juridice sunt adevăruri care ne dăltuiesc destinul, care ne ajută să trăim în armonie unii cu alții și toți cu societatea, cu statul, cu autoritățile. Viața socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcții statornicite de-a lungul timpului. Originea funcționarilor publici o găsim în antichitatea greco-romană, aceștia fiind un corolar al concepției privind binele comun, res-publica, proclamat ca principiu de coeziune politică si socială. Acest principiu dispare odată cu prăbușirea İmperiului Roman și implicit dispar funcționarii publici. Funcționarii publici reapar odată cu formarea statului suveran și evoluează pe parcursul edificării statului de drept public, care își asumă în final misiunea descifrării, formulării și realizării interesului general și a asigurării serviciului public. Rezultă că, istoria funcționarilor publici este o fațetă a istoriei statului, și ca atare diferă de la țară la țară. Într-o accepțiune de maximă generalitate, prin funcționar public înțelegem persoana care prestează o activitate, mai mult sau mai puțin specializată, într-un regim juridic diferit de dreptul comun al muncii, și care este remunerată din fonduri publice. În această viziune, funcționarii publici constituie un grup cuprinzător, alcătuit din marea majoritate a personalului instituțiilor publice. Acest grup este heterogen, întru-cât este divizat într-o multime de subgrupuri, mai mari sau mai mici, cu misiuni specifice și regimuri juridice dintre cele mai diverse. Sunt funcționari publici, în sens larg: parlamentarii, șeful de stat (chiar dacă în acest caz particular nu avem de-a face cu un grup, ci doar cu o singura persoană), membrii guvernului, magistrații, marea majoritate a persoanelor încadrate în administratia publica civilă centrală si locală, cadrele didactice, polițiștii, precum și alte categorii. În pofida marii diversități a atribuțiilor ce le revin și a diversității conținutului activităților pe care le desfasoară, toți funcționarii publici au o misiune generală comună. Ei trebuie să acționeze, într-o formă sau alta, pentru realizarea interesului general și asigurarea serviciului public. În sens restrâns, prin „funcționar public” se înțelege funcționarii de carieră din administrația publică adică persoana care își dedică viața profesională administrației publice. Rezultă că, abordarea problematicii deontologiei funcționarilor din administrația publică trebuie să înceapă cu definirea a doua concepte fundamentale, și anume : administrația publică și funcționarul de carieră din administrația publică. Administrația publică ca activitate și ca sistem de organizare reprezintă acțiunea oamenilor în raport cu alți oameni, ceea ce însemnă existența unor numeroase și variate relații sociale. Conceptul de administrație publică însă, face obiectul unor controverse analizate pe larg de autorii de drept administrativ. Doi autori de referință au ajuns după analize complexe, la urmatoarea definiție : Administrația publică este activitatea executivă pusă sub semnul comenzii sau delegării de atribuții de la nivelul instituțiilor politice, desfășurată de autorități sau instituții publice anume constituite, care își realizează obiectivele slujindu-se, de regulă, de puterea publică. Într-o altă exprimare, administrația publică este un ansamblu de structuri sau forme organizatorice, care au ca trăsătură comună faptul că desfășoară o activitate executivă, de regulă, de pe poziții de autoritate față de particulari. Prin activitate executivă se înțelege activitatea de organizare a executării legii sau executarea directă a legii. Regim de putere publică înseamnă, în esență, capacitatea de a emite acte unilaterale obligatorii. Menționăm că, între sistemul administrativ și sistemul politic nu numai că există o conexiune indisolubilă, dar cele doua sisteme prezintă și zone de interferență. În contextul celor arătate, definim funcționarul public ca fiind persoana fizică a cărei carieră constă în exercitarea unei funcții în cadrul administrației publice. Trebuie să precizăm însă că și conceptul de funcție publică face obiectul unor analize doctrinare detaliate, cu viziuni diferite. Într-un stat de drept, declarat constituțional ca democrat și social, funcționarul public reprezintă una din pârghiile de bază prin care se împlinesc principiile democratice, concretizate în natura raporturilor stabilite între autoritate și cetățean. În ceea ce privește problematica funcției publice și a statutului celor care o exercită, este bine de știut că primul statut al funcționarilor publici l-a făcut împăratul Hadrian. Roma antică era preocupată de buna administrare a statutului, iar în bizant, “serviciile publice” – așa cum au fost numite mai târziu în texte teoretice, erau organizate în zece ramuri, cu nenumărate ministere. Astfel, prin funcție din cadrul administrației publice, sau mai scurt, funcție publică înțelegem situația juridică legal determinată a persoanei fizice investite cu prerogative în realizarea competenței unei autorități sau instituții a administrației publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.

2.2 Izvoarele deontologiei funcționarului public

Principalul izvor de drept este Constituția, legea supremă în stat, în care se regăsesc multe principii care fundamentează comportamentul profesional al funcționarului public (principiul legalității, al supunerii tuturor în fața legii, completat cu cel potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, fidelitatea față de țară și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor care-i revin, în care scop funcționarul public depune jurământul de credință cerut de lege). Legea, ca act juridic al Parlamentului și avem în vedere ceea ce va constitui reglementarea cadru în materie, legea organică privind statutul funcționarului public. Ei i se adaugă alte legi prin care se reglementează sau urmează să se reglementeze aspecte privind diferite categorii de funcționari publici. Alte categorii de acte normative (Hotărari de Guvern, Ordonanțe de Guvern, alte acte administrative cu caracter normativ) inclusiv regulamente de ordine interioara prin care se prescriu norme speciale privind o instituție determinată. Alături de aceste izvoare scrise există și izvoare nescrise, cutuma, existând funcții sau demnități publice pentru care sunt instituite norme cutumiare care au căpătat în timp forța de lege (mai ales în domeniul diplomației).

Nu numai în administrația din țara noastră, ci și alte state democratice ale Europei, traversează în prezent un proces de modernizare, de mutații, de găsire a celor mai capabile soluții de așezare a ei în slujba cetățeanului. Aceasta presupune un corp de funcționari publici competenți, care să se supună următoarelor reguli:

meritocrație, transparență și neutralitate politică;

o funcție publică bine structurată, cu funcționari publici plătiți corespunzător și bine dimensionați din punct de vedere numeric al nevoilor cetățenilor;

responsabilitate profesională și garantarea unui nivel cât mai scăzut al corupției;

personal bine instruit, care să aibă vocația de a obține performanță și de a atinge, astfel, standarde cât mai înalte.

Misiunea administrației publice, rațiunea ei de a fi, este realizarea, la nivelul executiv, a interesului general stabilit de puterea politică, fie prin acte juridice unilaterale fie prin asigurarea serviciilor publice. Din acest motiv, administrația are ca valoare fundamentală comună servirea interesului general, căruia i se subordonează. Aceasta determină principiile deontologice comune tuturor funcționarilor din administrația publică. Partea comună a deontologiei administrative cuprinde :

Principiul legalității, care cere ca administrația să respecte și să asigure respectarea legii, în sensul cel mai larg, de la apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, până la conformitatea cu legea a tuturor actelor sau acțiunilor administrative. Acest principiu este cât se poate de firesc, atâta timp cât admitem că expresia interesului general este legea ;

Principiul subordonării ierarhice, care consacră dreptul de comandă al superiorului ierarhic, concomitent cu obligația de supunere a subordonatului ;

Principiul imparțialității sau al egalității de tratament, care semnifică obligația administrației publice de a nu opera nici o discriminare, interzisă de lege, atât în ceea ce privește accesul la funcția publică, cât și în exercițiul funcției publice. Acest principiu urmărește excluderea partizanatului de orice fel și a favoritismului din activitatea administrației publice ;

Principiul transparenței care impune administrației să-și motiveze actele și să informeze publicul cu privire la activitatea proprie. Este, de fapt, o formă de control din partea corpului social, pentru a se garanta conformitatea activității administrative cu interesul general ;

Principiul asigurării continuității activității care reflectă necesitatea determinată de derularea natural-continuă a vieții sociale, ca serviciile publice prestate de administrație să aibă un caracter continuu, neîntrerupt ;

Principiul competenței profesionale care cere, pe de o parte, ca recrutarea și avansarea funcționarilor publici să se facă pe bază de concurs organizat pe criteriul capacității profesionale, iar pe de alta, să existe în cadrul administrației un sistem specializat de perfecționare profesională continuă.

Trebuie să precizăm că, fiecare corp de funcționari publici servește o anumită colectivitate, într-un anumit domeniu de activitate. Acestea sunt determinantele formelor de exprimare a principiilor deontologice comune, precum și ale principiilor deontologice specifice corpului respectiv.

La baza activității funcționarilor publici, a comportamentului lor profesional, a conduitei lor atât în interiorul cât și în afara instituției publice stau urmatoarele principii de bază:

– egalitatea de tratament față de terții beneficiari ai serviciului public, respectiv, un comportament echilibrat și nediscriminatoriu față de toți cei care i se adresează pentru rezolvarea diferitelor probleme;

– respectarea supremației Constituției, respectul legilor generale în materie și al tuturor actelor normative de către purtătorii autorității publice;

– credința și fidelitate față de țara căruia îi aparține funcționarul public;

– discreție profesională privind toate informațiile pe care le primește și le deține în exercițiul funcției sale;

– obligația de supunere și respect față de șeful ierarhic;

– apărarea și respectarea demnității și intimității uzagerilor serviciului public;

– perfecționarea profesională continuă, sub diferite forme etc.

În fine, menționăm că, după cel de-al doilea razboi mondial s-a generalizat instituirea comisiilor paritare, care funcționează la nivelul autorităților și instituțiilor administrației publice. Acestea sunt compuse din reprezentanți ai funcționarilor și din reprezentați ai conducerii, și au ca scop ameliorarea activității administrației, inclusiv sub aspect deontologic, precum și îmbunătățirea condițiilor de muncă.

2.3. Profesionalizarea și organizarea funcționarilor din administrația publică

Începutul profesionalizării funcționarilor din administrația publică se situează, în cazul țărilor europene, într-o perioadă cuprinsă între a doua jumatate a sec.XVIII și sfârșitul sec.XIX. Este perioada când accesul în anumite funcții publice începe să fie condiționat de deținerea unor diplome de nivel universitar în inginerie, drept, medicină veterinară etc.

O perioadă îndelungată de timp, până la legiuirile vechi, respectiv până la apariția și aplicarea Codului Caragea, Codului Calimah, Legiuirilor Principelui Stirbei, Manualul de pravila bisericească și Statutelor coloniilor bulgare din Basarabia, n-au existat acte normative distincte de organizare și funcționare a administrației. În trecutul îndepărtat nici nu era cunoscută opera de legiferare. Domnitorul, ținut mai mult de obiceiul pamântului era legiuitorul și deținătorul suprem al puterii. El distribuia justiția și tot el organiza serviciile publice. Revoluția industrială din sec.XIX și revoluția științifică și tehnologică din sec. XX, concomitent cu intervenția administrației publice în tot mai multe domenii de activitate, au făcut ca administrația publică să aibe nevoie de un număr tot mai mare de specialiști, având calificari și competente profesionale tot mai diverse. Totuși, profesionalizarea funcției publice atinge maturitatea abia în a doua jumătate a sec.XX, o dată cu apariția învătamântului superior având ca specializare chiar administrația publică, învățământ cu caracter pluridisciplinar și interdisciplinar, destinat în mod expres funcționarilor publici de carieră. Astfel, în prezent, funcția publică reprezintă o profesiune, dacă avem în vedere grupul social format din funcționarii de carieră din administrația publică, alcătuită dintr-o multitudine de profesiuni, dacă avem în vedere specializările, sau cu alte cuvinte, calificarea și abilitățile profesionale, determinate de diviziunea muncii.

Cu toată diversitatea de specializări, accesul în funcția publică de carieră se face după reguli generale comune care vizează :

exigente specifice privind regimul juridic al persoanei (cetățenie, domiciliu, capacitate civilă) ;

condiții de studii și vechime ;

susținerea unui examen sau concurs ;

depunerea unui juramânt de credință.

În Europa, organizarea funcționarilor din administrația publică începe în sec.XVIII, prin intermediul reglementărilor juridice privind corpurile de funcționari și statutele acestora. Spre deosebire de profesiunile libere, care se organizează singure și la un moment dat statul le recunoaște organizarea, prin acte normative, organizarea corpurilor de funcționari se face mai întâi de autoritățile publice, legislative sau executive. Abia mai târziu apar și se dezvoltă diverse asociații ale funcționarilor publici, de natură profesională sau sindicală.

În cadrul corpurilor de funcționari, reglementate prin lege, există organe cu caracter profesional, dar rolul lor este de regulă consultativ, decizia aparținând conducerii autorităților sau instituțiilor din care fac parte funcționarii respectivi. Principalele drepturi și obligații ale funcționarilor publici sunt prevăzute de legi denumite statute, deontologia administrativă exprimându-se prin obligațiile înscrise în aceste statute sau chiar prin legi distincte. Deci regulile deontologice nu se stabilesc de organele profesiunii, ci de autoritățile publice. În cazul funcționarilor publici operează un drept disciplinar riguros și detaliat, iar sancțiunile se aplică, ca regulă, de superiorii ierarhici. Funcționarii publici sunt persoane fizice ce fac parte din cadrul unui organ al administrației publice, având investitura legală pe o funcție publică, pe care o exercită în mod continuu și pentru care în general primesc un salariu.

