Statul și Dreptul Român Între 1948 1989
INTRODUCERE
Perioada comunistă, care s-a pretins o nouă civilizație, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forțat sute de milioane de oameni să trăiască într-un univers închis, represiv și umilitor. La stadiul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea umanismului absolut, o societate din care au dispărut distincțiile de clasă și în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăși, în concepția marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înțeleasă. Partidul comunist era proclamat drept deținătorul adevărului universal, având astfel dreptul să definească modalitățile de înțelegere a necesității. Comunismul a fost o concepție utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preț, a proprietății private și a construirii unui univers al egalității totale. Dictatul leninist asupra realității a urmărit să transforme individul într-o simplă rotiță din întreaga mașinărie a despotismului partidului unic.
Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane și subordonează individul entității colective a statului. Cum a scris cândva Hannah Arendt, autoarea unei lucrări fundamentale despre totalitarism: Mișcările totalitare sunt organizații de masă formate din indivizi atomizați și izolați. Comparate cu toate celelalte partide și mișcări, caracteristica lor externă cea mai evidentă este cererea lor de loialitate totală, nelimitată, necondiționată și inalterabilă în raport cu membrul individual. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavie care a inclus, pe lângă controlul vieții economice, politice și sociale, și condiționarea mentală a subiecților statului totalitar. În sistemul comunist, partidul era cel care spunea deopotrivă ceea ce era permis și ceea ce era interzis.În ceea ce privește sistemul juridic, acesta aproape dispare, fiind la rândul său politizat și supus liniei de partid. Mai mult decât atît sistemul deși susține în teorie egalitatea oamenilor în fața legii si alte drepturi fundamentale ale cetățenilor , va fi transformat de partid într-o unealtă a represiunii față de cei ce nu se aliniază sistemului promovat de Partidul Comunist Român și refuză să devină marionete ale acestuia.
Tema lucrării “ Statul și dreptul român între 1948-1989” am ales-o din multitudinea temelor prezentate datorită pasiunii mele pentru istorie, dar și datorită faptului că subiectul – comunismul- este inepuzabil și mereu se rescrie în funcție de noutățile apărute, plus că are și are o latură absconsă.Primul capitol intitulat -Tranziția spre comunism- conține informații despre etapa precomunistă- anii 1944-1947 , despre modalitățile pe care comuniștii le-au folosit pentru a prelua puterea politică, iar al doilea capitol intitulat -Caracteristicile regimului comunist în România- subliniază așa cum spune și titlul său principalele insușiri ale acestui regim totalitar. În capitolul al II-lea se regăsesc date despre evoluția justiției române în perioada comunistă, dar aceasta este mult mai bine surprinsă în capitolul al III-lea care este împărțit în două subcapitole și care tratează evoluția instituțiilor juridice între anii 1948-1989 ( în primul subcapitol) și apoi baza constituțională Partidului Comunist Român sau partidul unic.Regimurile totalitare de stânga se folosesc de constituții pentru a-și justifica acțiunile represive, românii au avut trei constituții în perioada comunistă una în 1948, una în 1952 și ultima în 1965, fiecare din actele fundamentale încălcând flagrant conceptul de democrație pe care mizau, dar și cele mai elementare drepturi ale omului și cetățeanului. Capitolul al –IV-lea l-am rezervat pentru a trata constituțiile comuniste și efectele acestora asupra societății românești, iar ultimul capitol cum am afirmat mai sus l-am folosit pentru a trata evoluția codului penal in acestă perioadă și modul în care acesta era folosit ca mijloc represiv- de exemplu era permisă folosirea pedepsei cu moartea pentru unele incălcări ale legii ( unele minore, altele înscenate ) comise de dușmani ai poporului,așa cum erau catalogați toți cei care refuzau să devină roboți ai sistemului.
Totalitarismul conține promisiunea plenitudinii, a vieții armonioase și a fericirii. Este adevărat că nu-și ține angajamentul dar ea rămâne acolo și se poate spune oricând că data viitoare va fi cea mai bună și vom fi salvați.Democrația liberală nu conține o promisiune asemănătoare; ea promite doar să permită fiecăruia să-și caute el însuși fericirea,armonia și plenitudinea.În cel mai bun caz, le asigură cetățenilor liniștea, participarea la conducerea treburilor publice, justiția în relațiile dintre ei și în raporturile cu statul; nu li se promite nicidecum mântuirea. Autonomia corespunde dreptului de a căuta singur, nu siguranței de a găsi.
CAPITOLUL I
TRANZIȚIA SPRE COMUNISM
Perioada cuprinsă între anii 1945-1948 reprezintă etapa de tranziție a comunismului în Romania, perioadă în care se cristalizează viitoarele elemente ce vor conduce țara noastră pentru mulți ani în starea de dependență față de Uniunea Sovietică.Perioada de tranziție a început cu Actul de la 23 august 1944 când România întoarce armele împotriva Germaniei naziste și trece de partea Aliaților. Inițial, actul de la 23 august 1944, prin care România a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a reprezentat o speranță în ideea reinstaurării vechiului regim democratic interbelic. Din păcate însă, urmarea imediată a evenimentelor a constituit-o ocuparea României de către trupele Armatei Roșii. Principalii artizani ai arestării mareșalului lon Antonescu, în frunte cu regele Mihai și generalul Constantin Sănătescu, mareșalul Palatului, nu aveau cum să ia în calcul o asemenea urmare, cu atât mai mult cu cât doi dintre liderii comuniști, Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș, au fost la curent cu desfășurarea acțiunii. Sistematic și organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea să demareze, în toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale țării. Dacă în primul guvern, format în seara zilei de 23 august 1944 și condus de generalul Constantin Sănătescu, era un singur comunist (Lucrețiu Pătrășcanu), în cel de-al doilea guvern Sănătescu, Frontul Național Democrat (o alianță de mici partide de stânga aflate sub controlul total al comuniștilor) deținea mai multe portofolii, printre care și cel de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era instaurat un nou guvern, prezidat de generalul Nicolae Rădescu, în fapt o ultimă încercare, nereușită, de stavilă împotriva tăvălugului sovietic. Și în acest guvern, comuniștii și aliații lor erau bine reprezentați; mai mult chiar, dețineau unele ministere cheie (ministerele justiției, muncii, educației naționale, comunicațiilor) și vicepreședinția Consiliului de Miniștri. Drumul spre puterea executivă al PCR este jalonat de o conjunctură internatională favorizantă. La începutul anului 1945, victoria Națiunilor Unite devenise inevitabilă. In aceste condiții, liderii PCR au fost chemați la Moscova, unde li s-a cerut să răstoarne guvernul Rădescu. Deși conferința de la Ialta adoptă Declarația cu privire la Europa eliberată, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comuniști. PCR a trecut la îndeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum înainte, au fost urmărite ca sarcini imediate crearea unor puternice tensiuni între populație și administrația locală (tensiuni legate de apropiata reformă funciară), înlăturarea forțat a unor prefecți și primari considerați reacționari, organizarea unor "greve spontane" de catre sindicatele comuniste (ceferiști, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă campanie de presa îndreptată contrar a tot ce reprezenta trecutul interbelic. In urma intervenției directe a comisarului sovietic Andrei Vișinski la regele Mihai, în fapt, un adevarat act de forță în relațiile internaționale, s-a obținut și rezultatul urmărit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat și proprietar care afișase în perioada interbelică idei naționaliste și democratice, Groza era și liderul unui minuscul partid țărănesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet în care comuniștii aveau majoritatea, dar nu dețineau rolul de prim-ministru. La 13 martie 1945, noile autorități au preluat Transilvania de nord-vest (în fapt eliberată de armata română încă din octombrie 1944) și au realizat reforma agrară promisă. Practic, din acest moment drumul comunizării României era deschis. In toate județele au fost numiți prefecți din rândul comuniștilor, fără reprezentanți ai PNȚ sau PNL. Cu ajutorul ministrului justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a fost elaborată o nouă legislație, în mare parte de inspirație sovietică, pentru a epura din viața publică pe toți cei ce se opuneau acapărării puterii de către PCR (la 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituțiilor statului, prin care, sub pretextul înlăturării celor care au colaborat cu regimul antonescian și cu Germania nazistă, au fost excluse din instituțiile de stat persoanele care se opuneau comunizării țării). Această legislație, apărută încă din toamna anului 1944, a ușurat îndepărtarea din viața publică a elitei intelectuale și a fost dublată abil de o agresivă campanie de demascare în presă a elementelor reacționare.Este adevarat că PCR s-a folosit de un amplu curent de opinie, existent și în Occident, privind înlăturarea tuturor celor care, sub diferite forme, colaboraseră cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat în primul rând de oameni de cultură cu vederi de stânga (nu neapărat comuniste), dispuși la diferite compromisuri cu puterea nou instalată. Programul PCR de comunizare a țării a avut de înfruntat în plan politic două mari obstacole: monarhia și partidele politice. In contextul nerecunoașterii guvernului Petru Groza de către SUA și Marea Britanie și luând act de numeroasele încăcări ale prevederilor constituționale, regele Mihai intră, în august 1945, în "greva regală", cerându-i lui Petru Groza să demisioneze. Acesta a refuzat, fiind încurajat de reprezentanții sovietici din Comisia Aliată, condusă de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viața politică, refuzând să mai semneze actele emise de guvern, în speranța că va determina astfel îndepărtarea acestuia. Iluzorie speranța, deoarece Moscova susținea guvernul Petru Groza și PCR. Refuzul regelui Mihai nu a avut astfel consecințe majore, deoarece regimul instaurat a pus în vigoare, fără semnătura regelui, actele legislative emise. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestație organizată de partidele politice istorice și de tineretul universitar. Singura urmare concretă a grevei regale a fost condiționarea, de către SUA și Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la desfășurarea alegerilor, a doi miniștri din partea opoziției (hotărâre luată la Conferința de la Moscova din noiembrie 1945). Au fost, așadar, desemnați doi miniștri secretari de stat: Emil Hațieganu (PNȚ) și Mihail Romniceanu (PNL), a căror influență în guvern era însă neînsemnată. Următorul obiectiv l-a reprezentat scoaterea totală de pe scena politică a vechiului sistem multipartidist. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le și pe femei, și desființa Senatul, reconstruind Reprezentanța Națională în așa fel încât să-i fie complet supusă. În acest context, prin diverse metode, comuniștii au reușit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare postbelice), câștigate de Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianța condusă de PCR. Acestea au avut intenția de a legitima prin vot puterea comunistă, care de acum controla și puterea legislativă. Deși SUA și Marea Britanie au denunțat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. După acest eveniment, influența occidentală practic a încetat. În acest scop, regele Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la ședința inaugurală a noului Parlament. Dominând de o manieră categorică legislativul și controlând celelalte două puteri în stat, puterea executivă și judecatorească, comuniștii au trecut la eliminarea PNȚ, PNL și PSD. Această acțiune s-a desfășurat pe mai multe planuri: interzicerea sistematică a organelor de presă țărăniste și liberale pe diferite perioade, campanii agresive în oficioasele comuniste Scanteia și România liberă împotriva vechilor lideri politici (nu însă și împotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru început) a unor membri PNȚ și PNL, declanșarea unor incidente violente la diverse manifestații. Tot acest climat de teroare nu avea decât un singur scop: introducerea cât mai curând a sistemului partidului unic, similar celui din URSS. Semnarea, în februarie 1947, a Tratatului de pace de la Paris, în situația în care României nu i se accepta beligeranța, iar guvernul comunist nu acceptă să participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea vechiului regim. În acest mod, a fost organizată, în iulie 1947, diversiunea de la Tămădău, care a constituit pretextul interzicerii PNȚ. Încercarea eșuată de a părăsi țara a unor lideri ai PNȚ, în scopul informării Occidentului despre adevărata stare de lucruri din țară, a fost urmată de arestarea întregii conduceri a partidului. Cum era și de așteptat în condițiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru țărăniști. Unul dintre făuritorii României Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de trădare și conspirație cu servicii secrete engleze sau americane pentru răsturnarea guvernului Groza, a fost condamnat la închisoare pe viață și și-a găsit finalul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar lon Mihalache a primit tot pedeapsa cu închisoare pe viață și a murit, în 1963, în pușcăria de la Râmnicul Sărat. În fața furiei comuniste, PNL-Bratianu și-a suspendat activitatea în august 1947, clubul liberal a fost închis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost eliminați din guvern membrii grupării Tătărescu, tovarăși de drum păstrați doar atâta vreme cât aparențele unui guvern de coaliție trebuiau menținute. Câteva luni mai târziu, ultimul bastion al legalității interbelice, monarhia, era înlăturat – regele Mihai a fost obligat să abdice la 30 decembrie 1947 și apoi să părăsească România. Chiar în seara înlăturării forțate a regelui a fost dată publicității Legea nr. 363, prin care era abolită monarhia și se proclama Republica Populară Română. Congresul de absorbție a PSD de către PCR, desfășurat în februarie 1948 și în urma căruia s-a constituit PMR – Partidul Muncitoresc Român, nu a reprezentat decât un simplu exemplu de imagine și a confirmat acțiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.
CAPITOLUL AL- II-LEA
CARACTERISTICILE REGIMULUI COMUNIST ÎN ROMÂNIA
Doctrina politică comunistă are la bază principiile ideologiei marxist-leniniste ai cărei fondatori au fost Marx, Engel și Lenin.Potrivit acestei ideologii, orânduirea capitalistă va fi inevitabil înlocuită de o nouă societate , cea socialistă ca primă fază a comunismului.Doctrina politică comunistă, bazată pe ideologia marxist-leninistă privește organizarea și conducerea societății prin dictatura proletariatului care, după afirmația lui Lenin se manifestă în cadrul și în afara legii, pe baza acțiunii unui singur partid- partidul comunist. Dictatura proletariatului reprezintă în concepția fondatorilor acestei doctrine, o formă superioară de organizare și conducere politică a societății, ea reprezintă o dictatură a majorității exploatate împotriva minorității exploatatoare.Principiile pluralismului politic, al separării puterilor în stat, supremația legii drepturile și libertățiile cetățenilor sunt eliminate din cadrul acestei doctrine.Dictatura proletariatului , ca formă de organizare și conducere a societății a dus prin eliminarea pluripartidismului politic la dictatura de fapt a unui grup restrâns, iar în multe situații la dictatura unei singure familii sau a unei singure persoane. În acest caz represiunea devine un principiu de conducere – al politicii de stat, de aceea pentru a promova acest lucru era nevoie de un aparat polițienesc foarte bine pus la punct fără a fi supus controlului politic,legilor și chiar unei autorități a statului.Aparatul represiv comunist român era format din mai multe instituții: Securitatea formată în 1948 după modelul sovietic, Miliția înființată în 1949, Procuratura și instanțele militare folosite pentru condamnarea juridică a delictelor politice- supranumite crime împotriva ordinii socialiste sau contra securității statului. Procuratura militară era cea care împreună cu Securitatea și Miliția constituia rechizitoriile, pe baza acestora fiind pronunțate condamnările de către instanțele militare.
Deși teoreticienii acestei ideologii susțineau că dictatura proletariatului va dispărea când societatea românească se va transforma dintr-una capitalistă într-una socialistă care avea să fie democratică; acest lucru în practică nu se putea petrece,motivul fiind lipsa multipartidismului politic și existența partidului unic ca partid de guvernământ și inexistența agenților economici independenți. În dictatura proletariatului nu sunt categorii sociale, statul și alte organizații politice dispar, societatea se organizează prin autoconducere.Principiul acestei doctrine este ca atunci când există o producție masivă de produse,oamenii să fie plătiți după nevoi.
