Statul Si Dreptul Geto Dac

Statul si dreptul geto-dac

Organizarea socială și normele de conduită ale geto-dacilor în Epoca Prestatală

Geto-dacii fac parte din neamul etnic al tracilor, despre care Herodot spunea că este „cel mai numeros după acela al inzilor”. Tracii au pătruns pe teritoriu la sfârșitul Neoliticului(în Neoliticul Târziu, numit și Eneolitic) în cadrul procesului de indo-europenizare al spațiului Carpato-Danubiano-Pontic. Tracii au fost creatorii și purtătorii epocii bronzului, iar din cadrul neamului s-a desprins cel mai important grup etnic, acela al geto-dacilor (avându-se în vedere nivelul civilizației spirituale și materiale dezvoltate, cât și stadiul organizării politice atins).

Geto-dacii au existat pe un areal geografic întins, delimitat astfel:

Nord: Carpații Păduroși

Sud: Munții Haemus

Vest: Tisa

Est: fluviul Nistru

Referințe privind istoria geto-dacilor

Istoriografia

latină – îi denumește daci, cu referire la triburile aflate în interiorul arcului carpatic

greacă – îi denumește geți, cu referire la triburile situate extracarpatic

În realitate, cele două sunt identice, deoarece, conform lucrării Geografia a lui Strabon, geții și dacii vorbeau aceeași limbă și constituiau același popor.

Istoriografia latină și cea greacă conțin informații foarte valoroase referitoare la modul de viață al geto-dacilor, la nivelul de dezvoltare economic pe care l-au atins, precum și sistemul de realizare a conducerii sociale. Datele autorilor antici se completează cu informații desprinse din rezultatele cercetărilor arheologice, întregind astfel imaginea organizării sociale geto-dacă în Epoca Prestatală.

Mărturiile autorilor antici despre geto-daci se întregesc cu rezultatele săpăturilor arheologice și construiesc imaginea de ansamblu a societății geto-dace din perioada anterioara întemeierii statului geto-dac.

Herodot, în cartea a 4-a a Istoriilor, relatează expediția regelui persan Darius împotriva sciților, în 514 î.Hr. Toate triburile s-au supus regelui persan, cu excepția geților care „au opus o puternică rezistență”, fiind însă învinși de armata persană. Geto-dacii erau „cei mai viteji dintre traci”.

Autorii Strabon și Arian relatează expediția lui Alexandru cel Mare(Alexandru al Macedoniei) din 335 î.Hr. la Nordul Dunării, când regele macedonean a cucerit una dintre cetățile geto-dace aflate la nordul Dunării.

Istoricii Diodor din Sicilia și Polianus și geograful Pausarius relatează pe larg conflictul dintre Dromichaites, șeful unei uniuni de triburi geto-dace din câmpia munteană, și Lysimah, eveniment petrecut între anii 300-292 î.Hr. și care s-a soldat cu victoria lui Dromichaites. Autorii menționează, incidental, că raportul dintre Rege și Adunarea Poporului evoluase în favoarea regelui.

Istoricul Pompeius Trogus vorbește despre creșterea puterii geto-dacilor sub regele Rubobostes(Rege dac din Transilvania), într-o zonă aflată în interiorul arcului carpatic. Trogus Pompeius: „incrementa Dacorum per Rubobosten regem”, „creșterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes”.

Relatarea lui Tucidide, în lucrarea Războiul Peloponesiac, care vorbește despre uniunea de triburi geto-dace a odrizilor din Dobrogea, care, în sec 5 î.Hr. era condusă de o căpetenie numită Sitalces și apoi o altă căpetenie Senthes. Același autor precizează un lucru foarte important: geții și alte popoare din aceste ținuturi sunt vecini cu sciții, având aceleași arme, aceleași obiceiuri. Rezultă că orice mențiune referitoare la sciți este în egală măsură valabilă și pentru geto-daci.

Autorul latin Pompeius Trogus vorbește despre o uniune de teritorii a geților democratică, condusă de un așa numit Rex Histrianorum, care a jucat un rol important în conflictul militar desfășurat între regele Filip al II-lea al Macedoniei și căpetenia scită Ateas.

Un alt autor latin, Kurbis Rufus, în lucrarea Istoria Alexandriei vorbește despre geții da la Nordul gurilor Dunării, care în anul 326 î.Hr. au înfrânt armata generalului macedonean Zopyrion.

Istoricul Iustinius vorbește despre conflictul regelui get Oroles cu tribul Bastarnio, iar textele unor inscripții descoperite la Histria menționează numele unor căpetenii gete din zona Dobrogei, care în sec. 3 î.Hr. își exercitau autoritatea asupra cetăților grecești de pe țărmul Pontului Euxinus (Remaxos, Zamoldegikos).

Concluziile relatărilor coroborate cu descoperirile arheologice sunt:

Geto-dacii

sunt o populație sedentară care practică agricultura pe scară largă

aveau construcții civile și militare impunătoare

dispuneau de armate puternice și bine echipate

Geto-dacii sunt autohtoni în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, deoarece procesul cristalizării ca neam distinct în cadrul neamului tracic s-a desfășurat în arealul geografic prezentat.

Geto-dacii sunt creatorii și purtătorii Epocii Fierului în România, mai ales în cadrul celei de-a doua vârste a fierului, denumită epoca La Tèn, caracterizată printr-o puternică dezvoltare a producției și schimbului de mărfuri, a meșteșugurilor, ceea ce a rezultat în acumularea de bogății, care reprezentau o tentație pentru agricultorii veniți de pretutindeni.

Formele de organizare și de conducere a geto-dacilor

Societatea geto-dacă prezintă trăsăturile unei societăți gentilico-tribale, aflate pe ultimul stadiu de dezvoltare, ceea ce reprezintă o democrație militară a triburilor și uniunilor de triburi.

În cadrul sistemului, atribuțiile de conducere socială aparțin Adunării Poporului, care reprezintă Adunarea Bărbaților, capabili să poarte arme. Aceasta ia cele mai importante decizii pentru întreaga colectivitate pe baza principiului că cine își risca viața în luptă, trebuie să și decidă. Regii menționați de autorii antici(ex. Rubobostes) nu sunt așa cum s-ar crede, șefi de state, monarhi, ei sunt în realitate conducătorii unor triburi și uniuni de triburi, aleși și revocați de Adunarea Poporului, aceasta stabilind totodată și atribuțiile.

Nu este însă mai puțin adevărat că, așa cum rezultă și din izvoarele prezentate, pe fondul descompunerii societății gentilico-tribale se manifestă mai acut tendința conducerii militarizate, sprijinită de aristocrația gentilico-tribala, de a se impune în fața poporului, de a-și permanentiza și consolida decizia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendința ce marchează tranziția de la societatea gentilico-tribala la societatea organizată politic(stat), astfel încât acești șefi militari, anturați de aristocrația elementelor gentilico-tribale, devin unicul factor decizional în societate.

Normele de conduită ale geto-dacilor în Epoca Prestatală

În această perioadă, relațiile sociale erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic, norme ce reprezintă expresia interesului societății gentilice și, ca atare, erau respectate și aplicate de bună voie de toți membrii societății.

Totodată, cu referire expresă la geto-daci, trebuie să precizăm că aceste norme de conduită aveau un caracter pronunțat religios, astfel încât la poporul antic se acredita ideea că normele de conduită sunt de sorginte divină, că provin de la zei. Unele dintre aceste norme au supraviețuit sub anumite aspecte și le regăsim și în societatea feudală, ceea ce reprezintă o dovadă clară a continuității poporului român.

Norme de conduită

Dintre cele mai importante norme pe care geto-dacii le-au aplicat în Epoca Prestatală, menționăm reguli conform cărora acum ne arată obiceiurile:

(1) fii puteau cere și obține de la părinți delimitarea părții care li se cuvine din proprietatea comună. Din această regulă de conduită, prin conținutul său, rezultă că proprietatea privată era în plin proces de constituire.

(2) furtul era socotit o foarte gravă abatere de la normele de conviețuire socială

(3) un întreg ritual, care însoțea încheierea convențiilor sau învoielilor dintre persoane. Acest ritual este asemănător cu procedura înfrățirii din Evul Mediu.

(4) Izvoarele antice menționează jurământul pe zeitățile palatului regal sau jurământul pe vetrele regale, cum mai erau numite. Acest jurământ trebuia prestat de către toți supușii regelui, iar dacă regele se îmbolnăvea, se considera că unul dintre jurați a jurat strâmb. Pentru identificarea lui erau desemnați 3 ghicitori pentru a arăta cine era acela și dacă el nega se aduceau 6 ghicitori. Dacă dădeau aceeași soluție, cel în cauză era condamnat la moarte, în caz contrar pedeapsa se aplica primilor 3 ghicitori. Acest procedeu este asemănător cu instituția juridică a probei cu jurători, consacrată de Legea Țării.

Instituția căsătoriei

Există o serie de norme de conducere ce reglementează instituția căsătoriei. În această materie, izvoarele antice par a fi contradictorii, pentru că, de pildă, poetul Menandru zice că tracii cunosc poligamia, în timp ce poetul Horatius, în odele sale spune că tracii practicau cu strictețe monogamia. În realitate, nu există o contradicție, ci se completează reciproc, pentru că primul se referă la o epocă mai veche, când geto-dacii nu erau evidențiați ca un element distinct în cadrul neamului dacic, în timp ce al II-lea se referă la o epocă mai recentă, în care individualizarea geto-dacilor că cel mai important neam tracic fusese desăvârșit. Pe fond, trebuie să precizăm că la finele Epocii Primitive, femeia avea o situație inferioară bărbatului, dovada pedeapsa pe care regele Oroles a aplicat-o oștenilor săi înfrânți în lupta cu bastarnii: să facă slujba femeilor lor, slujbe care mai înainte lor li se făceau.

Toate aceste reguli de conduită erau respectate în chip firesc, nu prin constrângere. Semnificative în acest sens sunt relatările lui Aristotel, care se referă la un trib numit Agatârși, aceștia având aceleași obiceiuri cu tracii. Agatârșii formulau reguli de conduită în versuri și le învățau pe de rost cântându-le. Iustinus, un alt autor antic, zicea că sciții respecta drepturile în chip firesc, nu prin legi, iar Herodot precizează, așa cum am arătat, că încă din vremea sa, sec. 6, geții erau cei mai drepți dintre traci. Dovadă este atașamentul lor pentru respectarea acestor reguli de conduită.

Formarea statului geto-dac

Saltul calitativ de la societatea organizată pe baza democrației militare la societatea organizată politic(stat) a fost determinat în mod dialectic de o serie de transformări economice și sociale, pe care le-a suferit societatea geto-dacă.

Pe plan economic, sunt progresele realizate în timpul vârstei a II-a a fierului, care a dus la creșterea productivității muncii, la creșterea producției și schimbului de mărfuri, ceea ce a determinat intensificarea comerțului și a circulației monetare.

Pe plan social, asistăm la o adâncă stratificare socială, care este oglindită și arheologic în descoperirile unor morminte cu un bogat inventar în obiectele de podoabă, care contrastau cu locuințele sărăcăcioase ale marii majorități a poporului. Apariția celor 2 clase reclamă crearea statului ca un instrument destinat să asigure supremația clasei dominante. Aristocrația era desemnată prin termenii tarabostes sau pileati, iar oamenii simpli, săraci, erau denumiți comati.

Sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora distingem între societatea gentilică și societatea statală:

criteriul stratificării sociale

criteriul teritorial (apartenența individului la comunitate se realizează în funcție de teritoriul locuit, nu în funcție de criteriul afinității-rudeniei de sânge). Acest lucru desemnează faptul că vechile obști gentilice organizate pe criteriul rudeniei sunt înlocuite cu obști sătești sau teritoriale, constituite pe criteriul teritorial.

Stratificarea socială s-a realizat și pe fondul deposedării de pământ a obștilor gentilice și formarea marilor latifundii, aparținând aristocrației gentilico-tribale. În acest context apare statul ca un instrument în mâna clasei dominante, utilizat pentru a ține în ascultare marea masă a populației.

Alături de factorii determinanți, care sunt de ordin intern, a existat o serie de factori externi, care, deși nu au determinat în sens dialectic, au favorizat, au grăbit formarea statului geto-dac.

În primul rând este vorba de slăbirea puterilor celților în luptele cu romanii.

În al doilea rând este vorba de perioada expansiunii romane, expansiune economică, militară, care a dus la atingerea de către romani a limesului dunărean. Statul roman a cucerit Grecia, Macedonia, precum și litoralul dobrogean al Pontului Euxin, ajungând la Dunăre și stabilindu-și limesul pe linia Dunării.

Statul geto-dac s-a constituit de-a lungul domniei regelui Burebista(care a fost ajutat in demersul său de Marele Preot Deceneu), despre care Strabon afirma că a pus capăt războiului care îi diviza și slăbea pe daci și i-a făcut pe aceștia să asculte de poruncile sale, întemeind o mare stăpânire, de a cărei putere se temeau toți vecinii, inclusiv romanii aflați în primul proces de expansiune militară.

Burebista a realizat o serie de reforme în direcția consolidării statului și anume:

reforma politică, constând în supunerea tuturor triburilor geto-dace, prin negocieri sau prin forța armelor, întemeind o mare stăpânire de care, spun autorii antici, se temeau inclusiv romanii.

reforma religioasă, realizată cu ajutorul Marelui Preot Deceneu, constând în unificarea credințelor disparate ale triburilor geto-dace într-un sistem politeist unic.

reforma administrativă, care constă în mutarea centrului puterii geto-dacilor din Câmpia Munteană în zona Munților Orăștie(interiorul arcului carpatic) unde a fost întemeiată capitala noului stat, Sarmizegetusa, și unde a fost edificat un întreg sistem de așezări fortificate.

Informațiile pe care ni le-a transmis Strabon, legate de domnia lui Burebista, sunt completate de cele conținute într-o inscripție aflată la mormântul lui Aponion (de la Dionisos), în care se arată că Burebista ajunsese cel mai mare stăpânitor al ținutului de dincolo și de dincoace de Dunăre.

Organizarea statului geto-dac

Organele centrale și locale

Organele centrale

Regele

Conducerea supremă în statul geto-dac era asigurată de rege, vârful nobilimii sclavagiste și al aparatului de stat.

În statul geto-dac, instituția regalității a avut un caracter electiv-ereditar, iar pe latura ereditară se remarcă succesiunea la tron nu doar a fiului, ci și a fratelui regelui. Regalitatea tinde să devină ereditară, atât Burebista, cât și Decebal erau fii de regi, însă o particularitatea a succesiunii la tron este că au vocație succesorală și frații regelui, precum și marele preot.

Marele Preot

Acesta juca, în statul geto-dac, rolul de vicerege. Uneori, cele două demnități erau exercitate de aceeași persoană(ex. Deceneu sau Comosicus, rege si Mare Preot în același timp). Este un vicerege a cărui putere religioasă completează puterea laică a regelui.

Iordanes și Diocrates afirmă că marii preoți aveau o putere aproape regală. Rolul foarte important se explică prin faptul că aristocrația și regii emană legi. Legile sunt de origine divină, de aceea preoților le revenea interpretarea voinței divine, astfel încât ei aveau principalele atribuții judecătorești. Marele Preot este totodată și judecătorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor prin intermediul cărora s-a format și impus sistemul de drept geto-dac.

Curtea regală

Există și o curte a regelui la nivel central, organizată după modelul statelor elenistice, având și o anumită ierarhie, dovadă fiind inscripția din Dionysopolis, care vorbește despre primul sfetnic al lui Burebista. Acornion și Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista și Resinas a lui Decebal. Era constituită din sfetnici și executanți ai poruncilor regale. Ei se bucurau de stabilitate în exercitarea atribuțiilor lor.

Organele locale

Referitor la organizarea locală, Suidas precizează că în statul geto-dac erau unii puși mai mari peste treburile agricole, iar alții, din jurul regelui, erau împărțiți la paza cetăților.

Existau două categorii de dregători locali:

unii aveau atribuții administrative

alții aveau atribuții militare, puși la paza cetăților

Rezultă că teritoriul statului geto-dac era împărțit în unități administrativ teritoriale în cadrul căruia activitatea din agricultură era dirijată prin organele specializate ale statului => rolul foarte important al agriculturii în viața economică a geto-dacilor. Principala atribuție a celor puși mai mari peste treburile agricole era de a supraveghea sistemul distribuirii și redistribuirii loturilor de cultură prin tragere la sorți, precum și repartizarea produselor obținute pe loturile respective.

Existența unei categorii distincte de dregătorii militare arata că există un vast sistem de apărare în centrul căruia se află sistemul munților Orăștie.

Esența și forma statului geto-dac

Esența statului geto-dac

Spre deosebire de Roma antică sau de Grecia antică, care erau state sclavagiste de tip clasic, statul geto-dac a fost un stat sclavagist începător, cu importante trăsături care îl apropie de statele Orientului Antic, bazate pe modul de producție tributal (Egipt, Asiria).

Autori precum Dio Cassius și Iordanes și Dio Crisostomul ne-au transmis informații legate de stratificarea socială la daci, împreună cu denumirea categoriilor sociale: clasa dominantă tarabostes(pileați) și clasa săracă, comati(capillati). Însă toți factorii de conducere erau recrutați dintre tarabostes.

Datorită istoriei scurte a statului dac, sclavia nu a putut atinge nivelul clasic, în sensul că baza producției în statul geto-dac nu era reprezentată de muncă sclavilor, ci de munca oamenilor săraci, dar liberi, grupați în obștile sătești sau teritoriale. Alături de latifundiile aristocrației geto-dace(proprietatea privată a taraboștilor), există pe scară largă proprietatea comună(devălmașa) la nivelul obștilor sătești sau teritoriale.

Și de asemenea, tot un element care conferă acest caracter apropiat de modul de producție tributal este faptul că în statul dac, precum în Orientul Antic, regele deținea monopolul exploatării zăcămintelor de aur.

Forma statului geto-dac

Acesta era o monarhie cu un pronunțat caracter militar. Caracterul militar al statului dac era dat de faptul că, de-a lungul întregii sale existențe, statul geto-dac s-a confruntat permanent cu pericolul extern: celții și, ulterior, romanii. Caracterul pronunțat militar al statului geto-dac nu este o expresie a primitivismului, așa cum susțin unii autori, ci este o consecință firească a contextului istoric în care s-a format și a evoluat statul geto-dac, dominat de agresiunea permanentă a puterilor vecine.

Strabon denumea stăpânirea exercitată de Burebista imperiu, iar o inscripție descoperită în Siria denumește stăpânirea exercitată de Decebal regat. Lui Decebal i-a fost recunoscută calitatea de rege al unui regat clientelar Romei.

O particularitate a monarhiei geto-daca este alternanța puterii laice și religioase în competența aceleași persoane sau unor persoane diferite, tendința e de contopire a atribuțiilor laice cu cele religioase. (Deceneu și Comosicus – regi și mari preoți).

Dreptul geto-dac

După constituirea statului geto-dac s-a format și dreptul geto-dac, alcătuit din norme juridice ce au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatală(perioada democrației militare) în reglementarea relațiilor sociale din societatea geto-daca.

Dreptul geto-dac s-a format pe trei cai:

O primă cale este aceea a sancționării unora dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca Prestatală, în care este vorba despre obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile și utile clasei dominante și despre care se pretindea că ele sunt expresia unui interes social general.

A doua cale este a instituirii unor obiceiuri noi, corespunzătoare noilor cerințe economice, sociale, circumscrise organizării de tip politic a societății.

A treia cale este aceea a elaborării unui sistem scris. Pe lângă dreptul nescris sau cutumiar, exprimat în formă obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat și un sistem de legi scrise care nu au parvenit pe cale directă, dar pe care autorii antici le menționează. Strabon și Iordanes afirmă că Burebista a dat poporului său un set de legi scrise, conținând porunci ale regelui și despre care Burebista pretindea că i-au fost inspirate de zei. Aceste legi, conform Iordanes, s-ar fi transmis din generație în generație până în vremea sa (până în sec 6, î.Hr.). Spre deosebire de codul decemviral al romanilor(Legea celor XII Table), acestea conțin norme de drept noi. În mod deliberat, Burebista a recurs la autoritatea religiei pentru a se face ascultat de către popor și pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasă în asigurarea respectării legilor pe care le-a promulgat.

Instituțiile dreptului geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directă, dar unele dintre ele au putut fi reconstituite în mod indirect pe baza izvoarelor istorice care conțin referiri la aceste instituții și totodată pe baza urmelor pe care aceste instituții le-au lăsat în fizionomia unor instituții ulterioare. Cea mai de seamă instituție a dreptului geto-dac și a oricărui sistem de drept este instituția proprietății.

