Statutul de neutralitate în contextul relațiilor internationale [612477]

Statutul de neutralitate în contextul relațiilor internationale

Cuprins

Capitolul I.Considerații generale cu privire la conceptul de neutralitate în contextul relațiilor
internaționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 3
1.1.Definirea relațiilor internaționale ………………………….. ………………………….. ………………….. 3
1.2.Definirea conceptului de neutralitate ………………………….. ………………………….. ……………… 4
1.3.Tipuri de neutralitate în contextul relațiilor internaționale ………………………….. ……………… 7

Capitolul I. Considerații generale cu privire la conceptul de neutralitate
în contextul relațiilor internaț ionale

1.1.Definirea relațiilor internaț ionale

Ca orice alt domeniu din cadrul cunoașterii câmpului socio -uman, cunoașterea în aria
relațiilor internaționale prezintă o nevoie implicită de formulări teoretice regăsite în cadrul unor
paradigme sau teorii. Prin urmare, menirea lor este aceea de ușurare a înțeleg erii și explicării
coerente a substanței raporturilor internaționale, de a dispune modele viabile de analiză și
interpretare, de a face implicit inteligibil, comprehensibil, ansamblul de realități asumate de cei
ce se ocupă cu domeniul acesta1.
Raporturile ce sunt stabilite între entitățile care acțio nează în cadrul societ ății
internațional e sunt cunoscute generic ca ,,relații internaționale”, în care relațiile interstatale
constituie segmentul cel mai cuprinzător. Astfel, s ub incidența dreptului internațio nal public se
regăsesc doar relațiile c are se stabilesc între subiectele dreptului internațional și doar în condițiile
în care acestea acționează în această calitate2.
Așadar , se află sub inci dența dreptului international: raporturile în care statele apar ca
purtătoare ale suveranității lo r; și relațiile în care organizațiile internaționale interguver –
namentale, mișcările statelor care luptă pentru eliberare, inclusiv Vaticanul participă în calitatea
lor de subiecte ale drept ului internațional.
Relațiile i nternaționale stabil ite între alte entități ce nu dețin calitatea de subiecte de
drept internațional nu vor fi guvernate de normele drept ului acesta. Așadar, d reptul internațional
consacră /ordonează raporturile dintre subiectele sale, fiind influențat în dezvoltarea și evoluția sa
de gradul și dinamica relațiilor internaționale. Totodată, d erularea relațiilor internaționale ce sunt
reglementate de principii și norme juridice în concordanță cu dreptul internațional conduce la
instituirea ordinii juridice int ernaționale3.
De asemenea, î ntre politica externă a statelor și dreptul internațional se regăsesc
raporturi de intercondiționare și influențare. Mai mult, d reptul internațional direcționează și

1 Raluca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional pu blic, vol. I, ed. CH -Beck, 2010, p.
31
2 Ion Diaconu, Manual de drept internațional public, 2007, Ed. Lumina Lex, p. 13
3 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ed. Ch Beck, 2015 (Ediția a VIIi -a), p. 83

influențează politica externă a statelor prin acțiunea princip iilor și normelor sale care se impun a
fi respectate în realizarea, de către state, a politicii externe. Astfel, p olitica externă recurge la
instrumentele dreptului internațional, organizații, tratate și instanțe internaționale pentru
îndeplinirea obiectiv elor sale4.
Așadar, p olitica externă este reflect ată în tratatele încheiate de statele, în propunerile și
negocierile din cadrul organizațiilor internaționale, în poziția cu privire la gestionarea și
soluționarea conflic telor internaționale, în acțiunile d e menținere a securității și păcii
internaționale etc.
1.2.Definirea conceptului de neutralitate