Deoarece în comunism este distrusă proprietatea privată, nu există conceptul de clasă exploatatoare, iar societatea este formată din clase prietene: proletariatul, țăranimea colhoznică și pătura socială a intelectualității. Deosebirile principale dintre clasa muncitorilor și cea a țăranilor, dintre intelectualitate și oamenii care depun muncă fizică dispar gradual, pe măsură ce societatea evoluează spre comunism. În societatea socialistă, munca omului, aptitudinile sale personale determină locul său în societate. Munca, fiind o obligație și o problemă de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă, devine sursă de progres a tuturor aptitudinilor fizice și spirituale ale omului. Principiul repartiției după muncă, aplicat în socialism ține seama în mod just, în condițiile primei faze a societății comuniste, de interesele personale și de cele sociale ale oamenilor muncii. Baza politică a societății socialiste o formează statul dictaturii proletariatului, care este principalul instrument al edificării socialismului și comunismului. Statul socialist este un adevarat stat bazat pe principiile democrației, care acordă tututror muncitorilor cele mai vaste posbilități de a participa la conducerea statului. Forța îndrumătoare a societății socialiste este partidul comunist, care se conduce după ideologia marxist-leninistă. Procesul trecerii de la capitalism la socialism este extrem de complex, de variat și, în condiții istorice concrete diferite, se desfășoară în forme diferite. Fiecare națiune care merge pe drumul socialist va aduce un aport de individualitate într-o formă sau alta a democrației, într-o varietate sau alta a dictaturii proletariatului, într-un ritm sau altul al transformărilor socialiste ale diferitelor laturi ale vieții sociale, totul ținând cont de particularitățile geo-politice, dar și de mentalitatea poporului, de experiențele trecut istorice ale acestuia. Dar, cu toate aceste insusiri naționale, procesul revoluției socialiste și al construcției societății socialiste se bazează pe o întreagă gamă de legi principale, specifice tuturor națiunilor care merg pe calea socialismului: conducerea oamenilor muncii de către clasa muncitoare al cărei centru este partidul comunist, în creearea într-o formă sau alta a revoluției clasei muncitoare și în instaurarea într-o formă sau alta a dictaturii proletariatului; alianța clasei muncitoare cu masele principale ale țărănimii și alte pături ale oamenilor muncii; înlocuirea proprietății capitaliste prin proprietatea socialistă; transformarea socialistă a agriculturii; dezvoltarea planificată a economiei naționale; înfăptuirea revoluției socialiste în domeniul ideologiei și al culturii; lichidarea asupririi naționale; apărarea cuceririlor socialismului împotriva tentativelor dușmanilor interni și externi; înfăptuirea politicii internaționalismului proletar. În contrast cu societatea capitalistă de inspirație occidentală, a cărei bază economică o formează proprietatea privată, baza economică a societății socialiste o formează proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție, existând două moduri de proprietate: proprietatea de stat, bun al întregului popor și proprietatea cooperatist-colhoznică, proprietatea colhozurilor și a uniunilor cooperatiste. Pe baza proprietății sociale se crează noi lianturi de producție între oameni, relații de colaborare tovărășească și de ajutor reciproc. Și în societatea socialistă proprietatea socială asupra mijloacelor de producție presupune existența proprietății personale individuale asupra articolelor de consum, pe care oamenii muncii le obțin în cantități tot mai mari datorită creșterii rapide a producției.
În ceea ce privește latura socială comunismul a reprezentat o retrogradare completă a societății românești și a noțiunilor principiale ale acesteia. Aproape toți românii au urcat sau coborât. Puține familii mai păstrează o tradiție.Orășenii au fost până deunăzi țărani.Intelectualii se trag din familii de țărani sau de muncitori. Era o societate formată din oameni noi.Această răsturnare socială a început din 1945 și a durat până în 1989.Două dintre sloganurile propagandei comuniste din anii 50 rezumă filosofia acestui proces social complicat:”Cine nu e cu noi e împotriva noastră!” și “Mai bine arestăm 10 nevinovați decât să ne scape un bandit!” “Celălalt”a fost oricine nu corespundea fizionomiei spirituale și morale a omului nou.Prototipul omului nou era unul de import Homo sovieticus . Imaginea acestuia era aceea a omului perfect muncitor, productiv, fizic admirabil, marcat spriritual de importanța muncii sale și de deviza fără Dumnezeu!, principiul Nihil Sine Deo devenea unul insipid.Doctrina considera individualismul ca manifestarea unei permanente stări de conflict între individ și societate, reprimarea individualismului potrivit psihologiei comuniste nu ar fi afectat personalitatea, ci ar fi desăvârșit-o.Colectivul și colectivitatea erau mediul cel mai propice al producerii omului nou. Acest paradox al individului fără individualism urma să fie dovedit printr-o operație realizată fără anestezie desfășurată la nivelul ansamblului societății. Fiecare clipa din viata unui locuitor al României era supravegheat de instituțiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. Astfel copiii din grădinițe erau cuprinși într-o organizație politică specifică, numită -Șoimii Patriei-, prin care erau educați în spiritul devotamentului față de partid și conducătorul acestuia.De la vârsta de șapte ani, elevii deveneau, fără excepție, membri ai Organizației Pionierilor, care urmărea aceleași scopuri de manipulare și control. Costumele obligatorii ale organizațiilor de copii indicau, de asemenea, tendința de anihilare a personalității și uniformizare a membrilor societății. La 14 ani, pionierii treceau într-o nouă etapă sociala și politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) pregătindu-se pentru a deveni oamenii noi pe care regimul dorea să îi creeze. După vârsta de 18 ani, adulții puteau fi membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcție de locul de munca, erau încadrați în organizațiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viața particulară era supravegheată îndeaproape, prin măsuri care lezau adeseori demnitatea umană, așa cum au fost cele privind controlul nașterilor. Alimentația populației era stabilită prin măsuri raționale, instituite prin legi speciale. Munca voluntară sau patriotică în folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementată la un anumit număr de zile pe an. Construirea marilor cartiere de locuințe din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adăpost pentru masele de muncitori, era și un mod de a ține sub supraveghere, în spații limitate, un mare număr de persoane, în vreme ce distrugerea unor sate și comasarea forțată a locuitorilor în centre rurale, practicată în anii '80, a urmărit același scop. În economie, instaurarea controlului puterii comuniste a început cu naționalizarea întreprinderilor, băncilor, societăților de asigurări, magazinelor, cabinetelor medicale și spitalelor, circa 10 000 de obiective economice fiind expropriate fără despăgubire. Locuințele, îndeosebi cele aparținând categoriilor medii și înstărite nu au făcut, de asemenea, excepție de la măsurile de confiscare. Prin colectivizarea agriculturii, puterea comunistă a urmărit vulnerabilizarea țăranilor în fața noilor structuri politice, precum și exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor utile susținerii procesului de industrializare a țării, Industrializarea forțată a creat adevarați coloși industriali (combinatele de la Galați, Slatina. Călărași etc.), mari consumatori de materii prime și energie. Dezvoltarea platformelor industriale și mutațiile din lumea satului au provocat o mișcare de amploare de reducere a populației rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradițiile și valorile satului. După 1970, continuarea industrializării forțate în condițiile deteriorării climatului economic mondial și inițierea unor construcții megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriașe (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Hidrocentrala Porțile de Fier, Casa Poporului din București), au determinat creșterea fără precedent a datoriei externe a țării, achitată cu prețul raționalizării drastice a tuturor produselor ce țineau de consumul populației (alimente, medicamente, energie electrică și termică, gaze naturale) și sacrificării nivelului de trai al populației. A doua jumătate a secolului al XX-lea a însemnat pentru societatea românească perioada unui experiment eșuat: comunismul. Acesta a marcat însă viața a milioane de oameni și a determinat înapoierea economică a țării, distrugerea valorilor tradiționale, mutații profunde în plan psihologic și social în general.
CAPITOLUL AL III-LEA
SUBCAPITOLUL I
INSTITUȚIILE JURIDICE ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
Deja puternic afectate de perioada de dictatură a lui Carol II,urmată de cea a regimului antonescian preluării, instituțiile juridice ale statului de drept au suferit lovitura decisivă odată cu venirea la putere a comunismului. La nivel juridic, anii cuprinși între 1948-1989 au coincis cu schimbări majore la nivelul principiilor de drept și al rolului justiției în societate. Domnia legii a fost imediat înlocuită cu o politică a abuzului, iar independența justiției cu supunerea sa față de partidul unic.
Procesul de schimbare a justiției începe imediat după preluarea puterii politice de către comuniști, acesta fiind unul dintre obiectivele prioritare ale noului regim, pentru a o folosi ca mijloc represiv si nu de dreptate, împotriva celor ce se opuneau regimului . Instanțele de judecată au fost subordonate, succesiv, prin legea din 31 martie 1945 privind judecarea criminalilor de război – care hotăra că, în compunerea unui complet de judecată vor participa 2 judecători profesioniști și 7 reprezentanți ai poporului – și prin legea de organizare a justiției din 24 noiembrie 1947, care extindea acest mod de formare a completului de judecată. Procesul de anulare a independenței instanțelor de judecată a fost completat printr-o puternică curățare a corpului judecătorilor și prin eliminarea principiului inamovabilității judecătorilor, astfel încât cariera acestora depindea de voința executivului. De altfel, în conținutul legii se sublinia explicit: „judecătorii trebuie să apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democrație și să pedepsească inamicii poporului”. Până în anul 1947, Legea Curții de Casație și de Justiție a avut mai multe modificări și completări, cele mai importante fiind aduse prin Legea nr. 63/1945, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 1 februarie 1945.
Numărul secțiilor a fost redus la trei, iar cel al consilierilor la 51, fiecare secție având câte 17 consilieri, la care se adăugau președinții de secție și primul președinte.
Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casație era reprezentat de procurorul general și 8 procurori de secții. Magistrații-asistenți au fost reduși la 41, față de 45 cât fuseseră înainte. Completele au fost majorate de la 6 la 7 judecători, iar hotărârile se luau cu cel putin 5 voturi.
Competența pe secțiuni era următoarea:
Secția I judeca toate recursurile în materie de drept privat, în afară de cele date în competența celorlalte secții;
Secția a II-a judeca recursurile în materie penală, vamală și silvică.
Secția a III-a judeca recursurile în materie de contencios administrativ și de expropriere, în materie administrativă și fiscală, în materie de pensii, de naționalitate, în materie miniera și consolidari petrolifere, în materie de legislația muncii, în materia deciziilor Curții de Conturi și în cazul conflictelor de atribuții.
Dacă modificările anterioare anunțau micșorarea atribuțiilor și sarcinii Curții de Casație și Justiție, anul 1948 a reprezentat debutul pierderii statutului de instituție fundamentală a statului, rolul său fiind limitat la acela de cel mai înalt tribunal din țară, dar și al declinului puterii judecătorești, în general.
Astfel, organizarea și funcționarea Curții de Casație și Justiție s-a facut prin Legea nr. 341/1947 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul Oficial al România, Partea I A, nr. 282 din 5 decembrie 1947, Înalta Curte pierzând ocazia de a avea o lege proprie de organizare și funcționare.
Numărul secțiilor a fost redus la două, fiecare având câte 18 consilieri, completele formându-se din 4 judecători, iar în caz de divergență din 7. Secțiile unite judecau cu cel puțin 21 membri, totdeauna în număr fără soț, hotărârile fiind luate cu majoritatea absolută a voturilor.
Deciziile luate erau semnate, în toate cazurile, de toți membrii completului, fără menționarea opiniei minoritații. Competența celor două secții era următoarea:
Secția de drept public judeca conflictele de atribuțiuni, precum și recursurile în materie penală, administrativă, fiscală și vamală, în materie silvică, în materie de contencios administrativ, în materie de expropriere și de cetățenie, în contra deciziilor Curții de Conturi și împotriva hotărârilor instanțelor militare.
Privind recursurile în materie de pensii și de contencios administrativ, se prevedea că acestea vor fi judecate de complete speciale și permanent.
Secția de drept privat judeca procesele care nu erau date în, competentența altor instanțe.
Ca Înaltă Curte de Justiție, judeca în Secțiile unite acuzațiile împotriva miniștrilor, înalților prelați și înalților demnitari sau magistrați, în condițiile prevăzute de lege.
Numărul magistraților-asistenți a fost redus la 25, iar al procurorilor la 7, plus procurorul general.
Ca urmare a adoptării Constituției din martie 1948, a fost emis Decretul nr. 132/1949 pentru organizarea judecătorească, al prezidiului Marii Adunari Naționale a R.P.R., publicat în Buletinul Oficial al Republicii .Populare. România., Partea I, nr. 15 din 2 aprilie 1949, Înalta Curte de Casație și Justiție fiind numită în continuare Curtea Supremă.
Organizarea și funcționarea Curții Supreme notată pe parcursul a opt articole ale capitolului IV (în legea anterioară îi fuseseră acordate 9 articole ale capitolului V). Numărul consilierilor a fost micșorat la 28, împărțiți în două secții: Secția penală, care judeca recursurile în materie vamală, în materie silvică, contra hotărârilor instanțelor militare și procesele penale, și Secția civilă care judeca toate celelalte procese.
Curtea Supremă judeca în complet de 5 membri sau de 9 în caz de schimbare a jurisprudenței, iar Secțiile unite judecau cu cel putin 21 de membri.
Primul-președinte dobândea atribuția de a sesiza Curtea Supremă cu cerere de îndreptare în cazul hotărârilor definitive și irevocabile, împotriva legii sau clar nedrepte.
La 19 iunie 1952 în Buletinul Oficial al Republicii Populare România, Partea I, nr. 31, era publicată Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească, votată la 8 iunie 1952, în unanimitate, de Marea Adunare Națională. Este legea prin care a fost desființat al treilea grad de jurisdicție, cel al Curților de apel, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, care devenise prin reglementările precedente Curtea Supremă, devenea Tribunalul Suprem, titulatură ce avea să se păstreze pâna la căderea regimului comunist survenită în România în luna decembrie a anului 1989.
Astfel, se hotăra că în Republica Populară Română există un singur Tribunal Suprem, cu locația în București, condus de un președinte, secondat de unul sau mai multi președinți adjuncți, și că acesta avea 3 colegii: Colegiul civil, Colegiul penal și Colegiul militar, care aveau câte un președinte și numărul de judecători necesari.
Numirea președintelui, președinților adjuncți, a președinților de colegii și a judecătorilor se realiza de către prezidiul Marii Adunări Naționale la propunerea Guvernului, în urma raportului ministrului justiției, iar în cazul președintelui colegiului militar și al judecătorilor acestui colegiu, raportul era realizat în comun cu ministrul armatei..
Tribunalul Suprem era instanța de recurs pentru hotărârile pronunțate în fond de tribunalele regionale, de tribunalele militare ale regiunilor militare și Marinei Militare, de tribunalele militare teritoriale, precum și de Tribunalul Capitalei.
Totodată, Tribunalul Suprem judeca în fond cauzele date prin lege în competența sa.
De asemenea Tribunalul Suprem urmărea activitatea judiciară a instanțelor prin judecarea cererilor de îndreptare și prin îndrumările pe care le dădea prin deciziile ce erau adoptate de plenul Tribunalului Suprem, în prezența ministrului justiției și cu participarea procurorului general.
După adoptarea Constituției din 1965, a fost elaborată o nouă reformă pentru organizarea judecătorească, Legea nr. 58/1968, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Partea I, nr. 169 din 27 decembrie 1968, care fusese votată la 26 decembrie 1968, cu unanimitate de voturi, de către Marea Adunare Națională, lege care a rămas în valabilă, cu unele modificări, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Potrivit Legii nr. 58/1968, instanțele judecătorești erau judecătoriile, tribunalele și Tribunalul Suprem, care era ales de Marea Adunare Națională( Parlamentul), pentru un mandat de 4 ani, iar între sesiuni Consiliul de Stat putea numi și revoca președintele, vicepreședinții și pe ceilalți membri ai Tribunalului Suprem.
Acesta avea în continuare trei secții: civilă, penală și militară, vicepreședinții având atribuția de a conduce fiecare câte o secție.
Atribuțiile sale se refereau la :
– supravegherea controlată a activității juridice a tribunalelor și judecatoriilor, prin judecarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale și a recursurilor extraordinare declarate împotriva hotărârilor definitive de ministrul justiției sau de procurorul general;
– emiterea deciziilor de îndrumare, în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată;
– judecarea în primă instanță a cauzelor date prin lege în competență, precum și a altor cereri prevăzute de lege.
Secțiile Tribunalului Suprem judecau în complet format din 3 judecători, iar recursul și, respectiv, recursul extraordinar împotriva propriilor hotărâri, erau judecate în complet de 7 judecători.
Recursul extraordinar împotriva hotărârilor pronunțate de completul de 7 judecători, ca și deciziile de îndrumare erau de competența Adunării Generale a Tribunalului Suprem, la ședințele căruia trebuiau să participe toți membrii tribunalului.
Deciziile de îndrumare erau supuse controlului Marii Adunări Naționale, iar în intervalul dintre sesiunile juridice, controlului Consiliului de Stat, cărora președintele Tribunalului Suprem era obligat să le prezinte rapoarte cu privire la activitatea tribunalului, propuneri cu caracter legislativ și modele de interpretare a legilor în vigoare.
De remarcat că prin această lege a fost reintrodusă ținuta vestimentară obligatorie pentru ședințele de judecată, excepție făcând judecătorii și procurorii militari, care păstrau uniforma militară corespunzatoare gradului.
Această nou față a justiției, l-a făcut pe ministrul de Interne să afirme că sprijinindu-se pe instituția asesorilor populari ce au la baza lor Constituția și legile ce decurg din ea, lovește cu necruțare nu numai în oficinele de spionaj și în bandele de complotiști, dar și în acele elemente exploatatoare care vor să împiedice construirea socialismului.În 1948, toți avocații au fost eliminați din barouri, fiind mai târziu incluși doar aceia care au primit aviz favorabil din partea unor comisii speciale majoritar comuniste, lucru care a condus la micșorarea numărului acestora la sub 20 de procente din numărul anterior epurării.