2.4. Concluzii privind deontologia administrativă

Deontologie înseamnă etimologic “știința a ceea ce se cuvine să facem, a ceea ce trebuie făcut”. Deontologia, după Lalande, este teoria datoriilor și nu a datoriei în general; ea rezultă empiric din viață și experiență, deoarece ea vizează situații concrete legate de exercitarea unei activități. Din acest motiv, ea are o conotație particulară deoarece regulile sale privesc grupul determinat care le emite și le aplică sieși, cu scopul de a asigura disciplina membrilor săi. Din natura sa disciplinară rezultă caracterul său în principal negativ prin aceea că deontologia se referă mai puțin la ceea ce este rău cât mai degrabă la ceea ce este periculos. Deontologia ne prescrie doar să evităm a face ceea ce în mod firesc nu am face, dacă am judeca, și mai precis, ne prescrie să nu ne punem în situații care ne expun la astfel de riscuri. Înseamnă că deontologia se inspiră pe de o parte din ceea ce Montesquieu numea “virtutea politică” care în accepția lui este însăși moralitatea.

Dacă în etica deontologică Kant este considerat autorul moralei necondiționate a datoriei, în etica consecințialistă, utilitaristul J. Stuart Mill este cel care a plecat de la ideea potrivit căreia acțiunea bună este cea de care beneficiază majoritatea oamenilor sau cei mai mulți dintre ei.

Potrivit celor prezentate anterior, funcția publică este o profesiune, dacă prin această sintagmă întelegem grupul social format din funcționarii de cariera din administrația publică. Acest grup social este alcătuit însă din mai multe subgrupuri de profesioniști constituite pe criteriul specializării, sau cu alte cuvinte, potrivit calificării și abilităților profesionale specifice. Rezultă că, funcția publică este o profesiune heterogenă, spre deosebire de medicina sau avocatura. Trebuie însă precizat că, în pofida diversității de specializări, accesul în funcția publică de carieră și avansarea se fac după reguli generale comune.

Organizarea corpurilor de funcționari publici este realizată actualmente prin legi, care poartă denumirea de statute. Însă, spre deosebire de profesiunile libere care s-au organizat singure, organizarea lor fiind recunoscută ulterior de stat prin acte normative, organizarea funcției publice este opera, ab initio a statului. Abia mai târziu apar și se dezvoltă diverse asociații ale funcționarilor publici, de natură profesională sau sindicală, care își aduc contribuția la organizarea profesiunii. Este și firesc să fie așa, întru-cât funcția publică este un corolar al edificării statului de drept public.

Referitor la competența organelor profesiunii din cadrul funcției publice, aceasta se deosebește substanțial de competența organelor profesiunilor libere. Dacă în cazul profesiunilor libere, organelor profesionale le este recunoscută o largă competența decizională și jurisdicțională, în cazul funcției publice legea le stabilește un rol limitat. Ele sunt consultate pentru rezolvarea problemelor funcționarilor publici, inclusiv în ceea ce privește elaborarea normelor deontologice și asigurarea respectării lor. De asemenea, ele participă la aplicarea sancțiunilor disciplinare. Însă în ambele situații, decizia aparține conducerii administrației din care fac parte funcționarii publici respectivi.

Misiunea socială a corpului funcționarilor publici, realizarea interesului general și asigurarea serviciilor publice, la nivelul executiv, determină o serie de principii deontologice comune tuturor funcționarilor publici. Aceste principii pot avea forme de exprimare diferite, la diferitele corpuri de funcționari publici. Diferențele sunt determinate de interesele colectivității pe care o servește corpul respectiv, precum și de domeniul de activitate. De asemenea, la principiile deontologice comune se pot adăuga reguli specifice, potrivit particularităților corpurilor de funcționari. În ceea ce privește dreptul deontologic, acesta se exprimă sub forma dreptului disciplinar prevăzut în statutele funcționarilor, iar în unele cazuri și/sau în acte normative distincte. Astfel, statutele prevăd abaterile disciplinare, sancțiunile disciplinare, procedura de aplicare a sancțiunilor care reglementează jurisdicția disciplinară. Pe baza celor menționate mai sus, putem afirma că funcția publică posedă o deontologie proprie, în sensul strict al termenului, pe care o vom denumi, după autorii francezi, Deontologie administrativă.

3. . LEGİSLAȚİA ROMÂNEASCĂ PRİVİTOARE LA OBLİGAȚİİLE PROFESİONALE ALE FUNCȚİONARİLOR PUBLİCİ

3.1 Aspecte privind funcția publică și funcționarii publici

În doctrina românească, dacă ne referim la perioada interbelică (în perioada postbelică, doctrina a tratat problema funcționarilor de stat), vom constata că termenii utilizați erau în exclusivitate de funcțiune și respectiv funcționar public. Autorii de drept public au dezvoltat o adevărată teorie a funcțiunii publice fundamentată pe reglementările existente, Constituția din 1923 și Legea funcționarului public din 19 iunie 1923, pusă în aplicare prin regulamentul adoptat în luna octombrie a aceluiași an.

Literatura actuală, de drept public sau de drept privat, foloseaște aproape în unanimitate expresia funcție publică respectiv funcționar public.

Statutul funcționarilor publici, intrat în vigoare la 8 decembrie 1999, reprezintă legea cadru a funcției publice în România. Această lege se înscrie pe linia tradiției din perioada interbelică a României, justificându-se și cu argumente de drept comparat.

Legea reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și autoritățile/instituțiile publice din administrația publică centrală și locală, denumite raporturi de serviciu.

Prin funcția publică se intelege situația juridică legal determinată a persoanei fizice investite cu prerogative în realizarea competenței unei autorități sau instituții a administrației publice, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public, iar prin funcționar public se înțelege persoana fizică a carei carieră constă în exercitarea unei funcții în cadrul administrației publice. Legislația română actuală în materie, definește cele doua concepte, în concordanță cu doctrina, conform art.2, alin (1) și (2), după cum urmează:

– funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome;

– funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică.

Pentru concretizarea definițiilor citate, legiuitorul a stabilit potrivit art.2 alin.(3) din Statut, că activitățile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, care pot fi desfășurate de funcționarii publici, sunt următoarele:

a) punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorității sau instituției publice;

d) consilierea, controlul și auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

f) colectarea creanțelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

Activitatea funcționarilor publici se realizează în cadrul raporturilor de serviciu, termen ce desemnează raporturile juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația pulică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administarției publice centrale și locale. Raporturile de serviciu se nasc pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii, și se exercită pe durată nedeterminată. Statutul funcționarilor publici reglementează regimul general al raporturilor de serviciu.

Pot beneficia de statute speciale, funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul urmatoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;

b) structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale;

c) structurile specializate ale Consiliului Legislativ;

d) serviciile diplomatice și consulare;

e) autoritatea vamală;

f) poliția și alte structuri ale Ministerului İnternelor și Reformei Administrative;

g) alte servicii publice stabilite prin lege.

Statutul funcționarilor publici nu se aplică:

a) personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice care desfășoară activități de secretariat, administrative, de protocol, de gospodărire, întretinere-reparații și deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;

b) personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului;

c) corpului magistraților;

d) cadrelor didactice;

e) persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică.

3.2. Clasificarea funțiilor publice și a funcționarilor publici

Înainte de a face o clasificare a funcționarilor publici, se impun câteva precizări privitoare la deosebirea ce există între notiunea de funcționar din dreptul administrativ și cea din dreptul penal și dreptul muncii. Astfel funcționarul public, subiect al dreptului administrativ, este salariatul care are investitura legală de a acționa în numele unui organ al administrației publice, în limitele atribuțiilor funcției. În dreptul penal și procedura penală, funcționarul este orice salariat care exercită permanent sau temporar cu orice titlu indiferent dacă și cum a fost investit, o insărcinare în interesul unui organ sau instituții de stat ori a unei intreprinderi sau organizații economice. Codul penal nu face deosebirea între funcționarii propriu-ziși și cei asimilați. Există o noțiune proprie de funcționar și în dreptul muncii, referindu-se la acea categorie care efectuează munci ce nu sunt direct productive. Nici această noțiune de funcționar ce efectuează munci de birou ce nu necesită o investitură legală nu poate fi confundată cu noțiunea de funcționar din dreptul administrativ.

Conform art.7 din Statutul funcționarilor publici, funcțiile publice se clasifică în:

a) funcții publice generale și funcții publice specifice;

b) funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a-IIa, funcții publice din clasa a-IIIa;

c) funcții publice de stat, funcții publice teritoriale și funcții publice locale.

Funcțiile publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale.

Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și institutii publice, stabilite în vederea realizării competentelor lor specifice, sau care necesită competențe și responsabilități specifice.

După criteriul nivelului studiilor necesare ocupării funcției publice, funcțiile publice se împart în trei clase:

a) clasa I, cuprinzând funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă respectiv: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;

b) clasa a II-a, cuprinzând funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă respectiv referent de specialitate ;

c) clasa a III-a, cuprinzând funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale, absolvite cu diplomă de bacalaureat respectiv referent..Ca regulă, funcționarii publici numiți în funcții publice din clasele a II-a si a III-a pot ocupa numai funcții publice de execuție.

Dupa nivelul atribuțiilor titularului, funcțiile publice se împart în trei categorii:

a) funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

b) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere;

c) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.

Funcționarii publici sunt debutanți sau definitivi.

Statutul prevede expres, dar nu limitativ, lista cuprinzând funcțiile publice generale și specifice după cum urmează:

Sunt funcții publice generale următoarele:

Funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici:

· secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;

· secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

· prefect și subprefect;

. inspector guvernamental.

Funcții publice de conducere:

· director general și director general adjunct din cadrul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

· secretar al județului și al municipiului București;

· director și director adjunct din cadrul autorităților administrative autonome din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

. director executiv și director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentarte ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale precum și din cadrul autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora;

. secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului și al comunei;

· șef serviciu;

· șef birou.

Funcții publice de execuție:

· consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;

· referent de specialitate;

· referent.

Sunt funcții publice specifice următoarele:

1. Funcții publice de conducere:

· arhitect-șef;

2. Funcții publice de execuție:

· inspector de concurență;

· inspector vamal;

· inspector de muncă;

· controlor delegat;

. expert în tehnologia informațiilor și al telecomunicațiilor;

· comisar.

3. Alte funcții specifice:

. manager public.

Funcțiile publice de execuție sunt structurate pe grade profesionale, după cum urmează:

a) superior, ca nivel maxim;

b) principal;

c) asistent;

d) debutant.

3.3. Agenția Națională a Funcționarilor Publici

Agenția Națională a Funcționarilor Publici este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, funcționând în subordinea Ministerului Internelor și Reformei Administrative. Ea a fost înființată în scopul creării și dezvoltării unui corp de funcționari publici profesioniști, stabil și imparțial.

Această instituție este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru la propunerea ministrului administrației și internelor și este finanțată de la bugetul de stat. Președintele reprezintă ANFP în raporturile cu ministerele, cu celelalte autorități ale administrației publice centrale, locale, cu persoane juridice, și persoane fizice române sau străine precum și în justiție. În exercitarea atributițiilor sale președintele emite ordine cu caracter normativ și individual.

Dintre atribuțiile Agenției Naționale a Funcționarilor Publici menționăm:

· elaborează politicile și strategiile privind managementul funcției publice și al funcționarilor publici;

· elaborează și avizează proiectele de acte normative privind funcția publică și funcționarii publici;

· monitorizează și controlează modul de aplicare a legislației privind funcția publică și funcționarii publici în cadrul autorităților și instituțiilor publice;

· elaborează reglementările comune, aplicabile tuturor autorităților și instituțiilor publice, privind funcțiile publice, precum și instrucțiuni privind aplicarea unitară a legislației în domeniul funcției publice și al funcționarilor publici;

. elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici;

· stabilește criteriile pentru evaluarea activității funcționarilor publici;

· centralizează propunerile de instruire ale funcționarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici;

. colaborează cu İnstitutul Național de Administrație la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializată în administrația publică și de perfecționare a funcționarilor publici;

· întocmește și administrează baza de date cuprinzând evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici;

· aproba condițiile de participare și procedura de organizare a recrutării și promovării pentru funcțiile publice pentru care organizează concurs, avizează și monitorizează recrutarea și promovarea pentru celelalte funcții puublice, în condițiile legii;

· realizează redistribuirea funcționarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile;

· acordă asistență de specialitate și coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autorităților și instituțiilor administrației publice centrale și locale;

. participă la negocierile dintre organizațiile sindicale representative ale funcționarilor publici și Ministerul Internelor și Reformei Administrative;

. colaboreaza cu organisme și cu organizații internaționale din domeniul său de activitate;

. elaborează anual, cu consultarea autorităților și instituțiilor publice, Planul de ocupare al funcțiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;

. întocmește raportul anual cu privire la managementul funcțiilor publice și al funcționarilor publici pe care îl prezintă Guvernului;

. constată contravenții și aplică sancțiuni, în condițiile legii.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici are legitimitate procesuală activă și poate sesiza instanța de contencios administrativ, atunci când constată că un act al unei autorități sau instituții publice încalcă legislația privind funcția publică sau funcționarii publici ca urmare a activității proprii de control, sau când constată că o autoritate sau instituție publică refuză să aplice prevederilor legale în domeniul funcției publice sau a funcționarilor publici. Actul atacat de agenție este suspendat de drept. De asemenea, presedintele Agenției Naționale a Funcționarilor Publici poate sesiza și prefectul în legătură cu actele ilegale emise de autoritățile administrației publice locale.

