Statul și economia aspecte teoretice [626663]

Statul și economia – aspecte teoretice
și evidențe empirice în UE

Simona-Gabriela MA ȘCA
Universitatea Babe ș-Bolyai, Cluj-Napoca
[anonimizat]
Viorela Ligia V ĂIDEAN
Universitatea Babe ș-Bolyai, Cluj-Napoca
[anonimizat]
Andreea GOLGU Ț
Universitatea Babe ș-Bolyai, Cluj-Napoca
[anonimizat]

Rezumat. Acest articol î și propune s ă analizeze determinan ții
intervenției statului în via ța economic ă și socială, și să contureze
implicațiile la nivelul politicii publice. Studiul debuteaz ă cu o trecere în
revistă a principalelor contribu ții teoretice. Câ țiva indicatori care dau
măsura interven ției statale prin intermed iul veniturilor bugetare sunt
analizați pentru e șantionul țărilor membre ale UE. Analiza empiric ă
caută să stabileasc ă relevanța principalilor determinan ți ai interven ției
statale prin veniturile bugetare pentru țările UE (1995-2007). Pornind de
la determinan ții găsiți semnificativi, sunt conturate perspectivele privind
intervenționismul statal în condi țiile actuale ale crizei.

Cuvinte-cheie: intervenționism statal; venituri publice; UE; criza
economic ă; econometria panelului.

Coduri JEL: H11, H41, H50.
Coduri REL: 3D, 13C.

Economie teoretic ă și aplicată
Volumul XVIII (2011), No. 5(558), pp. 15-41

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
16
1. Introducere
Obiectivul acestui studiu este acela de a analiza determinan ții politicii de
imixtiune a statului în via ța economic ă și socială, începând cu o abordare
teoretică, continuând cu una descriptiv ă și finalizând cu una empiric ă. Țările
vizate sunt țările membre UE, observate în perioada 1995-2007. Studiul
surprinde și implicațiile în termeni de politici pub lice în contextul actual al
crizei economice mondiale.
Articolul este structurat dup ă cum urmeaz ă: secțiunea 2 constituie o
revedere a principalelor contribu ții la nivel teoretic a duse de-a lungul vremii cu
referire la rolul economic al statului și implica țiile în termeni bugetari;
secțiunea 3 este o analiz ă descriptiv ă a interven ționismului statal indus de
veniturile bugetare în UE; o abordare empiric ă a problematicii este prezentat ă în
secțiunea 4; iar sec țiunea 5 concluzioneaz ă.
2. Rolul statului în ec onomie – ideologii extreme și reconcilierea lor
Preocupați de problema originii și evoluției statului, oamenii de știință au
formulat de-a lungul tim purilor o serie de defini ții pentru conceptul de «stat»,
definiții care fie se bazeaz ă exclusiv pe no țiunea de „comunitate uman ă”, fie pe
cea de „autoritate” care î și exercită puterea asupra comunit ății, fie le îmbin ă pe
amândouă subliniind rela ția dintre ele. În acest cad ru, statul sau autoritatea
publică se preocup ă de bunăstarea comunit ății făcând apel la bugetul public sau,
într-o viziune mai larg ă, la finan țele publice. Acestea din urm ă oferă statului
mijloacele financiare necesare protec ției (fizice, legale, în afaceri) comunit ății.
Dintre autorii preocupa ți să stabileasc ă legătura între comunitatea uman ă,
autoritatea statal ă și finanțele publice , sau cei interesa ți de definirea rolului
statului, amintim doar câ țiva: E. Durkheim, I. Kant, M. Weber, L. Popescu,
M. Burlacu, C. Tulai(1).
Apariției primelor institu ții de tip statal, la trecer ea de la comunitatea de
tip gentilic la societatea sclavagist ă, i-au fost asociate noi procese economice și
relații sociale de redistribui re a produsului social între membrii colectivit ăților
statale. Aceste tipuri de rela ții s-au dezvolta t progresiv pân ă în societatea
modernă, pe măsură ce funcțiile statului, institu țiile în subordinea acestuia și,
implicit, sarcinile asumate de acestea s-au multiplicat, iar bugetul de stat a fost în așa fel clădit încât s ă răspundă principiului nonafect ării veniturilor publice
pentru a permite redistribui rile produsului social.
De unde nevoia de redistribuire? Primele forme ale institu țiilor statale
(armata, spre exemplu), prin activit ățile lor, au avut ca racter noncreator de
valoare, îns ă consumator de resurse pentru a func ționa. De aici nevoia de

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
17
preluare, în virtutea for ței publice, a valorilor ob ținute de membrii colectivit ății
în cadrul activit ăților creatoare de produs social și angajarea lor în finan țarea
activităților consumatoare de resurse. A șadar, premisa redist ribuirii produsului
social dinspre sectorul material privat c ătre sectorul nematerial al institu țiilor
statale o constituie caracterul neproductiv al acestora din urm ă. Redistribuirile
de resurse au menirea de a finan ța instituțiile statale care prin activitatea lor
susțin bunul mers al vie ții sociale și economice a colectivit ății. Cel pu țin
aceasta este ra țiunea la nivel teoretic, chiar dac ă uneori, în practic ă, se pune sub
semnul întreb ării oportunitatea redistribuirii.
Redistribuirea resurselor prin in termediul bugetului statului a c ăpătat un
plus de legitimitate atunci când statul a început s ă își asume noi sarcini,
susținând, organizând, coordonând sau reglând activit ățile din sectorul material,
economic sau productiv.
Evoluțiile sub aspectul sarc inilor asumate de c ătre stat au condus la
schimbări și în planul gradului interven ției statului în economie, dar și la nivelul
dimensiunii bugetelor publice. Odat ă ce existen ța statului a c ăpătat legitimitatea
necesară și implicit cheltuielile sale au fost acceptate, preocup ările
economiștilor s-au centrat de-a lungul tim pului pe determinarea unui nivel
agreat al interven ției statale prin politica sa bugetar ă. Numeroase au fost tezele
formulate în acest domeniu, având puternice argumente teoretice și inspirate
uneori chiar de evolu țiile economiei.
Cunoscute sunt în primul rând cele dou ă ideologii extreme, una
promovând liberalismul pur și non-interven ția statului, iar cealalt ă bazată pe
interferen ța statului, singura în m ăsură să armonizeze interesele particulare cu
interesul general. De și cele dou ă curente de gândire și-au avut r ădăcinile în
secole diferite, partizani pent ru una sau alta dintre ideologii au existat în fiecare
perioadă istorică, rămânând un subiect controversat pân ă în zilele noastre.
Aceste controverse au l ăsat treptat loc g ăsirii unor compromisuri între cele dou ă
extreme, care, dup ă caz, au cunoscut influen țe mai mult sau mai pu țin
intervenționiste (Ma șca, 2008).
Fazele ini țiale ale societ ății capitaliste pân ă la apariția crizelor economice
și șomajului au promovat un stat care î și asuma exclusiv sarcinile tradi ționale
(apărare, ordine intern ă etc.). Doctrina agreat ă era cea liberal ă însoțită de
principiul autoregl ării mecanismelor economice, f ără interven ția statului în
economie, care ar fi putut conduce la ineficien ță datorită unei proaste
administr ări. Printre adep ții liberalismului și noninterven ției trebuie amintit în
primul rând Adam Smith (1723-1790), care a promovat arhicunoscutul
principiu al laissez-faire ului. Dup ă opinia acestuia, atâta timp cât pie țele
funcționează liber și promoveaz ă competi ția, acțiunile individuale, private,
motivate de interese egoi ste contribuie împreun ă la bunăstarea societ ății. Totuși,

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
18
Smith accept ă o minimă implicare a statului în st abilirea regulilor fundamentale
care să permită acțiunea nestânjenit ă a firmelor. Printre statele animate de
flagelul liberalismului și care au r ămas pentru mult ă vreme fidele acestei
ideologii numim în primul rând SUA. Scrierile lui A. Smith au influen țat
profund cre șterea capitalismului american, SUA devenind o țară construit ă pe
încrederea în individ și neîncrederea în autorit ăți.
Intervenționismul s-a conturat ca și ideologie odat ă ce societatea
capitalistă s-a confruntat cu fenomene nec unoscute anterior, precum crizele
economice. De și, cel mai adesea, literatu ra de specialitate asociaz ă debutul
intervenționismului cu criza mondial ă a anilor 30, primele semne ale cre șterii
implicării statului se reg ăsesc încă din timpul primului r ăzboi mondial (Burlacu,
2004). Era vorba atunci de amplificar ea sferei de manifestare a finan țelor
publice determinat ă de cheltuielile ocazionate de r ăzboi în cre ștere. Așadar,
rolul statului s-a extins prin cre șterea implic ării bugetului de stat în sus ținerea
cheltuielilor cu armata. Iar acestui efect al r ăzboiului i s-au asociat, ulterior,
efectele de reconstruc ție economic ă ce a urmat crizei economice, toate cu
impact asupra dimensiunii bugetului de stat.
Cunoscut ă ca fiind criza de „supraproduc ție”, criza anilor 30 a ar ătat că a
lăsa economia s ă se autoregleze prin mecanisme proprii nu conduce întotdeauna
la efecte dezirabile, ci, dimpotriv ă, genereaz ă șomaj, instabilitate pe pia ța
bursieră și pe cea bancar ă. Acesta a fost momentul în care au început s ă câștige
teren tezele interven ționiste care pledeaz ă pentru rolul activ al statului în via ța
economic ă, în corectarea evolu țiilor ciclice, prevenirea crizelor sau limitarea
efectelor lor negative. Principalul reprezentant al doctrinei interven ționiste este
John Maynard Keynes (1883-1946), tezele sale g ăsindu-și un puternic ecou în
politica adoptat ă de multe state dup ă Marea Criz ă (Mașca, 2008). Noua
ideologie s-a manifestat prin cre șterea implic ării statului în procesul de
redistribuire a resurselor și prin activizarea unor instrumente economice ca și
pârghii de influen țare a comportamentelor în societate.
Intervenționismul statal a evoluat de la interven ționismul de tip
compensator la cel de tip corector (Burlacu, 2004). Dac ă primul tip implica
interferen ța statului pentru atenuarea ciclicit ății economice considerat ă
responsabil ă pentru dezechilibrele în economie, interven ționismul de tip
corector s-a manifestat ulterior, dup ă atenuarea crizelor, implicând preocup ări
crescute în domeniul protec ției sociale. Cele dou ă forme ale interven ționismului
statal, prin reglement ări economice, respectiv sociale, s-au reg ăsit și ulterior,
luând forme diverse. În sfera economic ă, autoritățile publice s-au preocupat
printre altele și de reglementarea pre țurilor sau combaterea practicilor de
concurență neloială, cu scopul protej ării consumatorilor și micilor firme în
contextul unor condi ții de concuren ță imperfect ă pe piață. În sfera social ă,