Neutralitatea, ca un concept politic și legal, a prezentat o proeminență evidențiată pe
plan european pe parcursul confruntării bipolare din secolul trecut, cunoscută ca Războiul Rece.
Astfel, pe parcursul acestei perioade de distanțare, mai multe state europene (Finlanda, Austria,
Suedia, Irlanda și Elveția) au reușit să își mențină statutul de neutralitate, fapt ce, realmente, a
contribuit la securitatea lor . De asemenea, toate aceste țări au promovat diverse politici de
neutralitate, în concordanță cu trecutul lor istoric, inclusiv cu Războiul Rece și cel de -al Doilea
Război Mondial5.
În prezent, datorită finalului Războiului Rece, dezvoltării unui sistem no u de securitate
în cadrul spațiilor geopolitice cele mai importante – Euro -atlantic, ce conține OSCE, UE, NATO
și în cel post -sovietic – CSI cu Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, a apariției de noi
amenințări transnaționale, statutul de neutra litate al țărilor Europene, în viziunea literaturii de
specialitate în securitatea internațională, poate fi contestat6.
Prin urmare, se consideră că, de fapt, cea mai mare parte acestor țări deja acționează pe
arena international, mai degrabă, ca actori ne aliniați militari, decât ca participanți neutri. Astfel
de politici dispun statelor neutre avantajul de a fi membri ai diverselor organizații internaționale
(ONU, UE, OSCE și Parteneriatul pentru Pace din cadrul NATO) și de primire a promisiunilor

4 Aurel Preda, Tratat de drept internațional public, 2002, Ed. Lumina Lex, p. 41 -61
5 Banu L., Ionescu O.R.I. Neutralitatea Statelor și Dreptul Internațional. Stat De Drept Românesc, București, nr.3,
2011, p. 14
6 Adrian Năstase, , ș.a., op.cit., p. 84.

oficiale pentru a fi consultați pe întrebări semnificative de securitate, fără să contribuie financiar
și politic la apărarea colectivă, la fel și la securitatea internațională7.
Așadar, progresele periodice constructive în raportul NATO -Rusia, dezvoltarea Politic ii
Europene Comune de Securitate și Apărare ale Uniunii Europene (PSEC/PSAC), extinderea
NATOUE și noile pericole internaționale, au posibilitatea, cu o probabilitate sporită, să modifice
direcțiile politice ale acestor țări (cu excepția Elveției – caz spe cific) cu adaptarea statutului de
neutralitate, care poate să devină simbolic ori rar în Europa.
Conform legii internaționale moderne, neutralitatea poate să fie clasificată în
Neutralism, Neutralizare și Neutralitate. Astfel, neutralismul este o stare po litică legală de
abținere de la participarea în cadrul oricărui conflict militar și implică tratarea în mod egal a
tuturor părților. De asemenea, chiar și țările care promovează neutralismul, pot să intervină în
alte conflicte armate, care se consideră a f i vitale pentru securitatea lor regională8.
Neutralismul reprezintă o particularitate a țărilor cu o capacitate slabă în situațiile de
bipolaritate și cu cele interne instabile. Într -o altă opinie, neutralitatea este în ceaq mai mare
parte a situațiilor, u n concept legal fixat de legi, tradiții și tratate, ce restricționează în mod legal
țara de la implicarea în război și obligă părțile beligerante să nu violeze integritatea statului
neutru. Totodată, neutralitatea poate să fie declarată unilateral, interna țional (Regulile de la
Haga, 1907) și multilateral (Elveția la Congresul de la Vena, 1815)9.
Mai mult, neutralizarea reprezintă o formă de neutralitate permanentă a unei țări. Cea
mai semnificativă formă exclude în totalitate participarea în anumite organiz ații
interguvernamentale, în special, în cadrul alianțelor militare. Neutralizarea poate să fie
recunoscută de înțelegeri internaționale (situația Elveției) sau autoimpusă (situația Austriei în
1955), care la fel implică înțelegeri externe.
Din prisma drep tului internațional, definiția neutralității a fost stabilită în cazul
Declarației de la Paris din anul 1856 și a progresat legal la cea de -a Doua Conferință de la Haga
din anul 1907. În plus, în cadrul capitolelor V și XII din Convenția de la Haga s -a stipulat
statutul neutralității în războaiele marine și terestre. Prin urmare, rezultă faptul că neutralitatea,
ca și concept legal, a putut să fie implementată numai în situația unui conflict armat. Astfel,
necesitatea acestei legalizări a derivat din aspect ul că, sistemul de securitate european de la

