Statutul Curtii Constitutionale

CUPRINS

INTRODUCERE

Tratată deseori drept componentă a puterii (autorității) judecătorești, Curtea Constituțională ocupă o poziție specială în cadrul arhitecturii constituționale și politice a României postcomuniste, în mod deosebit după revizuirea constituțională din 2003, ale cărei surse și caracteristici vor fi evidențiate în cele ce urmează.

Să pornim de la câteva considerații teoretice. Cum bine se știe, regimurile politice moderne se bazează în funcționarea lor pe reguli codificate, de cele mai multe ori, în constituții scrise. Una dintre aceste reguli este cea care prevede existența unui mecanism de control asupra respectării normelor constituționale.

Dar chiar și în lipsa unei asemenea reguli scrise explicite, exercitarea controlului constituțional este justificată implicit de principiul întâietății constituției. Astfel, în situația unei incompatibilități între constituție și o lege, prevalența primeia nu poate conduce decât la invalidarea celei din urmă, argument fundamental utilizat și în sentința celebrului caz Marbury vs. Madison din 1803, care a pus bazele controlului constituțional din SUA.

Asigurarea controlului constituțional ridică însă o problemă practică: cine să fie titularul acestei prerogative. În principiu, două logici pot sta la baza rezolvării acestei probleme. Pe de-o parte, în baza principiului democratic, „decizii atât de vitale, cum este conformitatea legii cu constituția, ar trebui luate de către reprezentanții aleși ai poporului, adică de instituția parlamentară, precum, bunăoară, în Olanda. Pe de altă parte, pentru că parlamentul, ca judecător al propriei legislații, ar tinde să tranșeze orice conflict constituțional în favoarea sa, soluția poate fi acordarea prerogativei de control constituțional unui tribunal sau unei curți din cadrul puterii judecătorești, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul Japoniei. Totuși, poate exista și o soluție cu valoare intermediară – cea a controlului constituțional centralizat. Această soluție, teoretizată de juristul austriac Hans Kelsen încă la începutul secolului trecut, presupune că exercitarea controlului constituțional aparține nu reprezentanței naționale, dar nici sistemului judiciar regulat, ci unei instanțe speciale, constituționale; curțile regulate pot înainta cauze constituționale acestei curți speciale, dar nu pot decide în această materie. Controlul constituțional centralizat a fost practicat pentru prima oară în Austria, în 1920, fiind adoptat ulterior de alte țări europene precum Franța, Italia, Germania sau Spania.

Aceasta este și soluția adoptată de România postcomunistă, vizibilă chiar din organizarea corpului Constituției care tratează problematica controlului constituțional într-un titlu separat de cel consacrat autorităților publice. Deloc surprinzător, dintre țările amintite, România s-a apropiat cel mai mult de Franța, „multă vreme considerată cel mai elocvent exemplu de țară în care principiul suveranității populare a prevenit orice încercare de exercitare a controlului constituționale,,.

Totuși, asemănarea provine din argumente diferite. Pentru Franța celei de a V-a Republici este avut în vedere faptul că numai președintele republicii, premierul, președinții celor două camere sau, din 1974, șaizeci de deputați ori șaizeci de senatori pot cere Consiliul Constituțional verificarea constituționalității unei legi ordinare. În România, dreptul de a cere Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea lor, este extins în afara sferei parlamentare, printre titularii acestuia numărându-se Înalta Curte de Casație și Justiție și Avocatul Poporului. În același timp însă, controlul constituțional a fost reglementat multă vreme după principiul conform căruia reprezentanța națională este îndreptățită a se pronunța în această materie, chiar dacă în varianta moderată a unei sentințe dată după decizia Curții Constituționale. Concret, până la revizuirea din 2003, legea fundamentală prevedea următoarele: „În cazurile de neconstituționalitate constatate potrivit articolului 144 literele a) și b) (prin decizie a Curții Constituționale ), legea sau regulamentul se trimite spre reexaminare. Dacă legea este adoptată în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul fiecărei Camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată, iar promulgarea devine obligatorie” Cu alte cuvinte, parlamentul juca rolul unei instanțe constituționale superioare Curții Constituționale.

Lucrurile s-au schimbat după revizuirea legii fundamentale, parlamentul pierzându-și dreptul de a cenzura deciziile Curții, după cum o arată noul text constituțional: „În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgare, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru a le pune de acord cu decizia Curții Constituționale”. Schimbarea produsă în 2003 este importantă, în primul rând dintr-o perspectivă strict constituțională, căci întărește formula controlului constituțional centralizat de tip Kelsen și, totodată, sporește autoritatea Curții Constituționale. Totuși, privind lucrurile în diacronia lor, trebuie subliniat că timp de 11 din cei 17 ani scurși de la adoptarea legii fundamentale postcomuniste, România s-a aflat în situația Franței, în care controlul constituțional a fost moderat de reprezentanța națională.

În același timp, Curtea Constituțională din România are caracteristicile unei instituții politico-jurisdicționale, de factura curților similare din țările europene amintite mai sus. Natura ei politică este legată de modul în care sunt desemnații membrii Curții. Cei 9 judecătorii ai instanței constituționale românești sunt numiți, în părți egale, respectiv câte 3, de Camera Deputaților, Senat și Președintele României. Mandatul este de 9 ani, dar se utilizează procedura desemnării „în cascadă”, astfel că o treime din judecătorii Curții este înnoită la fiecare 3 ani. Formula românească pare copiată după cea franceză, cu principala deosebire că președintele curții nu este tras la sorți, ca în România, ci este numit de președintele republicii. Totodată, constituția Franței nu specifică dacă judecătorii constituționali trebuie să fie magistrați sau nu, dar prevede că în componența Consiliului Constituțional intră și foștii președinți ai statului, ca membri de drept pe viață. În Italia, elementul specific este dat de faptul că o treime dintre membrii curții, în număr total de 15, este numită „de către instanța judecătorească supremă, instanțele ordinare și administrative. Cât privește Tribunalul Constituțional Federal din Germania, acesta este compus din judecători federali și alți membri, o jumătate dintre aceștia fiind numită de Bundestag, iar cealaltă jumătate de Bundesrat. În fine, în Spania, cei 12 membri ai Tribunalului Constituțional sunt numiți de monarh, la propunerea Camerei Deputaților (4 membri), Senatului (4 membri), Guvernului (2 membri) și Consiliului general al Puterii Judecătorești (2 membri), dintre juriști, pentru 9 ani, la fiecare trei ani fiind înnoită o treime a tribunalului. Adăugăm că natura politică a instanței constituționale din România, deși subsumată formulei instituționale europene, a alimentat teza dependenței politice a judecătorilor Curții, favorizată și de suprapunerea majorității prezidențiale peste majoritatea parlamentară. Pentru a ne referi numai la legislatura parlamentară trecută, un exemplu semnificativ poate fi invocat în acest sens: decizia Curții Constituționale din ședința din 6 iulie 2005 prin care a admis o parte din excepțiile de neconstituționalitate ridicate de parlamentari ai opoziției cu privire la legile privind proprietatea și justiția, pentru care guvernul își angajase răspunderea. Reamintim importanța politică a momentului, fiind vorba despre primul act major de reformă instituțională al guvernului Tăriceanu instalat de numai șase luni. Pentru că majoritatea judecătorilor constituționali fusese numită în perioada legislaturii anterioare, dominată de PSD, guvernanții au pus decizia Curții pe seama partizanatului ei politic. Mai mult, unii dintre reprezentanții puterii de atunci s-au pronunțat, drept represalii, pentru schimbarea grabnică a modului de desemnare a judecătorilor constituționali.