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
19
preocuparea statului s-a remar cat mai ales la nivelul garant ării siguran ței locului
de muncă sau a unui mediu curat; încurajate au fost comportamentele firmelor
cu impact pozitiv asupra societ ății, dar descurajate cele cu impact negativ,
folosind mai ales pârghii fiscale. A șadar, interferen țele statului pe cele dou ă
planuri, economic și social, nu s-au realizat în mod izolat, interven ția pe unul
dintre paliere având repercusiuni la nivelul celuilalt. Chiar și în SUA, unde
predomina principiul laissez-faire, au existat în istorie solicit ări pentru
interferen ța statului prin reglement ări pe ambele planuri. Totu și, opinia general ă
a guvernan ților americani a fost aceea c ă reglement ările în plan economic nu
îmbunătățesc relațiile competi ționale așa cum stipulau tezele interven ționiste.
Diferende au existat îns ă între liberalii și conservatorii americani atunci când se
punea problema interven ției în plan social, primii nev ăzând niciun pericol în
această interferen ță, în vreme ce conservatorii o condamnau pentru efectul de
ineficiență și necompetitivitate produs asupra afacerilor.
O formă extremă a interven ționismului statal a fost în istorie cea de tip
totalitar. Statul socialist sau puternic interven ționist, reg ăsit mai ales în fostele
țări socialiste din Europa, și-a asumat func ții economice și sociale extrem de
cuprinzătoare, dirijând întreaga activitate în condi țiile desfiin țării propriet ății
private. În acest context, procesele și relațiile economice au devenit
predominant rela ții financiare publice. Ideologia interven ționistă are aici
caracter totalitar, resursele financia re aflându-se exclusiv la dispozi ția statului și
fiind alocate prin decizii cu caract er public. Este o ideologie neagreat ă în
economiile democratice.
Rezumând cele spuse pân ă acum și susținând ideea autorului Chandan
(2009), interven ționismul s-a n ăscut și s-a dezvoltat într-o ideologie ca r ăspuns
la imperfec țiunile pie ței, acestea servind ca și precondi ție pentru interferen ța
statului în me diul privat.
Dat fiind faptul c ă contribuțiile principalilor reprezentan ți ai celor dou ă
mari curente, Adam Smith și Maynard Keynes, au apar ținut unor secole diferite,
s-a ridicat la un moment dat urm ătoarea întrebare: Care dintre principii „laissez
faire”-ului și cel al interven ției guvernamentale, a predominat la sfâr șitul
secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea? Interoga ția aparține autorului
Spengler J. (1949) care, urm ărind concluziile studiilor acelor vremuri, constat ă
că rolul laissez faire-ului a fost mult subevaluat, iar cel al interven ționismului
supraevaluat. Spengler î și sprijină afirmațiile pe argumentul u șurinței
identificării „urmelor” interven ționismului decât ale celor asociate laissez faire-
ului. Astfel, m ăsurile de interven ție a statului în via ța economic ă și socială sunt
reflectate în legisla ție, rapoarte etc., în vreme ce laissez faire-ul se manifest ă de
la sine prin libert atea deciziilor, nefiind stipulat neap ărat în acte.

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
20
O altă chestiune care a animat preocup ările primelor decenii de
intervenționism a fost stabilirea posibilit ății coexisten ței interven ției
guvernamentale cu libera concuren ță. Mordecai Ezekiel co nsidera în 1946 c ă
unele politici guvernamentale sunt contrare politicii antitrust, a ltele nu au niciun
efect asupra acesteia, iar altele r ăspund dezideratului liberei concuren țe. Autorul
constata schimbarea priorit ăților de la ceea ce a fost înainte de criz ă –
flexibilitatea pre țurilor pentru autoreglarea pie ței – la ceea ce c ăpăta întâietate la
momentul crizei – reducerea șomajului. Chiar și în aceste noi condi ții, se
impunea continuarea promov ării liberei concuren țe, monopolul putând genera
profituri nemeritate și riscând s ă înrăutățească distribuția veniturilor, cu efect
asupra gradului de ocupare a for ței de munc ă. Odată cu noul trend al
intervenționismului, guvernele au devenit mai responsabile în conturarea
politicii industrial e, promovând comer țul interna țional liber și cooperarea
internațională în deciziile de politic ă economic ă. Totuși, autorul î și exprima la
acea vreme temerea ca problema declinului liberei competi ții să fie rezolvat ă
altfel decât prin m ăsuri antitrust, respectiv printr-o interven ție directă.
Din confruntarea ra ționamentelor divergente privind noninterven ția sau
intervenția statului în economie(2), și într-o anumit ă măsură reconcilierea lor, a
rezultat ceea ce se cunoa ște după anii 80 sub numele de interven ționism
rezonabil. Interven ționismul în accep țiune keynesian ă a fost condamnat mai
ales pentru efectul infla ționist al deficitelor sc ăpate de sub control. Conform
noii ideologii, rolul hot ărâtor revine pie ței și legilor sale, în vreme ce statul
veghează doar asupra climatului macroec onomic, obiectivelor de interes
general. Este ipostaza statului creator al regulilor jocului și a statului arbitru
care coordoneaz ă și urmărește respectarea regulilor stabilite.
Continuând în încercarea de solu ționare a dilemei posibilit ății coexisten ței
pieței libere cu interven ționismul statal, Dani Rodrik demonstra în 1998 c ă
intervenția guvernamental ă nu este un substitut pe ntru manifestarea liber ă a
forțelor pieței. Dintr-o alt ă perspectiv ă, majoritatea formelor de interven ție
guvernamental ă, cu excep ția acțiunilor de furnizare a bunurilor publice, sunt
văzute ca fiind nefavorabile pie ței. Rodrik (1998) arat ă existența unei corela ții
pozitive între expunerea unei țări la relațiile de comer ț exterior și dimensiunea
bugetului public. Explica ția constă în aceea c ă, cheltuielile guve rnamentale au
rolul de a reduce riscul extern la care sunt expuse economiile orientate spre comerțul exterior. Expunerea la risc este atenuat ă prin cre șterea părții din
producția internă consumat ă de guverne. La un nive l ridicat de integrare
comercial ă cresc riscurile asociate ci clurilor de afaceri interna ționale,
impunându-se programe compensatorii finan țate din bani publici pentru
susținerea sectoarelor expuse acestor riscuri. În mod similar, al ți autori arat ă că
liberalizarea rela țiilor interna ționale în țări europene a fost înso țită de o strategie