7 Ian Brownlie, Principles of Pu blic International Law, Oxford, 2008 , p. 59
8 Ion Diaconu, op.cit., p. 83
9 Idem

finalul secolului XIX a fost afectat de dezvoltarea rapidă a unui stat puternic nou ca Germania
unificată de Bismarck10.
De aceea, țările Europene au convenit în limitarea la maxim a posibilității izbucnirii
războaielor, și, în același timp, să aplice o serie de reguli legale în situația producerii conflictelor
militare.
De asemenea, noile acorduri europene au specificat faptul că “alianțele nu mai
constituyiau activități de subordonare în cadrul unui sistem mai mare, însă, constituiau sistemul
însuși”. Prin urmare, la acel moment, neutralitatea nu se mai încadrează în noul sistem
internațional și apare mai mult ca o excepție care impune clarificarea legală a statutului său, a
responsabilităților și drepturilor sa le.
În cadrul dreptul ui internațional clasic, neutralitatea reprezenta situația unei țări de
neparticipare la un anumit război, fapt care a reprezentat o neutralitate ocazională . Această
modalitate de neutralitate era definită prin următoarele obligații11:
– prevenirea realizării, pe teritoriul său, a oricăror operațiuni militare;
– abținerea de participare în vreun mod la ostilități;
– imparțialitatea care obligă statul neutru să trateze statele beligerante, în mod egal.
În cadrul secolul ui al XIX a luat naște re neutralitatea permanentă, ca un statut juridic al
statului neutru, care implică o serie de noi obligații față de neutralitatea ocazională, cum sunt în
general :
a) obligația de a nu deveni parte în cadrul alianțelor militare
b) obligația cu caracter pe rmanent (de a fi neutru în orice războaie);
De asemenea, o dată cu excluderea războiului ca modalitate a politicii naț ionale (prin
intermediul Pactul ui Briand -Kellogg, 1928) și afirmarea principiului nerecurgerii la forță, ideea
de neutralitate s-a transfor mat în tr-o obligație de imparțialitate, devenind în acest fel,
neutralitate diferen țiată , fapt ce înseamnă că statul neutru și-a modific at atitudinea în raport cu
victim a, prezentând chiar dreptul și obligația de a -i oferi asistență, însă, să nu -l ajute pe
agresor12.
Totodată, n eutralitatea permanentă, ca statut juridic este obțin ută în temeiul unor:

10 Andronovici C,”Drept international p ublic”,editura Graphix,Iasi, 20 04, p. 87
11 Adrian Năstase, , ș.a., op.ci t., p. 90
12 Edwin Glaser, Neutralitatea permanentă și securitat ea colectivă, „Revista Studii și Cercetări Juridice”, 1956, nr. 1.

– acte juridice interne ( declarații, legi, dispoziții constitu -ționale);
– acte juridice internaționale ( acord , tratat ) de garantare și recunoaștere a statutului din
partea altor țări (în general, mari puteri).
Astfel, r egimul juridic actual al neutralității a obținut obligații și dimensiuni noi
datorită: mijloacelor de purtare a războiului și performanței tehnicilor de luptă.
Mai mult, s tatutul juridic al neutra lității permanente conține un ansamblu de obligații și
drepturi pentru statul neutru permanent, la fel și drepturi și obligații pentru țările care l -au
recunoscut, precum pentru acelea care au garantat respectivul statut în favoarea statului
beneficiar.
1.3.Tipuri de neutralitate în contextul relațiilor internaț ionale

De-a lungul timpului, n eutrali tatea a cunoscut mai multe tipuri , despre care vom discuta
în continuare.
Neutralitatea permanentă (denumită de anumiți autori și perpetuă) este situația în care
se regăsesc anumite state c are și-au asumat obligația permane ntă să nu particip e în cadrul
niciunui conflict armat, sau alianțe politico -militare ori la pregătirea războiului, de a nu permite
utilizarea teritoriului lor pentru amplasarea baze lor străine militare la fel și obligația de a nu
deține, ori produce, sau experimenta arme nucleare ori alte arme pentru distrugere în masă13.
De asemenea, Convențiile de la Haga (art. 7 din Convenția V și art. 7 din Convenția
XIII, 18 octombrie 1907) nu oblig ă puterile neutre să împiedice tranzitul ori exportul de arme și
muniții pentru oricare dintre beligeran ți. Prin urmare, a ceastă prevedere este explic ată prin
interesul marilor puteri de a realiza afaceri bănoase cu prilejul războiului, vânzând material de
război unuia ori altuia dintre beligeranți ori chiar către ambel e părți14.
Totodată , principalele obligații ale țărilor care și -au declarat statutul de neutralitate
permanentă sunt15:
– să nu participe în cadrul nici unui conflict armat;
– să nu producă, să nu dețină și să nu experimenteze arme nucleare ori alte arme pentru
distru gere în masă;