ANFP elaborează planul de ocupare a funcțiilor publice, după consultarea organizațiilor sindicale representative la nivel national. Rolul acestui plan este de a ordona corpul funcționarilor publici și funcțiile publice din cadrul autorităților și instituțiilor publice.

Planul de ocupare a funcțiilor publice stabilește:

– numărul maxim al funcțiilor publice, rezervate promovării funcționarilor publici;

– numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi rezervate promovării rapide;

– numărul maxim al funcțiilor publice, care vor fi ocupate prin recrutare;

– numărul maxim al funcțiilor care vor fi înființate;

– numărul maxim de funcții publice pe fiecare clasă, categorie și pe grade profesionale;

– numărul maxim al funcțiilor publice, de conducere și al funcțiilor publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici.

Planul se aprobă anual, printr-o hotarâre de Guvern, a consiliului local sau județean, după caz.

Agenției Naționale a Funcționarilor Publici îi revin și alte atribuții, cum sunt cele prevăzute de Legea nr.7/2004, privind Codul de conduită a funcționarilor publici:

– primirea petițiilor și sesizărilor privind încălcarea normelor stabilite prin Cod;

– formularea de recomandări de soluțioanre a cazurilor cu care a fost sesizat;

– elaborarea de studii și cercetări privind respectarea prevederilor Codului;

– colaborarea cu organizații neguvernamentale care au drept scop promovarea intereselor legitime ale cetățenilor în relațiile cu funcționarii publici.

ANFP poate fi sesizată de orice persoană, cu privire la incălcarea prevederilor Codului de către funcționari. Totodată, sesizarea se poate formula și de către funcționarii publici care sunt supuși unor forme de constrângere sau amenințare, pentru a-i determina să încalce dispozițiile legale.

3.4. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

Funcționarii publici au, în principiu, drepturile și obligațiile consacrate și garantate de Constituția României pentru oricare cetățean. Specificul raportului de serviciu face ca anumite drepturi să fie supuse unor restricții. İzvoarele acestor restricții sunt de ordin constituțional sau legal și vizează, în principal, unele drepturi politice și libertăți cetățenești.

Îndatoririle specifice funcționarilor publici sunt determinate, de asemenea, de caracteristicile raportului de serviciu, fiind atât de natură constituțională, cât mai ales legală. Vom prezenta în continuare, într-o manieră sintetica, principalele drepturi și îndatoriri ale funcționarilor din administrația publică.

3.4.1. Drepturile funcționarilor publici

1. Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat, prin dispozițiile constituționale referitoare la libertatea conștiinței și cea de exprimare. Nici un funcționar public nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrară convingerilor sale. În acest sens este interzisă orice discriminare între funcționari pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură. Exprimarea opiniilor este însă limitată de obligația de neutralitate și de cea de rezervă.

2. Dreptul de a fi informat, cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului Statut și care îl vizează în mod direct.

3. Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, care pot să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandate în cadrul acestora. Acest drept nu este recunoscut unor categorii de funcționari, cum sunt înalții funcționari publici.

4. Dreptul la greva, pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale, în condițiile legii. Funcționarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu și alte drepturi salariale pe durata grevei.

5. Dreptul la salariu pentru activitatea desfășurată, care este compus din: salariul de bază; sporul pentru vechime în muncă; suplimentul postului; suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână. Pentru asigurarea continuității serviciului, este reglementată prestarea orelor suplimentare, peste programul de lucru sau în zilele de sărbători legale. În aceste situații funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază. Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, concedii medicale și la alte concedii. Ei beneficiază, pe durata concediilor, pe lângă indemnizația de concediu și la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, funcționarii publici au dreptul la pensii, precum și la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, în condițiile legii.

Funcționarii publici care potrivit legii sunt obligați să poarte uniforma în timpul serviciului o primesc gratuit.

6. Dreptul la protecție, împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției publice.

7. Dreptul dar și obligația de a-și îmbunătăți în mod continuu abilitățile și pregătirea profesională.

8. Dreptul la carieră. Acesta semnifică posibilitatea funcționarului de a avansa în funcție, potrivit meritelor sale personale, fară nici o altă discriminare.

9. Drepturi politice. Cu unele excepții de natură constituțională sau legală, funcționarii publici români se bucură de cvasi-integralitatea drepturilor politice, adică pot face parte din partide politice, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv dreptul de a fi ales, singura restricție fiind interdicția de a face parte din organele de conducere ale partidelor politice.

Excepțiile se referă la anumite categorii de funcționari publici, expres prevăzute de lege, cum sunt înalții funcționari publici. Aceștia au dreptul de a alege, însă nu pot face parte din partide politice.

3.4.2. Îndatoririle funcționarilor publici

Principalele îndatoriri ale funcționarilor publici, pe lângă cele care le revin ca tuturor cetățenilor și anume îndatoririle prevăzute de Constituția României, decurg din misiunea socială a administrației publice, și anume realizarea interesului general și asigurarea serviciului public, la nivelul activității executive. Acestea sunt:

1. Obligația de a-și indeplini cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcționarilor publici.. Potrivit acestei obligații, funcționarii publici, indiferent de rangul lor ierarhic, sunt responsabili de realizarea sarcinilor de serviciu ce le sunt încredințate. Ei trebuie să-și utilizeze întreaga capacitate pentru a-și îndeplini în cele mai bune condiții obligațiile de serviciu. De asemenea, în întreaga lor activitate ei trebuie să respecte normele de conduită profesională și civică prevazute de lege. Funcționarul public nu-și poate permite manifestări emoționale stridente, lipsa de politețe, relații particulare cu persoane dubioase sau care au interese ce depind de funcția pe care o exercită.

2. Obligația de a se conforma dispozițiilor primite de la superiorii ierarhici. Această obligație cere ca toți funcționarii să se conformeze dispozițiilor superiorului ierarhic, cu excepția dispozițiilor vădit ilegale și a celor care compromit grav un interes public (vădit inoportune), care trebuie motivate în scris.

3. Obligația de imparțialitate. În timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, funcționarul este obligat să se abtină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor sale politice, să nu favorizeze vre-un partid politic sau vreo organizație căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice. Opiniile funcționarului nu trebuie să afecteze obiectivitatea și imparțialitatea de care trebuie să dea dovadă în raporturile de serviciu.

Potrivit acestei obligații, în instrumentarea dosarelor ce le sunt încredințate, funcționarii trebuie să se abțină de la orice favoritism sau partizanat, să asigure egalitatea de tratament, sau, cu alte cuvinte să nu comită nici o discriminare pozitivă sau negativă, interzisă de lege.

4. Obligația păstrării secretului de stat, secretului de serviciu, precum și confidențialitatea în legatură cu faptele, informațiile sau documentele de care i-au cunoștință în exercitarea funcției publice, cu excepția informațiilor de interes public.

6. Obligația de a prezenta declarația de avere, la numirea într-o funcție publică, precum și la incetarea raportului de serviciu.

7. Obligația de a rezolva în termenele stabilite de către superiorii ierarhici a lucrărilor repartizate.

8. Obligația de a respecta regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților, stabilite potrivit legii.

8. Obligația exclusivității funcției publice. Aceasta interzice funcționarului public de a cumula funcția publică pe care o deține cu orice altă funcție sau demnitate publică, cu excepția calității de cadru didactic, a activității de cercetare științifică și a creației literar-artistice. De asemenea, funcționarii publici nu pot deține funcții în regiile autonome, societățile comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din domeniul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată. În fine, funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.

Obligațiile prevăzute în Constituție sunt respectate de orice cetățean, încălcarea acestora atrăgând în principal răspunderea penală și civilă. Obligațiile comune de serviciu și de funcție atrag în cazul nerespectării lor una din formele răspunderii juridice, respectiv disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.

3.5. Cariera funcționarilor publici

Principalele etape ale carierei funcționarilor publici privesc: recrutarea, numirea, promovarea funcționarilor publici precum și modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu.

3.5.1. Recrutarea funcționarilor publici

Condițiile de acces la funcțiile publice, care trebuie îndeplinite de orice candidat sunt:

– să aibă cetățenia română și domiciliul în România;

– să cunoască limba română, scris și vorbit;

– să aibă minimum 18 ani împliniți;

– să aibă capacitate deplină de exercițiu;

– să aibă starea de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

– să aibă studiile prevăzute de lege pentru funcția publică;

– să îndeplinească, dacă legea prevede, anumite condiții specifice;

– să nu fi fost condamnat pentru săvârsirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legatură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justitiei, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

– să nu fi fost destituit dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;

– să nu fi desfășurat activitate de poliție politică, așa cum este definită prin lege.

Potrivit art. 56 din Statutul funcționarilor publici, ocuparea funcțiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire, recrutare sau alte modalități prevăzute expres de lege. Dintre aceste modalități, un interes deosebit îl reprezintă recrutarea, deoarece se face prin concurs, care are la bază principiile competiției deschise, transparenței, meritelor profesionale și competenței, precum și cel al egalității accesului la funcțiile publice pentru fiecare cetățean care indeplinește condițiile legii. Organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici este reglementată detaliat de Hotărârea Guvernului nr. 611/2008, care stabilește:

– principiile pe baza cărora se organizează și se desfășoară concursul;

– condițiile de participare la concurs;

– modul de constituire a comisiilor de concurs și a comisiilor de soluționare a contestațiilor;

– procedura de organizare și desfășurare a concursului;

– comunicarea rezultatului concursului și contestarea acestuia.

Funcționarii publici debutanți vor parcurge o perioadă de stagiu de 12 luni, pentru cei din clasa I, de 8 luni, pentru cei din clasa a II-a, și de 6 luni pentru cei din clasa a III-a. Perioada de stagiu este etapa din cariera funcționarului public cuprinsă între data numirii ca funcționar public debutant, în urma promovării concursului de recrutare, și data numirii ca funcționar public definitiv. Ea are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcționarilor publici debutanți în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților unei funcții publice, formarea lor practică, însușirea specificului activității autorității sau instituției publice în cadrul careia își desfășoară activitatea, precum și a exigențelor administrației publice.

La terminarea perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării care se face, funcționarul public debutant va fi numit functionar public de execuție definitiv, în clasa corespunztoare studiilor absolvite, în gradul profesional asistent sau va fi eliberat din funcția publica, în cazul în care a obținut la evaluarea activității calificativul „necorespunzător”.

Numirea în funcție se realizează prin actul administrativ emis, ca regulă, de conducătorii autorităților sau instituțiilor publice din administrația centrală sau locală. Actul administrativ de numire are formă scrisă și trebuie să conțină temeiul legal al numirii, numele funcționarului public, denumirea funcției publice, data de la care urmează să exercite funcția publică, drepturile salariale, precum și locul de desfășurare a activității. Fișa postului aferentă funcției publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie se înmânează funcționarului public. Forma scrisă a actului de numire constituie o condiție ad validitatem, spre deosebire de contractul individual de muncă al salariatului pentru care încheierea în formă scrisă reprezintă o condiție ad probationem.

La intrarea în corpul funcționarilor publici, funcționarul public depune jurământul de credință, în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcția publică definitivă. Conținutul jurământului este urmatorul: “Jur să respect Constituția, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect și fără părtinire legile țării, să îndeplinesc conștiincios îndatoririle ce îmi revin în funcția publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional și să respect normele de conduită profesională și civică. Așa să îmi ajute Dumnezeu!”. Jurământul poate fi depus și fără formula religioasă. Refuzul depunerii jurământului atrage revocarea deciziei de numire în funcție. Depunerea jurământului încheie procedura de învestitură în funcție, semnificând angajarea titularului în realizarea atribuțiilor sale de serviciu, în litera și spiritul legii. Această ultimă formalitate marchează momentul din care funcționarul public exercită în mod valabil prerogativele funcției sale.

3.5.2. Promovarea funcționarilor publici

Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unor funcții publice superioare vacante. Promovarea în gradul profesional imediat superior celui deținut se face prin concurs sau examen, organizat anual, prin transformarea postului ocupat de funcționarul public ca urmare a promovării concursului sau examenului.

Promovarea în clasă, în grade profesionale și avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiționate de existența unui post vacant. Pentru a participa la concursul pentru promovarea în gradul profesional imediat superior, funcționarii publici trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții minime:

a) să aibă o vechime minimă de 4 ani în funcții publice de execuție din gradul profesional al funcției publice din care promovează;

b) să aibă cel puțin 2 ani vechime în treapta de salarizare din care avansează;

b) să fi obținut la evaluarea performanțelor profesionale individuale din ultimii 2 ani, cel puțin calificativul „ bine”;

c) să nu aibă în cazierul administrativ o sancțiune disciplinară neradiată în condițiile legii.