Instituția proprietății

În materia proprietății, geto-dacii au cunoscut două forme de proprietate:

proprietatea privată, a stăpânilor de sclavi

proprietatea comună, devălmașă, a obștilor sătești sau teritoriale

Prima formă de proprietate este atestată de un autor antic, Criton, care menționează că în statul geto-dac existau mari proprietari de pământuri și vite. Alte izvoare antice indică faptul că practica vânzării sclavilor de origine geto-daca pe piețele de sclavi ale Imperiului Roman era extrem de frecventă. Rezultatul este că această formă de proprietate, cea privată, avea ca obiect pământul, vitele și sclavii, iar titularii săi erau membrii aristocrației geto-dace, și anume taraboștii.

A doua formă de proprietate, cea comună devălmașă, este cunoscută din examinarea unor versuri conținute în odele poetului latin Horațiu. Concluziile care se desprind din aceste versuri: pământurile proprietății comune devălmașa se aflau în proprietatea comună devălmașă a membrilor obștii, în sensul că nu erau împărțite. La fel se întâmplă cu recoltele obținute de pe aceste terenuri. Pământul obștilor era împărțit numai sub aspectul folosinței lui în loturi, care erau atribuite membrilor obștei pe timp de un an, potrivit sistemului asolamentului, prin tragere la sorți. În anul următor, loturile de cultura erau redistribuite prin tragere la sorți potrivit aceluiași sistem, al asolamentului. Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorți era supravegheată de către dregătorii administrativi, tot aceștia fiind cei care rețineau impozitul sau tributul datorat statului de către obște din recoltele obținute.

Instituția căsătoriei în dreptul geto-dac

Herodot arată că la daci căsătoria se realiza printr-un contract de cumpărare a soției de la părinții acesteia de către soț, iar în cadrul căsătoriei femeia se afla într-o stare de inferioritate față de soțul său.

În același sens, poetul latin Ovidius vorbește despre muncile grele pe care soția geto-daca trebuia să le îndeplinească în cadrul gospodăriei.

Un alt poet latin, Horatius, arată, în odele sale, că geto-dacii erau monogami și consemnează totodată și practica dotei, termen de sorginte geto-daca. Tot Horatius menționează că cea mai importantă zestre a femeii geto-dace nu constă în bunurile pe care ea le aducea în regimul matrimonial, ci în virtutea ei.

Dreptul penal

Un alt domeniu reglementat de dreptul geto-dac este dreptul penal, materie în care principalele instituții vizau apărarea statului și apărarea proprietății private. Singura mențiune concretă existența în acest sens provine de la Horatius, care spune că adulterul femeii geto-dace era sancționat cu uciderea sa.

Dreptul procesual

Referitor la dreptul procesual, deși din punct de vedere formal atribuțiile realizării justiției fuseseră preluate de către stat, în statul dac, în anumite situații (cazuri de vătămare corporală) continuă să se aplice vechiul sistem al răzbunării sângelui, adică o formă de justiție privată.

Autorii antici arată că organizarea activității de judecată era una dintre preocupările principale ale statului geto-dac.

În acest sens, Iordanes spune despre Comosycus că era judecător suprem. Acesta se ocupa de organizarea și de judecarea proceselor, fiind judecător suprem, însă Comosycus era și rege și Mare Preot, în același timp. El executa atribuția de judecător suprem în virtutea calității de rege sau de Mare Preot, referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de tranșare a litigiilor.

Poetul Ovidius, referindu-se și el la activitatea judiciară în statul geto-dac arată că duelul judiciar era utilizat uneori ca sistem de rezolvare a litigiilor între persoane.

Dreptul internațional public

În ceea ce privește dreptul internațional public, unii autori menționează rolul pe care preoții geto-daci îl jucau asemeni preoților romani în cadrul ceremonialului care însoțea încheierea unor tratate de alianță între statul dac și alte state.

Provincia romana dacia

Organizarea de stat a provinciei romane Dacia

În urma războaielor daco-romane (între anii 101-102 și 105-106), o parte a teritoriilor locuite de geto-daci au intrat în stăpânirea statului roman. Au rămas însă, în continuare, locuite de dacii liberi teritoriile: Crișana, Maramureș și Nordul Moldovei.

Pe de altă parte, dintre teritoriile cucerite de romani, nu toate au intrat în componența provinciei romane Dacia, și anume: Sudul Moldovei, Muntenia și colțul de S-E al Transilvaniei au fost inițial incluse, din punct de vedere administrativ, în provincia Moșia inferioară.

De-a lungul stăpânirii exercitate de romani în Dacia, această provincie a suferit mai multe reorganizări administrativ-teritoriale, și anume:

Între anii 106 și 117 (până la moartea împăratului Traian, cel care a cucerit Dacia), Dacia a fost o provincie unitară, cuprinzând: Banatul, Oltenia și Transilvania, fără colțul de S-E.

Împăratul Hadrian înfăptuiește prima reorganizare administrativ-teritoriala între anii 117 și 124. Și anume, abandonează S-ul Moldovei și cea mai mare parte a Câmpiei Muntene, care erau greu de apărat împotriva atacurilor dacilor liberi și împarte teritoriul rămas sub stăpânire romană în două provincii:

Dacia inferioară (cuprinzând Oltenia, colțul de S-E al Transilvaniei și V-ul Munteniei)

Dacia superioară, (cuprinzând Banatul și restul Transilvaniei)

Între anii 124-168, Hadrian desprinde din Dacia superioară zonă situată la Nord de Arieș și de Mureșul Superior, și creează o nouă provincie: Dacia Porolissensis.

Ultima reorganizare administrativ-teritoriala este înfăptuita de împăratul Marcus Aureliu (168-169). El unește Dacia superioară cu Dacia inferioară, formând Dacia Apulensis și apoi desprinde Banatul din Dacia Apulensis, creând o nouă provincie: Dacia Malvensis, menținând astfel Dacia Porolissensis în vechile sale granițe.

Cele trei provincii Dacia (Apulensis, Malvensis și Porolissensis) s-au menținut până la retragerea aureliana.

Organele centrale de conducere ale provinciei romane Dacia

Provinciile imperiului erau de două categorii:

provincii senatoriale (pacificate)

provincii imperiale (nepacificate)

Organele centrale în Dacia-provincie romană:

Legatus Augusti Pro Praetore

Concilium Provinciae

Procuratorul financiar

Procuratorul vamal

LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE

Dacia era o provincie imperială, considerată nepacificată, fiind condusă direct de către împărat, prin intermediul unui guvernator, care se numea “legatus augusti pro praetore”. Acesta era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial și avea rang consular, în sensul că el fusese consul la Roma.

Reședința legatului și capitala provinciei Dacia erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Acest legat imperial avea imperium Proconsularae, adică puterea de comandă a consulului de la Roma. El putea comanda mai multe legiuni și avea atribuții supreme de conducere pe plan administrativ, militar și judiciar.

* După prima reorganizare a provinciei Dacia, înfăptuită de împăratul Hadrian, această situație se menține în DACIA SUPERIOARĂ cu singura deosebire că legatul imperial al Daciei Superioare era recrutat dintre membrii Ordinului Senatorial, dar era de rang pretorian, inferior – era fost pretor la Roma, în sensul că el nu avea dreptul de a comanda decât o singură regiune, spre deosebire de cel care avea imperium proconsularae, respectiv legiunea a XIII-a Gemina, care își avea sediul în castrul de la Appulum, unde se afla și reședința guvernatorului Daciei Superioare. Capitala provinciei Dacia Superioară rămâne însă la Colonia Ulpia Traiana.

DACIA INFERIOARĂ era o provincie procuratoriană, condusă de un procurator Augusti, denumit și procurator presidial sau “praesses”, recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, adică dintre cavaleri. Se bucura de “ius gladii”, care îi conferea depline puteri civile, militare și judiciare. (dreptul sabiei). Capitala acestei provincii, precum și reședința guvernatorului ei, se aflau la Drobeta.

O poziție asemănătoare o avea și DACIA POROLISSENSIS, sediul guvernatorului și capitala acestei provincii fiind la Napoca.

La fel și DACIA MALVENSIS, capitala acestei provincii și reședința guvernatorului său fiind la Malva.

În Dacia porolissensis, după transferarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea în castrul de la Porolissum, atribuțiile de guvernator al provinciei au fost preluate de generalul comandant al acesteia.

* După ultima reorganizare a Daciei, guvernatorul DACIEI APULENSIS redobândește rangul consular de la început și asigură conducerea și coordonarea tuturor celor trei Dacii, purtând titulatura de “legatus augusti pro praetore daciarum trium”.

Unitatea celor trei provincii Dacia a fost întărită și de faptul că, începând din vremea domniei lui Alexandru Sever, colonia Ulpia Traiana este ridicată la rangul de Metropolis a celor trei Dacii.

CONCILIUM PROVINCIAE

Un alt organ de conducere la nivel central era Concilium Provinciae (sau Concilium Daciarum trium), înființat de împăratul Marcus Aureliu.

Este o adunare provincială alcătuită din delegați ai orașelor celor trei provincii, care se întruneau o dată pe an la colonia Ulpia Traiana, în Palatul Augustalilor.

Membrii acestei adunări erau recrutați din cadrul Ordinului Ecvestru și din cadrul Ordinului Decurionilor. Alegeau dintre ei un președinte al adunării, care era în același timp și Sacerdos arae Augusti, adică preotul cultului imperial în Dacia.

Acest Concilium era un organ cu caracter consultativ, cu atribuțiuni restrânse, limitate la arătarea problemelor de interes general ale orașelor și provinciilor și susținerea intereselor locale în fața administrației imperiale. În acest sens, membrii adunării puteau adresa plângeri împăratului, față de abuzurile magistraților provinciali.

În realitate, principala sarcină a acestui Concilium era întreținerea cultului imperial în Dacia, în scopul întăririi unității provinciilor și creșterii loialității și devotamentului provincialilor față de administrația romană.

PROCURATORUL FINANCIAR

Organizarea financiară a provinciei Dacia

Administrarea finanțelor provinciei era asigurată de un procurator financiar, cu sediul la colonia Ulpia Traiana, unde erau centralizate datele privind veniturile și impozitele pentru toate cele 3 provincii Dacia.

Acest procurator financiar era subordonat legatului imperial al Daciei și era recrutat dintre membrii Ordinului Ecvestru.

El avea în subordinea sa un întreg aparat fiscal, alcătuit din funcționari inferiori.

Această situație a continuat în urma reorganizărilor succesive ale provinciei Dacia, în Dacia Superioară și apoi în Dacia Apulensis.

Atunci când locul guvernatorului imperial în Dacia Apulensis era vacant, interimatul conducerii celor trei Dacii revenea tocmai acestui procurator financiar al Daciei Apulensis.

În Dacia Inferioară, Dacia Porolissensis și Dacia Malvensis, atribuțiile financiare reveneau procuratorilor prezidiali ai acestor provincii.

O singură mențiune, aceea că în Dacia Porolissensis, după ce conducerea provinciei a fost preluată de generalul comandant al Legiunii a V-a Macedonica, atribuțiile financiare au revenit unui procurator financiar special.

În vederea stabilirii impozitelor și a bazei impozabile, se efectuau din cinci în cinci ani, recensăminte ale bunurilor și persoanelor, de către magistrați specializați, denumiți “dumviri quinquenales”.

Impozitele erau de două categorii:

impozite directe, denumite “TRIBUTA”

impozite indirecte, denumite “VECTIGALIA”

Impozitele directe erau: impozitul funciar (“tributum soli” sau “stipendium”), care se plătea și pe clădiri, și impozitul personal (denumit “tributum capitis”), pe care îl plăteau nu numai cetățenii romani, ci și peregrinii (străinii, necetățeni).

Impozitele indirecte erau numeroase, cel mai important fiind impozitul de 2.5 % pe circulația bunurilor și persoanelor (un fel de taxa vamală care era încasata în cadrul unor oficii vamale, amplasate atât la granițe, cât și în interiorul provinciilor, denumite “Stationes”).

PROCURATORUL VAMAL

Oficiile vamale erau conduse inițial de sclavii imperiali, mai apoi de niște arendași numiți “conductores”, iar după Marcus Aureliu (după 169), de procuratori vamali recrutați dintre membrii ordinului ecvestru.

Organizarea locală a provinciei romane Dacia

În provincia Dacia existau două categorii de așezări:

Așezări urbane

colonii

municipii

Așezări rurale

așezări rurale organizate în forma tradițională geto-dacă a obștilor sătești sau teritoriale

așezări rurale organizate după modelul roman

Așezările urbane erau de două categorii: colonii și municipii.

Coloniile erau centre urbane puternic romanizare, locuitorii lor fiind în majoritate cetățeni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice. Mai mult, unele dintre colonii erau investite cu “ius italicum”, o ficțiune juridică potrivit căreia solul lor (pământul lor) era asimilat solului italic (asta înseamnă că cetățenii romani din acele colonii puteau exercita dreptul de proprietate quiritara asupra pământului, fiind scutiți astfel de plată impozitului funciar).

Municipiile aveau un statut inferior, fiind centre mai puțin romanizate, locuite în majoritate de latini și peregrini, însă în epoca stăpânirii române a Daciei, distincția care odinioară era extrem de clară între colonii și municipii, începe să se estompeze, asistăm la o nivelare a statutului juridic al așezărilor urbane în imperiu și, evident, și în provincia Dacia.

Consiliul municipal – Conducerea supremă a orașelor

Conducerea supremă a orașelor, colonii și municipii, era exercitată de un Consiliu municipal, organizat după modelul senatului Romei, motiv pentru care el se mai numea și Senat Municipal.

Membrii acestui Senat Municipal alcătuiau “ordo decurionum” (ordinul decurionilor).

Numărul decurionilor din Senatul Municipal era cuprins între 30 și 50, fiind stabilit în actul de înființare a orașului, în funcție de numărul cetățenilor romani din localitatea respectivă.

Membrii Senatului Municipal erau desemnați pe un mandat de cinci ani, de acei magistrați specializați cu efectuarea recensământului, denumiți “duumviri quinquenales”.

Membrii erau recrutați din rândul persoanelor care îndeplineau cumulativ următoarele condiții:

să fie cetățeni romani ingenui (adică născuți din părinți care au fost întotdeauna oameni liberi)

să aibă vârsta de cel puțin 25 de ani (fără perspectiva de a fi puși sub tutela)

să aibă o avere de cel puțin 100.000 de sesterți (pentru că decurionii răspundeau cu propria lor avere pentru neîncasarea impozitelor și taxelor datorate de provincialii statului român)

Atribuțiile Consiliului Municipal (Senatului Municipal)

Principalele atribuțiuni ale Consiliului Municipal erau:

Atribuirea de terenuri

Soluționarea problemelor edilitare

Organizarea spectacolelor și a jocurilor publice

Coordonarea activității administrative și fiscale

Îndeplinirea obligațiilor de cult

Alegerea magistraților orașului și a sacerdoților (adică a preoților municipali)

Cinstirea persoanei împăratului și a guvernatorului provinciei

Magistrații superiori erau numiți:

în colonii “duumviri iure dicundo”

în municipii “quattuorviri iure dicundo”

Aceștia erau aleși pe termen de un an, dintre decurioni, și aveau atribuțiuni administrative și judiciare (ceea ce le arătă și numele).

Alți magistrați civili erau edilii(“aediles”), care aveau ca atribuții:

Poliția orașului

Aprovizionarea piețelor

Întreținerea clădirilor și a străzilor

Pe lângă aceștia, erau și cvestorii (“quaestores”), care se ocupau de administrarea finanțelor și a bunurilor orașului.

Sacerdoții (sau preoții municipali) erau aleși de către decurioni, fiind integrați într-un sistem ierarhic, în fruntea căruia se afla “pontifex”, ales dintre decurioni, urmat de “flamines” (erau preoții zeilor principali) și augurii (sacerdoți de rang inferior).

Primul eșalon al conducerii orașului era format de Ordinul Decurionilor, compus din membrii Senatelor Municipale și magistrații municipali.

Cel de-al doilea eșalon îl reprezenta Ordinul Augustalilor. Aceștia erau persoane avute, cu un mare potențial economic, dar care nu îndeplineau condițiile pentru a accede la decurionat. Augustalii erau aleși pe viață de către decurioni, și aveau că principala sarcină aceea de a întreține cultul împăratului și cultul Romei, și de a contribui cu donații substanțiale pentru realizarea unor lucrări edilitare, atât în domeniul civil, cât și în domeniul religios. Augustalii se constituiau într-o asociație la nivelul întregii provincii Dacia, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde se afla și conducătorul lor, acel “sacerdos arae Auguști”, care îndeplinea și funcția de președinte al lui “concilium provinciae”.

Al treilea nivel al conducerii orașelor îl reprezentau colegiile. Acestea sunt asociații cu caracter profesional, religios sau funerar, având ca scop ajutorarea reciprocă a membrilor lor. Colegiile profesionale (de ex. Colegiul meșteșugarilor) erau organizate după modelul militar, grupându-i pe membrii lor în “decurii” și “centurii “, și erau conduse de un “praefectus” sau “magister”, fiind totodată puse sub protecția unei persoane de vază a orașului, denumită “patronus” sau “defensor” (apărătorul sau protectorul colegiului respectiv).

Așezările rurale

Așezările rurale (sau satele), cuprindeau cea mai mare parte a populației provinciei Dacia.

Așezările rurale erau de două categorii:

așezări rurale organizate în formă tradițională geto-daca a obștilor sătești sau teritoriale

așezări rurale organizate după modelul roman

pagus, pagi

vicus, vici

“Pagi” sunt satele organizate pe teritoriul coloniilor, alcătuite în marea lor majoritate din cetățeni romani.

“Vici” sunt satele aflate în afara teritoriului coloniilor, locuite în special de necetățeni(latini, peregrini).

Așezări rurale cu statut special

stationes

canabae

regiuni cu regim special(minele de aur și de fier)

Mai existau două categorii de așezări rurale cu statut special:

“stationes” (care sunt acele oficii vamale poștale de pază și control)

“canabae” (așezări rurale organizate pe lângă castrele romane, locuite de veterani, familiile și rudele soldaților romani, negustori și meșteșugari care își desfășurau activitatea în strânsă legătură cu trupele romane).

Există în provincia Dacia și un teritoriu cu statut special, și anume exploatările de aur din Munții Apuseni, conduse direct de către împărat, prin intermediul unui procurator aurarium.

Aceasta este, în linii mari, organizarea provinciei Dacia.

Dreptul în Dacia romană

Dreptul în provincia romană Dacia, ca de altfel dreptul roman în ansamblul său, are un caracter puternic statuar, în sensul că el consacră un statut juridic diferit pentru diversele clase și categorii sociale.

CETĂȚENII ROMANI

Pe primul plan se aflau cetățenii romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile și politice, cu excepția proprietății quiritare, pe care o puteau exercita, așa cum am văzut, doar cetățenii romani din coloniile investite cu “ius italicum”.

Astfel, cetățenii romani aveau următoarele drepturi politice:

“ius sufragii (dreptul de a alege)

“ius honorum” (dreptul de a candida și de a fi ales într-o magistratură)

“ius militiae” (dreptul de a face parte din legiunile romane)

Pe lângă drepturile politice, drepturile civile erau:

“ius comercii/comercium” (dreptul de a încheia acte juridice, potrivit dreptului civil)

“ius connubii/conuubium” (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă, potrivit dreptului civil)

“legis actio” (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea pretențiilor lor legitime și a drepturilor lor subiective)

LATINII

După cetățenii romani, urmau în ierarhia socială, latinii (categoria socială cu un statut juridic intermediar între cetățeni și peregrini). Ei se bucurau de o parte dintre drepturile civile și politice ale cetățenilor romani.

Astfel, dintre drepturile civile, aveau:

“ius comercii”

“ius connubii” și “legis actio” (!!) UNEORI

Iar dintre drepturile politice aveau:

“ius sufragii”

NU aveau “ius honorum” și “ius militiae”

Latinii din provincia Dacia erau latini fictivi, în sensul că aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sânge cu romanii. De altfel, în perioada stăpânirii române în Dacia, statutul de latin devenise unul cu caracter excepțional, aplicându-se unui număr redus de persoane Acest lucru se întâmplă pe fondul tendinței de generalizare a cetățeniei romane, înfăptuita prin edictul împăratului Caracalla (Antonius Caracalla) din anul 212.

Cetățenii romani, în raporturile dintre ei, utilizau normele dreptului civil.

Latinii, în raporturile dintre ei, precum și în raporturile cu cetățenii și cu peregrinii, utilizau normele dreptului ginților.

PEREGRINII

Cea de-a treia categorie socială era reprezentată de peregrini. Aceasta era și cea mai numeroasă categorie socială, pentru că în această intrau autohtonii geto-daci, supuși cuceririi romane.