Așadar, activitatea de control constituțional în sistemul politic românesc este încredințată unei curți specializate, după modelul controlului constituțional centralizat, cu particularitățile amintite. În sine, forma de control constituțional reprezintă unul dintre cei doi parametrii principali avuți în vedere atunci când este analizat rolul jucat de o curte constituțională în cadrul unui regim democratic. Cel de al doilea parametru cu o semnificație analitică majoră îl constituie activismul curții. Importanța acestuia derivă din faptul că intensitatea controlului constituțional este corelată cu modelul funcțional al democrațiilor moderne, astfel că absența controlului constituțional devine o caracteristică majoritaristă a democrației, în timp ce controlul constituțional activ definește o democrație consensualistă. Referindu-ne la țările europene exemplificate mai sus, toate sunt încadrate de Lijphart în categoriile statelor cu control constituțional puternic, spre deosebire de o țară precum Elveția, unde „absența controlului constituțional este singura caracteristică majoritaristă într-o democrație altfel consensualistă.”

În România, cu un sistem de control constituțional de tip Kelsen, ne așteptăm ca activismul curții să fie similar țărilor integrate modelului democrației consensualiste. Numai că rolul jucat de instanța constituțională românească provine dintr-o anume răsturnare de situație, fiind dat mai degrabă de intervenția fortuită a Curții în viața politică decât de exercitarea controlului constituțional propriu-zis.

CAPITOLUL I

ATRIBUȚIILE CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

Atribuțiile curții sunt următoarele:

se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora;

se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale;

se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului;

hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial;

soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice;

veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;

1.1. CONTROLUL DE CONSTITUȚIONALITATE

AL ANUMITOR ACTE NORMATIVE

Controlul de constituționalitate al anumitor acte normative, se exercită după cum urmează:

a) controlul prealabil sau anterior;

b) controlul ulterior (posterior).

Controlul prealabil (preventiv) se exercită asupra legilor votate de Parlament înaintea promulgării lor de către Președintele României;

Controlul ulterior (sancționator) privește legile intrate în vigoare și se realizează prin procedura numita 'excepția de neconstituționalitate'.

Excepția de neconstituționalitate este un procedeu juridic care permite părților aflate într-un proces la o instanță judecătoreasca sau de arbitraj comercial să ceara Curții Constituționale, prin instanța în fața căreia se găsesc, să se pronunțe asupra constituționalității textului legal de care depinde judecarea cauzei.

Cu alte cuvinte este un procedeu de apărare, defensiv, în care aștepți să ți se aplice legea pentru a o ataca: se atacă actul de aplicare concretă a legii, cerându-se constatarea faptului că dispoziția legală pe care se întemeiază actul de aplicare este neconstituțională și deci trebuie înlăturată.

Excepția poate fi invocată numai dacă de ea depinde judecata cauzei, are legătura directă, adică are relevanță.

Declanșarea procedurii excepției de neconstituționalitate determină suspendarea judecății, conform art. 29, alin. 5 din lege și se face printr-o încheiere motivată. Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor art. 29, alin. 1,2 și 3, potrivit aceluiași articol, alineatul 6, instanța o respinge printr-o încheiere motivată. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, iar recursul se judeca în termen de 3 zile.

Acest procedeu are o importanță deosebită, întrucât permite cetățenilor accesul, într-o manieră indirectă, la Curtea Constituțională.

Menționăm că, potrivit art. 29 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror neconstituționalitate a fost stabilită printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Potrivit art. 146, lit. d din Constituția României revizuită în anul 2003, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului, cu privire la o lege sau ordonanță sau a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță.

Controlul constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale este o atribuție nouă, deosebit de importantă, în contextul creșterii numărului și importanței acestora. Pentru a putea determina dacă în cazul acestei atribuții a Curții, aceasta efectuează un control prealabil sau ulterior trebuie să se facă trimitere la art. 11, alin. 3 care prevede că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției. Așadar, controlul conformității unui tratat cu Constituția se va efectua anterior ratificării lui de către Parlament, astfel încât vom concluziona că în acest caz Curtea exercită un control preventiv.

Un alt act supus controlului de constituționalitate este inițiativa de revizuire a Constituției. În acest caz se constată o situație paradoxală întrucât o inițiativă de revizuire este prin ea însăși „contrară” constituției.

Paradoxul însă e doar aparent, pentru că, în acest caz, Curții Constituționale îi revine misiunea de a se pronunța dacă inițiativa de revizuire s-a făcut cu respectarea condițiilor prevăzute de art.150 din Constituție și dacă nu depășește limitele revizuirii impuse de art.152 din Constituție. Și în această situație controlul efectuat de Curtea Constituțională este un control preventiv. Menționăm ca aceasta este singura situație în care Curtea Constituționala se autosesizează.

Controlul constituționalității regulamentelor Parlamentului.

Parlamentul elaborează și adoptă 3 regulamente: Regulamentul Camerei Deputaților, Regulamentul Senatului și Regulamentul ședințelor comune ale celor doua camere, iar controlul constituționalității acestora are un caracter posterior, sancționator. În cazul acestui control Curtea poate fi sesizată doar de unul dintre președinții celor doua camere sau de un grup de cel puțin 50 de deputați, respectiv 25 senatori.

În ceea ce privește ordonanțele Guvernului, acestea sunt supuse controlului de constituționalitate numai pe calea excepției de neconstituționalitate.

Acest fapt este datorat naturii juridice a ordonanței care este determinate de art. 115 din Constituție, ce reglementează instituția delegării legislative. Potrivit textului constituțional, Guvernul poate fi abilitat, de către Parlament, printr-o lege specială să emită ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Rezulta că, ordonanțele conțin, de fapt, norme cu putere de lege. Potrivit art. 108 din Constituție, ordonanțele intră în vigoare dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții:

a) sunt semnate de primul ministru;

b) sunt contrasemnate de miniștrii care au obligația punerii lor în executare;

c) sunt publicate în Monitorul Oficial al României.

Se remarcă faptul că ordonanțele intră în vigoare fără a fi promulgate de Președintele României. Iată motivul pentru care ele nu pot face obiectul unui control prealabil de constituționalitate, ci numai al controlului posterior, pe calea excepției de neconstituționalitate.

Controlul constituționalității inițiativei legislative populare care este reglementată de art.74, alin.1 și 2 din Constituție. Potrivit acestor texte, inițiativa legislativă se poate exercita de un număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Aceștia trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare dintre acestea sau în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul inițiativei.

De asemenea, se prevede că nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.

Rezultă că inițiativa legislativă populară trebuie să respecte o serie de reguli constituționale. Verificarea respectării acestor constrângeri revine Curții Constituționale.

