Statul Si Dreptul Romaniei In Perioada 1918 1948
STATUL ȘI DREPTUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1918-1948
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1.Statul Român in perioada 1918-1938
1.1.Semnificația națională, social-politică și juridică a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii
1.2.Modificări în structura economică și socială; legislația economică
1.3.Unificarea legislativă; dreptul administrativ; funcționarea instituțiilor juridice
1.4.Structura vieții politice; dreptul constituțional
1.5.Organizarea centrală și locală
1.5.1.Organizarea centrală
1.5.2.Organizarea locală
Capitolul 2. Dreptul românesc în perioada 1918-1948
2.1. Dreptul constituțional
2.2.Dreptul administrativ
2.2.1.Administrația centrală
2.2.2.Administrația locală
2. 2.2.1. Evoluția legislației în domeniul administrației publice locale
2. 2.3. Administrația județeană
2.2.4. Administrația comunală
2.3.Organizarea judecătorească
2.4. Proprietatea.Regimul juridic al proprietății. Reforma agrară
2. 4. 1. Regimul juridic al proprietății asupra subsolului
2. 4. 2. Regimul juridic al întreprinderilor de stat
2.4.3 Regimul juridic al persoanelor
2.5. Obligatii și contracte
2.6. Legislația muncii
2.7. Dreptul civil
2.8.Codul de procedură civilă
2.9.Dreptul Penal
2.10. Codul de procedură penală
Capitolul 3. Statul Român între anii 1938-1948
3.1. Organele centrale ale statului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Prezenta lucrare este concepută ca un studiu aprofundat cu privire la „statul și dreptul în perioada interbelică(1918-1948)”, bazat pe principalele opinii doctrinare și de drept pozitiv. Demersul a vizat abordarea dintr-o dublă perspectivă, istorică și comparativă, a evoluției dreptului și a statului de drept, având ca fundament principiile prin care acesta este instituționalizat la nivel constituțional.
În vederea alcătuirii prezentei lucrări am abordat tema din doua direcții ,atât a formării statului modern, a statului unitar român, pașii care au fost urmați în perioada interbelică în toate domeniile statului în vederea formării și dezvoltării României Unite ,cât și evoluția dreptului românesc în această perioadă, și modul în care aceste schimbări au influențat dezvoltarea societății române moderne.
Aplecarea asupra acestei teme a fost determinată de faptul că datoria oricărui jurist și a oricărui membru al societății în care trăiește este practic de a dobândi o viziune cât mai eficientă și exactă a situației noastre, în raport cu dreptul și statul, dar în același timp și de cunoaștere a istoriei acestuia.
Lucrarea de față este structurată în trei capitole, fiecare din acestea fiind divizate în mod corespunzător în secțiuni și subsecțiuni.
În cadrul primului capitol am abordat noțiunea statului unitar român din perspectivă istorică, am precizat legătura dintre stat și societatea civilă și de asemenea importanța acestui demers și sacrificiile pe care înaintașii noștrii le-au făcut pentru crearea României Mari .
Prima secțiune cuprinde evoluția și consolidarea statului român unit după Primul Razboi Mondial din punct de vedere economic, administrativ cât și al vieții politice. Astfel apar modificări în structura economică și socială a statului datorită unificării cu România a regiunilor până atunci pierdute datorită contextului istoric.
Următoarele secțiuni cuprind modificările ce au intervenit în organizarea administrativă a noului stat cât și din punct de vedere constituțional, aici subliniind reforma electorală care la 16 decembrie 1918 a prevăzut abolirea sistemului electoral cenzitar și introducerea votului “obștesc, obligator, egal, direct și secret” pentru toți bărbații având vârsta de peste 21 ani.
Capitolul doi cuprinde 10 secțiuni și 8 subsecțiuni în care este detaliată evoluția dreptului în perioada 1918-1948 din punct de vedere constituțional, administrativ, judecătoresc, al proprietății, al legislației muncii cât și al dreptului civil, dreptului de procedură civilă, dreptului penal, dreptului de procedură penală.
Astfel în prima secțiune am abordat tema constituțională cu modificările ce au apărut în anul 1917, prin introducerea votului universal, cât și Constituția din 1923 apărută în contextul făuririi Statului național unitar.
În a doua secțiune, care cuprinde 4 subsecțiuni, am arătat evoluția administrativă a statului cât și modificările care au apărut odată cu unificarea din 1918.
În secțiunea trei am dezbătut tema organizării judecătorești și am arătat aria de competență a fiecărei instanțe și modificările ce au apărut în perioada interbelică.
Secțiunea 4 formată din 3 subsecțiuni cuprinde modificările apărute în domeniul proprietății publice și private , regimului juridic al persoanelor și interprinderilor de stat.
În secțiunea cinci am dezbătut tema referitoare la obligații și contracte subliniind principalele modificări ce au apărut în relațiile dintre creditori și debitori.
Secțiunea șase cuprinde principalele modificări și acte normative ce au apărut în domeniul legislației muncii.
În secțiunile șapte și opt am arătat modificările apărute în domeniul Dreptului Civil și al Dreptului de Procedură Civilă ,modificări care au ajutat la facilitarea activității instanțelor judecătorești .
În secțiunile nouă și zece apar dezbătute modificările apărute în domeniul Dreptului Penal și al Dreptului de Procedură Penală, cu precădere modificările apărute în Codul Penal și în Codul de Procedură Penală apărute la 1 ianuarie 1937.
Capitolul trei dezbate modificările apărute între anii 1938-1948 în structura statului, cu precădere cele apărute în timpul și după cel de-al doilea război mondial și schimbările de ordin politic și de regim ce au survenit.
Secțiunea unu a celui de-al treilea capitol subliniază modificările ce au survenit după cel de-al doilea război mondial în structura de conducere a statului, a dreptului constituțional ,al proprietății.
Pentru elaborarea lucrării am utilizat lucrări din literatura de specialitate română, cursuri de teoria generală a dreptului, de istoria dreptului românesc, de drept constituțional, tratate de drept comparat.
Am făcut trimiterile bibliografice selectiv, mai cu seamă pentru a sublinia diversitatea problematicii, opiniilor și soluțiilor, oferite de doctrina și practica de specialitate cu privire la noțiunea și legătura indisolubilă dintre drept și stat.
Capitolul 1
Statul Român in perioada 1918-1938
1.1 .Semnificația națională, social-politică și juridică a Marii Uniri din anul 1918. Ratificarea Unirii
Urmând actelor plebiscitare, de liberă exprimare democratică de la 27 martie/9 aprilie 1918 și 15/28 noiembrie 1918 prin care Basarabia și Bucovina s-au reunit cu România după secole de împilare străină, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a încheiat procesul formării statului național unitar român – năzuință multiseculară a tuturor românilor.
Această realizare de însemnătate istorică a deschis perspective deosebit de pozitive dezvoltării moderne, democratice a țării. Unirea a marcat întregirea pieței interne, intrarea țării într-o etapă nouă, caracterizată prin mari progrese economice, sociale, culturale. Reunind teritoriile locuite din vechime de români, România a devenit un stat național european de mărime medie, având 295.000 km² și aproape 17.000.000 locuitori. Teritoriul era armonios distribuit în teren agricol (45%), păduri, munți, suprafețe de apă. Resursele de energie și materii prime erau, în acel moment, suficiente stadiului de dezvoltare industrială.
Imediat după proclamarea unirii, în fiecare din provinciile istorice au intrat în activitate organele executive și legislative alese prin vot universal. Pentru fiecare din ele, temelia juridică a măsurilor luate, până la deplina unificare a constat în prevederile documentelor de unire – Rezoluția de la Chișinău a Sfatului Țării, Rezoluția Congresului General al Bucovinei și Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia. Dat fiind caracterul profund democratic al unirii, hotărârile organelor provizorii alese au purtat același caracter în efortul de reașezare a vieții economice, sociale și de stat.
Procesul de integrare constituțională a provinciilor și teritoriilor unite a început prin promulgarea decretelor regale privind unirea: la 27 noiembrie 1918 a fost promulgat Decretul pentru Basarabia, la 18 decembrie 1918 Decretul pentru Bucovina, iar la 24 decembrie Decretul pentru Trasilvania, Banat, Crișana și Maramureș.
La 29 decembrie 1919 Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea acestor teritorii cu România.
Pe plan extern, principala preocupare a guvernului, Parlamentului, cercurilor politice a constat în obținerea recunoașterii unirii prin tratatele de pace care urmau a fi semnate la Conferința Păcii (ale cărei lucrări s-au deschis la Paris la 18 ianuarie 1919 și au durat până la 21 iunie 1920). Deși în ultimii ani ai războiului se realizase un consens între marile puteri ale Antantei privind caracterul păcii, pe baza propunerilor președintelui american Woodrow Wilson, ulterior interesele strategice, economice și politice ale Marii Britanii, Franței, îndeosebi față de resursele petroliere ale României, evoluția situației din Rusia, impactul problemei reparațiilor și despăgubirilor de război, au deviat bunele intenții. Astfel, delegația română la Congresul de pace a primit spre studiu textul Tratatului de pace de la Versailles între Puterile Aliate și Germania cu numai cinci minute înainte de semnare, deși România suferise ocupația germană pe 2/3 din teritoriul său antebelic și se aflase în stare de război cu Germania vreme de doi ani. Interesele țării noastre au fost ignorate, exceptând prevederea conform căreia Tratatul de pace impus României de către Puterile Centrale în 7 mai 1918 era declarat nul.
Tratatul de pace cu Austria interesa România într-o măsură mai mare deoarece în acest caz urmau a fi reglementate și probleme teritoriale. Un rezumat al tratatului a ajuns la cunoștința delegației române prin intermediul “Consiliului celor patru” care purta răspunderea redactării textului. Dacă prevederile privind acoperirea unei părți din sumele reprezentând reparații și datorii în contul teritoriilor trecute din stăpânirea austriacă în stăpânirea statului român erau de înțeles, prevederile privind libertatea de tranzit a persoanelor și mărfurilor aparținând Aliaților pe teritoriul românesc pe timp de 5 ani și mai ales clauza privind “protecția specială a marilor Puteri pentru minoritățile naționale, lezau direct suveranitatea de stat a României. Din aceste motive, șeful delegației române, remarcabilul om politic Ion I.C. Brătianu a părăsit negocierile de pace, iar Tratatul a fost semnat de celelalte state la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain.
Au urmat luni de zile de tratative și schimburi de note diplomatice și ultimative. Tratatul a fost semnat la 10 decembrie 1919 de o delegație română îndreptățită de noul guvern condus de Alex. Vaida-Voievod. Între altele, tratatul recunoștea unirea Bucovinei cu România și dezagregarea Imperiului Austro-Ungar.
Totodată a fost semnat Tratatul minorităților prin care se acorda deplina și întreaga ocrotire a vieții și deplina exercitare a libertăților cetățenești tuturor locuitorilor României, fără deosebire de origine, naționalitate, limbă, rasă sau religie.
La aceeași dată, 10 decembrie 1919, a fost semnat la Neuilly sur Seine, Tratatul de pace dintre Puterile Aliate și Asociate și Bulgaria. Înafara clauzelor de ordin militar, administrativ, juridic era înscrisă și o clauză teritorială prin care hotarul dintre cele două state rămâne cel fixat în anul 1913.
Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate și Asociate și Ungaria interesa în cel mai înalt grad România, date fiind implicațiile teritoriale. În momentul când aveau loc tratativele de pace Rezoluția Adunării de la Alba-Iulia intrase în vigoare prin voința marii majorități a populației, dar o parte a teritoriului Transilvaniei se afla încădelegației române, remarcabilul om politic Ion I.C. Brătianu a părăsit negocierile de pace, iar Tratatul a fost semnat de celelalte state la 10 septembrie 1919, la Saint-Germain.
Au urmat luni de zile de tratative și schimburi de note diplomatice și ultimative. Tratatul a fost semnat la 10 decembrie 1919 de o delegație română îndreptățită de noul guvern condus de Alex. Vaida-Voievod. Între altele, tratatul recunoștea unirea Bucovinei cu România și dezagregarea Imperiului Austro-Ungar.
Totodată a fost semnat Tratatul minorităților prin care se acorda deplina și întreaga ocrotire a vieții și deplina exercitare a libertăților cetățenești tuturor locuitorilor României, fără deosebire de origine, naționalitate, limbă, rasă sau religie.
La aceeași dată, 10 decembrie 1919, a fost semnat la Neuilly sur Seine, Tratatul de pace dintre Puterile Aliate și Asociate și Bulgaria. Înafara clauzelor de ordin militar, administrativ, juridic era înscrisă și o clauză teritorială prin care hotarul dintre cele două state rămâne cel fixat în anul 1913.
Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate și Asociate și Ungaria interesa în cel mai înalt grad România, date fiind implicațiile teritoriale. În momentul când aveau loc tratativele de pace Rezoluția Adunării de la Alba-Iulia intrase în vigoare prin voința marii majorități a populației, dar o parte a teritoriului Transilvaniei se afla încă sub stăpânirea trupelor ungare. Comitetul militar interaliat de la Paris a cerut Ungariei să-și retragă trupele din Transilvania pe linia de demarcație Satu-Mare–Oradea–Arad până când conferința păcii va hotărî noile granițe. Guvernul ungar a refuzat, apoi s-a dizolvat, iar puterea a fost preluată de către Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, formă de stat constituită de agenții sovietici și extremiștii maghiari, care aveau intenția extinderii în Europa a revoluției comuniste din Rusia. Conducătorul de facto al noului stat ungar, Bela Kun a refuzat să recunoască hotărârile democratice de autodeterminare ale românilor, sărbilor și slovacilor și unirea teritoriilor locuite de ei (Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, sudul Slovaciei și Voievodina) cu România, Cehoslovacia și respectiv Serbia. În aceste condiții, când armata ungară a atacat armata română, sârbă și slovacă, armata română a început ofensiva spre vest, pentru a împiedica a joncțiune ungaro-sovietică. După ce a fost atinsă Tisa, Bela Kun a recunoscut formal justețea drepturilor românești asupra Transilvaniei. În iulie 1919 armata ungară a declanșat o nouă ofensivă pe Tisa, determinând Marele Cartier General Român să declanșeze o contraofensivă, care se va finaliza la 4 august 1919 cu ocuparea Budapestei.
Armata română s-a retras la 20 martie 1920. La 6 mai 1920 delegația ungară la Conferința a primit textul definitiv al Tratatului. Acesta a fost semnat la 4 iunie 1920 la Trianon. Semnatari din partea României au fost marele jurist Nicolae Titulescu și Dr. Ioan Cantacuzino. A fost astfel recunoscută unirea înfăptuită încă în anul 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului cu România, fiind reglementate și alte probleme privind administrația, vămile, despăgubirile, reparațiile de război, etc.
Ultimul tratat a fost semnat cu Turcia, într-o primă variantă în 1920, apoi în formă definitivă la 24 iulie 1923 la Lausanne. Cu acest prilej a fost semnată și o Convenție privind strâmtorile Mării Negre, consfințind principiul libertății navigației, care interesa și România, țară riverană Mării Negre.
Astfel, prin tratatele de pace semnate de Puterile Aliate și Asociate cu Austria, Bulgaria și Ungaria a fost recunoscută și consfințită pe plan juridic – diplomatic, în tratate internaționale, voința liber exprimată a locuitorilor din teritoriile românești temporar aflate sub dominație străină la sud, vest și nord.
A rămas însă nereglementat din punct de vedere al dreptului internațional statutul Basarabiei și al graniței de răsărit, deoarece Rusia sovietică (din 1922 Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) a refuzat să recunoască hotărârea de unire din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului Țării, a rupt relațiile diplomatice cu România, a confiscat Tezaurul național depus la Moscova de autoritățile române în decembrie 1916. Întrucât statul sovietic nu era recunoscut de celelalte state și nu participase la Conferința Păcii, guvernul român s-a adresat marilor Puteri Aliate și Asociate în vederea confirmării graniței de răsărit a României. La 28 octombrie 1920, patru din cele cinci mari Puteri (Anglia, Franța, Italia, Japonia) au recunoscut unirea Basarabiei cu România, implicit legalitatea acestui act din punct de vedere al dreptului internațional.
Tratatele semnate cu Austria, Bulgaria, Ungaria, Anglia, Franța, Italia, Japonia, au consfințit juridic statul național unitar român în arena internațională.
1.2. Modificări în structura economică și socială; legislația economică
Desfășurarea vieții economice-sociale a României întregite în perioada
interbelică a cunoscut patru etape:
– 1919-1924, etapa refacerii economice;
– 1924-1929, etapa dezvoltării moderate;
– 1929-1933, etapa crizei economice;
– 1933-1938, etapa dezvoltării accelerate.