Peregrinii, la rândul lor, erau de două categorii:

Peregrini obișnuiți, care în raporturile cu cetățenii romani și cu latinii utilizau normele dreptului ginților, iar în raporturile dintre ei puteau utiliza cutumele locale (“leges moresque peregrinorum” – legile și cutumele peregrinilor) numai în măsura în care acestea erau recunoscute de statul roman, deoarece nu intrau în coliziune cu normele dreptului roman.

Peregrini dediticii, adică locuitorii cetăților care s-au opus cu forța armelor cuceririi romane, spre pildă dacii din Sarmizegetusa. Ei erau o categorie inferioară de peregrini, în sensul că nu mai aveau acces la dreptul lor național, adică nu mai puteau utiliza în raporturile dintre ei normele/cutumele locale, nu puteau dobândi niciodată cetățenia romana, dovada că edictul lui Caracalla îi exceptează de la acordarea cetățeniei romane și nu puteau veni niciodată la Roma sub sancțiunea căderii în sclavie automat.

Concluzie: Normele dreptului ginților reprezintă dreptul comun al tuturor acestor categorii (cetățeni, latini, peregrini) pentru reglementarea raporturilor juridice dintre ei.

Formele juridice bazate pe “ius gentium”, deși diferite de formele juridice bazate pe dreptul civil, produceau, totuși, efecte juridice valabile, chiar dacă în anumite împrejurări imperfecte față de efectele produse de instituțiile dreptului civil.

Spre pildă, cetățeanul roman se putea căsători în mod valabil cu o peregrina potrivit formelor prescrise de “ius gentium”, dar nu avea manus asupra soției (adică nu avea puterea maritală) și nu avea “patria potestas” asupra copiilor rezultați din această căsătorie.

Spre pildă, în contractele dintre cetățeni și peregrini se putea utiliza forma scrisă, însă această formă era “ad probationem” și nu “ad validitatem”.

Spre pildă, litigiile dintre cetățeni și peregrini erau deduse spre soluționare tribunalelor romane din provincie, pe baza unei ficțiuni juridice, potrivit cu care, peregrinul era considerat cetățean roman. (“și civis romanus eset”).

“Ius gentium”, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluată față de dreptul civil, întrucât nu presupune forme solemne și gesturi rituale, și se întemeiază în principal pe elementul subiectiv al voinței umane.

În procesul conviețuirii dacilor cu romanii, cele trei rânduieli juridice (drept civil, dreptul ginții și cutumele locale) s-au apropiat până la contopire, dând naștere, în condițiile specifice Daciei, unui sistem de drept nou, anume dreptul daco-roman.

(!!) Este vorba despre un proces de sinteză juridică daco-romană, în cadrul căruia influența covârșitoare a fost exercitată, evident, de normele dreptului roman, DAR, la rândul lor, și cutumele locale au exercitat o anumită influență asupra dreptului roman, în special în direcția înlăturării formalismului din actele juridice și generalizării principiului bunei-credințe.

INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII

Pentru analizarea acestei instituții trebuie făcută distincția între proprietatea asupra pământului, pe de o parte, și proprietatea asupra celorlalte bunuri.

Proprietatea asupra pământului

Referitor la proprietatea asupra pământului în provincia romană Dacia, au existat două forme de proprietate:

Proprietatea quiritară – era exercitată în Dacia de către cetățenii romani care locuiau în coloniile investite cu jus italicum și al căror teritoriu era asimilat solului Romei.

Proprietatea provincială – era exercitată de ceilalți provinciali, precum și de către cetățenii romani care nu locuiau în coloniile investite cu jus italicum.

Potrivit unei străvechi reguli consacrate de dreptul roman, toate terenurile cucerite de la dușmani treceau în proprietatea statului roman cu titlul de ager publicus (ogorul public). În fapt, aceste terenuri erau date în folosință provincialilor, care plăteau în schimb un impozit funciar: tributum solii sau stipendium.

Întrucât aceasta folosință exercitată de către provinciali era dificil de încadrat din punct de vedere juridic, jurisconsulții romani ai epocii clasice au căutat să o definească pe baza ideilor și instituțiilor juridice existente la acea dată, considerând că provincialii exercita asupra terenurilor respective posesia sau uzufructul și că pot fi asimilați până la un punct cu titularii de drepturi ireale. În realitate, însă, provincialii exercitau asupra terenurilor respective un veritabil drept de proprietate, pe care romaniștii l-au denumit proprietate provincială. În acest sens, provincialii aveau toate atributele dreptului de proprietate. Puteau transmite terenurile respective prin acte inter vivos, utilizând tradițiunea și, de asemenea, le puteau transmite mortis causa, prin testament. Totodată, după modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creată pentru proprietatea provincială o uzucapiune specială, numită prescriptio longi temporis. Paul și Modesin o denumeau longi possessionis.

Prescriptio longi temporis se deosebește însă de uzucapiunea din dreptul civil:

În privința termenelor: în cazul uzucapiunii din dreptul civil, termenele sunt de 1 an pentru bunurile mobile și de 2 ani pentru bunurile imobile. În cazul lui prescriptio longi temporis, termenele sunt de 10 ani între prezenți (între persoane aflate în aceeași localitate, iar mai apoi în aceeași provincie) și de 20 de ani între absenți (între persoane care se afla în localități diferite, mai apoi în provincii diferite).

În privința efectelor: uzucapiunea din dreptul civil este o prescripție achizitivă, duce la dobândirea dreptului de proprietate de către posesor la împlinirea termenului de 1 an sau, după caz, de 2 ani. Prescriptio longi temporis nu este o prescripție achizitivă, ci extinctiva. Efectul acestei prescripții constă în respingerea acțiunii în revendicare, a proprietarului de către posesor, însă, dacă acesta din urmă pierdea posesia bunului chiar și după împlinirea termenului de prescripție, nu mai putea revendica acel bun.

În al treilea rând, spre deosebire de uzucapiune, în cazul lui prescription longi temporis era admisă joncțiunea posesiilor și, totodată, nu se cereau condițiile justului titlu și a bunei credințe.

A fost creată, totodată, și o prescriptio longissimi tempori, adică prescripția celei mai lungi durate, care avea un termen inițial de 40 de ani, în timpul împăratului Constantin cel Mare, redus apoi mai întâi la 30 de ani, în vremea domniei împăratului Teodosiu al II-lea. Prescriptio longissimi temporis se aplică atât bunurilor imperiale (patrimonium caesaris), cât și bunurilor bisericii. Prescriptio longissimi temporis era, de asemenea, o prescripție extinctivă.

Împăratul Justinian, în cadrul demersului sau unificator, a suprimat deosebirea între fondurile italic și cele provinciale, astfel încât Italia devine și ea o simplă provincie a Romei, nemaiavând statutul special anterior. Pe cale de consecință, împăratul Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptio longi temporis, creând următorul sistem:

Bunurile mobile se uzucapau printr-o posesie de 3 ani, denumită usus capio, iar bunurile imobile se uzucapau printr-o posesie de 10 ani între prezenți și 20 de ani între absenți, denumită prescription longi temporis. În toate cazurile se cereau atât justul titlul (justa causa posessionis) și buna-credință. În toate cazurile prescripția avea un caracter achizitiv (era un mod de dobândire a proprietății).

Împăratul Justinian menține și prescriptio longissimi temporis, dar cu următoarea fizionomie:

Dacă posesorul era de buna-credință și nu a intrat în posesia bunului prin mijloace violente, la finele unei posesii de 30 de ani devine proprietar;

Dacă posesorul nu este de bună credință sau a intrat în posesia bunului prin mijloace violente, atunci la finele unei posesii de 30 de ani nu devine proprietar, dar poate respinge cu succes acțiunea în revendicare promovată de proprietar. În acest caz, prescriptio longissimi temporis își menține vechea fizionomie de prescripție extinctivă.

Acest sistem a fost introdus de Justinian, printr-o constituțiune imperială, dată în anul 528 d.Hr. Figura juridică a proprietății provinciale a dat naștere pe planul tehnicii de reglementare juridică unor atribute și unor determinative care au putut fi utilizate cu succes în vederea consacrării proprietății divizate de tip feudal.

Proprietatea peregrină

Pe lângă aceste 2 forme de proprietate, asupra celorlalte bunuri, altele decât pământul, provincialii mai puteau exercita și proprietatea peregrină.

Această formă de proprietate a fost creată din considerente de ordin economic, deoarece peregrinii erau principalii parteneri de comerț ai romanilor. Dar, întrucât peregrinii nu aveau jus commercii, nu puteau exercita proprietatea quiritară. Astfel, pentru ei a fost creată această formă specială de proprietate.

Proprietatea peregrină era protejată prin mijloace juridice, create după modelul celor aplicabile proprietății quiritare. Spre pildă:

Acțiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie cu suprimarea din formula acțiunii a sintagmei Ex iure quiritium, fie prin introducerea ficțiunii ca peregrinul este cetățean roman (Si civis romanus est).

De asemenea, prin utilizarea aceleiași ficțiuni, le-au fost acordate peregrinilor actio furti și actio damni in iuriam dati, care sancționau delictele de furt și, respectiv, paguba cauzată pe nedrept.

INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI

Între peregrini erau admise căsătoriile și, totodată, erau admise instituțiile tutelei și adopțiunii fraterne, aceasta din urmă instituție dând naștere, mai târziu, instituției juridice feudale a înfrățirii.

SUCCESIUNILE

În ceea ce privește materia succesiunii, ea putea fi deferită potrivit legii sau prin testament. Peregrinii testau în formă specifică a testamentului oral, preluat mai târziu în feudalism sub forma testamentului cu “limbă de moarte”. De asemenea, peregrinii aveau testament factio pasiva, și, ca atare, puteau veni la succesiunea cetățenilor romani.

MATERIA OBLIGAȚIILOR

În ceea ce privește materia obligațiilor, aceasta cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată, deoarece epoca stăpânirii romane a Daciei se caracterizează printr-o dezvoltare considerabilă a producției și a schimbului de mărfuri.

Obligațiile în general și obligațiile contractuale în special sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente ale dreptului civil cu elemente de drept al ginților și elemente preluate din dreptul autohton în cadrul unei veritabile sinteze juridice daco-romane.

Aceasta sinteză juridică este oglindită în Tripticele din Transilvania(Tăblițele cerate din Transilvania), care reprezintă unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman descoperite vreodată, fiind încadrate la categoria textelor epigrafice.

Tripticele din Transilvania

Tripticele din Transilvania au fost descoperite între 1786 și 1855 într-o mină de aur părăsite de la Alburnus maior, actuala Roșie Montană. Ele au fost traduse și publicate de către marele romanist german Theodor Mommsen, la Viena, într-o ediție criptică, denumită Corpus Inscriptionum Latinarum.

Aceste triptice se prezintă sub forma unor tăblițe din lemn de brad, legate câte 3. Aceste tăblițe sunt ușor scobite în interior, scobitura este acoperită cu un strat de ceară, iar peste acest strat de ceară s-a scris cu ajutorul unui stilet. În cadrul tripticelor, scrierea este aplicată pe fetele interioare ale tăblițelor I și III și pe ambele fete ale tăbliței II.

Au fost descoperite 25 de astfel de triptice, însă numai 14 sunt lizibile și, ca atare, numai acestea au putut fi citite și descifrate.

Tripticele conțin:

4 contracte vânzare

3 contracte de muncă

2 contracte de împrumut

1 contract de societate

1 contract de depozit

1 proces verbal prin care se constată desființarea unei asociații funerare

1 lista cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet

actul prin care o persoană își asumă obligația de a plăti o datorie

Ultimul act din triptice este datat 26 mai 167. Plecând de la acest fapt, Theodor Mommsen a dedus că tripticele au fost ascunse în mina de populația din Roșia Montană, care s-a refugiat apoi în timpul Războaielor Marcomanice și nu s-ar mai fi întors. Această explicație nu poate fi, însă, susținută, deoarece exploatarea minelor de aur din zona Munților Apuseni a reprezentat până la sfârșitul dominației romane una dintre preocupările principale alea administrației romane în Dacia și care ne împiedică să luăm în considerare explicația oferită de Mommsen.

Mult mai ușor este de presupus că doar persoana care a ascuns actele în mina nu s-ar mai fi întors în localitatea respective la încheierea Războaielor Marcomanice și că din aceste considerente, actele comunității din Roșia Montana au rămas în mină și nu au fost recuperate, fiind descoperite în urma unor exploatări aurifere combinate cu anumite cercetări arheologice.

Conținutul juridic al Tripticelor din Transilvania

CONTRACTE DE ÎMPRUMUT

În ceea ce privește contractele de împrumut, într-unul dintre aceste contracte creditor este o femeie peregrină (Anduena lui Bato).

Faptul că o femeie peregrină încheie un contract de împrumut este contrar prevederilor dreptului roman, întrucât:

Peregrinii nu aveau jus commercii.

Femeile sui iuris în dreptul roman (cele care nu se aflau sub puterea unui pater familias) erau puse sub tutela perpetuă a agnaților lor, întrucât romanii considerau că femeile sunt obstaculate din punct de vedere intelectual și, ca atare, nu puteau încheia acte juridice decât cu auctoritatis tutoris (cele sui iuris). Aceasta înseamnă că acest contract de împrumut nu a fost încheiat sub normele dreptului roman.

Într-un alt contract de împrumut, avem o simplă convenție prin care debitorul își asumă obligația de a plăti dobânzi la suma împrumutată.

Și acest lucru contravine dreptului roman, deoarece în dreptul roman obligația debitorului de a plăti dobânzi la suma împrumutată se realiza fie printr-o stipulatio sortis et usurarum (stipulațiune a capitalului și a dobânzilor), fie printr-o stipulatio usurarum (stipulațiune a dobânzilor) alăturată lui mutuum (împrumutul de consumațiune, care este esențialmente gratuit).

Stipulațiunea este un act solemn, fie că discutăm despre stipulatio sortis et usurarum sau despre usurarum. Aceasta înseamnă că, în dreptul roman, obligația de a plăti dobânzi se asuma numai în formă solemnă. (Chiar dacă elemente de mutuum erau prezente – Prezența martorilor – s-a folosit stipulatio sortis et usurarum, contractul fiind valabil deoarece putea fi folosit între peregrini și cetățeni.)

CONTRACTUL DE DEPOZIT

În triptice avem și un contract de depozit.

Este vorba despre un depozit neregulat, iar actul nu este încheiat ad validitatem, ci este încheiat ad probationem, adică cu scopul de a proba o obligație izvorâtă dintr-un alt raport juridic.

STIPULAȚIUNEA, CONTRACTE DE ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ ȘI GARANȚII PERSONALE

În ceea ce privește stipulațiunea, ea este utilizată în Tripticele din Transilvania pentru realizarea operațiunilor juridice a împrumutului cu dobândă și a garanțiilor personale, deși în epoca respectivă dreptul roman crease acte speciale prin care se realizau operațiunile juridice respective, și anume:

Mutuum, pentru împrumutul de consumațiune

Fideiusio (fideiusiunea), ca garanție personală

CONTRACTE DE MUNCĂ

Prin unul dintre contractele de locațiune din Triptice se realizează o locațiune de servicii (locatium operarum) în formă contractului de muncă, prin care o persoană își închiriază serviciile către patronul unei mine.

În privința acestui contract se pune problema riscului în contract, deoarece contractul respectiv conține o clauză potrivit căreia muncitorul accepta să nu fie plătit pentru perioada în care nu poate munci din cauze ce nu-i sunt imputabile.

Riscul în contract = sistemul potrivit căruia una din părțile contractante trebuie să-și execute obligația, deși cealaltă parte contractată nu și-o mai poate executa fără vină să.

În contractul de locațiune de servicii, cel care ia inițiative de a-și închiria forța de muncă se numește locator, iar cel care închiriază forța de muncă a altei persoane se cheamă conductor. Prin urmare, în cazul nostru locatorul este muncitorul.

În dreptul roman vechi există regulă conform căreia riscul aparținea locatorului (debitorul obligației imposibil de executat) – contractul sinalagmatic. În epoca clasică, această regulă se modifică, riscul fiind asumat de conductor, care trebuie să-l plătească pe muncitor și pentru zilele în care acesta nu poate munci din cauze care nu-i sunt imputabile.

În Dacia, printr-o convenție, părțile derogă de la această regulă, stabilind prin contract că riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat (locator). Această deosebire față de dispozițiile dreptului roman, se explică prin discrepanța majoră de statut social și economic între patronal minei și muncitor, muncitorul fiind obligat să accepte această clauză în contract, clauză care nu-i este favorabilă.

CONTRACTE DE VÂNZARE

În ceea ce privește unul dintre contractele de vânzare, constatăm că el are o formă diferită de cea proprie contractului de vânzare din dreptul roman, deși efectele pe care le produce sunt identice.

Astfel, în dreptul roman clasic, prin simplul acord de voință al părților, cu privire la obiect și la preț, se năștea contractual consensual de vânzare, care avea ca efecte obligațiile vânzătorului:

De a păstra și preda lucrul

De a garanta pentru viții

De a garanta pentru evicțiune

Obligația cumpărătorului de a plăti prețul

În Triptice, însă, avem clauze distincte:

O clauză de cumpărare

O clauză referitoare la preț

Clauze distincte cu privire la viții și evicțiune

O declarație distinctă a garantului

Astfel, pentru fiecare efect în parte avem o clauză separată.

Un alt contract de vânzare din triptice este semnat nu numai de către martori, ci și de către părți și garant.

Sub acest aspect, în dreptul roman actele erau de 2 categorii:

Acte redactate în formă obiectivă (semnate numai de martori) – tipice perioadei de început al dreptului roman

Acte redactate în formă subiectivă (semnate numai de părți) – tipice epocii clasice și postclasice.

Împrejurarea ca în Triptice actele sunt semnate atât de către martori, cât și de către părți, înseamnă din nou o derogare de la principiilor dreptului roman sau, după alți autori, o tranziție de la formă obiectivă la cea subiectivă.

Într-o altă tăbliță cerată, operațiunea juridică a vânzării se realizează atât prin intermediul mancipațiunii, cât și prin intermediul contractului consensual.

Mai mult decât atât, analizând mancipațiunea, constatăm că aceasta este nulă, deoarece nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile sale de formă, mancipațiunea fiind un act de drept civil supus unui formalism riguros și excesiv.

Unii autori au spus că ar fi o eroare de exprimare și că părțile nu au vrut să spună mancipațiune, ci tradițiune. Altfel spus, părțile au utilizat în mod greșit cuvântul “mancipațiune”.

Alți autori au spus că, pentru mai multă siguranță, s-a utilizat și mancipațiunea și contractual consensual în vederea realizării aceleiași operațiuni juridice, fără a putea explica, însă, de ce părțile au folosit mancipațiunea fără să respecte una din condițiile sale de formă.

Iar alți autori au spus, pur și simplu, că suntem în prezența unei bizarerii juridice.

Niciuna dintre aceste explicații nu poate fi luată în considerare. În explicarea acestei situații, trebuie să plecăm de la faptul că în dreptul roman clasic, mancipațiunea era un mod de dobândire a proprietății, iar contractul consensual nu era un contract translativ de proprietate, ci era un contract generator de obligații. Altfel spus, la romani, prin contractul consensual nu se transmitea dreptul de proprietate de la vânzător la comparator, ci contractual doar genera obligația vânzătorului de a transmite cumpărătorului liniștita și utila posesiune a bunului (vacuam posesionem tradere) sau a proprietății bunului, dacă vânzătorul era chiar proprietar, iar transmiterea, după caz, a posesiunii sau a proprietății de la vânzător la cumpărător, se realiza printr-un act ulterior și distinct de contractul de vânzare care a dat naștere acestei obligații.

În feudalism, contractual consensual de vânzare devine translativ de proprietate (transmite proprietatea de la vânzător la comparator chiar în momentul realizării acordului de voința cu privire la obiect și la preț).

Împrejurarea ca în Triptice aceeași operațiune juridică se realizează atât prin vânzarea consensuală generatoare de obligații, cât și prin mancipațiune, care este un mod de dobândire a proprietății, semnifică faptul că suntem într-o perioadă de tranziție de la contractul consensual generator de obligații din dreptul roman la contractul consensual translativ de proprietate din epoca feudală.

Din cercetarea formelor și elementelor contractelor și a statutului juridic al persoanelor care le-au încheiat se desprinde concluzia că ele nu sunt întru totul conforme nici dreptului civil, nici dreptului ginților și nici cutumelor locale. De aceea este greșit din start demersul științific de a încadra aceste acte într-una dintre rânduielile juridice respective și de a considera ca o ciudățenie orice abatere de la prevederile unuia dintre sistemele de drept pe care le-am invocat. Aceasta pentru simplul motiv că actele din triptice au o fizionomie specifică, de natură a le conferi o identitate proprie, ca acte juridice de drept daco-roman.

Ele ilustrează faptul că în provincia romană Dacia, alături de sinteză lingvistică și etnică dintre autohtonii geto-daci și coloniștii romani, a avut loc și o sinteză instituțională, atât la nivelul instituțiilor politice, cât și la nivelul instituțiilor juridice.