În afara celor menționate, Curtea Constituționala mai are și alte atribuții, și anume:

a) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului. Această atribuție constituțional este detaliată prin Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României. Enumerăm exemplificative câteva dintre activitățile efectuate de Curtea Constituțională în exercitarea acestei atribuții: înregistrează câte un exemplar din propunerile de candidatură, soluționează contestațiile împotriva soluțiilor date de către birourile electorale de circumscripție, validează sau anulează alegerile, publică rezultatul alegerilor prezidențiale în presă și în Monitorul Oficial.

b) constată existentă împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului ;

c) avizează propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României; potrivit art. 95 din Constituție decizia în acest caz aparține Parlamentului, dar se cere și avizul consultativ al Curții;

d) atribuția de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și de a confirma rezultatele acestuia;

e) constatarea neconstituționalității partidelor politice;

f) soluționează conflictele de natură constituțională dintre autoritățile publice.

1.2. PROCEDURA CONTROLULUI CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR

Pentru realizarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională trebuie să se conformeze unor proceduri stabilite prin Legea nr.47/1992 republicată privind organizarea și funcționarea sa. Potrivit art.14 din aceasta lege, procedura jurisdicțională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, compatibilitatea fiind hotărâtă exclusiv de Curte.

Regulile procedurale se refera la sesizarea Curții Constituționale, operațiunile premergătoare ședințelor, examinarea cauzelor, deliberarea și comunicarea actelor Curții.

Câteva reguli generale trebuie menționate și anume:

– sesizarea Curții Constituționale se face numai în scris și motivat;

– plenul Curții este legal constituit numai dacă sunt prezenți cel puțin două treimi din numărul judecătorilor;

– ședințele Curții sunt publice, în afară de cazul când din motive întemeiate, președintele Curții sau completul de judecată hotărăște ședința secretă;

– părțile au acces la lucrările dosarului;

– autoritățile publice, instituțiile, regiile autonome, societățile comerciale și orice alte organizații au obligația să comunice Curții, la cererea acesteia, informațiile, documentele și datele pe care le dețin;

– cererile adresate Curții sunt scutite de taxa de timbru.

În studiul nostru vom face referire în principal la procedura controlului constituționalității legilor, cu cele doua modalități ale sale: controlul prealabil și cel ulterior, întrucât exercitarea acestei atribuții a Curții Constituționale are ponderea cea mai însemnată în activitatea de control a Curții.

Procedura in cazul controlului prealabil.

Acest control nu se poate exercita din oficiu. Curtea Constituționala poate începe controlul numai daca este sesizata de unul dintre subiectele expres prevăzute de Constituție. Acestea sunt:

– Președintele României;

– președinții celor două camere ale Parlamentului;

– Guvernul;

– Înalta Curte de Casație și Justiție;

– Avocatul Poporului;

– cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.

Menționăm că există câteva detalii procedurale prin care cei interesați iau la cunoștință de conținutul legii:

– cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare legea se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție și Avocatului Poporului;

– cu 2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare pentru legile adoptate în procedura de urgență.

Etapele procedurale sunt următoarele:

Etapa care va declanșa procedura controlului prealabil este sesizarea adresată Curții de către unul dintre subiectele de drept enumerate anterior. Potrivit art. 12 (2) din Legea nr. 47/1992 republicată sesizarea trebuie să fie în formă scrisă și să fie motivată.

În vederea rezolvării cauzei, Curtea Constituțională are obligația de comunicare a sesizării primite către celelalte autorități sau organe care ar fi putut sesiza Curtea. Până la data dezbaterilor, președinții celor doua camere și Guvernul pot prezenta, în scris, punctul lor de vedere cu privire la dispozițiile legale care fac obiectul sesizării. Precizăm că aceste autorități publice nu sunt obligate să-și expună punctul de vedere, au doar posibilitatea să o facă, judecarea sesizării putându-se efectua și în lipsa acestuia.

Soluționarea sesizării se realizează prin dezbaterea sa în plenul Curții Constituționale. Dezbaterile se poartă atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate.

În urma deliberării, Curtea Constituțională decide, cu votul majorității judecătorilor, iar dacă s-a constatat constituționalitatea legii, decizia se comunică Președintelui României pentru că procedura de elaborare a legii să se definitiveze, prin promulgarea de către Președinte.

Dacă, însă, s-a constatat neconstituționalitatea, decizia se comunică atât Președinților celor doua camere ale Parlamentului, cât și primului-ministru, pentru a se deschide procedura de reexaminare a legii pentru punerea acesteia de acord cu decizia Curții Constituționale, Parlamentul fiind obligat la reexaminarea acestei dispoziții.

Ultima etapă este cea a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

b) Procedura în cazul controlului ulterior

Controlul ulterior de constituționalitate a legilor și ordonanțelor se realizează, după cum am arătat, prin două modalități:

ridicarea excepției de neconstituționalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;

sesizarea directă a Curții Constituționale de către Avocatul Poporului cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță.

În cazul unui proces aflat în derulare în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de către una dintre părți, de către instanța din oficiu sau de către procuror în cauzele la care participă. Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, pentru susținerea sau combaterea excepției, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu de instanță, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.

Primind încheierea președintele Curții Constituționale va desemna pe unul dintre judecători ca raportor. Acesta va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională președinților celor doua camere ale Parlamentului și Guvernului, indicându-le data până la care pot sa depună punctul lor de vedere.

În continuare, judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecății. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înștiințarea părților și a Ministerului Public. Participarea procurorului la judecată este obligatorie. Părțile pot fi reprezentate prin avocați cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casație si Justiție.

Completul Curții va delibera în plen și va decide cu votul majorității judecătorilor pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii de sesizare a Curții, a punctelor de vedere prezentate de cele doua camere ale Parlamentului și Guvernului, a probelor administrate și a susținerilor părților. Deciziile pronunțate se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Deciziile adoptate pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.

În cazul excepției de neconstituționalitate, ridicată direct de Avocatul Poporului, procedura de soluționare este asemănătoare celei prezentate, cu următoarele diferențe:

– nu suntem în prezența unui proces aflat în derulare în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, cu toate consecințele ce decurg de aici;

– Avocatul Poporului își exercită această atribuție din oficiu sau la cererea persoanelor lezate;

– sesizarea Curții trebuie motivată și însoțită de dovezile necesare.

1.3. EFECTE JURIDICE ALE DECIZIILOR CURȚII CONSTITUȚIONALE

Prin Constituția revizuită s-au conferit efecte juridice speciale deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, precum și celor care privesc tratatele sau alte acorduri internaționale, întărindu-se în acest fel efectul juridic obligatoriu al deciziilor instanței constituționale. O analiză a efectelor juridice ale actelor Curții Constituționale trebuie efectuată avându-se în vedere modalitatea de control exercitată: control prealabil sau ulterior.

În cazul controlului posterior, decizia prin care se constată neconstituționali-tatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Pentru a stabili clar forța juridică a deciziilor Curții în art. 147, alin. 4 din Constituția revizuită se precizează că acestea sunt „general obligatorii”. În consecință, deciziile Curții Constituționale prin care se admit excepții de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe, au ca rezultat obligarea Parlamentului sau a Guvernului, după caz, de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Așadar, dispoziții declarate neconstituționale nu sunt scoase din vigoare la data publicării deciziei Curții, ci sunt suspendate pentru o perioadă de 45 de zile de la publicarea deciziei, astfel încât încetează să mai producă efecte juridice. În această perioadă, Parlamentul sau Guvernul în vederea evitării producerii unui vid legislativ poate armoniza prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În cazul în care nu face acest lucru, la epuizarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții prin care se declară anumite dispoziții neconstituționale, acestea încetează de a mai fi în vigoare, în mod definitiv, intrând în fondul pasiv al legislației.