Acest demers a continuat cu elaborarea Constituției din 1948, urmată de cea din 1952 și de cea din 1965, cu modificarea legislației penale începând cu 1948 și a celorlalte izvoare principale ale dreptului. Tot acest ansamblu, implementat, din primii ani ai preluării puterii, a permis instaurarea terorii ca politică de stat.
Comuniștii au adus în lumea juridică românească un set de trăsături care lipsesc, unui sistem juridic ce are la bază regimul democratic. Aceste trăsături sunt destul de multe, doar că unele dintre ele sunt mai mult decât explicite pentru a justifica ilegimitatea, juridic vorbind, a regimului comunist și consecințelor produse de acesta.
– Caracterul de clasă al legislației emise în perioada comunistă este una din aceste trăsături. Întreaga legislație represivă a primilor ani de comunism a fost construită pe ideea de luptă de clasă, a dictaturii proletariatului în condițiile în care mare parte din normele juridice aplicabile erau îndreptate fățiș sau nu contra unor întregi grupuri sociale,așa ziși reacționari. Se pot descoperi foarte multe legi, majoritatea cu caracter represiv, care decid diverse pedepse ori impun interdicții unor categorii anume de persoane, identificate ca grupuri: chiaburii, foștii proprietari de întreprinderi ,reacționarii,etc. O astfel de caracteristică este de nu poate fi impusă într-un stat democratic, întrucât impune o legislație ce are la bază discriminarea, ce incalcă orice principiu de drept, precum și norme de jus cogens ale dreptului internațional. Caracterul absolut discriminatoriu al legislației represive poate fi facil exemplificat printr-un singur exemplu: prin Ordinul nr. 100 al Direcției Cabinet din 3 aprilie 1950 din Securitatea Poporului, în strânsă legătură cu teza ascuțirii luptei de clasă, se arăta că dușmanul de clasă din țara noastră, fabricanții și moșierii expropriați, bancherii și marii negustori, elemente deblocate și epurate din aparatul de stat și chiaburii, slugi ale imperialismului, caută prin orice fel de mijloace ca: zvonuri alarmiste, injurii, manifestări rasiale și șovine, instigări, misticism religios, mergând până la acte de teroare, sabotaj, diversiune, să creeze agitație, să alarmeze populația, să îndemne la nesupunere, să împiedice construirea socialismului. Intrau în colimatorul organelor ce impuneau controlul cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendențioase, dușmănoase, ascultă și difuzează propaganda deșănțată a posturilor de radio imperialiste, toți cei care aduc injurii României, conducătorilor săi, ca și Uniunii Sovietice și lui Stalin. De asemenea, erau vizați cu internarea în lagăr cei ce frecventează bibliotecile, concertele și în general manifestările propagandistice ale delegațiilor imperialiste-regimul vroia să spele creierele românilor- sau cei ce întrețin legături cu funcționarii lor și familiile acestora, instigatorii la manifestări rasiale și xenofobe și la nesupunere și neexecutare în fața deciziilor guvernului. Astfel opunerea la legea agrară, colectări, planurile de însămânțări și comasări, prozelitismul religios, transmiterea de știri răutăcioase, alarmiste, dușmănoase prin trimitirea unor scrisori interne și externe( secretul corespondenței era astfel încălcat) atrăgea trimiterea în lagăr. Aceeași măsură privea și persoanele cu un trecut rebel cunoscut sau foștii chiaburi- cum erau numiți cei cu functii înalte în perioada interbelică care ocupă încă în diferite locuri posturi de răspundere.
– Caracterul secret al legislației represive este o altă trăsătură care îndepărtează legile comuniste, în special cele din primii ani ai deceniului al VI-lea, de ideea de stat de drept sau stat democratic.. Caracterul public al oricărei legi, tradus în conceptul de transparență a normei juridice, este unul dintre elementele esențiale ale acesteia. În imposibilitătea de a cunoaște legislația represivă, persoanele au fost condamnate ori sancționate cu măsuri privative de libertate, fiind astfel deschisă calea încălcării drepturilor oamenilor, cu atât mai mult cu cât multe din aceste măsuri au fost aplicate de către organe ale puterii administrative – de regulă, cele de miliție și de securitate –principalele organe represive.
Caracterul secret al unei importante părți a legislației represive se datorează faptului că statul român comunist semnase întru acord o mulțime de tratate internaționale, inclusiv cele privind protecția unor drepturi fundamentale ale omului. Așa a fost Decretul nr. 62 din februarie 1955, care a completat Codul penal cu art. 1931. În textul acestui articol era pedepsită activitatea contra proletariatului sau a mișcării comuniste, desfășurată într-o funcție de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului democratic interbelic, sancționată cu temniță grea pe viață și confiscarea totală a averii. Tot un caracter secret a avut și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1154, privind locuința în centrele aglomerate. La art. 2 se arăta că se pot muta în comunitățile urbane angajații organelor și instituțiilor de stat, ai întreprinderilor și militarii mutați în interes de serviciu și descendenții acestora, numai în baza obținerii unei repartiții de locuință și a unei vize de mutare eliberată de Miliție. Această decizie a fost modificată ulterior. Astfel, la 22 august 1952 se aproba o nouă hotărâre a Consiliului de Miniștri pentru înființarea coloniilor de muncă, a domiciliului de muncă și a batalioanelor de muncă. HCM 1554/1952 este însă mult mai elaborată, cuprinzând 20 de articole împărțite pe cinci capitole. Purtând mențiunea nepublicată,adică secretă acest text de lege secret a constituit baza măsurilor administrative luate până în 1954 la când a fost eliminată. În privința dislocărilor, se arăta că acestea s-au luat pentru a facilita supravegherea activității dușmanilor poporului și celor străini de clasa muncitoare.
Caracterul ascuns al legislației indică gradul de ipocrizie în materie legislativă atins de către regim, prin încercarea de a ascunde legislația represivă a epocii propriei populații ori guvernelor, creându-și așadar o bună imagine în exterior și lăsând impresia că măsurile represive care s-au luat de-a lungul timpului reprezentau o inițiativă locală a unor autorități represive, nu politica centrală a regimului comunist. Prin publicarea unor decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniștri și ale MAN sau simple decizii ministeriale ale șefilor Securității, în baza cărora sute de mii de oameni au fost afectați de internarea în lagăre, deportări, fixarea de domiciliu obligatoriu sau confiscări de bunuri, fără ca toate aceste victime să fi făcut obiectul unei decizii judecătorești în acest sens, regimul de la București ar fi dezvăluit astfel mijloacele represive de multe ori cu un caracter vădit arbitrar prin care își asigura stabilitatea.
– Caracterul ideologic al legislației este evident pentru oricine parcurge constituțiile comuniste, care au fost utilizate nu atât pentru a regla raporturile dintre instituțiile statului și a stabili drepturile fundamentale, ci pentru a afirma principii de natură politică. Această caracteristică conduce la faptul că regăsim în actele fundamentale ale României din acea vreme formulări care astăzi par hilare și care, juridic vorbind, nu pot fi socotite norme juridice, ci cel mult declarații politice, al căror loc nu este într-un text de lege. Exemplele perfecte sunt art. 7 din Constituția din 1948 – Bunurile comune ale poporului constituie temelia materială a propășirii economice și a independentei naționale a Republicii Populare Române, art. 12 din același act – Munca este factorul de bază al vieții economice a Statului. Ea este o datorie a fiecărui cetățean. Statul acordă sprijin tuturor celor ce muncesc, pentru a-i apăra împotriva exploatării și a ridica nivelul lor de trai sau art. 23 din actul fundamental – Statul încurajează și sprijină dezvoltarea științei și a artei și organizează institute de cercetări, biblioteci, edituri, teatre, muzee, conservatoare. În mod identic, Constituția din 1952 conține cel puțin la fel de multe articole declarative care expun idei înălțătoare fără nici un fel de finalitate juridică, cum ar fi art. 3 – Republica Populară Română s-a născut si s-a întărit ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului și de sub dominația imperialistă, ca rezultat al doborârii puterii moșierilor și capitaliștilor de către masele de la orașe și sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român; art. 6 – Fundamentul formațiunii social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție care are fie forma proprietății de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietății cooperatiste-colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizațiilor cooperatiste). În formațiunea socialistă a economiei naționale este lichidată exploatarea omului de către om. Formațiunea socialistă, căreia îi aparține rolul conducător în economia națională a Republicii Populare Române, constituie baza dezvoltării țării pe calea socialismului. Statul de democrație populară, proclamând ca principală sarcină a sa construirea socialismului, întărește și lărgește neîncetat formațiunea socialistă, asigură creșterea neîntreruptă a bunei stări materiale și a nivelului cultural al oamenilor muncii sau art. 8 – Pământul în Republica Populară Română aparține celor ce-l muncesc. Treisprezece ani mai târziu, sub considerentul de a întări fundamentul juridic al puterii politice, apare o nouă Constituție care proclamă alte celule de bază ale regimului socialist prin art. 1 – Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar, art. 2 – Întreaga putere în Republica Socialistă România aparține poporului, liber și stăpân pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-țărănească. În strânsă unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate –, țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condițiile trecerii la comunism sau art. 26 – Cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rândurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detașamentul ei de avangardă. Partidul Comunist Român exprimă și slujește cu fidelitate năzuințele și interesele vitale ale poporului, îndeplinește rolul conducător în toate domeniile construcției socialiste, îndrumă activitatea organizațiilor de masă și obștești, precum și a organelor de stat. În plus, legislația emisă în perioada comunistă ignoră, explicit ori implicit, o parte a principiilor fundamentale de drept. Exemplul cel mai relevant este cel al principiului legalității în materie penală, potrivit căruia nimeni nu poate fi condamnat decât în baza unei legi scrise și decât pentru fapte care erau calificate ca fiind infracțiuni la momentul comiteri ei. Acest principiu de bază al oricărei legislații penale moderne este contrazis prin dispozițiile Decretului-lege 187/1949, care permite sancționarea persoanelor prin analogie, chiar dacă fapta lor nu este infracțiune. Dispoziția se reia în multe acte normative, permițând sancționarea oricărei fapte, indiferent dacă legea o permitea sau o interzicea, și deschizând calea spre abuzuri. În ceea ce privește cadrul legislativ, la 27 Februarie 1948, după numai patru zile de la căderea în dizgrație a lui Lucrețiu Pătrășcanu era schimbat Codul Penal.
Modificările aduse au constituit baza legislativă, cu care puterea judecatorească substituită intereselor de clasă ale noului regim al democrației populare, a operat împotriva opoziției politice.
Noile prevederi au încălcat principiul potrivit căruia o lege nu poate acționa retroactiv, și au dat Securității posibilitatea să efectueze valuri masive de arestări.
Prin decretul nr. 62 din Februarie 1955 a fost completat Codul Penal cu art. 193, indice 1 prin care era incriminată activitatea intensă contra clasei muncitoare, activitate desfășurată într-un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo – moșieresc.
În baza acestei prevederi, nepublicată în nici o ediție a Codului Penal au fost judecați și condamnați între 1955 – 1956 mii de foști angajați ai Poliției, Siguranței și Serviciului Secret, arestați între anii 1948 – 1950 și ținuți nejustificat în detenție.
Decretul nr. 62 vine în completarea decretului nr. 187 din Aprilie 1949, care la aliniatul 3 prevedea că faptele considerate periculoase pentru societate pot fi pedepsite și atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracțiuni, urmând ca pentru incriminarea lor să fie utilizate dispoziții legale pentru «infracțiuni asemanatoare». Acest text oferea practic puteri discreționale organelor de urmărire penală. În Codul Penal, valabil de la 1 Iunie 1958, esența sistemului penal din România acelor ani era, cum a fost definită, o justiție de clasă, îndreptată fățiș și declarat împotriva oponenților regimului.Principalele prevederi penale au fost cuprinse la titlul "crime și delicte în contra statului".
Prin decretul 318 din 1958 se constata lărgirea posibilităților de incriminare folosite de organele de cercetare penala ale Securității.
În articolele 184 – 188 este prevazută pedeapsa cu moartea pentru crima de trădare de patrie și colaborarea cu dușmanul pe timp de pace sau de război, iar prin articolul 189 este prevăzută pedeapsa cu moartea pentru acțiuni împotriva unui aliat cu care luptă în comun.
Prin modificarea 194 au fost prevăzute, prin același decret din 1958, pedeapsa cu moartea pentru străinii prinși pe teritoriul României, iar în paragrafele următoare este prevăzută pedeapsa cu moartea sau cu munca silnică pe viață, pentru transmiterea de secrete de stat.La fel de drastic era și refuzul, de a se întoarce în țară al unui funcționar cu însărcinări de stat sau de interes obștesc. În aceste cazuri, pedepsele puteau ajunge pâna la 25 ani de închisoare, fiind în general însoțite de confiscarea averii și interzicerea unor drepturi civile. Foarte des folosit în condamnarea opozanților politici ai regimului au fost articolele privind crime și delicte contra siguranței interioare a statului. Articolul 207 pedepsea cu moartea actele de teroare , cu sau fără constituirea în bande, iar amenințarea cu săvârșirea de asemenea acte împotriva unor activități de partid sau acelor ce desfășoară activități obstești erau sancționate cu închisoarea până la 25 de ani.Cel mai des utilizat a fost articolul 29 ce prevedea pedepse mari pentru crime de uneltire contra ordinii sociale.Într-un studiu publicat în Arhivele Totalitarismului intitulat Articolul 209 Cod Penal, Octavian Rooske surprinde evoluția acestui articol în perioada 1948-1950.Într-o primă fază , în 1948 cea mai grea pedeapsă prevăzută de articolul 209 este de muncă silnică de la 15 la 25 de ani, degradare civilă de la 2 la 10 ani pentru cei care inițiează , activează, organizează sau participă la organizații de tip fascist,politice, militare sau paramilitare. În 1953 , la articolul 209 se introduce secțiunea I bis având intitularea Subminarea economiei naționale săvârșită în scop contrarevoluționar , prin folosirea instituțiilor sau întreprinderilor de stat , ori sabotarea acestora în folosul foștilor proprietari sau organizațiilor capitaliste interesate, se pedepsește cu munca silnică de la 5 la 25 de ani și confiscarea totală a averilor.În 1960 este modificat iarăși articolul 209 . Elementul de noutate consta în faptul că simpla aderare la organizații sau asociații ce au drept scop schimbarea ordinii sociale existente , se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și degradarea civică de la 5 la 10 ani. Actele de răzvrătire sau instigare la răzvrătire erau sancționate la fel de drastic prin articolele 210-212 , ca și actele de rebeliune prevăzute de articolele 258- 262. Această legislație cuprinsă în Codul Penal și în legile speciale sau decretele care l-au modificat și completat în primele două decenii, va fi completată cu o serie de măsuri legislative menite să mărească eficiența organelor de represiune. Astfel, s-au instituit cu începere din 1949 măsuri de dislocare și fixare de domiciliu obligatoriu ,internări în colonii si unități de muncă și fixarea de locuri de muncă obligatorii unor categorii de persoane fără ca acestea să poată fi incriminate penal.
Problema fundamentală cu care se confrunta justiția românească era aceea a voinței sale de a rezista în fața unei puteri care o trata ca pe un dușman cu scopul de a o fasona după criteriile logicii sale totalitare.
SUBCAPITOLUL AL –II-LEA
BAZA CONSTITUȚIONALĂ A PARTIDULUI UNIC
Procesul instaurării regimului comunist în România nu a constituit un fenomen singular dimpotrivă, el regăsindu-se multiplicat , de altfel, la scara întregii Europe Centrale și de Sud-Est , în cadrul unui vast scenariu de finlandizare a zonei de către sovietici cu acordul tacit al aliaților lor. Implicarea directă, brutală, în politica internă și impunerea de guverne prietene reprezenta prin definiție o încălcare a principiilor constituționale de suveranitate,invalidând din start regimurile de democrație populară.Este binecunoscut faptul că orice regim de tip totalitar are drept principal obiectiv preocuparea de a conferi legalitate guvernării sale, aparentă în cele mai multe cazuri, iar în subsidiar anihilarea oricăror forme chiar și minore de opoziție care ar putea pune în discuție legimitatea și legalitatea regimului.Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt și în drept cu instituirea unui astfel de regim politic, ce nu va încerca să se dezmintă în nici un fel în această privință.Tocmai de aceea este cu atât mai interesant și important de aflat cât de veridică în sensul reprezentativ și legal al termenului, a fost modalitatea de preluare a puterii de către comuniștii români, cu atât mai mult, cu cât aceasta se prezumă a fi fost făcută în numele unei legitimități populare, văzută și înțeleasă prin prisma doctrinei politice comuniste, discutabilă de altfel și sub raportul posibilităților de a transpune cu succes teoria în practică. Guvernarea legală și constituțională în cadrul statului de drept corelată cu existența și exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului , presupune pentru partidele și grupările totalitare,un spațiu restrâns de manevră, în lupta pentru cucerirea puterii politice.Tocmai de aceea, neputând folosi teroarea decât într-o măsură destul de limitată, aceste centre de putere sunt nevoite să împartă cu celălalte partide politice-care urmăresc respectarea principiilor democratice –necesitatea de a-și câștiga aderenți prin intermediul propagandei, instrument care poate penetra subconștientul maselor dar și al elitelor.