13 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 74
14 Idem
15 Adrian Năstase, , ș.a., op.cit., p. 90

– să-și mențină starea de neutrali tate pe parcursul unui conflict armat, declanșat între
alte țări;
– să nu participe în cadrul alianțe politico -militare ori la pregătirea războiului;
– să nu permită utilizarea teritoriului lor în vederea amplas ării de baze militare străine;
– să ducă o politică de colaborare pașnică cu toate țările.
Statul neutru permanent prezintă și o serie de drepturi, cum sunt:
– dreptul de a cere ajutor și de a fi ajutat în situația în care ar fi atacat de un alt stat;
– dreptul la autoapărare ( potrivit art.51 din Carta O.N.U.);
– dreptul la garantarea și recunoașterea personalității sale, la fel și celelalte drepturi
inerente personalității sale, cu excepția acelor a care contravin obligațiilor
caracteristice neutralității sale .
Neutralitatea eventuală este reprez entată de atitudinea de neutralitate a un ei țări ori a
anumitor state în raport cu un anumit război. Un exemplu în sensul acest a este constitui t de
atitudinea Turciei și Japoniei în raport cu conflictul din Statele Arabe și Israel din 196716.
Totodată , un alt tip de neutralitate este cea imparțială , astfel, rezidă în atitudinea de
neutralitate a un ei țări ori a unor țări față de toți participanții în cadrul unui conflict. A fost
consacrată prin convențiile de la Haga (din anul 1907 și1899 ). Potrivit dispozițiilor acestor
convenții, statul neutru deține , pe parcursul unui război, obligația de a adopt a o poziție egală față
de beligeranți, nefavorizând pe niciunul dintre aceștia17.
După reglementarea principiului neutilizării forței ori amenințării cu forța în raporturile
internaționale (principiul neagresiunii) și a interzicerii dreptului țărilor de a începe un război,
considerat ca fundamental al lor, conceptul asupra neutralității s -a modificat .
După cel de -al Doilea Război Mondial, a apărut și s -a dezvo ltat conceptul neutralității
diferențiate; astfel, neutralitatea diferențiată semnifică nu doar neparticiparea unei țări în cadrul
conflictul ui armat (război), însă și îndatorirea acest ei țări de a oferi ajutor nemilitar statului
victimă a agresiunii și de a nu oferi sprijin statul agresor18.
Această concepție în privința neutralității se fundamentează nu doar pe principiul
neagresiunii, ci și pe calificarea războiul de agresiune ca cea mai severă crimă contra omenirii.
Prin urmare , se impune a se face distincția între victima agresiunii și agresor . Ei nu sunt egali din

16 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , Editura Lumina Lex, Bucureș ti, 2005, p. 142
17 Vasile Crețu, Nerecurgerea la forță î n relaț iile internaționale , Editura Politică, București, 1978 , p. 184
18 Ibidem, p. 185