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
21
de compensare pe plan intern (programe de investi ții publice, subven ții). Dată
fiind aceast ă complementaritate, autorul sugereaz ă că reducând în viitor
dimensiunea bugetelor publice f ără a avea în vedere riscurile economice
asociate procesului globaliz ării poate afecta perspectiva conserv ării comerțului
liber.
Adsera și Boix continuau în 2002 pe aceea și linie trasat ă de Rodrik,
modelând op țiunea pentru gradul de deschidere în fa ța comerțului interna țional
și determinarea m ărimii sectorului public ca fiind dou ă decizii politice luate
simultan de deciden ții politici. Concluziile lor arat ă că o deschidere mai mare
nu constrânge automat capacita tea de a cheltui bani publici, fapt care se verific ă
ori de câte ori cheltuielile publice vizeaz ă producția de bunuri publice
(infrastructur ă, capital uman). Mai mult, sust enabilitatea unui sector public
extins depinde de avantajul competitiv în sectoarele orientat e spre export care
finanțează cheltuielile publice. Dac ă acest avantaj competitiv se degradeaz ă,
interesul pentru a sus ține un sector public extins se pierde, iar țările se
reorienteaz ă spre un sistem protec ționist sau un regim autoritar/totalitar de liber
schimb.
Dincolo de acest segment al literaturii care identific ă deschiderea în fa ța
comerțului interna țional ca și determinant al m ărimii sectorului public,
literatura de specialitate este relativ s ăracă în a oferi și alți determinan ți
relevanți. Putem men ționa totu și un studiu de referin ță, cel apar ținând lui
Devine (1985), în care se procedeaz ă la o analiz ă regresional ă a determinan ților
cheltuielilor publice cu investi țiile (cheltuieli productive) și, separat, a celor de
consum (cheltuieli neproductive precum educa ția, sănătatea etc.), în SUA, în
perioada 1949-1977. Concluzia autorului este c ă determinan ții celor dou ă
categorii de cheltuieli difer ă considerabil: dac ă acumularea de capital în
sectoarele cu monopol și structura politic ă a Congresului au constituit factorii
determinan ți în dimensionarea cheltuiel ilor publice productive, factorii
structurali ai economiei (p rofitabilitatea, evolu ția salarului nominal) și factorul
politic în perioadele electorale au determ inat cheltuielile de consum ale statului
american în perioada men ționată.
Prin urmare, interven ționismul statal a cunoscut diverse forme de
manifestare, de la cre șterea implic ării statului în sus ținerea armatei la sprijinirea
directă și indirect ă a economiei, apoi la interferen ța în plan social prin
redistribuirea resurselor între membrii societ ății și culminând cu dirijismul prin
care erau ținute sub controlul statului toate activit ățile. Ceea ce au în comun
acestea este faptul c ă modul de manifestare a interven ționismului a venit
întotdeauna ca r ăspuns la contextul politic, economic și/sau social.
Perioada contemporan ă, confruntat ă cu o criz ă mondială care se pare c ă
depășește proporțiile celei din anii 30, promoveaz ă din nou interven ționismul,

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
22
luând mai degrab ă forma celui compensator decât a celui corector. În acest
context, statul dep ășește ipostaza de arbitru, devenind un „juc ător” participant
direct la activit ățile economice. El reglementeaz ă, dar și deruleaz ă activități
economice proprii.
Noul context economic care readuce în discu ție rolul statului este
rezultatul mai multor factori, dup ă cum urmeaz ă. Lichiditatea abundent ă și
suprasaturarea cu economisiri au crea t resurse disponibile pentru investi ții,
îndeosebi în instrumente financiare sofisticate, greu în țelese de investitori prin
complexitatea lor; de aici o gestionare ineficient ă a resurselor. Mai mult, criza a
fost agravat ă și de comportamentele la ni vel microeconomic (externaliz ări
raționale din punct de vedere privat dar in eficiente din punct de vedere social),
de fisurile în modelul de afaceri ale agen țiilor de rating, dar și de creșterea
competiției interna ționale pentru dereglementare.
În contextul crizei, impli carea statului devine hot ărâtoare. Concret,
implicarea statului în SUA și în țări europene s-a realizat prin garantarea
împrumuturilor sau a emisiunilor de titluri realizate de b ănci, recapitalizarea
instituțiilor financiare, chiar achizi ția de acțiuni la bănci cu probleme, reducerea
coordonat ă a ratelor de dobând ă, toate cu scopul de a preveni colapsul
dezordonat al marilor firme interconectate și de a ameliora lichiditatea în sistem
(Isărescu, 2009). Na ționalizarea unei p ărți a sectorului financiar contrazice
bazele capitalismului modern și are ca și consecin ță creșterea rolului statului
concomitent cu sc ăderea sectorului privat. Toate aceste m ăsuri au avut
implicații la nivelul cheltuielilor bugetulu i de stat, crescând partea din produc ția
internă redistribuit ă prin buget.
Date fiind aceste ac țiuni ale statului în timpuri de criz ă, se pune sub
semnul întreb ării rolul acestuia de „împrumut ător de ultim ă instanță”. În
viziunea lui Breitenfellner și Wagner (2009), este im portant a nu se suspenda
mecanismul pie ței în cazul falimentului prin m ăsuri de finan țare din bani
publici. Singurele institu ții pentru care statul ar trebui s ă intervină sunt cele cu
probleme de lichiditate dar solv ente, iar sprijinul financiar s ă comporte un cost
important.
În privința posibilit ății de a activiza elementele de venituri bugetare ca și
pârghii pe timp de criz ă, au existat deja numeroase dezbateri. Re ținem ideea lui
Barrell R. et al. (2009), care aduce argumente pentru relax ările de ordin fiscal
ca și soluție eficient ă de promovare a cre șterii economice în timpuri de criz ă
financiară. În condi țiile în care economia evolueaz ă normal, facilit ățile fiscale
au unicul rol de a redistribui consumul în timp, f ără a crește nivelul acestuia sau
al produc ției. În criz ă însă, impozitele pot fi activizate prin facilit ăți (în special
la impozite directe și contribu ții sociale) pentru a rela xa constrângerile de pe
piața creditului la care sunt supu și consumatorii și firmele. În acest caz,

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
23
facilitățile fiscale pot deveni mult mai eficie nte, având un efect de multiplicare
la nivelul produc ției mult mai însemnat decât în absen ța crizei. Mai mult,
eficiența acestor m ăsuri e cu atât mai mare cu cât ele sunt luate într-un cadru
coordonat la nivelul mai multor țări.
Dată fiind amploarea crizei economice globale, m ăsuri mai de profunzime
trebuie avute în vedere, respectiv reformarea profund ă a sistemului financiar
internațional prin îmbun ătățirea reglement ărilor în domeniul transparen ței,
contabilit ății, funcționării piețelor, cooper ării interna ționale sau principiilor de
etică în afaceri. Aceste m ăsuri de reglementare sporit ă implică un rol și mai
activ al statului , dar nu are neap ărat implica ții profunde în termeni bugetari. Pe
de altă parte îns ă, restabilirea încrederii investitorilor și a consumatorilor care
prin acțiunile lor ar putea sus ține un trend pozitiv al economiei, solicit ă resurse
suplimentare de la bugetul de stat. Mai mult, dificult ățile sectorului real creeaz ă
neajunsuri și în plan social prin disponibiliz ări, domeniu în care statul se vede
nevoit să intervină prin măsuri de protec ție socială. Și Breitenfellner și Wagner
(2009) sunt de p ărere că măsurile financiare imediate luate de autoritatea
publică nu sunt suficiente, având impact doa r pe termen scurt; sunt necesare
îmbunătățiri la nivelul manageme ntului riscurilor. Sus ținerea financiar ă a
instituțiilor cu probleme nu face decât s ă evite temporar cola psul sistemului, pe
termen lung impunându-se îmbun ătățirea reglement ărilor guvernamentale.
Criza contemporan ă a determinat din partea autorit ăților publice și unele
comportamente considerate de autori precum Aggarwal (2009) în contradic ție
cu regulile competi ției pe pia ță. Astfel, din dorin ța de a promova firmele
naționale și de a le proteja în vremuri de criz ă de competi ția cu firmele globale,
statul a f ăcut apel la forme ascunse de interven ție. Acestea au luat forma
standardelor de s ănătate și siguranță, politicilor de mediu etc. care au oferit
firmelor na ționale avantaje competitive în raport cu celelalte firme, într-o
manieră cu totul discriminatorie și ascunsă.
Arbitrajul între a da prioritate for țelor pieței și a favoriza interven ția
statului cap ătă noi valen țe odată cu manifestarea crizei contemporane. Dup ă
opinia lui Verschoor (2009), criza a demonstrat c ă piața nu este eficient ă în a
controla practicile lipsite de etic ă determinate de l ăcomie, neîn țelegerea
mecanismelor sau comportamente de turm ă. Societatea și-a modificat viziunea
asupra legitimit ății afacerilor, solicitând schimb ări structurale de sistem,
inclusiv cre șterea influen ței guvernamentale în afaceri. Totu și, rămâne în
dezbatere dac ă reglementarea mai riguroas ă a pieței prin interven ția statului va
fi eficient ă în combaterea practicilor lipsite de etic ă. Altfel spus, interven ția
statului va putea combate acele comportamente pe care pia ța nu a reu șit să le
înlăture sau va conduce la re petarea dezastrului? Exist ă posibilitatea ca și
intervenționismul s ă dea greș.