Partidul Comunist Român a concentrat întreaga putere politică, deoarece respingea principiul separării puterilor în stat , considerat burghez.Această atitudine era motivată de faptul că respectivul partid se erija în reprezentantul ( a se citi conducătorul) poporului muncitor.În asemenea condiții Partidul Comunist Român a acționat pentru reorganizarea aparatului de stat în scopul aservirii acestuia intereselor sale politice. Constituția din 1948 consfințea în art. 3 faptul că întreaga putere emană de la popor , dar în fapt prin ea se impunea sistemul unui singur partid în România și înlătura principiul separației puterilor în stat, înlocuindu-l cu cel al unității depline a puterii de stat . Mutațiile evocate se reflectă la fiecare nivel al discursului constituțional comunist. Acesta propune câteva elemente de o noutate absolută, dintre care unul este reprezentat chiar de instituirea constituțională a monopolului politic al partidului unic și totalitar. Abandonarea pluralismului politic, vizibilă încă din anii 1946-1947, devine regulă constituțională în deceniul care se deschide o dată cu legea fundamentală de la 1948. Crearea partidului unic muncitoresc, prin absorbția Partidului Social Democrat, dă naștere instrumentului pe care noua constituție din 1952 îl va învesti cu statut privilegiat. Constituția din 1952 este prima ce recunoaște și ocrotește acest monopol: oficializarea legală a unei realități politice permite incriminarea penală a oricărei forme de conturare a unei alternative la regimul de dictatură. Rolul deținut de către Partidul Muncitoresc Român este vizibil în chiar articolul ce reglementează dreptul la asociere. În noua formulă propusă de Constituția din 1952, partidul unic are vocația de a reprezenta interesele claselor conducătoare în stat. Edificarea totalitarismului se reflectă în limitarea severă a posibilității de asociere politică. Relația privilegiată dintre oamenii muncii și Partidul Muncitoresc Român legitimează soluția de acordare în favoarea acestuia din urmă a unei poziții supraordonate în raport cu societatea și cu instituțiile de stat. Preeminența totalitară transpare și în formularea de la ultimul aliniat al articolului 86. Interpret al voinței claselor dominante în stat, Partidul Comunist, redenumit partid muncitoresc, deține prerogativa de a decide întreg cursul de evoluție politic: Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor de stat. În jurul lui se strâng laolaltă toate organizațiile celor ce muncesc din Republica Populară Română. Controlul constituțional al partidului unic figura ca o axiomă politică, vizibilă în textul Constituției din 1952. În absența unei concurențe libere între partide, sensul întregii reprezentări, la nivel local și național, era denaturat. În cazul comunismului autohton, ca și al celorlalte regimuri de obediență sovietică, ritualul alegerilor devenea unul lipsit de relevanță civică. În nici un moment, nici chiar în condițiile unei relaxări aparente a terorii instituționale, sistemul totalitar nu se va abate de la această regulă: Art. 100. Dreptul de a depune candidaturi este asigurat tuturor organizațiilor oamenilor muncii: organizațiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, asociațiilor de tineret și altor organizații de masă, precum și asociațiilor culturale. Semnificația principului analizat în economia constituțiilor comuniste autohtone este relevată și de menținerea lui în noua lege fundamentală din 1965. Transformarea Republicii Populare în Republică Socialistă nu va modifica maniera în care se exercită controlul de partid la nivelul statului și al societății. Menirea partidului unic este de a imprima întregii comunități și instituțiilor de stat direcția de evoluție compatibilă cu proiectul comunist.
Pluralismul ideologic este de neimaginat în contextul evocat. De aici, relația dintre alianța
muncitoresc-țărănească, alianță pe care se întemeiază puterea poporului, și rolul pe care actul juridic de la 1965 îl încredințează Partidului Comunist Român. În varianta de la 1965 statutul său este fixat dincolo de orice ambiguitate: Art. 3. În Republica Socialistă România, forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român. Detaliile suplimentare din textul constituțional vizează clarificarea raportului care se naște între puterea de stat, comunitate și partidul unic. Supravegherea exercitată de PCR este, în baza constituției înseși, totală. Amprenta cuvântului partinic este de regăsit în orice domeniu al vieții sociale. Având calitatea de voce a poporului muncitor, partidul este legitimat politic să fie prezent în luarea fiecărei decizii legate de evoluția României socialiste. Punctul de plecare al hegemoniei totalitare este de găsit în chiar prevederea legii fundamentale: Art. 26. Partidul Comunist Român exprimă și slujește cu fidelitate năzuințele și interesele vitale ale poporului, îndeplinește rolul conducător în toate domeniile construcției socialiste, îndrumă activitatea organizațiilor de masă și obștești, precum și a organelor de stat.
Rafinarea viziunii totalitare este vizibilă în Constituția de la 1965. Controlul partinic este dublat de inventarea unei structuri care să mascheze prezența partidului unic, fără ca monopolul acestuia din urmă să fie afectat în vreun fel. Sensul articolului 25, privitor la alegerea Marii Adunări Naționale (parlamentul unicameral al RSR), este decodabil fără dificultate. În condițiile existenței legale a unui singur partid politic, organizația numită Frontul Democrației și Unității Socialiste primește abilitarea constituțională de a fi singura în măsură să depună candidaturi. Relația dintre Front și partidul unic este indicată precis: Frontul este cel mai larg organism permanent, revoluționar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea Partidul Comunist Român, a forțelor politice și sociale ale națiunii noastre socialiste, a tuturor organizațiilor de masă și obștești”. Finalitatea instituirii acestui cadru fictiv de asociere politică: „participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate.
În raport cu activitatea Instanțelor de judecată, partidul a avut grijă ca, prin dispozițiile legislației pertinente, să își asigure dependența justiției. Judecătorii nu s-au bucurat niciodată de inamovabilitate, iar numirea judecătorilor în cadrul instanței supreme s-a realizat, potrivit legilor constituționale din întreaga perioadă, de către Marea Adunare Națională, pe o perioadă determinată de timp. Astfel, s-a garantat faptul că orice judecător al instanței supreme va avea grijă să dea dovadă de obediență față de regim, încât să își asigure prelungirea mandatului său limitat în timp. Pentru a nu lăsa loc de posibile demarcări, Marea Adunare Națională era și organul care verifica constituționalitatea legilor, pe care, de altfel, le emitea ea însăși. Pe scurt, prin limitarea dreptului de a depune candidaturi pentru organul legislativ – Marea Adunare Națională –, Partidul și-a asigurat dominația asupra organului legislativ, prin numirea guvernului de către Marea Adunare Națională. Prin rolul auto-asumat al partidului, acesta și-a asigura puterea executivă, iar prin numirea, pe o durată de timp limitată, a judecătorilor instanței supreme de către Marea Adunare Națională, și-a asigurat dominația asupra puterii judecătorești. În acest mod, Partidul a acaparat toate puterile în stat, iar sistemul instituțional al totalitarismului a devenit complet.
Discursul constituțional comunist, încă de la debuturile sale sovietice, se prezintă ca unicul în măsură să ofere poporului muncitor accesul direct și total la decizia politică în cadrul statului Ficțiunea democrației populare sau socialiste se menține pe întreaga durată a regimului comunist în România. În nici un moment, Republica Populară România/Republica Socialistă România nu se va autocaracteriza decât ca stat ce respectă libertățile individuale și adâncește principiile democratice, până la ultimele lor consecințe. Precizarea esențială ține de finalitatea exercitării drepturilor cetățenești – ele nu pot fi imaginate ca intrând în conflict cu interesele populare (interese reprezentate de partidul unic), după cum nu pot periclita ordinea regimului în cauză. Pe această cale, drepturile sunt vidate de substanță, prin eliminarea programatică a garanțiilor ce acordau credibilitate existenței lor legale. Din acest punct de vedere, distanța dintre democrația populară sau socialistă și statul de drept postbelic poate fi identificată cu precizie. Regimul totalitar comunist proclamă libertățile fără a dubla declarația de intenții de instituirea unor instrumente cu rol de protecție juridică efectivă. Referirea la dreptul de proprietate este relevantă, în acest context. Evoluția lui indică trecerea de la conceptul de proprietate privată, apărată de legea civilă, la stadiul de proprietate personală, reductibilă la avutul individual și rezultată din muncă. Interdicția exploatării capitaliste servește ca pretext ideologic pentru lichidarea proprietății private în spațiul industrial, bancar și agrar. Indiferent de identitatea atribuită (moșier, chiabur, bancher), proprietarul este destinat să dispară, în acord cu dialectica politică și constituțională comunistă. Constituționalizarea procedurii de naționalizare, fără despăgubire și arbitrară ca realizare, impunerea principiului planificării și deciziei centralizate în economie, accentul pus pe virtuțile proprietății cooperatiste în agricultură sunt tot atâtea dimensiuni ale proiectului comunist vizibile în discursul constituțional. Pe scurt, legislația constituțională comunistă nu a fost una care să ignore, la prima vedere, protecția unor drepturi fundamentale ale persoanei, însă acest deziderat s-a realizat doar la nivel formal, printr-o simplă dispoziție în textul Constituției, fără a exista alte norme care să garanteze o protecție reală a drepturilor consacrate. În plus, există anumite drepturi fundamentale care nu primesc nici un fel de protecție constituțională, exemplul cel mai evident fiind cel al dreptului la un proces echitabil, despre care constituțiile române din perioada comunistă nici măcar nu amintesc la nivel formal.
Alte drepturi fundamentale beneficiază, așa cum spuneam, de o oarecare protecție prin textele constituționale, însă reglementarea lor este formală din cel puțin două motive: formularea legii este incompletă, iar lipsa unor mijloace concrete de garantare a respectării acestor drepturi afectează garantarea concretă a acestora. Pentru a lua un singur exemplu, art. 28 din Constituția din 1965 prevede că Cetățenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor. O astfel de prevedere este evident incompletă, întrucât nici un astfel de text constituțional nu poate fi socotit complet fără stabilirea unor limite ale exercitării libertății de expresie – spre exemplu, pentru protecția demnității și onoarei altei persoane – ceea ce probează faptul că garantarea constituțională este pur formală, fără ca regimul care a instituit-o să aibă cea mai mică intenție de a o pune în aplicare. Mai mult, tot la această concluzie se ajunge dacă luăm în considerare faptul că norma constituțională nu prevede nici un mijloc concret de garantare a exercițiului acestui drept. Nici legislația cu forță juridică inferioară nu instituia vreun sistem de garantare concretă a exercitării drepturilor fundamentale. Multe din actele represive – legislația privind deportările, cea privind naționalizările etc. – nu permiteau controlul aplicării lor de către justiție, lăsând loc oricărei forme de abuz în aplicarea lor. Dacă la aceste aspecte adăugăm faptul că, oricum, așa cum am văzut mai sus, justiția era controlată în întregime de către Partid, se poate ajunge la concluzia că regimul comunist nu a instaurat decât un regim pur formal de garantare a drepturilor fundamentale, care nu putea să producă nici un rezultat real. Originile sistemului de drept penal totalitar se află în constituțiile epocii comuniste, ce reduc gestul de rezervă intelectuală sau de credință religioasă la un act de subminare a ordinii publice. Acordarea cu generozitate a drepturilor de natură socială (dreptul la odihnă, dreptul la pensie și la ocrotirea familiei) face parte din modalitățile prin care statul comunist imaginează un pact social sui generis. În schimbul asigurării cadrului material de viață, în condiții de planificare, comunitatea de cetățeni renunță la exercitarea critică a libertăților individuale. Represiunea este destinată să-i sancționeze pe cei ce nu subscriu la clauzele întemeietoare ale noii societăți totalitare.
Chiar plecând de la o garantare incompletă și formală a drepturilor fundamentale, regimul comunist și-a încălcat frecvent propria legislație și acele garanții minime care au scăpat în prevederile constituționale. Teroarea declanșată odată cu instaurarea regimului comunist a avut la bază reglementări juridice care violau flagrant atât alte prevederi ale legislației în vigoare, cât și prevederile tratatelor internaționale la care statul român era parte. Astfel, art. 30 din Constituția din 1948 prevede și faptul că nimeni nu poate executa o pedeapsă decât în urma condamnării pronunțate de către o instanță judecătorească. Nu mult timp după aceea, prin hotărârea, nepublicată, a Consiliului de Miniștri nr. 1554/1952 se dispune trimiterea în colonii de muncă a „elementelor dușmănoase” pe baza unor decizii emise de către o comisie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, pe baza propunerilor Direcției Generale a Securității și a Direcției Generale a Miliției. Or, din simplul fapt că legea nu o menționează ca atare, nu se poate trage concluzia că internarea într-o colonie de muncă nu ar fi o pedeapsă, având toate caracteristicile acesteia. În aceste condiții, legislația privind coloniile de muncă de care au beneficiat zeci de mii de persoane este într-o contradicție totală cu prevederile constituționale.
În mod identic, deși toate Constituțiile emise în perioada comunistă proclamau libertatea conștiinței, a exprimării și a vieții intime, numeroase acte de forță juridică inferioară sancționau orice manifestare de acest gen contrară ordinii instituite de către Partid, exemplele evocate mai sus, în alt context, fiind o probă suficientă în acest sens. Afirmarea, prin dispozițiile tuturor Constituțiilor a dreptului la libertatea de expresie, este contrazisă flagrant prin toate acele norme juridice cu forță juridică inferioară, care sancționau orice manifestare contra regimului. Afirmarea dreptului la libertatea de alegere a religiei rămâne o afirmație formală, în condițiile în care alte acte juridice au sancționat orice manifestare religioasă contrară ordinii comuniste. Tot astfel, deși constituțiile comuniste garantau, într-o formă mai mult sau mai puțin precară, dreptul de proprietate, perioada inițială a guvernării comuniste a fost marcată de încălcări cu caracter de sistem ale dreptului de proprietate. Astfel, deși Constituția în vigoare la acel moment stabilea în art. 8 că Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege, prin Decretul nr. 256 din 1 martie 1949, au fost trecute în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor exploatările agricole moșierești (…) cu întreg inventarul viu, mort și clădiri. După o zi, Decretul nr. 8315 din 2 martie stabilea pedepse drastice pentru proprietarii care aveau să se opună prin orice mijloace acestor confiscări, pedepsiți cu închisoare între 5 și 15 ani, ca și
pe cei care vor tăinui, vătăma, distruge, înstrăina, muta sau micșora propriile bunuri, devenite peste noapte ale statului. Cu închisoare între 3 și 12 ani și amendă între 25.000 și 200 000 lei erau pedepsiți funcționarii publici sau împuterniciții care nu vor executa sau vor împiedica executarea însărcinărilor ce le revin.
Practic, orice text constituțional care consacra unul dintre drepturile fundamentale este contrazis flagrant atât prin dispozițiile legislației represive, cât și prin practicile autorităților statului. Astfel, protecția oferită drepturilor și libertăților fundamentale prin Constituțiile comuniste este una strict declarativă, lipsită de conținut și care a rămas legată de un spirit propagandistic comun tuturor normelor cu caracter constituțional. În consecință, orice afirmație potrivit căruia regimul comunist a protejat exercitarea, chiar parțială, a unor drepturifundamentale nu are suport concret. Mai mult, legislația comunistă este contrară tratatelor internaționale în materia drepturilor fundamentale pe care statul român le ratificase. România a ratificat ambele pacte internaționale privind drepturile fundamentale emise sub tutela ONU. Simpla lecturare a textului acestor tratate – care garantează, între altele, dreptul de a nu fi supus torturii ori unor tratamente inumane ori degradante, dreptul de proprietate, accesul la justiție etc. – conduce la concluzia lipsei oricărui punct comun al legislației comuniste cu tratatele internaționale ratificate, la acel moment, de către statul român.