Sinteza juridică daco-romană a creat un sistem de drept nou, sistemul de drept daco-roman, care a stat la baza Legii Țării, adică a dreptului nostru feudal nescris.

Organizarea sociala si normele de conduita in perioada cuprinsa intre retragerea aureliana si sec. viii

Această perioadă coincide cu etnogeneza românească și afirmarea obștilor sătești sau teritoriale ca unica formă de organizare a populației daco-romane.

Contextul istoric în care s-a desfășurat procesul etnogenezei românești

Retragerea aureliana a aparatului administrativ, a armatei romane, a marilor latifundiari a avut drept consecință încetarea formală a dominației romane asupra teritoriului fostei provinciei dace. Ea nu a însemnat, însă, și o retragere a fostei populații daco-romane, aceasta rămânând pe loc și continuându-și existența în formă tradițională de organizare socială a obștei sătești sau teritorială.

Pe de altă parte, imperiul roman a continuat să manifeste un interes deosebit asupra fostei provincii Dacia, care devine acum o zonă de protecție, o zonă-tampon a limesului de nord al imperiului. De aceea, până în vremea împăratului Justinian, imperiul roman și-a menținut o prezență activă la nordul Dunării și a exercitat un control efectiv asupra acestui teritoriu, ceea ce i-a făcut pe unii autori să vorbească despre o adevărată recucerire a Daciei. Mai mult decât atât, Dobrogea a continuat să facă parte integrantă din imperiul roman, ca o provincie separată, Sciția, în cadrul diocezei Tracia.

În ceea ce privește popoarele migratoare care s-au perindat în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic începând din sec. III, ele nu au exercitat o dominație efectivă asupra teritoriului locuit de daco-romani, ci o dominație formală, care s-a concretizat în perceperea unui tribut și în anumite raiduri de pradă. Pe de altă parte, aceste popoare se aflau Din punct de vedere al organizării sociale în comuna primitivă și, ca atare, ele nu au fost în măsură să organizeze din punct de vedere politic teritoriul locuit de daco-romani.

Acesta este contextul istoric în care s-a desfășurat procesul etnogenezei românești, adică al formării poporului român și a limbii române, proces ce a cuprins 2 etape:

Romanizarea dacilor și formarea populației daco-romane (etapa încheiată în sec VI).

Etapa formării poporului român ca un popor cu o identitate proprie, etapă ce a acoperit sec VII-VIII.

În ceea ce privește prima etapă, trebuie să precizăm că romanizarea a început înaintea cuceririi romane și a continuat și după retragerea aureliană, ea având drept rezultat formarea unei populații omogene daco-romane, distinctă de populațiile barbare și superioară acestora prin nivelul de civilizație materială și spirituală pe care l-au atins daco-romanii.

Romanizarea reprezintă sinteza etnică dintre autohtonii geto-daci și cuceritorii romani, însoțită de o sinteză lingvistică și instituționala, atât pe planul instituțiilor politice, cât și al instituțiilor juridice. Sinteza lingvistică a dat naștere unei noi limbi, limba română, al cărei caracter latin este atestat încă din secolul IV al erei noastre.

În paralel cu procesul romanizării, în cadrul etnogenezei românești s-a desfășurat și procesul creștinării populației daco-romane, astfel încât, spre deosebire de popoarele vecine, poporul român s-a născut ca un popor creștin și nu a fost creștinat ulterior. Aceasta întrucât creștinarea este o componentă a etnogenezei românești, ea derulându-se încă din sec. III al erei noastre.

Pe planul organizării sociale asistăm, după retragerea aureliană, la o decădere a vieții urbane în spațiul carpato-danubiano-pontic, astfel încât populația daco-romana se reîntoarce la forma tradițională de organizare socială, de dinaintea cuceririi romane, și anume obștea sătească sau teritorială. Existența și dezvoltarea așezărilor rurale în teritoriul de la nordul Dunării după retragerea aureliană este ilustrată prin bogatele descoperiri arheologice care atestă faptul că vechile așezări rurale au fost completate cu sate noi care se înființează în această perioadă.

OBȘTEA SĂTEASCĂ SAU TERITORIALĂ

În dezvoltarea societății românești, obștea a reprezentat una dintre formele de organizare socială care a asigurat continuitatea în spațiul carpato-danubiano-pontic. La început, au existat obștile gentilice, iar după apariția statului, obștile sătești sau teritoriale.

Obștea sătească sau teritorială prezintă trăsături comune atât cu obștea gentilică, cât și cu statul ca formă de organizare politică.

Cu obștea gentilică, obștea sătească are comun democratismul acestei forme de organizare socială, iar cu statul, obștea sătească are comun criteriul teritorial de organizare a populației. De aceea, obștea sătească sau teritorială și-a putut continua existența atât în perimetrul unei organizări politice, cât și în afara acesteia.

Sub aspect terminologic, în limba română s-au păstrat 2 termeni pentru desemnarea obștilor sătești sau teritoriale:

Termenul de sat (posatum lat.)

Termenul de cătun (de sorginte tracă)

Caracterele obștii sătești sau teritoriale

Așa cum îi arată și numele, obștea sătească are un caracter teritorial.

Ea este o asociație de gospodarii familiale, unite pe baza unui teritoriu stăpânit în comun.

Termenul care desemnează acest teritoriu stăpânit în comun este termenul de moșie (de sorginte tracă), care are semnificația de proprietate. Pentru partea care revine fiecărui membru al obștii se utilizează un termen din aceeași familie de cuvinte, și anume termenul de “moși”, alături de care în limba română a pătruns și termenul de “bătrân”, care este de sorginte latină (veteranus).

Pătrunderea slavilor și așezarea lor la sudul Dunării a determinat apariția în limba română și a unor dublete de sorginte slavă:

Ocină

Baștină

Dedină

Toate aceste dublete au un sens restrâns, acela de proprietate ereditară (moștenită).

Altă caracteristică a obștilor sătești este caracterul agrar și pastoral.

Acesta este dat de îndeletnicirile populației daco-romane. În mod corespunzător, teritoriul obștilor teritoriale era împărțit în 2 categorii:

câmpul (teritoriul destinat agriculturii)

pășunea (teritoriul destinat pașterii animalelor)

Cea mai mare parte a obștii se îndeletnicea cu agricultura, iar în număr restrâns se ocupau cu păstoritul turmelor comune ale obștii într-o formă pastorală specific românească, și anume transhumanța.

Organizarea obștii sătești (teritoriale)

Fiind o comunitate de muncă, obștea se organizează în vederea desfășurării în condiții optime a principalelor îndeletniciri ale membrilor săi (agricultură și păstoritul).

Nu cunoaștem în mod direct organizarea obștilor sătești sau teritoriale în perioada cuprinsă între retragerea aureliana și sec. VIII, dar o putem deduce în mod indirect dintr-o serie de documente scrise ulterior formării statelor românești de sine stătătoare, precum și din examinarea sociologică a unor forme de obști care au supraviețuit până în epoca modernă. Cert este că, în perioada pe care o avem în vedere, obștea sătească sau teritorială avea un caracter arhaic. La nivelul obștii nu existau stratificări sociale de natură de a asigura un statut privilegiat unora dintre membrii săi.

Organele de conducere ale obștii

Adunarea Generală

Sfatul oamenilor buni și bătrâni

Aleșii oamenilor

Adunarea Generală cuprindea pe toți oamenii majori ai obștii, majoratul fiind stabilit fie în raport cu vârsta, fie în raport cu căsătoria. Adunarea generală se numea tot “obște” și se ținea la casa obștii, iar în zilele de sărbătoare la biserică, fiind convocata prin viu grai.

Adunarea generală avea competență generală cu privire la toate problemele de interes major ale obștii, sens în care decidea cu privire la patrimoniul obștii, la organizarea muncii în comun, rezolva conflictele dintre membrii obștii, aproba transferul de bunuri și încheierea diverselor înțelegeri între membrii obștii și, totodată, se preocupă de organizarea cultului religios și de întreținerea bisericii satului respectiv.

Sfatul oamenilor buni și bătrâni cuprindea pe cei mai de bază, cei mai respectați oameni ai obștii, având atribuțiuni judiciare.

Aleșii obștii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuțiuni specifice, fiind semnificativ faptul că denumirile lor sunt asemănătoare cu denumirile viitoarelor dregătorii din statul feudal, ceea ce atestă continuitatea poporului român.

Dintre aleșii obștii cei mai importanți erau:

Vornicul, care strângea contribuțiile obștii la fondul comun al acesteia

Postelnicul, care avea în grijă biserica satului

Logofătul, știutor de carte care scria actele obștii

Judele – șeful militar al satului, care avea și atribuțiuni judiciare. Această denumire vine de la duumviri jure dicundo și quatorviri jure dicundo

Aleșii obștii erau numiți și revocați de Adunarea Generală a obștii, care le stabilea atribuțiile și le supraveghea activitatea, astfel încât funcțiile lor nu puteau fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar și nici nu le puteau asigura un statut privilegiat în raport cu ceilalți membrii ai obștii.

Obștea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare teritorială a populației daco-romane, ceea ce nu exclude existența unei forme de organizare sociale mai vaste sub aspect teritorial.

Este vorba despre uniunile sau confederațiile de obști, denumite și obști de obști. Acestea se organizau din necesitatea utilizării mai judicioase din punct de vedere economic a unui anumit teritoriu (spre exemplu, versantul unui munte sau valea unui rău), sau din necesități de natură militară (pentru o mai buna organizare împotriva atacurilor popoarelor migratoare).

Unele dintre aceste uniuni de obști sau confederații de obști au evoluat spre forme superioare de organizare socială, de natură politică (formațiunile prestatale de tip feudal) care au dat naștere mai târziu statelor feudale de sine stătătoare. Alte confederații de obști, însă, s-au menținut sub această formă și după întemeiere.

Marele Sfat

Uniunea de obști avea un organ suprem de conducere – Marele Sfat – alcătuit din reprezentații obștilor componente și care avea ca principale atribuțiuni:

rezolvarea problemelor patrimoniale comune

soluționarea litigiilor dintre obști

stabilirea contribuției acestora la fondul comun al federației

organizarea apărării în comun a obștilor

Problemele interne ale fiecărei obști continuau, însă, să fie soluționate de către organele proprii de conducere ale acestora.

Normele de conduită în cadrul obștilor sătești sau teritoriale

Întrucât obștea este o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obștii s-au statornicit în legătură cu obiectul muncii și modul de stăpânire al acestuia.

O altă categorie fundamentală de norme de conduită o reprezintă normele care asigura egalitatea tuturor membrilor obștii determinată de participarea tuturor la procesul muncii, acesta fiind unul care se desfășura în comun.

NORMELE REFERITOARE LA PROPRIETATE

Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate (sensul economic, care se referă la bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate).

Stăpânirea exercitată de membrii obștii asupra terenurilor aflate în hotarul obștii îmbrăca două forme:

Stăpânire comună devălmașă

Stăpânire personală sau individuală

Aceste două forme de stăpânire nu sunt forme de proprietate în sens juridic, ci sunt forme de apropriere a folosinței bunurilor.

Se aflau în stăpânire comună devălmașă:

pădurile

pășunile

islazurile

apele

turmele comune

fondul de rezervă pentru anii cu recolta slabă

moara satului

bogățiile subsolului

Un corolar al acestei stăpâniri devălmașe asupra terenurilor respective era imposibilitatea membrilor obștii de a înstrăina părți din hotarul obștii în vederea asigurării unității și integrității obștii respective.

La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare membru al obștii pentru amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire devălmașă. Munca respectivă încorporată în bun cu ocazia amenajării sale îi conferea acestuia o valoare economică nouă.

Prima desprindere din fondul devălmaș a fost, ca și la romani, locul de casă și grădină, iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în stăpânire individuală îl reprezintă gardul. Au urmat, însă, și alte treceri ale unor alte terenuri din stăpânire comună în stăpânire individuală, anume câmpul de cultură (adică terenul destinat agriculturii), denumit și țărână.

Acest teren era împărțit în loturi atribuite familiilor din obște prin tragere la sorți, însă nu ca în vechiul sistem geto-dac anual, ci o dată pentru totdeauna. Terenurile respective se mai numeau și loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea celor care le stăpâneau să utilizeze și celelalte terenuri aflate în hotarul obștei și care, până la momentul respectiv, se aflau în stăpânirea devălmașă a membrilor obștii.

Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă și trecerea lor în stăpânirea personală a continuat prin defrișări ale unor terenuri utilizate anterior ca pășuni sau ale unor terenuri cu vegetație forestieră. Prin amenajare, aceste terenuri devin agricole și intră în stăpânirea individuală a acelor membri ai obștii care le-au amenajat. Ele se numesc stăpâniri locurești. Trecerea tuturor terenurilor din stăpânire comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu aprobarea membrilor obștii, în speță, a Adunării Generale, obștea continuând să exercite un drept superior de supraveghere și control asupra tuturor teritoriilor aflate în hotarul său.

NORMELE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAȚIILE DE MUNCĂ

Regulile care vizau repartizarea câmpului de cultură între membrii obștei.

Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.

Regulile care vizau timpul de desfășurare a diferitelor activități în agricultură și cele care vizau distribuirea produselor pentru consumul personal al membrilor obștei și pentru acel fond de rezervă utilizat în anii cu recoltă slabă.

Reguli de conduită care reglementau activitatea de păstorit: pornirea turmelor, împărțirea produselor turmelor comune ale obștei, stabilirea locurilor și a perioadelor de pășunat.

În afara activităților desfășurate în comun, la nivelul obștei, au apărut activități ce implicau o anumită specializare și cărora li se dedicau doar unii dintre membrii obștei, cum ar fi activitățile meșteșugărești. Produsele obținute în urma acestor activități reveneau celor care le confecționaseră potrivit principiului specializării muncii.

NORME REFERITOARE LA STATUTUL PERSOANELOR

În această materie, principiul fundamental era acela al egalității tuturor membrilor obștei, egalitate izvorâtă din stăpânirea devălmașă asupra pământului, precum și din exercitarea muncii în comun.

Împrejurarea că unii din membrii obștei erau învestiți cu anumite atribuțiuni executive nu înseamnă o încălcare a principiului egalității la nivelul obștii, întrucât, evidențierea acestor persoane se realiza exclusiv pe baza calităților lor: experiența de viață, vitejie, înțelepciune, etc.

NORMELE REFERITOARE LA FAMILIE, SUCCESIUNI, OBLIGAȚIUNI

În perioada obștei arhaice, familia era structurată în familii mici compuse din părinți și copii, iar la nivelul ei funcționa principiul egalității în drepturi, din care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și între soți și, totodată, egalitatea soților în ceea ce privește exercitarea puterii părintești asupra copiilor.

Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de binecuvântarea religioasă, iar divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți, între aceștia existând deplină egalitate în privința motivelor de divorț pe care le puteau invoca.

În ceea ce privește materia succesiunilor:

descendenții aveau întreaga vocație succesorală

era recunoscut și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor

În materia obligațiilor, toți membrii obștei aveau deplină capacitate de a încheia convenții, acestea fiind libere de forme, spre deosebire de caracterul formalist al contractelor din dreptul roman.

Cele mai utilizate convenții erau: vânzarea-care sub influența dreptului bizantin devine consensuală translativă de proprietate, precum și schimbul, dat fiind caracterul economiei în acea epocă.

NORMELE REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA MEMBRILOR OBȘTEI ȘI PROCEDURA DE JUDECARE

Solidaritatea obștei se manifestă pe planul răspunderii în interiorul obștei, cât și în raporturile cu obștile învecinate. Tot în materia răspunderii se mai aplicau și legea talionului și sistemul compozițiunii voluntare.

În materie procedurală existau aceleași instanțe, atât pentru soluționarea pricinilor civile, cât și pentru soluționarea pricinilor penale, și anume: judele, precum și sfatul oamenilor buni și bătrâni – instanțe care trebuiau să aplice sancțiuni membrilor obștei, mergând până la excluderea celor vinovați din obște/comunitate.

În ceea ce privește sistemul probator, încă din această epocă apar unele probe fundamentale pentru practica juridică românească, cum ar fi: jurământul cu brazda și proba cu jurătorii.

aparitia primelor formatiuni politice feudale romanesti si formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare

Formarea relațiilor de producție feudală și apariția claselor sociale specifice feudalismului

Încheierea în sec. VIII a etnogenezei poporului românesc a dus la afirmarea poporului român din punct de vedere etnic, ca un popor cu o identitate proprie care folosea apelativul "român" pentru a se desemna, apelativ justificat atât prin tradiția coloniștilor romani, cât și prin tradiția autohtonilor geto-daci, ca locuitori ai unor ținuturi care făcuseră parte odinioară din Imperiul Roman.

Este semnificativ faptul că celelalte popoare îi denumeau pe romani prin apelativele "olahi”, „valahi”, „volohi", apelative prin care aceste popoare îi desemnau pe foștii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce înseamnă o recunoaștere implicită a caracterului romanic al poporului român.

Feudalismul timpuriu (sec. IX-XIV)

În perioada feudalismului timpuriu (între secolele IX-XIV), la nivelul obștilor sătești au avut loc o serie de transformări de natură economică și socială care au dus la formarea relațiilor de producție de tip feudal.

Este vorba despre:

Dezvoltarea forțelor de producție și a producției prin extinderea suprafețelor cultivate

Prin perfecționarea uneltelor de muncă

Prin dezvoltarea meșteșugurilor

Prin apariția și dezvoltarea circulației monetare

Toate acestea au permis că unii dintre membrii obștei, și cu precădere aleșii obștei, să acumuleze treptat, profitând de poziția lor, suprafețe mari de terenuri la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, ajungând în final să devină proprietarii obștilor și să-i aducă pe ceilalți membrii ai obștei sărăciți într-o stare de dependență.

Apariția și adâncirea inegalităților sociale la nivelul obștei a dus la formarea claselor și categoriilor sociale specifice feudalismului, precum și a relațiilor de producție de tip feudal. Existența acestor noi realități sociale este oglindită și documentar, într-unul din cele mai importante documente ale feudalismului – Diploma Cavalerilor Ioaniți -247. În acest document, ca și în altele asemănătoare, se vorbește despre existența unor maiores terre(mai mari ai pământurilor). Este vorba despre nobilimea feudală aflată în plin proces de formare.

La polul opus al societății se aflau rusticii valahi(țăranii dependenți), cei care își pierduseră pământul și trebuie să intre în stare de dependența de tip feudal.

Relațiile dintre cele 2 clase (nobili feudali și valahii rustici) de natură juridică, reglementate de Legea Țării, au în conținutul lor obligații pe care țăranii dependenți le au față de stăpânii feudali-rusticii valahi erau ținuți să îndeplinească pentru maiores terre venituri, foloase și slujbe (cele 3 forme ale rentei de tip feudal: renta în bani, renta în produse, renta în muncă).

Apariția formațiunilor prestatale de tip feudal

Formarea relațiilor de producție de tip feudal și apariția claselor sociale specifice feudalismului, la nivelul obștilor, au dus mai departe la apariția formațiunilor prestatale de tip feudal.

Ele s-au constituit pe întregul teritoriu locuit de români începând din secolul IX, și sunt desemnate prin termenul de țară (latinesc) și termenul de câmpulung, termeni prin care anterior fuseseră desemnate uniunile de obști sau confederațiile de obști.

Termenul de "țară"

Limba română este singura limbă romanică în care termenul de țară nu a intrat în vocabularul limbii noastre cu sensul material de pământ (în franceză terra = pământ), ci înseamnă formațiune politică.

Chiar și atunci când are un sens subsidiar de pământ, referirea este la teritoriul unei formațiuni politice, deci același înțeles de formațiune politică.

Acest termen de țară se completează cu diverși alți termeni care identifică diferitele formațiuni prestatale în funcție de anumite criterii:

Criteriul geografic: Țara Hațegului

Criteriul etnic: Terra Valahorum (Țara Valahiei)

Criteriul etnico-geografic: Țara Brodnicilor (locuitorii de la Țara Vadului)

Criteriul persoanei conducătorului acelei formațiuni politice (Țara lui Litovoi)

În afara termenului generic de țară, mai avem în limba română un termen rămas ca un arhaism din tracă, termenul de "jupă", dar avem și niște dublete, unele de sorginte germanică "cnezat" și alt dublet de sorginte slavă "voievodat".

Plecând de la existența acestor dublete în vocabularul limbii române, unii autori au considerat că aceste instituții feudale pe care termenii respectivi le desemnau nu sunt de sorginte romană, ci germanică, slavă, după caz.

Nu putem să fim de acord cu această opinie pentru faptul că în ceea ce privește:

Influența germanică a fost nesemnificativă.

Goții, la pătrunderea în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, se aflau în stadiul de dezvoltare al comunei primitive.