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
24
Dacă, de regul ă, criza actual ă este pusă pe seama e șecurilor pie ței, există
și autori (Wolfram, 2008) care g ăsesc că eșecurile ac țiunilor guvernamentale
sunt responsabile pentru dificult ățile financiare contemporane. Interferen ța
repetată a statului pe pia ța creditului (sus ținerea financiar ă a anumitor institu ții
de credit cu probleme, crearea pie ței ipotecare secundare et c.) a adus o relaxare
pe termen scurt, dar s-a dovedit periculoas ă pe termen lung, impunând noi
intervenții din partea autorit ății. Aceast ă idee este în concordan ță cu teza lui
Ludwig von Mises sus ținută în cartea sa „Liberalismul”, dup ă care interven ția
guvernamental ă riscă să se autoîntre țină.
În fine, în leg ătură cu trendul actual al cre șterii rolului statului în via ța
economic ă și socială, apare o nou ă întrebare, cea a posibilit ății retragerii
acestuia odat ă ce economia î și revine. Istoria ne arat ă că trecerea de la epoca
intervenționismului lui Keynes la cea a interven ției statale rezonabile n-a fost
una spectaculoas ă, caracterizându-se mai degrab ă prin plafonarea cre șterii
dimensiunilor bugetului, decât printr-o reducere a acestuia (Ma șca, 2008). Și
acum, statul, odat ă angajat în sus ținerea puternic ă a mai multor sectoare cu
probleme, devine greu de imaginat o degrevare de aceste responsabilit ăți după
ce economia intr ă pe făgașul normal. Este o chestiune relativ nou ă, adusă în
discuție în SUA, vizibil preocupat ă de acest aspect date fiind tradi țiile profund
liberale. Anali știi americani apreciaz ă interven ția statului în economia
americană ca fiind una extrem de complex ă, anticipând dificult ăți în retragerea
garanțiilor de stat sau a su melor avansate. Speciali știi întrev ăd totuși
posibilitatea utiliz ării unor pârghii în acest scop de exemplu cre șterea ratei
dobânzii a șa încât împrumutul de la stat s ă devină neatractiv. Exist ă și păreri
după care, în condi țiile în care capitalurile private nu se vor întoarce pe pia ță în
termen de trei ani, guvernul nu va fi în m ăsură să se retragă, totul depinzând de
cât de repede recupereaz ă piața (Blackwell, 2008). În termeni bugetari, e posibil
să asistăm la o cre ștere ireversibil ă a dimensiunilor acestuia.
Problematicii interven ției statale i se asociaz ă și cea a interferen ței unei
autorități suprastatale. Politica fiec ărui stat vizavi de m ăsura în care intervine în
viața economic ă și socială sau dimensiunea bugetului public, nu poate fi dus ă
independent de politica regional ă. Dacă e să ne raport ăm la spațiul european,
Uniunea European ă acționează în calitate de autoritate suprastatal ă care, prin
exigențele ei, poate influen ța politica bugetar ă dusă de statele membre.
Europa comunitar ă a cunoscut și ea extinderea sectorului public în ultimul
secol, ajungând s ă redistribuie aproximativ 40% din PIB prin buge tele statelor
membre. Iar cea mai important ă creștere a cheltuielilor publice s-a datorat
extinderii func ției de redistribuire în cadrul protec ției sociale, pentru sus ținerea
transferurilor de resurse de la popula ția activă la cea inactiv ă sau defavorizat ă
(Mitrică, 2006). Coordonatele politicii UE cu impact asupra bugetelor publice

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
25
ale statelor membre sunt mai ales cele din domeniul impozit ării și deficitului
bugetar și mai puțin din sfera cheltuielilor publice. Exigen țele UE în sfera
fiscalității vizează cel mai adesea cre șterea nivelului de taxa re pentru evitarea
situațiilor de concuren ță fiscală nesănătoasă, ceea ce are repercusiuni asupra
bugetelor na ționale în ansamblul lor și deci și în termeni de cheltuieli publice.
Mărimea veniturilor și cheltuielilor bugetare este constrâns ă și de existen ța unui
deficit bugetar de maximum 3% din PIB.
Criza economic ă globală actuală slăbește influen ța autorității suprastatale,
majoritatea statelor UE confruntându-se cu dificult ăți în politica bugetar ă, care
în aceste timpuri este mai pu țin subordonat ă exigențelor UE și mai mult
nevoilor strict na ționale. Pentru 2009, defi citele bugetare au dep ășit 3% din PIB
în aproape toate țările UE; media la nive lul UE-27 a atins 5,3% și, în mod
paradoxal, aceasta s-a datorat mai mult țărilor din UE-15 (deficit mediu 5,5%)
și mai pu țin noilor state membre (NMS-12 având deficitul mediu de doar
2,7%). Pentru 2010 se a șteaptă o deteriorare suplimentar ă a balanței bugetului
de stat, în medie cu 0,6% fa ța de anul 2009, pentru ca în perioada 2011-2015 s ă
asistăm la o revenire aproape de pragul de 3% (Holland et al., 2009). Pentru
statele integrate în UE dup ă 2004, adâncirea deficitelo r bugetare va afecta
îndeplinirea criteriilor de la Maastricht și va întârzia adoptarea monedei euro.
Deși coeziunea în regiunea UE este sl ăbită în aceste timpuri de criz ă, unii
autori (Barrell et al., 2 009; Buti, van den Noord, 2009) fac apel la politici
coordonate în zon ă. Acestea ar avea menirea de a cre ște eficien ța unor politici
naționale de relaxare fiscal ă (vezi Barrell, 2009), dar și de a internaliza
consecințele pe care le-ar avea politicile na ționale izolate în regiune (Buti, van
den Noord, 2009). Numai o politic ă coordonat ă de răspuns la criz ă, consider ă
autorii, va putea s ă întărească gradul de integrare economic ă în regiune. Între
timp, Comisia European ă are sarcina de a veghea la asigurarea echilibrului între
măsurile de urgen ță pe termen scurt și prioritățile pe termen mai lung.
Într-o viziune și mai larg ă, rolul statului în economia global ă este
redefinit și reevaluat înc ă de la sfâr șitul secolului 20, datorit ă, pe de o parte,
fragmentării economiei globale prin constitu irea blocurilor economice regionale
și, pe de alt ă parte, globaliz ării generatoare de interdependen țe. Bucur (2008)
discută în lucrarea sa efectele interdependen țelor globale asupra for ței și
capacității statului na țional, pozi ția sa de manager general în economie și actor
autonom. Autorul este de p ărere că globalizarea a sl ăbit suzeranitatea statal ă,
autonomia acestuia fiind subminat ă atât din interior, cât și din exterior. Rolul
statului în secolul 21 sufer ă schimbări evidente, mai ales la nivelul
mecanismelor și instrumentelor utilizate inclusiv în rela ția cu economia. Puterea
și influența organiza țiilor economice interna ționale a crescut în detrimentul
controlului statului. În acest context, cel pu țin la nivel teoretic, na țiunile au de

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
26
ales între a da „câ știg de cauz ă” pieței sau a se supune unei autorit ăți
supranaționale. De și acceptă faptul că statul traverseaz ă cea mai profund ă criză
de legitimitate din istoria sa, Bucur (2008) consideră că statul va continua s ă
joace un rol important în via ța economic ă, în condi țiile în care modalit ățile și
dimensiunile interven ției sunt în proces de reconstruc ție și regândire.
Dacă perioada premerg ătoare manifest ării crizei mondiale s-a caracterizat,
așa cum am v ăzut, prin preluarea unora di ntre prerogrativele autorit ăților
naționale de c ătre organiza ții economice interna ționale și alte institu ții sau
instanțe autonome, în prezent asist ăm la un fenomen invers. Structurile
guvernanței globale au devenit extrem de firave. Negocierile comerciale în
cadrul OMC s-au pr ăbușit și este puțin probabil s ă fie reluate curând. Institu ții
precum FMI au fost marginali zate, ONU a devenit invizibil ă și neputincioas ă în
fața problemelor economice și sociale globale, iar UE lupt ă pentru a men ține
coeziunea intern ă (Cable, 2008). În a cest context, asist ăm la un transfer invers
al atribuțiilor, către autorit ățile naționale, al c ăror rol în rezolv area problemelor
financiare ale crizei se înt ărește. Iar rolul organismelor interna ționale trebuie
regândit, impunându-se moderni zarea structurilor de guvernan ță ale FMI,
Băncii Mondiale și celorlalte organisme.
Sintetizând, interven ționismul statal este un fenomen de actualitate care în
decursul timpului s-a aflat sub influen ța unor factori precum divergen țele
interstatale, crizele economice, crizele sociale, politica guvern ării în interiorul
țării, politica regional ă și fenomenul globaliz ării.
3. Interven ționismul statal în Uniunea European ă – analiză descriptiv ă
Intervenționismul statal se preteaz ă cuantific ării prin raportarea totalului
veniturilor sau a totalului cheltuielilor bugetului de stat la PIB. În acest studiu
vom da prioritate analizei interven ționismului statal determinat pe baza
veniturilor bugetare, întrucât indicatorul calculat pe baza cheltuielilor bugetare va face obiectul unui alt studiu.
Metodologic vorbind, m ăsurile asociate interven ționismului statal pot fi
exprimate într-o manier
ă diversă. Preferința noastră este pentru a avea în vedere
(i) veniturile și cheltuielile publice reflectate în bugetul general consolidat,
acesta având aria de cuprindere cea mai larg ă, (ii) mărimea relativ ă a veniturilor
și cheltuielilor publice care permite compara ții internaționale, și (iii) volumul
global al bugetului, dar și elementele în structura acestuia.

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
27

Notă: țările sunt ordonate de la cele care au fond at UE la valurile succesive de aderare.
Sursa: Prelucrări ale autorilor pe baza date lor furnizate de Eurostat.