În cazul funcțiilor publice de conducere, au dreptul de a participa la concurs, persoanele care îndeplinesc cumulative urmatoarele condiții:

a) sunt absolvenți de masterat sau de studii postuniversitare în domeniul administrației publice, management ;

b) să fie numiți într-o funcție publică din clasa I;

c) să îndeplinească cerințele specifice prevăzute în fișa postului și să aibă o vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice de:

· minimum 2 ani pentru funcțiile publice de șef birou, șef serviciu și secretar al comunei precum și a funcțiilor publice specifice asimilate acestora;

· minimum 5 ani, pentru celelalte funcții publice de conducere;

d) să nu aibă în cazierul administrativ o sancțiune disciplinară neradiată în condițiile prezentei legi.

În fine, pentru a ocupa o funcție publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, condițiile de participare la concurs sunt, după cum este și firesc, cele mai exigente. Astfel, au dreptul de a participa la concurs, persoanele care îndeplinesc cumulative următoarele condiții:

a) îndeplinesc condițiile de acces la funcțiile publice conf. art 54 din Statut;

b) au studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență;

c) au absolvit programe de formare specializată pentru ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici ori a exercitat un mandat complet de parlamentar;

d) au cel puțin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice.

3.6. Modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu

Modificarea raportului de serviciu este o schimbare semnificativă a conținutului acestuia, sub cel puțin unul dintre aspectele sale esențiale, și anume: natura atribuțiilor de serviciu, locul de desfășurare a activității, drepturile salariale.

Legiuitorul român reglementează urmatoarele forme de modificare a raportului de serviciu:

a) delegarea;

b) detașarea;

c) transferul;

d) mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice;

e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

Delegarea se caracterizează prin schimbarea locului de desfășurare a activității, în cadrul aceleiași funcții, și presupune, de obicei, o deplasare în altă localitate. Ea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat funcționarul și ca regulă, nu poate depăși 60 de zile calendaristice într-un an. Pe cale de excepție, delegarea se poate dispune pentru o perioada mai mare de 60 zile calendaristice într-un an, dar numai cu acordul scris al funcționarului public.

Funcționarul public poate refuza delegarea dacă se află într-una dintre următoarele situații:

· graviditate;

· își crește singur copilul minor;

· starea sănătății, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea.

Pe timpul delegării, funcționarul public își păstrează funcția și salariul, iar autoritatea sau instituția care îl deleagă este obligată să suporte costul integral al transportului, cazării și al indemnizației de delegare.

Detașarea se caracterizează prin trecerea temporară într-o funcție publică vacantă, la o altă autoritate sau instituție. Ea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care urmează să își desfășoare activitatea funcționarul, de regulă, pentru cel mult 6 luni. Pe cale de excepție acest interval poate fi depășit, dar numai cu acordul scris al funcționarului.

Detașarea se poate dispune numai dacă pregătirea profesională a funcționarului respectiv corespunde atribuțiilor și responsabilităților funcției publice pe care urmează a fi detașat. Funcționarul public poate refuza detașarea dacă se află într-una dintre urmatoarele situații:

· graviditate;

· își creste singur copilul minor;

· starea sănătății, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detașarea;

· detașarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiții corespunzătoare de cazare;

· este singurul întreținător de familie;

· motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detașării.

Pe parcursul detașării, funcționarul își păstrează funcția deținută la autoritatea sau instituția care l-a detașat. Autoritatea sau instituția la care este detașat trebuie să-i asigure drepturile salariale avute. Dacă salariul corespunzător funcției pe care funcționarul public este detașat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detașării în altă localitate, autoritatea sau instituția publică beneficiară este obligată să acorde funcționarului indemnizația de detașare și să-i suporte următoarele cheltuieli:

· costul integral al transportului, dus și întors, cel putin o dată pe lună;

· costul integral al cazării în localitatea respectivă;

Transferul se caracterizează prin trecerea definitivă într-o funcție publică vacantă, la o altă autoritate sau instituție publică. Transferul se face într-o funcție publică echivalentă, cu condiția ca funcționarul public transferat să îndeplinească cerințele specifice prevăzute în fișa postului. Transferul îmbracă doua forme: în interesul serviciului sau la cererea funcționarului public.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcționarului public transferat. Dacă transferul în interesul serviciului se face la o autoritate sau instituție publică situată în altă localitate, funcționarul transferat are dreptul la o indemnizație egală cu salariul net din luna anterioară transferului, la acoperirea cheltuielilor de transport și la un concediu platit de 5 zile.

Transferul la cerere are loc în urma aprobării cererii de transfer, formulată de funcționarul interesat, de către conducătorul autorității sau instituției publice la care se solicită transferul.

Mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice se caracterizează prin trecerea, definitivă sau temporară, într-o altă funcție publică în cadrul aceleiași autorități sau instituții. Mutarea poate avea loc numai dacă funcționarul respectiv îndeplinește condițiile cerute pentru noua funcție. Mutarea definitivă se poate face atât în interesul funcționarului cât și al instituției. Ea se aprobă de conducătorul autorității sau instituției publice, numai cu acordul scris al funcționarului în cauză. Mutarea temporară se face în interesul autorității sau instituției publice, prin dispoziția motivată a conducătorului acesteia, pe o perioadă de cel mult 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale și păstrarea drepturilor salariale ale funcționarului public.

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere se caracterizează prin promovarea temporară a unui functionar public care îndeplinește condițiile necesare pentru ocuparea funcției respective și care nu are în cazierul administrativ sancțiuni disciplinare neradiate în condițiile legii. Promovarea temporară se poate face în doua situații: funcția publică de conducere este vacantă sau titularul funcției de conducere este suspendat.

În cazul funcției publice de conducere vacante, promovarea temporară se dispune de conducătorul autorității sau instituției publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, pe o perioadă de maximum 6 luni, termen în care funcția respectivă trebuie ocupată prin concurs. În cazul în care titularul funcției publice de conducere este suspendat, promovarea temporară se face pe durata suspendării, prin dispoziție a conducătorului autorității sau instituției publice, fară a mai fi necesar avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Funcționarul public promovat temporar are dreptul la salariul funcției publice de conducere pe care o exercită, dacă acesta este mai mare decât salariul pe care îl are.

Promovarea temporară se poate face în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice, caz în care aceasta trebuie să-i păstreze funcția de bază, sau în cadrul altei autorități sau instituții publice, caz în care se combină cu detașarea.

Suspendarea raportului de serviciu este o întrerupere temporară a acestuia. În această perioadă, se păstrează calitatea de funcționar public, însă acesta nu își exercită funcția și nu beneficiază de drepturile salariale aferente. Raportul de serviciu se suspendă de drept sau la inițiativa funcționarului public.

Statutul funcționarilor publici mentionează o diversitate de situații care conduc la suspendarea de drept a raportului de serviciu. Dintre aceste situații mentionăm:

· perioada în care funcționarul este numit sau ales într-o funcție de demnitate publică;

· perioada în care funcționarul este încadrat la cabinetul unui demnitar;

· perioada în care funcționarul desfășoară o activitate sindicală pentru care legea prevede suspendarea;

· perioada în care funcționarul își efectuează stagiul militar, este concentrat sau mobilizat;

· perioada în care funcționarul este arestat preventiv;

· perioada în care funcționarul este în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de o lună sau în concediu de maternitate.

. carantină, forță majoră.

Suspendarea raportului de serviciu, din inițiativa funcționarului public, se produce în următoarele situații:

a) concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condițiile legii;

b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecțiunile intercurente, până la 18 ani, în condițiile legii;

c) desfășurarea unor activități în cadrul unor organisme sau instituții internaționale;

d) pentru participarea la campania electorală;

e) pentru participarea la grevă, în condițiile legii.

De asemenea, raportul de serviciu se poate suspenda și la cererea motivată a funcționarului public, pentru un interes personal legitim.

În cazul suspendării de drept, conducătorul autorității sau instituției publice are obligația să asigure, în termen de 5 zile, condițiile necesare reluării activității de către funcționarul public. În celelalte situații de suspendare, această obligație trebuie îndeplinită în termen de 30 de zile. Pe perioada suspendării raportului de serviciu, autoritățile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice respective. Acesta poate fi ocupat temporar, pe perioada suspendării, de un funcționar public din Corpul de rezervă, sau dacă acest lucru nu este posibil, pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată.

Încetarea raportului de serviciu reprezintă întreruperea definitivă a acestuia și pierderea calității de funcționar public, cu excepția celor ce intră în corpul de rezervă. Încetarea raporturilor de serviciu a funcționarilor publici are loc în următoarele condiții:

· de drept;

· prin acordul părților, consemnat în scris;

· prin eliberare din funcția publică;

· prin destituire din funcția publică;

· prin demisie.

Raportul de serviciu încetează de drept:

a) la data decesului funcționarului public;

b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții funcționarului public;

c) dacă funcționarul public nu mai are cetățenia română și domiciliul în țară;

d) dacă funcționarul public și-a pierdut capacitatea deplină de exercițiu;

e) dacă funcționarul public nu mai îndeplinește condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția respectivă;

f) la data comunicării deciziei de pensionare pentru limita de vârstă sau invaliditate;

g) ca urmare a constatării nulității absolute a actului administrativ de numire în funcția publică, de la data la care nulitatea a fost constatată printr-o hotărâre judecatorească definitivă și irevocabilă;

h) când funcționarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecatorească definitivă pentru o faptă prevazută la art.54 lit.h din Statut sau s-a dispus aplicarea unei sancțiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de condamnare;

i) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcției, ca măsură de siguranță ori ca masură complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția;

j) la data expirării termenului în care a fost ocupată, pe perioadă determinată, funcția publică.

Încetarea raportului de serviciu prin acordul părților este modalitatea cea mai elastică, în sensul că nu este supusă unor condiții speciale, fiind suficient acordul de voință exprimat în scris.

Eliberarea din funcția publică intervine pentru motive neimputabile funcționarului, legea stabilind limitativ următoarele situații:

a) autoritatea sau instituția publică și-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcționarul public nu este de acord să o urmeze;

b) autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea postului ocupat de funcționarul public;

c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția publică, ocupată de funcționarul public, a unui funcționar public eliberat sau destituit nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data ramânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea;

d) pentru incompetența profesională în cazul obținerii calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanțelor profesionale individuale;

e) funcționarul nu mai îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice; f) starea sănătății fizice sau/și psihice a funcționarului public, constatată prin decizia organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia sa își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare funcției publice deținute;

g) ca urmare a refuzului neântemeiat al înaltului funcționar public de acceptare a numirii în codițiile art.93 din Statutul funcționarilor publici.

În cazul eliberării din funcție, autoritatea sau instituția publică este obligată să acorde funcționarilor un preaviz de 30 de zile calendaristice. În perioada de preaviz, persoana care are competența legală de numire în funcția publică poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fară afectarea drepturilor salariale cuvenite.

În cazul în care există o funcție publică vacantă, identificată în perioada de preaviz, funcționarul public va putea fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.

Funcționarii publici care au fost eliberați din funcție în situațiile menționate la lit.a, b, c și e formează corpul de rezervă al funcționarilor publici. Acesta este gestionat de Agenția Natională a Funcționarilor Publici, în scopul redistribuirii funcționarilor care îl compun. Membrii corpului de rezervă părăsesc acest corp și își pierd calitatea de funcționar public după împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezervă.

Aceste fapte sunt: săvârsirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului său contra autorității, de serviciu sau în legatură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite de intenție, care implică incompatibilitate cu exercitarea unei funcții publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea.

· în cazul în care Agenția Națională a Funcționarilor Publici redistribuie funcționarul într-o funcție publică vacanță corespunzătoare studiilor absolvite și pregătirii profesionale, iar acesta o refuză;

· angajarea funcționarului în baza unui contract de muncă pe o perioadă mai mare de 12 luni;

· la cererea funcționarului public.

Destituirea din funcția publică intervine pentru motive imputabile funcționarului, legea stabilind limitativ următoarele situații:

a) ca sancțiune disciplinară, aplicată pentru săvârsirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave;

b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data la care a intervenit cazul de incompatibilitate.

Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice reglementează situațiile în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența indeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor ce-i revin potrivit Constituției și altor acte normative. Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența actelor juridice emise și supremația interesului public.

Incompatibilitățile privind funcționarii publici sunt reglementate la art. 94–98 din Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Potrivit reglementărilor menționate, calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică.

Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

· în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;

· în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică;

· în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată;

· în calitate de membru al unui grup de interes economic.

De asemenea, funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legatură cu funcția publică pe care o exercită. Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul I. Interdicția persistă și în cazul în care șeful ierarhic direct are calitatea de demnitar.

Funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice. Funcționarii publici, cu excepția înalților funcționari, pot fi membri ai partidelor politice legal constituite, însă nu pot fi membri ai organelor de conducere ale partidelor politice și le este interzis să exprime sau să apere în mod public poziția unui partid politic.