Influența slavă, dacă examinăm comparativ ierarhia feudală slavă și ierarhia feudală românească, vom constata diferențe majore, astfel în ierarhia feudală slavă, termenul de "cneaz" înseamnă principe, iar termenul de "voievod" înseamnă duce. Voievodul este subordonat cneazului la slavi și nu are atribuțiuni jurisdicționale. În ierarhia feudală românească este invers. Voievodul este mai mare peste o confederație de cneji și continuă la un nivel politic superior atribuțiile jurisdicționale ale cnejilor.

Formarea statelor feudale românești de sine stătătoare

Formațiunile prestatale de tip feudal erau niște state în formă embrionară.

Orice stat ca formațiune politică, ca formă politică de organizare a societății, are două funcții:

funcție internă-ținerea în ascultare a țărănimii dependente.

funcție externă-apărarea împotriva atacurilor venite din afară.

Pentru realizarea acestor funcții, statul dispune de un instrument coercitiv.

Diploma Cavalerilor Ioaniți vorbește despre acest instrument coercitiv existent la nivelul formațiunilor prestatale de tip feudal pe care le denumește "aparatus belicus" – un aparat războinic.

Forța economică și militară a acestor formațiuni prestatale de tip feudal era insuficientă pentru a face față pericolului extern. Multe dintre ele se aflau sub dominația statelor vecine, iar la un moment dat feudalii români devin suficient de puternici pentru a nu mai accepta să împartă pământul feudelor lor cu feudalii străini ai căror vasali erau. Astfel ei își unesc forțele în cadrul unor formațiuni de tip feudal mai mari și mai puternice – este vorba despre statele feudale românești de sine stătătoare.

Acest proces de constituire este evidențiat în documentele vremii și ne arată că feudalii renunță în favoarea unora dintre ei la unele prerogative pe care le aveau asupra feudelor lor și din unirea acestor feude ia naștere statul feudal de sine stătător, condus de un mare voievod și domn.

Domn în sensul că este stăpânul întreg al țării (vine de la dominus care înseamnă stăpân).

Au existat unii autori ce au considerat că formarea statelor feudale românești de sine stătătoare s-ar datora unor alți factori.

Singurul istoric care a surprins în mod exact acest fenomen a fost Nicolae Bălcescu care a arătat că niște stăpânitori ai unor state așa de mici cum ar fi Făgărașul și Maramureșul nu puteau avea suficientă putere pentru a cuprinde asemenea provincii și se referea la Țara Românească, respectiv Moldova. El voia să arate că apariția statelor feudale de sine stătătoare este un proces intern și nu al unei acțiuni externe sau al unui descălecat.

"Feudalitatea nu se putu introduce în aceste țări cu acești domni" – feudalitatea nu a fost creată prin descălecat așa cum susțineau alții-descălecatul lui Negru Voda și al lui Dragoș.

Legea tarii

Formarea Legii Țării – Formarea dreptului feudal nescris

În epoca cuprinsă între sec. IV-VIII, la nivelul obștilor și confederațiilor de obști a existat un sistem de reguli de conduită care reglementau relațiile sociale.

norme ce nu aveau un caracter juridic, nu aveau un caracter de clasă, reprezentau cererile generale ale membrilor obștei, iar asigurarea respectării lor se realiza de către organele de conducere ale obștei, prin aplicarea unor sancțiuni obștești.

Transformarea acestor norme sociale în norme juridice a presupus întrunirea cumulativă a două condiții:

Aceste norme dobândesc un conținut de clasă, pe fondul stratificării sociale de tip feudal.

Aceste norme sunt învestite cu o sancțiune statală, adică asigurarea respectării lor se realizează de către un aparat de constrângere al statului.

Nicolae Iorga, referindu-se la acest proces, arată că se constituie un așa-numit drept popular propriu comunității sătești din terre prin dotarea cu sancțiune statală a vechilor norme de conduită existente la nivelul obștilor.

Apar:

noi norme de conduită corespunzătoare noilor realități economice și sociale, norme care reglementează privilegiile nobilimii, obligațiile țăranilor dependenți, sistemul relațiilor feudale de vasalitate.

nouă organizare politică a societății-caracterul ereditar al instituției cnezatului și caracterul electiv și apoi electivo-ereditar al instituției voievodatului.

În ceea ce privește forma, aceste norme juridice apărute, sunt obiceiuri sau cutume, formând ceea ce Dimitrie Cantemir numește jus non scriptum.

Cunoașterea acestor cutume juridice, care alcătuiesc laolaltă Legea Țării sau dreptul nostru feudal nescris, este posibilă pe baza dovezilor scrise: interne și externe, din perioada în care acest sistem de drept a fost în vigoare.

În ceea ce privește sursele interne, cele mai importante sunt hrisoavele domnești (actele emise de cancelaria domnească, care se dau pe bază și în aplicarea dispozițiilor legilor țării).

În ceea ce privește sursele externe, ele sunt documentele emise de cancelariile celorlalte țări, care vorbesc despre existența dreptului românesc. Denumirile utilizate de aceste cancelarii străine, arătând că popoarele vecine, referindu-se la dreptul nostru obișnuielnic, îl concepeau ca pe un drept cu caracter personal. Spre pildă, în documentele cancelariei maghiare, Legea Țării este denumită prin sintagma Jus Valahicum.

Spre deosebire de străini, românii au desemnat dreptul lor obișnuielnic prin sintagma "Legea Țării", întrucât în conștiința poporului român, acest sistem era socotit că un drept vechi care există încă din momentul formării țării, adică al statului. Așadar, românii își desemnează propriul lor sistem de drept, privindu-l ca pe un drept teritorial. De aceea nu este corect să folosim sintagma Jus Valahicum, ci trebuie să folosim sintagma Legea Țării.

Până la apariția dreptului feudal scris, adică până la apariția pravilelor bisericești și apoi a pravilelor laice, Legea Țării a fost singurul izvor de drept. Chiar și după apariția dreptului feudal scris, ea a rămas multă vreme, ceea ce numim noi dreptul comun în toate materiile, adică, atunci când în pravile pentru o speță anume, nu există o reglementare se aplicau dispozițiile Legii Țării, asta înseamnă că Legea Țării este dreptul comun.

Legea Țării a cunoscut o evoluție istorică în mai multe etape:

Etapa juridicizării normelor de conduită de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale în epoca feudalismului timpuriu și apariției unor norme juridice noi, referitoare la organizarea cnezatelor și voievodatelor, la raporturile juridice dintre stăpânii feudali și țăranii dependenți și la sistemul relațiilor feudale de vasalitate.

După întemeierea statelor feudale de sine stătătoare, Legea Țării cunoaște o dezvoltare semnificativă, devenind un sistem de drept atotcuprinzător, care vizează întreaga materie a dreptului public și a dreptului privat.

Trăsăturile Legii Țării

Legea Țării are un caracter unitar.

Unitatea sa de conținut este dată de faptul că aceleași condiții economice și sociale au existat pe întregul teritoriu locuit de români și au generat în cadrul acelora și forme de organizare-obștile sătești sau teritoriale, o reglementare unitară. Semnificativă în acest sens este sintagma Legea Țării comună pentru desemnarea dreptului nostru feudal nescris în toate teritoriile locuite de români.

În al doilea rând, Legea Țării are un caracter teritorial sau imobiliar, așa cum rezultă chiar din denumirea ei, adică este legea unei țări, adică al unui teritoriu organizat din punct de vedere politic.

Acest caracter este consecința firească a caracterului sedentar al poporului român și deosebește net Legea Țării de dreptul popoarelor migratoare care este un drept personal. Caracterul teritorial al Legii Țării este susținut și de faptul că instituția fundamentală a sistemului nostru de drept feudal nescris este instituția proprietății, și cu precădere, a proprietății asupra pământului. Legea Țării nu face decât să preia dreptul aplicat în provincia romană Dacia, unde instituția fundamentală este instituția proprietății.

Al treilea caracter este caracterul său original.

Este o creație originală a poporului român care are la bază sinteza juridică daco-roman[. Influențele străine asupra dreptului nostru obișnuielnic nu au afectat fondul reglementării, adică nu sunt influențe de fond, de conținut, ele s-au manifestat pe planul terminologiei, în sensul că, în unele cazuri, termenii originari de sorginte latină și tracă au fost dublați de termeni preluați de la unele popoare, în special de la slavi.

În literatura de specialitate, au existat multiple teorii referitoare la formarea Legii Țării.

Toate aceste opinii plecau de la ideea că Legea Țării-dreptul nostru feudal nescris, este o sumă de împrumuturi și influențe din dreptul altor popoare.

De asemenea se aprecia că Legea Țării cuprinde și o sumă de instituții moștenite din dreptul roman și dreptul geto-dac.

Aceiași autori arătau că sunt originale doar acele instituții care nu se încadrează în una din primele categorii, pentru că toate aceste teorii aveau ca metodă științifică de analiză, metoda metafizică (dincolo de realitatea materială). Ea constă în analizarea corelațiilor de natură conceptuală, ideatică, și urmăresc să realizeze anumite determinări. Cei în cauză spuneau, ori de câte ori între instituțiile feudale și străine, există legături, înseamnă că avem un împrumut.

Dacă utilizăm metoda dialecticii la studiul nostru, vom realiza că potrivit dialecticii hegeliene, Legea Țării este rezultatul condițiilor economice și sociale specifice și al formei specifice de organizare socială-obștea sătească sau teritorială, în care s-a format poporul român.

Pentru că există asemănări și între Legea Țării și dreptul indian, iar aceste două popoare nu au avut relații directe și atunci teza împrumutului nu poate funcționa. Astfel, aplicând determinismul dialectic, Legea Țării este o creație a poporului român, iar aceste asemănări se explică doar prin condiții materiale asemănătoare, și că ele nu sunt neapărat rezultatul unui împrumut pe care românii să-l fi realizat din dreptul popoarelor respective.

Organizarea sociala si politica a principatelor romane in epoca feudalismului dezvoltat

Instituțiile Legii Țării

Instituțiile de drept public ale Legii Țării

Privesc organizarea de stat a statelor feudale românești în epoca feudalismului dezvoltat.

Organele centrale erau în număr de trei:

Domnul

Sfatul domnesc

Dregătoria

DOMNUL

organul suprem al puterii de stat

vârful ierarhiei feudale în cadrul sistemului relațiilor feudale de vasalitate

Domnia

Este o instituție românească originală, care a apărut în strânsă legătură cu formarea statelor feudale romanești de sine stătătoare ca o treaptă superioară de evoluție a formațiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. De aceea, instituția domniei nu are un corespondent în statele vecine, iar termenul care o desemnează este de sorginte latină (domnus = stăpân).

Potrivit concepției feudale, titlul de domn înseamnă conducătorul unui stat independent (al unui stat care nu recunoaște o autoritate superioară).

Instituția domniei a ajuns la deplia sa cristalizare prin preluarea unor tradiții formate în cadrul cnezatelor, voievodatelor, țărilor și prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine, care păstrau amintirea organizării politice romane, aveau ca fundament ideologic creștinismul ortodox și conțineau premisele necesare pentru centralizarea puterii de stat și apărarea independenței statului.

Domnii purtau în continuare și titulatura de « mare voievod », care sublinia legătura cu epoca anterioară, iar în această calitate domnul era comandantul suprem al armatei și judecătorul suprem. Dar, în plus, el este și « domn » adică stăpânul țării în sens teritorial.

În calitatea sa de șef al statului, domnul exercita o serie de atribuțiuni de ordin politico-administrativ, militar, legislativ și judecătoresc, atribuțiuni care erau îngrădite pe de o parte de dispozițiile Legii Țării, iar pe de altă parte de rolul jucat de marii boieri în conducerea statului feudal, cel puțin în primele decenii după întemeiere.

Atribuțiile domnului

Pe plan politico-administrativ, domnul exercita următoarelor atribuțiuni:

Stabilea împărțirea politico-administrativă a țării

Stabilea modul de încasare a dărilor și efectuarea celorlalte prestații către domnie

Îi numea și reloca pe dregători

Bătea moneda

Exercită tutela asupra Bisericii, având dreptul de a-i confirma pe Mitropolitul țării, pe episcopi și pe egumeni

Încheia tratatele de alianță sau tratatele comerciale cu alte state

Declară starea de război sau de pace

Pe plan militar domnul conducea armata în calitate de comandant suprem. La început, rolul său se limita la coordonarea în lupta a steagurilor marilor boieri. Ulterior, el devine comandantul « oștii celei mici », o armată proprie a domnului compusă din slujbași ai Curții domnești, dregători și vasalii săi direcți, iar apoi el este comandantul « oștii celei mari », compusă din toți bărbații capabili să poarte arme, inclusiv din țăranii dependenți.

Pe plan judiciar

Domnul era judecătorul suprem al tuturor supușilor, putând pronunța pedeapsa cu moartea și confiscarea averii.

Domnul putea să delege atribuțiile sale jurisdicționale dregătorilor (slujbașilor domnești) sau putea să le acorde boierilor și mănăstirilor atunci când investea domeniile acestora cu imunități feudale.

Hotărârile judecătorești pronunțate de domn se bucurau de forță juridică (autoritate de lucru judecat) doar pe timpul vieții acestuia. Domnii următori puteau rejudeca procesele și modifica hotărârile pronunțate de domnii anteriori.

De regulă, domnul judeca împreună cu Sfatul Domnesc.

Pe plan legislativ voința domnului era considerată lege, iar activitatea de legiferare îmbrăca forma hrisoavelor legislative, care cuprindeau norme cu caracter general, dar care au apărut relativ târziu (la sfârșitul sec. XVI).

Din examinarea atribuțiilor domnului, rezultă că aceasta instituție se caracterizează printr-o confuziune de atribuții, pe care domnul le deține în cele mai variate domenii ale vieții de stat.

Sistemul succesiunii la tron

În ceea ce privește sistemul succesiunii la tron, Legea Țării consacră un sistem profund original, și anume sistemul mixt electivo-ereditar. Acest sistem are o străveche tradiție la romani.

Latura electivă a fost întotdeauna practicată la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, unde știm că aleșii obștei erau desemnați de Adunarea Generală a Obștii. Această latură electivă a continuat și în epoca feudalismului timpuriu, unde, la nivelul formațiunilor feudale de tip prestatal, voievodul era ales de către Adunarea Cnejilor.

Latura ereditară s-a afirmat și ea încă de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale, prin tendința aleșilor obștii de a își transmite funcțiile cu titlu ereditar. Această tendință s-a dezvoltat în timpul feudalismului timpuriu la nivelul cnezatelor, instituție care dobândește un caracter ereditar.

Din îmbinarea celor 2 principii a rezultat acest sistem mixt electivo-ereditar, potrivit căruia pentru a fi ales domn o persoană trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

să fie « din os domnesc » (Gr. Ureche) = rudă legitimă sau nelegitima pe linie directă sau colaterala până la orice grad cu oricare dintre domnii anteriori

să fie roman creștin-ortodox

să nu fie însemnat fizicește

Alegerea domnului se făcea de către țară, însă prin țară trebuie să înțelegem marii boieri, înaltul cler și comandanții militari. Poporul nu avea niciun rol în alegerea domnului. El era doar în cunoștință și la act de respectiva alegere. Alegerea însemna desemnarea persoanei având vocație la domnie din acest cerc foarte larg al celor care erau îndrituiți să aspire la tron.

Acest sistem electivo-ereditar, fiind prevăzut de dreptul nostru obișnuielnic, era considerat un sistem legiuit și, ca atare, persoanele care ajungeau pe tron prin aplicarea acestui sistem erau considerați domni « din mila lui Dumnezeu ». Dimpotrivă, persoanele care ajungeau la tron cu încălcarea sistemului electivo-ereditar prevăzut de Legea Țării erau considerate uzurpatori, fiind desemnați în hrisoavele vremii printr-o sintagmă cu iz peiorativ, și anume aceea de « domnișori ».

În cadrul funcționării sistemului electivo-ereditar s-au conturat anumite mijloace instituționale de influențare, fie a laturii elective, fie a laturii ereditare.

Spre pildă,

asocierea la domnie era un mijloc instituțional de influențare a laturii ereditare

recomandarea pe care domnul în funcție o adresă țării (a factorului electiv) în sensul desemnării unei anume persoane care să-i succeadă la tron era un instrument de influențare a laturii elective

Instituția regenței

Legea Țării consacră și instituția regentei, care funcționa pe timpul minorității domnului, regența fiind asigurată de mama acestuia și de unul dintre marii boieri.

Sistemul electivo-ereditar prezintă anumite avantaje, dar și unele inconveniențe.

Prezintă avantajul că el permite accesul pe tron al unor rude mai îndepărtate, dar cu reale calități de conducător în detrimentul unor rude mai apropiate nevârstnice sau incapabile de a conduce.

Sistemul electivo-ereditar prezintă, însă, și inconvenientul ca cercul celor îndreptățiți să aspire la tron este foarte larg, ceea ce nu de puține ori a generat lupte interne pentru tron intre diferiții pretendenți, fiecare dintre ei fiind sprijinit de o fracțiune boierească, iar unii dintre ei cerând și ajutorul unor puteri străine.

Aceste lupte interne pentru tron au slăbit țările romane și au favorizat instaurarea dominației otomane.

După instaurarea dominației otomane, pe fondul stingerii vechilor familii domnitoare, puterea marilor boieri a crescut atât de mult încât ei au reușit să impună pe tron elemente devotate intereselor lor, ajungând până într-acolo încât condiționau alegerea de acceptarea de către viitorul domn a unor angajamente scrise de respectare a privilegiilor boierești, angajamente pe care cronicarul Miron Costin le denumește tocmeală sau legătură.

Treptat, alegerea devine formală, pe primul plan trecând investitura acordată de sultan, deși în capitulațiile încheiate de Țările Romane cu Înalta Poarta se prevedea ca domnul urma să fie ales potrivit Legii Țării (potrivit sistemului tradițional electivo-ereditar) și doar confirmat de către Sultan. Dar Imperiul Otoman a încălcat aceste capitulații, punând pe primul plan confirmarea, care de multe ori acoperea viciul juridic al unei alegeri efectuată cu încălcarea dispozițiilor Legii Țării. (Spre pildă, au fost aleși domni care nu erau din os domnesc sau care nu erau creștin-ortodocși sau care erau însemnați fizicește.)

În final, spre sfârșitul feudalismului și mai ales în epoca regimului fanariot, s-a ajuns la numirea directă a domnilor de către Sultan, aceștia fiind integrați în sistemul administrativ otoman și asimilați pașilor cu 3 tuiuri (funcționari otomani).

SFATUL DOMNESC

Este un organ central al statului feudal, funcționând pe lângă domn și prin intermediul căruia se realizează participarea marilor boieri la conducerea statului feudal.

Sfatul domnesc este alcătuit din reprezentanții marilor boieri și ai înaltului cler.

El este convocat la datele și în locurile fixate de domn și prezidat de către acesta.

Numărul membrilor sfatului domnesc este cuprins între 12 și 25.

Principalele atribuțiuni ale Sfatului Domnesc

Întărirea, alături de domn, a tuturor actelor de transfer, având ca obiect proprietatea feudală, garantând respectarea drepturilor și a obligațiilor izvorâte din actul respectiv.

Asistarea domnului la judecarea proceselor, Sfatul dându-și părerea cu privirea la fondul pricinii și acordul cu privire la soluția pronunțată de către domn.

Sfatul Domnesc garanta, împreună cu domnul, respectarea actelor externe, în special a tratelor de vasalitate.

Îl consilia pe domn în toate problemele vieții de stat în care era consultat.

Din examinarea atribuțiilor Sfatului Domnesc rezultă că acesta este un organ de stat cu caracter consultativ.

Însă componența și rolul Sfatului Domnesc, de-a lungul feudalismului, au cunoscut o anumită evoluție.

Până la sfârșitul sec. XV din Sfatul Domnesc făceau parte marii stăpânitori de domenii feudale, investite cu imunități, dispunând de slujitori și armate proprii și pe care documentele vremii îi denumesc jupani în Țara Românească și pani în Moldova.

În această perioadă puterea sfatului domnesc era atât de mare, încât el practic cenzura întreaga activitate a domnului. Toate hotărârile erau luate de domn împreună cu Sfatul Domnesc. Acesta avea un veritabil rol decizional. O dovadă în acest sens este împrejurarea ca toate hrisoavele domnești din epoca respectivă cuprind în formula introductivă, alături de numele domnului care a emis hrisovul, și numele membrilor Sfatului Domnesc. În partea finală a hrisovului, alături de pecetea domnească, se aflau și pecețile membrilor Sfatului.

Rolul Sfatului Domnesc nu se limita doar la a lua decizia împreună cu domnul, ci și de a veghea asupra aducerii în fapt a hotărârilor luate. Această situație era firească pentru că în primele decenii după întemeiere, în memoria marilor boieri era încă vie amintirea faptului că, în realitate, statul feudal se formase prin unirea feudelor lor, astfel încât prin prezența în Sfat, boierii înțelegeau să-și apere vechile poziții economice și politice consacrate prin sistemul imunităților feudale.