Dreptul și organizarea constituțională a statului reflectă, în linii generale, aceste etape.
În prima perioadă s-au făcut puternic simțite urmările ocupației germano-austro-ungare din anii 1916-1918 (la ocupație au participat și trupe bulgare și turcești) și ale participării României la război. Țara a pierdut în vâltoarea războiului 10% din populație. Pagubele aduse economiei naționale (mai ales prin jaful organizat de armata germană asupra capacităților agricole și industriale), s-au cifrat la suma imensă de 72 miliarde lei aur, adică totalul a 25 de bugete ale României antebelice. O mare parte a utilajului întreprinderilor, reprezentând rezultatul a câteva decenii de industrializare, fusese scoasă din țară fără compensație sau nimicită împreună cu mari cantități de materii prime și materiale. Lipseau mijloacele de transport, combustibil și fondurile necesare producției.
Marile posbilități oferite țării prin marea Unire au făcut însă ca refacerea economică să se realizeze într-o perioadă foarte scurtă încât, în anul 1924 principalele ramuri economice au atins nivelul producției antebelice (anul 1913).
Un loc deosebit în șirul transformărilor produse după marea Unire l-a avut reforma agrară. Legea adoptată de Parlament în anul 1921 a prevăzut exproprierea a 6.125.789 ha (aproximativ 66% din suprafațele marilor proprietăți, reduse astfel la dimensiuni de aproximativ 120 ha de trup de moșie). Din acestea, 3.464.082 ha au revenit, prin împroprietărire la 1.393.353 țărani capi de familie, fapt care a sporit substanțial ponderea micii proprietăți agricole în cadrul structurii de proprietate.
Efectele pozitive ale reformei au fost limitate, din cauza excesivei fărâmițări a suprafețelor agricole, a lipsei de capital, a înapoierii economice și culturale. Deși șeptelul s-a refăcut, producția a rămas scăzută la principalele culturi, în raport cu majoritatea statelor europene. România a ieșit din rândul țărilor mari exportatoare de cereale (piața fiind dominată acum de Statele Unite, Canada, Australia). Țăranii au extins suprafețele cultivate, și-au ameliorat nivelul de viață, dar nu au putut să capitalizeze, să-și doteze gospodăriile cu mijloace moderne de muncă.
În schimb reforma agrară a contribuit decisiv la anihilarea marilor proprietăți agricole. O parte din marii proprietari, altădata exportatori de cereale, și-au investit disponibilitățile în sistemul bancar și industrie. Numai un mic număr dintre ei au rămas în agricultură, investind în așa numitele “ferme model”, dotate cu mașini, utilaje, animale de rasă, capacități de prelucrare a produselor agricole.
Din 1924, producția industrială a crescut, îndeosebi în ramurile metalurgică, materialelor de construcții, forestieră, alimentară, textilă. A sporit nivelul investițiilor, a fost reînnoită o parte importantă a capitalului fix, a crescut forța motrice utilizată.
O însemnătate aparte în efortul de dezvoltare economică din anii primului deceniu interbelic a avut politica economică promovată de guvernele liberale, cunoscută sub numele “prin noi înșine”. Ea consta în sporirea intervenției statului în economie, paralel cu limitarea accesului capitalului străin în ramurile principale ale industriei. Economiștii și politicienii liberali au declarat intenția de a asigura dezvoltarea României prin eforturi proprii, folosind resursele și capitalul național: “Nu mai avem nici un interes ca economia noastră națională să alimenteze anual centrele din Apus cu însemnate valori obținute din exploatarea bogățiilor noastre”, declara economistul N. Topliceanu. A fost proclamat dreptul prioritar al capitalului românesc la exploatarea propriei sale piețe economice, oferind intrarea în țară numai a acelor capitaluri care acceptau colaborarea cu capitalul românesc, adică fructificarea prin intermediul băncilor liberale.
Principala măsură luată în acest sens a constat în naționalizarea bogățiilor miniere ale subsolului și unificarea regimului exploatării lor, conform Constituției din
1923. La 27 iunie 1924 Parlamentul a adoptat Legea minelor, cu privire la regimul substanțelor minerale aparținând statului, procedura de valorificare, condițiile de concesionare, participarea la redevențe a superficiarilor subsolului minier, regimul recunoașterii drepturilor câștigate. S-a stabilit că puteau primi perimetre în concesiune numai societățile anonime române constituite după prevederile legii române; societățile din domeniu aveau obligația de a asigura ca cel puțin 60% din capitalul lor social să fie deținut de cetățeni români; două treimi din membrii Consiliului de administrație, și ai Comitetului de direcție și dintre cenzori, precum și președintele Consiliului de administrație să fie cetățeni români.
În sensul politicii “prin noi înșine” au mai fost adoptate: Legea apelor, Legea energiei, Legea comercializării și controlului întreprinderilor economice ale statului. După câțiva ani s-a observat că legea minelor nu a determinat efectele scontate. Aceasta din cel puțin trei motive: dispozițiile privind drepturile câștigate i-au redus mult sfera de aplicare; capitalul românesc s-a dovedit insuficient susținerii investițiilor necesare; capitalul străin s-a arătat ostil orientării spre naționalismul economic. Presiunile economice, politice și diplomatice exercitate de către societățile străine și unele state au afectat situația țării. Acestea au condiționat acordarea creditelor cerute de abandonarea politicii “prin noi înșine”. Până în anul 1928, când a fost silit să demisioneze în urma acelorași presiuni, guvernul liberal (instaurat în anul 1922) nu a primit nici un credit important și nici măcar 20% din reparațiile la care avea dreptul prin tratatele de pace. În schimb guvernul a trebuit să achite cu regularitate datoriile către statele aliate.
Lipsa creditelor a frânat investițiile în momentul când reunirea teritoriilor românești le făcea mai necesare. Pe plan intern, orientarea “prin noi înșine”, a fost sprijinită mai ales de acei întreprinzători care dispuneau de un suport financiar economic relativ stabil, în timp ce întreprinzătorii mici, lipsiți de acces la credite și-au îndreptat speranțele spre capitalul străin, sub formula (promovată de Partidul național țărănesc), a “porților deschise”, a egalității de tratament a capitalurilor românești și străine în fața legii române.
Dincolo de aria politicii “prin noi înșine”, până în anul 1928, au fost luate și alte măsuri care au contribuit la consolidarea economică a statului național unitar român. Astfel, a fost extinsă aplicarea în toată țara a legii pentru încurajarea industriei; prin legea pentru unificarea contribuțiunilor directe s-au înlocuit reglementările fiscale diferite existente până atunci; la 14 aprilie 1925 a fost promulgată Legea pentru Camerele de Agricultură; la 27 iunie 1923 Legea pentru Societățile civile de credit funciar rural; la 12 mai 1925 Legea pentru reorganizarea Camerelor de Comerț și Industrie; la 23 iunie 1923 Legea pentru înființarea Societății naționale de Credit Industrial; la 17 iunie 1923 Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite; a fost întocmit Tabloul unic al meseriilor asupra cărora se aplica Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești; s-au adoptat legi privind aderarea României la diferite acorduri și convenții convenite pe plan internațional (mărcile de fabrică, de comerț etc).
Din toamna anului 1929, majoritatea ramurilor economiei naționale au fost cuprinse de stagnare, pe fondul crizei economice mondiale, declanșate în octombrie 1929 în Statele Unite ale Americii. Falimentul unor importante bănci românești, precum și al unor bănci din Austria cu interese în economia românească, precum și politica economică incoerentă a guvernelor național-țărănești a contribuit la adâncirea crizei. Faptul că aceste guverne au aplicat formula “porților deschise” în fața capitalului străin într-o perioadă de criză, când economiile dezvoltate caută să “exporte” consecințele negative din propriile țări, în țările slab dezvoltate dependente, a provocat mari disfuncționalități (formula menționată aduce beneficii în perioade de relansare economică).
În anul 1932 producția industrială globală a scăzut cu 57% față de anul 1929, iar în agricultură s-a produs o prăbușire a prețurilor în condițiile unei acute lipse de desfacere. Ajuns în incapacitate de plată, guvernul a început tratative cu creditorii străini pentru a obține amânarea unor plăți externe. Prin intermediul Societății Națiunilor, României i-a fost impus “planul de la Geneva”, prin care s-a instituit controlul internațional asupra unor ministere și pârghii de coordonare și control ale statului român.
Implozia economio-financiară din anii 1929-1933 s-a datorat și consecințelor schimbărilor intervenite în sistemul monetar internațional. În anii 1918-1920 majoritatea statelor lumii au suprimat convertibilitatea monedelor lor și au renunțat la principiul echilibrului bugetelor naționale. S-au pus bazele sistemului aur-devize care exprimă, până astăzi divizarea sistemului valutar internațional în monede privilegiate și monede slabe; s-au adăugat complicațiile produse de problema datoriilor și despăgubirilor de război.
Începând cu a doua jumătate a anului 1933, economia a ieșit treptat din criză. Datorită unor măsuri de stimulare, industria a ajuns și a depășit cele mai înalte niveluri atinse anterior. S-au obținut progrese importante în industria metalurigcă, extractivă, a materialelor de construcții, textilă, alimentară; s-au construit întreprinderi noi; s-au asimilat și fabricat pentru prima dată în țară o serie de produse (avioane, tipuri noi de locomotive, instalații diverse). În anul 1938 venitul național înregistra o creștere de 60% față de anul 1934.
Întrucât agricultura a stagnat, progresul înregistrat s-a datorat în cea mai mare măsură industriei. Explicațiile țin atât de evoluția situației interne, cât și de fenomenele apărute în viața internațională.
În primul rând menționăm efectul benefic al aplicării Legii bancare, care a impus limite mai precise activității din acest sector. A fost înființat Consiliul Superior Bancar care autoriza existența oricărei bănci, putând decide fuziunile sau lichidările. Ca urmare, numărul băncilor a scăzut (de la 1204 în anul 1934 la 425 în anul 1940) dar calitatea activității a sporit.
În al doilea rând trebuie remarcată schimbarea produsă pe planul schimburilor economice internaționale. Ca urmare a orientării statelor fasciste (în primul rând a Germaniei) spre pregătirea unui nou război, a crescut mult cererea pentru unele produse strategice (petrol, cereale, lemn), pe care România le exporta în mod tradițional.
În al treilea rând, amintim urmările pozitive ale orientării guvernelor spre încurajarea industriei naționale, acordându-se atenție mai ales întreprinderilor care foloseau cu precădere materii prime obținute din solul și subsolul țării. Măsurile legislative luate în acest sens, împreună cu ridicarea tarifelor vamale, au contribuit la protejarea industriei naționale, la limitarea importului și promovarea exportului.
În al patrulea rând menționăm impactul pozitiv al politicii de intervenție a statului în economie, prin intermediul comenzilor de stat. Prin buget au fost prevăzute sume importante pentru plata furniturilor achiziționate de stat pentru întreprinderile și instituțiile sale (C.F.R., Armata, P.T.T. etc). Alte disponibilități financiare au fost asigurate de Banca Națională, Banca de Credit Român și Banca Românească.
Structura socială a evoluat corespunzător dezvoltării economice spre diversificare și spre consolidarea poziției claselor și categoriilor sociale direct implicate în producția materială (țărănime, întreprinzători, muncitorime).
1.3. Unificarea legislativă; dreptul administrativ; funcționarea instituțiilor juridice
Problema unificării legislative a devenit presantă încă din primele zile de după
marea Unire, datorită eterogenității legislative în primul rând. Imediat după constituirea organelor provizorii ale puterii de stat în noile provincii, acestea au început elaborarea unor norme juridice cu caracter tranzitiv, pentru a suplini hitaus-ul provocat prin dispariția autorităților imperiale austro-ungare și rusești până la deplina unificare legislativă și administrativă cu România. Problemele și instituțiile de însemnătate majoră au fost preluate de statul român: armata, poșta, telegraful, vămile, căile ferate, relațiile externe și siguranța statului. Ele erau de compentența guvernului de la București, în care toate provinciile era reprezentate prin mai mulți ministrii. Serviciile publice cu caracter local au rămas în competența organelor provizorii până la desființarea acestora: Consiliul Dirigent înTransilvania, Directoratele și Secretariatele de Servicii în Basarabia și Bucovina.
În aprilie 1920 Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Directoratele și Secretariatele de Servicii din Basarabia și Bucovina au fost desființate, întrucât acum se afla în activitate primul Parlament unic al României întregite ales de către toți cetățenii țării prin vot universal, direct și secret.
Unificarea legislativă a fost realizată prin aplicarea concomitentă a două
proceduri: extinderea legilor în vigoare în România pe teritoriul provinciilor unite și elaborarea unor noi acte normative care înlocuiau reglementările similare aflate în uz în provincii. Această modalitate a presupus rămânerea în vigoare a unor reglementări aparținând Imperiului Austro-Ungar și Rus în măsura în care organele legislative ale statului român nu au elaborat reglementări proprii de înlocuire; acesta a fost cazul unor ramuri ale dreptului civil și dreptului procesual penal.
Inițial au fost luate măsuri pentru unificarea denumirilor organelor locale și funcțiilor, la 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă care, pe de o parte a extins organizarea existentă în vechea Românie (împărțirea teritoriului în județe, plăși și comune), pe de alta a prevăzut o serie de elemente noi, moderne. Organele locale se constituiau în principal pe baza principiului eligibilității. Unitatea administrativă de bază era comuna, clasificată în două categorii: comuna rurală și comuna urbană. Întrucât conducerea comunei presupunea un aparat care trebuia salarizat din venituri proprii (primar, ajutor de notar, secretar comunal, agent agricol), urma ca pentru formarea unei comune rurale trebuiau să se asocieze mai multe sate cu interese comune încât să poată fi mobilizate fondurile necesare.
Din acest motiv a rezultat o tendință de centralizare, opusă tradiției istorice care păstrase secole la rând organe de conducere la nivelul fiecărui sat.
Comunele urbane se clasificau în comune reședință de județ și comune nereședință de județ. În funcție de numărul populației și importanța economică unele comune urbane reședință de județ puteau fi declarate municipii.
În comunele urbane sau rurale funcționau consilii comunale, care puteau avea inițiative și formulau decizii în probleme de interes local precum învățământul, întreținerea drumurilor, probleme edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege să aleagă primarul, candidații de primar pentru municipii și Delegația permanentă. Aceasta din urmă funcționa ca organ consultativ pe lângă primar în intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. În funcție de necesități și de posibilitățile financiare comunele aveau libertatea de a-și înființa servicii sanitare, financiare, tehnice, administrative, etc.
Mai multe comune formau o plasă, ca organ intermediar între comună și județ. Aceasta era condusă de către un pretor, numit prin decizie ministerială și repartizat în județ de către conducătorul acestuia – prefectul. Pretorul era șef al poliției din plasa respectivă, ofițer de poliție judiciară.
Județul ( ca și comuna) avea personalitate juridică, era condus de un prefect, numit prin Decret regal la propunerea Ministerului de Interne. El era reprezentant oficial al guvernului și șef al administrației județene până la nivel de comună. Prin intermediul său activitatea din județ, din comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne și prin aceasta al guvernului. Numai municipiile aveau (înafara prefectului) dreptul de a se adresa direct Ministerului de Interne. Prefectul executa deciziile Consiliului județean și (între sesiunile acesteia) ale delegației permanente județene. Administrația județeană era constituită din consilieri aleși și consilieri de drept. Conform Legii din 1925 România era împărțită în 71 de județe, 166 orașe și municipii și 8708 comune rurale.
Legea din 1925 poate fi considerată ca având un caracter centralist lucru pe deplin explicabil și necesar în condițiile existente după marea Unire, căci se impunea armonizarea rapidă a unor stări de lucruri formate în medii statale diferite în cursul a sute de ani.
Spre deosebire de alte domenii în care reglementările adoptate de liberali au
rămas literă de lege până în anul 1938, în domeniul administrației locale aproape toate forțele politice au avansat soluții proprii. De aici o anume instabilitate legislativă. În anul 1929, politicienii naționali-țărăniști, ajunși la putere cu un an în urmă, au elaborat o nouă lege pentru organizarea administrației locale (3 august 1929). Ulterior și această lege a făcut, până în anul 1936, obiectul a 11 modificări.
Noua lege a impus principiul descentralizării administrației. În acest sens s-a prevăzut împărțirea comunelor urbane sau rurale în sectoare, care ca și județele și comunele aveau personalitate juridică. Satele aparținătoare unei comune deveneau sectoare ale comunei, având dreptul de a se administra printr-un consiliu sătesc. Între guvern și județ se creeau Directorate ministeriale (sau administrative). S-au creat noi organe ale Poliției și Jandarmeriei care au intrat sub conducerea prefectului.