prisma statutului lor juridic și nu mai poate fi admisă o poziție imparțială față de aceștia . De
asemenea, n u este admisă o atitudine de neutralitate în raport cu statul care comite o crimă
internațională; n eutralitatea pozitivă (ori activă ori neangajare sau nealiniere) accepțiune nouă a
conceptului de neutralitate, concretizată în prezent într-o atitudine amplă ce este declarată unui
număr semnificativ de state, de neangajare militară.
Statele nealiniate (și în special, acțiunea lor, numită mișcare de nealiniere) au început să
apară după Conferința statelor afro-asiatice de la Bandung (1955). Plecând de la ideea de
neutralism și neutralitate , nealinierea este defin ită printr -o poziție de nealiniere la blocuri militare
și alianțe și printr -o politică de independență; de asemenea, prin neutralitatea unui teritoriu
înțelege m statornicirea unui statut juridic, conform căruia este interzis să se realizeze acțiuni
militare pe teritoriu l acela , să se utilizeze acel teritoriu ca bază pentru realizarea de acțiuni
militare ori ca bază pentru realizarea operațiilor militare în afara sa19.
Neutralitatea poate să fie și temporară numai în situația unui conflict armat. O situație
de neutralitate temporar ă este oferită de prevederile Convenției de la Geneva din 1949, cu privire
la crearea anumitor zone de protecție pentru popu lația civilă pe perioadă de război . Astfel, l a
început , neutralitatea a fost prevăzută în raport cu instituția neutralității permane nte a un ei țări.
Mai târziu , se neutralizează părți din teritoriul un ei țări, fără ca această neutralizare să mai fie
raportată de statutul de neutralitate permanentă al unor țări20.
Această situație este explicate, printre altele , prin aceea că anumite țări prezentau
interese ca anumite porțiuni de teritoriu să fie scoase din aria acțiunilor militare și în același
timp, să fie interzisă utilizarea lor ca baze pentru efectuarea operațiunilor militare.
Neutralitatea în războiul maritim a fost consacrată prin intermediul Convenți ei a XIII -a
de la Haga din 1907 și actualizat ă în Manualul de la San Remo din 1994, cea mai semnificativă
dispoziție este aceea potrivit căreia apele interioare, arhipelagice și marea interioară a țărilor
neutre se impun a fi respectat e (art.1) etc21.
Astfel, r eguli generale ale neutralității maritime se regăsesc și în alte instrumente
internaționale, cum este Convenția a II -a din anul 1949 pentru îmbunătățirea soartei răniților din

19 Viorel Marcu, Drept internațional comunitar , Ediț ia a II -a revăzută și adăugită, Lumina Lex, București, 2001 , p.
89
20 Banu L., op.cit., p. 83
21 Grigore Geamănu, Drept internațional public, vol. II, p. 517, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2001, p.
73

forțele armate pe mare, care solicită aeronavelor și vaselor neutre care iau la bord răniți, bolnavi
ori naufragiați să se asigure că aceștia nu vor participa în cadrul ostilități lor.
În cazul României , prin actul public relativ la navigația pe gurile Dunării, ce a fost
semnat la Galați în 1856, Dunărea de Jo s a fost neutralizată. Mai mult , au fost neutralizate
stabilimentele și lucrările de orice natură, constituite de Comisia Europeană, la fel și Inspecția
Generală a Navigației și Administrației Portului Sulina. De asemenea, Tratatul de la Londra din
anul 1871 a confirmat dispozițiile cu privire la neutralizarea Dunării de Jos, iar Tratatul de la
Berlin, referitor la Porțile de Fier, prevăzând în plus și demilitarizarea acestei părți a fluviului22.
Totodată , o serie de exemple mai cunoscute , în acest sens, prin Tratatul de la Buenos
Aires, ce a fost încheiat în anul 1881 între Argentina și Chile , a fost neutralizată și demilitarizată
strâmtoarea Magellan. Mai mult, p rin Convenția din 1988, ce a fost încheiată între Franța, Italia,
Anglia, Turcia, Germania, Rusia, Spania, Austro -Ungaria, Olanda, a fost neutralizat și parțial
demilitarizat canalul de Suez. Un alt exemplu, p rin intermediul Tratatul ui din anul 1901, dintre
S.U.A. și Anglia și Tratatul din anul 1903, dintre Panama și S.U.A., a fost neutralizat canalu l
Panama23.
Așadar, p rin neutralizare se vizează scoaterea teritoriului neutralizat din aria acțiunilor
militare, în situația demilitarizării, dacă prin acordul prin care aceasta este institui tă, nu se
dispune altfel, teritoriul demilitarizat poate să devină teatru de război.
De asemen ea, pe teritoriul neutralizat nu este aplica tă interdicția staționării de trupe
naționale, în timp ce , în situația demilitarizării, aceasta nu reprezintă una dintre principale le
condiții .
Cu privire la neutralitatea terestră , aceasta a fost consacrată de Convenția a V -a de la
Haga din anul 1907, al cărei obiectiv a fost acela de a defini calitatea de neutru în scopul unei
mai optime precizări a datoriilor și drepturilor puterilor și persoanelor neutre în situația unui
război p e uscat și a reglementării ipotezei beligeranților ce sunt refugiați pe teritorii neutre24.
În situația neutralizării, efectivul forțelor armate implicate pentru protejarea teritoriului
neutralizat, depinde de diverse condiții, însă, se impune ca efectiv ul acest a să nu depășească
necesitățile reale de apărare, deoarece, această depășire este incompatibilă cu statutul lui.