Mai târziu, începând de la sfârșitul sec. XV, asistăm la creșterea puterii domnești și centralizarea statului feudal, la restrângerea imunităților feudale, astfel încât în primul rând se modifica componența Sfatului Domnesc în sensul că în Sfat încep să pătrundă dregătorii numiți și revocați de domn și aflați sub controlul acestuia. La un moment dat, marii boieri – boierii de țară – sunt eliminați complet din Sfat, astfel încât acesta ajunge să fie alcătuit numai din dregători (slujbași domnești). Pe cale de consecință, se schimbă și rolul Sfatului Domnesc, în sensul că boierii din Sfat nu mai sunt un factor decizional, ci devin simpli martori chemați să ia act de voința domnului.

După instaurarea dominației otomane, boierii profită din nou de slăbirea puterii domnești, astfel încât rolul Sfatului Domnesc redevine unul decizional. Boierii promovează acum teza potrivit căreia domnul trebuie să asculte de Sfatul Domnesc, mergându-se până la condiționarea alegerii domnilor de respectarea privilegiilor boierești.

DREGĂTORIA

Sunt înalți demnitari ai statului feudal numiți și revocați de domn, care exercitau atribuțiuni administrative, judiciare și militare în cadrul aparatului de stat feudal.

La origine, dregătorii erau slujbași domnești care îndeplineau în cadrul Curții domnești atribuțiuni legate de persoana domnului. Treptat însă, pe măsură întăririi puterii domnești și îngrădirii imunităților feudale, în cadrul procesului centralizării de stat, dregătorii domnești pătrund în Sfatul Domnesc și preiau în numele domnului conducerea efectivă a vieții de stat.

Sistemul dregătoriilor feudale s-a cristalizat în Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, iar în Moldova în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Sistemele sunt asemănătoare datorită tradițiilor comune și modelului comun avut în vedere, și anume sistemul dregătoriilor din Imperiul Bizantin.

La investirea în funcție, dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn. Dregătoriile erau onorifice (dregătorii nu erau remunerați), dar beneficiau de danii domnești pentru dreapta și credincioasă slujba, li se concedau veniturile unor moșii și, de asemenea, puteau primi daruri de la subalternii lor.

Dregătorii se împărțeau în 2 categorii:

Marii dregători, membri ai Sfatului Domnesc:

Banul de Severin inițial, apoi Ban al Craiovei – primul dregător în ierarhia feudală a Țării Românești. Avea în competența sa armată, administrația și jurisdicția în zona din dreapta Oltului (Oltenia). Ca și domnul, Banul Craiovei putea pronunța inclusive pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Avea în subordinea sa dregători de rang inferior, care se numeau bănișori.

Logofătul – (în ambele tari) șeful cancelariei domnești și deținătorul sigiliului domnesc cu care erau întărite hrisoavele domnești (în ambele tari romane).

Vornicul – conducătorul slujitorilor Curții Domnești și cel care asigura paza granițelor (în ambele tari). Un element specific pentru Moldova existau 2 vornici: vornicul Țării de Sus și Marele Vornic al Țării de Jos. Acesta din urmă este primul dregător în ierarhia dregătoriilor din Moldova. Cei doi vornici (în Moldova) comandau și armata din zonele respective.

Postelnicul – (în ambele tari) tălmaciul, sfetnicul de taină al domnului, cel care avea în competența relațiile externe ale țării.

Spătarul – (în ambele tari) purtătorul spadei domnești și comandantul cavaleriei. Uneori, în timp de război, spătarul comanda întreaga armată. În Moldova, domnul Ieremia Movila a înființat după model polonez o dregătorie similară, denumită Hatman, care a preluat atribuțiile militare ale vornicilor.

Vistiernicul – conducea activitatea financiară, coordona strângerea impozitelor și a celorlalte prestații către domnie, asigura efectuarea cheltuielilor pentru întreținerea armatei și a Curții domnești, iar după instaurația dominației otomane asigura plata haraciului și a celorlalte obligații fiscale față de Poartă.

Din secolul al XVIII-lea veniturile țării se separă de veniturile personale ale domnului și, în acest context, apare un dregător nou, Cămărașul, însărcinat cu gestionarea veniturilor și cheltuielilor cămării domnești.

Paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești.

Stolnicul – avea în grijă grădinile și pescăriile domnești.

Comisul – avea în grijă grajdurile domnești.

Micii dregători

Armașul – executarea hotărârilor penale pronunțate de domn.

Șătrarul – avea în grijă corturile domnești pe timp de război.

Aga – comandantul pedestrimii, iar apoi a devenit comandantul gărzii personale a domnului.

Din examinarea atribuțiunilor dregătorilor domnești rezultă, ca și în cazul domnului, ca aceste dregătorii se caracterizau prin confuziunea de atribuții.

Organizarea militară, bisericii, financiară – de învățat din manual

ORGANIZAREA FINANCIARĂ

În ceea ce privește organizarea financiară, dările erau de trei categorii:

1. În natură (disme domnești, denumite în Tara Românească zeciuiale, iar în Moldova denumite desetine)

2. În muncă (, slujbe" sau, robota")

3. În bani, categorie în care erau incluse impozitele directe și indirecte.

Impozitele directe erau impozite personale, pe cap de locuitor și se numesc, dare în Țara Românească și dajdie în Moldova, iar apoi a fost desemnat bir.

Procedura de stabilire a birului era procedura cislei, constând în stabilirea unei sume globale pentru fiecare grup fiscal (sat), repartizată apoi pe unități impozabile (gospodării țărănești), în funcție de puterea lor economică, apreciată după numărul de vite, repartiție realizată de funcționari specializați numiți rabojari.

Potrivit catastifului de cisle din vremea lui Petre Șchiopul, ce nu s-a păstrat, țăranii erau împărțiți, după cuantumul birului datorat, în două categorii: țăranii săraci (bir mic) și țăranii de istov (bir mare).

ORGANIZAREA MILITARĂ

Inițial, locul central în cadrul armatei îl ocupau trupele boierilor, investiți cu imunități, care în sistemul relațiilor de vasalitate, răspundeau, în caz de război, la chemarea domnului.

Începând din sec. 15, se consolidează ca o expresie a centralizării puterii, armată proprie domnului (oastea cea mică) formată din micii feudali, curteni, slujitori și elemente recrutate de către domnie. În cazurile de mare primejdie, se hotăra ridicarea la oaste a tuturor locuitorilor și se forma oastea cea mare, a cărei bază o constituia țărănimea.

Pe măsură decăderii curtenilor și slujitorilor domnești, începând din sec.17, lefegii sau mercenarii au ocupat un loc tot mai important în cadrul armatei, cu toate că întreținerea lor era costisitoare.

Conducerea armatei aparținea domnului, ajutat cu precădere de anumiți dregători: spătarul, hatmanul și banul Olteniei. Diferitele categorii de osteni aveau propria lor comanda, formată, de asemenea, din dregători: căpitanul, aga, logofătul sau postelnicul.

După instaurarea dominației otomane, armata cunoaște un proces de declin, ea fiind alcătuită dintr-un număr restrâns de mercenari, cu rolul de a asigura paza domnului și poliția internă.

ORGANIZAREA BISERICII

În epoca feudală, biserica a fost principalul reazem al statului. Datorită acestui fapt, biserica s-a bucurat de un larg sprijin din partea statului, prin acordarea de întinse domenii cultivate de țăranii aserviți și de robi.

În același timp, Biserica Ortodoxă a jucat un rol important în apărarea independenței față de state ca Ungaria și Polonia, care, sub pretextul religiei catolice, urmărea subordonarea țărilor romane.

Creștinarea daco-romanilor a început încă din epoca dominației romane, dar ea a continuat și după retragerea aureliana, pentru că legăturile dintre autohtoni și comunitățile creștine nu s-au întrerupt, ci au continuat într-un ritm susținut. După constituirea statului bizantin, influenta creștină a continuat să se manifeste, dar după formarea statelor slave de sud s-a exercitat prin filiera slavă. Așa se explică și faptul că limbajul Bisericii Ortodoxe românești este format din termeni de origine latină, greacă și slavă, iar limba de cult a fost cea slavonă.

Lăcașurile de cult ortodoxe au apărut cu mult înaintea întemeierii, în sate, iar apoi pe domeniile feudale. Până în a doua jumătate a sec. 14, Biserica din Țara Românească era dependentă de Patriarhia de la Ohrida, iar cea din Moldova, de Mitropolia Haliciului, dar nu cunoștea o clară organizare ierarhică. În vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat naștere, în Țara Românească, Mitropolia Ungaro-Valahiei, la Curtea de Argeș, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol, în anul 1359. Apoi au luat naștere o serie de episcopii la: Severin, Râmnicu Vâlcea și Buzău. Mitropolia din Moldova se afla, în anul 1388, sub autoritatea spirituală a mitropoliei Haliciului, dar începând din anul 1401, a devenit și ea dependenta de Patriarhia de la Constantinopol. Primele episcopii au fost înființate la Roman, Rădăuți și Huși.

În procesul înființării mitropoliilor și a episcopiilor, s-a înfăptuit și organizarea ierarhică a bisericilor și a mănăstirilor. În vârful ierarhiei ecleziastice se afla mitropolitul, urmat de episcopi, protopopi, stareți, preoți.

Așezămintele bisericești au fost înzestrate cu întinse domenii de către domni și boieri. Marile proprietăți ale bisericii, investite cu imunități, asigurau Marelui Cler o puternică poziție în statul feudal. De altfel, mitropolitul era trecut în fruntea statului domnesc.

Biserica se află sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliți, episcopi și egumeni, exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, în calitatea sa de proprietar suprem, putea judeca procesele care erau de competenta instanțelor ecleziastice, după cum putea rejudeca procesele soluționate de aceste instanțe.

Instituțiile de drept privat ale Legii Țării

Instituția proprietății

Statutul juridic al persoanelor

Instituția rudeniei

Instituția căsătoriei

Instituția familiei

Instituția succesiunilor

Materia obligațiilor

Înfrățirea pe moșie

INSTITUȚIA PROPRIETĂȚII

Caracteristic evului mediu este faptul că proprietatea în general și proprietatea asupra pământului în special are o structură divizată, ierarhizata și complexă, caracterizată prin îmbinarea formei de stăpânire personală cu stăpânirea devălmașă ca și prin coexistenta mai multor forme de proprietate în funcție de titularul dreptului de proprietate, fiecare dintre aceste forme având un regim juridic distinct în raport de poziția socială a titularului.

Prin urmare, în feudalism, proprietatea nu este absolută ca în dreptul roman și ca în dreptul modern, ci este divizată, Legea Țării consacrând în acest sens un dominium eminens aparținând domnului, un dominium utile aparținând feudalilor și celorlalți proprietari și un drept de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor de cultură pe care aceștia le lucrau.

Dominium eminens

Dreptul de proprietate supremă a domnului asupra întregului teritoriu al țării, drept pe care domnul îl exercita în calitatea sa de șef al statului feudal și vârf al ierarhiei feudale. Cu alte cuvinte, dominium eminens este domeniul public al statului și nu se confunda cu domeniul privat al domnului, adică cu proprietatea domnească, aceasta din urmă având ca obiect bunurile pe care domnul le stăpânește ca mare proprietar feudal alături de ceilalți boieri.

În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:

Exercită un drept de supraveghere și control asupra întregului teritoriu al țării.

Culegea moștenirile vacante, astfel pământul și robii rămași fără stăpân ca urmare a decesului proprietarului lipsit de moștenitor reveneau domnului.

Domnul lua în stăpânire res nullius (bunurile nimănui), acestea fiind de 2 categorii: terenuri pustii, adică terenurile care nu au aparținut niciodată vreunui proprietar și res derelicte, adică terenurile pustiite, cele care au aparținut cândva unui proprietar, dar au fost abandonate de acesta.

Domnul putea încuviința feudalilor desprinderea unor porțiuni de teren din terenurile pustii și pustiite și trecerea lor în stăpânire personală prin întemeierea unor noi localități care se numeau slobozii datorită scutirilor de taxe pe care domnul le acorda cu acel prilej

Luă în stăpânire terenurile confiscate de la boierii vicleni. Viclenia era cea mai gravă infracțiune pe care o putea săvârși boierul, ea era sancționată invariabil cu moartea și confiscarea averii. Averea astfel confiscată intra în stăpânirea domnului.

Domnul acorda donații sau danii boierilor pentru dreapta și credincioasa slujbă și mănăstirilor în scopuri pioase.

Domnul acorda imunități feudale boierilor și mănăstirilor asupra proprietății pe care aceștia le stăpâneau.

Domnul încuviință toate actele juridice având ca obiect transferul proprietății asupra pământului și robilor, ocazie cu care părțile contractante făceau ceea ce Legea Țării denumea darea calului/darea cupei, adică dădeau domnului un cal de rasă sau o cupă dint-un metal prețios pentru a încuviința acel transfer al proprietății.

Domnul putea exercita dreptul de prădalică, adică dreptul de retract asupra donațiilor făcute după cum putea să renunțe la exercitarea dreptului de retract sens în care în cuprinsul hrisovului de danie domnească se făcea mențiunea prădalica să nu fie, iar în schimb, beneficiarul donației făcea darea calului sau darea cupei.

Domnul avea dreptul de a percepe dijme, biri și munci în folosul domniei (cele 3 forme ale rentei de tip feudal)

Dominium utile

Marea proprietate feudală este proprietatea completă asupra pământului și incompletă asupra țăranilor aserviți.

Ea s-a format anterior întemeierii statelor feudale romanești de sine stătătoare, în epoca feudalismului timpuriu prin acapararea pământului obștilor și aservirea acestora, fiind astfel continuatoare din punct de vedere istoric a stăpânirii exercitată de cnezi, voievozi, juzi asupra domeniilor lor.

Modul juridic original de dobândire a marii proprietăți feudale a fost moștenirea.

După întemeierea acestui mod juridic original i s-au adăugat și moduri juridice derivate și anume dania domnească pentru dreaptă și credincioasă slujbă, dania particulară, vânzarea, schimbul și înfrățirea pe moșie (actele juridice translative de proprietate).

În paralel, stăpânii feudali și-au extins proprietatea și pe căi nejuridice, violente, pe care Legea Țării le numește cotropire sau silă, adică prin acapararea cu forța a pământului țăranilor cu încălcarea străvechiului lor drept de proprietate asupra acelor pământuri.

În funcție de titularul său, marea proprietate feudală îmbracă 3 forme:

Proprietate domnească

Cuprinde bunurile personale ale domnului care îi aparțineau acestuia ca oricărui alt membru al clasei feudalilor încă de dinainte de a accede la domnie. Lor li se adăugau bunurile dobândite după urcarea pe tron prin diverse acte juridice, prin diverse îmbunătățiri făcute pe cheltuială proprie, precum și o serie de venituri care i se cuveneau domnului, pe timpul exercitării domniei, venituri separate de visteria țării și care purtau denumirea de cămară domnească.

Proprietate boierească

Ea își are temeiul în moștenire și în danie.

Moștenirile se numeau ocini și nu puteau fi înstrăinate decât cu respectarea dreptului de protiris, adică a dreptului de precumpărare și răscumpărare aparținând rudelor.

În ceea ce privește dania domnească, ea era acordată pentru serviciile militare aduse domnului, pentru îndeplinirea unor slujbe sau dregătorii în aparatul de stat și avea la baza obligați suzeranului de a-l răsplăti pe vasalul credincios, obligație ce intra în conținutului raportului juridic de vasalitate. Acest raport se stabilea intre domn și boieri. Domnul avea calitatea de suzeran, iar boierii aveau calitatea de vasali ai domnului. Până pe la jumătatea sec. al 15-lea aceste donații confereau donatarului un drept temporar asupra bunului donat, limitat la durata vieții domnului și uneori a fiilor acestora care i-ar fi urmat la tron. Însă din a doua jumătate a sec. al 15-lea donațiile devin ereditare, dreptul de retract menținut doar în caz de viclenie, adică în cazul încălcării de către boieri al obligațiilor pe care le aveau față de domn, conform raportului juridic de vasalitate.

Proprietate mănăstirească

S-a format după întemeierea statelor feudale romanești din donațiile făcute de credincioși, domni, boieri, prelați, orășeni, țărani în scopuri pioase și pentru a fi trecuți în pomelnicul bisericii și a li se face slujbe după moarte.

Însă, aceste donații aveau caracterul unor donații cu sarcină, în sensul că mănăstirea donatară nu avea dreptul de înstrăina daniile primite și trebuia să utilizeze veniturile moșiilor ce-i fuseseră donate în scopuri de binefacere sau caritabile sub sancțiunea revocării donației pentru neîndeplinirea sarcinii.

Indiferent de proprietarul său, marea proprietate feudală are o structură bipartită.

Ea se compune din rezerva feudală și loturile date spre folosința țăranilor aserviți, cu precizarea că și rezerva feudală era continuată tot prin munca țăranilor aserviți care aveau obligația de a presta rentă în munca față de stăpânul feudal.

Administrarea domeniilor feudale se realiza de către aparatul propriu de slujbași al stăpânului feudal.

Instituția imunităților feudale

Instituția imunităților feudale era denumită ohaba în Țara Românească și uric în Moldova.

Imunitatea se acorda prin hrisov domnesc și conferea titularului său:

dreptul de administrare politică

dreptul de judecată

dreptul de comandă militară asupra populației de pe domeniile lor

dreptul de a face comerț

dreptul de a percepe diferite venituri în folosul lor

scutire de plată oricăror dări către domnie

Din conținutul imunităților feudale rezultă că ele confereau feudalilor o anumită independență politică, în sensul că dregătorii domnești nu aveau competență pe moșiile investite cu imunități, funcțiile statului fiind exercitate pe aceste moșii prin intermediul aparatului de slujbași proprii al acestor feudali.

Imunitățile feudale au apărut imediat după întemeierea statelor romanești de sine stătătoare, întrucât puterea politică și economică a marilor feudali era superioară domnului și, ca atare, ei au impus consacrarea pe plan juridic a privilegiilor lor de a conduce și din punct de vedere politic populația de pe domniile cale le aparțineau. Sistemul imunităților feudale s-a putut consacra și extinde în acea epocă și datorită faptului că aparatul de dregători domnești era slab dezvoltat și, ca atare, pentru realizarea funcțiilor statului feudal se impunea utilizarea aparatului de slujbași al marilor feudali.

Există două tipuri de hrisoave domnești care acordau imunități.

Unele care folosesc o formulă concentrată pentru acordarea imunităților în Țara Românească „să-i fie de ocina și de ohaba” și în Moldova „să-i fie uric cu tot venitul”.

A doua categorie conține o formulă detaliată, descriptivă, de acordare a imunității feudale în care se specifică în amănunt conținutul imunității respective.

Prima categorie de hrisoave este specifică perioadei istorice situate imediat după întemeiere când imunitățile aveau un caracter general, ele reprezentau reguli, iar cea de a doua categorie de hrisoave, cele cu formulă dezvoltată, sunt specifice feudalismului dezvoltat când imunitățile nu mai aveau un caracter general, ci un caracter excepțional astfel încât era necesară precizarea lor amănunțită pentru a știi care din activitățile respective urmau a fi scoase din competența dregătorilor domnești și date în competența stăpânilor feudali. În ceea ce privește formula dezvoltată ea este întâlnită în special în cazul hrisoavelor prin care se acorda imunități mănăstirilor, întrucât proprietatea mănăstirească s-a constituit tocmai în epoca în care imunitățile feudale deveniseră o excepție.

Ca urmare a centralizării statului feudal și a întăririi puterii domnești, imunitățile încep să fie restrânse, dregătorii domnești preluând în numele domnului de la marii feudali exercițiul drepturilor politice pe domeniile acestora. Astfel, dreptul de judecată al boierilor și mănăstirilor este limitat. Drepturile lor militare sunt îngrădite, iar pe fondul dezvoltării producției și al schimburilor de mărfuri se restrânge până la desființare dreptul boierilor de a percepe taxe pe circulația bunurilor și persoanelor, precum și anumite venituri.

În concluzie, instituția imunităților feudale oglindește confuzia dintre dreptul public și dreptul privat specifică statului feudal la începuturile sale, dar după centralizarea statului feudal și dezvoltarea relațiilor de producție de tip feudal imunitățile feudale vor dispărea făcând loc distincției dintre drepturile publice și drepturile private.