Adversarii politici ai țărăniștilor au arătat că majoritatea modificărilor operate în raport cu legea din 1925 au avut drept scop să creeze posturi și sinecure pentru membrii PNȚ în administrația de stat, încât centralismul birocratic s-a amplificat, inclusiv prin mecanismele tutelei administrative și controlului ierarhic.
Prin aceeași lege femeile cu studii superioare au primit dreptul de vot la alegerea consiliilor comunale și județene.
Un rol important în perfecționarea organizării administrative a avut noul organ Consiliul Superior Administrativ pe lângă Ministerul de Interne având prerogative de coordonare, îndrumare și control a activității județelor și comunelor.
Pentru a asigura redactarea proiectelor de legi și regulamente a fost constituit
Consiliul Legislativ.
În sensul prevederii din Constituție referitoare la funcția socială a proprietății și rolul statului au fost reorganizate Camerele de Comerț și Industrie, au fost înființate Camerele Agricole, Camerele de Muncă și Casa Pensiilor. În dorința eficientizării aparatului administrativ, în anul 1923 a fost promulgat statutul funcționarilor publici, cuprinzând drepturile și obligațiile membrilor acestei categorii indispensabile funcționării aparatului de stat.
1.4.Structura vieții politice; dreptul constituțional
După primul război mondial și marea Unire, viața politică a României a fost
marcată de trei mari evenimente: războiul mondial (inclusiv ecourile revoluției ruse din 1917 și evenimentele ce i-au urmat), reforma electorală și reforma agrară. Deplasările produse din aceste cauze în privința locului și rolului claselor, straturilor și forțelor sociale au marcat direct evoluția vieții politice îndeosebi a partidelor politice.
Reforma electorală a reprezentat încă de la sfâșitul secolului XIX, o năzuință deseori afirmată la nivelul manifestărilor forțelor politice aparținând burgheziei, muncitorimii și țărănimii. Ea fusese promisă în primăvara anului 1917 de regele Ferdinand, împreună cu reforma agrară. Votul universal a fost înscris în proclamațiile adunărilor din provinciile unite cu România. Decretul-lege din 16 decembrie 1918 a prevăzut abolirea sistemului electoral cenzitar și introducerea votului “obștesc, obligator, egal, direct și secret” pentru toți bărbații având vârsta de peste 21 ani. Nu erau admiși la exercitarea acestui drept magistrații, militarii și femeile. Deși excluderea femeilor reprezenta o gravă inechitate (ele reprezentau atunci 54% din numărul locuitorilor), noua lege a însemnat un mare pas înainte, lărgind considerabil posibilitatea cetățenilor de a participa la viața politică a țării.
Impactul reformei electorale s-a putut constata încă din acel an (deci înainte de apariția legii pentru reforma agrară) când au fost organizate primele alegeri parlamentare pe baza votului universal. A rezultat primul Parlament al României întregite, format din 568 deputați având altă determinare politică decât parlamentele antebelice. Sistemul rotativei guvernamentale a făcut loc unui sistem pluripartid cu alte componente.
Reforma agrară, începută de fapt în 1918 și legiferată în 1921 a contribuit și ea la noua configurație a vieții politice.
În prim plan se observă dispariția celor două partide conservatoare: Partidul Conservator Progresist și Partidul Conservator Democrat. În condițiile sistemului de vot universal ele n-au reușit să-și trimită reprezentanți în Parlament, după care au dispărut prin fuzionare cu alte partide.
În al doilea rând constatăm ascesiunea la putere a Partidului Național Liberal, aureolat cu meritele contribuției sale la marea Unire. În noile condiții economico-sociale acest patid, reprezentând burghezia bancară, industrială, comercială avea de jucat un rol deosebit, sprijinit și prin relațiile sale speciale cu monarhia; dispunea de un suport economic puternic, de un nucleu de personalități de primă mărime precum Ion.I.C. Brătianu, I.G. Duca, Al. Constantinescu. În al treilea rând este de remarcat fenomenul constituirii unor noi forțe politice, reprezentând noi categorii sociale, care se vor angaja în lupta politică: Partidul Poporului (condus de generalul Al. Averescu) și Partidul Țărănesc (condus de Ion Mihalache, Const. Stere, Virgil Madgearu), partidele din provinciile unite cu țara (mai ales Partidul Național Român din Transilvania), Partidul Țărănesc din Basarabia.
Constatând dificultatea de a ajunge la putere în condițiile de facto impuse de P.N.L., Partidul Național Român din Transilvania și Partidul Țărănesc din vechiul Regat au fuzionat în 1926, rezultând P.N.Ț., care inițial s-a așezat la stânga P.N.L. pe eșicherul vieții politice, deși Iuliu Maniu, noul președinte, a împins insistent partidul spre dreapta.
Un fenomen politic nou a constat în afirmarea organizațiilor sindicale (a căror activitate va fi reglementată prin Legea sindicatelor din 1921) și a partidelor muncitorești. Din 1921 mișcarea politică a muncitorimii s-a scindat în două: Federația Regională a Partidelor Social-Democratice din România și Partidul Socialist Comunist, devenit apoi Comunist prin aderarea la Internaționala a III-a Comunistă de la Moscova. Prima formațiune (FRPSDR) s-a reorganizat în 1927 sub forma Partidului Social Democrat, cu orientare moderată de stânga.
A doua formațiune a evoluat spre extremismul politic, începând din anul 1924 când Cominternul (Internaționala a III-a Comunistă) i-a impus strategia pregătirii prin orice mijloace a revoluției comuniste, inclusiv prin negarea statului național unitar român. Dat fiind caracterul antinațional al politicii P.C.R., autoritățile de stat au interzis, în anul 1924, activitatea sa și a organizațiilor pendinte.
Noile elemente apărute în viața politică a României după marea Unire au determinat evoluții noi în dreptul constituțional. Până în 1923 s-a aflat în vigoare Constituția din 1866 cu modificările aduse în 1881 (cu privire la proclamarea țării drept Regat), în 1884 (cu privire la colegiile electorale) și cele din 1917 (cu privire la introducerea votului universal și la posibilitatea exproprierii proprietăților particulare și pentru cauză de utilitate națională, pentru a face posibilă exproprierea marilor moșii și reforma agrară). Schimbările teritoriale, politice și sociale făceau necesară o nouă Constituție. Pe de o parte era nevoie de o nouă lege fundamentală care să asigure în mai mare măsură unitatea statului, în condițiile cuprinderii unor teritorii pe care trăiau cetățeni români de alte naționalități; pe de altă parte, trebuia reafirmată disponibilitatea statului român de a asigura acestor cetățeni deplina egalitate în drepturi. Tratatul minorităților semnat de România în 1919, prevedea posibilitatea pentru persoanele care după anul 1918 își schimbaseră cetățenia de a cita România în fața Tribunalului Internațional de la Haga în cazul constatării unor acte de discriminare națională. Aceste prevederi deschideau calea ingerințelor străine în politica statului român, în alte scopuri decât cele declarate.
După 1918 nu numai în România, ci în multe state ale lumii s-a simțit nevoia unui nou sistem de drepturi și libertăți democratice, pe fondul schimbării raporturilor de forțe între clasele și categoriile sociale.
Adoptarea noii Constituții cădea în sarcina unei Adunări Constituante special aleasă. Însă P.N.L., sfidând voința celorlalte forțe politice a declarat drept constituant Parlamentul format după alegerile din 1922. Totuși, proiectul noului act fundamental, pornind de la forma și conținutul celui din 1866 a răspuns în mare măsură nevoilor reale ale statului și societății românești. Votul definitiv a avut loc la 26 și 27 martie 1923, promulgarea s-a făcut la 28 martie 1923, iar publicarea o zi mai târziu.
Cele 8 titluri și 138 articole au preluat 60% din textele Constituției anterioare. În primul titlu, “Despre teritoriul României s-a prevăzut că România este un stat național, unitar și indivizibil, teritoriul este nealienabil iar hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi.
Al doilea titlu, “Despre drepturile românilor” a înscris, la art. 5 libertatea conștiinței, a învățământului, a presei, a întrunirilor, de asociere “și alte libertăți și drepturi stabilite prin legi”, pentru toți românii “fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie”. Lipsesc din enumerare femeile, pentru care art. 6 prevede posibilitatea unei legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, care să le îndreptățească la exercițiul drepturilor politice.
Art. 7 afirma că deosebirea de credință religioasă, confesiuni, origine etnică, limbă, nu erau piedici pentru dobândirea și exercitarea drepturilor civile și politice.
Art. 8. a reinterat faptul că nu se admite în stat nici o deosebire de naștere sau clase sociale. Au fost oprite orice privilegii, scutiri sau monopoluri de clasă fiind neadmise și titlurile de noblețe.
Articolele 11, 22, 24-30 au consacrat libertatea conștiinței, libertatea individuală, libertatea învățământului, libertatea de comunicare prin viu grai, scris și presă, secretul corespondenței și convorbirilor telefonice, dreptul de întrunire, dreptul de asociere, dreptul de a-i actiona în justiție pe funcționarii publici. Din păcate, în exercițiul puterii politice nu s-a ținut cont întotdeauna de prevederile Constituției – exemplul cel mai des citat fiind al libertății presei.
Art. 32 a stabilit că “Nici un român fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui stat străin, fără ca însăși prin aceasta să-și piardă cetățenia.” Al treilea titlu, “Despre puterile statului”, a preluat mult din materialul Constituției din 1866: puterea legislativă se exercită colectiv de Rege și Reprezentanța națională, aceasta din urmă fiind formată din Senat și Adunarea Deputaților; orice lege trebuie probată de Rege și cele două Adunări. Art. 36 a lăsat numai puterii legiuitoare dreptul de a interpreta legile.
Puterea executivă a fost încredințată Regelui care proceda la formarea guvernului conform Constituției, în vreme ce puterea judecătorească se executa prin organele ei.
Membrii celor două Adunări reprezentau națiunea. Membrii Adunării Deputaților trebuiau să îndeplinească patru condiții pentru a fi aleși ca atare: cetățenie română, exercițiul drepturilor civile și politice, vârsta de 25 de ani împliniți, domiciliul în România. Condițiile de eligibilitate în Senat erau: cetățenia română, exercițiul drepturilor civile și politice, vârsta de 40 de ani împliniți și domiciliul în România.
Senatorii erau aleși de către cetățeni cu drept de vot din circumscripțiile electorale, de membrii consiliilor județene și comunale, de membrii Camerelor de Comerț, Industrie, Muncă și Agricultură, de profesorii universităților.
Categoria senatorilor de drept era constituită din reprezentanți ai clerului (mitropoliți, epscopi) ai clasei politice (foști șefi de guverne, foști miniștri, foști președinți ai celor două corpuri legiuitoare, foști senatori și deputați foști prim- președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, generali care au comandat armate în fața inamicului, foști președinți ai Adunărilor Naționale din Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia care au proclamat unirea cu România).
Secțiunea I despre Rege a capitolului II reglementează rolul și locul Regelui în Stat. Art. 77 a stabilit că puterile sale sunt ereditare în linie coborâtoare directă și legitimă a Regelui Carol I de Honhenzollern Siegmaringen din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu excluderea perpetuă a femeilor. Coborâtorii Regelui urmau a fi crescuți în religia ortodoxă.
Regele era considerat major la vârsta de 18 ani. Pe perioada minorității sale, ca succesor al Tronului era asistat de Regență compusă din trei persoane.
Art. 87 a stabilit că persoana Regelui era inviolabilă, dar miniștrii săi sunt răspunzători: “Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru care prin aceasta chiar devine răspunzător de cel act.”
În cuprinsul art. 88 sunt enumerate prerogativele Regelui: numește și revocă miniștrii, sancționează și promulgă legile, acordă dreptul de amnistie, dreptul de a ierta sau micșora pedepsele în materii criminale, dreptul de a numi sau conferi grade militare, decorații, de a bate monedă, de a încheia convenții, de a convoca și dizolva Adunările legiuitoare; el era totodată capul puterii armate. Capitolul IV “Despre puterea judecătorească” a stabilit câteva din principiile funcționării justiției. Astfel, art. 101 a interzis crearea de comisiuni și tribunale extraordinare în vederea unor anume procese civile sau penale pentru a judeca anume persoane. Dreptul de a judeca constituționalitatea legilor îl avea numai Curtea de Casație și Justiție. Judecătorii erau inamovibili în condițiile legii. O lege deosebită reglementa justiția militară.
Art. 107 a prevăzut că cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu încălcarea legilor și regulamentului, fie prin rea voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instanțele judecătorești pentru recunoașterea dreptului său.
În titlul VI, art. 126 a prevăzut că “limba românească este limba oficială a statului român”.
În concluzie, cu privire la Constituția din 1923, menționăm câteva din elementele de noutate în raport cu Constituția din 1866: introducerea principiului naționalizării bogățiilor subsolului și concepției privind funcția socială a proprietății, introducerea controlului legalității actelor administrative, a prevederii conform căreia în caz de pericol de stat poate fi instituită “starea de asediu general sau parțială”.
Deși multe prevederi ale Constituției au fost eludate, ea a reglementat într-o manieră pozitivă, democratică, organizarea și funcționarea statului român.
1.5. Organizarea centrală și locală
1.5.1. Organizarea centrală
După desăvârșirea unității naționale s-a trecut la procesul de reorganizare a instituțiilor statului pentru o bună conducere și administrare a noilor principate românești.
În vechea Românie sistemul administrativ a funcționat în baza Legii de organizare locală din 1864 cu modificările ulterioare și Constituția din 1866.
Organizarea administrativă din Basarabia era după model rusesc, în Bucovina după cel austriac, iar în Transilvania, după cel ungar. Din aceste considerente, unificarea organizării administrative a fost necesară, ea fiind realizată prin extinderea pe întreg teritoriu al sistemului de organizare în vechea Românie și printr-o formă nouă de organizare a administrației.
Constituția adoptată în anul 1923 conținea și dispozițiuni în legătură cu organizarea și funcționarea administrației.
Prin art.39, i s-a încredințat puterea executivă în stat, iar în art. 92 se preciza că „guvernul exercită puterea executivă în numele regelui”. Organele administrației centrale au fost ministerele, conduse de miniștrii, reprezentanți ai partidelor politice.
La nivel local Constituția din 1923 a împarțit teritoriul în județe, iar acestea erau constituite în comune. Județele erau conduse de consiliile județene și comunale, iar conducerea consiliilor era asigurată de membrii aleși prin vot universal, direct, secret, obligatoriu, cu reprezentarea minorităților.
Principalele izvoare care au reglementat organizarea și funcționarea administrației în baza Constituției din 1923 au fost Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, Legea pentru administrația locală din 5 august 1929 (care a suferit 14 modificări în șapte ani cât a fost în vigoare), Legea administrației din 27 martie 1936, care a fost înlocuită cu Legea administrației din 14 august 1938, datorită instaurării regimului fascist.
Regele ca organ al administrației centrale, potrivit art. 88 avea atribuții
în administrație, constând în:
numirea sau confirmarea în funcții publice potrivit legilor;
întocmirea și regulamentele pentru executarea legilor;
era comandantul suprem al armatei;
acorda gradele militare potrivit legilor;
conferea decorații și medalii;
avea dreptul să bată moneda în baza unei legi speciale;
încheia convenții pentru comerț, navigație și alte asemenea acte cu statele străine.
Regele emitea acte administrative, denumite „decrete regale” care erau contrasemnate de ministrul de resort.
Consiliul de miniștri ca organ al administrației centrale avea ca atribuții adoptarea de hotărâri, numite „jurnale de miniștri”, care atunci când erau considerate ilegale, puteau fi atacate in justiție.
Prin prevederile Constituției, Consiliul de Miniștri nu avea o competență generală într-o anumită materie de administrație publică, ci numai in cazurile speciale date de competență, fie prin Constituție, fie printr-o lege organică.
Astfel, in art.7 alin 3 din Constituție se prevedea de exemplu că „naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul de Miniștri”.
Legea pentru organizarea administrației publice locale din 1929 în art.9 a dispus că schimbarea numelui unui stat sau oraș se poate face numai în baza unui jurnal al Consiliului de miniștri.
Legea persoanelor juridice prin art.7 dădea competența Consiliului de miniștri de a autoriza funcționarea în România a unei persoane juridice străine. Ministerele erau grupări de servicii administrative puse sub conducerea și autoritatea unui ministru și desfășurau activități de interes general pe întregul teritoriu al țării.
Organizarea și funcționarea lor a fost reglementată prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929.
Specific perioadei interbelice, apare faptul că puteau fi numiți și miniștri fără portofoliu, care nefiind titularii unui departament sau minister, erau numiți pentru a îndeplini o parte din atribuțiile unui ministru.