Din punct de vedere practic, acest termen nu are nici o semnificație juridică asupra datei la care dispozițiile dintr-o lege sau ordonanță declarate neconstituțio-nale încetează să mai producă efecte juridice. Această dată este data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României. Termenul de 45 de zile este un termen de recomandare pentru legiuitor, care poate corecta neconstituționalitatea dispoziției respective, fie prin modificare acesteia, fie prin renunțarea la ea.

Aceleași reglementari sunt valabile și pentru Regulamentele Parlamentului.

În ceea ce privește controlul prealabil asupra legii, decizia de neconstitu-ționali-ate a Curții atrage după sine obligația constituțională pentru Parlament de reexaminare a legii respective pentru punerea de acord cu decizia Curții. S-a eliminat în acest mod orice posibilitate de interpretare discutabilă a deciziilor Curții, interpretare ce conducea la situații confuze prin care autoritățile publice puteau neglija deciziile Curții.

Controlul de constituționalitate asupra tratatului sau acordului internațional care are ca rezultat constatarea neconformității cu Constituția acestuia atrage dupa sine imposibilitatea ratificării tratatului.

În fine, în caz de neconstituționalitate a unui partid politic, efectul deciziei Curții este radierea partidului respectiv din registrul privind partidele politice din cadrul Tribunalului București.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

Curtea Constituțională se compune din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.

Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României.

Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din numărul judecătorilor din 3 în 3 ani.

Fiecare Cameră a Parlamentului numește, cu votul majorității membrilor săi, la propunerea Biroului permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Candidaturile se pot depune la Comisia juridică de grupurile parlamentare, de deputați și de senatori. Fiecare candidat va depune „curriculum vitae” și actele doveditoare că îndeplinește condițiile prevăzute de Constituție. Candidații vor fi audiați de comisie și de plenul Camerei. Raportul Comisiei juridice se va referi, motivat, la toți candidații.

Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, în condițiile prezentei legi și ale Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel. Curtea Constituțională are un președinte ales prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor, în termen de 5 zile de la înnoirea Curții.

Mandatul președintelui poate fi reînnoit. Pentru alegerea președintelui, fiecare grupă de judecători numiți de Camera Deputaților, de Senat și de Președintele României poate propune o singură candidatura. Dacă la primul tur de scrutin niciun candidat nu întrunește majoritatea voturilor, se va proceda la al doilea tur de scrutin între primii doi clasați sau trași la sorț, dacă toți candidații obțin același număr de voturi. Operațiunile de alegere a președintelui sunt conduse de judecătorul cel mai în vârstă. Președintele numește un judecător care îi va ține locul în timpul absenței.

În caz de vacanta a funcției, se alege un președinte până la încheierea perioadei de 3 ani prevăzute. Alegerea are loc în termen de 5 zile de la constatarea vacantei, potrivit procedurii prevăzute.

2.1. ATRIBUȚIILE PREȘEDINTELUI CURȚII CONSTITUȚIONALE

Președintele Curții Constituționale are următoarele atribuții:

coordonează activitatea Curții Constituționale;

convoacă și prezidează ședințele Curții Constituționale;

desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege și stabilește termenele de judecată;

reprezintă Curtea Constituțională în fața autorităților publice și a altor organizații, române sau străine;

constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în prezenta lege și sesizează autoritățile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;

îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale.

Președintele supraveghează activitatea de ordonator de credite a secretarului general al Curții Constituționale. În exercitarea atribuțiilor de conducere administrativă, președintele emite ordine.

Plenul Curții Constituționale, alcătuit din judecătorii Curții, îndeplinește atribuțiile acesteia, prevăzute de Constituție și de lege. Plenul poate lua orice măsură necesară pentru buna desfășurare a activității Curții.

Curtea Constituțională lucrează legal în prezența a două treimi din numărul judecătorilor. Plenul decide cu votul majorității judecătorilor Curții, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Soluțiile adoptate de Curtea Constituțională în exercitarea atribuțiilor jurisdicționale se înscriu în condica ședințelor de judecată, iar în materie administrativă se consemnează, pentru fiecare ședință în parte, într-un proces-verbal pe baza căruia se emite o hotărâre, semnată de președintele Curții și contrasemnată de secretarul general.

Pentru exercitarea altor atribuții decât cele jurisdicționale, Plenul se convoacă de președintele Curții Constituționale, din proprie inițiativă sau la cererea scrisă a unui judecător. Convocarea se face cu anunțarea ordinii de zi, care se adoptă în plen, la începutul ședinței.

2.2. ȘEDINȚELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

La ședințele Plenului participă toți judecătorii Curții Constituționale, în afara de situațiile în care unii absentează în mod justificat.

Ședințele sunt prezidate de președintele Curții Constituționale. În lipsa președintelui Curții, ședințele sunt prezidate de un judecător desemnat de acesta. La ședințe participă în mod obligatoriu magistratul-asistent repartizat pe lângă judecătorul-raportor, iar în cazurile prevăzute de lege, reprezentantul Ministerului Public și alte persoane sau autorități, înștiințate în acest scop.

Dezbaterile au loc cu participarea numai a judecătorilor Curții Constituționale, pe baza sesizării și a celorlalte documente aflate la dosar și cu excepția cazurilor prevăzute la art. 146 lit. d), e) și k) din Constituție, republicată, fără înștiințarea părților. Președintele Curții poate invita, pentru relații, persoanele considerate necesare.

Accesul publicului este limitat la numărul de locuri din sala de ședință. Secretarul general va lua măsuri pentru asigurarea accesului publicului în sala de ședințe. În scopul asigurării solemnității ședinței, utilizarea în sala de ședință a aparatelor ce permit înregistrarea, fixarea sau transmiterea cuvântului ori a imaginii este admisă numai înaintea începerii dezbaterilor și cu autorizarea prealabilă a președintelui Curții Constituționale.

Este interzis ca în sala de ședință să se facă propagandă de orice fel, prin viu grai ori prin afișe, pancarte sau alte materiale de acest gen, sub sancțiunea evacuării din sală și a sesizării organelor de poliție, dacă președintele Curții Constituționale apreciază că fapta are caracter grav.

Conexarea dosarelor aflate pe rolul Curții Constituționale se dispune atunci când obiectul excepției este identic. În timpul ședințelor publice, judecătorii, magistrații asistenți, procurorii și avocații poartă robă.

Curtea Constituțională, legal sesizată, procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului și nici cele privind recuzarea judecătorilor.

În cursul ședinței publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note, numerotat și sigilat, numărul dosarului, susținerile orale ale părților și ale procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituțională, precum și toate celelalte aspecte rezultând din desfășurarea dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri. Registrul de note se păstrează în arhiva Curții timp de 5 ani de la data ultimelor note scrise. În cazul în care Curtea Constituțională rămâne în pronunțare, președintele anunță ziua stabilită pentru aceasta. Amânarea pronunțării nu va depăși, de regula, 30 de zile. În condica de ședințe se va trece în momentul pronunțării și termenul la care au avut loc dezbaterile.