22 Nicolae Dașcovici, Curs de drept internaț ional public. Războiul, neutralitatea și mijloacele de constrângere între
state, Institutul de Arte Gr afice „N.V. Ștefăniu”, Iași, 198 4, p. 251
23 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 103
24 Idem

În privința demilitarizării sunt menținute doar forțele polițienești. În cadrul literatur ii
juridic e de drept internațional se consideră că prin neutralitate se înțelege , în primul rând, politica
de neutralitate, iar, în al doilea rând, neutralitatea în situa ție de război ori specială și, în sfârșit,
neutralitatea permanentă. Astfel, p olitica de neutralitate este în raport cu politica inter națională,
în timp ce neutralitatea permanentă ține de drept ul internațional25.
Neutralitatea permanent ă este dezvoltat ă din neutralitatea specială. Astfel, i nstituția
neutralității permanente a trecut printr -o criză ce a fost manifestat ă printr -o violare a neutralității
de către țările imperialiste, de pildă , violarea de către Germania, în 1914, a neutralității
permanente a Belgiei, ori prin faptul că până la finalul celui de -al Doilea Război Mondial, n iciun
alt stat nu mai adopta un statut de neutralitate permanentă. În ipoteza în care războiul era privit
ca un drept al țărilor , fiind inevitabil, instituția neutralității permanente s -a constituit și s-a
dezvoltat ca o instituție concordantă exclusiv perioadei războiului. Altfel spus , drepturile și
obligații le țărilor neutre permanent nu făceau refer ire decât la perioada războiului, la raporturile
dintre beligeranți și statul neutru permanent26.
Neutralitatea clasică își are reflectarea juridică în cadrul celor două convenții de la
Haga din 1907, cu privire la obligațiile și drepturile puterilor și persoanelor neutre în situație de
război terestru și în situație de război maritim. Astfel, c onform prevederilor acestor convenții, se
impun a fi reținute următoarele: teritoriul statului neutru permanent este inviol abil, interz icându –
se realizarea operațiunilor militare, constituirea de detașamente armate și recrutarea de personal
militar pentru beligeranți, utilarea și înarmarea navelor acestora, instalarea și utilizarea
mijloacelor de telecomunicații cu forțele arm ate beligerante27.
Statul neutru permanent are obliga ția de a se abțin e de la participarea în cadrul oricărei
operații militare, cu excepția acelor a legate de apărarea sa. Mai mult, d in prisma definirii
neutralității permanente, noul principiu de drept inte rnațional, este principiul ce consfințește
dreptul țărilor la pace și interzicere a războaielor de agresiune ca modalități de rezolvare a
problemelor internaționale litigioase28.
De asemenea, p rin neutralitatea permanentă clasică înțelege m: imparțialitate f ață de
beligeranți, neparticiparea în cadrul război ului, pasivitate în ideea unei comportări egale față de

25 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 117
26 Vasile Gherghescu, Ionel Cloșcă, Reguli de drept internațional privind starea de pace și starea de război, Editura
Militară, p. 211
27 Idem
28 Ion Diaconu, Tratat de Drept int ernațional public, vol. 1, p. 416 –417, Bucu rești, Editura Lumina Lex, 2009, p. 73