În urma Marii Uniri, în plan administrativ are loc o dezvoltare a aparatului administrativ, în anul 1920 înființându-se alte trei ministere, și anume Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale, Ministerul Cultelor și Artelor și Ministerul Comunicațiilor. Un an mai târziu, în anul 1921 a fost creat Ministerul Agriculturii.
Până la adoptarea Legii de Organizare și Funcționare a Ministerelor din
1929 și a Legii pentru Administrația Locală din acelasi an, fiecare minister a avut circumscripțiile sale teritorile, numite inspectorate. La adoptarea acestor legi se modifică teritoriul, fiind împarțit în șapte directorate ministeriale, cu sediile în: Cernăuți, Chișinău, Cluj, Iași și Timișoara.
Această formă de organizare administrativă a fost desființată prin Legea din 15 iulie 1931, revenindu-se la organizarea inițială.
1.5.2. Organizarea locală
Reglementarea juridică a organizarii locale a fost asigurată de legile din 1925, 1929 și 1930.
Prefectul era șeful administrației județene descentralizate, reprezentant al guvernului în județ, numit prin Decret regal. El era în subordinea ministrului de interne care il putea oricând revoca. Puterea și atribuțiile prefectului ca șef al administrației au fost foarte mari. Prin Legea administrației din 1929, s-au eliminat din competența prefectului atribuțiile sale de șef al administrației județene, fiind atribuite președintelui Delegației Consiliului Județean, ales de consiliu pe termen de 5 ani, ajutat de un număr de membrii licențiați în drept.
Prin Legea din 15 iulie 1931, atribuțiile de șef al administrației vor trece din nou asupra prefectului în dubla sa calitate de reprezentant al guvernului în județ și de cap al admnistrației județene.
Prefectul deținea și funcția de șef al poliției județene, calitate în care putea da ordine organelor de poliție și jandarmerie și le putea controla. Era principalul organ de control și supraveghere al administrației comunelor din județe. În activitatea sa era sprijinit de Consiliul de prefectura, format din:
– primarul comunei de reședință;
– primar procuror;
-reprezentanți ai serviciilor administrative
Consiliul județean constituia organul colegial deliberativ, compus din membrii aleși prin sufragiu universal de toți alegătorii județului și din membrii de drept, reprezentanți ai unor profesiuni sau funcțiuni sociale administrative.
El se întrunea în sesiuni ordinare și extraordinare, întocmea regulamente care cuprindeau măsuri și sancțiuni referitoare la administrarea intereselor județene. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret regal și înlocuit cu o comisie interimară.
Delegația Consiliului județean avea ca președinte pe prefect și alcătuită din membrii consiliului ales, care putea decide în locul consiliului, când acesta nu era întrunit.
Județul, circumscripție teritorială, în care funcționau servicii administrative exterioare ale unor ministere, condus de prefect, reprezentant al puterii centrale.
Capitolul 2
Dreptul românesc în perioada 1918-1948
2.1.Dreptul constituțional
După realizarea Marii Uniri a rămas în vigoare Constituția din 1866 cu cele doua modificări importante din 1917, referitoare la introducerea votului universal și la posibilitatea exproprierii proprietății particulare, în scop de unitate publică.
Aceste proceduri speciale au fost extinse și în provinciile noi.
Au fost introduse dispoziții noi care decurgeau din tratatele semnate de România în cadrul Societății Națiunilor.
În anul 1923 s-a adoptat o noua Constituție, impusă de realitatea făuririi
Statului național unitar, admisă, în principiu, de toate partidele politice. Totuși, parlamentul format după alegerile din 1922, ca adunare constituantă, a fost dur atacat de partidele de opoziție (Partidul Național, Partidul Țărănesc, Partidul Poporului) care apreciau că sunt în imposibilitatea de a participa efectiv la elaborarea noii legi fundamentale.
Această constituție a cuprins dispoziții de natură să apere nu numai interesele marii proprietăți și ale patronatului, ci să și împiedice formele de organizare și activitatea clasei muncitoare.
În art.19 se prevedea că zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului. Constituția apără și interesele sistemului financiar-bancar, garanta egalitatea cetățeanului în fața legii, fără deosebire de clasă, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, libertatea învățământului, a presei. Multe din aceste libertăți au îmbrăcat caracter formal.
Constituția a consacrat și principiul supremației legii și a statului de drept, stabilindu-se modul de organizare al controlului constituționalității legilor.
Legea fundamentală în 1923 a consfințit regimul parlamentar democratic, a
recunoscut drepturile și libertățile cetățenești, reprezentând un factor pozitiv în dezvoltarea României.
Cel de-al treilea titlul cuprinde dispozițiile constituționale prin care era consacrată separația puterilor în stat, activitatea legislativă urmând să fie exercitată de către rege și Reprezentanța Națională, cea executată de către rege și guvern, iar cea judiciară de catre instanțele judecătorești.
Reprezentanța națională era formată de aceleași două adunări, Senatul și Adunarea Deputaților.
Inițiativa legislativă aparținea fie regelui, fie uneia din cele două adunări.
Adunarea deputaților era formată din deputați aleși de cetățenii români, organizați pe circumscripții electorale.
Senatul era compus din senatori de drept și senatori aleși. Senatorii puteau fi aleși de cetățenii români de la vârsta de 40 ani, cu drept de vot,din circumcripțiile electorale fixate de lege, de membrii consiliilor județene și comunale, al camerelor de comerț, de industrie, de muncă, agricultură, de profesorii fiecărei universități din țară.
Senatorii de drept făceau parte din reprezentanții clerului (mitropoliții, episcopii), foști șefi de guverne, foști miniștri, foști președinți ai corpurilor legiuitoare, foști senatori și deputați.
Regele avea atribuții de a sancționa legile, dreptul de a convoca parlamentul, de a dizolva una din cele două camere, de a numi un nou guvern.
În exercitarea atribuțiilor sale, regele întocmea regulamentele pentru aplicarea legilor, numea sau confirma în funcții publice, putea crea noi funcții de stat, exercita comanda armatei, confirma gradele militare, conferea decorațiile române și avea dreptul de a bate monedă.
Constituția a prevăzut crearea unui Consiliul legislativ care formula proiectele de lege, ce urmau a fi dezbătute în Reprezentanța Națională.
Conform prevederilor de la Capitolul III, puterea executivă era exercitată de guvern, în numele regelui. Miniștrii erau numiți și revocați de rege. Persoana regelui era inviolabilă, iar miniștrii sunt raspunzători pentru activitatea lor.
Consiliul de miniștri era prezidat de un președinte, desemnat de rege și cu formarea guvernului.
O altă inovație a Constituției din 1923 a fost introducerea controlului constituționalității legilor, care urma să fie exercitat de Înalta Curte de Casație și Justiție.
O concepție novatoare a reprezentat-o principiul controlului legalității actelor administrative. Astfel, instanțele judecătorești puteau cenzura actele emise de la administrația de stat. Potrivit acestui principiu, instanțele puteau cenzura actele emise de la administrația de stat și obliga statul la plata unor despăgubiri.
O dispoziție cu urmări importante a fost cea din art.128, potrivit căreia „în caz de pericol de stat se putea introduce starea de asediu general sau parțial”.
Sistemul electoral s-a cristalizat în perioada 1917-1926, s-a introdus votul universal, organizându-se în noiembrie 1919, primele alegeri parlamentare.
A fost adoptată o nouă lege electorală din martie 1926 care consacra dreptul de a alege și de a fi ales, desfășurarea alegerilor, structura Adunarea Deputaților și a Senatului.
Noua lege electorală asigura interesele marilor partide politice, consacrând o majoritate confortabilă în parlament și înlătura de pe scena vieții politice grupările politice mai mici.
S-a înlocuit prin acestă lege principiul reprezentării proporționale cu cel al primei majoritare. Acest sistem se aplica în alegerile pentru Adunarea Deputaților și se baza pe următoarele reguli:
– totalizarea voturilor pentru fiecare partid la scara întregii țări;
– partidul care obținea 40% din totalul voturilor pe țară, beneficia de prima majoră (primea 50% din mandate);
– restul de 50% din mandate se repartizau proporțional cu numărul
voturilor obținute de toate partidele care au obținut minim 20% din totalul voturilor;
– gruparea care nu obținea 20% din voturi nu primea nici un mandat, cu excepția cazului când obținea majoritatea absolută într-un județ;
– dacă nici unul dintre partide nu obținea 40% din voturi, mandatele erau repartizate proporțional cu numărul de voturi obținute.
La alegerile pentru Senat, toate mandatele din fiecare circumscripție reveneau partidului care obținuse cele mai multe voturi (principiul majorității relative).
În perioada 1927-1930 au funcționat prevederile constituționale referitoare la instituția regenției, care a fost determinată de renunțarea la coroană a lui Carol al II-lea, fiul cel mare al regelui Ferdinand. În ianuarie 1926, corpurile legiuitoare au ratificat actul renuntării, proclamându-l moștenitor pe Mihai, fiul lui Carol al II-lea.
S-a constituit regența din trei persoane, care urmau să-și exercite prerogativele, în eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului.
Regele a început să-și exercite atribuțiile din iunie 1929, ca urmare a morții regelui Ferdinand, până în 1930, când Carol s-a întors în țară și s-a proclamat rege.
2.2. Dreptul administrativ
Dreptul administrativ a cunoscut cele mai importante modificări, care s-au înfăptuit pentru unificarea reglementărilor juridice, care au impus unificarea aparatului de stat la nivel central și local.
În Transilvania, Basarabia și Bucovina, anumite atribuții erau exercitate de către organele proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu țara.
În Trasilvania, serviciile publice erau conduse de Consiliul Dirigent, iar în Basarabia și Bucovina atribuțiile erau exercitate de directorate și secretariate de servicii. Aceste atribuții au fost stabilite prin Decretul-Lege din 26 decembrie 1918 în Transilvania și cel din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina și Basarabia.
Afacerile străine, armata, căile ferate, poșta, telegraful, circulația financiară, vămile, împrumuturile publice, siguranța statului intrau în competența guvernului central.
În aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei și directoratele și secretariatele de servicii din Basarabia și Bucovina, punându-se astfel capăt formelor regionale de conducere.
Prin Legea din 2 august pentru organizarea ministerelor, ele au fost organizate într-un sistem unitar.
Legea din 14 iulie 1925 pentru unificarea administrativă care a prevazut constituirea unor organe eligibile, a contribuit la întărirea unității statului.
2.2.1 Administrația centrală
În linii generale, Constituția din 1923 a menținut principiile constituționale introdusese prin actul fundamental din 1866, însă a venit și cu câteva elemente de noutate. Este vorba aici, în principal, despre consacrarea cutumelor constituționale care s-au cristalizat în jumătatea de secol care a despărțit cele două momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii executive au rămas și ele aproape identice, singurele modificări notabile făcând referire la instituția Guvernului. Ulterior, prevederile constituționale în cauză au fost detaliate în cadrul unei reglementări unitare numite Legea pentru organizarea ministerelor (2 august 1929), prin intermediul căreia ministerele au primit o organizare unitară și mecanisme funcționale similare.
Președintele Consiliului de Miniștri a căpătat, cu prilejul adoptării noului text fundamental, consacrarea constituțională de care avea nevoie. În mod constituțional acum, el era însărcinat de către Rege cu alcătuirea Guvernului, deținând în continuare președinția Consiliului de Miniștri. Președintele era, totodată, șeful ierarhic al unui număr de servicii înființate pe lângă instituția Președinției; rolul acestora fiind acela de a-l sprijini în activitatea de conducere a Guvernului și de coordonare a activității ministerelor. În lipsa titularului funcției de Președinte, locul său era deținut în mod interimar de către cel mai vechi ministru sau de către un alt ministrul care deținuse în trecut președinția Consiliului.
Instituția Consiliului de Miniștri a obținut și ea recunoaștere legală, devenind acum organul executiv colegial în cadrul căruia se întruneau miniștrii pentru a stabili politica generală a țării. În componența sa intrau atât miniștri cu portofoliu, cât și miniștri fără portofoliu. Având rolul de a conduce și coordona politica generală a Guvernului, primul ministru putea fi ministru fără portofoliu; de regulă, însă, el ocupa unul dintre portofolii, adesea fiind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe. Unii dintre miniștri aveau în subordine subsecretari de stat, însărcinați cu atribuții preponderent administrative. Înființarea acestora a avut loc imediat după încheierea războiului. Primul a fost Subsecretariatul refacerii și aprovizionării, organizat în anul 1920, pentru ca în anii următori să își facă apariția altele noi, la Finanțe, Interne, Agricultură și Domenii, Comunicații și Președinția Consiliului de Miniștri.
Între 1918 și 1929 organizarea ministerelor s-a făcut în funcție de tradiție, interese de moment și interese de partid. Prin urmare, ea a rămas la fel de haotică precum fusese în perioada anterioară. Lipsa unei legi unitare de organizare a avut totuși și o parte pozitivă: în contextul războiului și al dificultăților apărute imediat după încheierea acestuia, ea a permis structurarea și restructurarea rapidă a departamentelor ministeriale în funcție de necesități. Odată cu încheierea tranziției, Guvernul trebuia așezat însă pe noi baze organizatorice și funcționale, adaptate la condițiile pace, care să îi permită să-și pună în practică activitatea de guvernare. Acest pas a fost făcut prin adoptarea Legii din 1929, care și-a propus mai multe obiective specifice subordonate celui de ordin general, enunțat mai sus. Astfel, legea a urmărit: asigurarea unității de a acŃiune a tuturor departamentelor ministeriale; coordonarea mai ușoară a activității ministerelor; înglobarea în activitatea ministerelor a unor funcții noi ale statului; reducerea numărului ministerelor; desconcentrarea, în limitele posibilităților, a serviciilor centrale.
Urmare a Legii din 1929, ministerele rămas organizate mai departe ca servicii grupate ale statului, având în frunte un ministru. Ele reprezentau interesele generale ale statului, fiind lipsite de personalitate juridică. Numărul lor a fost fixat la 10: Interne, Externe, Finanțe, Justiție, Instrucție Publică și Culte, Armată, Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Lucrări Publice și Comunicații, Muncă, Sănătate și Ocrotiri Sociale. În ceea ce privește organizarea ministerelor, Legea din 1929 a prevăzut o structură unică și obligatorie. Aceasta impunea divizarea compartimentelor interne în: direcții-servicii-secții-birouri.
2.2.2 Administrația locală
Constituția din 1923 a menținut ca unități administrativ teritoriale județele și comunele, acestora fiindu-le recunoscut mai departe dreptul de a-și satisface interesele prin intermediul consiliilor alese. Ea a lăsat însă la latitudinea legiuitorului stabilirea numărului, întinderii și subdiviziunilor administrativ teritoriale ale județelor și comunelor. Așadar, spre deosebire de Constituția din 1866, ea a renunțat la stipularea expresă a existenței plaselor, lăsându-i astfel Parlamentului libertatea de a o menține sau de a o desființa, în funcție de necesități. Tot din analiza acestor prevederi rezultă că textul constituțional bloca o eventuală inițiativă de înființarea a unor diviziuni teritoriale superioare județelor. În acest fel, se dădea un răspuns negativ numeroaselor proiecte de reformă care solicitau reorganizarea țării pe baze regionale și se dădea un semnal cu privire la modul în care urma să se realizeze viitoarea unificarea administrativă a țării.
2. 2.2.1. Evoluția legislației în domeniul administrației publice locale
Organizarea și funcționarea administrației publice locale în România interbelică a fost marcată de trei mari etape, fiecare dintre ele aflându-se sub semnul unui act normativ: Legea de unificare legislativă din 1925, Legea de organizare administrativă din 1929 și Legea administrativă din anul 1936.
Legea din 1925 s-a dorit a fi, conform declarațiilor autorilor săi, legea particularităților regionale și a descentralizării administrativ-teritoriale. În realitate însă, ea a avut un profund caracter centralizator, ignorând realitățile administrative antebelice din Transilvania, Banat, Basarabia și Bucovina, unde autonomia administrativă fusese mult mai largă. Legea nu a făcut altceva decât să extindă regimul administrativ din Vechiul Regat în noile provincii, dând astfel curs obsesiei pe care o avea clasa politică față de asigurarea unității politico-teritoriale a statului. În plus, în ciuda semnalelor venite din partea specialiștilor, ea a păstrat defectele tehnico-legislative moștenite din perioada antebelică și a înlăturat o serie de reglementări benefice, acceptate cu dificultate de legislativele anterioare (de exemplu, eliminarea consilierilor de drept și punerea în sarcina primarului doar a atribuțiilor de reprezentant al comunității locale). Este totuși de reținut tendința legislativului de a crește importanța tutelei a posteriori în defavoarea, celei a priori.