Deliberarea se face în secret și la ea vor fi prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri. Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile și a participat la ele poate fi consultat.

Judecătorul-raportor votează primul, cel mai tânăr judecător, al doilea, apoi ceilalți judecători și, la sfârșit, președintele Curții Constituționale. În situația în care un judecător cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii și președintele Curții Constituționale sau cel puțin o treime din numărul judecătorilor Plenului consideră cererea justificată, se va amâna pronunțarea pentru o altă dată, ținându-se seama de urgența cauzei.

Dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, președintele Curții Constituționale poate dispune redeschiderea dezbaterilor, luând măsurile procesuale necesare.

Rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de judecătorii care au participat la ședință și de magistratul-asistent. Magistratul-asistent va consemna de îndată în condica de ședință soluțiile date, care se semnează de către judecători.

Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.

Deciziile, hotărârile și avizele se redactează în scris de către magistratul-asistent care a participat la dezbateri, sub îndrumarea judecătorului-raportor. Termenul de redactare este de cel mult 30 de zile de la pronunțare.

Deciziile, hotărârile și avizele se certifică de către președintele Curții Constituționale și de magistratul-asistent care a participat la dezbateri. Ele primesc număr în ordinea înscrierii lor în condica de ședință, separat pentru decizii, hotărâri și avize.

Curtea Constituțională editează culegeri de decizii și hotărâri și organizează sistematizarea jurisprudenței sale.

CAPITOLUL III

JUDECĂTORII CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

3.1. STATUTUL JUDECĂTORILOR CURȚII CONSTITUȚIONALE

Judecătorii Curții Constituționale sunt independenți în exercitarea atribuțiilor lor și sunt inamovibili pe durata mandatului.

Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor.

Judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înalta competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior.

Funcția de judecător este incompatibilă cu oricare altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior. Numirea judecătorilor, în condițiile prezentei legi, se poate face numai cu acordul prealabil, exprimat în scris, al candidatului. În cazul în care candidatul ocupă o funcție incompatibilă cu aceea de judecător al Curții Constituționale sau face parte dintr-un partid politic, acordul trebuie să cuprindă angajamentul candidatului de a demisiona, la data numirii, din acea funcție sau din partidul politic al cărui membru este.

Judecătorii Curții Constituționale vor depune, în fața Președintelui României și a președinților celor doua Camere ale Parlamentului, următorul jurământ: „Jur să respect și să apăr Constituția, îndeplinindu-mi cu bună-credință și fără părtinire obligațiile de judecător al Curții Constituționale. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Jurământul se depune individual. Judecătorii Curții își vor exercita funcția de la data depunerii jurământului.

Judecătorii Curții Constituționale sunt obligați:

să-și îndeplinească funcția încredințată cu imparțialitate și în respectul Constituției;

să păstreze secretul deliberărilor și al voturilor și să nu ia poziție publică sau să dea consultații în probleme de competența Curții Constituționale;

în adoptarea actelor Curții Constituționale să-și exprime votul afirmativ sau negativ, abținerea de la vot nefiind permisă;

d) să comunice președintelui Curții Constituționale orice activitate care ar putea atrage incompatibilitatea cu mandatul pe care îl exercită;

e) să nu permită folosirea funcției pe care o îndeplinesc în scop de reclamă comercială sau propagandă de orice fel;

să se abțină de la orice activitate sau manifestări contrare independenței și demnității funcției lor.

Stabilirea abaterilor disciplinare ale judecătorilor, a sancțiunilor și a modului de aplicare a acestora este de competența exclusivă a Plenului Curții Constituționale.

Judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimiși în judecată penală decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României, după caz, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Competența de judecată pentru infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De la data trimiterii în judecată penală, judecătorul Curții Constituționale este suspendat de drept din funcția sa. În caz de condamnare definitivă, el este exclus de drept, iar în caz de achitare, suspendarea încetează.

3.2. ÎNCETAREA MANDATULUI JUDECĂTORILOR CURȚII CONSTITUȚIONALE

Mandatul de judecător al Curții Constituționale încetează:

la expirarea termenului pentru care a fost numit sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept ori de deces;

în situațiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcției de judecător mai mult de 6 luni;

în caz de încălcare a prevederilor art. 16, alin. (3) sau ale art. 40, alin. (3) din Constituție, republicată sau pentru încălcarea gravă a obligațiilor prevăzute la art. 64.

Constatarea încetării mandatului se face de președintele Curții Constituționale, iar în celelalte cazuri, încetarea mandatului se hotărăște în plen, cu votul majorității judecătorilor Curții.

Cu 3 luni înainte de expirarea mandatului fiecărui judecător, președintele Curții sesizează pe președintele Camerei Parlamentului care a numit judecătorul sau, după caz, pe Președintele României, solicitându-l să numească un altul în locul lui; numirea trebuie efectuată cu cel puțin o lună înainte de încetarea mandatului judecătorului predecesor.

În cazul în care mandatul a încetat înainte de expirarea duratei pentru care judecătorul a fost numit, iar perioada rămasă depășește 6 luni, președintele va sesiza autoritatea publică prevăzută în termen de cel mult 3 zile de la data încetării mandatului, în vederea numirii unui nou judecător. Mandatul judecătorului astfel numit încetează la expirarea duratei mandatului pe care l-a avut judecătorul înlocuit.

În cazul în care perioada pentru care a fost numit noul judecător, este mai mică de 3 ani, acesta va putea fi numit, la reînnoirea Curții Constituționale, pentru un mandat complet de 9 ani.

După încetarea mandatului ca urmare a expirării perioadei pentru care el a fost acordat, judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituțională s-a făcut cu condiția rezervării acestuia.

În cazul în care judecătorul ocupă un post de magistrat, rezervarea postului este obligatorie.

Judecătorii care nu au domiciliul în municipiul București beneficiază de cazare gratuită, de transport săptămânal la și de la localitatea de domiciliu, precum și de diurna pentru zilele în care participa la lucrările Curții Constituționale, în condițiile prevăzute de lege pentru deputați și senatori.

La încetarea mandatului, ca urmare a expirării termenului acestuia sau a imposibilității exercitării sale din motive de sănătate, judecătorii Curții Constituționale beneficiază de o sumă egală cu indemnizația netă pe 6 luni de activitate.

Judecătorii Curții Constituționale, la data pensionării sau recalculării pensiilor anterior stabilite, beneficiază de pensie de serviciu egală cu 80% din indemnizația lor brută lunară. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu indemnizația judecătorilor Curții Constituționale și se impozitează potrivit legii. Judecătorii Curții Constituționale au dreptul la pașaport diplomatic, în condițiile legii.

CAPITOLUL IV

MAGISTRAȚII ASISTENȚI ȚI PERSONALUL AUXILIAR AL CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

4.1. MAGISTRAȚII ASISTENȚI

Personalul Curții Constituționale este constituit din: corpul magistraților-asistenți, personalul auxiliar de specialitate, personalul economic, administrativ și de serviciu.