beligeranți , în concepția d in prezent s-a trecut la neutralitatea permanentă, care este diferită ,
calificată de neparticiparea la război, însă discri minatorie în raporturile cu agresorul, în primul
rând, și cu victima în al doilea rând . De pildă , art. 4, pct. b din cadrul articolel or de la Budapesta,
pentru interpretarea Pactului de la Paris (pactul Briand -Kellogg), ce dispune ca în situația violării
acestui pact, țările neparticipante la război, adică neutre, pot să refuz e să respecte față de agresori
obligațiile care decurg din starea acestora de neutralitate. De asemenea, după debutul celui de -al
Doilea Război Mondial, S.U.A., înainte să devină parte beligerantă, au luat un ansamblu de
măsuri, care, prin caracterul lor, reprezintă , printre altele, o aplicare a concepției neutralității
diferențiate29.
În accepțiunea sa , neutralitatea permanent ă nouă deține o extindere a curpinsului
acesteia, de la încep erea războiului, la perioada de pace. Țările neutre recunoscute la nivel
internațional sunt Elveția, al cărei regim a fost stabilit încă din 1815, prin Tratatul de garantare a
neutralității Elveției, ce a fost reconfirmat prin art. 435 al Tratatului de la Versailles. De
asemenea, Austria este țară neutră , al cărei statut neutral a fost stipulat de legea constituțională
federală din luna noiembrie 1955, și respectiv prin Tratatul de stat cu Austria din anul 195530.
Ca opțiune politică, anumite state și -au dec larat, prin diferite documente interne, statutul
de neutralitate permanentă. În să, în absența anumitor recunoașteri și garantări internaționale, nu
putem fi în prezența neutralității permanente ale cărei efecte s ă fie efectiv opozabile la nivel
internațion al.
În cadrul noțiunii de neutralitate diferențiată , se păstrează obligațiile și drepturile
statului neutru în raport cu țările angajate în conflict. Mai mult , statul neutru, prezintă obligația și
dreptul de a oferi ajutor victimei agresiunii ori țărilor membre ale O.N.U. c are iau parte la
acțiunea armată, decisă de Consiliul de Securitate, pentru pedepsirea agresorului constatat ca
atare, însă, doar prin mijloace care nu impun participarea la ostilități, cum sunt, permiterea
trecerii prin teritoriul ori a trupelor statelor care iau parte la sancțiunea militară ce este aplicată
agresorului31.
Cu privire la n eutralitatea aeriană , principiile generale ale dreptului internațional
referitor neutralitatea sunt aplic ate și războiului aerian. În continuare vom prez enta o serie de
exemple de țări cu statut de neutralitate: astfel, o primă țară este Luxemburg. Neutralitatea sa a

29 Ion Diaconu, op.cit., p. 96
30 Idem
31 Banu L., op.cit. p. 105

încetat să mai fie garantată prin cadrul Tratatul de la Versailles, însă, a fost menținută unilateral
până la invadarea , de către Germania , a teritoriului luxemburghez, în 1940. Austria. De
asemenea, s tatutul de neutralitate permanentă al Austriei a fost consacrat prin intermediul unei
legi intern e a acesteia în anul 1954, ce a intrat în vigoare la data de 5 noiembrie 1955, după
semnarea la data de 5 mai 1955 a Tratatului de stat între Austria și cele 4 mari puteri ( U.R.S.S.
Franța, Anglia și S.U.A.) și a fost primită în O.N.U. în același an.
O altă țară, Malta , și-a declarat unilateral neutralitatea permanentă, iar țările europene au
luat act de această declarație prin final ul act al Reuniunii de la Madrid, din 1983 a Conferinței
pentru Securitate și Cooperare în Europa. De asemenea, neutralitatea Cambogiei s-a stabilit prin
cadrul unei legi constituțional e, la data de 12 ianuarie 1957, fiind definită de către prințul
Norodom Sihanouk ca expresi e a unei politici internaționale. Potrivit principiului neutralității,
Cambogia nu întreprindea nicio agresiune împotriva unui stat străin , dar, dacă era victima unui
atac, își rezerva dreptul de a se apă ra, de a face apel la Națiunile Unite a cărei membră este, ori la
o mare putere cu care se afla în relații bune32.
În cadrul practic ii modern e, neutralitatea permanentă este stabil ită prin acte unilaterale
ale țării în cauză, care pot să fie recunoscute pri n acte multilaterale, situația Laosului și Austriei .
O situație aparte este reprez entată de Turkmenistan, stat nou apărut, ca efect a dezmembrării
fostei U.R.S.S. astfel, d upă ce s -a luat decizia , printr -o lege internă, că va prezenta un statut de
neutrali tate permanentă, printr -o rezoluție din anul 1995 , Adunarea Generală a recunoscut
statut ul acest a și a solicitat statelor membre ale O.N.U. să -l sprijine și să -l respecte . De
asemenea, Republica Moldova a înscris în cadrul Constituți ei sale statutul de neu tralitate, fără să
fi cerut însă confirmarea acestui statut în cadrul O.N.U. prin urmare, n eutralitatea Republicii
Moldova, un exemplu de compatibilitate a statutului de neutralitate cu sistemul universal de
securitate colectivă, cuprinde date cu privire l a participarea contingentelor armate ale Republicii
Moldova în cadrul operațiunil or efectuate sub egida O.N.U. în scopul menținerii securității și
păcii în „zonele fierbinți”33.
De asemenea, n eutralitatea își păstrează actualitatea, chiar în ipoteza participării un ei
țări neutr e membr ă O.N.U., în cadrul sistemului de securitate dispus de Cartă și în condițiile
fixate de Consiliul de Securitate al O.N.U.