Legea de unificare din 1929 a realizat, în schimb, descentralizarea administrativă în cel mai înalt grad cunoscut de istoria administrației publice românești. Cu toate acestea, ea nu poate fi considerată drept un model de descentralizare administrativă, decât din punct de vedere științific (teoretic). În practică, ea a creat un sistem foarte complicat și greoi, care, din cauza incapacității organelor locale de a face față competențelor primite, a determinat numeroase complicații și chiar a condus la blocaje. Tutela administrativă a fost menținută la fel de apăsătoare. Controlul de legalitate asupra actelor organelor administrative descentralizate și asupra actelor de tutelă exercitate asupra acestor acte a fost încredințat acum unor Comitete de revizuire, învestite cu contencios administrativ. Modul nou de aplicare a tutelei a descurajat însă autonomia locală producând mai mult confuzii. În consecință, legea a suferit nu mai puțin de 11 modificări, semnificativ fiind faptul că cele mai multe dintre ele au aparținut chiar Parlamentului care a adoptat-o.
Legea din 1936 a căutat să găsească calea de mijloc între varianta centralizatoare a Legii din 1925 și cea descentralizatoare a Legii din 1929, păstrând ceea ce s-a dovedit a fi viabil în raport cu starea de lucruri existentă. În același timp, ea a urmări să modifice și să îmbunătățească aspectele lipsite de eficiență din organizarea existentă. Ca principii, legiuitorul și-a propus păstrarea autonomiei administrative, înlăturarea politicianismului din administrație, impunerea unor reguli stricte pentru recrutarea personalului, colaborarea organelor de stat locale cu cele din administrația descentralizată și controlul legalității activității administrative. Acestea sunt motivele pentru care Legea din 1936 a păstrat centralismul administrativ al Legii din 1925, dar a încercat să protejeze în același timp autonomia locală prin extinderea tutelei jurisdicționale exercitate a posteriori. Controlul de legalitate revenea Curților administrative, în fapt fostelor Comitete de revizie, transformate acum în adevărate instanțe judecătorești de contencios. Tutela a priori a fost semnificativ relaxată, ea urmând să fie exercitată numai asupra actelor de autoritate. În plus, Legea a reglementat foarte eficient dreptul autorităților tutelate de a ataca actele de tutelă.
2. 2.3. Administrația județeană
Organele de conducere ale județului, ca unitate administrativ-teritorială descentralizată, au fost: prefectul, președintele Delegației Consiliului județean (pentru scurt timp), Consiliul județean și Delegația Consiliului județean.
Prefectul și-a păstrat în continuare ambivalența funcțională: el era atât șeful administrației județene descentralizate, cât și reprezentantul Guvernului în județ. Numirea sa a rămas să fie făcută mai departe prin Decret Regal, la propunerea ministrului de interne. În consecință, se afla sub ordinele ministrului de interne, trebuia să se bucure de încrederea acestuia și putea fi revocat oricând din funcție. Puterea și atribuțiile prefectului, în calitate de șef al administrației județene, au fost păstrare la cote înalte: el administra interesele județului; era șeful ierarhic al tuturor serviciilor administrative și, în același timp, șeful tuturor funcționarilor județeni. Singura reducere a puterilor prefectului a intervenit prin Legea din 1929. Aceasta a scos din competențele sale atribuțiile de șef al administrației județene, pe care le-a încredințat Președintelui Delegației Consiliului județean. Acesta din urmă era ales de membrii Consiliului județean pe un termen de cinci ani. În felul acesta s-a ajuns la situația ca județul să aibă de fapt doi “prefecți”: unul politic, numit de Guvern, cel care reprezenta interesele generale ale statului; și unul administrativ, ales de Consiliul județean, cel care reprezenta interesele comunității locale județene. Această inovație a funcționat însă foarte puțin timp. În anul 1931, printr-o Lege de modificare a dispozițiilor Legii din 1929, prefectul politic și-a recăpătat atribuțiile de șef al administrației județene, astfel încât el a redevenit la dubla calitate pe care o avusese anterior.
Consiliul județean a rămas un organ colegial deliberativ, alcătuit din membri aleși și membri de drept. Cei dintâi erau aleși prin vot universal; cei din urmă erau reprezentanŃi ai unor profesii sociale sau funcții administrative stabilite prin Lege. Consiliul se întrunea în capitala județului în sesiuni ordinare și extraordinare. El avea inițiative și decidea în toate problemele de interes județean; întocmea regulamente care prevedeau măsuri și sancțiuni cu privire la administrarea intereselor județului. Consiliul putea fi dizolvat prin Decret Regal, el urmând să fie înlocuit cu o comisie interimară, numită prin chiar actul de dizolvare.
Deleația Consiliului județean era alcătuită din membri aleși de către Consiliul județean și era prezidată de către prefect (ce excepția perioadei 1929-1931, în care președinția a revenit președintelui ales al Delegației Consiliului județean). Delegația lua decizii în locul Consiliului, atunci când acesta nu era întrunit; avea dreptul de inspecție și control asupra administrației comunale din județ; supraveghea funcționarea serviciilor administrative județene; reprezenta organul consultativ al prefectului în materie de administrație județeană descentralizată.
Organele de conducere ale județului, ca unitate administrativ-teritorială desconcentrată, au fost: prefectul, Consiliul de prefectură, pretorul și primpretorul.
Prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, era șeful poliției din județ; în consecință avea dreptul de a da ordine organelor de poliție și de jandarmerie din județ. În același timp, era organul de control și de supraveghere a administrației comunelor din județ. În această din urmă calitate, prefectul: exercita tutela administrativă asupra actelor administrațiilor comunale; avea dreptul de suspendare a primarilor și a membrilor delegațiilor permanente; avea dreptul de a dizolva consiliile comunale.
Consiliul de prefectură a fost un organ colegial consultativ care a funcționat pe lângă instituția prefectului. Consiliul era alcătuit din primarul comunei reședință de județ, primul procuror al județului și mai mulți funcționari din serviciile administrative exterioare ale ministerelor.
Pretorul a fost organul pe care Legea din administrativă din anul 1925 l-a așezat în fruntea plaselor. Acesta reprezenta interesele Guvernului la nivelul comunelor din plasa aflată sub autoritatea sa. În locul pretorului, Legea din 1929 a înființat funcția de primpretor, ajutat de mai mulți pretori. Pretorul, apoi, primpretorul, avea atribuții de ofițer al poliției judiciare și de șef al poliției administrative. În această din urmă calitate, el avea obligația să îndrume, să supravegheze și să controleze administrațiile comunale.
2.2.4. Administrația comunală
Organizate potrivit principiului descentralizării administrative, comunele au fost împărțite în două categorii: rurale și urbane. Comunele rurale era formate din unul sau mai multe sate. Comunele urbane au fost împărțite în: comune reședință de județ, comune de reședință de județ și municipii. Criteriile pe baza cărora s-a făcut această împărțire au fost: numărul locuitorilor, mijloacele materiale de care dispuneau comunitățile locale pentru întreținerea aparatului administrativ, importanța lor economică și culturală. Municipiul București a beneficiat de o organizare specială, motivele fiind dimensiunile sale, numărul mare de locuitori și importanța lui administrativ-politică. Comunele rurale din jurul comunelor urbane puteau fi declarate comune suburbane; în acest fel ele își păstrau organizarea administrativă, dar deveneau dependente de administrația comunei urbane în privința problemelor edilitare, de salubritate și de ordine publică. Alături de aceste tipuri, au mai existat și comune balneoclimaterice, care s-au bucurat de un tratament special ca o consecință directă a importanței lor.
Legea din 1929 a consacrat drept unitate administrativă autonomă și satul. Scopul era acela de a organiza administrația locală potrivit resurselor financiare ale diferitelor comune și de a o adapta astfel la necesitățile locale. Legea făcea distincție între comunele formate dintr-un singur sat și comunele formate din mai multe sate. Satele au fost împărțite în sate mici, cu populație sub 600 de locuitori, și sate mari, cu peste 600 de locuitori. Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de sate, legea prevedea o organizare administrativă distinctă. Această organizare complicată a fost menținută însă numai până în iulie 1931, când organizațiile sătești au fost abrogate.
Organizarea comunală a fost, în principiu, aceeași pentru toate categoriile de comune. Ele erau administrate de un primar, un Consiliu comunal, precum și de o Delegație permanentă.
Primarul și-a păstrat în perioada interbelică dubla calitate de conducător al administrației comunale și de organ al administrației centrale. În calitate de organ al administrației descentralizate, el administra interesele comunei, împreună cu celelalte două organe administrative locale (Consiliul comunal și DelegaŃia permanentă). Unele dintre actele sale erau supuse tutelei administrative, pe care o exercitau autoritățile centrale sau reprezentanții acesteia la nivel local. În calitate de organ al administrației centrale, primarul era chemat să exercite o serie de atribuții de interes general pe care i le încredințau legile țării. În exercitarea atribuțiilor sale, primarul dădea decizii, emitea ordonanțe și încheia contracte pentru administrarea patrimoniului comunei. Până la adoptarea Legii din 1929, primarii erau aleși de către consiliile comunale. Singura excepție a fost reprezentată de primarul de municipiu; acesta era numit de către ministrul de interne dintre primii trei consilieri care adunaseră cele mai multe voturi. Legea din 1929 a schimbat modalitatea de alegere a primarilor, aceștia urmând să fie aleși în funcție de modul de organizare a comunității locale. Primarii satelor și primarii comunelor formate dintr-un singur sat erau aleși prin vot universal; primarii din celelalte tipuri de comune și primarii municipiilor erau aleși de către Consiliul comunal, dintre membrii săi. Legea din 1936 a revenit însă la modalitatea de alegere prevăzută în Legea din 1925. Prin urmare, începând cu anul 1936, toți primarii erau aleși de către consiliile comunale, singura excepție constituind-o primarii comunelor balneoclimaterice care erau numiți de prefecți.
Consiliul comunal era un organ colegial cu rol deliberativ și consultativ. El era format din membri aleși și membri de drept. Cei dintâi erau aleși prin vot universal, de către locuitorii comunei; cei din urmă erau reprezentanții unor profesii sau funcții administrative stabilite prin Lege. Consiliul comunal avea iniŃiativa și lua decizii în toate problemele de interes local; emitea regulamente prin care prevedea măsuri și sancŃiuni cu privire la administrarea intereselor comunei. Cele mai multe dintre deciziile sale erau supuse însă tutelei administrative pe care o exercita prefectul sau ministrul de interne. Guvernul putea să influențeze deciziile Consiliilor comunale nu numai prin intermediul tutelei, ci și prin intermediul membrilor de drept ai acestora. De asemenea, avea posibilitatea să dizolve consiliile comunale și de a numi comisii interimare.
Delegația permanentă era alcătuită din membri ai Consiliului comunal desemnați de către acesta. Rolul Delegației era acela de a ține locul Consiliului comunal în intervalul dintre sesiunile ordinare ale acestuia. În consecință, ea exercita toate atribuțiile Consiliului, mai puțin pe cele pe care legea i le rezerva în exclusivitate Consiliului comunal. În plus, Delegația era organul pe care primarul îl consulta în toate problemele aflate în competența lui.
2.3. Organizarea judecătorească
Instanțele de judecată în perioada interbelică au rămas cele din perioada anterioară: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel, curțile cu jurați și Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Legea pentru unificarea organizării judecătorești din 25 iunie 1924 ele au fost extinse acum la nivelul întregi țări.
Judecătoriile au rămas instanțe excepționale, întrucât aveau competență civilă, comercială și penală anume stabilită prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscripțiile lor teritoriale, cele care au înlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecătoriei era alcătuit dintr-un judecător și unul sau mai mulți ajutori de judecători, în funcție de nevoile serviciului.
Tribunalele funcționau în fiecare capitală de județ, în circumscripția fiecăruia intrând mai multe circumscripții ale judecătoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcătuite din una sau mai multe secții. Fiecare secție avea un președinte, cel puțin doi judecători de ședință, doi supleanți, unul sau mai mulți grefieri, ajutori de grefier și impiegați. În plus, fiecare tribunal trebuia să aibă suficienți judecători pentru îndeplinirea delegațiilor de judecător de instrucție, judecător sindic și judecător tutelar.
Curțile de apel. Ca urmare a extinderii teritoriului țării, s-au înființat 12 curți, fiecare dintre ele având în circumscripția sa mai multe circumscripții ale tribunalelor. Curțile de apel se compuneau din una sau mai multe secții, fiecare dintre ele având un președinte și cinci consilieri. În vederea executării inspecțiilor judecătorești, a delegației de procuror general și a prezidării curților cu juri, fiecare curte de apel trebuia să mai aibă cel puțin trei consilieri în plus.
Curțile cu jurați funcționau în fiecare județ. Acestea aveau competența să judece “în toate materiile criminale”, precum și în delictele politice sau de presă, cu excepția cazurilor prevăzute de Constituție.
Înalta Curte de Casație și Justiție a continuat să funcționeze potrivit reglementărilor anterioare. Vechilor competențe li s-au adăugat două noi, prevăzute de textul Constituției: a) dreptul de recurs în casare, prevăzut de Constituție ca o garanție în plus pentru justițiabili; b) dreptul exclusiv de a judeca constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile legile care erau contrare Constituției.
Pentru instanțele de fond în locul principiului specializării magistraților, a fost preferat principiul repartizării anuale a magistraților. Aceasta presupunea mutarea în fiecare an a judecătorilor și a consilierilor de la o secție la alta, astfel încât aceștia să nu judece doi ani la rând în cadrul aceleiași secții. Procedeul avea în vedere două obiective: a) evitarea specializării magistraților în anumite ramuri de drept și neglijarea celorlalte; b) prevenirea situației în care aceiași magistrați judecau mereu împreună, ceea ce ar fi condus la crearea unor relații personale apropiate, în cadrul cărora unii căpătau un ascendent asupra altora.
Conform Legii pentru organizare judecătorească din 1924, funcționarea corpului magistraților a rămas în linii mari similară cu cea prevăzută în legile anterioare din 1909 și 1913. Judecătorii beneficiau de inamovibilitate, ceea ce însemna că nu își puteau pierde funcția decât prin demisie. În ceea ce-i privește pe procurori, aceștia se bucurau de stabilitate, singurii inamovibili fiind procurorii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea din 1924 a desființat categoria magistraților-stagiari introduși prin Legea din 1909 și a revenit la ierarhia anterioară, care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut și ajutorul de judecător. Indiferent de gradul avut, judecătorul nu putea judeca decât după promovarea examenului de capacitate susținut la un an după intrarea în magistratură.
2.4. Proprietatea.Regimul juridic al proprietății. Reforma agrară
În materia proprietății Constituția din 1923 și legislația specială au consacrat concepția proprietății ca funcție socială. Noua concepție a fost introdusă pentru prima dată în anul 1917, prin modificarea textului Constituției din 1866, și prevedea exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Dacă în textul din 1866 cauza de utilitate publică era redusă doar la trei situații (pentru nevoile apărării naționale, pentru amenajarea căilor de comunicații și pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică), acum ea îngloba și obiectivul dezvoltării gospodăriei țărănești ca bază a producției agricole. Aceasta a deschis posibilitatea constituțională a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus în slujba realizării reformei agrare.
În consecință, după modificarea vechii Constituții, a fost adoptată o serie de legi pentru punerea în practică a reformei agrare. În prima etapă au fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor: Decretul-Lege din 14 decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietăți rurale din Vechiul Regat; Decretul-Lege din 4 ianuarie 1919 care punea în aplicare o hotărâre similară dată de Sfatul Țării din Basarabia; Decretul-Lege din 12 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Transilvania, bazat pe hotărârea adoptată de Marele Sfat Național, la propunerea Consiliului Dirigent; Decretul-Lege din 7 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Bucovina. Prin intermediul acestei serii de acte normative, au fost expropriate integral terenurile arabile ale Coroanei, ale Casei Rurale, ale persoanelor juridice, ale instituțiilor de mână moartă, cele care aparținuseră supușilor statelor străine sau absenteiștilor. Au mai fost expropriate de asemenea circa 2 000 000 ha din proprietățile particulare, conform unei scări progresive care lăsa în proprietatea fiecărui moșier suprafețe între 100 și 500 ha. În total au fost expropriate 6.125.789 ha, ceea ce echivala cu aproximativ 66% din suprafețele marilor proprietăți.
După constituirea Parlamentului, s-a trecut la faza a doua a reformei agrare: adoptarea legilor de împroprietărire. La 10 martie 1920 a fost votată Legea agrară pentru Basarabia; la 17 iulie 1921, Legea pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea; iar la 30 iulie 1921, Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș și Legea pentru reforma agrară din Bucovina.