Figura 1. Intervenționismul statal indus de veniturile bugetare în UE, 1997-2008

Indicatorul interven ției statale calculat pe baza veniturilor bugetare
conduce la urm ătoarele concluzii (vezi figura 1). Valurile succesive de l ărgire a
UE au grupat țări cu trăsături comune prin pris ma gradului interven ției statale.
O primă remarcă ar fi aceea c ă au alternat grupurile de țări cu o interven ție
medie, cu cele cu interven ție ridicată și cu cele cu interven ționism sc ăzut. Toate
însă se situeaz ă în plaja de varia ție 30-60%. Dac ă e să fracționăm acest interval
în trei culoare, putem afirma c ă țările fondatoare s-au înscris pe culoarul mediu
(40-50% PIB interven ționsim statal), majoritatea țărilor care au aderat în anii
70-80 se situeaz ă în culoarul inferior (30-40%), țările intrate în UE în anii 90
ocupă culoarul superior (50-60%), iar valul secolului XXI plaseaz ă țările în
culoarul inferior-mediu. Cele mai mari valori ale interven ției statale le întâlnim
în Suedia, Finlanda și Austria (membre UE din 1995), dar și în Danemarca
(membră UE din 1973). Cele mai mici valo ri sunt specifice Irlandei (1973) și
mai ales țărilor baltice (2004) și României (2007). Pentru c ă țările care ocup ă
culoarul mediu și mai ales cel superior sunt de regul ă țări dezvoltate, se

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
28
contureaz ă un tipar: țărilor dezvoltate li se asociaz ă de regul ă un
intervenționism ridicat, în vreme ce celor mai pu țin dezvoltate le asociem un
intervenționism mai sc ăzut. Este firesc s ă se întâmple a șa, căci unde este un
nivel ridicat de trai este și capacitate contributiv ă, deci posibilitatea atragerii
unor resurse însemnate la buget.
În termeni de evolu ție, nu putem vorbi de o convergen ță absolută a
gradului interven ției statului la nivelul UE (tendin țe evidente de apropiere a
valorii indicatorului nu sunt), ceea ce denot ă păstrarea atributului de
suveranitate na țională în sfera dimension ării interferen ței statale. Mai degrab ă
vorbim de o diversificare a statelor în acest domeniu decât de formarea unui model unitar al statului european, cu interferen ță similară în viața economic ă și
socială.
Dat fiind faptul c ă indicatorul astfel calc ulat (ponderea veniturilor
bugetare în PIB) cumuleaz ă interven ția statului asupra sectorului privat
(persoane fizice și juridice), dar și cea asupra sectorului de stat, se prefer ă
considerarea, în completare, și a acelui indica tor care izoleaz ă interferen ța
statului prin impozitele ș
i contribu țiile percepute din mediul privat.

Sursa: Prelucrări ale autorilor pe baza date lor furnizate de Eurostat.

Figura 2. Totalul încas ărilor din taxe și contribu ții sociale în UE (%PIB), 1995-2007

Figura 2 ilustreaz ă mediile acestui indicator în UE și în zona euro,
depășind 40% în ambele cazuri și luând valori ceva mai mari la nivelul zonei

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
29
euro. Este eviden țiat și gradul interven ției statale prin impozite și contribu ții la
nivelul celor mai mult (Suedia), respectiv mai pu țin interven ționiste țări
(Lituania). În primul caz, indicatorul dep ășește chiar 50%, în vreme ce în al
doilea caz scade chiar sub 30%. De și în analiza anterioar ă nu înregistram un
tipar al evolu ției interven ționismului în UE, luarea în considerare doar a
impozitelor și contribu țiilor permite conturarea unei evolu ții similare : atât la
nivelul mediilor, cât și la nivelul extremelor se constat ă o evoluție crescătoare a
intervenționismului pân ă în 1999, dup ă care urmeaz ă o buclă, respectiv o
scădere cu punctul minim atins în jurul anului 2003, urmat ă din nou de o
creștere în ultimii ani.
În privința cheltuielilor publice, o analiz ă similară, care nu este prezentat ă
aici dar este disponibil ă la cerere, indic ă reducerea în timp a gradului
intervenției statale indus ă de cheltuieli, atât la nivelul mediilor, cât și la nivelul
extremelor.
Punând de acord aceste dou ă constatări, suntem de p ărere că indicatorul
bazat pe venituri (impozite și contribu ții) s-a adaptat treptat la ritmul impus de
politica de cheltuieli, dar și la evoluțiile și ciclicitățile economice (figura 3).

Sursa: Prelucrări ale autorilor pe baza date lor furnizate de Eurostat.

Figura 3. Intervenționismul statal indus de cheltuielile
și veniturile bugetare în zona euro, 1995-2007

Astfel, la sfâr șitul secolului XX, venitur ile bugetare au crescut dup ă o
perioadă de relansare economic ă pentru a aduce defic itul bugetar în limitele
impuse; la începutul secolului XXI, veniturile bugetare au sc ăzut urmând

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
30
trendul cheltuielilor și dintr-o politic ă de relaxare fiscal ă menită să stimuleze
economia aflat ă într-un u șor declin; iar ultimii ani au adus din nou cre șterea
veniturilor bugetare pe seama progresului economic, în condi țiile scăderii în
continuare a cheltuielilor buge tare. Conform ultimelor actualiz ări ale Eurostat,
anul 2008 s-a caracteri zat printr-o cre ștere a cheltuielilor publice (în medie 47%
din PIB), dat fiind contextul actua l al crizei globale care impune m ăsuri
însemnate de sus ținere a mediului economic și social cu bani publici.
Studiile întreprinse anterior (Ma șca, 2008) arat ă că statul este prezent mai
ales în asigurarea protec ției sociale, a sistemului educa țional și al sănătății,
precum și în finan țarea serviciilor publice generale. Dintre acestea, suntem
interesați aici mai ales de che ltuielile bugetare cu protec ția socială, la care
adăugăm cheltuielile cu sus ținerea afacerilor economice, pentru c ă aceste dou ă
categorii fac diferen ța între statele mai mult sau mai pu țin interven ționiste.
Acolo unde statul are o interferen ță de ansamblu însemnat ă și protecția socială
este favorizat ă comparativ cu celela lte state. Pe de alt ă parte, în statele mai
puțin interven ționiste afacerile economice s unt cele care sunt sus ținute financiar
mai mult decât în celelalte state.
Conform figurii 4, protec ția socială în UE mobiliza în medie 18% din PIB
în 2007, valorile minime putând coborî sub 10%, iar cele maxime dep ășind
chiar 22%. În acela și an, cheltuielile bugetare de stinate afacerilor economice în
UE se ridicau, în medie, la 3,8% din PIB, cu o valoare minim ă de 2,8% și una
maximă de 6,9%. Majoritatea statelor membre UE r ăspund tiparului amintit mai
sus. Țări precum Germania, Danemarca, Fran ța sunt state puternic
intervenționiste, care investesc în protec ție socială mai mult decât media UE.
De asemenea, state slab interven ționiste precum Româ nia, Cehia, Malta,
Spania, țările baltice, Irlanda, Polonia, Slovacia sunt cele care sus țin afacerile
economice cu bani pu blici, într-o m ăsură mai mare decât media. Exist ă și
excepții, abateri de la acest tipar; un exempl u ar fi aici relevant: Suedia, statul
cel mai interven ționist din UE, prezint ă o interferen ță peste medie în sus ținerea
afacerilor economice și una mult sub medie pentru finan țarea protec ției sociale.
În medie, statele UE aloc ă de patru pân ă la cinci ori mai mul ți bani
publici protec ției sociale decât afacerilor ec onomice (raportul fiind de 4,73 în
2007). Doar patru dintre cele 27 de state membre UE dep ășesc acest prag,
respectiv Germania, Fran ța, Danemarca și Marea Britanie (tabelul 1). Pentru
aceste țări devine foarte clar ă orientarea c ătre o implicare social ă extrem de
activă în detrimentul mediului economic.

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
31

Sursa: Prelucrări ale autorilor pe baza date lor furnizate de Eurostat.

Figura 4. Poziționarea țărilor membre UE fa ță de media cheltuielilor
cu protecția socială și a celor cu afaceri economice, 2007

Tabelul 1
Cheltuielile cu protec ția socială raportate la cheltuielile cu afacerile economice în 2007
ȚARA PS/AE ȚARA PS/AE ȚARA PS/AE
BELGIA 3,35 GRECIA 4,23 CEHIA 1,87
GERMANIA 5,83 SPANIA 2,65 LITUANIA 2,52
FRANTA 7,93 PORTUGALIA 4,61 LETONIA 1,71
ITALIA 4,55 AUSTRIA 4,33 ESTONIA 2,18
LUXEMBURG 3,95 FINLANDA 4,52 POLONIA 3,49
OLANDA 3,47 SUEDIA 2,47 SLOVACIA 3,88
DANEMARCA 6,38 MALTA 2,32 SLOVENIA 4,60
IRLANDA 2,08 CIPRU 2,30 ROMANIA 1,46
MAREA
BRITANIE 5,28 UNGARIA 2,66 BULGARIA 2,62
Sursa: Prelucrări ale autorilor pe baza date lor furnizate de Eurostat.