Paradoxal, nici măcar legislația represivă, discriminatorie, secretă și contrară oricăror principii de drept nu a fost respectată de către regimul comunist. Astfel, dacă legislația represivă secretă a fost, potrivit propriilor prevederi, îndreptată contra chiaburilor și clasei capitaliste, în realitate, de multe ori Securitatea pare să fi purtat un război necruțător împotriva muncitorilor și țăranilor, deci tocmai împotriva categoriilor sociale în numele cărora dezlănțuise lupta de clasă. Spre exemplu, din cele 3658 persoane trimise între 1958-1964 la muncă obligatorie, îndeosebi în mine, 1899 erau țărani, 436 muncitori, 207 profesori și învățători, 241 funcționari etc. Dintre ei, 634 nu aveau nici un motiv la dosar pentru a suporta această pedeapsă și nici antecedente penale16. De aceea, modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile administrative a fost criticat de responsabili ai regimului, întrucât prin conținutul lor larg și generic, fără stabilirea unor criterii de delimitare precisă a acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru securitatea statului de cele care își manifestau unele nemulțumiri personale și care nu periclitau ordinea socială și de stat au avut consecințe negative în justa aplicare a dispozițiunilor din actele normative respective. De altfel, chiar conducătorii regimului au admis faptul că legislația represivă contravenea dispozițiilor constituționale în vigoare la acel moment. Spre exemplu, Direcția Securității Statului recunoștea că actele normative care au statuat această măsură contravin unor prevederi constituționale și altor legi. Astfel, atât Constituția din anul 1948, cât și cea din 1952 prevedeau garanții în legătură cu libertatea persoanei și inviolabilitatea domiciliului. Or, multe din dispozițiile actelor normative arătate au încălcat în mod grav aceste garanții constituționale. La același moment, s-a admis de către lideri ai Securității că dispozițiile respective încălcau dreptul la apărare, întrucât nici unul dintre actele normative care au reglementat luarea măsurii de fixare a domiciliului obligatoriu nu conținea prevederi cu privire la posibilitatea unei căi de atac din partea celor ce se considerau îndreptățiți și nici un organ competent să soluționeze asemenea situații. O recunoaștere implică a atrocităților este și faptul că abuzurile petrecute în interiorul acestora au fost semnalate și anchetate de Procuratură în anul 1953, în urma cărora au fost trimiși în judecată foștii comandanți ai lagărelor de la Canal și de la coloniile de muncă Salcia și Cernavodă.
De asemenea, potrivit unui studiu făcut de Procuratura Generală în anul 1953 au fost
descoperite în toate coloniile de muncă deținuți numai pe bază de adrese, însoțite de tabele nominale. În martie 1953, în lagărul Peninsula de la Canal, 2293 persoane se aflau aici numai în baza unor astfel de documente sumare, iar în iulie același an 1500, Procuratura Generală constatând că aceste persoane sunt deținute în mod ilegal. Opoziția Securității a făcut să nu se poată dispune eliberarea acestora, iar investigațiile procurorilor în coloniile de muncă au încetat din cauza acelorași presiuni. Abuzurile continuau în privința termenelor de internare, care erau depășite fără ca deținuții să fie eliberați. La 20 iulie 1953, se aflau în această situație 402 deținuți din coloniile de muncă de pe cuprinsul României Populare. În aceste condiții, este mai mult decât evident că faptele comise de către agenții regimului comunist pot fi calificate ca infracțiuni, inclusiv în baza legislației de la momentul comiterii lor. Tot astfel, văzând consecințele acelor fapte, se poate trage concluzia că anumite persoane din structurile regimului se fac vinovate de acte care pot fi calificate drept crime contra umanității. Potrivit art. 356 Cod penal și a Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid ratificată de România la 4 noiembrie 1950, constituie infracțiune de genocid: Săvârșirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea membrilor colectivității sau grupului;
b) vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor colectivității sau grupului;
c) supunerea colectivității ori grupului la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică;
d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea nașterilor în sânul colectivității sau grupului;
e) transferarea forțată a copiilor aparținând unei colectivități sau unui grup în altă colectivitate sau în alt grup.
Față de faptele enumerate în acest raport este o certitudine că fapte de genocid au fost comise în perioada 1945-1989, astfel încât regimul comunist poate fi calificat ca fiind unul criminal față de propriul popor, chiar dacă sancționarea concretă a multor dintre aceste fapte este împiedicată de imposibilitatea aplicării retroactive a legii penale ori de imperativul interpretării stricte a normei penale.
CAPITOLUL AL IV-LEA
CONSTITUȚIILE COMUNISTE
Adoptarea constituțiilor comuniste, imediat după 1945, la nivelul întregii Europe dominate de puterea sovietică pe fondul prezenței Armatei Roșii pe teritoriul acestor țări ce vor intra in așa numitul gulag sovietic cum spunea Alexander Soljenențin, marchează un moment de scindare în istoria dreptului public, anunțând dorința noilor regimuri de a modela societatea în acord cu proiectul lor dictatorial. Departe de a avea un rol marginal, constituțiile comuniste și cele autohtone nu fac excepție de la regulă, având o funcție centrală, aceea de a justifica existența cadrului legal de dominație al partidului unic. Ceea ce se poate observa, din punct de vedere general, este imposibilitatea plasării legilor fundamentale din perioada comunistă (cele adoptate în 1948, 1952 și 1965) în categoria constituțiilor autentice. Sugestiile lui Giovanni Sartori, că scopul actelor constituționale, încă de la debutul secolului XIX, a fost aceea de a proteja libertatea individuală și de a limita autoritatea guvernământului, noile legi cu vocație constituțională de după 1948 încalcă flagrant aceste sugestii prin nerespectarea minimală a drepturilor omului. Departe de a fi constituții a căror finalitate este protejarea libertății și îngrădirea puterii de stat, ele au ca scop bine declarat crearea aparatului de funcționare și supraviețuire ale unui stat totalitar. De aici, un aspect peste care nu se poate trece cu vederea în studiul celor 3 constituții comuniste din istoria României. Cele trei acte constituționale nu mai folosesc setul de noțiuni cu care lucra dreptul constituțional clasic în România, după anul 1866. Odată cu schimbarea de regim,transformarea țării noastre din monarhie în republică dispar din vocabularul constituțional ideile de separație sau echilibru al puterilor, noțiunile de regim reprezentativ, viziunea legată de existența unui set de drepturi fundamentale peste care nu se poate trece. În noua viziune constituțională, al cărei model de inspirație este clar legea fundamentală din anul 1936, singurul aspect relevant este abilitatea statului de democrație populară de a atinge obiectivele fixate de puterea politică. Astfel, o calificare corectă a constituților adoptate în perioada comunistă este înscrierea lor în familia pseudoconstituțiilor: orice apropiere de constituțiile democrațiilor constituționale este neacdevată intelectual și aberantă. Spre deosebire de regimurile totalitare de dreapta, care se împotrivesc fățiș și direct regimului bazat pe constituție și prin urmare nu au legi fundamentale, regimurile toatalitare de stânga se pretind regimuri democratice, chiar cele mai democratice posibile, și deci au și Constituții. Analiza acestor legi fundamentale ale unui stat democratic și a modului în care ele sunt adoptate și aplicate va dezvălui în ce măsură acestea sunt adevărate constituții sau pot fi considerate cel mult legi organice statale. În perioada regimului comunist de 42 de ani, după mai mult de trei luni de gol constituțional (30 decembrie-13 aprilie1948), s-au succedat fără întrerupere trei constituții : Constituția din 13 aprilie 1948,Constituția din 27 septembrie 1952 și Constituția din 21 august 1965. Procesul îndrădirii și epurării treptate a regimului parlamentar -constituțional în România, început prin desființarea partidelor istorice,abolirea monarhiei și proclamarea republicii populare ( devenită ,ulterior, ,socialistă) se intensifică o dată cu adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948. Adunarea Deputaților fiind în vacanță (20 decembrie 1947-20 ianuarie 1948), la 8 ianuarie 1948, noul Prezidiu Provizoriu al Republicii Populare Române,prin Decretul nr.3 din 8 ianuarie 1948 , își determină propriile sale atribuții( art.1) , stabilește noua stemă(art.7) și culorile (art.8) Republicii Populare Române.Decretul este promulgat de Petru Groza, președintele guvernului ajuns la putere la 6 martie 1945. Deși prin așa zisa abrogare a Constituției din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, Adunarea Deputaților era dizolvată de plin drept, deoarece în baza acestei Constituții fusese aleasă și tot în baza ei funcționase, totuși aceasta după terminarea vacanței,își reia activitatea, votând și adoptând legi,ca și cum Constituția ar mai fi fost în vigoare. Prin Legea nr.9 din 22 ianuarie 1948, imediat după vacanță, se modifică Legea nr.560 din 15 iulie 1946 privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaților, coborându-se limita de vârstă pentru alegători, de la 21 de ani la 20 de ani (art.1) și prevăzându-se modalitatea prin care erau aleși funcționarii publici și militarii activi (art.4 alin.1). La 24 februarie 1948 se votează Legea pentru dizolvarea camerei inferioare a parlamentului, reglementarea convocării Marii Adunări Naționale (i se schimbă deci numele Adunării Deputaților- parlamentul devine unicameral- anticipat,printr-o lege organică) și trecerea puterii legislative asupra guvernului( asta este o încîlcare a principiului democratic ce privea separarea puterilor în stat) și se stabilește data alegerilor. Se încalcă, de asemenea, nu numai principiul separației puterilor în stat, trecând puterea legislativă asupra guvernului, ci și principiul general de drept public potrivit căruia o putere încredințată de popor nu poate fi transferată. Conform prevederilor acestei legi, corpul electoral este convocat pentru 28 martie 1948, iar Marea Adunare Națională urmează să se întrunească la 6 aprilie 1948. În art.3 al acestei legi se prevedea că Marea Adunare Națională va elabora Constituția Republicii Populare Române, după care va exercita pe toată durata mandatului atribuțiile de adunare legislativă ordinară. La alegerile din 28 martie 1948 au participat Frontul Democrației Populare,format din Partidul Muncitoresc Român (rezultat din unirea la 23 februarie 1948 a Partidului Social – Democrat Român cu Partidul Comunist Român), Uniunea Populara Maghiară,Frontul Plugarilor și Partidul Național Popular, care a obținut 405 mandate,partidul lui Petre Bejan desprins din grupul condus de Gheorghe Tătărăscu, care a obținut 7 mandate și Partidul Țărănesc Democrat condus de dr. Nicolae Lupu care a obținut 2 mandate. Deci majoritatea guvernamentală a obținut 405 mandate și opoziția 9 mandate. La 6 aprilie 1948 se deschidea Marea Adunare Națională și,după validarea mandatelor, la 8 aprilie 1948 președintele Consiliului de Miniștri, Petru Groza,vine cu propunerea unui model de Constituție care fusese publicat înainte în organul central al P.C.R. La 13 aprilie 1948, Constituția Republicii Populare Române(Legea nr.114) este adoptată în unanimitate de cei 401 deputați prezenți și este promulgată prin Decretul nr.729 din 13 aprilie 1948. Ordinea constituțională este definitivată prin Constituția din 1948 a durat pâna la 22 decembrie 1989 (când a căzut regimul comunist prin revoluția din decembrie),având 24 de modificări dintre care 2 totale – Constituțiile din 1952 și 1965- modificări care au avut loc cu păstrarea procedurii de modificare a textului constituțional deja aflat în vigoare. Constituția de la 1948 reprezintă rezultatul clasic al aplicării în viața politică românească a doctrinei și ideologiei comuniste,după modelul sovietic prin preluarea,, documentelor constituționale ale statului sovietic,începând cu decretele din octombrie pâna la Constituția URSS din 1936. Statele europene aflate sub sfera de influență a Uniunii Sovietice au avut o evoluție asemănătoare României având guvern liber (față de Germania) la 23 august 1944(țara eliberată integral la 25 octombrie 1944 , republică populară la 30 decembrie 1948); Bulgaria având guvern liber la 9 septembrie 1944, republică populară la 15 septembrie 1946; Albania, având guvern liber la 20 octombrie 1944 ( țară eliberată integral la 29 noiembrie 1943), republică populară la 11 ianuarie 1946; Iugoslavia, având guvern liber încă de la 29 noiembrie 1943, republică federativă la 25 noiembrie 1945,republică federativă socialistă la 7 aprilie 1963; Cehoslovacia, guvern liberal în mai 1945, republică populară la 9 mai 1948, republică socialistă la 11 iulie 1960, republică federativă socialistă la 1 ianuarie 1969(unificarea partidelor comunist și socialist în partid muncitoresc la 27 iunie 1948); Polonia având guvern liber la 28 iunie 1945, republică populară la 19 februarie 1947 (unificarea partidelor comunist și socialist în partid muncitoresc la 28 decembrie 1948); Ungaria guvern liber la 22 decembrie 1944, republică la 1 februarie 1946, republică populară la 18 august 1949 (unificarea partidelor comunist și muncitoresc în partid muncitoresc la 14 ianuarie 1948); Republica Democrată Germană constituită la 7 octombrie 1949 se proclamă de la început stat socialist. Dintre ele, unele își desfac colaborarea cu Uniunea Sovietică: Iugoslavia la 23 octombrie 1956; Albania la 10 decembrie 1961, Ungaria între 23 octombrie și 4 noiembrie 1956. Deși acest act constituțional a fost elaborat într-un moment în care abia se năștea procesul revoluției socialiste în România, el a reprezentat principalala modalitate de implementare a dictaturii statului în toate domeniile vieții sociale și de distrugere a societății civile, cu rezultate extrem de negative asupra derulării ulterioare a vieții democratice românești.Împărțită în 10 titluri principale și cuprinzând 105 articole, Constituția de la 1948 aducea ca noutate în evoluția vieții noastre constituționale, o serie de principii considerate revoluționare de către creatorii ei, care puneau capăt, brusc și total, tradițiilor constituționale românești. Între aceste principii, cele mai importante se refereau la: suveranitatea populară, unicitatea puterilor în stat, reprezentarea poporului printr-un singur organ ales, responsabil și oricând revocabil în fața poporului, rolul dicataturii proletariatului în frunte cu Partidul Muncitoresc (devenit ulterior comunist), centralismul democratic, legalitatea populară, garantarea populară a drepturilor fundamentale cetățenești, de altfel flagrant încălcate. Încă din primul capitol erau detaliate principiile de organizare a statului democrat popular, considerat a fi efectul luptei duse de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului (art.2) , ștergându-se astfel orice fel de continuitate istorică și națională a societații și statului român. Acapararea puterii politice a dat posiblitatea poporului muncitor în frunte cu proletariatul condus de Partidul Comunist să distrugă puterea claselor exploatatoare și să construiască așa numitul statul democrației poporului Ordinea constituțională la început definitivată prin legea fundamentală din 1948, nu s-a realizat printr-un act concret, ci, în mentalitatea marxist-leninismului printr-un sistem legislativ în continuă derulare, o constituție semnificând modelul juridic al raportului de forțe în lupta proletariatului existent în perioada 1948-1989. Creând un nou regim politic, cel de guvernare republicană, Constituția de la 1948 a eliminat, benevol, faptul că, deși specifică caracterul unitar și independent al statului român, acesta nu mai era considerat și indivizibil, al cărui teritoriu era inalienabil, așa cum era prevăzut în constituțiile anterioare din 1866, 1923 și 1938. Această omisiune benevolă era condiționată de conjunctura internațională de atunci și anume supunerea față de umilința înfăptuită prin pactul Ribbentropp – Molotov și,implicit recunoașterea anexării abuzive de către URSS a unor teritorii aparținând statului român (Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herței și, mai târziu Insula Șerpilor din Marea Neagră)în baza anexei secrete a acestui pact de neagresiune încheiat între Germania nazistă și Uniunea Sovietică în 23 august 1939. Ea deschidea totodată portița realizării unor schimbări teritoriale între țările aparținând gulagului comunist, în funcție de interesele geopolitice și economice ale Moscovei (așa cum este Planul Valev din 1964 privind divizarea economică a țărilor socialiste). Anunțând cu trâmbițe că puterea suverană provine de la popor și aparține acestuia (și nu țării cum era menționat în constituțiile precedente), actul fundamental din 1948 prevedea exercitarea acesteia de către organele reprezentative alese de către popor, ai căror reprezentanți erau răspunzători în fața poporului, putând fi revocați prin voința alegătorilor, în condițiile stabilite de lege. Acest principiu va ramâne decorativ, nefiind niciodată aplicat în practica vieții politice din perioada anilor 1948-1989. Din acest punct de vedere, actul fundamental adoptat în 1948 reprezintă, în chintesență, dorința Partidului Comunist ridicată la nivelul de lege fundamentală de organizare a statului și de conducere a societății, prin acapararea întregii puterii politice și stabilirea ordinii democratice a clasei muncitoare. Fundamentând bazele structurii social-economice de tip comunist, legiuitorul din 1948 deși admitea existența a 3 strucruri de proprietate (de stat, cooperatista și particulară, anunța principiul suveranității proprietății de stat și cooperatiste față de cea privat-particulară, precum și protecția specială a proprietății de stat formată din bogățiile subsolului, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație și transporturi. Ele erau înregistrate formal ca fiind bunuri comune ale națiunii, protejarea și progresul lor constituind o obligație a fiecărui cetățean. Deoarece în momentul conceperii actului fundamental o parte din aceste bunuri se aflau în proprietatea cetățenilor se cerea de lege ca ele să fie trecute mai târziu în proprietatea statului,adică confiscate, ceea ce va forma baza legală al legilor de naționalizare forțată a marii majorități a întreprinderilor industriale, bancare, miniere, de transport și asigurări precum și nașterea pe această cale a economiei și industriei socialiste. Admițând și garantând supercifial proprietatea particulară și dreptul de moștenire, Constituția de la 1948 introduce o departajare formală în spectrul drepturilor reale și patrimoniale,în sensul că pământul este considerat ca fiind proprietatea celor cel muncesc, statul garantând proprietatea de munca țărănească și se angaja să ajute cooperația sătească, adică Gospodăriile Agricole Colective. Aceste prevederi vor constitui baza politico-juridică a începutului de cooperativizare socialistă a agriculturii, de îngrădire treptată și, ulterior de desființare a proprietății și gospodăriei țărănești individuale. Preocupat de introducerea și promovarea unor valori colectiviste, în detrimentul celor individuale, legiuitorul de la 1948 a proclamat principiul revoluționar conform căruia munca este factorul de bază al vieții economice al statului(art.12), ea reprezentând, totodata o datorie a fiecărui cetățean, statul acordând chiar sprijin celor ce muncesc pentru a-i apăra împotriva exploatării și a le ridica nivelul lor de trai. Pe aceasta bază se introducea în mod voit confuzia între munca, ca principiu de existență universală în toate societățiile și raționalitatea muncii ca mod de acțiune instrumentală prin care indivizii își realizează interesele și scopurile lor în funcție de mijloacele existente. Se promovau astfel valorile colectivismului social, în numele cărora munca reprezenta o onoare în societatea socialistă, deși ea va deveni și o sancțiune pentru cei care se vor opune acestor principii. Ignorând chiar de la începuturile sale principiul raționalității muncii,societatea socialistă, ca și economia pe care ea se va întemeia vor fi impregnate de iraționalitate și ineficiență economică,situându-se în cele din urmă, în afara cursului normal al existenței. Constituția din 1948 introducea în viața statului principiul planificării economiei naționale care se va concretiza prin planurile anuale și cincinale adoptate în comun de către Marea Adunare Națională, Guvernul și Comitetul Central al Partidului Comunist. În felul acesta se realiza o simbioză forțată între sfera juridică și cea politică legile și decretele fiind dublate de hotarâri politice și ideologice ale Partidului Comunist în vederea realizării economiei socialiste planificate. De asemenea, deși comerțul intern și extern nu deveniseră încă monopol de stat, se specifica că el va fi sprijinit și dirijat de stat ,care devine principalul și, ulterior unicul partener de afaceri el fiind totodată principalul exponent care planifică economia națională,în vederea dezvoltării puterii economice a țării. Pentru prima dată în istoria vieții politice și