În cazul demisiei, funcționarul public trebuie să notifice în scris voința sa de a înceta raportul de serviciu, persoanei care are competența legală de numire în funcția publică. Demisia nu trebuie motivată și produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

În final, precizăm că, încetarea de drept a raportului de serviciu se constată, iar eliberarea și destituirea din funcția publică se dispun, ca regulă, prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice, care poate fi atacat în fața instanței de contencios administrativ. İnstanța poate dispune anularea actului și reâncadrarea funcționarului în funcția publică deținută. La încetarea raportului de serviciu, funcționarul public i-și pastrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepția cazului în care raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia.

3.7. Răspunderea funcționarilor publici

În unele lucrări din perioada postbelică erau identificate cinci tipuri de răspundere a funcționarului public: disciplinară, contravențională, penală, materială și civilă. Doctrina unei perioade istorice este influențată de sistemul constituțional și legal în care se exprimă ea. În acest fel unele din ideile pe care le exprimă rezistă schimbărilor intervenite în realitatea juridică, altele raportate strict la un sistem, dispar o data cu sistemul.

Alt autor reprezentativ pentru doctrina acestei perioade, vorbind despre responsabilitatea funcționarilor de stat, identifică patru forme: penală, disciplinară, administrativă si materială. Este lesne de înțeles ca noile realități politico-juridice nu rămân fară consecințe în ceea ce privește această problemă.

Potrivit art.75 din Statutul funcționarilor publici : “Încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovație, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz.”

Răspunderea disciplinară este reglementată la art.77 alin.1 din Statut, după cum urmează:” Încălcarea cu vinovație de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege, constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora.”

În continuare, Statutul conține prevederi referitoare la faptele ce constituie abateri disciplinare, sancțiunile aplicabile, precum și unele dispoziții procedurale referitoare la aplicarea sancțiunii disciplinare, contestarea acesteia de către funcționarul public nemulțumit și cazierul administrativ.

Faptele ce constituie abateri disciplinare, limitativ stabilite de Statut, sunt următoarele:

a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

b) neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

c) abșențe nemotivate la serviciu;

d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

e) intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

f) nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;

g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

h) desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;

i) refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

k) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

Dintre acestea, încalcă în mod evident deontologia faptele descrise la literele e, f, g și h. În ceea ce privește sancțiunile disciplinare, ele sunt expres și limitativ prevăzute de statute, și sunt de gravități diferite, potrivit principiului general al proporționalității pedepselor.

Sancțiunile disciplinare, care pot fi aplicate funcționarilor publici, pentru abaterile disciplinare, de asemenea, limitativ prevazute de Statut, sunt următoarele:

a) mustrarea scrisă;

b) diminuarea drepturilor salariale cu 5 – 20% pe o perioadă de pâna la 3 luni;

c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, dupa caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de 1 la 3 ani;

d) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până la un an;

e) destituirea din funcția publică.

La individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de: cauzele și gravitatea abaterii disciplinare; împrejurările în care a fost săvârșită; gradul de vinovăție a funcționarului public și consecințele abaterii; comportarea generală în timpul serviciului a funcționarului public; existența în antecedentele funcționarului public a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile legii.

Sancțiunea disciplinară se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai tarziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Competența aplicării sancțiunilor disciplinare revine direct persoanei care are competența legală de numire în funcția publică pentru sancțiunea disciplinară prevăzută la art.77 aln.(3), lit.a) și la propunerea comisiei de disciplină, pentru sancțiunile disciplinare prevăzute la art.77 alin.(3), lit.b)-e).

Pentru analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare și propunerea sancțiunii disciplinare aplicabile funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice se constituie comisii de disciplină.

În vederea asigurării dreptului la apărare a funcționarilor publici, și pentru a se preveni eventualele abuzuri, în ceea ce privește angajarea răspunderii disciplinare, sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei imputate și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public va trebui să fie consemnată în scris sub sancțiunea nulității. Cu toate acestea, refuzul funcționarului public, de a se prezenta la audiere sau de a semna o declarație privitoare la abaterile imputate, nu va împiedica aplicarea sancțiunii disciplinare.

Din comisia de disciplină face parte și un reprezentant al organizației sindicale . În lipsa unui asemenea sindicat, reprezentanții vor fi aleși prin votul majorității funcționalilor publici din respectiva autoritate sau instituție publică. Comisia de disciplină pentru înalții funcționari publici este compusă din 5 înalți funcționari publici și se constituie prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministerului internelor și reformei administrative.

Comisia de disciplină are următoarele atribuții principale:

– cercetează abaterile disciplinare pentru care a fost sesizată;

– stabilește persoanele care urmează să fie audiate;

– audiază funcționarul public a cărui faptă constituie obiectul sesizării, persoana care a formulat sesizarea, precum și orice alte persoane ale căror declarații pot înlesni soluționarea cazului;

– poate solicita declarații scrise persoanelor anterior menționate;

– poate solicita orice documente care sunt de natură să înlesnească soluționarea cazului;

– propune aplicarea uneia dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de Statut;

– propune menținerea sau anularea sancțiunii „mustrare scrisă”, dacă a fost contestată la conducătorul autorității sau instituției publice;

– întocmește rapoarte cu privire la cauzele pentru care a fost sesizată, pe care le înaintează conducătorului autorității sau instituției publice.

Comisia de disciplină poate fi sesizată de:

– conducătorul autorității sau instituției publice;

– conducătorul compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarul public a carui faptă este sesizată;

– orice persoană care se consideră vătămată prin fapta unui funcționar public.

Împotriva sancțiunii „mustrare scrisă”, funcționarul public are dreptul de a se adresa cu contestație la conducătorul autorității sau instituției publice. Contestația se analizează de către comisia de disciplină, care poate propune menținerea sau anularea sancțiunii. Împotriva celorlaltor sancțiuni, funcționarul public nemulțumit se poate adresa Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, care are legitimitate procesuală activă și poate controla modul în care autoritățile și instituțiile publice respectă legislația privind funcția publică.

De asemenea, funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând modificarea sau anularea actului administrativ de sancționare.

Sancțiunile disciplinare se radiază de drept după cum urmează:

a) în termen de 6 luni de la aplicare pentru „mustrare scrisă”;

b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sancțiunile prevăzute la lit. b – d;

c) în termen de 7 ani de la aplicare, în cazul destituirii.

După cum am arătat, în afăra de răspunderea disciplinară, răspunderea juridică a funcționarilor publici mai cuprinde: răspunderea contravențională, raspunderea civilă și răspunderea penală. Raspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție, în timpul și în legătură cu serviciul. Răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:

· pentru pagube produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează;

· pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

· pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile; în acest caz vinovăția funcționarului trebuie apreciată prin prisma riscului normal al serviciului.

Răspunderea funcționarului public pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legatură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni care implică incompatibilitate cu exercitarea unei funcții publice, persoana care are competența legală de numire în funcția publică va dispune suspendarea funcționarului public. Dacă se dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează, iar funcționarul respectiv iși va relua activitatea în funcția publică deținută și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

În Statutul funcționarilor publici art.81, alin.(2), este reglementată instituția „cazierului administrativ", definit ca fiind actul care cuprinde sancțiunile disciplinare aplicate funcționarului public și care nu au fost radiate în condițiile legii.

Acest document este necesar în următoarele situații:

desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcționarilor publici;

desemnarea unor funcționari publici în calitate de președinte și membru în comisia de disciplină;

desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia paritară ;

ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici sau categoriei funcționarilor publici de conducere.

4. PERSONALUL VAMAL

4.1 Scurta prezentare a activității personalului vamal din cadrul birourilor vamale și a direcțiilor județene pentru accize și operațiuni vamale

Personalul vamal din cadrul birourilor vamale desfășoară în principal următoarele activități:

controlul mijloacelor de transport care trec frontiera de stat;

vămuirea mărfurilor, aplicarea tarifului vamal de import și a altor norme legale privind trecerea peste frontieră a mărfurilor și bunurilor;

prevenirea, constatarea și sancționarea abaterilor de la reglementările legale ce acordă competență autorității vamale;

sesisează organele de cercetare penală în cazul existenței indiciilor săvârșirii unor infracțiuni;

organizarea și exercitarea activității de control ulterior al documentelor proprii;

să încaseze de la agenții economici și persoanele fizice drepturile vamale și să le vireze la bugetul statului;

să aplice sancțiunile corespunzătoare împotriva faptelor care constituie contravenții la reglementările vamale; Atribuțiile și răspunderile individuale ale personalului vamal din structura Autorității Naționale a Vămilor se stabilește prin fișa postului, în conformitate cu regulamentul de organizare și funcționare și cu legislația în vigoare. Formarea și perfecționarea personalului vamal se realizează prin cursuri de pregătire specifice domeniului de activitate, organizate la nivel central și teritorial, prin Școala de Finanțe Publice și Vamă, precum și de alți furnizori de formare, în condițiile legii.

 4.2 Statutul personalului vamal

Prevederile O.U 10/2004 privind Statutul personalului vamal, se aplică personalului vamal din cadrul Autorității Nationale a Vămilor și reglementează: a) funcțiile publice specifice din cadrul Autorității Naționale a Vămilor; b) drepturile și îndatoririle specifice personalului vamal și unele sporuri specifice la salariul de bază de care acesta beneficiază; c) incompatibilitățile și conflictele de interese specifice personalului vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor. Personalul vamal are calitatea de funcționar public cu statut special și cuprinde persoanele numite în funcțiile publice generale și specifice de conducere și de execuție din cadrul Autorității Naționale a Vămilor, iar ocuparea funcțiilor publice de execuție, generale și specifice se face cu respectarea condițiilor de studii și de vechime în specialitate, prevăzute de lege. Conducătorul Autorității Naționale a Vămilor are rang de subsecretar de stat și îndeplinește funcția de vicepreședinte al Agenției de Administrare Fiscală.

4.2.1 Funcțiile publice generale și specifice din cadrul Autorității Naționale a Vămilor

În raport cu gradul de complexitate al atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general, indeplinite de Autoritatea Națională a Vămilor, funcțiile publice de execuție ale personalului vamal din structura aparatului central al Autorității Naționale a Vămilor și direcțiile regionale vamale din subordine sunt: a) funcții publice de execuție din clasa I: consilier, inspector, consilier juridic, auditor; b) funcții publice de execuție din clasa a II-a: referent de specialitate; c) funcții publice de execuție din clasa a III-a: referent. Gradele profesionale corespunzătoare funcțiilor publice din clasele prevăzute mai sus sunt: a) superior, ca nivel maxim; b) principal; c) asistent; d) debutant. Funcțiile publice generale de conducere din aparatul central al Autorității Naționale a Vamilor sunt: a) director; b) director adjunct; c) șef serviciu; d) șef birou. Funcțiile publice generale de conducere din direcțiile regionale vamale sunt: a) director executiv; b) director executiv adjunct; c) șef serviciu; d) șef birou. În raport cu gradul de complexitate al atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific, îndeplinite de Autoritatea Naționala a Vămilor, funcțiile publice specifice de execuție ale personalului vamal din structura birourilor vamale de frontieră și de interior sunt: a) funcții publice de execuție din clasa I: inspector vamal; b) funcții publice de execuție din clasa a II-a: agent vamal; c) funcții publice de execuție din clasa a III-a: controlor vamal. Gradele profesionale corespunzătoare funcțiilor publice specifice de excepție sunt : – superior, ca nivel maxim; – principal; – asistent; – debutant Funcțiile publice specifice de conducere în birourile vamale de frontieră și de interior sunt: a) șef birou vamal; b) șef adjunct birou vamal; c) șef de tura. Conform art.9 alin.(2), la analiza dosarului depus pentru concurs, candidații înscriși pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere și de execuție, generale și specifice, în oricare dintre formele prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, sunt supuși testării psihologice. Rezultatele testului psihologic sunt obligatorii atât pentru candidat, cât și pentru Autoritatea Națională a Vămilor. Personalul vamal în funcție care, datorită comportării necorespunzătoare la locul de muncă, afectează activitatea normală a compartimentului de lucru din care face parte va fi supus testării psihologice. Prevederile privind rezultatul testului se aplică în mod corespunzător. Testarea personalului vamal în funcție se face o dată la 2 ani. Testarea psihologică se poate face și la solicitarea motivată a șefului ierarhic al funcționarului aflat în situația prevazută la art.9 alin. (2), cu aprobarea directorului, dar nu mai devreme de 6 luni de la testarea precedentă. Refuzul nejustificat al funcționarului nominalizat de a se prezenta la testarea psihologică atrage eliberarea din funcția publică deținută, în condițiile Legii nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare. Testarea psihologică se efectuează de instituții specializate ori de persoane autorizate în acest sens, în condițiile legii.