Corpul magistraților-asistenți își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții Constituționale și este compus din:

prim-magistratul-asistent;

3 magistrați-asistenți șefi, dintre care unul este director al cabinetului președintelui Curții Constituționale;

18 magistrați-asistenți care pot fi organizați în secții, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale.

Poate fi numită ca magistrat-asistent persoana care îndeplinește condițiile prevăzute la alin. (1), lit. a) – e) și la alin. (2) ale art. 46 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru numirea ca prim magistrat-asistent sau ca magistrat-asistent șef este necesară îndeplinirea, după caz, a condițiilor de vechime prevăzute la art. 37 și 38 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, republicată, cu modificările și completările ulterioare sau deținerea titlului de doctor în drept.

Pentru numirea ca magistrat-asistent este necesară o vechime în magistratură de cel puțin 6 ani sau o vechime în magistratură, în calitate de judecător sau procuror, de cel puțin 4 ani ori deținerea titlului de doctor în drept.

Persoana care nu îndeplinește condițiile prevăzute la alin. (4) poate fi numită ca magistrat-asistent stagiar, în limita numărului de locuri de magistrat-asistent prevăzută la alin. (1), lit. c). Magistratul-asistent stagiar face parte din corpul magistraților-asistenți.

Numirea membrilor corpului magistraților-asistenți se face de către președintele Curții Constituționale pe bază de concurs sau examen. Comisia de examinare se numește de președintele Curții Constituționale și este formată din 5 judecători ai Curții, în cazul prim-magistratului-asistent și al magistraților-asistenți șefi și din 3 judecători ai Curții în celelalte cazuri. Rezultatele concursului sau ale examenului se validează de plenul Curții Constituționale.

Directorul cabinetului președintelui Curții Constituționale se numește de către președintele Curții Constituționale, pe perioada exercitării mandatului acestuia. La propunerea președintelui Curții Constituționale plenul Curții poate aproba numirea în calitate de magistrat-asistent șef, cu atribuții de director al cabinetului președintelui, a unei persoane care se află în ipoteza prevăzută.

Prim-magistratul-asistent, magistrații-asistenți șefi și magistrații-asistenți fac parte din Corpul magistraților, în sensul prevăzut prin titlul IV din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Aceștia sunt asimilați, ca rang și salarizare, cu magistrații de la Curtea Supremă de Justiție care ocupă funcțiile similare, beneficiind în mod corespunzător de drepturile acestora.

Magistrații-asistenți stagiari sunt asimilați ca rang și salarizare, cu judecătorii stagiari de la instanțele judecătorești. Stagiul este de 2 ani. Pentru absolvenții Institutului Național al Magistraturii, precum și pentru directorul cabinetului președintelui Curții Constituționale, numit în condițiile prevăzute de teza a doua, stagiul este de un an. La expirarea stagiului magistratul-asistent stagiar care a promovat examenul de capacitate devine magistrat-asistent. Examenul de capacitate se desfășoară potrivit regulamentului aprobat de plenul Curții Constituționale.

Prim-magistratul-asistent, magistrații-asistenți șefi, magistrații-asistenți și magistrații-asistenți stagiari îndeplinesc, după caz, atribuțiile prevăzute prin Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale.

Membrilor corpului magistraților-asistenți le revin obligațiile prevăzute la art. 40, lit. b) și d) – f) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, care li se aplică în mod corespunzător.

4.2. PERSONALUL AUXILIAR DE SPECIALITATE ȘI PERSONALUL ECONOMIC, ADMINISTRATIV ȘI DE SERVICIU

Aceștia fac parte din Secretariatul General al Curții Constituționale, care este condus de un secretar general, asimilat, ca rang și salarizare, secretarilor generali ai Camerelor Parlamentului și secretarului general al Guvernului. Secretarul general este numit și eliberat din funcție de plenul Curții Constituționale dintre juriștii care îndeplinesc condițiile prevăzute.    

Structura organizatorică a Secretariatului General al Curții Constituționale, nomenclatorul funcțiilor acestuia și atribuțiile personalului se aprobă de plenul Curții.

Secretarul general își desfășoară activitatea sub conducerea președintelui Curții Constituționale. Secretarul general asigură pregătirea, organizarea și coordonarea activităților din cadrul Secretariatului General, ale cărui atribuții sunt stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale. Secretarul general este ordonator principal de credite, în condițiile art. 11, alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Personalul auxiliar de specialitate, compus din salariații care funcționează la compartimentele grefă, registratură și arhivă din cadrul Curții Constituționale, este asimilat, ca rang și salarizare, personalului auxiliar de specialitate de la Curtea Suprema de Justiție, beneficiind în mod corespunzător de drepturile acestuia.

Personalul economic, administrativ și de serviciu este asimilat, ca rang și salarizare, personalului corespunzător din cadrul Parlamentului, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile acestuia.

Personalul de specialitate juridică care desfășoară activitate de cercetare sau documentare, de protocol, în domeniul relațiilor externe ale Curții Constituționale sau în domeniul resurselor umane este asimilat, ca rang și salarizare, magistraților-asistenți sau, după caz, magistraților-asistenți stagiari, beneficiind în mod corespunzător de drepturile acestora.

În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi plenul Curții Constituționale va stabili condițiile pentru asimilarea prevăzută în privința personalului cu pregătire juridică existent.

Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abroga prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 47/1992, republicată, precum și orice alte prevederi contrare.

CAPITOLUL V

DECIZII ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

5.1. Decizia nr. 39, din 5 februarie 2013, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.31, alin.(5) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, astfel cum a fost completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniile sănătății și protecției sociale, cu referire expresă la sintagma „care include și taxa pe valoarea adăugată”.

Având în vedere actele și lucrările dosarului constata următoarele: Prin Încheierea din 22 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 5.121/2/2012, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, excepție ridicată de Societatea Comercială "Labormed Pharma" – S.A. cu sediul în București într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de anulare a unor notificări comunicate în temeiul art.31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, următoarele: 1. Dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 impun în mod nediferențiat tuturor contribuabililor vizați de acest act normativ obligația de a plăti o taxă calculată asupra unei valori – consumul total de medicamente – care include între altele și consumul de medicamente din cadrul unor programe naționale la care respectivii contribuabili nu participă în nicio modalitate, ceea ce contravine art.16 alin.(1) din Constituție, precum și principiului justei așezări a sarcinilor fiscale.

Din prevederile criticate rezultă că taxa de clawback se datorează pentru consumul total de medicamente, generat atât de consumul de medicamente cuprinse în programele naționale de sănătate, cât și de consumul de medicamente care nu formează obiectul unor astfel de programe. 2. Astfel cum rezultă din cuprinsul art.31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011, baza de calcul al contribuției datorate în temeiul acestui act normativ cuprinde și valoarea consumului de medicamente comercializate de un anumit contribuabil, suportată din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății. Or, această valoare este egală cu valoarea decontată, în funcție de categoria din care face parte medicamentul, iar prețul de referință, precum și prețul de decontare se stabilesc prin raportare la prețul de vânzare cu amănuntul, în structura căruia nu intră doar prețul de producător.