parlamentare din România, prin actul constituțional din 1948 este înlăturat principiul separației puterilor în stat și înlocuit cu cel al unității depline a puterii de stat organul suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Națională față de care răspund toate celelalte organe ale statului. Ea reprezintă o instituție unicamerală (prin desființarea Senatului), devenind singurul organ legislativ și având o serie de competențe și atribuții extrem de întinse în privința formării guvernului,votării bugetului,înființării,contopirii sau desființării unor ministere,adoptării deciziilor privind problemele războiului și păcii,acordării amnistiei etc. În realitate,rolul Marii Adunari Naționale era formal, deoarece majoritatea actelor administrative și legislative vor fi elaborate și aplicate de către guvern, care ,în calitate de organ suprem executiv și administrativ,era desemnat să planifice și să coordoneze economia națională,să realizeze bugetul statului și să asigure ordinea publică și securitatea statului. Totodata guvernul era abilitat să conducă politica generală a statului în domeniul relațiilor internaționale. În felul acesta în evoluția vieții politice și statale din România, puterea executivă va deveni,treptat singura putere reală dobândind o supremație față de cea legislativă și judecatorească, mai ales în urma dublării instituțiilor statului de cele politice și prin cumularea funcțiilor de stat cu cele de partid. Politizarea funcțiilor administrative la nivel central este multiplicată și la nivel local, unde sunt înființate consiliile populare ca organe locale ale puterii de stat, infuzate permanent cu elemente ale Partidului Comunist, care vor aplica politica acestuia în toate domeniile social politice și economice. Deși Constituția din 1948 menținea încă vechea împărțire administrativ – teritorială a României în comune , plăși și județe ,ea prevedea introducerea unei noi unități administrative, regiunea (și ,ulterior, raionul), ceea ce va constitui preambulul suprimării totale a tradițiilor istorice și naționale în domeniul administrativ -teritorial, precum și punerea în practică a centralismului și dirijismului politic al Partidului Comunist. Prin Constituția din 1948 se creau pârghile executivului în realizarea justiției și legalității , înființându-se instituția asesorilor populari,care funcționau la toate instanțele(cu exceptia Curții Supreme) , aleși sau numiți de către Partidul Comunist și desemnați să aplice justiția și să înfăptuiască legalitatea populară. Deși se stipula subordonarea judecătorilor numai legii ca și obligativitatea de a aplica legile egal față de toti cetățenii,legiuitorul din 1948 nu a menținut principiul inamovibilității judecătorilor existent în constituțiile anterioare, ceea ce va reprezenta o gravă lovitură dată însuși actului de justiție. De asemenea, Constituția din 1948 nu mai reglementa contenciosul administrativ, astfel încât persoanele prejudiciate în dreptul lor printr-un act administrativ abuziv sau ilegal să se poata adresa justiției în vederea reparării morale și materiale, ceea ce va deschide calea arbitrariului și abuzurilor din partea autorităților administrative. Referitor la drepturile și libertățile fundamentale ale indivizilor,deși acestea erau recunoscute și garantate formal prin Constituția de la 1948,erau introduse numeroase restricții și interdicții în privința exercitării lor,creându-se o discrepanță vizibilă între principii și realitățile politice și juridice. Astfel,în timp ce era prevăzut și garantat dreptul tuturor cetățenilor,fără deosebire de sex,naționalitate,grad de cultură și profesie de a alege și de a fi aleși în organele statului(art. 18), erau prevăzute o serie de interdicții și incompatibilități electorale și elective față de persoanele interzise,lipsite de drepturi civile și politice și nedemne,considerate ca atare de instituțiile abilitate în acest sens. Ele reprezentau o formă legală utilizată de evaluatorul socialist,de izolare și marginalizare politică a unor indivizi pe criterii politice și ideologice .Deși prin constituție era prevazută libertatea individuală,nicio persoană neputând fi arestată sau deținută mai mult de 48 de ore fără mandat de arestare și nici condamnată fără sentința judecatorească,ea a rămas pur formală și declarativă în lipsa unor garanții juridice procedurale. Prevăzând și garantând libertatea presei,cuvântului,întrunirilor,mitingurilor și manifestațiilor,actul constituțional prevedea expres că exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire,hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc (art.31),evident de către partidul și statul socialist. Prin structura și fundamentarea sa politică și ideologică, Constituția din 1948 a reprezentat principalul instrument juridic de realizare a ordinii politice și constituționale socialiste și de trecere abuzivă a economiei sub controlul statului,creând premisele instaurării tot mai pregnante a dictaturii partidului în toate domeniile vieții sociale. Constituția din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism și autoritarism statal,precum și spre o economie centralizată și dirijată politic,având ca finalitate practică limitarea și eliminarea formelor capitaliste din economia românească,prin întreprinderea unor reforme cu caracter revolutionar. Majoritatea prevederilor sale vor constitui temeiul juridic al legilor de naționalizare adoptate ulterior și,în primul rând,al legii naționalizării principalelor întreprinderi industriale,bancare,miniere,de transport și asigurări din 11 iunie 1948 ,care a condus la crearea sectorului de stat în economia națională și a proprietății de stat ,care se vor bucura de un regim juridic privilegiat în comparație cu sectorul individual și cu proprietatea individuală. Ele vor fi urmate de acte normative,prin care vor fi trecute în proprietatea statului întreprinderile de cale ferată particulare, cinematografele,farmaciile și laboratoarele chimico-farmaceutice, instituțiile sanitare particulare precum și imobilele de locuit aparținând persoanelor particulare(efectuate în perioada 1949-1950). Realizarea,prin naționalizare, a sectorului de stat în economie a reprezentat primul pas spre trecerea la dezvoltarea planificată și dirijată a acestui sector, creându-se instituții specializate în acest scop(Comisia de Stat a Planificării) și fiind elaborate și aplicate primele planuri anuale(1949) și cincinale (1951-1955,plan aprobat anterior de Plenara CC a Partidului Muncitoresc Român din 12-13 decembrie 1950),concomitent cu desfășurarea unui amplu program de electrificare a țării pe timp de zece ani. Urmărind prioritar omogenizarea economică dintre diferitele regiuni și zone ale țării,aceste planuri(realizate prin munca și sacrificiul cetățenilor, nevoiți să suporte numeroase privațiuni),deși revoluționare în formă ,se vor dovedi nerealiste în fond,transformându-se treptat în contrariul lor, prin încercările de cosmetizare și gonflare a datelor statistice privind adevărata realitate și rentabilitate a economiei socialiste.În vederea realizării în agricultură a sectorului de stat și cooperatist, Plenara CC al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie a pus problema dezvoltării de cooperative și întovărășirii agricole la sate,precum și înființarea unor stațiuni de mașini și tractoare(SMA) și de gospodării agricole de stat(GAS) ca forme de organizare a relațiilor socialiste în zonele rurale. Chiar în rezoluția plenarei era specificat că transformarea socialistă a agriculturii are ca finalitate îngradirea posibilităților de exploatare a chiaburimii și desfășurarea unei largi activități politice pentru a convinge țărănimea muncitoare să treacă,pe baza liberului consimțământ,la agricultura socialistă. Această decizie politică a partidului comunist a fost imediat urmată de o serie de acte normative privind înființarea de gospodării agricole la sate și de gospodării și ferme de stat ,care practic au anulat reforma agrară din 1945. Ele au condus la schimbarea tipului și a regimului de proprietate în agricultura românească,schimbare justificată de regim prin rațiuni economice și politice,dar care au ignorat pe cele sociale și, mai ales, umane. În consecință,strategia deposedării de pământ a țărănimii a cuprins un arsenal de mijloace și metode, în care prevalau forța,întimidarea și retorsiunile. Intensificând asocierea forțată,prin constrângerea fizică și morală a țărănimii,statul socialist organizează primele instituții specializate de control pentru colectarea forțată a produselor agricole (Comitetul de stat pentru colectarea produselor agricole înființat în februarie 1950), introducând,totodata , sancțiuni severe împotriva țăranilor individuali care nu predau la termen produsele agricole supuse colectării. Refuzul țărănimii de asociere benevolă în gospodării colective este urmat de adoptarea progresivă a unor măsuri financiare și de constrângere pe linie de partid și de stat,cum ar fi: consolidarea economico-organizatorică a GAC-urilor (Plenarele CC al Partidului Muncitoresc Român din 1 martie și 18 septembrie 1951), sancționarea unor regionale PMR care nu au manifestat interes în accelerarea ritmului cooperativizării (Cluj, Mureș, Galați, Argeș), arestarea țăranilor care se opuneau colectivizării ,introducerea unor măsuri de urmărire silită față de țăranii restanțieri la predarea cotelor obligatorii de produse agricole etc. Consecința negativă a procesului de cooperativizare forțată a agriculturii a fost aceea că , în 1989, sectorul socialist (de stat și cooperatist) reprezenta 90,7% din suprafața agricolă a țării ,România fiind singurul stat socialist în care s-a aplicat aproape integral politica partidului comunist de trecere abuzivă a pământului în proprietatea statului. Imixtiunea directă și brutală a partidului și statului nu s-a limitat numai la infrastructura societății (industrie,agricultură,transporturi,comerț etc.), ea cuprinzând și suprastructura și spiritualitatea românească,reprezentată de învațământ,știință, cercetare și cultură. Primele reglementări normative au vizat reforma învațământului românesc tradițional ,prin democratizarea și ideologizarea acestuia. Chiar dacă reforma învațământului din 1948 a asigurat gratuitatea și accesibilitatea pentru un numar mare de elevi și studenți,ea a fost fundamentată politico-ideologic în direcția formării unor cadre de specialiști conformiști politicii partidului și statului. Pentru acest motiv ,în planurile și programele de învațământ la diverse nivele au fost introduse ca discipline obligatorii filosofia marxistă, materialismul dialectic și istoric,istoria partidului comunist (bolșevic) ,ateism etc.,fiind înlăturate o serie de discipline considerate burgheze și reacționare, precum istoria și filosofia religiei, sociologia, antropologia, genetica etc., procedându-se la excluderea și persecutarea politică a unor cadre didactice valoroase,dar considerate indezirabile pentru regimul comunist. Tot în anul 1948 este reorganizată pe principii politico-ideologice și vechea Academie Română, care va fi treptat împanată cu o serie de elemente fidele regimului,fiind obligată să legitimeze prin studii și cercetări politica partidului. Este promulgat un nou cadru normativ privitor la regimul general al cultelor religioase, care va introduce o serie de discriminări, atât în privința liberei exercitări a unor culte(cazul cultului greco-catolic), cât și în privința statutului personalului din instituțiile religioase. Se introduce un control specializat și restrictiv asupra culturii românesti, prin înființarea instituției cenzurii în anul 1949, care va exercita o presiune și represiune asupra multor publicații și scriitori. Centralismul politic și economic este dublat de cel administrativ,prin înlăturarea în, 1950, a vechii împărțiri teritoriale a României,experimentată timp de un secol și înlocuirea ei cu regiuni și raioane administrativ-teritoriale. Raionarea țării , realizată după modelul sovietic ,era justificată de către guvernanții comuniști prin necesitatea înlăturării separării artificiale dintre centrele agricole și cele industriale, în realitate ea urmărind introducerea unui control direct și centralizat al puterii politice la nivel local,unde, din 1950,au fost înființate primele sfaturi populare,abilitate cu conducerea activităților economice, sociale și culturale. Fundamentată pe un sistem de reglementare normativă, excesiv de restrictivă și coercitivă, ordinea publică și constituțională socialistă trebuia menținută și apărată de un ansamblu de instituții și organisme specializate, care trebuiau să asigure conformarea totala și necondiționată a tuturor cetățenilor față de modelul etnico-juridic socialist. Inspirându-se după modelul sovietic de represiune,regimul comunist din România înființează, în 1948, organele de securitate ,care se vor transforma într-o adevărată poliție politică, reprimând cu brutalitate cele mai neînsemnate acte și fapte ale unor indivizi ,dar considerate ca periculoase și dușmănoase față de orânduirea socialistă. Tot în 1949 este desființată vechea poliție și înlocuită cu miliția populară ,care se va implica activ în procesul colectivizării forțate și în arestarea multor indivizi nevinovați, cărora li s-au înscenat procese judiciare,încheiate cu ani buni de detenție. Sunt adoptate noi legi de organizare judecatorească și a procuraturii civile și militare în 1952, acestea înlocuind vechea structura tradițională a justiției și parchetului. Ele au condus la transformarea treptată a puterii judecătorești într-o anexă a politicului și executivului,prin introducerea unor prevederi neconstituționale,care limitau sensibil dreptul individului la apărare,la administrare de probe sau la publicitatea procesului judiciar. Reprimarea severă și sancționarea gravă a diferitelor acte și fapte considerate ca infracțiuni se va concretiza ca o adevărată inflație penală,dusă dincolo de limitele normale ale unei apărări sociale și prevenții ce există în orice societate. Inspirat după modelul penal sovietic,codul penal românesc introduce o inovație nefastă în privința definirii infracțiunilor ,prin înlăturarea principiului democratic al legalității delictului și sancțiunii și înlocuirea lui cu cel al analogiei infracțiunii ,ceea ce va conduce la introducerea arbitrariului și abuzului în materie penală ,permițând puterii să condamne și să aresteze numeroși cetățeni pe motive imaginare sau pentru fapte pe care nu le-au comis în realitate. Apreciată și elogiată în epocă ca fiind prima constituție democratică, de tip socialist, care a dat posibilitatea maselor populare , sub conducerea Partidului Muncitoresc Român să realizeze un program larg de reconstrucție economică și socială,Constituția de la 1948 , mai ales prin consecințele sale pe termen lung, a deschis calea totalitarismului politic și a centralismului economic și administrativ , fiind , totodată, preambulul marilor abuzuri și nedreptăți comise de regimul comunist în perioada 1950-1960. Dacă prin Constituția din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a economiei naționale și o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a locuitorilor României,în Constituția din 27 septembrie 1952,făcându-se bilanțul transformărilor economice, predomina realizarea intereselor Partidului Comunist Român,denumit încă Partidul Muncitoresc Român. Făcând bilanțul transformărilor politice, economice, sociale și culturale,actul constituțional din 1952, apreciat drept constituția constituirii socialismului și a făuririi fericirii și bunăstarii celor ce muncesc,consacra rolul conducător al Partidului comunist în orânduirea socială și de stat a României, reprezentată de regimul democrației populare,care reflectă puterea oamenilor muncii. Conform articolului 86 din Constituție, Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc , cât și a organelor și instituțiilor de stat. În jurul lui se strâng toate organizațiile celor ce muncesc din Republica Populară Română.Constituția de la 27 septembrie 1952 este constituția totalei aserviri a Republicii Populare Române față de Uniunea Sovietică.Actul constituțional începe cu un capitol introductiv, în care se pune la baza existenței statului român dependența de Uniunea Sovietică. Astfel, în alineatul IV al acestui capitol se declara textual: alianța cu marea Uniune Sovietică. Sprijinul și ajutorul său dezinteresat și frățesc asigura independența , suveranitatea de stat dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Române. În alineatul VI se menționează că prietenia cu URSS constituie baza politicii noastre externe.Conținând 102 articole ,dispuse în 10 capitole (orânduirea socială de stat,organele puterii și administrației de stat, instanțele de stat și procuratura, sistemul electoral, stema, drapelul și capitala statului, drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor etc.), Constituția de la 1952 reproducea aceleași principii democratice și revoluționare existente și în cea din 1948: suveranitatea populară reală,unitatea puterii de stat și exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea națională, legalitatea populară, activismul social și politic al cetățenilor.Pentru prima dată, în istoria constituțională a României erau vehiculate, prin constituție, o serie de inexactități și distorsiuni istorice evidente, România fiind declarată ca un stat care s-a nascut și s-a întărit ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului și de sub dominația imperialistă,ca rezultat al doborârii puterii moșierilor și capitaliștilor de către masele populare de la orase și sate(art. 3).Ca și Constituția de la 1948, Constituția din 1952 menține definiția statului român, ca fiind democrat-popular, având atribute de unitar , suveran și independent, însă fără nicio referire la caracterul său indivizibil și inalienabil,ceea ce se va reflecta în modalitatea de raionare și regionalizare administrativ-teritorială a țării.,realizată în funcție de criterii politice, economice și etnice.Dispozițiile constituționale referitoare la orânduirea de stat a României conduceau la transformarea statului comunist în principalul instrument de realizare a dictaturii proletariatului , prin conferirea acestuia a unor largi competențe și atribuții în toate domeniile vieții sociale, economice și culturale (art. 17). El organizează și planifică economia națională și asigura întarirea și dezvoltarea forțelor de producție prin industrializarea socialistă , lichidarea înapoierii economice , tehnice și culturale, transformarea socialistă a agriculturii pe baza liberului consimțământ al țăranilor muncitori. Statul deținea monopolul organizării sistemului bancar , bănesc și de credite, precum și al conducerii întreprinderilor și instituțiilor de stat industriale agricole și comerciale. Tot statul este cel care conduce învațământul public de toate gradele ,el fiind cel care asigura dezvoltarea culturii poporului român și a culturii minorităților naționale,cultura definită ca fiind socialistă în conținut și națională în formă.Acordând aceste largi atribuții unei instituții impersonale – statul – concepută mai degrabă ca entitate suprapusă indivizilor și societății,Constituția din 1952 se îndepărta sensibil de tradițiile constituționale și parlamentare clasice , unde astfel de atribuții și funcții erau concretizate și acordate unor instituții specificate expres din sfera executivului și legislativului. Prin lipsa de precizie și de coerență , se urmărea ca aceste atribuții să fie exercitate nu de către stat , ci de către Partidul Comunist , ceea ce se va întâmpla în evoluția raportului partid-stat în perioada totalitarismului. Constituția din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului democrat – popular fundamentată pe dictatura proletariatului , stipulând expres căror clase sociale le aparține puterea de stat și indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin realizarea alianței dintre clasa muncitoare cu țărănimea muncitoare , în care rolul conducător îl deține clasa muncitoare (art.2). Forma politică prin care se exercita această putere este reprezentată de sistemul organelor statului,sistem ce are o construcție piramidală ierarhizată și centralizată, în vârful piramidei aflându-se Marea Adunare Națională,ca organ suprem al puterii de stat ,căreia îi sunt subordonate celelalte instituții și organe ale statului .Marea Adunare Națională este definită ca singurul organ legislativ și are o structură unicamerală. Ea adopta legile țării și îndeplinește o serie de atribuții în privința numirii guvernului,votării bugetului,instituirii de ordine,decorații,medalii și titluri onorifice,numirii și rechemării personalului diplomatic român din străinătate,declarării războiului sau a păcii .Pentru a se exercita puterea statului la nivel local,în regiuni,raioane ,comune și orase sunt organizate și funcționează sfaturile populare,compuse din deputați aleși care îndrumă și conduc activitatea economică,culturală și socială,asigură menținerea ordinii publice și întocmesc bugetul local. Datorită faptului că funcționează pe baza centralismului democratic socialist ,sfaturile populare vor deveni instrumentul principal de realizare a politicii partidului și statului,fiind lipsite de orice inițiativă și independență în privința adoptării unor decizii devenind simple executante ale hotarârii puterii centrale.