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
32
4. Determinan ții interven ționismului statal în UE – studiu empiric
4.1. Modelul, datele și metodologia
Prin analiza empiric ă ne propunem s ă identificăm determinan ții relevan ți
ai interven ționismului statal indus de veniturile bugetare în UE(3). În selectarea
acestora avem în vedere intui țiile noastre și fundamentele teor etice; consider ăm
ca fiind factori relevan ți: (i) nivelul de dezvoltare a țării, (ii) nivelul fiscalit ății
din alte țări și (iii) structura ch eltuielilor publice.
(i) În mod intuitiv, cu cât cre ște nivelul de dezvoltare al unei țări, cu atât
materia impozabil ă este mai consistent ă, iar capacitatea contributiv ă a
plătitorilor este mai ridicat ă, ceea ce creeaz ă resurse pentru cre șterea veniturilor
bugetare și implicit l ărgirea ariei interven ționiste. Pe de alt ă parte însă, un trend
economic favorabil se reflect ă imediat în termeni de bun ăstare a popula ției,
ceea ce face inutil ă o interferen ță crescută a statului.
(ii) Fiscalitatea din țări învecinate poa te exercita dou ă efecte: efectul
coordonării fiscale și efectul concuren ței fiscale, ambele fenomene reg ăsindu-se în
spațiul european. În primul rând, co ordonarea fiscal ă inițiată la nivelul UE implic ă
un răspuns într-o direc ție comună din partea politic ii fiscale a unui stat: de regul ă,
exigențele europene solicit ă creșterea taxelor, prin ur mare, presiunea fiscal ă în
statele membre trebuie s ă crească. În al doilea rând, efectul concuren ței fiscale
determină scăderea veniturilor bugetare (facilit ăți fiscale), la sc ăderea presiunii
fiscale în teritoriile înveci nate. Acest lucru se întâmpl ă mai ales când teritorii
diferite, aflate în stadii apropiate de dezvoltare economic ă, se află în competi ție în
atragerea de capitaluri. Absen ța unui răspuns la „dumpingul fisc al” din alte teritorii
poate să afecteze serios încas ările fiscale asupra factorilor mobili care vor migra.
(iii) În fine, cu cât în finan țarea bugetar ă sunt prioritare acele cheltuieli care
permit o bun ă reversibilitate (protec ția socială, învățământul, sănătatea, sportul,
cultura), cu atât c ontribuabilii vor consim ți mai ușor la cre șterea presiunii
fiscale, de unde și resurse pentru extinderea interven ționismului.
Studiul nostru empiric se bazeaz ă pe un panel format din 27 de țări (Belgia,
Bulgaria, Republica Ceh ă, Danemarca, Germania, Estoni a, Irlanda, Gr ecia, Spania,
Franta, Italia, Cipru, Letonia, Litu ania, Luxemburg, Ungaria Malta, Elve ția,
Austria, Polonia, Portugalia , România, Slovenia, Slovaci a, Finlanda, Suedia, Marea
Britanie) selectate ca fiind țările membre UE și analizate în pe rioada 1995-2007.
Specificația empiric ă ia următoarea form ă:
it it it it itit t tt t t it it
e SPc SN c EDc PScAEc NOR PFc RO PFcSE PFc LT PFc UE PFc PIBcc GI
+×+×+×+×+×+ ×+ ×++ ×+ ×+ ×+×+=
11 10 9 87 6 54 3 2 1 0
_ __ _ _

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
33
Descrierea variabilelor(4):
GI reprezint ă gradul interven ționismului în țara i (i=1,…,27), la momentul
t (t=1995,…,2007), calculat ca și raport procentual între totalul veniturilor
bugetare și PIB (veniturile bugetare sunt cele aferente bugetului general
consolidat).
PIB reprezint ă produsul intern brut în țara i, la momentul t, reprezentând
procent din PIB-ul UE-27. Exprimarea interven ției statale printr-o m ăsură
relativă care folose ște PIB-ul, impune exprimarea variabilei exogene asociate
PIB-ului, de asemenea, într-o form ă relativă. Acest determinant este introdus
pentru a capta efectul nive lului de dezvoltare al țării (exprimat în termeni
relativi) asupra gradului interven ției statale.
PF_UE reprezint ă presiunea fiscal ă globală în UE-25, calculat ă ca și
pondere a tuturor obliga țiilor fiscale (inclusiv contribu ții) în PIB. Prezen ța
acestui factor se justific ă prin aceea c ă este un proxy pentru nivelul coordonat al
fiscalității din alte țări (proxy pentru particip area în procesul coordon ării fiscale
în UE, proxy pentru deschiderea în fa ța politicii regionale). Cum îns ă spațiul
european este unul eterogen, reunind țări cu o mare diversitate prin prisma
fiscalității, am optat pentru ad ăugarea în model a înc ă patru variabile (PF_LT,
PF_SE, PF_RO și PF_NOR), proxy pentru competi ția fiscală (proxy pentru
deschiderea în fa ța forțelor pieței în contextul globaliz ării).
PF_LT reprezint ă presiunea fiscal ă globală în Lituania (% PIB); Lituania
a fost aleas ă ca fiind țara cu fiscalitatea cea mai sc ăzută în UE.
PF_SE reprezint ă presiunea fiscal ă globală în Suedia (%PIB); Suedia a
fost aleasă ca fiind țara cu fiscalitatea cea mai ridicat ă din UE.
PF_RO reprezint ă presiunea fiscal ă globală în România (%PIB); România
a fost aleas ă ca fiind una dintre țările cu fiscalitatea cea mai redus ă în UE,
pentru care avem și un interes particular.
PF_NOR reprezint ă presiunea fiscal ă globală în Norvegia (%PIB);
Norvegia a fost aleas ă ca fiind una dintre țările cu fiscalitatea cea mai ridicat ă
din Europa, dar aflat ă în afara spa țiului UE. Introducerea acestei variabile are
menirea de a verifica dac ă politica bugetar ă în UE este sensibil ă la cea dus ă în
vecinătatea ei.
Următoarele variabile reprezint ă proxy pentru structura cheltuielilor
publice: cheltuieli cu af acerile economice, cu protec ția socială, cu educa ția, cu
sănătatea și cu serviciile publice. Acestea constituie cele mai importante
categorii de cheltuieli la bugetele stat elor membre UE, dintre care protec ția
socială și afacerile economice prezint ă un interes aparte (a se vedea discu țiile
anterioare).
AE reprezint ă ponderea cheltuielilor bugetare cu afacerile economice în
PIB, în țara i, la momentul t.

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
34
PS reprezint ă ponderea cheltuie lilor cu protec ția socială în PIB, în țara i,
la momentul t.
ED reprezint ă ponderea cheltuielilo r publice cu educa ția în PIB, în țara i,
la momentul t.
SN reprezint ă ponderea cheltuielilor publice cu s ănătatea în PIB, în țara i,
la momentul t.
SP reprezint ă ponderea cheltuielilor cu serv iciile publice în PIB, în țara i,
la momentul t.
Acestor variabile exogene le este ad ăugat un set de variabile dummy.
Variabilele dummy_ țări capteaz ă caracteristicile particulare asociate fiec ărei
țări din eșantion care pot influen ța gradul interven ției statale (politica public ă
specifică sau orient ările mai mult sau mai pu țin liberale ale guvern ării, spre
exemplu).
Înainte de a realiza regresiile, analiz ăm graficele corela țiilor între
variabila dependent ă și cele mai relevante variabile explicative (vezi Anexa).
Legătura între PIB-ul pe cap de locuitor (expresie a gradului de dezvoltare a
unei țări) și veniturile bugetare (exprimate pe r capita) este una foarte puternic ă
la nivelul țărilor europene (R2 centered 0.99). Cre șterea PIB-ului per capita cu
un euro determin ă creșterea veniturilor bugetare cu 0,40 euro. Graficele permit
și identificarea unei corela ții pozitive între nivelul de dezvoltare al țării și
cheltuielile publice cu protec ția socială, pe de o parte, și interven ționismul statal
calculat pe baza veniturilor bugetare, pe de alt ă parte. R ămâne ca analiza
econometric ă să ne edifice asupra semnifica ției acestor corela ții.
Estimările au fost realizate dup ă tehnicile econometriei panelului,
utilizând softul WinRATS. Metoda de estimare este GLS, într-un model cu
efecte individuale aleatoare. Se prefer ă tehnicile panelului cu efecte individuale
aleatoare pentru cel pu țin trei motive: (1) panelul este preferat analizei cross-
country în cazul unui e șantion relativ redus (27 țări); acesta face rezultatele mai
robuste, exploatând și dimensiunea temporal ă a datelor (13 ani); (2) se
apreciază că există efecte individuale consistente și specifice, neobservate, dar
care influen țează variabila endogen ă dincolo de variabilele exogene selectate
(efectele individuale sunt prefer ate pool-ului); (3) se presupune c ă efectele
individuale sunt aleatoare (efectele aleatoare sunt pr eferate efectelor fixe, de și
rezultatele ob ținute prin metodologia ef ectelor fixe nu difer ă semnificativ de
cele obținute prin metodologia efectelor aleatoare).
Caracteristicile specifice ale fiec ărei țări din eșantion justific ă integrarea
unei dimensiuni eterogene în model, re spectiv efectele individuale care iau
forma constantelor specifice pentru fiecare individ din panel. Un model cu
efecte individuale se prezint ă după cum urmeaz ă:

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
35
[][] perioadeT indiviziNT tN i x yit it i it , ,,1 ,,1 , ∈∈+×+= εβα