Înfăptuirea reformei agrare propriu-zise a presupus ulterior alte două etape distincte. Prima a fost aceea de trecere a terenurilor expropriate în proprietatea statului în schimbul unor despăgubiri. În Vechiul Regat, prețul stabilit pentru despăgubire a fost egal cu prețul regional de arendă înmulțit cu 40; în restul provinciilor a fost egal cu prețul mediu al arenzii înmulțit cu 20. Această primă operație s-a desfășurat relativ rapid întrucât despăgubirile au fost plătite de către stat. Ultima etapă a constat din vânzarea pământurilor de către stat țăranilor și s-a pus în practică mult mai lent. De exemplu, in anul 1934 numai 60% dintre terenuri intraseră în proprietatea țăranilor, restul de 40% fiind terenuri aflate încă în posesia statului, care le punea la dispoziția țăranilor spre arendare. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate țăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
2. 4. 1. Regimul juridic al proprietății asupra subsolului
Legea minelor din 1924 a reafirmat principiul constituțional care stipula dreptul de proprietate al statului asupra bogățiilor subsolului, dar totodată recunoștea drepturile câștigate asupra bogățiilor cunoscute și exploatate deja. Prin urmare, dispozițiile legii urmau să se aplice numai pentru concesionarea terenurilor aflate în proprietatea statului și pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe terenul propriu. Întrucât Legea a fost adoptată în timpul guvernării liberale (1922-1928), sistemul de acordare a concesiilor a fost conceput astfel încât să favorizeze capitalul autohton, potrivit concepției “prin noi înșine”. Din aceste motive, acțiunile trebuiau să fie nominative și nu puteau fi transmise străinilor fără aprobarea consiliului de administraŃie. Capitalul acționarilor români trebuia să fie de minim 60% din capitalul social la firmei; 2/3 din membrii consiliului de administrație, ai comitetului de cenzori și președintele președintelui consiliului de administrație trebuiau să fie români. Legea le permitea totuși și străinilor să își desfășoare activitatea; aceștia își păstrau toate drepturile anterioare cu condiția ca prin intermediul unui angajament luat față de statul român să se conformeze prevederilor referitoare la raportul capital autohton/capital străin în termen de zece ani. Prevederile legii, potrivnice capitalurilor străine, au condus la atacarea sa de către societățile europene și americane, statul român fiind supus inclusiv unor presiuni diplomatice pe această temă. Având de-a face cu o presiune internațională conjugată, statul român a fost nevoit să accepte modificarea Legii minelor, astfel încât proporția capitalului românesc a fost limitată la 50,1%. După câțiva ani de aplicare s-a observat însă că legea nu a determinat efectele scontate. La acest rezultat au contribuit mai mulți factori: a) dispozițiile privind drepturile câștigate i-au redus mult sfera de aplicare; b) capitalul românesc s-a dovedit insuficient susținerii investițiilor necesare; c) capitalul străin s-a arătat ostil orientării spre naționalismul economic. În cele din urmă, declanșarea crizei mondiale și condiționarea acordării de credite străine de renunțarea la politica “prin noi înșine” au condus la abandonarea acesteia din urmă și înlocuirea ei cu doctrina “porților deschise”, practicată de noul partid ajuns la putere, PNL. În anul 1929, acesta a adoptat o nouă Lege pentru exploatarea minelor prin care au fost înlăturate toate restricțiile anterioare. Conform noii reglementări, concesiunile se puteau acorda oricărei societăți, autohtone sau străine, cu condiția să respecte formele cerute de legile române.
2. 4. 2. Regimul juridic al întreprinderilor de stat
Prin Legea privitoare la comercializarea și controlul întreprinderilor de stat din 6 iunie 1929, întreprinderile aflate în proprietatea statului au fost împărțite în două categorii: întreprinderi de interes general și întreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima categorie formau obiectul unui monopolului statului, în vreme ce întreprinderile din categoria a doua puteau fi exploatate în asociere cu capitaluri private. Exploatarea întreprinderilor cu caracter comercial putea fi făcută atât cu capitaluri autohtone, cât și cu capitaluri străine, ponderea acestora din urmă fiind plafonată la 40% din capitalul social.
2.4.3 Regimul juridic al persoanelor
Condiția juridică a persoanelor fizice a rămas reglementată potrivit Codului Civil, care nu a suferit modificări majore. Sunt totuși de notat dispozițiile Legii din anul 1928 prin care actele de stare civilă au beneficiat de o reglementare uniformă în toată țara, precum și câteva dispoziții legale prin intermediul cărora s-a redus într-o anumită măsură inegalitatea dintre bărbat și femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, prin Legea contractelor de muncă din 1929 a fost prevăzut faptul că femeia nu mai era obligată să ceară consimțământul soțului pentru a putea încheia o convenție de muncă. În același timp, femeia a primit dreptul de a încasa un salariu și de a dispune de el. Prin Legea privitoare la ridicarea incapacității femeii măritate (lege care abroga unele dispoziții ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă), a fost prevăzut dreptul femeii de a-și înstrăina bunurile fără autorizarea soțului.
Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante și în regimul persoanelor juridice. Potrivit vechiului sistem juridic românesc, personalitatea juridică se acorda prin lege. Frecvența constituirii de asociații, fundații etc. a condus însă la aplicarea sistemului acordării personalității juridice prin procedură specială în fața instanțelor judecătorești. Cea mai importantă lege în domeniu a fost Legea pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații), promulgată la 6 februarie 1924. Legea avea în vedere numai asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerț și altor legi. Asociația era definită drept “convenția prin care mai multe persoane pun în comun în mod permanent, contribuția lor materială, cunoștințele și activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmărește foloase personale sau materiale”; în vreme ce fundația “este actul prin care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct și autonom de patrimoniul său propriu, și-l destină în genere, în mod permanent, realizării unui scop de interes obștesc”. Decizia de acordare a personalității juridice se dădea la cererea celor interesați, dar numai după ce se constata că statutele sau actele constitutive, precum și compunerea organelor de direcție și de administrație nu intrau în conflict cu dispozițiile legii. În acest sens, art. 6 stabilea că nu se poate recunoaște personalitatea juridică a asociațiilor și așezămintelor care au “un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea realizării unui asemenea scop”. Statul își rezerva dreptul de supraveghere și control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu statutele, cât și măsura respectării bunelor moravuri, ordinei publice și siguranței statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea căruia funcționa fundația sau asociația putea trimite pe administratori în fața Curții de Apel din circumscripția unde acestea își aveau sediul. Dizolvarea asociațiilor și fundațiilor putea surveni în trei modalități: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de miniștri, dacă persoana juridică respectivă aducea atingere ordinei publice și siguranței statului.
2.5. Obligatii și contracte
În materia obligațiilor au intervenit reglementări noi prin care a fost avută în vedere mai ales modificarea relațiilor dintre creditori și debitori. Lipsa capitalurilor, în perioada refacerii economice de după primul război mondial și în perioada crizei mondiale, a provocat o extensie a cămătăriei, la procedee de acest tip apelând chiar și unele bănci. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai afectați au fost țăranii, care n-au putut obține pe recoltele lor câștiguri suficiente pentru a plăti creditele la care mulți se angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plăților a antrenat capitalizarea dobânzilor, mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs o scădere puternică a prețurilor la produsele agricole, iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns astfel să dețină portofolii putrede uriașe, fapt care le punea în pericol chiar capitalul social. O soluție era aceea a valorificării drepturilor de creanță prin executarea ipotecilor. Pentru aceasta a fost introdusă, la 20 august 1929, Legea pentru libera circulație a bunurilor agricole, prin care era desființată inalienabilitatea loturilor provenite din împroprietăriri și se permitea scoaterea la vânzare a acestora de către creditori. Scăderea valorii bunurilor imobiliare, ca urmare a crizei, dar și teama guvernanților de o revoltă generalizată a satelor au împiedicat însă aplicarea legii, astfel încât, sub presiunea cumulată a categoriilor sociale afectate și a băncilor, a fost adoptat un alt tip de măsuri. La 19 aprilie 1932 a fost adoptată Legea pentru asanarea datoriilor agricole, prin care datoriile proprietarilor mici (cu terenuri sub 10 ha) au fost reduse cu 50%. Diferența era transformată în creanță amortizabilă în 30 ani, cu o dobândă de 4%. La 14 aprilie 1933 a urmat Legea pentru reglementarea datoriilor agricole și urbane, care acorda un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari, cu o dobândă de 1%. Ultima Lege de conversiune a datoriilor agricole a fost adoptată în aprilie 1934. Prin intermediul acesteia, datoriile erau reduse cu 50-70%, diferența urmând să fie plătită în 17 rate anuale, cu o dobândă de 3 %. În cele din urmă, s-a ajuns la constatarea că țăranii sunt practic insolvabili, ceea ce însemna că băncile creditoare ajungeau în situație de faliment. Pentru a se evita această situație, portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca Națională, care, apoi, le-a trecut asupra datoriei publice a statului. Țăranii rămâneau, astfel, datori față de stat, iar până la achitarea integrală a datoriilor, proprietățile lor erau supuse unui regim de restricții.
Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări și în metodologia contractului de vânzare- cumpărare și a contractului de consignație. Spre deosebire de litera Codului civil și practica comercială, în anumite cazuri “s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă prețul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor”. Într-o astfel de situație contractul de vânzare-cumpărare înceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comercianților detailiști nu antrena și falimentul angrosiștilor sau industriașilor (care astfel își puteau valorifica drepturile de creanță). S-a extins semnificativ contractul de consignație, care altă dată avusese o sferă redusă de aplicație. În cazul falimentului comercianților, bunurile aflate în consignație nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind în proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel își păstra capacitatea economică. Din aceleași motive, în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea mașinilor pe credit și cu plata în rate. Într-o perioadă de inflație și lipsă de lichidități, această lege a jucat un rol pozitiv.
2.6. Legislația muncii
Legislația autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări majore după primului război mondial. La aceasta au contribuit atât condițiile economico-sociale interne (climatul reformator apărut în România după marea Unire, dar, mai ales, creșterea semnificativă a numărului muncitorilor industriali intervenită după unirea Banatului și a Transilvaniei, regiuni mai industrializate), cât și climatul internațional (revoluția bolșevică, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste și social-democrate, apariția principiilor umaniste și novatoare susținute de președintele american Woodrow Wilson și acceptate parțial în documentele Societății Națiunilor și ale altor organizații internaționale recent fondate). În consecință, au fost adoptate legi și alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluționarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor și a femeilor în procesul muncii.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8 septembrie 1920. Aici a fost prevăzută o procedură modernă de arbitraj, care presupunea participarea unor organe specializate ale statului și parcurgerea unor termene. Procedura concilierii și arbitrajului a fost inclusă și în Legea contractelor colective de muncă, din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul unei părți de a se supune concilierii și arbitrajului devenea motiv de desființare a contractului de muncă. La 13 aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor și a femeilor. Conformându-se revendicărilor muncitorești exprimate pe plan intern și internațional, legiuitorul a fixat durata zilei de muncă la 8 ore, iar pe cea a săptămânii de lucru la 48 de ore. În același timp, a fost interzisă angajarea la muncă, drept salariați, a copiilor sub 14 ani. Femeile gravide primeau dreptul la concediu de naștere și nu puteau fi concediate în perioada gravidității. În 1929 a fost adoptată prima reglementare completă și unitară a contractului de muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a recunoscut și a reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă și colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile, obligațiile părților și sancțiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social. O altă realizare importantă a fost unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate și deces a devenit obligatorie pentru salariați (inclusiv pentru ucenici) atât în întreprinderile publice, cât și în cele private. Contribuțiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaților, patronilor și statului. În același an a fost adoptată și Legea pentru înființarea și organizarea jurisdicției muncii. Pentru a soluționa litigiile privind reglementarea, organizarea și ocrotirea muncii, a meseriilor și sănătății lucrătorilor au fost create judecătorii de muncă pe lângă Camerele de muncă având competență în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât procedura era gratuită, simplă și rapidă, iar salariații aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin asesori aleși de ei alături de reprezentanții patronilor și funcționarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul județean.
2.7. Dreptul civil
Evoluția dreptului civil după marea Unire a fost marcată de aceeași factori care au influențat și alte domenii ale dreptului: unificarea legislativă, reformele economice și instituționale. La temelia dreptului civil a rămas Codul civil din 1864, completat de o serie de legi și alte acte normative. Inițial s-a sperat că redactarea unui nou cod civil ar putea rezolva atât problema unificării, cât și problema adaptării domeniului la noile realități. Comisia special numită de Ministerul Justiției s-a lovit însă de dificultăți enorme în reglementarea unitară a unor relații civile care evoluaseră diferit, timp îndelungat, în diferite provincii și care formaseră tradiții destul de solide. Încât, până la urmă, s-a ajuns la extinderea treptată a Codului civil din 1864, paralel cu elaborarea unor noi acte normative. Se consideră că procesul de unificare în acest domeniu s-a încheiat în anul 1943.
Cele mai mari dificultăți în reglementarea relațiilor de drept civil au avut drept obiect problema proprietății, deoarece conform art. 480 din Codul civil al anului 1864 dreptul de proprietate avea caracter absolut; fără a se proceda la o modificare a Codului, Constituția din 1923 a impus principiul considerării proprietății drept funcție socială. Consecințele noului concept vizau dreptul statului de a interveni în unele domenii ale vieții economice, de a dirija legislativ unele procese economice. Dreptul de proprietate nu mai purta “de facto” caracter absolut din moment ce, de pildă, proprietarul unui teren nu mai avea, ca până acum, drepturi depline și asupra subsolului respectiv. Nevoi sociale inexistente la 1864 au determinat îngrădiri și cu privire la dreptul asupra spațiului aerian. Naționalizarea și apoi comercializarea unor întreprinderi către capitalul privat, autohton și străin, reprezenta o succesiune de transferuri de proprietate ale căror urmări juridice nu puteau fi complet anticipate. De altfel, modul cum s-a derulat reforma agrară, prin decrete-legi aplicabile separat pe provincii exprima și starea de nesiguranță legislativă din domeniu.
Noul cadru de drept civil s-a realizat treptat, prin legi organice: Legea tarifului vamal din 1921 (care a înscris o serie de prevederi cu privire la proprietatea industrială), amintitele legi din anii 1923 și 1924 (Legea apelor, Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializării și controlului întreprinderilor economice ale statului, Legea pentru înființarea Societăței Naționale de Credit Industrial, Legea pentru înfrânarea speculei ilicite), Legea pentru exploatarea minelor din 1929, Legea pentru reglementarea circulației pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire din 1929, Legea pentru garantarea de către stat a obligațiilor emise de societățile industriale din 1931, Legea bancară din 1934, Legea minelor din 1937. În aceeași sferă de interes se înscriu și legile, regulamentele și alte acte normative care reglementau regimul obligațiilor, respectiv relațiile dintre creditori și debitori. Lipsa de capitaluri în perioada refacerii economice și în etapa următoare a provocat o extensie a cămătăriei, chiar unele bănci apelând la procedee de acest tip. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei mai afectați au fost țăranii, care n-au putut obține pe recoltele lor câștiguri suficiente pentru a plăti creditele la care mulți se angajaseră după reforma din 1921. Amânarea plăților a antrenat capitalizarea dobânzilor, mai ales în perioada crizei din anii 1929-1933, când s-a produs și o scădere puternică a prețurilor produselor agricole iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au ajuns atunci a deține portofolii putrede uriașe, riscându-și chiar capitalul social.
Aparent, exista soluția valorificării drepturilor de creanță prin executarea ipotecilor, dar teama guvernanților de o revoltă generalizată a satelor a împiedicat aplicarea ei. Sub presiunea cumulată a categoriilor sociale afectate și a băncilor s-au adoptat câteva legi importante: la 7 februarie 1929 Legea monetară, prin care conținutul monedei naționale, leul, s-a stabilit la 9 mg. aur fin (9/10) convertibilitatea biletelor B.N.R., urmând să se facă în monede și lingouri de aur, cu condiția ca solicitantul să prezinte la schimb suma minimă de 100.000 lei; leul astfel stabilizat avea un conținut în aur de 32 de ori mai mic decât leul antebelic o autentică devalorizare; la 19 aprilie 1932 Legea pentru asanarea datoriilor agricole a redus datoriile proprietarilor mici cu 50%, diferența fiind transformată în creanță amortizabilă în 30 ani cu o dobândă de 4%; la 14 aprilie 1933 Legea pentru reglementarea datoriilor agricole și urbane a acordat un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari. Portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca Națională care apoi le-a trecut asupra datoriei publice a statului.
Criza economică din 1929-1933 a determinat schimbări și în metodologia contractului de vânzare-cumpărare și a contractului de consignație. Spre deosebire de litera Codului civil și practica comericală, în anumite cazuri “s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă prețul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor”. Într-o astfel de situație contratul de vnâzare-cumpărare înceta de a fi translativ de proprietate, iar eventualul faliment al comercianților detailiști nu antrena și falimentul angrosiștilor sau industriașiilor (care astfel își puteau valorifica drepturile de creanță).