Comparativ cu actul constituțional de la 1948, unde organul suprem executiv și administrativ era denumit guvern,în cel din 1952 se vorbește pentru prima dată de Consiliul de Miniștri,ca organ suprem executiv și de dispoziție(art.42). Acesta este constituit de către forul legislativ în fața căruia este direct răspunzător pentru activitatea sa.Era considerat ca organ colegial (pluripersonal) , în care președintele lui este și șeful guvernului.Ca organ suprem de dispoziție și administrație,Consiliul de Miniștri cumula o serie de atribuții privind realizarea planului economiei naționale și a bugetului de stat,organizarea sistemului bănesc și de credit,coordonării relațiilor externe și asigurării ordinii publice. Spre deosebire de Constituția din 1948,unde era prevazută formal răspunderea miniștrilor pentru faptele penale săvârșite în timpul funcțiunii,în Constituția de la 1952 a fost omisă includerea răspunderii ministeriale,conferind astfel membrilor guvernului o imunitate guvernamentală neîntâlnită în nicio constituție.Pentru a transpune în practică deciziile guvernului la nivel local funcționau comitetele executive ale sfaturilor populare, organe executive și de dispoziție subordonate total puterii administrativ-centrale. Prin Constituția din 1952 se legalizează noua împărțire administrativ teritorială a României începută din 1950, prin care principalele unități teritoriale devin regiunea,raionul,orașul și comuna. Raionarea țării era motivată de considerente economice , care să permită extinderea sectorului de stat la nivelul tuturor unităților teritoriale, precum și exercitarea unui control eficient de la centru asupra acestora. Prin actul constituțional erau stabilite un numar de 16 regiuni (Bacău , Baia Mare ,București , Cluj , Constanța , Craiova , Galați , Hunedoara , Iași , Oradea , Pitești , Ploiești,Stalin,Suceava,Timișoara,Regiunea Autonoma Maghiară), incluzând circa 200 de raioane,acestea la rândul lor cuprinzând o serie de orașe(ierarhizate pe criteriul subordonării lor republicane,regionale și orășenești și de comune rurale.Regiunea autonomă maghiară (cu reședința la Târgu Mureș, includea teritoriul locuit de o populație compact maghiară, căreia i se acorda o autonomie administrativă locală,creîndu-se astfel în mod artificial o enclavă administrativă pe criterii etnice în cuprinsul statului român declarat unitar prin constituție. Constituția din 1952 consfințea noua modalitate de realizare a justiției stabilind organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești abilitate prin lege cu judecarea proceselor.
Înlaturând vechea denumire a instanțelor prin constituție erau prevăzute să funcționeze 2 tipuri de instanțe judecătorești:ordinare și speciale (militare). Structurat și ierarhizat sistemul instanțelor ordinare avea la bază tribunalul popular care funcționa în fiecare raion,oraș și raion orășenesc iar ca instanță de fond și de recurs tribunalul regional,în vârful sistemului aflându-se tribunalul suprem,alcătuit din 4 colegii (penal,civil,militar și pentru transporturi).Constituția din 1952 înlătura prevederea democratică existentă în Constituțiile interbelice conform căreia justiția militară se organizează și functionează separat de cea civila și prevede funcționarea unor instanțe judecătorești speciale,reprezentate de tribunalele militare(ar.64). Desi subordonate formal Ministerului Justiției,instanțele militare se deosebeau de cele civile atât prin modul de organizare și funcționare cât și prin larga competență acordată prin lege. Ele nu mai sunt organizate după criteriul unităților administrativ teritoriale,ci după cel al circumscripțiilor militare existând în consecință tribunale militare de mari unități și tribunale de regiuni militare. Ambele erau considerate ca instanțe de fond,având în competența lor judecarea unor delicte ce prejudiciau disciplina și capacitatea de apărare a forțelor armate comise de militari precum și a unor delicte comise de militari și civili care erau date prin lege în competența lor.Extinderea jurisdicției militare asupra unor acte și fapte comise de persoane civile dar considerate periculoase și dușmănoase pentru ordinea și stabilitatea regimului comunist va genera declanșarea unor procese judecate de multe ori fără publicitate cu încălcarea gravă a drepturilor procedurale ale inculpaților. Valul mare de dușmani ai poporului a impus mărirea capacității de lucru a instanțelor juridice și astfel, prin legea nr.5/19 Iunie 1952 s-au înființat tribunalele militare teritoriale care puteau funcționa pentru una sau mai multe regiuni administrative. Prin articolul 2 din legea nr. 7/19 Iunie 1952 s-a stabilit ca tribunalele sunt :
– Colegiul militar al Tribunalului Suprem.
– Tribunalele militare ale regiunilor militare și ale marinei militare.
– Tribunalele militare de mari unități și tribunalele militare teritoriale.
Tot prin această lege a fost înființat Tribunalul Militar pentru Ministerul Securității Statului, denumit ulterior Tribunalul Militar pentru Unitățile Ministerului Afacerilor Interne. Acesta judeca toate recursurile declarate contra sentințelor pronunțate de tribunalele militare teritoriale. Tribunalele militare teritoriale au funcționat în garnizoanele: București, Timișoara, Oradea, Brașov și Iași. Tribunalul Militar pentru unitățile Ministerului Securității Statului a avut sediul la București. În ceea ce priveste competența tribunalelor militare teritoriale, potrivit articolului 99, aliniatul 2, punctul 2 din legea nr. 7/1952, tribunalele militare, au avut inițial competența de a judeca urmatoarele fapte:
– infracțiunile săvârșite de persoane civile, date prin lege în competența instanțelor militare.
– infracțiunile contra securității statului la săvârșirea cărora au participat pe lângă civili și orice alte persoane, indiferent de calitatea acestora.
Asemenea tribunale au funcționat până în anul 1956, când prin legea nr. 2, din 6 Aprilie 1956 au fost desființate. Grație acestor tribunale și a cadrului legislativ brațul înarmat al poporului s-a deschis și a cuprins sute de mii de oameni. Foștii detinuți politici spun că pentru a concepe și pricepe acest sălbatec adevar trebuie să-ți fi târât zilele prin lagare și închisori, prin aceste locuri unde fără o înlesnire cât de cât nu apuci sa supraviețuiești, căci ele au fost făcute pentru exterminare.
Constituția din 1952 reconfirma înființarea și funcționarea instituției asesorilor populari care participau în mod egal alături de judecătorii de profesie la administrarea justiției și realizarea legalității populare.Asesorii populari erau aleși dintre,,cei mai buni oameni ai muncii ,fruntași în producție,activiști pe tărâmul obștesc, la propunerea organizațiilor oamenilor muncii,organizațiilor de partid și sindicatelor , cooperativelor , organizațiilor de tineret și asociațiilor culturale. Ei funcționau la toate nivelurile sistemului judecătoresc,având toate drepturile judecătorilor (deși nu aveau o pregătire juridică de specialitate) iar uneori în judecarea proceselor de fond cei doi asesori populari puteau decide hotărârea instanței chiar împotriva părerii președintelui .Subordonarea puterii judecătorești deciziei politicului și executivului este accentuată și prin înlăturarea completă a principiului inamovibilității judecătorilor și înlocuirea lui cu cel al eligibilității acestora. Deși prin constituție se stipula garantarea legalității actului de justiție ,judecata urmând să fie publică (art.69) acest principiu va fi încalcat în cazul numeroaselor procese desfășurate în perioada regimului totalitar,ele derulându-se în secret. Încălcarea tot mai accentuată a legalității actului de justiție se va materializa prin limitarea garanțiilor procesuale privind exercitarea dreptului de apărare al cetățenilor ,interzicerea accesului la dosarele procesului,obstrucționarea administrării de probe și expertize și considerarea mărturisirii acuzatului (mărturisire smulsă prin frică și teroare) ca regina a probelor. Preluând și încorporând experiența sovietică în materia de presiune și represiune penală, prin Constituția din 1952 se reglementează modalitatea de înființare și funcționare a instituției procuraturii (existentă deja prin legea nr.6/1952) desemnată să asigure supravegherea legalității populare.Instituția procuraturii era fundamentată pe unitatea și stricta centralizare a tuturor unităților din teritoriu și pe independența totală a organelor de procuratură față de organele locale( ele fiind direct subordonate Procurorului General al Republicii Populare Române). Prin aceasta ,procuratura se situa în afara sistemului judiciar tradițional,devenind treptat o instituție ,care în loc să vegheze respectarea legii de către organele statului,funcționari și cetățeni,va influența sensibil administrarea actului de justiție și distribuția inechitabilă a dreptății.