Ipoteza coeficientului comun β, []N ii ,1 ,∈=ββ este acceptat ă, dar
ipoteza constantei comune α este respins ă pentru to ți indivizii. Într-un model
cu efecte aleatoare, structura reziduurilor este urm ătoarea: it t i it v++=λαε ,
unde iα reprezint ă efectul individual al eator (particularit ățile structurale sau
independente de timp, ale fiec ărui individ), tλ reprezint ă efectele temporale
(factori care influen țează în aceeași manieră eșantionul de indivi zi, dar care variaz ă
în timp), și itv reprezint ă factorii care influen țează variabila endogen ă în mod
diferit în timp și de la un individ la cel ălalt.itε sunt independent și identic
distribuite. Estimatorul BLUE este estimatorul GLS. Mai putem spune c ă modelul
cu efecte aleatoar e este o specifica ție intermediar ă între un model f ără efecte
individuale și un model cu efecte fixe . Ipoteza unei distribu ții comune a efectelor
individuale permite ca o structur ă care nu este nici total omogen ă nici în întregime
eterogenă să fie luată în considerare (Sevestre, 2002).
4.2. Rezultate
Rezultatele regresiilor sunt sint etizate în tabelul de mai jos.
Tabelul 2
Semnifica ția determinan ților gradului interven ției statale
Variabila
independent ă (1) (2) (3) (4) (5) (6)
PIB 0.28**
(0.03) 0.28** (0.03) 0.28** (0.03) 0.24** (0.02) 0.17* (0.05) 0.21 (0.12)
PF_UE 0.74*** (0.00) 1.82*** (0.00) 1. 04** (0.01) 0.93** (0.02) 0.85** (0.03)
PF_LT 0.01 (0.93) 0.15 (0.20) 0.20* (0.06) 0.21** (0.04)
PF_SE -0.23** (0.02) -0.09 (0 .34) -0.02 (0.78) -0.04 (0.63)
PF_RO -0.14 (0.37) 0.49*** (0. 00) 0.74*** (0.00) 0.82*** (0.00)
PF_NOR -0.39*** (0.00) -0.10 (0 .42) -0.07 (0.56) -0.05 (0.65)
AE 0.33*** (0.00) 0.32*** (0.00) 0.32*** (0.00)
PS 0.83*** (0.00) 0.57*** (0.00) 0.47*** (0.00)
ED 1.46*** (0.00) 1.51*** (0.00)
SN 0.46*** (0.00) 0.30 (0.10)
SP 0.54*** (0.00) 0.53*** (0.00)
DUMMY ȚĂRI x
Obs 340 340 340 312 312 311
R2 centered 0.92 0.93 0.93 0.95 0.96 0.96
Notă: În parantez ă sunt p-values. *** desemneaz ă coeficien ții semnificativi 1%, **
semnificativi 5% și * semnificativi 10%. Num ărul total al observa țiilor este 351 (adic ă 27 țări
observate pe parcursul a 13 ani).
Sursa: prelucrările autorilor.

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
36
Un R2 care cre ște treptat pe m ăsura adăugării de noi variabile este un
indiciu pentru cre șterea puterii explicative a specifica ției; ultimele dou ă dintre
specificații explică cel mai bine gradul interven ției statale fundamentat ă pe
venituri.
Ipoteza dup ă care nivelul de dezvoltare al țării influen țează politica
publică de imixtiune nu este, în mod tran șant, susținută de rezultatele
regresiilor; cu un grad relativ mare de semnifica ție în primele regresii,
coeficientul variab ilei PIB (calculat ă în termeni relativi) pierde din importan ță
pe măsura adăugării noilor variabile. Totu și, influența, deși nu foarte puternic ă,
pare să fie una pozitiv ă. Mai mult, în termeni absolu ți, veniturile bugetare per
capita sunt puternic corelate cu PIB-ul per capita în țările UE (vezi Anexa).
Acest lucru ne arat ă că, în general, țările dezvoltate ale UE se caracterizeaz ă
printr-un interven ționism ridicat, în vreme ce țările mai pu țin dezvoltate din UE
implică mai puțin statul în via ța economic ă și socială. Absența semnifica ției
PIB-ului în ultima regresie se poate datora efectului contrar, intuit și la nivel
teoretic, dup ă care, pe m ăsură ce țara se dezvolt ă, interven ționismul statal
devine desuet și statul se retrage par țial din via ța economico-social ă.
Aserțiunea formulat ă la nivel teoretic conform c ăreia presiunea fiscal ă la
nivelul uniunii regionale influen țează implicarea statului pr in bugetul de stat în
fiecare dinte țările membre ale uniunii este verificat ă empiric în regresiile (2)-(6).
Creșterea presiunii fiscale în UE cu 1% din PIB-ul uniunii, determin ă, în medie,
creșterea interven ționismului statal în țările membre cu 0,85% din PIB-ul țărilor
membre. Acest aspect confirm ă existența unei oarecari coordon ări a politicilor
fiscale în cadrul UE. Comp arând dimensiunea coeficien ților asocia ți variabilei
dezvoltării economice și variabilei presiunii fiscale europene, concluzion ăm că
intervenționismul statal se afl ă mai mult sub influen ța acesteia din urm ă. Cu
acest rezultat, ne situ ăm alături de conclu ziile autorilor Rodrik (1998) și Adsera
și Boix (2002), care g ăseau o corela ție pozitiv ă între deschiderea în fa ța
comerțului interna țional și mărimea sectorului public. În cazul nostru particular,
este vorba de o leg ătură pozitivă strânsă între deschiderea în fa ța politicii
regionale de coordonare fiscal ă și dimensiunea bugetului de stat.
Dintre țările cu fiscalitate extrem ă din Europa, singurele România și
Lituania par s ă fi influen țat politica fiscal ă și implicit interven ționismul statului
la nivelul veniturilor bugetare în țările UE. Țările membre î și reduc interferen ța
prin buget cu 0,82% din PIB, respectiv cu 0,21% din PIB, la reducerea presiunii
fiscale cu 1% în România, respectiv Lituania. Acest fapt este rezultatul
concurenței fiscale care coexist ă cu coordonarea fiscal ă în UE. Relaxarea
fiscalității în țări precum România sau Lituania antreneaz ă reducerea taxelor și
în alte teritorii învecinate care risc ă altfel pierderea factorilor mobili ca și sursă
de materie impozabil ă. Nici Suedia, ca și țară membră UE, nici Norvegia, aflat ă

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
37
în vecinătatea UE, prin politica lor fiscal ă împovărătoare, nu influen țează
fiscalitatea și nici interven ționismul statal în țările UE. De aceast ă dată, am
găsit o legătură puternică între deschiderea în fa ța forțelor pieței generatoare de
competiție fiscală și dimensiunea bugetului de stat (în acela și spirit cu
concluziile lui Rodrik, 1998, respectiv Adsera și Boix, 2002).
Cât prive ște impactul structurii cheltuielilor bugetare asupra gradului
intervenției statale calculat pe baza venitu rilor, nu ne surprinde faptul c ă acesta
este pozitiv și semnificativ pentru toate categoriile de cheltuieli; pe m ăsură ce
crește ponderea alocat ă din PIB pentru afaceri economice, protec ție socială,
educație, sănătate, servicii publice, cresc și veniturile bugetare pentru a sus ține
acest plus de cheltuieli și, deci, cre ște și măsura interven ției statului. Ceea ce
prezintă o importan ță mai mare aici este m ărimea relativ ă a coeficien ților
asociați variabilelor privind diferitele elemen te de cheltuieli. În primul rând,
imixtiunea statului în sus ținerea protec ției sociale are un grad mai mare de
legitimitate decât finan țarea afacerilor economice, justificând mai bine cre șterea
intervenționismului statal fundamentat pe ve nituri (în regresia 4, variabila AE
are coeficientul 0,33, mai mic decât ce l al variabilei PS de 0,83). Din
compararea coeficien ților asocia ți elementelor de cheltuieli în regresia 6,
desprindem ideea dup ă care, creșterea interven ționismului în UE a fost posibil ă
datorită angajamentelor st atului de finan țare suplimentar ă mai ales în domeniul
educației, serviciilor publice și protecției sociale. Se pare c ă, în primul rând,
acestea sunt sectoarele publice unde europenii a șteaptă și legitimeaz ă
intervenția statului.
Dintre variabilele dummy asociate fiec ărei țări, semnificative și cu o
influență pozitivă în explicarea interven ționismului statal se dovedesc a fi
caracteristicile particulare ale Austriei, Belgiei, Bulgariei, Danemarcei, Finlandei și Suediei. Cinci dintre aceste țări (cu excep ția Bulgariei) sunt țările
europene cele mai interven ționiste, având o tradi ț
ie în acest sens în politica
publică. Danemarca, Finlanda, Austria î și justifică interven ția mai ales prin
acțiuni de protec ție socială, în vreme ce afacerile economice î și găsesc o
important ă legitimitate în Suedia, Belgia și Bulgaria.
5. Concluzii
Problematica m ăsurii interven ției statale în via ța economic ă și socială a
revenit în discu ție în perioada contemporan ă, în condi țiile în care dificult ățile cu
care se confrunt ă economia global ă impun, poate mai mult ca niciodat ă,
implicarea activ ă a statului.
După ce argumenteaz ă discuția în jurul bugetului de stat prin existen ța
statului și a nevoilor b ănești ale comunit ății umane, studiul de fa ță prezintă