Taxa de clawback se constituie într-o taxă aplicabilă, între altele, asupra unei alte taxe, respectiv taxa pe valoarea adăugată. Astfel, prin intermediul taxei instituite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011 se ajunge la suprataxarea unei valori care are "statut de sumă colectată" cu titlu de taxă pe valoare adăugată – mai exact la suprataxarea acelei părți a nivelului consumului avut în vedere de art.1 din aceeași ordonanță de urgență, care este reprezentată de sumele înregistrate cu titlu de taxă pe valoare adăugată. Or, această împrejurare este contrară principiului justei așezări a sarcinilor fiscale instituit de art.56 alin.(2) din Constituție, care trebuie interpretat în sensul că un contribuabil poate fi obligat să suporte numai sarcini fiscale aferente propriei activități ori unor beneficii proprii. 3. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011 este contrară art.115 alin.(4) și (6) din Constituție, deoarece, în cazul de față, situația extraordinară și urgența sunt doar proclamate în preambulul ordonanței de urgență, fără a fi motivate și fără a fi precizat vreun element cuantificabil, obiectiv, prin care să se demonstreze felul în care ar fi perturbată funcționarea sistemului de sănătate prin neemiterea acestei ordonanțe, neprecizându-sa nici de ce o asemenea reglementare este urgentă și nu poate fi amânată.

Totodată, se arată că, prin obiectul de reglementare, ordonanța de urgență criticată afectează "regimul juridic al îndatoririlor constituționale", respectiv al așezării juste a sarcinilor fiscale. 4. Se mai susține că sunt încălcate prevederile constituționale ale art.34 și art.44 alin.(1) și (2), sens în care arată că obligația de plată a contribuției stabilite prin art.31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011 este o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor în sensul art.1 paragraful 2 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cadrul legislativ a avut carențe încă de la începutul instituirii acestei taxe, respectiv incoerența autorităților sau comunicarea defectuoasă a informațiilor referitoare la cuantumul acestei taxe de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate către plătitorii taxei de clawback.

Modul în care Casa Națională de Asigurări de Sănătate a interpretat legislația este total imprevizibil, iar notificările atacate prin cererea introductivă conțin elemente eronate, a căror posibilitate de verificare concretă nu se află la dispoziția contribuabililor. Or, prin reglementarea care impune o sarcină disproporționată, statul provoacă sau impune retragerea medicamentelor din listele de compensare sau retragerea unor producători de pe piață, ceea ce încalcă și dreptul la ocrotirea sănătății. Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate ridicate, arată următoarele: – în ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale ale art.115 alin.(4) și (6), consideră că aceasta este neîntemeiată, întrucât intervenția legislativă sub forma adoptării unei ordonanțe de urgență este justificată, fiind determinată de necesitatea satisfacerii unui interes public, constând în asigurarea accesului neîntrerupt al populației la medicamente, neadoptarea unor măsuri în procedură de urgență fiind de natură să conducă la imposibilitatea desfășurării corespunzătoare a activităților din domeniul sanitar; – în ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la art.16 alin.(1) din Constituție, aceasta este întemeiată, având în vedere că, așa cum reiese din mecanismul de calcul al contribuției instituite de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011, procentul de contribuție datorat este identic pentru toți contribuabilii, deși aceștia se regăsesc în situații diferite, în sensul că nu toți producătorii de medicamente participă la programele naționale de sănătate; – referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art.56 alin.(2) din Constituție, apreciază că se susține argumentul autoarei excepției de neconstituționalitate, în sensul că taxa de clawback se constituie într-o taxă aplicabilă, printre altele, asupra unei alte taxe, și anume celei pe valoarea adăugată.

Potrivit dispozițiilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate. Guvernul apreciază c ă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 este neîntemeiată. Din perspectiva criticilor de neconstituționalitate extrinsecă, referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor art.115 alin.(4) din Constituție, arată că, potrivit celor statuate în jurisprudența Curții Constituționale, situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun, aspect întărit și prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată”, iar pentru îndeplinirea cerințelor prevăzute în aceste dispoziții constituționale este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public. Or, raportând aceste criterii la situația de față, se apreciază că Guvernul și-a justificat în mod corespunzător intervenția sa legislativă în cuprinsul preambulului acestui act normativ.

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate intrinsecă, arată c ă dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011, cu modificările și completările ulterioare, nu se referă la exercitarea unui drept fundamental, ci instituie obligația plății unei contribuții trimestriale, asimilată obligației fiscale, în sarcina persoanelor juridice, astfel că prevederile art.16 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză. De asemenea, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art.44 și 56 alin.(2). Măsurile instituite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011 dau expresie dispozițiilor constituționale potrivit cărora "Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice". Menționează jurisprudența Curții Constituționale în materie, prin care aceasta a statuat că regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în art.139 alin.(1) din Constituție, neputându-se reține, de principiu, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit sau majorarea acestuia s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane, sens în care invocă Decizia nr.68 din 2 februarie 2012. Or, prin contribuția trimestrială calculată și datorată în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 se asigură suplimentarea surselor de finanțare a sistemului public de sănătate, care este guvernat de principiul solidarității, tocmai în vederea îndeplinirii obligației constituționale a statului de a asigura condițiile pentru exercitarea dreptului la ocrotirea sănătății. În ceea ce privește critica susținută prin prisma criteriilor de claritate, previzibilitate și predictibilitate, se susține că, astfel cum a reținut Curtea Constituțională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, "din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută", iar "previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere unei rigidități excesive a reglementării". Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr.47/1992, reține următoarele: Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art.146 lit.d) din Constituție, precum și ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 și 29 din Legea nr.47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.680 din 26 septembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare, însă din criticile autoarei excepției reiese că, în realitate, acestea vizează în mod concret dispozițiile art.31 alin.(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011, astfel cum a fost completată prin art.I pct.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniile sănătății și protecției sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.860 din 7 decembrie 2011. Textul art.31 alin.(5) are următorul cuprins: "(5) Prin valoarea vânzărilor, în sensul alin.(1)(3), se înțelege valoarea medicamentelor suportate, potrivit legii, din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, care include și taxa pe valoarea adăugată." În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art.16 alin.(1) care dispun că "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", ale art.34 privind dreptul la ocrotirea sănătății, ale art.44 alin.(1) și(2) referitoare la ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate, ale art.56 alin.(2) potrivit cărora "Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale" și ale art.115 alin.(4) și (6) privind regimul ordonanțelor de urgență. De asemenea, sunt menționate dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminării, precum și ale art.1 paragraful 2 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, referitor la protecția proprietății. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele: I. Dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății au mai format obiectul controlului de constituționalitate, raportat la critici și prevederi constituționale și convenționale similare, sens în care este Decizia nr.1.007 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.878 din 21 decembrie 2012. II. Distinct de cele reținute în decizia menționată mai sus, în ceea ce privește critica autoarei prezentei excepții de neconstituționalitate referitoare la faptul că formula de calcul privind taxa de clawback include și taxa pe valoarea adăugată, Curtea reține că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011, și în mod special cele referitoare la modul de calcul al contribuției respective, au fost modificate și completate astfel: – prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniile sănătății și protecției sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.860 din 7 decembrie 2011, s-a introdus art.31, care prevede, printre altele, la alin.(5) că "prin valoarea vânzărilor (…) se înțelege valoarea medicamentelor suportate, potrivit legii, din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, care include și taxa pe valoarea adăugată"; – Ordonanța Guvernului nr.17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.611 din 24 august 2012, care la art.7, din secțiunea a 2-a – Reglementări privind contribuția trimestrială prevăzută de Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, prevede în mod explicit că formula de calcul nu include și taxa pe valoarea adăugată, revenind la soluția legislativă anterioară modificării aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011. Având în vedere cele statuate anterior, precum și modificările legislative intervenite în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011, Curtea reține următoarele: În speța dedusă judecății, pe lângă argumentele prezentate de autoarea excepției de neconstituționalitate și reținute în Decizia nr.1.007 din 27 noiembrie 2012, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, pe de o parte, sunt criticate, în mod expres, dispozițiile art.31 alin.(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011, astfel cum au fost introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011, iar, pe de altă parte, notificările au ca temei legal tocmai dispozițiile art.31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011, astfel cum a fost completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011.