4.2.2 Drepturi și îndatoriri specifice ale personalului vamal

Drepturile personalului vamal sunt evidențiate în O.U 10 din 18 martie 2004 (actualizată), de la art.10 la art.21, astfel: Personalul vamal beneficiază de protecția legii și este apărat de orice ingerință sau amestec în activitatea sa, de natură să îi influențeze libertatea de apreciere, de execuție, de decizie sau de control, cu consecințe grave asupra îndeplinirii îndatoririlor de serviciu. Personalul vamal supus ingerințelor, influenței sau oricărei alte forme de presiune este îndreptățit să ceară șefului său direct și în cazul în care nu este mulțumit de măsurile luate, să solicite șefului ierarhic superior înlăturarea constrângerilor care îi alterează libertatea de apreciere, de execuție, de decizie sau de control. Personalul vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor are dreptul ca, în afara serviciului, să își exprime liber ideile, opiniile sau convingerile politice, etice, religioase ori de altă natură. Pentru activitatea depusă personalul vamal beneficiază, în raport cu funcția exercitată, de drepturile de natură salarială ale funcționarilor publici și de sporuri specifice la salariul de bază stabilite prin prezentul statut. Conform art.12 alin.(2), personalul vamal care își desfășoară activitatea în punctele de control pentru trecerea frontierelor beneficiază de un spor de frontieră de 20%, calculat la salariul de bază. Personalului vamal cu activitate în cadrul Autorității Naționale a Vămilor mai mare de 5 ani i se acordă un spor de stabilitate la salariul de bază, dupa cum urmează: a) între 5 ani – 10 ani – 3%; b) între 10 ani – 15 ani – 5%; c) între 15 ani – 20 de ani – 7%; d) peste 20 de ani – 10%. Sporul de stabilitate prevăzut se acordă cu începere de la data de întâi a lunii urmatoare celei în care s-a împlinit vechimea în funcție corespunzătoare tranșei cuvenite. Personalul vamal care iși desfășoară activitatea în locuri de muncă cu condiții deosebite beneficiază de un spor de 15%, calculat la salariul de bază. Munca prestată de personalul vamal în zilele de repaus săptămânal sau de sărbători legale, în cadrul schimbului normal de lucru, pentru asigurarea continuității activității vamale se plăteste cu un spor de 100% din salariul de baza și se aprobă de către conducătorul unității. Munca prestată și plătită în condițiile de mai sus nu se compensează și cu timp liber corespunzător. Programul de lucru al personalului vamal se stabilește prin ordin al conducătorului Autorității Naționale a Vămilor în condițiile prevăzute de lege. În birourile vamale în care activitatea se desfășoară în schimburi, durata normală a timpului de lucru pentru personalul vamal este de 12 ore consecutiv, fără a putea depăși 48 de ore pe săptămână sau media orelor de muncă, calculată, potrivit legii, pe o perioadă de maximum 3 săptămâni. În cursul programului normal de lucru, cu excepția programului desfășurat în schimburi, se poate acorda o pauză de masă de cel mult o jumătate de oră, care nu se include în durata normată a timpului de muncă. Pauza de masă nu trebuie să afecteze desfășurarea normală a activității vamale. Conform art.15 alin.(1), din Statutul personalului vamal, Autoritatea Naționala a Vămilor constituie un fond de stimulente, astfel: a) prin aplicarea unui coeficient de 35% la sumele încasate pentru bugetul de stat, ca urmare a controlului, reprezentând dobânzi, penalități de întârziere și amenzi; b) prin aplicarea unui coeficient de 15% la sumele confiscate; c) prin aplicarea unui coeficient de 8% la sumele provenite din valorificarea bunurilor rezultate din confiscări, după deducerea cheltuielilor efectuate cu valorificarea; d) prin aplicarea unui coeficient de 5% din sumele încasate prin executare silită, cu excepția dobânzilor, penalităților și a amenzilor prevăzute la lit. a). Nivelurile de constituire pentru fiecare sursă și condițiile de utilizare, precum și categoriile de personal care beneficiază de fondul prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului. La solicitarea agenților economici, a instituțiilor publice sau a instituțiilor private de pregătire profesională, funcționarii publici din cadrul Autorității Naționale a Vămilor pot susține cursuri și alte forme de pregătire și perfecționare profesională în domeniul vamal, pentru personalul acestora. Modalitățile de participare la acțiunile solicitate se stabilesc prin protocoale între entitățile interesate și Autoritatea Națională a Vămilor. Personalul vamal, cu excepția funcționarilor publici de conducere, poate înființa, în condițiile legii, organizații sindicale, poate adera la acestea și poate fi ales în organele de conducere legal constituite. Organizațiile sindicale își determină liber scopul pentru care au fost create, structura organizatorică, organele de conducere, drepturile și îndatoririle membrilor. Lista cuprinzând numele membrilor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale sau în celelalte forme de asociere va fi adusă la cunoștința Autorității Naționale a Vămilor sau, dupa caz, direcției regionale vamale. Reuniunile organizațiilor sindicale se desfășoară în afara programului de lucru. Organizațiile sindicale reprezentative pot organiza în timpul orelor de serviciu o reuniune lunară de informare. Durata acestei reuniuni nu poate depăși o oră. În mod excepțional, limita maximă de 3 ore pe trimestru poate fi cumulată într-o singură lună. Cumulul poate fi autorizat de conducătorul Autorității Naționale a Vămilor sau, după caz, de directorul executiv al direcției regionale vamale în a cărei rază se desfășoară reuniunea. Spațiile cu destinație culturală, sportivă, de servire a mesei și de cazare, aflate în proprietatea Autorității Naționale a Vămilor, pot fi folosite de organizațiile sindicale, cu acordul Autorității Naționale a Vămilor, respectiv al direcțiilor regionale vamale. Îndatoririle personalului vamal sunt evidențiate în O.U 10 din 18 martie 2004 (actualizată), după cum urmează: Personalul vamal are obligația să cunoască, să respecte și șă aplice întocmai reglementările interne cu caracter general și special din domeniul vamal, precum și prevederile incidente în materie vamală din acordurile și convențiile internaționale la care Romania este parte. Personalul vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor are obligația să cunoască conținutul tuturor reglementărilor cu caracter intern, concretizate în ordine, instructiuni, norme, proceduri și orice alte dispoziții de care depinde îndeplinirea la timp, în mod eficient și în condiții corespunzătoare a îndatoririlor de serviciu. Personalul vamal are îndatorirea să cunoască atribuțiile generale și specifice care îi sunt stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Autorității Naționale a Vămilor, prin fișa postului și prin orice alt instrument juridic care modifică sau completează regimul drepturilor și îndatoririlor profesionale și să semnaleze intervențiile operate în structura ori conținutul funcției, susceptibile să îi afecteze capacitatea de îndeplinire a sarcinilor de serviciu. Personalul vamal cu funcții de conducere sau de execuție este răspunzător, potrivit legii, pentru măsurile, acțiunile și deciziile luate în exercitarea atribuțiilor de serviciu, precum și pentru săvârșirea actelor și faptelor incompatibile cu reglementările stabilite prin Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, și prin prezentul statut. Pentru pagubele cauzate în activitatea de control ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor de control, în măsura în care nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii penale, personalul vamal cu funcții de conducere sau de execuție răspunde potrivit art. 998 din Codul civil. Răspunderea stabilită nu restrânge dreptul persoanei vătămate prin actele de control de a se adresa instanțelor de judecată pentru repararea pagubelor ce i-au fost cauzate. Personalul vamal este obligat să își îndeplinească atribuțiile de serviciu numai în limitele competențelor și responsabilităților cu care a fost investit. Personalul vamal este obligat să aplice măsurile adoptate prin acte normative interne, precum și cele stabilite prin acorduri și ințelegeri internaționale destinate prevenirii, constatării și sancționării fraudei vamale. Personalul vamal are îndatorirea să acționeze permanent pentru restrângerea și eliminarea practicilor de eludare sau de sustragere de la plata datoriei vamale ori de la controlul vamal. Personalul vamal are obligația să cunoască dispozițiile legale referitoare la regimul informațiilor clasificate și să le aplice în mod corespunzător documentelor, datelor și oricăror alte înscrisuri de care ia cunoștință în cursul operațiunilor vamale specifice. De asemenea, personalul vamal are indatorirea să cunoască dispozițiile legale cu privire la datele și informațiile confidențiale sau care nu sunt destinate publicității. În exercitarea atribuțiilor de serviciu, personalul vamal este obligat să adopte un comportament civilizat, o atitudine corectă și fermă în relațiile cu persoanele supuse procedurilor vamale și să contribuie în mod constant la prevenirea, combaterea și sancționarea încălcărilor aduse reglementărilor vamale. Personalul vamal este obligat să își perfecționeze pregătirea profesională prin formele stabilite în Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare. Personalul vamal are îndatorirea să participe, cel putin o dată la 2 ani, la un program general de documentare în materie de legislație vamală. În timpul serviciului personalul vamal are îndatorirea de a purta uniformă cu însemnele și accesoriile specifice. Este interzis portul uniformei cu însemnele și accesoriile specifice în locuri și în condiții care ar putea afecta prestigiul funcției și interesele Autorității Naționale a Vămilor. Regulamentul privind modelul uniformei de serviciu, însemnele distinctive și accesoriile care însoțesc portul acesteia, durata normală de utilizare, condițiile de acordare și personalul care beneficiază de uniformă se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

4.3. Codul de conduită a funcționarilor publici din cadrul autorității vamale

Problema codului etic al funcționarului public este complexă, motiv pentru care, în prima parte a anului 2002 a fost elaborat un proiect în vederea adoptării unui cod deontologic al funcționarului public, proiect finalizat în anul 2004, prin apariția Codului de conduită a funcționarilor publici (Legea 7/2004).

La baza proiectului de lege pentru adoptarea Codului de conduită a funcționarilor publici au stat normele de „conduită civică” sau „conduită morală și profesională” expuse deja în legislația aplicabilă funcționarilor publici.

Dreptul deontologic al funcționarilor din administrația publică este de fapt dreptul disciplinar prevăzut în statutul general și în statutele speciale ale acestora. Dreptul disciplinar are, în această situație, și vocație de drept deontologic, deoarece protejează într-o manieră detaliată și autoritară și principiile deontologice ale funcției publice, raportate la activitatea concretă desfasurată în cadrul administrației publice. Componentele esențiale ale dreptului deontologic, care se regăsesc într-o formă sau alta la toate categoriile de funcționari din administrația publică, sunt, după cum este și firesc, următoarele: definirea abaterilor disciplinare de natură deontologică, stabilirea sancțiunilor disciplinare, procedura de aplicare a sancțiunilor și jurisdicția disciplinară.

Codul de conduită a funcționarilor publici din cadrul autorității vamale, denumit în continuare Cod de conduită stabilește normele de conduită profesională ale personalului vamal și sunt obligatorii pentru toți funcționarii publici din cadrul autorității vamale. Scopul Codului de conduită este creșterea calității serviciului public vamal și eliminarea birocrației și a faptelor de corupție din cadrul autorității vamale. Principalele direcții care stau la baza conduitei profesionale a funcționarului public din cadrul autorității vamale sunt următoarele: supremația Constituției și a legii; integritatea morală; cinstea și corectitudinea și deschiderea și transparența; prioritatea interesului public; asigurarea egalității de tratament a cetățenilor în fața autorității vamale; profesionalismul; imparțialitatea și independența; libertatea gândirii și a exprimării. Conform art.4 din Legea nr.7 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, următorele expresii se definesc astfel:

a) funcție publică – ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea vamală, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale;

b) interes public – acel interes care implică garantarea și respectarea de către autoritatea vamală a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor, recunoscute de Constituție, legislația internă și tratatele internaționale la care România este parte;

c) funcționar public vamal – persoana numită într-o funcție publică în cadrul autorității vamale, în condițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr. 243/2004;

d) interes personal – orice avantaj material sau de altă natură, urmărit ori obținut, în mod direct sau indirect, pentru sine ori pentru alții, de către funcționarii publici vamali prin folosirea reputației, influenței, facilităților, relațiilor, informațiilor la care au acces, ca urmare a exercitării funcției publice în cadrul autorității vamale;

e) conflict de interese – acea situație sau împrejurare în care interesul personal, direct ori indirect, al funcționarului public vamal contravine interesului public, astfel încât afectează sau ar putea afecta independența și imparțialitatea sa în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp și cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin, așa cum este definit în Legea nr.161/2003 si Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr.243/2004;

f) informație de interes public – orice informație referitoare la activitatea sau care rezultă din activitătea autorității vamale, indiferent de suportul ei, în condițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public ;

g) informație cu privire la date personale – orice informație privind o persoană identificată sau identificabilă.

4.3.1. Conduita profesională a funcționarului public vamal

Normele generale de conduită profesională a funcționarilor publici sunt evidențiate în art. 5- 9, din Legea nr.7, privind Codul de conduită a funcționarilor publici, dupa cum urmează:

1. Realizarea unui serviciu public vamal de calitate Funcționarii publici din cadrul autorității vamale au obligația de a realiza un serviciu public vamal de calitate în folosul cetățenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor și la transpunerea lor în practică, în scopul realizării atribuțiilor autorității vamale.

În exercitarea funcției publice, funcționarii publici din cadrul autorității vamale au obligația de a avea un comportament profesionist, pentru a câștiga și menține încrederea cetățenilor în integritatea, imparțialitatea și eficiența autorității vamale.