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
38
principalele teze formulate asupra m ăsurii interven ției statale. Recunoscând
caracterul contrar al ideol ogiilor formulate de Smith și Keynes, autorii î și pun
totuși problema reconcilierii lor, inventariind și comentând contribu țiile acelui
segment al literaturii care sus ține posibilitatea coexisten ței pieței libere cu
intervenționismul statal. Ideea dup ă care interferen ța statului vine ca r ăspuns la
eșecul pieței este par țial demontat ă, mai mult, ea poate fi rezultatul unui
intervenționism statal care se autoîntre ține.
În aprecierea rolului statului în via ța economico-social ă și evoluției
acestuia, sunt avute în vedere mai multe „for țe”: forțele pieței, forța autorității
regionale, for ța organiza țiilor interna ționale. Suntem de p ărere că națiunile nu
trebuie să se „abandoneze” exclusiv uneia sau unora dintre aceste for țe, statul
național trebuind s ă-și păstreze o relativ ă autonomie.
În fapt, perioada contemporan ă ne aduce o nou ă perspectiv ă asupra
statului na țional, cel aflat în postura de a gestiona efectele crizei, în condi țiile în
care celelalte „for țe” au dat gre ș. Este momentul ca statele lumii, printr-o
politică bugetară adecvată (corelată cu cea monetar ă și instituțională), să
găsească cele mai bune solu ții pentru ie șirea din criz ă. Așa cum am v ăzut,
activizarea elementelor de cheltuieli bugetare ca și pârghii, a șa cum s-a produs
ea până acum, ridic ă unele semne de întrebare sub aspectul eficien ței; rămâne
ca o politic ă adecvată la nivelul veniturilor buge tare (de relaxare fiscal ă) să
aducă soluțiile reale pentru dep ășirea crizei.
Rezultatele analizei noastre descriptive și empirice pot fi sintetizate dup ă
cum urmeaz ă.
Partea descriptiv ă a studiului caut ă să stabileasc ă două legături: (1) între
măsura interven ției statale și nivelul de dezvoltare al țării, respectiv (2) între
mărimea interferen ței statului și structura cheltuielilor publice, cu accent pe
cheltuielile de protec ție socială și pe cele cu afacerile economice. Acest studiu
are menirea de a identifica tipare de reac ție a interven ționismului statal la
determinan ții săi cei mai importan ți, respectiv de a surprinde tipare în evolu ție,
tendințe.
Conform rezultatelor empirice, interven ționismul indus de veniturile
bugetare în statele UE a fost, în mod se mnificativ, determinat de politica fiscal ă
coordonat ă în UE, de m ăsurile de compensare în contextul concuren ței fiscale
între teritorii, dar și de structura cheltuielilor publice. Efectul nivelului de
dezvoltare este mai pu țin evident, fapt care nu ne surprinde datorit ă așteptărilor
noastre privind o posibil ă influența pozitivă, dar și negativă. Putem afirma c ă
perioada 1995-2007 s-a caracte rizat printr-un interven ționism statal de tip
corector în UE, cu o tendin ță generală de retragere u șoară a statului din via ța
economic ă și socială, în condi țiile unei evolu ții relativ pozitive a economiei, a

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
39
unei supravegheri st ricte a bugetelor na ționale de c ătre UE, dar și a unei
expuneri la concuren ța fiscală.
Începând cu 2008, asist ăm la un interven ționism statal în cre ștere, de tip
compensator, care vine s ă suplineasc ă neajunsurile create de criz ă în economie,
respectiv un trend economic descresc ător. Imixtiunea crescând ă a statului este
cu atât mai legitim ă cu cât ea vizeaz ă măsuri de protec ție socială; nu în pu ține
cazuri, interferen ța actuală a statului în plan economic ocazioneaz ă dispute
aprige. Politica fiscal ă regională vine pe un plan secund acum în calitate de
determinant al interven ționismului statal în st atele membre UE, în condi țiile
fragilizării uniunii și transferului de atribu ții către autorit ățile naționale. Efectul
concurenței fiscale câ știgă teren în noul context, determinând reac ții bugetare
prin acordarea de avantaje care s ă atragă capitalurile atât de râvnite în aceast ă
perioadă.
Suntem de p ărere că retragerea statului din via ța economic ă și socială, pe
măsura intrării economiei pe un trend ascendent dup ă depășirea crizei, este
posibilă în primul rând prin reducerea cheltuielilor de protec ție socială, multe
dintre acestea nemaifiind necesare odat ă cu creșterea gradului de ocupare a
forței de munc ă.
În privința României, caracterizat ă până de curând de un interven ționism
rezonabil, unul dintre cele mai sc ăzute din Europa, putem spune c ă este posibil ă
creșterea acestuia pentru compensarea efectelor crizei; imixtiunea crescut ă a
statului se poate realiza mai ales pe seama cheltuielilor de protec ție socială, însă
mai puțin pe seama cheltuielilor economice mai pu țin legitime și deja aflate la
un nivel peste media UE. Cre șterea interven ționismului statal în România
trebuie să țină cont și de condi țiile bugetare impuse de UE pentru accesul la
fonduri europene, chiar dac ă asistăm în prezent la o oarecare relaxare
generalizat ă a constrângerilor veni te din partea UE.

Note

(1) Pentru detalii, a se vedea Burlacu M. (2 004), Popescu L. (2002), Tulai C. (2003).
(2) Pentru alte coordonate privind controversele asupra rolului economic al statului, vezi
Avrămescu și Ungureanu (2009).
(3) Modelarea econometric ă a gradului interven ției statale indus de cheltuielile bugetare va face
obiectul altui studiu.
(4) Valorile pentru fiecare variabil ă în parte provin din statisticile furnizate de Eurostat.

Simona-Gabriela Ma șca, Viorela Ligia V ăidean, Andreea Golgu ț
40

Bibliografie

Adsera, A., Boix, C., „Trade, Democracy and th e Size of the Public Sector: The Political
Underpinnings of Openness” , International Organization , vol. 56, no. 2, 2002, pp. 229-262
Aggarwal, V.K., 2009, „Misusing Government Intervention in the Financial Crisis” , Frost &
Sullivan Market Insight , 28 Aug. 2009
Avramescu, T.C., Ungureanu, E., “Controversies Regarding the Economic Part Played by the
State in Economy”, Theoretical and Applied Economics, no. 4, 2009
Barrell, R., Fic, T., Liadze, I., „Fiscal Policy Effectiveness in the Banking Crisis”, National
Institute Economic Review , vol. 207, no. 1, 2009, pp. 43-50
Blackwell, R., „Analysts Suggest Federal Govt’s Intervention In Financials May Be Difficult to
Unwind” , Credit Union Journal , 27 oct. 2008, p. 13
Breitenfellner, B., Wagner, N., „Government Intervention in Response to the Subprime
Financial Crisis: The Good into the Pot, the Bad into the Crop” , 2009, working paper
series available at SSRN: http ://ssrn.com/abst ract=1334804
Bucur, I., „The State – be tween Crisis and Reform”, Theoretical and Applied Economics, no. 9,
2008
Burlacu, M., 2004, „Bilan țul și analiza pe baz ă de bilan ț la institu țiile publice”, Teza de
doctorat, cap. 1, Statul și rolul său în economie
Buti, M., van den Noord, P., „The EURO: Past successes and New Challenges” , National
Institute Economic Review , vol. 208, no. 1, 2009, pp. 68-85
Cable, V., “The rise of economic nationalism” , New Statesman , 20 Oct. 2008
Chandan, S., „A Revival of Interventionism”, RetailTRAFFIC , 1 may 2009
Devine, J., „State and State Expenditure: Dete rminants of Social Investment and Social
Consumption. Spending in the Postwar United States”, American Sociological Review ,
vol. 50, no. 2, 1985, pp. 150-165
Ezekiel, M., “Is Government Intervention Or Planning Consistent With Antitrust Policy? ”, The
American Economic Review , vol. 36, no. 2, 1946, pp. 190-204
Holland, D. et al., „The World Economy: Destocking in the Euro Area”, National Institute
Economic Review , vol. 208, no. 1, 2009, pp. 26-38
Isarescu, M., 2009, „Criza financiar ă internațională și provocări pentru politica monetar ă din
România ”, Disertație susținută cu ocazia decern ării titlului de Doctor Honoris Causa al
Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
Masca, S.G., 2008, „Is the Bu dgetary Policy Aggressive?”, Review of Economic Studies and
Research Virgil Madgearu , Issue no. 2, 2008, pp. 97-113
Mises, Ludwig von (1998). Interventionism, An Economic Analysis, Ed: Foundation for
Economic Education, Irvington-on-Hudson, New York
Mitrică, E., „Politica fiscal ă a României în perspectiva ader ării la Uniunea European ă”,
Economie teoretic ă și aplicată, nr. 3, 2006
Popescu, Gh. (2000). Evoluția gândirii economice , Editura George Bari țiu, Cluj-Napoca
Popescu, L. (2002). Management institu țional și administrativ , Editura Academica, 2002
Rodrik, D., „Why Do More Open Economies Have Bigger Governments?”, The Journal of
political Economy , vol. 106, no. 5, 1998, pp. 997-1032
Smith, A. (1904). An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations ,
Methuen&Co, Ltd, London

Statul și economia – aspecte teoretice și evidențe empirice în UE
41
Spengler, J., „Laissez Faire and Intervention: A Potential Source of Historical Error”, The
Journal of Political Economy , vol. 57, no. 5, 1949, pp. 438-441
Tulai, C. (2003). Finanțele Publice și Fiscalitatea, Editura Casa C ărții de Știință
Verschoor, C., „Can Government Manage More Ethically Than Capitalism? ”, Strategic
Finance , 1 oct., 2009
Wolfram, G., „Econ 101: The Financial Crisis and Danger of Government Intervention”,
Human Events , 10 oct. 2008
***Date statistice furnizate de Uniunea European ă (Eurostat)

Anexă

Sursa: Prelucrări ale autorilor dup ă date Eurostat, folosind WinRATS.