Curtea observă că dispozițiile alin.(5) al art.31 stabilesc, în mod expres, că prin valoarea vânzărilor, în sensul celor reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2011, se înțelege valoarea medicamentelor suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, care include și taxa pe valoarea adăugată. Contribuția trimestrială reprezintă, așadar, un procent aplicat nu numai asupra prețului în sine al medicamentelor, ci și asupra taxei pe valoare adăugată aplicată prețului medicamentelor, ceea ce echivalează cu un impozit la impozit. Curtea constată că, în virtutea principiului general valabil în materie fiscală, impozitele și taxele se aplică asupra materiei impozabile – venituri sau bunuri, nu și asupra celorlalte impozite, or aplicarea taxei de clawback la o altă taxă este contrară prevederilor constituționale referitoare la așezarea justă a sarcinilor fiscale, motiv pentru care includerea taxei pe valoarea adăugată în valoarea totală a vânzărilor de medicamente în raport cu care se calculează taxa de clawback este neconstituțională, urmând ca excepția de neconstituționalitate să fie admisă sub acest aspect. Pentru considerentele expuse, în temeiul art.146 lit.d) și al art.147 alin.(4) din Constituție, precum și al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) și al art.29 din Legea nr.47/1992,

Curtea Constituțională în numele legii decide: admite excepția de neconstituționalitate, ridicată de Societatea Comercială "Labormed Pharma" – S.A., cu sediul în București, în Dosarul nr.5.121/2/2012 al Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și constată că sintagma "care include și taxa pe valoarea adăugată" din cuprinsul art.31 alin.(5) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, astfel cum a fost completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.110/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniile sănătății și protecției sociale, este neconstituțională. Definitivă și general obligatorie. Pronunțată în ședința publică din data de 5 februarie 2013.

Această decizie a fost una controversată datorită faptului că interesele fiscale ale unei societăți private au fost încălcate iar zeci de alte societăți din acest domeniu s-au sesizat și au protestat împotriva acestei măsuri la CCR care le-a dat câștig de cauză în defavoarea instanțelor de judecată.

CONCLUZII

În lucrarea de față am încercat să conturez cât mai clar aspecte privind organizarea CCR, hotărârile acesteia, dar și alte aspecte și implicații create de Hotărârile curții.

Nu există instituție într-un stat mai importantă decât cea care ocrotește legea, de aceea pentru păstrarea unui echilibru în societate Curtea Constituțională trebuie să continue să fie un arbitru între puterile statului și societate, dar și organismul suprem în sistemul instituțional.

Pe lângă importanța practică pe care o are Curtea există și una simbolică aceea de a ocroti statul și cetățenii acestuia, prin litera și cuvântul ei fiind văzută ca un „GARDIAN” al statului român.

Independența statului, suveranitatea, dar și democrația au în comun constituția deoarece aceasta este cea care le ocrotește pe toate.

De-a lungul timpului din 1991 și până astăzi CCR a suferit numeroase schimbări datorită intervenției politicului în activitatea ei, schimbări care au fost menite să îi limiteze importanța și rolul acesteia în sistemul de drept, în acest moment Curtea are statut de instanță supremă în stat, dar se preconizează că rolul acesteia va scădea cu timpul ca urmare a impunerii existenței unor noi organisme menite să controleze sistemul legislativ, ICCSJ are un astfel de rol datorită puterii acesteia de a se pronunța asupra hotărârilor definitive dat de instanțele de judecată lucru care limitează caracterul executoriu al anumitor hotărâri judecătorești.

România este o țară democrată cu multe influențe occidentale, influențe care se vor manifesta nu numai în plan social, dar și politic și desigur legislativ.

Se impune datorită contextului social în care se află România adoptarea de legi pentru protejarea supremației acestei instituții deoarece instabilitatea politică și schimbările dese de guverne trebuiesc limitate pentru implementarea unor politici de durată și eficiente pentru poporul român. Schimbările dese de guvernare pot duce la creșterea ratei șomajului, la ineficiența anumitor măsuri legislative, dar și la scăderea nivelului de trai și desigur creșterea prețurilor la alimentele de bază.

Consider că, în această lucrare, am atins nu numai rolul acestei instituții în sistemul de drept, dar și raportul ei cu alte instituții ale statului cât și importanța practică pe care ea o are în acest sistem de drept.

Longevitatea unei constituții ține de dorința persoanelor care conduc statul de a respecta principiile fundamentale și esențiale în fiecare formă de guvernare, nu spun că modificarea constituției este neapărat un lucru rău, dar trebuie impuse limitări astfel încât să nu se abuzeze, deoarece aceasta este una dintre multele probleme pe care Curtea le mai are în raport cu puterea legiuitoare.

BIBLIOGRAFIE

Dan Claudiu Dănișor – ”Drept constituțional și instituții politice”, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Daniela Valea – ”Drept constituțional și instituții politice”, Editura Universul Juridic, martie 2014;

Constituția României. Actualizată 18 septembrie 2013;

Tudor Drăganu – ”Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București, 1998;

Ștefan Deaconu – ”Drept Constituțional”, Editura C. H. Beck, septembrie 2013;

Lijphart, Arend, (2000), Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, trad. de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iași;

Ioan Muraru și Simina Tănăsescu – ”Constituția României. Comentariu pe articole”, Editura C.H. Beck, București, 2008;

Ioan Muraru și Simina Tănăsescu – ”Drept constituțional și instituții politice”, Editura C.H. Beck, București;

Ioan Vida – ”Pandectele Romane, nr. 3/2004 – Obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești – factor de stabilitate a constituției și a practicii judiciare”;

Genoveva Vrabie – ”Drept constituțional și instituții politice”, Editura Cugetarea, Iași, 1999;

Genoveva Vrabie și Marius Balan – ”Organizarea politico-etatică a României”, Institutul European, Iași, 2004;

Constituția României 2003, Monitorul Oficial nr. 767 (31.10.2003);

E-JURIDIC,http://e-juridic.manager.ro/stiri/-decizia-Curții-Constituționale- în-cazul-suspendării-președintelui-Traian-Băsescu-1135.html

Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, 2010, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I , nr. 807, din 3 decembrie 2010;

Legea nr. 124, din 13 iulie 2000;

Site-ul Oficial al CCR, https://www.ccr.ro/jurisprudenta-hotarari

Constituția României, Monitorul Oficial nr. 233 (21.11.1991), respectiv Constituția României 2003, Monitorul Oficial nr. 767 (31.10.2003);