Proprietatea țărănească

Ea prezintă caracteristici diferite după cum este vorba despre

proprietatea țăranilor grupați în obști și proprietatea țăranilor care nu face parte din obști

proprietatea țăranilor liberi și proprietatea țăranilor aserviți

Obștea liberă

Are un teritoriu alcătuit din:

Vatra satului, unde se afla gospodăriile membrilor obștei, proprietate personală a acestora

Câmpul de cultură, unde se aflau loturile de cultură aparținând membrilor obștilor, de asemenea proprietate personală a acestora

Celelalte terenuri aflate în hotarul obștei pe care membrii obștei le stăpâneau în devălmășie: pășuni, fânețe, ape

Fiecare membru al obștei putea, cu aprobarea membrilor obștei, să desprindă terenuri din porțiunile aflate în devălmășie și să le amenajeze prin muncă proprie, conferindu-le o destinație economică nouă. Aceste terenuri treceau din proprietatea comună devălmașă a membrilor obștei în proprietatea personală a celui care le amenajase, temeiul juridic al acestui transfer reprezentându-l cu munca încorporată în terenul respectiv.

Cea mai veche desprindere din fondul devălmaș a fost vatra casei de locuit și a curții, apoi loturile de cultură din țarină, adică terenul desinat agriculturii, apoi alte terenuri aflate în hotarul obștei, tendința fiind aceea de extindere a suprafețelor aflate în stăpânire personală a membrilor obștei în detrimentul suprafețelor rămase în devălmășie.

Cu toate acestea, până la sfârșitul feudalismului, obștile sătești sau teritoriale au continuat să păstreze un drept superior de supraveghere și control asupra tuturor terenurilor aflate în hotarul lor, iar expresia juridică a acestui drept superior de supraveghere și control a fost dreptul de protiris, adică de dreptul de precumpărare și răscumpărare pe care membrii obștei îl aveau asupra terenurilor aflate în hotarul obștei.

Dacă un membru al obștei dorea să vândă un teren din hotarul obștei el trebuia să-și facă cunoscută intenția la 3 târguri succesive. Membrii obștei (rudele și vecinii) în această ordine legală de preferință puteau să-și exercite dreptul de precumpărare sau dreptul de preempțiune la preț egal. Dacă niciun membru al obștei nu-și asumă dreptul de precumpărare, terenul putea fi vândut unui străin de obște, numai că aceasta vânzare nu era pură și simplă, ci era vânzare afectată de o condiție rezolutorie, constând în aceea că dacă în termen de un an un membru al obștei se răzgândea putea să își exercite dreptul de răscumpărare și să întoarcă cumpărătorului prețul vânzării devenind proprietarul terenului. Termenul de un an curgea de la data la care acel membru al obștei luase cunoștință despre existența vânzării.

Obștea aservită

Teritoriul acesteia aparținea stăpânului feudal, însă țăranii aserviți își păstrau dreptul de proprietate asupra gospodăriei și uneltelor de muncă, aveau un drept de folosință asupra loturilor de cultură, precum și dreptul de face îmbunătățiri funciare cu acordul stăpânului feudal și plătind zeciuiala cuvenită acestuia.

În ceea ce privește țăranii liberi care nu făceau parte din obști, ei exercitau un drept de proprietate asupra gospodăriei, vitelor și uneltelor de muncă, precum și asupra unei mici suprafețe de teren de cultură.

Alături de marea proprietatea feudală și de proprietatea țărănească, ca forme de exprimare ale lui dominium utile, Legea Țării a mai consacrat și

dreptul de proprietate al meșteșugarilor asupra atelierelor și uneltelor de muncă

dreptul de proprietate al robilor asupra sălașelor lor și asupra uneltelor de muncă pe care le confecționau

STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR

Ca și dreptul roman, Legea Țării are un profund caracter statutar, consacrând dispoziții discriminatorii în raport cu poziția socială a diferitelor clase și categorii sociale.

Instituția boieriei

În vârful ierarhiei sociale se aflau boierii care:

aveau capacitate juridică deplină

se bucurau de toate drepturile civile și politice

aveau toate privilegiile

erau singurii în măsură să exercite conducerea politică a țării

erau singurii titulari ai dreptului de proprietate feudală investită cu imunități feudale

La origine, calitatea de boier era indisolubil legată de stăpânirea unei moșii, ea se transmitea pe cale ereditară, adică prin moștenire, din generație în generație, împreună cu moșia.

Pe măsura dezvoltării relațiilor de producție de tip feudal, asistăm și la o stratificare a boierimii:

boieri mari și boieri mici

boieri de țară și boieri de slujbe (dregători)

Ca și instituția proprietății feudale, și instituția boieriei este anterioară întemeierii statelor feudale romanești de sine stătătoare, o dovadă a acestui fapt fiind chiar sintagma boier de țară acordată marilor stăpâni de domenii feudale, la origine conducătorii formațiunilor prestatale de tip feudal, adică aceia care, prin unirea feudelor lor, întemeiaseră statele feudale romanești de sine stătătoare.

După întemeiere și după centralizarea statului feudal, apar boierii de slujbe (dregătorii), recrutați de către domn chiar și din rândul unor categorii sociale inferioare. Calitatea de boier a acestora decurgea din exercitarea dregătoriei, adică a funcției în cadrul aparatului de stat feudal și nu era un efect al stăpânirii vreunei moșii, chiar dacă, în timp, dregătorii erau miruiți de către domn cu moșii pentru dreapta și credincioasa slujbă sau li se concedau veniturile unor ținuturi.

Spre sfârșitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legată de exercitarea unei funcții în aparatul de stat și nu mai este condiționată de stăpânirea vreunei moșii. Se elaborează totodată și un statut scris al boierimii prin care se reglementează acordarea titlului de noblețe în raport cu dregătoria încredințată.

Clerul

O altă categorie socială aflată de asemenea în vârful ierarhiei sociale feudale este clerul. Ca și boierii, clericii:

aveau o situație privilegiată

se bucurau de toate drepturile civile și politice

participau la conducerea țării în Sfatul Domnesc, precum și în adunările stărilor feudale

unele domenii aparținând mănăstirilor erau investite cu imunități, ceea ce le conferea clericilor un drept de jurisdicție laică asupra populației de pe domeniile lor

aveau și atribuțiuni de drept canonic, conform ierarhiei bisericești și monahale

Orășenii

O altă categorie socială o reprezentau orășenii, dar aceștia nu erau o pătură socială omogenă pentru că în ierarhia orășeneasca în vârf se afla patriciatul orășenesc sau aristocrația orașelor alcătuită din cei care stăpâneau case în târg și moșii în ocoalele târgurilor. Aceasta pătura se bucura de toate drepturile și privilegiile, iar în Moldova participă chiar și la alegerea domnului.

Urma apoi pătura orășenilor propriu-ziși, alcătuită din negustori și meșteșugari.

Și, în sfârșit, orășenimea săracă al cărei statut social și juridic se apropia de cel al țăranilor dependenți.

Orășenii aveau:

dreptul de a participa la conducerea și administrarea orașelor

dreptul de a dispune de bunurile lor

dreptul de a-și rezolva diferendele în fata instanțelor orășenești

Sfera drepturilor și obligațiilor orășenilor era precizată în așa-numitul “buric al târgului”, adică în actul de înființare a orașului, precum și în alte privilegii acordate de-a lungul timpului de către domn.

Orășenii alcătuiau comunități libere cu obligații fiscale individuale față de domnie.

Ei se aflau sub o dublă autoritate, cea a dregătorilor domnești și sub cea a dregătorilor locali, recrutați dintre membrii aristocrației orășenești.

Trebuie să precizăm că orașele din Transilvania se bucurau de o mult mai largă autonomie față de autoritatea centrală decât orașele din Țara Românească și Moldova.

Țăranii liberi

O altă categorie socială o reprezentau țăranii liberi. Ei puteau fi de 3 categorii:

Țărani liberi cu pământ, organizați în obști: răzeși în Moldova și moșneni în Țara Românească

Țărani liberi cu pământ în afara obștilor: cneji sau judeci

Țărani liberi fără pământ: săraci sau siromari

Ei aveau un statut juridic asemănător orășenilor, în privința dreptului de administrare a bunurilor lor și de dispoziție asupra acestor bunuri, precum și în ceea ce privește conducerea satelor.

Țăranii dependenți

O altă categorie socială o reprezentau țăranii dependenți.

Din punct de vedere a statutului lor juridic ei se aflau în stare de:

rumânie în Țara Românească

iobăgie în Transilvania

vecinie în Moldova

Statutul juridic era determinat de dreptul de proprietate incompletă pe care stăpânii feudali îl aveau asupra lor, în sensul că puteau fi vânduți, însă numai împreună cu moșia pe care erau aserviți, beneficiind, însă, de unele drepturi cum ar fi:

Dreptul de a dispune de partea de produse și venituri care le rămânea după satisfacerea obligației de plată a rentei feudale

Dreptul de proprietate asupra gospodăriilor lor și asupra uneltelor de muncă

Dreptul de folosință asupra lotului din terenul de cultură ce le fusese acordat din domeniul feudal

Dreptul de a dobândi în proprietate loturi de pământ și chiar alți țărani aserviți, evident cu asentimentul stăpânului feudal

Dreptul de strămutare de pe o moșie pe alta, după satisfacerea obligației de plată a rentei feudale

Acest din urmă drept a fost, însă, suprimat în secolul al XVI-lea, când țăranii dependenți au fost legați de glie.

Fuga țăranilor aserviți de pe moșie fără respectarea condițiilor de strămutare atrăgea pe de o parte dreptul stăpânilor lor de a-i urmări oriunde s-ar fi aflat, iar pe de altă parte obligația celorlalți stăpâni de domenii feudale de a-i reține și preda stăpânilor lor.

Țăranii dependenți erau excluși de la exercițiul drepturilor politice, dar ei puteau deveni oameni liberi prin ieșirea din rumânie, după cum și unii oameni liberi puteau cădea în stare de dependență de tip feudal.

Astfel, Legea Țării consacră forme de cădere în rumânie și ieșire din această stare:

Titluri juridice de cădere în rumânie, emise de Cancelaria Domnească și întărite de domn și Sfatul Domnesc:

Contractul de donație prin care țăranul liber își dona, se închina, cu sufletul și averea sa

Contractul de vânzare prin care țăranul liber își vindea libertatea și, uneori și averea, stăpânului feudal

Contractul de împrumut garantat cu libertatea personală a datornicului

Hotărârea judecătorească ce consfințea aservirea țăranilor liberi către stăpânii feudali

Căi nejuridice de cădere în rumânie:

Falsificarea de acte de către boieri

Cotropirea sau sila, adică aducerea cu forța a țăranilor liberi în stare de dependența de tip feudal

Starea de rumânie se transmitea cu titlu ereditar și era imprescriptibilă.

Legea Țării consacră și forme de ieșire din rumânie:

Iertarea de rumânie este un act cu titlu gratuit, făcut de stăpânul feudal, fie inter vivos, fie pentru cauză de moarte (mortis causa)

Răscumpărarea din rumânie, cea mai frecventă formă de ieșire din rumânie, datorită avantajelor patrimoniale pe care le aducea stăpânilor feudali

Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea țăranilor în procesele acestora cu boierii, având ca obiect constatarea faptului că țăranii fuseseră aduși cu sila în stare de rumânie

Căi nejuridice de ieșire din rumânie:

Arderea titlurilor boierilor de către țărani

Cnezirea sau judecirea cu sila, adică situația în care țăranii dependenți se comportă de facto ca niște țărani liberi

Fuga de pe moșie

Răscoala, forma supremă de luptă a țăranilor dependenți împotriva exploatării de tip feudal.

În legătură cu statutul juridic al țăranilor aserviți, profesorul Constantin Giurescu afirmă existența unui zacon vlaschi (drept al vlahilor), pornind de la ideea că vlahii constituiau o categorie socială inferioară și anume: robii eliberați care deveneau țărani dependenți, ceea ce, însă, nu corespunde cu conținutul Hrisoavelor Domnești, astfel încât opinia profesorului Giurescu nu poate fi acceptată.

Nu există nici o distincție între Legea Țării care s-ar aplica românilor ca entitate etnică și acest zacon vlaschi care ar reglementa statutul juridic al țăranilor dependenți, dimpotrivă, Legea Țării are un caracter unitar, ea reglementează statutul juridic al tuturor categoriilor de persoane, al tuturor claselor și categoriilor sociale, iar termenul de rumân are o dublă conotație, un sens etnic și un sens social, adică acela de țăran dependent, iar accepțiunea în care este utilizat termenul decurge din context.

Robii

O altă categorie socială o reprezentau robii al căror statut juridic era reglementat de un așa-numit drept al robilor (polosko epravo).

Din punct de vedere juridic, robii, ca și sclavii din Antichitate, erau considerați bunuri, deci obiecte ale dreptului de proprietate și nu subiecte de drept.

Însă, între statutul juridic al sclavilor și statutul juridic al robilor există și deosebiri în sensul că:

asupra robilor stăpânii nu aveau drept de viață și de moarte

robilor li se recunoștea o anumită capacitate juridică

ei se puteau căsători

puteau exercita un drept de proprietate asupra sălașelor lor și asupra uneltelor de muncă pe care le confecționau

puteau fi vânduți separat de moșie, însă familiile de robi nu puteau fi dispersate

Ca și starea de dependența de tip feudal, starea de robie era imprescriptibilă și era transmisă pe cale ereditară.

Străinii

O altă categorie socială reglementata de Legea Țării: străinii.

Aveau un regim juridic precizat în Legea Țării și relativ tolerant dacă erau de religie creștină.

Străinii:

se puteau stabili în orașe

puteau face comerț

puteau exercita meșteșuguri

se puteau organiza în comunități proprii

puteau avea lăcașe de cult

Toate aceste drepturi și privilegii erau prevăzute în actele de privilegii acordate de către domn.

Mai mult, străinii se puteau naturaliza (împământeni):

prin căsătoria cu o pământeancă

prin încredințarea unei dregătorii, de către domn

Străinii naturalizați aveau același statut juridic cu cel al romanilor.

Însă, străinii:

nu puteau dobândi pământ în proprietate

beneficiau de un regim fiscal distinct

erau exceptați în mod expres de la dreptul de a se așeza în țările romane și de a-și întemeia lăcașul de cult străinii de religie musulmană, potrivit capitulațiilor încheiate între Imperiul Otoman și Țările Romane

INSTITUȚIA RUDENIEI

Prin definiție, instituția rudeniei este o relație specială între persoane, izvorâtă:

dintr-o origine biologică comună (rudenia de sânge)

din anumite principii de natură religioasă (rudenia prin alianță sau afinitatea)

din tainele botezului și cununiei (rudenia spirituală), adică rudenia dintre nași și fini

Rudenia de sânge poate fi pe linie directă, în ascendent sau în descendent, ori pe linie colaterală.

Gradele de rudenie dintre două persoane se stabilesc în funcție de numărul generațiilor care separă persoanele respective.

Rudenia de sânge da naștere unor obligații de ajutor reciproc și întreținere și, totodată, reprezintă temei al vocației succesorale.

De asemenea, rudenia de sânge reprezintă impediment la căsătorie.

Rudenia prin alianță este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț.

Legea Țării mai prevede și două forme speciale de rudenie și anume:

Rudenie izvorâtă din adopție

Rudenie izvorâtă din înfrățirea pe moșie

INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI

Spre deosebire de dreptul modern, în care căsătoria este un contract civil, în Legea Țării căsătoria se încheia prin formalitățile religioase stabilite de Biserica Ortodoxă, altfel spus, îmbrăca forma benedicțiunii religioase.

Etapele premergătoare încheierii căsătoriei:

Vederea în ființa (cunoașterea viitorilor soți)

Urmărea de vorbă (tratativele familiilor viitorilor soți)

Întocmirea foii de zestre

Binecuvântarea părinților

Zestrea este o instituție de străveche familie geto-dacă și are semnificația echivalentului muncii depuse de viitorii soți în gospodăria familiei, ceea ce înseamnă că zestrea se constituie atât pentru viitorul soț, cât și pentru viitoarea soție.

Zestrea se constituia, deci, pentru ambii soți prin strigări publice făcute în timpul serbării nunții, la ea adăugându-se și darurile de nuntă pe care tinerii căsătoriți le primeau de la celelalte rude și prieteni și care, împreună cu zestrea, alcătuiau baza materială a noii familii.

Însă, din secolul XVII, apar foile de zestre, iar zestrea își pierde semnificație originară constituindu-se doar pentru viitoarea soție și devenind un fel de afacere pentru viitorii soți vânători de zestre.

O variantă a căsătoriei tradiționale era căsătoria pe care Legea Țării o numea căsătorie cu fuga, constând într-un simulacru de răpire a viitoarei soții de către viitorul soț pentru a forța binecuvântarea părinților.

În afara rudeniei, un impediment tipic feudal la căsătorie era starea de robie a unuia dintre soți care atrăgea căderea în robie și a celuilalt soț și, pe cale subsecventa, și a copiilor rezultați dintr-o asemenea căsătorie.

Biserica Ortodoxă admitea și divorțul, consacrând deplină egalitate între soți în privința motivelor de divorț pe care le puteau invoca.

Repudiul era admis nu doar pentru soț, ci și pentru soție, care putea declara în fata martorilor că părăsește domiciliul conjugal.

Subsecvent divorțului avea loc partajul bunurilor comune ale soților pe care Legea Țării îl denumea împărțeala sau alegere.

INSTITUȚIA FAMILIEI

Familia este grupul format din rudele cele mai apropiate având ca nucleu părinții și copiii.

Reglementarea familiei în Legea Țării preia tradiția geto-dacă, astfel încât familia românească este o familie democratică, spre deosebire de familia romană care este o familie aristocratică, în care șeful familiei, pater familias, are un drept absolut asupra bunurilor și persoanelor aflate sub puterea sa.

Dimpotrivă, potrivit Legii Țării, soții aveau o poziție de egalitate în cadrul familiei, ambii exercitau puterea părintească asupra copiilor minori, având obligația de a-i întreține și proteja și nu dreptul de a-i vinde sau de a le închiria serviciile ca în dreptul roman.

După moartea soțului, soția supraviețuitoare exercita singură autoritatea părintească asupra copiilor minori și, totodată, între soți existau drepturi și obligații reciproce de întreținere, iar soțul care nu își exercita această obligație era supus unei pedepse infamante, adică unei pedepse de natură a atrage oprobiul public, disprețul public, și anume, darea prin târg sau darea pe ulița.

Era practicată totodată și instituția adopției denumite înfiere, copiii adoptați fiind denumiți copii de suflet.

INSTITUȚIA SUCCESIUNILOR

În Legea Țării, transmiterea bunurilor pentru cauză de moarte de la defunct la succesorii acestuia se numea moștenire, iar succesorii se numeau moștenitori.

Cele două cuvinte fac parte din familia de cuvinte a cuvântului moș, de sorginte tracă, din care face parte și cuvântul moșie, care are sensul de proprietate ereditară.

Potrivit Legii Țării, moștenirea se deferă:

prin lege, moștenire legală, legitimă, moștenire ab intestat (fără testament)

potrivit testamentului lăsat de defunct, moștenire testamentară

Moștenirea legală

Moștenirea legală se deschide în 3 situații:

Când defunctul nu a lăsat testament.

Când defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este legal întocmit și ca atare nu e valabil.

Când defunctul a lăsat testament, acesta este legal întocmit, valid, însă este caduc.

În materia moștenirii legale, Legea Țării consacră

egală vocație succesorală copiilor legitimi și celor adoptați

egală vocație succesorală fetelor și băieților la bunurile de baștină, adică cele moștenite, precum și la bunurile de cumpărătură, adică cele dobândite prin acte inter vivos ale părinților lor

De la această regulă exista o excepție în Țara Românească, introdusă prin privilegiul masculinității, în sensul că fetele nu aveau vocație succesorală la ocini, nu au vocație succesorală la bunurile ereditare ale părinților lor. Fetele primeau echivalentul valoric al bunurilor ereditare, al părții din bunurile ereditare ce li s-ar fi cuvenit în obiecte de preț și bunuri de cumpărătură. De regulă, ele își primeau părțile succesorale sub formă de zestre, obligația de înzestrare revenind părinților, iar în absența acestora, fraților.

În spiritul principiului roman mater sempre certa est (mama e întotdeauna sigură), copiii naturali, adică copiii născuți în afara căsătoriei, nu știm cine e tatăl, veneau doar la succesiunea mamei lor, iar frații vitregi aveau egală vocație succesorală cu frații buni, dar numai la succesiunea părintelui comun, adică la succesiunea tatălui dacă era consangvini, sau la succesiunea mamei dacă erau uterini.

De asemenea, Legea Țării consacră succesiunea prin reprezentare, precum și dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor în concurs cu copiii.

Prin moștenire, treceau asupra herezilor atât activul succesoral, cât și datoriile succesiunii. Altfel spus, moștenitorii dobândeau o universalitate, adică un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu.

Moștenirea testamentară

Moștenirea testamentară se deschide pe baza testamentului lăsat de defunct dacă acesta este valabil întocmit și își produce efectele.