S-a extins semnificativ contractul de consignație, care altă dată avusese o sferă redusă de aplicație. În cazul falimentului comercianților, bunurile aflate în consignație nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind în proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel își păstra capacitatea economică. Din aceleași motive, în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea mașinilor pe credit și cu plata în rate. Într-o perioadă de inflație și lipsă de lichidități, această lege a jucat un rol pozitiv.
Condiția juridică a persoanei fizice a suferit unele modificări, însă de mai mică amplitudine. Amintim în primul rând Legea actelor civile din 1928 prin care s-a înfăptuit unificarea legislativă în această materie. Legea contractelor de muncă din 1929 a eliminat restricția privitoare la capacitatea femeii de a încheia convenții de muncă, precum și beneficiile sau achizițiile având ca izvor orice remunerare (până acum femeia avea nevoie de consimțământul soțului sau tutorelui). Legea privitoare la ridicarea incapacității femeii măritate, promulgată în anul 1932, a redus din prerogativele soțului (cap al familiei), perimțând femeii să-și înstrăineze bunurile fără autorizația soțului.
Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante și în regimul persoanelor juridice. Până acum personalitatea juridică se acorda prin lege. Frecvența constituirii de asociații, fundații etc. a condus la aplicarea sistemului acordării personalității juridice prin procedură specială în fața instanțelor judecătorești. Cea mai importantă lege în domeniu a fost promulgată la 6 februarie 1924, Legea pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații). Antecedentele se găsesc în art. 27 al Constituției din 1866 (“românii au dreptul de a se asocia conformându-se legilor care reglementează exercițiul acestui drept”). Legea are în vedere numai asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerț și altor legi.
Asociația era definită ca fiind”convenția prin care mai multe persoane pun în comun în mod permanent, contribuția lor materială, cunoștințele și activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmărește foloase personale sau materiale.
Fundația arăta art. 66 “este actul prin care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct și autonom de patrimoniul său propriu, și-l destină în genere, în mod permanent, realizării unui scop de interes obștesc”.
Art. 6 a stabilit că “nu se poate recunoaște personalitatea juridică a asociațiilor și așezămintelor care au “un obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea realizării unui asemenea scop”. Statul își rezerva dreptul de supraveghere și control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu statutele, cât și măsura respectării bunelor moravuri, ordinei publice și siguranței statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea căruia funcționa fundația sau asociația putea trimite pe administratori în fața Curții de Apel din circumscripția unde acestea își aveau sediul. Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii pentru persoanele juridice (Asociații și Fundații) din 19 aprilie 1924 a stabilit că personalitatea juridică se acordă asociațiilor și așezămintelor fără scop lucrativ sau patrimonial de către Tribunalul civil în circumscripția căruia s-a constituit, pe baza cererii celor direct interesați. Tribunalul județean asculta părerea Parchetului și a ministerului competent.
Dizolvarea putea surveni în trei modalități: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de miniștri dacă persoana juridică respectivă aducea atingere ordinei publice și siguranței statului. Legislația muncii a apărut, ca domeniu distinct, în perioada anterioară primului război mondial, dar abia după anul 1918 a cunoscut realizări majore. A contribuit la aceasta climatul reformator născut în România după marea Unire, creștere puternică a rândurilor muncitorimii (mai ales prin unirea cu Țara a unor teritorii mai industrializate precum Banatul și Transilvania), climatul internațional marcat de revoluția rusă, de ascensiunea partidelor comuniste, socialiste și social-democrate, de impactul principiilor umaniste și novatoare susținute de președintele american Woodrow Wilson (principii parțial acceptate în documentele Societății Națiunilor și altor organizații internaționale acum fondate). Au fost adoptate legi și alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluționarea conflictelor colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor și femeilor în procesul muncii.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8 septembrie 1920. S-a prevăzut o procedură modernă de arbitraj, cu participarea unor organe specializate ale statului și cu parcugerea unor termene. Grevele cu caracter politic au fost interzise. Procedura concilierii și arbitrajului a fost inclusă și în Legea contractelor colective de muncă (refuzul unei părți de a se supune concilierii și arbitrajului devenea motiv de desființare a contractului de muncă). Problematica repausului dumincal (abordată prima dată în anul 1897, până atunci doar sărbătorile religioase fiind recunoscute drept zile de odihnă), a fost reluată prin legea din anul 1925 (referitoare la repausul duminical și a sărbătorilor legale).
La 13 aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor și a femeilor. Conform revendicărilor muncitorești exprimate pe plan intern și internațional și înscrise în documente internaționale, ziua de muncă a fost stabilită, ca durată, la 8 ore. A fost interzisă angajarea la muncă, drept salariați, a copiilor sub 14 ani; femeilor gravide (care în perioada gravidității nu puteau fi concediate) li s-a acordat dreptul la concediu de naștere.
Legea contractului colectiv de muncă din 1929 a recunoscut și reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă și colectiv de muncă. Au fost detaliate drepturile, obligațiile părților și sancțiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea abuzurilor, la detensionarea climatului social.
O realizare importantă a constat în unificarea regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate și deces a devenit obligatorie pentru salariați (inclusiv ucenicii) atât în întreprinderile publice cât și în cele private. Contribuțiile la fondurile de asigurări urmau să provină din partea salariaților, patronilor și statului. În același an a fost adoptată și Legea pentru înființarea și organizarea jurisdicției muncii. Pentru a soluționa litigiile privind reglementarea, organizarea și ocrotirea muncii, a meseriilor și sănătății lucrătorilor s-au creat judecătoriile de muncă pe lângă Camerele de muncă având competență în acest domeniu.
Această lege a fost aproape unanim apreciată sub cel puțin trei aspecte: a) procedura era gratuită, b) procedura era simplă și rapidă, c) salariații aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin asesori aleși de ei alături de reprezentanții patronilor și funcționarilor. Dacă hotărârea judecătoriei de muncă era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul județean.
2.8. Dreptul de procedura civilă
Extinderea Codului din 1864 a fost completată cu adoptarea unor legi noi. În primul rând a fost necesar a se efectua unificarea organizării judecătorești. Legea purtând acest titlu din 15 iunie 1924 a așezat elementele sistemului astfel: judecătorii (rurale, urbane și mixte), tribunale (în fiecare județ, compus din una sau câteva secțiuni), Curți de Apel (având mai multe secțiuni), Curțile cu juri (competente numai în procese penale) și Curtea de Casație ca instanță supremă.
Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925 a simplificat procedurile și a unificat competența judecătoriilor. Termenul de apel care înainte de aceasta era de 30 zile a fost redus la 15 zile desființându-se și dreptul părții care nu s-a prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului. A fost mai bine precizată procedura de intentare a acțiunii în justiție. Petentul a fost obligat să-și precizeze riguros și clar pretențiile, să expună mijloacele de probă, să-și redacteze acțiunea în atâtea exemplare câte părți erau în proces, plus un exemplar pentru instanță. La rândul său instanța era obligată să trimită părților câte un exemplar și să-i ceară pârâtului să depună la instanță în termen de 30 zile, o întâmpinare scrisă, în tot atâtea exemplare câte părți, în care să detalieze modul de apărare și probele pe care le va folosi în apărarea sa. Fără îndoială că, astfel pregătită, acțiunea putea parcurge mult mai ușor și mai repede stadiile procesului, deși fondul urma aceeași cale (în prima instanță și în apel, urmate de recurs). Pentru majoritatea petenților, costul procedurii era ridicat, fiind necesară implicarea avocatului și plata mai multor taxe de timbru chiar și în cauze de mică valoare. Pe de altă parte trebuie admis că astfel s-a realizat o decongestionare a instanțelor prin accelerarea judecății și prin rolul sporit oferit judecătorului în desfășurarea procedurii de fond.
În același sens au acționat și prevederile Legii privind Corpul de avocați din anul 1923.
2.9. Dreptul Penal
Transformările profunde produse în societatea românească după marea Unire au făcut necesare modificări pe măsură ale dreptului penal și ale dreptului procesual penal. Întrucât gama problemelor ce urmau a fi rezolvate era mai redusă decât în domeniul dreptului civil s-a inițiat redactarea unui nou cod penal prin intermediu căruia să fie rezolvate atât problemele unificării cât și ale adaptării la noile nevoi sociale. După un deceniu de la marea Unire noul Cod a fost redactat sub formă de proiect încât putea intra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.Ț., a considerat inadecvate prevederile documentului. După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fost adoptat abia la 18 martie 1936, sub guvernarea liberală. Data intrării în vigoare a fost stabilită pentru 1 ianuarie 1937.
Până atunci au fost elaborate reglementări cu caracter unificator și normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenția organelor de stat competente. La 17 iunie 1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite. De fapt această lege a apărut într-un moment în care fenomenele negative pe care le viza erau în descreștere întrucât prevederile sale aveau în atenție pe “îmbogățiții de război”, pe speculanții de produse de bază din perioada inflației și unificării monetare (când era permisă circulația concomitentă a patru monede având cursuri diferite: leul românesc, leul tipărit de autoritățile germane de ocupație în anii 1916-1918, coroana austro-ungară și rubla rusească). S-a prevăzut sancționarea cu amenzi și condamnarea la privațiune de liberatate pentru cei care depășeau prețurile maximale, înșelau cumpărătorii prin substituirea mărfurilor, falsificau sau denaturau mărfurile, sustrăgeau bunuri.
Principala reglementare penală până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viața politică. La 19 decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștii publice (supranumită legea Mârzescu, după numele inițatorului ei, ministru liberal). Legea a fost elaborată în contextul tensionat al relațiilor cu Uniunea Sovietică, care refuzând să recunoască unirea Basarabiei cu România în 1918, declanșase, prin intermediul Partidului Comunist Român, afiliat la Internaționala Comunistă de la Moscova, acțiuni politice împotriva statului român. În contextul tratativelor româno-sovietice de la Viena din 1924, Internaționala a III-a Comunistă, sub egida statului sovietic a trecut la organizarea de acțiuni subversive cu caracter militar. Planul de operații din 8 august 1924 a prevăzut provocarea de răscoale și revolte împotriva autorităților române din Bucovina, sudul Basarabiei, sudul Dobrogei, Banatul și Transilvania cu participarea iredentiștilor unguri și a unor unități venite din teritoriul sovietic. Concomitent, P.C.R., a început să răspândească materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite de la Moscova, România era calificată drept “stat multinațional”, creat pe baza “ocupării unor teritorii străine”, cerând populației să se revolte pentru “eliberarea de sub imperialismul român”. Împotriva evidenței, a adevărului istoric s-a preconizat ruperea de la statul român a unor provincii istorice românești.
Deși absurditatea acestor afirmații nu a oferit suport unei amenințări reale la adresa statului național unitar român, autoritățile au luat totuși măsuri de apărare a ordinei de stat. Legea din 19 decembrie 1924 a încriminat unele acțiuni antistatale precum cele care vizau schimbarea pe cale violentă a ordinii sociale și de stat, intrarea în legături cu persoane sau asociații din străinătate pentru a primi instrucțiuni și ajutoare în același scop, afilierea la asociații care îndemnau sau organizau acțiuni împotriva proprietății și persoanelor, executarea de acțiuni de propagandă în diferite forme, în același scop. Activitățile având sorginte “comunismul revoluționar” se considerau delicte și se pedepseau cu închisoare corecțională de la 5 la 10 ani, amendă de la 10.000 la 100.000 lei și interdicție corecțională.
Competența judecării unor asemenea fapte aparținea instanțelor civile, dar dacă faptele erau comise pe un teritoriu supus stării de asediu, competența aparținea instanțelor militare.
În împrejurările crizei dinastice, declanșate prin renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol, în anul 1927 (anul morții regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu) legea menționată a sufert adăugiri, fiind incriminate și acțiunile împotriva persoanei regelui, a alcătuirii regenței sau succesiunii legale la tron.
Cu prilejul grevei ceferiștilor de la Atelierele Grivița București, când particpanții au ocupat incintele unde lucrau și s-au baricadat amenințând funcționarea unei instituții de însemnătate națională, a fost promulgată legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933, prin care guvernul era abilitat să decreteze, la nevoie, starea de asediu generală sau parțială pe termen de 6 luni. A fost mai bine definit și delictul de ultraj pentru care s-a prevăzut pedeapsa maximă, iar pentru recidivă îndoitul maximului.
La 16 martie 1934 și 15 martie 1937 au fost adoptate alte legi autorizând instituirea stării de asediu, de astă dată în contextul intensificării activităților politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni după asasinarea de către legionari a primului-ministru liberal I.G. Duca, a fost promulgată legea pentru apărarea ordinei de stat, prin care Consiliul de Miniștri putea dizolva, prin act de guvernământ acele grupări politice care periclitau siguranța ordinii politice în stat sau a ordinii sociale. Simpla participare la activitățile unor asemenea grupări putea fi pedepsită cu închisoare corecțională și interdicție corecțională. A fost de asemeni interzisă activitatea societăților secrete care desfășurau activități contrare legii.
Noul Cod penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 a fost redactat în trei părți:
-Cartea I-a, Dispoziții generale
-Cartea II-a, Dispoziții privitoare la crime și delicte
-Cartea III-a, Dispoziții privind contravențiile.
În expunerea de motive, Codul penal este caracterizat drept “lege fundamentală de apărare socială”, un enunț potrivit pentru împrejurările istorice specifice în care a fost redactat. În anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre cele două mari orientări politice extremiste, comunismul și fascismul între ele și amândouă împotriva sistemului democrației parlamentare a sporit în intensitate până la punctul transformării în conflict militar. Ambele orientări au atacat democrația, au elogiat revoluția, au promovat violența în viața politică inclusiv prin asasinate și constituirea de formațiuni paramilitare. Amenințarea la adresa ordinei de stat democratice a necesitat noi abordări și pe plan juridic. Infracțiunea a fost minuțios reglementată, fiind sesizate trei genuri de infracțiuni: infracțiunile de drept comun care puteau deveni infracțiuni politice, infracțiuni politice prin natura lor și infracțiuni de drept comun care nu puteau deveni sub nici o formă infracțiuni politice. Anumite infracțiuni au fost scoase din categoria crimelor și trecute în categoria delictelor, care erau sancționate mai aspru și la care minimul de pedeapsă era mai ridicat.
Pedepsele au fost clasificate în trei categorii: pentru crime, pentru delicte, pentru contravenții, în fiecare fiind prevăzute pedepse principale, complementare și accesorii, toate într-o manieră mai aspră decât în vechiul Cod. A apărut categoria pedpeselor cu caracter politic și a măsurilor de siguranță. În același sens a fost redactat și Codul justiției militare.
2.10. Dreptul de procedura penală
În domeniul dreptului procesual penal s-a procedat mai întâi la extinderea pe tot teritoriul statului a unor dispoziții ale Codului respectiv din 1864 despre: poliția judiciară și competența, judecătorii de instrucție, mandatele de înfățișare, aducere și arestare, despre eliberarea provizorie și cauțiuni, despre recurs și revizuire, despre competența Curților cu juri. Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștii publice din 1924, dar s-a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedură penală, adoptat și intrat în vigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).
Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolut necesare stadiului de atunci. Astfel crimele au rămas de competența Curților cu juri, delictele de competența Tribunalelor, iar contravențiile de competența Judecătoriilor. Excepție se făcea în cazul unor delicte politice și de presă care erau de competența Curților cu juri. Acestea erau formate din doi judecători ai Tribunalului, un consilier al Curții de apel și din jurați.
Ministerul public avea obligația de a pune în mișcare acțiunea penală, efectuând acuzarea sub egida principiilor legalității, oralității, publicității, individualității și revocabilității. Se aplica regula că fără acuzare nu există proces penal și judecată. Codul a prevăzut alături de achitare și condamnare (existente în Codul anterior) încetarea urmăririi și anularea urmăririi.
Noul Cod procesual penal a stabilit distribuția actelor de justiție în două faze: faza I-a cercetarea (competentă poliția judiciară), urmărirea, promovarea și exercitarea acțiunii (competent Ministerul public), instrucția (competent judecătorul de instrucție); faza a II-a pronunțarea sentinței. Judecătorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.
În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic constituțional, instaurarea unor regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal și dreptul procesual penal.
Capitolul 3
Statul Român între anii 1940-1948
După 6 martie 1945, istoria României s-a desfășurat prin impunerea modelului sovietic asupra tabloului întregii societăți; statul și dreptul românesc au fost alcătuite, în etape succesive, după șabloanele comuniste, inspirate din doctrina marxist-leninistă, adoptată de Stalin și acoliții săi.