2. Loialitatea față de Constituție, lege și autoritatea vamală

Funcționarii publici din cadrul autorității vamale au obligația :

a) ca, prin actele și faptele lor să respecte Constituția și legile țării, reglementările și normele vamale, precum și orice dispoziție internă cu caracter oficial, potrivit atribuțiilor ce le revin;

b) să respecte dispozițiile legale privind restrângerea exercițiului unor drepturi, datorată funcției publice ocupate;

c) să respecte și să aplice principiile privind integritatea morală și legalitatea.

d) să apere prestigiul autorității vamale, precum și de a se abține de la orice act sau fapt care poate produce prejudicii imaginii ori intereselor legale ale acesteia; Funcționarii publici din cadrul autorității vamale le este interzis:

a) să exprime în public aprecieri care nu sunt conforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorității vamale, cu politicile și strategiile acesteia sau cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;

b) să facă aprecieri neautorizate în legatură cu litigiile aflate în curs de soluționare și în care autoritatea vamală are calitatea de parte;

c) să dezvăluie informații care nu au caracter public, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația în vigoare;

d) să divulge informațiile la care au acces în exercitarea funcției publice, dacă aceasta este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile autorității vamale ori ale unor funcționari publici vamali, precum și ale persoanelor fizice sau juridice;

e) să ofere asistență și consultanță persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acțiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau a autorității vamale;

Prevederile lit. a)-d) se aplică și după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă dispozițiile din legi speciale nu prevăd alte termene, potrivit prevederilor Legii nr.7/2004.

Divulgarea informațiilor care nu au caracter public sau transmiterea documentelor care conțin asemenea informații, la solicitarea reprezentanților unei alte instituții publice, este permisă numai cu acordul conducerii unității vamale în care funcționarul public vamal își desfășoară activitatea.

3. Libertatea de exprimare și activitatea politică În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici din cadrul autorității vamale sunt obligați:

a) de a apăra și respecta demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorității vamale;

b) de a respecta libertatea opiniilor și de a nu se lăsa influențați de considerente personale sau de popularitate; în exprimarea opiniilor, trebuie să aibă o atitudine conciliantă și să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri;

4. Activitatea politică În exercitarea funcției publice, funcționarii publici din cadrul autorității vamale le este interzis:

a) să participe la strângerea de fonduri pentru finanțarea activității partidelor politice;

b) să furnizeze sprijin logistic persoanelor fizice care candidează la funcții de demnitate publică;

c) să colaboreze cu persoanele fizice sau juridice care efectuează donații ori sponsorizări partidelor politice;

d) să afișeze, în cadrul autorității vamale, însemne ori obiecte inscripționate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaților acestora;

e) să se lase influențat de presiunile politice, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

f) să impună altor funcționari publici vamali să se înscrie în partide politice, ori să le sugereze acest lucru, promițându-le acordarea unor beneficii materiale sau profesionale;

5. Activitatea publică și utilizarea imaginii proprii

Relațiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcționarii publici care sunt desemnați în acest sens de către conducătorul unității vamale. Funcționarii publici din cadrul autorității vamale desemnați să participe la activități sau dezbateri publice, în calitate oficială, au obligația să respecte limitele mandatului de reprezentare încredințat de conducerea autorității vamale.

În situația când nu sunt desemnați în acest sens, funcționarii publici din cadrul autorității vamale pot participa la activități sau dezbateri publice, însă au obligația de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al instituției vamale.

În exercitarea funcției publice deținute, funcționarilor publici din cadrul autorității vamale le este interzis să permită folosirea numelui sau imaginii proprii în activități comerciale, precum și în scopuri electorale.

6. Conduita în interiorul instituției și în cadrul relațiilor externe În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici din cadrul autorității vamale sunt obligați:

a) să aibă o ținută vestimentară curată, îngrijită și purtată în mod corespunzător;

b) să fie, în toate circumstanțele, obiectiv și imparțial;

c) să nu se lase influențat de interesele personale, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu;

d) să îndeplinească sarcinile de serviciu în limitele competențelor și responsabilităților atribuite, cu conștinciozitate și responsabilitate;

e) să îndeplinească toate sarcinile dispuse de conducătorii ierarhici, cu condiția că acestea să nu contravină legislației în vigoare;

f) să aibă un comportament echilibrat și nediscriminatoriu, tratând pe fiecare în mod egal, respectându-i drepturile și demnitatea;

g) să aibă un comportament bazat pe respect, bună credință, corectitudine și amabilitate;

h) să păstreze confidențialitatea operațiunilor efectuate, a materialelor și informațiilor de care ia cunoștință prin exercitarea funcției publice;

i) să acționeze pentru combaterea fraudei, corupției, traficului ilicit de mărfuri și bunuri și a altor acțiuni ilegale;

j) să sesizeze conducătorului ierarhic cazurile în care i se cere să acționeze contrar prevederilor codului de conduită, precum și faptele ilicite de care a luat la cunoștință în exercițiul funcției publice;

k) să nu se lase intimidat de presiunile sau influențele exercitate asupra lui, de către persoane sau structuri din interiorul sau din afara instituției, cu privire la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu;

l) să nu aducă atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul autorității vamale, precum și persoanelor cu care intră în legatură în exercitarea funcției publice, prin: utilizarea unor expresii jignitoare, dezvăluirea unor aspecte ce țin de viața privată și întocmirea unor sesizări sau plângeri calomnioase;

m) să acționeze întotdeauna astfel încât să nu fie afectată securitatea sa ori a colegilor săi.

n) să promoveze o imagine favorabilă țării și instituției, în cadrul unor organizații internaționale sau alte activități cu caracter internațional, la care participă;

o) în deplasările externe, să aibe o conduită corespunzătoare regulilor de protocol;

p) să gestioneze în mod rațional resursele instituției care-i sunt încredințate în scopul îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarul public vamal îi este interzis:

a) să primească cereri a căror soluționare nu este de competența lui sau care nu i-au fost repartizate de conducătorii ierarhici;

b) să intervină pentru soluționarea unor cereri;

c) să se implice în săvârșirea unor acțiuni ilegale;

d) să consume alcool și/sau substanțe stupefiante, în timpul pragramului de activitate;

e) să fumeze în locuri în care acest lucru este interzis sau când își desfășoară activitatea în locuri publice;

f) să utilizeze, în alte scopuri decât cele stipulate de legislație, prerogativele funcției publice deținute;

g) să utilizeze poziția oficială pe care o deține sau relațiile pe care le-a stabilit în îndeplirea atribuțiilor de serviciu, pentru a influența anchetele interne ori externe sau pentru a impune luarea unei anumite măsuri;

h) să impună altor funcționari publici vamali să se înscrie în asociații, indiferent de natura acestora, ori să le sugereze acest lucru, promițându-le acordarea unor beneficii materiale sau profesionale;

i) să promită luarea unei anumite decizii de către autoritatea vamală, de către alți funcționari publici;

j) în deplasările externe le este interzisă încălcarea legislației și a obiceiurilor statului gazdă.

k) în relațiile cu reprezentanții altor țări, să exprime opinii personale referitor la aspecte naționale sau dispute internaționale. În îndeplinirea atributiilor de serviciu, funcționarul public din cadrul autorității vamale, beneficiază:

a) de protecția legii;

b) de drepturile recunoscute de legislația în vigoare;

c) de pregătire profesională continuă, pe tot parcursul carierei sale;

d) de dotările materiale necesare, care să-i permită îndeplinirea sarcinilor de serviciu în cele mai bune condiții și cu operativitate.

4.3.2. Conduita personalului vamal cu funcții de conducere

În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu specifice funcțiilor publice de conducere, funcționarii publici vamali sunt obligați să asigure egalitatea de șanse și tratament referitoare la dezvoltarea carierei în funcția publică pentru personalul vamal din subordine. Funcționarii publici vamali de conducere au obligația să examineze și să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenței profesionale pentru personalul vamal din subordine, atunci când propun ori aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcții ori acordarea de stimulente materiale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare.

Este interzis funcționarilor publici vamali de conducere să favorizeze sau să defavorizeze accesul ori promovarea în funcția publică pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate.

1. Integritatea

Funcționarul public vamal este obligat:

a) să dovedească onestitate în îndeplinirea tuturor sarcinilor de serviciu;

b) să nu se lase influențat în luarea deciziilor de “oferte” din partea persoanelor fizice sau juridice;

c) să respingă și să-și informeze conducătorii ierarhici de orice acte de corupție, fapte sau acțiuni ilegale;

Funcționarului public vamal îi este interzis:

a) să folosească funcția publică pe care ocupă în interese particulare;

b) să solicite, să primească sau să accepte cadouri, împrumuturi, servicii sau orice alt beneficiu, care îi este destinat personal, familiei, parinților, prietenilor ori persoanelor cu care a avut relații de afaceri sau de natură politică și care îi poate influența imparțialitatea în exercitarea funcției publice deținute ori pot constitui o recompensă în raport cu acestă funcție;

c) să se implice în activități sau înțelegeri, direct sau prin membrii de familie, care ar da naștere la conflicte de interese, așa cum sunt definite în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată prin Legea nr. 243/2004;

d) să utilizeze, în timpul cât și în afara programului de lucru, logistica instituției pentru soluționarea unor probleme personale;

e) să nu urmărească obținerea de foloase sau avantaje în interes personal prin producerea de prejudicii materiale sau morale altor persoane.

2. Folosirea resurselor autorității vamale și limitarea participării funcționarului public vamal la achiziții, concesionări sau închirieri

Funcționarul public vamal este obligat:

a) să asigure ocrotirea proprietății publice și private a statului, să evite producerea oricărui prejudiciu, acționând în orice situație ca un bun proprietar;

b) să propună și să asigure, potrivit atribuțiilor care le revin, folosirea utilă și eficientă a banilor publici, potrivit legislatiei;

c) să folosească timpul de lucru, precum și bunurile aparținând autorității vamale, numai pentru desfășurarea activităților aferente funcției publice deținute. În situația când funcționarii publici din cadrul autorității vamale desfășoară activități didactice sau activități publicistice în interes personal, îi este interzis să utilizeze programul de lucru sau logistica insituției vamale pentru desfășurarea acestora.

Funcționarul public vamal poate achiziționa un bun aflat în proprietatea privată a statului, supus vânzării, conform legislației, cu excepția următoarelor situatii:

a) dacă utilizează în acest sens, informații care nu sunt publice, de care a luat cunoștință în îndeplinirea sarcinilor de serviciu;

b) când a participat, în indeplinirea atribuțiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv;

c) când poate influența operațiunile de vânzare sau când a obținut informații care nu sunt publice. Funcționarului public din cadrul autorității vamale îi este interzis furnizarea informațiilor privitoare la bunurile proprietate publică sau privată a statului ori a autorității vamale, care sunt supuse operațiunilor de vânzare, concesionare sau închiriere, în alte condiții decât cele stipulate de legislația în vigoare.

3. Atitudinea față de public

Funcționarul public vamal este obligat:

a) să respecte principiul legalității, acționând în conformitate cu regulile și procedurile prevăzute în legislația vamală;

b) să dea dovadă de seriozitate și respect față de persoanele fizice sau reprezentanții persoanelor juridice cu care intră în relații de serviciu;

c) să aibă un comportament demn, să dea dovadă de operativitate, amabilitate și ordine;

d) să nu acționeze sub imperiul emoțiilor puternice, al arbitrariului, al propriilor preferințe, determinate de opinii de orice natură;

e) să aibă o ținută, o conduită și un limbaj corespunzător în relațiile cu publicul;

f) să motiveze deciziile pe care le ia și să indice publicului căile de atac a acestora;

g) să adopte o atitudine imparțială și justificată pentru rezolvarea clară și eficientă a problemelor cetățenilor;

h) să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorității vamale;

i) să promoveze soluții similare sau identice raportate la aceeași categorie de situații de fapt;

j) să elimine oricare formă de discriminare bazată pe aspecte privind naționalitatea, convingerile religioase și politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.

Publicul este obligat :

a) să trateze personalul vamal aflat în exercițiul funcțiunii, cu respectul cuvenit reprezentanților autorității statului;

b) să adreseze plângeri referitoare la orice abatere de la prevederile Codului de conduită al functionarului public din cadrul autorității vamale, direct conducerii Autorității Naționale a Vămilor;

c) să solicite punerea la dispoziție, în mod gratuit, a formularului de Plângere prezentat în anexă, în locurile menționate la art. 23, 24 și 25 din Cod de conduită al funcționarului public din cadrul autorității vamale. Directorul Direcției Economice, Investiții și Administrarea Serviciilor din cadrul Autorității Naționale a Vămilor, directorii executivi și șefii birourilor vamale au obligația de a pune la dispoziția publicului, în mod gratuit, formularul „Plângere pentru nerespectarea Codului de conduită al funcționarului public din cadrul autorității vamale” cum este prevăzut în anexă.

Direcția Economică, Investiții și Administrarea Serviciilor va lua măsurile legale ce se impun astfel încât cutia specială cu formularul de plângere să fie poziționată la loc vizibil, lîngă avizierul situat, la intrarea în sediul Autorității Naționale a Vămilor. La nivelul direcțiilor regionale vamale, cutia specială cu formularul de plângere va fi poziționată la loc vizibil, la intrarea în sediul direcției regionale vamale. La nivelul birourilor vamale, formularul de plângere va fi pus într-o cutie specială, care va fi poziționată pe artera de intrare/ieșire din țară (în cazul birourilor vamale de frontieră) și în apropierea locației unde se depun documentele pentru efectuarea formalităților vamale (în cazul birourilor vamale de interior).