Inversarea raportului firesc dintre individ și stat în favoarea statului,individul urmând să reprezinte doar mijlocul,rezultă din modalitatea de exprimare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor incluse în Constituția din 1952. Dacă în constituțiile interbelice ,inclusiv în cea socialistă din 1948,aceste drepturi și libertăți erau prevăzute în primele capitole,imediat după cele privind teritoriul țării,în așezământul din 1952 ele sunt denumite drepturi și datorii fundamentale și plasate abia în capitolul al optulea.Prevăzând egalitatea cetățenilor în fața legii,ca și egalitatea sexelor,erau garantate dreptul la muncă,odihnă,pensie și asigurări sociale, învățătura și cultura, precum și libertatea conștiinței,menționându-se ,pentru prima dată,în constituție faptul că școala este despărțită de biserică (art.84). De asemenea, cetățenilor le erau garantate libertatea cuvântului,a presei,întrunirilor și mitingurilor, cortegiilor și demonstrațiilor de stradă însă cu condiția ca ele să fie exercitate în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară(art.85). Introducerea unor prevederi restrictive privind posibilitatea de exercitare a acestor drepturi va conduce la imposibilitatea realizării lor efective,accentuând starea de dezorganizare a vieții personale și de fatalism ce a caracterizat opinia publică românească din acea perioadă,indivizii fiind nevoiți să adopte conduite conformiste și să manifeste o integrare formală față de valorile și normele impuse coercitiv de partidul și statul comunist. Marcând trecerea de la economia liberă de piață la economia socialistă planificată,Constituția din 1952,deși stipula existența în economie a trei formațiuni productive (formațiunea socialistă,mica producție de mărfuri și formațiunea particular capitalistă),proclama rolul conducator în economia națională a țării a formațiunii socialiste. Ea reprezenta,totodată baza dezvoltării țării pe calea socialismului(art.6) fiind principala sursă de bogăție care asigura prosperitatea poporului muncitor,eliberat de sub exploatarea capitalistă. Fundamentul formațiunii socialiste era reprezentat de proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție,care putea îmbraca fie forma proprietății de stat( ca bun comun al întregului popor), fie forma proprietății cooperatist-colectiviste(proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a asociațiilor cooperatiste ).Enumerând exhaustiv bunurile care constituie proprietate de stat ( bogățiile subsolului , fabricile , uzinele , minele , pădurile , apele , căile de comunicație și de transmisiune,mijloacele de informare în masă, GAS-urile și SMA-urile întreprinderile comunale și partea naționalizată a fondului de locuințe de la orașe),Constituția din 1952 legaliza implicit ansamblul decretelor și actelor normative prin care au fost confiscate și expropriate,sub forma naționalizării,bunurile aparținând unor instituții și persoane fizice și juridice particulare .În urma realizării depline și definitive a naționalizării și a generalizării totale a relațiilor socialiste de producție în economia de stat,România va fi una din puținele țări socialiste în care etatismul va deveni principalul principiu de organizare, conducere și planificare economică. Considerând cooperativele (agricole , meșteșugărești de desfacere și aprovizionare)ca fiind organizații obștești ce unesc pe producători,prin punere în comun a mijloacelor de producție, și unirea lor în muncă,constituantul de la 1952 a fost preocupat,în special,de stimularea cooperației sătești, întemeiată pe gospodăriile colective de producție ale țăranilor (devenite,ulterior,cooperative agricole de producție) și formate prin adeziunea liberă a membrilor ce le compun .Proprietatea obștească a acestor gospodării colective includea inventarul agricol viu sau mort,producția realizată de ele ,cât și toate întreprinderile sau construcțiile ce le aparțin(art.9).Țăranii care fac parte din aceste gospodării colective primeau dreptul de folosință personală a unui lot de pământ pe lânga casă și dreptul de proprietate personală asupra casei de locuit, animalelor productive, păsărilor și inventarul agricol mărunt .În vederea accelerării procesului de cooperativizare forțată a agriculturii,în mai 1953 este aprobat Statutul model al acestor gospodării colective în urma plenarei CC al PMR și Consiliului de Miniștri, statut ce va deveni legea de bază a gospodăriilor agricole de producție. Paradoxal,în România,campania represivă declanșată împotriva țăranilor recalcitranți,care refuzau să se înscrie în aceste cooperative,se va intensifica după dispariția lui Stalin (1953) cunoscând apogeul între anii 1954-1959.Condamnând,dar recunoscând implicit aceste abuzuri și retorsiuni făcute țăranilor,în 1962,în cadrul ședinței festive a Marei Adunări Naționale (27-28 martie 1962 dedicată încheierii procesului de cooperativizare în România ,Gheorghe Gheorghiu Dej sublinia că in numele luptei împotriva chiaburilor,peste 80000 de țărani,în majoritatea lor țărani muncitori,au fost trimiși în judecată,dintre ei,peste 30000 au fost judecați în procese publice,ceea ce a provocat o mare frământare în masa de țărani,aduși să asiste la aceste înscenari infame. Constituția din 1952 stipula existența sectorului micii producții de mărfuri,care includea gospodăriile țărănești mici și mijlocii întemeiate pe proprietatea particulară asupra pământului și munca proprie a producătorului individual , precum și atelierele meseriașilor care nu exploatează munca altora (art. 10).Deși statul se angaja să sprijine țăranii cu gospodării mici și mijlocii și pe meseriași,în realitate se vor adopta măsuri juridice pentru îngrădirea și limitarea acestui sector. Aceste măsuri vizau introducerea unor interdicții privind aprovizionarea gospodăriilor individuale cu materii prime și auxiliare , acordarea de scutiri de impozite sau reducerea cotelor obligatorii la produsele agricole vegetale și din lapte. Chiar dacă în 1957 intervine o oarecare îndulcire a politicii restrictive a statului socialist față de aceste gospodării , prin desființarea cotelor obligatori de produse agricole pe care acestea le datorau statului, în același an , se introduce un nou sistem de îmbunătățire a modalităților de colectare a produselor de carne și lână de către stat., care va conduce la lichidarea economică a acestor gospodării, multe dintre ele fiind nevoite să accepte calea socialistă. Paradoxal, Constituția din 1952 menționează existența unui sector particular-capitalist, care cuprinde gospodăriile chiaburești,întreprinderile comerciale particulare,micile întreprinderi industriale nenaționalizate. Deși, în acel moment, raportat la întreaga economie, sectorul particular – capitalist era extrem de redus, prin însuși actul constituțional era prevazută fără echivoc modalitatea de lichidare a acestui sector : Statul democrat – popular realizează în mod consecvent politica de îngrădire și eliminare treptata a elementelor capitaliste.(art. 11 alineat II). În consecință, vor fi adoptate măsuri economice și juridice dintre cele mai severe față de gospodăriile chiaburești , nevoite să livreze cote obligatorii către stat , la prețuri derizorii și să plătească impozite agricole suplimentare. Ele vor fi dublate de măsuri propagandistice și ideologice , prin care țăranii chiaburi erau prezentați ca sabotori și subminatori ai economiei naționale, dușmani înverșunați ai partidului și statului socialist. Pentru acest motiv , mulți țarani considerați chiaburi au fost judecați și întemnițați în urma unor procese publice. În articolul 12 , Constituția consacra dreptul de proprietate personală a cetățenilor asupra veniturilor și economiilor provenite din munca,asupra casei de locuit , asupra obiectelor casnice și de uz personal , precum și dreptul de moștenire asupra acestora, stipulând însă că temeiul dreptului de proprietate personală este societatea capitalistă. Prin Constituție munca era decretată ca fiind o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean , pentru a se putea realiza principiul socialist de muncă și repartiție de la fiecare după capacități, fiecăruia dupa munca sa (art. 15) , care va genera lipsa de raționalitate a muncii în socialism , tendințe de egalizare a veniturilor realizate diferențiat de indivizi, ca și slaba cointeresare și participare a multor indivizi.
Constituția din 1952 a devenit treptat instrumentul de aplicare diferențiată și preferențială a sistemului de sancțiuni și recompense, în funcție de statutul politic și ideologic al cetățenilor , generând mari inechități și discriminări sociale și morale, ale căror efecte se vor amplifica în perioada făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate, dominată de aplicarea primei constituții prin care România devenea o republică socialistă.
Marea Adunare Națională a adoptat, la 21 august 1965, o nouă Constituție, care proclama țara noastră Republica Socialistă Romania (art.1), considerându-se că s-a ajuns la un înalt stadiu de dezvoltare în drumul ei spre comunism, cu o economie socialistă (art.5), cu o proprietate socialistă (art.6), ca bază a oricărei proprietăți, și cu monopol asupra comerțului exterior (art.8). Prin aceste prevederi se reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii și de distrugere a proprietății private în economie. Constituția prevedea în mod explicit că forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român (art.3) și că scopul tuturor oamenilor muncii (nu se vorbea prea mult de națiune) este construirea societății socialiste și asigurarea condițiilor pentru trecerea la comunism.
Constituția din 1965 nu aducea modificări importante atribuțiilor Marii Adunări Naționale, care reprezenta în continuare "organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România" (art. 42). Suveranitatea poporului era exercitată prin intermediul Marii Adunări Naționale, ai cărei membri erau aleși prin vot universal, direct, egal și secret de către toți cetățenii de la vârsta de 18 ani. Nu mai erau prevăzute restricții în exercitarea drepturilor politice. Erau prevăzute drepturi precum libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și demonstrațiilor, care nu puteau fi însă folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și interesului celor ce muncesc (art.29). Guvernul își păstra numele de Consiliu de Miniștri și era definit ca organul suprem al administrației de stat. Tribunalele și procuratura rămâneau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Comunist. Constituția consfințea caracterul socialist (și cooperatist) al proprietății și al economiei. Statul era proprietarul bogățiilor de orice natură ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală; fabricile și uzinele, întreprinderile agricole de stat, stațiunile pentru mecanizarea agriculturii; căile de comunicație, mijloacele de transport, telecomunicațiile de stat; fondul de clădiri și locuințe; baza materială a instituțiilor social-culturale de stat.
În 1967, în locul prezidiului Marii Adunări Naționale s-a prevăzut crearea Consiliului de Stat. Prima modificare cu adevărat importantă a Constituției din 1965 datează, însă, din februarie 1968, când a avut loc reorganizarea administrativă a teritoriului. Se revenea la județe ca forme de administrare locală, în locul regiunilor și raioanelor de inspirație sovietică, se introducea calitatea de municipii pentru orașele mari. Pe masură ce puterea personală a lui Nicolae Ceaușescu creștea, a devenit necesară și consfințirea acestui proces prin modificări instituționale. După ce a devenit secretar general al Partidului Comunist Român, ales de Congresul partidului, fără a mai depinde de Comitetul Central, următorul pas pe calea consolidării sale a fost înființarea funcției de președinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constituției din 1965. Prerogativele președintelui, ales de Marea Adunare Națională, erau foarte largi: prezida Consiliul de Stat; reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale; era comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apărării Republicii Socialeste România; prezida ședințele Consiliului de Miniștri, atunci când era necesar; stabilea măsurile de importanță deosebită ce priveau interesele supreme ale țării, care urmau să fie supuse, de către Marea Adunare Națională, spre consultare poporului, prin referendum; numea și revoca, la propunerea prim-ministrului, viceprim-miniștrii, miniștrii și președinții altor organe centrale ale administrației de stat; numea și revoca președintele și membrii Tribunalului Suprem; conferea decorații; încheia tratate internaționale în numele Republicii Socialiste România; stabilea rangurile misiunilor diplomatice; proclama starea de necesitate în caz de urgență; emitea decrete prezidențiale și decizii.
Constitutia din 21 august 1965, cu schimbările survenite în timp, a avut 121 de articole sistematizate în 9 capitole:
Republica Socialistă România (I);
Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor (II);
Organele supreme ale puterii de stat (III);
Organele centrale ale administrației de stat (IV);
Organele locale ale puterii și administrației de stat (V);
Organele judecătorești (VI);
Organele procuraturii (VII);
Însemnele României (VIII);
Dispoziții finale (IX).
Hotărârile actului fundamental austabilit âncă o dată dacă mai era necesar regimul politic republican al statului, suveranitatea și independența, indivizibilitatea și inalienabilitatea teritoriului.
Cât privește suveranul puterii, se nota că acesta este poporul. Constituția păstrează principiul partidului unic-comunist, ca partid de guvernământ, prevederi referitoare la formele de proprietate, funcțiile statului, principiile politicii externe, cetățenie, organizarea administrativă a statului. Drepturile, libertățiile, și îndatoriile fundamentale ale cetățenilor sunt hotărâte în capitolul II, iar capitolele III-VII, stabilesc structura statală a puterii. În această privință actul fundamental din 1965 împarte organele de stat în patru mari categorii și anume: organele puterii de stat ( Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Președintele Republicii, Consiliile populare); organele administrației de stat ( Constiliul de Miniștri, ministerele și celălalte organe centrale ale administrației de stat, comitetele și birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administrației de stat); organele judecătorești (Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătoriile și tribunalele militare); organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile județene, organele locale de procuratură, procuraturile militare).
Capitolul al- VIII-lea, denumit "Însemnele Republicii Socialiste România", stabilește stema, sigiliul și drapelul țării. Ultimul titlu, titlul IX, denumit "Dispoziții finale", are în structura sa reguli privind intrarea în vigoare a Constituției și eliminarea dispozițiilor vechi sau contrarii.
Cu modificările ulterioare, Constituția din 1965 a rămas în vigoare până la căderea regimului comunist,în urma revoluției din decembrie 1989.
Constituțiile de după finalul celui de al doilea război mondial( după 1945) ale României de inspirație comunistă nu vor recunoaște nici una din tradițiile constituționale românești în ceea ce privea legislația și aplicarea acesteia în funcție de organele și instituțiile desemnate legal și legitim să o facă, ca de exemplu rolul de organ legiuitor al Marei Adunări Naționale era adeasea luat de consiliul de stat până la dispariția acestuia în 1989.
CONCLUZII
Este aproape imposibil să realizezi un studiu complet despre comunism, tema este foarte vastă și pe alocuri inaccesibilă datorită faptului că unele aspecte nu se cunosc încă din motive legislative. Tema pe care eu am dezbătut-o în această lucrare de licență a fost una accesibilă, sursele de unde m-am inspirat în scrierea ei sunt bine documentate și ușor de găsit. Pentru a înțelege fenomenul comunist și maniera în care un partid obscur în perioada interbelică a ajuns să dețină puterea pentru 42 de ani și mă refer aici la Partidul Comunist Român , am făcut o mică introducere în primul capitol în care am prezentat perioada de tranziție spre comunism, evenimentele petrecute atunci și modalitățile prin care membrii Partidului Comunist au ajuns la putere. De asemenea era necesară o prezentare a caracteristicilor regimului comunist, deoarece acesta deși era similar cu cel din alte țări comuniste , a prezentat și particulărități speciale în spațiul românesc adaptate la mentalitatea poporului român. Cele mai complexe capitole ale lucrării sunt capitolele III și IV, în care am tratat sistemul juridic românesc în perioada comunistă, maniera în care au funcționat instituțiile judecătorești, dar mai ales schimbările care au apărut în sistemul juridic în perioada anilor 1948-1989. Ca sistem totalitar de stânga regimul comunist are ca trăsătură democrația populară , bazată pe existența unui partid unic ce funcționează la rândul lui cu ajutorul unei constituții. România comunistă a avut trei constituții în 1948, 1952 și 1965, acte fundamentale ce au încălcat flagrant principiile democratice ale separării puterilor în stat, dar mai ales se fac vinovate a nu fi respectat drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului ( deși acestea erau stipulate, nimeni nu ținea cont de ele), statul român în perioada comunistă nefiind altceva decât o uriașă mașină represivă cu un aparat bine organizat menit să transforme cetățenii în simple marionete, totul realizat prin forță, minciună,abuzuri fizice și psihice.
Nu puteam ocoli subiectul codului penal, parte importantă a dreptului românesc, dar codul penal așa cum era el în perioada comunistă, un cod al terorii, folosit de membrii paridului ca o veritabilă pârghie represivă. Pedepsele folosite pentru reeducarea dușmanilor poporului , așa cum erau numiți cei care nu vroiau să plece capul la inepțiile comuniste erau de cele mai multe ori extremiste, de la pedeapsa cu moartea până la decăderea din drepturile civile sau confiscarea bunurilor, codul încălcând cu bună știință drepturile omului de cele mai multe ori.
În perioada comunistă justiția care în mod normal ar trebui să facă dreptate, făcea parte dintr-un adevărat triunghi al morții , deciziile sale mai mult de ordin politic, alături de acțiunile represive ale Miliției și Securității au distrus destinele a milioane de oameni, a căror vină a fost aceea că renunțau cu greu la libertate și îndurau la fel de greu sărăcia și lipsurile.Comunismul a fost un mediu și un mod de viață, o lume rece, în numele lui au murit oameni, de frica lui nu s-au născut copii, în cinstea lui s-a irosit sudoarea părinților noștri, dar acum suntem liberi și putem să ne amintim , să-i tragem la răspundere pe protagoniști ori să acceptăm în continuare tăcerea și implicit uitarea- eu am ales prima opțiune și această lucrare pentru mine este o formă de asumare a acestui trecut, așa cum îl înțeleg eu, chiar dacă istoria nu este definitivă, absolută, imuabilă, ci este provizorie și uneori perisabilă ca noi toți.
BIBLIOGRAFIE
1.Albu Emanuel,De la Înalta Curte de Casație la Curtea Supremă de Justiție, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001.
2 Apostu Ioan ; Ionescu Nicolae – Prelegeri de istoria dreptului românesc , Ed. Nitnelav, Galați, 2003.
3 Banciu Angela- Istoria constituțională a României, deziderate naționale și realități sociale, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
4 Berceanu, Barbu B.,Istoria constituțională a României în context internațional, Ed. Roseti, București, 2003.
5 Cernea Emil, Molcuț Emil- Istoria statului și dreptului românesc , Ed. Șansa, București, 1996.
6.Cloșcă Constantin, Asandului Gabriel- Istoria dreptului românesc, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați,2002.
7 Firoiu Dumitru –Istoria dreptului și statului românesc , Ed.Fundației Chemarea, Iași, 1996.
8 Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României (1859-1991), Ed. Humanitas, 1992
9 Teohari Georgescu, Democrația populară – formă a dictaturii proletariatului. Sfaturile populare, baza politică a regimului de democrație populară, lecție ținută în ziua de 17 octombrie 1949 la Universitatea serală de marxism-leninism, broșură de uz intern, București, 1949
10 Georgescu, Vlad, Istoria Românilor, ediția a III-a, Ed. Humanitas, București, 1992
11 Hanga Vladimir- Istoria dreptului românesc , Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1993.
12 Ionescu, Dionisie, Țutui, Gheorghe, Matei, Gheorghe, Dezvoltarea constituțională a statului român, București, Ed. științifică
13 Marcu L. P. – Istoria dreptului românesc, Ed. Lumina Lex, București, 1997
14 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituțiile Române. Texte, note, prezentare comparativă,
București, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, 1995
15 Țîrău Liviu, În căutarea României: recomandările făcute Departamentului de Stat de către Robert H. Thayler, ministrul SUA la București, la încheierea misiunii sale în România, în volumul România și relațiile internaționale în secolul XX, In Honorem Vasile Vesa, Editura Clusium,Cluj- Napoca, 2000.
16 Voicu Costică- Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2006
17 Volkogonov Dmitri, Stalin: Triumph and tragedy, Grove Weidenfeld, 1991
18 Monitorul oficial , nr.19 din 23 ianuarie 1948, pag.111.
19 Monitorul ofocial, nr. 46 din 24 ianuarie 1948, pag.111.
20 Scânteia, nr. 1066 de luni 8 martie 1948, pag. 112.
21 Codul Penal republicat a apărut în „Monitorul Oficial“ nr.48 din 27 februarie 1948
22Codul Penal. Text oficial cu modificările până la data de 20 mai 1955, urmat de o anexă
de legi penale speciale, București, Editura de Stat pentru Literatură economică și juridică, 1955
23 Codul Penal. Text oficial cu modificările până la data de 1 iunie 1958, urmat de o anexă de legi penale speciale, București, Editura Ștințifică, 1958
24 Codul Penal. Text oficial cu modificările până la data de 1 decembrie 1960, urmat de o anexă de legi penale speciale, București, Editura Științifică, 1960.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statul și Dreptul Român Între 1948 1989 (ID: 129899)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.