32 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 138
33 Ibidem, p. 139

În cadru l literaturii de specialitate se consideră că o semnificație deosebită este deținu tă
de statutul de neutralizare al Antarticii. Conform Tratatului asupra Antarticii din 1959, Antartica
va fi utilizată doar în scopuri pașnice. Prin urmare, se interzi c orice măsuri cu caracter militar,
cum ar fi constituir ea de fortificați și de baze militare , realizarea de manevre militare, la fel și
experimentarea oricăror tipu ri de armament, la fel și interzicerea de a depozit a deșeuri
nucleare34.
În perioada anilor 1950 –1990, în baza existenței a două blocuri militare, a fost
promovată instituția nealinierii, ce este denumită și neutralitate pozitivă, care a fost adoptată de
peste 80 țări din Asia, Africa și America Latină, în special de cele care și -au câștigat
independența după al doilea război mondial35.
Totodată, în condițiile în care a dispărut rivalit atea între blocurile militate, prin
dizolvarea , în anul 1991, Tratatului de la Varșovia, este pusă întrebarea căror rațiuni mai
răspunde mișcarea de nealiniere. Literatur a de specialitate mențion ează, în condițiile în care
războiul continuă să fie o realitate în cadrul vieții internațional e, cu toată interzicerea formal ă a
acestuia , neutralitatea, ca un efect a conflictului armat, continuă să prezint e interes36.
În opinia speci aliștilor se consideră că este dificil să fim de acord cu interpretarea Cartei
ONU, în ideea că aceasta ar fi desființat integral instituția neutralității . În contextul sistemului de
securitate colectivă a țărilor , neutralitatea , tratează două subiecte semnificative : neutralitate a în
sistemel e universale de securitate colectiv ă, constituite de Societatea Națiunilor și Organizația
Națiunilor Unite (fiind studiate situațiile de aplicare în cadrul ONU a sancțiunilor cu caracter
nemilitar și cu caracter militar , la fel și subiectul u nei participări eventuale la sancționarea țărilor
neutre permanent, nemembre în cadrul organizației) în primul rând , iar, în al doilea rând,
neutralitatea în cadrul sistemelor regionale europene pentru securitate colectivă (fiind cercetat
aspectul participării țărilor neutre în organizațiile regionale europene pentru menținere a
securității regionale, cum sunt: Organizația Tratatului Nord -Atlantic, Organizația pentru
Securitate și Cooperare în Europa, fosta Organizație a Tratatului de la Varșovia , la fel și
Comunitatea S tatelor Independente37.

34 Vasile Gherghescu, op.cit., p. 219
35 Idem
36 idem
37 Adrian Năstase, , ș.a., op.cit., p. 104

Așadar, omenirea încearcă să limiteze recurgerea la război, prin constituirea sistemului
de securitate al Societății Națiunilor și chiar vizează exclud erea războiul ui din practica
internațională a țărilor , prin constituirea celui de -al doilea mecanism univers al pentru securitate
colectivă, ce a fost propus de Carta Organizației Națiunilor Unite, însă, încă, fără rezultat.