4.3.3. Obligații privind aplicarea și respectarea prevederilor Codului de conduită al funcționarului public din cadrul autorității vamale

Directorii executivi au obligația să verifice, periodic, atât la nivelul direcției regionale, cât și la birourile vamale din subordine, afișarea, la loc vizibil, a Codului de conduită a funcționarilor publici din cadrul autorității vamale și să ia măsurile ce se impun pentru menținerea acestei afișări. Șefii birourilor vamale au obligația să verifice, afișarea la loc vizibil, a Codului de conduită a funcționarilor publici din cadrul autorității vamale, și să ia măsurile ce se impun pentru menținerea acestuia în cadrul birourilor vamale pe care le coordonează.

Directorii executivi și șefii birourilor vamale au obligația să verifice periodic și să ia măsurile ce se impun pentru ca, atât la nivelul direcției regionale vamale, cât și la nivelul birourilor vamale, formularul de plângere să se găsească în locurile menționate la art. 24 și 25 din prezentul Cod de conduita.

Serviciul Verificări Interne va controla, periodic, afișarea la loc vizibil, a Codului de conduită a funcționarilor publici din cadrul autorității vamale, la nivelul Autorității Naționale a Vămilor. Serviciul Verificări Interne și compartimentele Verificări İnterne din cadrul direcțiilor regionale vamale vor controla, periodic, afișarea la loc vizibil, a Codului de conduită al funcționarului public din cadrul autorității vamale, la nivelul direcțiilor regionale și a birourilor vamale din subordine cât și existența cutiei speciale cu formularul de plângere în locurile menționate la art. 23, 24 și 25.

Dacă în urma verificărilor efectuate, se constată că persoanele menționate în prezentul cod de conduită și disciplină nu și-au îndeplinit obligațiile menționate la art.23-29, Serviciul Verificări İnterne sau compartimentele Verificări İnterne din cadrul direcțiilor regionale vamale, în funcție de competentele prevăzute în OMF nr.1470/31.05.2005, vor solicita explicații scrise privitor la situațiile în cauză.

4.3.4. Răspunderea în cazul nerespectării prevederilor prezentului Cod de conduită

În toate cazurile în care autoritatea vamală este sesizată din interiorul sau din afara instituției cu privire la încălcarea prevederilor prezentului Cod de conduită de către funcționarii publici din cadrul autorității vamale, vor fi efectuate cercetări administrative, conform legislației în vigoare, de către comisia de disciplină, Serviciul Verificări İnterne, directorii executivi ai direcțiilor regionale vamale, șefii birourilor vamale și compartimentele verificări interne din cadrul direcțiilor regionale vamale .

În situațiile, în care, se constată că faptele săvârșite de funcționarul public vamal constituie abateri disciplinare, vor fi aplicate sancțiunile disciplinare stipulate în Legea nr. 188/1999, republicată.

Distrugerea formularului de plângere de către personalul vamal se sancționează, potrivit legislației în vigoare. În cazurile în care faptele săvârșite pot întruni elementele constitutive ale unor infracțiuni, vor fi sesizate organele abilitate ale statului. Răspunderea materială a funcționarului public vamal se stabilește potrivit prevederilor legale în vigoare.

Codul de conduită al funcționarului public din cadrul autorității vamale va fi afișat la nivelul tuturor structurilor instituției, la loc vizibil, pentru ca publicul să ia cunoștință de modul în care personalul vamal trebuie să se comporte. Cazurile de conduită inadecvată și măsurile adoptate vor fi popularizate în rândul funcționarilor publici vamali, cu păstrarea confidențialității persoanelor implicate.

4.4. İncompatibilități și conflicte de interese pentru personalul vamal

Potrivit Legii 161/19.04.2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, art.79, alin (1), prevede ca funcționarul public este în conflict de interese dacă se afla în una dintre următoarele situații: a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice și juridice cu care are relații cu caracter patrimonial; b) participă în cadrul aceleiași comisii, constituite conform legii, cu funcționari publici care au calitatea de soț sau rudă de gradul I; c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice. În cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință.
În cazurile prevăzute mai sus, conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea șefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcționarul public în cauză, va desemna un alt funcționar public, care are aceeași pregătire și nivel de experiență.
Încălcarea dispozițiilor prevazute conflictului de interese, poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii. Potrivit art.80 din Legea 161/19.04.2003, incompatibilitățile privind demnitățile publice și funcțiile publice sunt cele reglementate de Constituție, de legea aplicabilă autorității sau instituției publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică își desfășoară activitatea. Art. 94 – 98 si art. 111 din Lege stipulează că:
Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică si că funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice; b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale; c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată; d) în calitate de membru al unui grup de interes economic. Funcționarii publici care, în exercitarea funcției publice, au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societăți comerciale sau alte unități cu scop lucrativ de natura celor prevăzute la lit. c) nu pot să își desfășoare activitatea și nu pot acorda consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani dupa ieșirea din corpul funcționarilor publici. Funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția publică pe care o exercită.
În situația prevazută la lit. b), la încheierea mandatului demnitarului, funcționarul public este reâncadrat în funcția publică deținută sau într-o funcție similară. Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul I.
Persoanele care se află în una dintre situațiile prevăzute mai sus vor opta, în termen de 60 de zile, pentru încetarea raporturilor ierarhice directe sau renunțarea la calitatea de demnitar.
Art. 96 alin (1) prevede că, funcționarii publici pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării știintifice și al creației literar-artistice. În situația funcționarilor publici care desfășoară activitățile prevăzute la alin. (1), documentele care alcătuiesc dosarul profesional sunt gestionate de către autoritatea sau instituția publică la care aceștia sunt numiți.
Funcționarul public poate candida pentru o funcție eligibilă sau poate fi numit într-o funcție de demnitate publică. Raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă: a) pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales; b) până la încetarea funcției eligibile sau a funcției de demnitate publică, în cazul în care funcționarul public a fost ales sau numit.
Funcționarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal constituite.
Funcționarilor publici le este interzis să fie membri ai organelor de conducere ale partidelor politice și să exprime sau să apere în mod public pozițiile unui partid politic. Funcționarii publici care, potrivit legii, fac parte din categoria înalților funcționari publici nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancțiunea destituirii din funcția publică.
Persoanele care exercită demnitățile publice și funcțiile publice prevăzute în prezentul titlu vor depune o declarație de interese, pe propria raspundere, cu privire la funcțiile și activitățile pe care le desfășoară, cu excepția celor legate de mandatul sau funcția publică pe care o exercită. Funcțiile și activitățile care se includ în declarația de interese sunt: a) funcțiile deținute în cadrul unor asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale ori partide politice; b) activitățile profesionale remunerate; c) calitatea de actionar sau asociat la societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare și financiare.
Potrivit Legii 144/2007 privind inființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, art. 41, alin (1), declarațiile de avere și de interese reprezintă acte personale și irevocabile, putând fi rectificate numai în condițiile prevăzute de prezenta lege, iar alin. (2), declarația de avere se face în scris, pe proprie răspundere, și cuprinde bunurile proprii, bunurile comune și cele deținute în indiviziune, precum și cele ale copiilor aflați în întreținere, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, precum și prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2005 privind modificarea formularelor pentru declarația de avere și pentru declarația de interese, aprobată prin Legea nr. 158/2005, care se aplică în mod corespunzător.
Legea 144/2007, prevede că declarația de interese se face, în scris, pe proprie răspundere și cuprinde funcțiile și activitățile, potrivit prevederilor Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 14/2005.
Art. 42. din Legea 144/2007 privind inființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de İntegritate, alineatul (1) prevede că declarațiile de avere și de interese se depun în termen de 15 zile de la data numirii sau alegerii în funcție ori de la data începerii activității; alineatul (2) – persoanele prevăzute de lege au obligația să depună sau să actualizeze declarațiile de avere și de interese anual, cel mai târziu la data de 31 mai, pentru anul fiscal anterior; alinatul (3) – în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii mandatului sau a încetării activității, persoanele prevăzute de lege au obligația sa depună o nouă declarație de avere și declarație de interese iar alinatul (4) – în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele care nu aveau obligația de a depune declarația de avere și declarația de interese, pentru care legea stabilește această obligație, trebuie să depună aceste declarații, potrivit legii. Funcționarii publici din cadrul Autorității Naționale a Vămilor se află în conflict de interese în situațiile expres stabilite prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, precum și ori de câte ori au de îndeplinit următoarele operațiuni vamale pentru persoanele nominalizate în art. 79 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare: a) controlul vamal al mărfurilor, verificarea existenței și autenticității documentelor; b) controlul vamal ulterior al documentelor; c) controlul vamal al mijloacelor de transport; d) controlul vamal al bagajelor și al altor mărfuri transportate sau aflate asupra persoanelor; e) efectuarea de anchete administrative și alte acțiuni similare. Exercitarea funcțiilor publice de execuție sau de conducere în cadrul Autorității Naționale a Vămilor este incompatibilă cu funcțiile, activitățile și raporturile ierarhice stabilite în art. 94 și 95 din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu indeplinirea atribuțiilor prevăzute pentru activitatea de comisionar în vama. Conform art.34 din OU.10, încadrarea personalului contractual, promovarea sa în funcție, modificarea contractului individual de muncă, drepturile și îndatoririle, precum și condițiile de angajare a răspunderii juridice a acestuia sunt reglementate de legislația muncii. Reglementările prin care se stabilesc drepturi, îndatoriri și incompatibilități specifice, precum și cele referitoare la funcțiile publice se completează, de drept, cu normele generale prevăzute de Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, și cu cele care privesc drepturile de natură salarială ale funcționarilor publici.

Anexă

PLÂNGERE pentru nerespectarea Codului de conduită al funcționarului public din cadrul autorității vamale

1. Autorul plângerii.

Nume și prenume/denumirea agentului economic :

Adresa/sediul social (inclusiv codul fiscal) :

Telefon/fax :

2. Numărul de identificare al funcționarului public vamal a cărui faptă este sesizată și unitatea vamală în care acesta își desfășoară activitatea.

3. Descrierea faptei care constituie obiectul plângerii.

4. Prezentarea eventualelor dovezi pe care se sprijină acuzațiile.

Data și semnătura

Plângerea se formulează în scris și este însoțită, atunci când este posibil, de înscrisurile care o susțin. Plângerea se transmite Autorității Naționale a Vămilor pe adresa:

strada Matei Millo nr. 13, sector 1, București sau la fax (021)315.65.78.

BİBLİOGRAFİE

N. Bellu, Sensul eticului și viața morală, Ed. Paideea Științe-Seria Etică, București, 1999

L. Coman–Kund, Deontologia și statutul funcționarilor din administrația publică, Ed.Europlus, Galați, 2007;

F.Chambon, O.Gaspon, La deontologie administrative, L.G.D.J., Paris, 1996, p.9;

D. Craciun, Etica afacerilor, Ed. Paideea, 2005;

B. Dutescu, Etica profesiunii medicale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980;

I. Ianosi, Moralități, idei inoportune, Ed. Cartea Românească, 1995;

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, București, 1996, vol.2;

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ediția a III-a restructurată revăzută și adăugită, vol.I, Ed. All Beck, București , 2001;

A.Iorgovan, I.Vida, Puterea executivă și administrația publică, M. OF, București, 1994;

A. Iovanas, Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Editura Nemira, București, 1993;

J.-F. Lemarignier, La France médiévale – Institutions, et société, Ed. Armand Colin, Paris, 1970;

Vasile Morar, Etica în afaceri și politică, Ed.Universității din București, 2006;

V.Nistor, Drept administrativ comparat, Ed. Fundației Academice Galați, 2006;

B. Pușcă,V. Nistor, V. Negruț, J. Maftei , Personalul autorităților publice române și comunitare, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați, 2005;

R. P. Postelnicu, M. N. Dimitriu, Adoptarea unui cod de conduită pentru funcționarii publici, prioritate pentru România, în Revista de drept public, nr.3/2003;

V. Verdinas, Statutul funcționarului public, Ed. Nemira, București ,1998;

*** Legea nr.188/1999 (republicată) – privind Statutul funcționarilor publici, publicată în M.O nr.365 din 29 mai 2007;

*** O.U nr.10 din 18 martie 2004 (actualizată până la data de 30 mai 2005) – privind Statutul personalului vamal. Textul inițial a fost publicat în M. OF. al României, Partea I, nr. 256 din 23 martie 2004;

*** Hotărârea nr.532 din 30 mai 2007 (actualizată până la data de 17 octombrie 2007) privind Organizarea și funcționarea Autorității Naționale a Vămilor. Textul inițial a fost publicat în M.OF. nr.405 din 18 iunie 2007;

*** Hotărârea Guvernului nr.611/2008 (modificată în data de 24 septembrie 2008) pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici;

*** Legea nr.7 din 18 februarie 2004 (republicată) în M.OF nr.525 din 2 august 2007. Textul inițial a fost publicat în M.OF nr.157 din 23 februarie 2004;

*** Legii 161/19.04.2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Textul actului publicat în M.Of. nr. 279/21 apr.2003;

*** Legii 144/2007 privind inființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de İntegritate. Textul initial a fost publicat în Monitorul Of. Partea I nr. 359 din 25.05.2007;

*** Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici;

*** O. U nr. 14/2005 privind modificarea formularelor pentru declarația de avere și pentru declarația de interese, aprobată prin Legea nr. 158/2005;

*** Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996, p.278.