La 13 septembrie 1944 la Moscova s-a semnat Convenția de arminstițiu între România și Puterile Aliate, act care consfințește în fapt transformarea României într-un stat ocupat de trupele sovietice.
Prima etapă (august 1944 – martie 1945) a debutat cu lovitura de stat de la 23 august, care a avut loc in timpul desfășurării negocierilor dintre U.R.S.S., S.U.A și Marea Britanie referitoare la statutul postbelic al României, cât și al întregii Europe Centrale și răsăritene.
De la această dată, până la sfârșitul anului 1947, Organul Suprem al Ocupației în România era Comisia de Control Aliată (sovietică).
Convenția de armistițiu din 13 septembrie 1944 stabilea următoarele probleme importante:
– plata față de U.R.S.S. a unor despăgubiri de război, estimate la 300 milioane dolari în mărfuri;
– impunerea graniței dintre România și U.R.S.S. pe linia stabilită în vara anului 1940, potrivit Pactului Ribentrop-Molotov, prin care Basarabia și nordul Bucovinei au fost anexate Kremlinului;
– anularea Dictatului de la Viena (august 1940) prin care nordul Transilvaniei era anexat Ungariei;
– obligația României de a menține permanent pe frontul antihitlerist, minimum 12 divizii de infanterie.
Chiar și după 23 august 1944 România a devenit stat ocupat de U.R.S.S.
La confluența anilor 1944-1945 a avut loc un veritabil asalt al comuniștilor la putere, încununat de succes prin impunerea guvernului condus de Dr.Petru Groza, care și-a formulat în programul de guvernare obiective precum: prietenia cea mai sinceră și colaborarea pe toate planurile cu U.R.S.S; aplicarea integrală a prevederilor Convenției de Armistițiu; contribuția la susținerea eforturilor de război cu 12 divizii ale armatei române; eliminarea din viața politica a liderilor de altă orientare decat cea socialistă și comunistă.
Explicarea evoluției evenimentelor pe aceste coordonate o regăsim în poziția obiedientă a S.U.A. și Marii Britanii față de U.R.S.S., în sensul acceptării pactului încheiat între Churchil și Stalin (10-11 octombrie 1944) prin care a fost pusă în practică teoria sferelor de interes în sud-estul Europei, în ideea trecerii părții de răsărit a Europei sub hegemonia U.R.S.S.
Această înțelegere avea să fie consfințită în februarie 1945 la Conferința celor trei mari puteri (URSS, SUA și Marea Britanie) de la Yalta, loc în care s-a concretizat divizarea Europei, când partea de răsărit a Europei a trecut sub hegemonia URSS.
A doua etapă (1945-1947), apreciată de istorici perioada sovietizării, desăvârsită de guvernul dr.Petru Groza care într-un cadru aparent constituțional a elaborat următoarele măsuri:
înfăptuirea reformei agrare potrivit Legii promulgate la 23 martie 1945, adoptându-se principiul exproprierii tuturor proprietăților moșierești mai mari de 50 hectare; etatizarea Băncii Naționale a României, potrivit legii adoptate de Parlament la 20 decembrie 1946;
reforma monetară din 15 august 1947;
încheierea unor acorduri de colaborare economică, tehnică, științifică și culturală cu URSS;
excluderea din guvern a reprezentanților ultimei grupări burgheze (Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănist).
În această perioadă au fost organizate, la 19 noiembrie 1946, primele alegeri parlamentare de după cel de-al doilea război mondial, în urma cărora Blocul Partidelor Democrate (Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist, Frontul Plugarilor) a obținut peste 79% din mandatele Parlamentului Unicameral (Adunarea Deputaților).
3.1. Organele centrale ale statului
Constituția din anul 1923, lege fundamentală repusă în vigoare prin Decretul-Constituțional nr.1626 din 31 august 1944, consfințea faptul că organele centrale ale statului erau: regele, guvernul și parlamentul.
România continua să fie monarhie constituțională, ereditară, regele avea atribuții legislative, executive și judecătorești, pe care le exercită la propunerea Consiliului de Miniștri.
Guvernul și structurile sale centrale au pus în aplicare prevederile Convenției de Armistițiu, respectiv lichidarea vechiului aparat de stat, modificarea sistemului electoral, controlul asupra economiei în vederea îndeplinirii obligațiilor de război, eliminarea claselor sociale considerate contra revoluționare, legiferarea reformei agrare și trecerea la realizarea unei economii socialiste, potrivit doctrinei marxist-leniniste.
La 30 decembrie 1947, prin Legea nr. 363 este abolită monarhia și proclamată Republica Populară Română, fiind reglementate următoarele probleme:
activitatea legislativă să fie exercitată de Adunarea Deputaților, până la dizolvarea ei și formarea Adunării Constituante;
activitatea executivă a fost încredințată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci membrii, aleși cu majoritate de Adunarea Deputaților „dintre personalitățile vieții politice, științifice și culturale ale Republicii Populare Române;
După abolirea monarhiei a fost adoptată o nouă Constituție, care a consfințit forma de stat republicană, precum și obiectivele economice și politice prevăzute în programul adoptat de Partidul Muncitoresc Român. La 23 ianuarie 1948 a fost adoptată o nouă Lege electorală, prin care vârsta alegătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. La 28 martie 1948 au avut loc alegeri pentru Marea Adunare Națională, obiectivul fundamental al acesteia fiind adoptarea unei noi Constituții.
Încă din primul articol al noii Constituții se stabilea că „Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent și suveran”. Această lege fundamentală prevedea următoarele dispoziții:
egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură;
dreptul de a alege il aveau toti cetatenii (barbati si femei) de la varsta de 18 ani;
pentru prima dată sunt recunoscute drepturi depline pentru femei; ele aveau drepturi egale cu bărbații în toate domeniile de drept public și drept privat;
organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Națională, singurul organ legislativ;
atribuțiile de șef al statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naționale, alcătuit de președinte, trei vicepreședinti, un secretar și 14 membri aleși pe o perioadă de 4 ani. Prezidiul convoca Marea Adunare Națională, exercita dreptul de grațiere și comuta pedepsele, conferea decorații și medalii, reprezenta statul român în relațiile internaționale, numea și revoca miniștrii la propunerea președintelui Consiliului de Miniștri.
Organul „suprem executiv” era guvernul, răspunzător pentru activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale. Guvernul conducea activitatea administrativă a statului, ministerele, asigura planificarea economiei naționale, realiza politica statulul în domeniile ordinii publice și securității, conducea politica generală a statului în domeniul relațiilor internaționale.
Teritoriul României era împărțit, din punct de vedere administrativ în: comune, plăși, județe și regiuni, care erau conduse de consilii locale populare, alese prin vot universal, direct, egal și secret pe timp de patru ani;
Constituția prevedea faptul că „mijloacele de producție aparțin statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizațiilor cooperatiste sau particulare, persoane fizice sau juridice”. De asemenea „bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferată, rutiere, pe apa și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radioul aparțin statului, ca bunuri comune ale poporului”. Art.10 din Constituție consacra principiul exproprierii într-o formă originală: ”când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun comun al poporului, în condițiile prevăzute de lege”. Potrivit Constituției, au fost inițiate și finalizate următoarele acțiuni:
Prin Legea din 11 iunie 1948 privind naționalizarea principalelor mijloace de producție au fost trecute în proprietatea statului „toate bogățiile subsolului, precum și întreprinderile industriale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare ,industriale bancare, de asigurări, miniere, de transport și telecomunicații”.
Prin acte normative elaborate ulterior Legii din 11 iunie 1948, au fost naționalizate: industria cinematografică și cinematografele, instituțiile medico-sanitare, fiind trecute sub comanda statului biserica și scoala.
Astfel, la 17 iulie 1948 a fost anulat concordatul cu Vaticanul (semnat in anul 1927), după care s-a dispus închiderea unor biserici catolici, greco-catolice și protestante. La 3 august 1948 a fost votată Legea Învățământului, prin care au fost desființate școlile particulare și confensionale, întregul proces de învățământ fiind organizat de stat. Cel mai afectat a fost domeniul istoriei naționale: în anul 1947 a fost publicat manualul unic de ISTORIA ROMÂNIEI, sub semnătura lui Mihail Roller, lucrare devenită, după anul 1948, Istoria Republicii Populare Române, în care trecutul istoric al românilor era prezentat pe două coordonate fundamentale:
1) ajutorul primit din partea slavilor, a Rusiei, respectiv Uniunii Sovietice;
2) dezvoltarea societății are la bază lupta de clasă.
CONCLUZII
Așa cum reiese din cuprinsul acestei lucrări, orice drept pozitiv care stabilește normele juridice pentru a reglementa astfel raporturile sociale, duce la respectarea unei ordini sociale într-o societate deja organizată dar care are nevoie constanta de schimbări în scopul evoluției acesteia.
Imediat după formarea Statului român unitar, la 1 decembrie 1918, pentru organizarea noului stat, a noilor teritorii anexate, era nevoie de elaborarea de noi norme, sau de modificarea vechilor norme care să se alinieze cu noua situație din țară.
Astfel au apărut modificări în domeniul Dreptului Constituțional, Dreptului administrativ, Organizării Judecătorești, Dreptului Civil și de Procedură Civilă, Dreptului Penal și de Procedură Penală.
Noua Constituție de la 1923, a României întregite , elaborată după textele celei din 1866, aducea noutăți cu privire la garantarea drepturilor și libertăților democratice, consacrarea principiului supremației legii și al statului de drept, organizând controlul constituționalității legilor și introducând instituția contenciosului administrativ.
Organizarea administrativă a suferit modificări atât în privința unităților administrativ teritoriale, cât și în privința înțelesului descentralizării administrative.
Noua Constituție de la 1938, supusă spre aprobarea poporului de către regele Carol al II-lea, păstra formal principiul conform căruia toate puterile statului emană de la națiunea română, asigurând conducerea autoritară a regelui și supremația executivului.
În domeniul Dreptului Administrativ s-a ridicat problema unificării aparatului de stat la nivel central și local, astfel au apărut modificări atât la nivelul administrației centrale, cât și locale.
Odată cu adoptarea legii din 1925 au apărut modificări în componența teritorială a României care se împărțea acum, din punct de vedere administrativ, în județe și comune.
Dreptul Civil și de Procedură Civilă au suferit și acestea modificări fie prin apariția unor legi ca “Legea actelor de stare civilă (1928)”, “Legea contractelor de muncă (1929)”, “Legea căsătoriei militarilor (1931)”, “Legea căsătoriei membrilor corpului diplomatic (1938)”, “Legea ridicării incapacității femeii măritate (1932)” etc., fie prin apariția “Legii de unificare a dreptului procesual civil” din 19 mai 1925, care a simplificat procedurile și a unificat competența judecătoriilor.
Dreptul Penal și de Procedură Penală au simțit modificări inițial prin “Legea din 19 decembrie 1924 “ prin care noile reglementări penale speciale erau aplicate pe întregul teritoriu al țării , cât și prin adoptarea, la 1 ianuarie 1936, a Codului Penal și a Codului de Procedură Penală care aduceau o notă de lumină în acest domeniu.
Toate aceste modificări care au avut loc în sfera politică, administrativă, de drept civil, de drept penal,etc., nu au făcut decât să ducă la modernizarea statului român și a societății românești, și la o mai bună înțelegere a importanței reformei continue a statului.
Bibliografie
I.Ceterchi(coord.), Istoria dreptului românesc, 2 vol., Editura Academiei, București, 1980-1987
Peretz,I., Curs de istoria dreptului român, ediția a II-a, 4 Vol., București, 1926-1931
Berechet, St., Istoria dreptului românesc, București, 1938-1939
Fotino, G. Curs de istoria dreptului românesc, București, 1940-1941
Hanga, Vladimir, Istoria statului și dreptului R.P.R., vol.1, ediția a III-a, București,1957
Rădulescu, A., Pagini din istoria dreptului românesc, București,1972
Firoiu, D., Istoria statului și dreptului românesc, București, 1976
ELENA PARASCHIV, Introducere în istoria dreptului.Caiet de seminar, editura C.H Beck, București, 2012, p.133-144
Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 231-300
Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administrației regionale și locale în România, Sfântu Gheorghe, 2002.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1991, Editura Humanitas, București, 1992.
Hitchins, Keith, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 1994.
Idem, Istoria administrației publice românești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 177-205.
Nistor, I. S., Comuna și județul. Evoluția istorică, Editura Dacia, 2000.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democrația la români, 1866-1938, Editura Humanitas, București, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele și dificultățile ce se opun la o bună administrație a județelor, plășilor și comunelor rurale, Tipografia Curții Regale, F. Gobl & Fiii, București, 1900.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediția a II-a, Casa de editură și presă “Șansa SRL”, București, 1992, p. 243-271.
Stanomir, I., Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005.
Stoica, M., Aspecte ale legislației și funcționării administrației locale în România burghezo-moșierească (1918-1944), în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13
Suveică, S., Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918-1925), în Anuarul Institutului de istorie “A. D. Xenopol”, Iași, tom XXXVI, 1999, p. 125-145
Bibliografie
I.Ceterchi(coord.), Istoria dreptului românesc, 2 vol., Editura Academiei, București, 1980-1987
Peretz,I., Curs de istoria dreptului român, ediția a II-a, 4 Vol., București, 1926-1931
Berechet, St., Istoria dreptului românesc, București, 1938-1939
Fotino, G. Curs de istoria dreptului românesc, București, 1940-1941
Hanga, Vladimir, Istoria statului și dreptului R.P.R., vol.1, ediția a III-a, București,1957
Rădulescu, A., Pagini din istoria dreptului românesc, București,1972
Firoiu, D., Istoria statului și dreptului românesc, București, 1976
ELENA PARASCHIV, Introducere în istoria dreptului.Caiet de seminar, editura C.H Beck, București, 2012, p.133-144
Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 231-300
Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administrației regionale și locale în România, Sfântu Gheorghe, 2002.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1991, Editura Humanitas, București, 1992.
Hitchins, Keith, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 1994.
Idem, Istoria administrației publice românești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 177-205.
Nistor, I. S., Comuna și județul. Evoluția istorică, Editura Dacia, 2000.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democrația la români, 1866-1938, Editura Humanitas, București, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele și dificultățile ce se opun la o bună administrație a județelor, plășilor și comunelor rurale, Tipografia Curții Regale, F. Gobl & Fiii, București, 1900.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediția a II-a, Casa de editură și presă “Șansa SRL”, București, 1992, p. 243-271.
Stanomir, I., Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005.
Stoica, M., Aspecte ale legislației și funcționării administrației locale în România burghezo-moșierească (1918-1944), în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13
Suveică, S., Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918-1925), în Anuarul Institutului de istorie “A. D. Xenopol”, Iași, tom XXXVI, 1999, p. 125-145
=== bіblіografіe ===
Bibliografie
I.Ceterchi(coord.), Istoria dreptului românesc, 2 vol., Editura Academiei, București, 1980-1987
Peretz,I., Curs de istoria dreptului român, ediția a II-a, 4 Vol., București, 1926-1931
Berechet, St., Istoria dreptului românesc, București, 1938-1939
Fotino, G. Curs de istoria dreptului românesc, București, 1940-1941
Hanga, Vladimir, Istoria statului și dreptului R.P.R., vol.1, ediția a III-a, București,1957
Rădulescu, A., Pagini din istoria dreptului românesc, București,1972
Firoiu, D., Istoria statului și dreptului românesc, București, 1976
ELENA PARASCHIV, Introducere în istoria dreptului.Caiet de seminar, editura C.H Beck, București, 2012, p.133-144
Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II-a, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 231-300
Istoria românilor, vol. VIII, România întregită (1918-1940), coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Cziprián-Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administrației regionale și locale în România, Sfântu Gheorghe, 2002.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1991, Editura Humanitas, București, 1992.
Hitchins, Keith, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 1994.
Idem, Istoria administrației publice românești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 177-205.
Nistor, I. S., Comuna și județul. Evoluția istorică, Editura Dacia, 2000.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democrația la români, 1866-1938, Editura Humanitas, București, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele și dificultățile ce se opun la o bună administrație a județelor, plășilor și comunelor rurale, Tipografia Curții Regale, F. Gobl & Fiii, București, 1900.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediția a II-a, Casa de editură și presă “Șansa SRL”, București, 1992, p. 243-271.
Stanomir, I., Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc, Editura Polirom, Iași, 2005.
Stoica, M., Aspecte ale legislației și funcționării administrației locale în România burghezo-moșierească (1918-1944), în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1-13
Suveică, S., Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918-1925), în Anuarul Institutului de istorie “A. D. Xenopol”, Iași, tom XXXVI, 1999, p. 125-145
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statul Si Dreptul Romaniei In Perioada 1918 1948 (ID: 129897)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.