Testamentul putea fi redactat:

în formă orală, cu limbă de moarte

în formă scrisă, denumit în Legea Țării diată

Ambele forme de testament se întocmeau în prezența martorilor, cea mai răspândită forma fiind testamentul cu limbă de moarte, pentru că la epoca respectivă erau foarte puțini știutori de carte.

Prin testament se putea realiza nu numai o instituire de moștenitor, dar și o exheredare, adică o dezmoștenire.

O particularitate a testamentului medieval în raport cu testamentul modern este posibilitatea introducerii în testament a unui blestem pentru a asigura respectarea ultimei voințe a testatorului.

De asemenea, potrivit Legii Țării, prin testament se putea face și o substituțiune fidei – comisară (sistemul prin care disponentul dispune bunurile sale unei persoane numite fiduciar, obligația acestuia din urmă fiind de a le păstra și de a le transmite la moartea sa unei alte pers numită fideicomisar sau substituit, indicată tot de către testator), interzisă prin codul civil Al. I. Cuza și, surprinzător, introdusă în Noul Cod Civil.

MATERIA OBLIGAȚIILOR

În această materie, Legea Țării consacră ca izvoare de obligații contractele și delictele, potrivit clasificării bipartite a lui Gaius.

Accentul în materie obligaționala cade asupra răspunderii personale.

Cu toate acestea, străvechea și tradițională solidaritate a obștei, precum și anumite interese ale statului feudal au făcut posibilă existența unor forme de răspundere colectivă și anume:

Forme de răspundere colectivă

Răspunderea colectivă în materie penală

Răspunderea colectivă în materie fiscală

Despăgubirea de la altul

Răspunderea colectivă în materie penală

Prima formă de răspundere colectivă este răspunderea colectivă în materie penală.

După întemeiere, obștea păstrează dintre vechile atribuții numai aceea de a-l căuta și identifică pe făptuitor, predându-l slujbașilor statului, denumiți gonitorii din urmă. În cazul în care obștea nu-l putea preda pe făptuitor, trebuia să dea urmă, adică să indice gonitorilor din urmă locul prin care făptuitorul a părăsit hotarul obștii. Dacă nici acest lucru nu era posibil, întreaga obște răspundea pentru fapta comisă pe teritoriul său, fiind obligată să plătească o amendă fixată de stat. Imposibilitatea țăranilor de a plăti amendă ducea la aservirea obștii. În cazul în care fapta fusese săvârșită pe un domeniu feudal investit cu imunități, identificarea și sancționarea făptuitorului era de competenta exclusivă a stăpânului feudal și aparatului său propriu de slujitori.

Răspunderea colectivă în materie fiscală

O altă formă de răspundere colectivă este răspunderea în materie fiscală, care este o formă de aservire, în cazul în care unii dintre membrii obștei nu-și puteau plăti birul stabilit de către răbojari, datoriile acestea erau plătite de întreaga colectivitate, iar dacă obștea devenea insolvabilă, era aservită de către domnie sau de către un boier în contul datoriei.

Despăgubirea de la altul

Despăgubirea de la altul este o formă de răspundere solidară, dar care are o sferă mult mai largă decât cea a răspunderii colective de la nivelul obștei, în sensul că ea cuprinde categorii sociale întregi, aparținând unui popor.

În dreptul modern, dacă una dintre părți este străin, constrângerea acestuia să-și execute obligația se realizează fie pe baza convențiilor dintre state, fie pe baza procedurii executatului, procedura prin care o hotărâre cu privire la un cetățean străin devine executorie în statul căruia acest cetățean străin îi aparține.

În feudalism, potrivit sistemului despăgubirii de la altul, creditorii romani, care aveau creanțe față de debitori străini, primeau din partea domnului dreptul de a-și realiză creanțele pe seama conaționalilor acestora din urmă, aflați în trecere prin țările romane. După executarea silită a acestora, cei în cauză primeau toate dovezile privind existența creanței și modul în care se realizase executarea silită. Iar la întoarcerea în statul de origine, cei în cauză aveau posibilitatea de a cere autorităților proprii să fie despăgubiți de către conaționalii lor pentru care fuseseră urmăriți. Acest sistem se aplica și reciproc, atunci când debitorul era român.

Forme de răspundere personală

Regula în materie obligațională este răspunderea personală, iar formele sunt contracte.

Contractul de vânzare

Cel mai important contract este contractul de vânzare, care sub influența bizantină, devenise un contract consensual translativ de proprietate.

Elementele contractului de vânzare sunt:

Consimțământul

Obiectul

Prețul

Consimțământul

Consimțământul este manifestarea de voință a unei părți contractante în sensul dorit de cealaltă parte, realizându-se astfel acordul de voința al părților.

Consimțământul trebuia să plece din voința liber exprimată a părților, el trebuia dat de bunăvoie și irevocabil.

Dacă consimțământul era viciat, contractul era lovit de nulitate.

La epoca respectivă, cel mai important viciu era violența, pe care Legea Țării o denumește “silă”.

Constrângerea de natură economică, care îl determină pe vânzător să vândă bunul respectiv, nu era considerată viciu de consimțământ.

Celelalte vicii: eroarea și dolul (înșelăciunea în contract) erau întâlnite rar în practică, deoarece toate contractele se încheiau în prezența unor martori.

În unele situații, consimțămintele erau condiții necesare, dar nu și suficiente pentru încheierea valabilă a contractului. De exemplu: la vânzarea unui teren aflat în hotarul obștei, se cerea și consimțământul membrilor obștei (rudelor și vecinii) exprimat sub forma dreptului de protiris (dreptul de precumpărare și răscumpărare). La vânzarea unui rob sau a unei proprietăți feudale, actul de transfer al proprietății trebuia întărit prin hrisov domnesc => era de folos acordul domnului, scop în care părțile făceau “darea calului său darea cupei”.

Obiectul

Obiectul trebuia să fie un bun aflat în comerț, adică în circuitul juridic civil.

Cel mai important bun era pământul, care putea fi vândut ca proprietate exclusivă sau în cote indivize ideale și abstracte din dreptul de proprietate.

Un specific al vânzării feudale este împrejurarea că obiectul acestei vânzări îl putea reprezenta și ființa umană, spre pildă: vânzările de robi, vânzările de moșii cultivate cu țărani dependenți, vânzarea de către țăranii liberi a propriei libertăți (din considerente de natură economică).

Prețul

Prețul era fixat în bani (in pecunia numerata), dar uneori prețul putea fi exprimat și în alte bunuri, dat fiind caracterul natural al economiei feudale, ceea ce înseamnă că în Legea Țării nu se făcea o distincție clară între operațiunea juridică a vânzării și cea a schimbului.

Prețul se fixa în momentul încheierii contractului, dar putea fi plătit și la un termen ulterior.

Vânzarea se putea face cu rest de preț, sub sancțiunea rezoluțiunii contractului pentru neexecutare, dacă prețul/restul de preț nu era plătit la termenul fixat. Rezoluțiunea era prevăzută în contract sub forma pactului comisoriu care stabilea ca în cazul rezoluțiunii prețul/partea din preț se cerea a fi restituita celui care o plătise (cumpărătorului).

Această restituire a prețului se realiza și în caz de evicțiune (deposedarea pe cale judiciară a cumpărătorului de bunul astfel dobândit). Evicțiunea se numea în Legea Țării val, iar în situația în care aceasta intervenea se presupunea că aceasta a fost cumpărată de la un neproprietar.

Sub aspectul formei, contractul era:

în formă scrisă

în formă orală (cea mai răspândită, întotdeauna în prezența martorilor și a martorilor preconstituționali)

Contractul de donație

Un alt contract este contractul de donație.

În Legea Țării este un contract real, în care se încheie prin acordul de voință a părților, însoțit de remiterea materială a lucrului.

Elementul esențial al contractului de donație este intenția de a gratifica.

În cazul donației sau daniei domnești, intenția de a gratifica a domnului avea în vedere fie răsplătirea boierilor pentru dreapta și credincioasa slujbă, în virtutea obligației de milă ce intra în raportul juridic de vasalitate, fie ajutorarea unor mănăstiri în scopuri pioase.

În cazul donațiilor particulare, intenția de a gratifica a donatorului avea în vedere angajamentul donatarului de a-l îngriji pe donator și de a-l înmormânta potrivit datinilor creștinești, cele mai mult dintre donații având caracterul unor donații cu sarcină.

Donațiile particulare către biserica se făceau în scopuri pioase și pentru ca donatorul și membrii familiei sale să fie trecuți în pomelnicul bisericii și pomeniți în timpul slujbelor ce urmau a se efectua.

Mănăstirea donatară nu avea dreptul de a înstrăina proprietatea primită sub sancțiunea revocării acesteia.

În ceea ce privește obiectul, donația putea avea ca obiect ființa umană în 3 cazuri:

Donațiile de robi

Donațiile de moșii cultivate cu țărani dependenți

Situația taranului liber care și dona libertatea stăpânului feudal

Contractul de împrumut

Un alt contract este contractul de împrumut, în forma împrumutului de consumațiune (mutuum).

Împrumutul avea ca obiect o sumă de bani.

Este un contract unilateral, deoarece generează obligații doar în sarcina împrumutatului: de a-i restitui suma ce îi fusese împrumutată și o dobândă pe care Legea Țării o numește bas.

Cadența se numea zi sau soroc și era stabilită într-o zi de sărbătoare importantă.

Totodată, Legea Țării admitea și anatocismul (dobândă la dobândă), denumită bas peste bas.

Pentru garantarea obligațiilor, debitorul putea constitui în favoarea creditorului său garanții reale și garanții personale.

Garanția reală se numește zălog, constă în bunuri mobile și imobile, în special robi și moșii cultivate cu țărani dependenți, munca acestora putând fi folosită de către creditor în contul dobânzilor la suma împrumutată.

Zălogul îmbrăca 2 forme:

fără termen

cu termen

Dacă era fără termen, creditorul putea folosi bunul până la plata datoriei de către debitor (sine die= fără termen).

Dacă zălogul era cu termen:

Și la scadență debitorul plătea datoria, el răscumpăra bunul zălogit, adică reintra în stăpânirea acestuia.

Dacă nu plătea la termen, în actul de zălogire se putea prevede ca zălogul devenea stătător (bunul/bunurile zălogite intrau în proprietatea creditorului, în contul creanței sale).

Dacă nu se prevedea ca zălogul devine stătător, datorită faptului că mereu valoarea bunului zălogit e mai mare decât suma garantată, se proceda la prețuirea bunurilor zălogite și vânzarea lor la mezat (la licitație publică) celui care oferă cel mai mare preț. În acest caz, adjudecător putea fi chiar creditorul în contul creanței sale sau o altă persoană. Dacă prețul este mai mare decât suma datorată, diferența devine debitorului.

Chezașii sunt garanți personali, care se obligă față de creditor să plătească ei datoria, dacă debitorul principal nu o va plăti, punându-l astfel la adăpost pe creditor de eventuala insolvabilitate a debitorului principal.

Dacă erau mai mulți chezași, aceștia erau ținuți solidari la plata datoriei, în sensul că creditorul putea să urmărească pe oricare dintre chezași și să-l silească să plătească tot. Chezașul plătitor avea acțiune în regres împotriva celorlalți chezași pentru partea contributivă din datorie a fiecăruia precum și împotriva debitorului principal.

Dacă debitorul devenea insolvabil și nu erau constituite nici garanții reale și nici garanții personale, se declanșa împotriva falitului o procedură specială de executare silită, denumită curama, în cadrul căreia bunurile falitului erau evaluate și împărțite între creditorii concursuali, proporțional cu valoarea nominală a creanțelor lor.

Legea Țării mai reglementa și alte contracte, cum ar fi: contractul de depozit, contractul de comodat și locațiunea de servicii (locatio operarum).

ÎNFRĂȚIREA PE MOȘIE

Este o instituție feudală extrem de complexă care reunește trăsături ale rudeniei, testamentului și contractelor.

Înfrățirea a apărut în perioada de trecere de la comuna primitivă la stat, când, pe fondul destrămării relațiilor gentilice, indivizii se simt din ce în ce mai izolați și lipsiți de ajutorul ginții, context în care încearcă să înlocuiască rudenia de sânge cu o rudenie creată în mod artificial prin înfrățire, care este o învoială formală de ajutor reciproc însoțită de o procedură constând în amestecul câtorva picături din sângele celor înfrățiți, aceasta având să simbolizeze faptul că înfrățirea imită rudenia de sânge.

De-a lungul timpului, concepția despre înfrățire, ritualul înfrățirii și efectele acesteia au cunoscut o anumită evoluție sub influența statului și a religiei creștine.

În statul sclavagist roman și în consecință și în provincia romană Dacia era utilizată înfrățirea între peregrini, interzisă de Împăratul Diocletian printr-o constituțiune imperială dată în anul 28.

În statul feudal apare înfrățirea de arme între cavaleri, creată în scopul de a-și acorda sprijin reciproc pentru săvârșirea faptelor de arme. Ritualul înfrățirii se spiritualizează sub influența creștină astfel încât formele păgâne sunt înlocuite cu forme creștine. Spre pildă, în cazul înfrățirii între boieri, amestecul sângelui este înlocuit de o slujbă religioasă în biserică, iar în cazul înfrățirii între țărani, care de cele mi multe ori îmbrăca forma frăției haiducești, amestecul sângelui se păstrează, dar crestătură pentru sânge se face în formă de cruce.

În statul feudal apare o formă cu totul nouă de înfrățire, și anume înfrățirea pe moșie.

Ea se realizează printr-un act scris emis de Cancelaria domnească, act în care se consemnează declarația de înfrățire făcute în fața domnului și a Sfatului Domnesc.

Spre deosebire de formele anterioare de înfrățire, înfrățirea pe moșie duce:

la realizarea unor relații personale între cei înfrățiți, în sensul că ei devin rude din punct de vedere formal juridic

la realizarea relații patrimoniale cu privire la anumite bunuri asupra cărora cei înfrățiți constituie anumite drepturi, acesta fiind, de altfel, scopul principal al înfrățirii pe moșie

Orice fel de bunuri puteau forma obiectul înfrățirii pe moșie, însă în cele mai frecvente cazuri, înfrățirea se realiza asupra pământului, ocinilor; de aceea se și numea înfrățirea pe moșie.

Existau 2 forme de înfrățire:

In care toți cei înfrățiți își uneau ocinile

Înfrățirea se realiza doar pe ocina uneia dintre părți

Prin urmare, calitatea de proprietar al unei moșii era o condiție indispensabilă pentru a participa la o înfrățire pe moșie.

În actul de înfrățire se stabilea de la bun început cui aparținea ocina sau ocinile asupra căreia/cărora se realiza înfrățirea.

Prima formă de înfrățire cuprinde 2 momente:

Cel al unirii ocinilor

Al așezării celor înfrățiți ca frați asupra ocinilor astfel unite

A doua formă de înfrățire presupune un singur moment:

Așezarea celor înfrățiți ca frați pe ocina pe care se înfăptuiește înfrățirea

După modul în care se constituie raporturile de înfrățire, înfrățirea îmbrăca 2 forme:

Directă (în acest caz, raporturile de înfrățire se stabilesc între toți participanții la actul înfrățirii)

Indirectă (în acest caz, cel care constituie înfrățirea nu intra în raporturi de înfrățire, și doar așează ca frați alte persoane pe ocina sau pe ocinile sale)

Înfrățirea prin unirea ocinilor este întotdeauna o înfrățire directă.

Efectele sau efectul juridic pe care îl produce consta în crearea unei stări de coproprietate între cei înfrățiți, care anterior înfrățirii erau proprietarii exclusivi ai unei moșii, iar după actul înfrățirii devin coproprietari în cote indivize, ideale, abstracte și egale asupra ocinilor unite. Cotele dobândite sunt egale indiferent de suprafața ocinilor aduse în actul înfrățirii.

Înfrățirea prin așezarea ocinilor poate fi directă sau indirectă, iar dacă e indirectă numai cei așezați dobândesc cote indivize ideale, abstracte și egale din dreptul de proprietate asupra ocinii pe care s-a realizat înfrățirea.

Înfrățirea pe moșie se realiza din considerente economice pentru formarea unor moșii mai mari și mai puternice din punct de vedere economic.

Ea generează și efecte juridice în materia rudeniei, a succesiunilor și a proprietății.

În materia rudeniei, înfrățirea pe moșie creează o relație de rudenie între cei înfrățiți ce poate constitui temelia vocației succesorale.

În materia succesiunilor, rudenia este utilizată în următoarele situații:

În Țara Românească se înfrățeau fetele cu băieții, acestea dobândind, din punct de vedere juridic, calitatea de băieți prin efectul înfrățirii, și ca atare vocație succesorală asupra proprietăților ereditare.

Proprietarul unei moșii care nu avea moștenitor sau, dacă suntem în Țara Românească, avea doar fete, recurgea la o înfrățire directă cu alte persoane pe moșiile unite sau doar pe moșia sa sau recurgea la o înfrățire indirectă a fetelor sale cu fiii unei alte persoane pe moșia sa.

Prin înfrățirea pe moșie puteau fi chemate la moștenire în concurs cu fiii și alte persoane pe care fiii le excludeau de la moștenire, rezultatul fiind schimbarea ordinii succesorale în favoarea acelor persoane, pe care constituentul înfrățirii dorea să le favorizeze.

În ceea ce privește materia proprietății, înfrățirea pe moșie este, alături de contractele translative de proprietate, un mod de dobândirea a proprietății, deoarece în actul înfrățirii se putea prevede că transmiterea drepturilor de proprietate către cei înfrățiți se face de îndată, ipso jure, și nu mortis causa.

Cu asemenea transmitere imediată se putea face și cu sarcină, stabilindu-se în acest sens anumite obligații ale înfrățiților față de constituentul înfrățirii.

Înfrățirea se putea face și cu clauză de rezervă a proprietății (rezervați domini), în sensul că transmiterea bunurilor către cei înfrățiți se va realiza la momentul morții constituentului înfrățirii.

Înfrățirea pe moșie era utilizată de boieri ca un instrument juridic de aservire a obștilor sătești sau teritoriale, sens în care boierii se înfrățeau cu țăranii din obști pe pământurile acestora din urmă, deveneau coproprietari ai acelor pământuri și rude cu țăranii în sens juridic și, ca atare, puteau exercita dreptul de protiris (dreptul de cumpărare și răscumpărare) pentru a acapara treptat toate celelalte terenuri aflate în hotarul obștilor sătești sau teritoriale.

Instituțiile de drept penal ale Legii Țării

Dreptul nostru feudal nescris păstrează o serie de reminiscențe ale vechiului sistem al răzbunării private, însă asistăm la creșterea treptată a intervenției statului în soluționarea pricinilor penale.

Statul feudal caută să descurajeze aplicarea vechiului sistem al legii talionului prin sancționarea cu amenzi a acelora care îndrăzneau să recurgă la răzbunarea privată.

Totodată Legea Țării consacră fățiș discriminarea în fața legii penale în funcție de categoria socială căreia îi aparțineau făptuitorul și victimă, în sensul că aceleași fapte și aceleași pedepse sunt apreciate și respectiv aplicate în mod diferit, în funcție de poziția socială a părților.

Infracțiunile erau denumite vini, și erau împărțite în 2 categorii:

Vini mari

Vini mici

O primă categorie de infracțiuni erau infracțiunile îndreptate împotriva statului.

Hiclenia

Neascultarea

Hiclenia

Putea fi comisă numai de boieri și însemna încălcarea de către aceștia a obligației de dreaptă și credincioasă slujbă pe care o aveau față de domn și care intra în conținutul raportului juridic de vasalitate.

Hiclenia era sancționată cu moartea și confiscarea averii boierului viclean.

O altă infracțiune din această categorie era:

Neascultarea

Neascultarea (osluh) era nerespectarea poruncilor domnești și neîndeplinirea de către țăran a obligațiilor de plată a rentei feudale.

Era sancționată cu moartea sau o amendă în vite și confiscarea ocinilor.

O altă categorie erau infracțiunile împotriva persoanei.

Omuciderea (o vină mare, sancționata cu moartea)

Lovirea (vina mică, amenda în vite)

O altă categorie, considerate vini mari, erau acțiunile care aduceau atingere concepției feudale cu privire la religie și morală.

Sacrilegiul

Violul

Adulterul

Bigamia

Toate acestea erau sancționate cu moartea, în plus în caz de adulter, zestrea femeii adulterine intra în proprietatea soțului.

O altă categorie era reprezentată de acțiunile îndreptate împotriva înfăptuirii justiției.

Mărturia mincinoasă (limba strâmbă)

Este sancționată cu însemnarea cu fierul roșu și denunțul calomnios, denumit sudalma cea mare, sancționat cu aceeași pedeapsă care ar fi fost aplicată celui denunțat, dacă denunțul s-ar fi dovedit a fi adevărat.

O altă categorie era reprezentată de infracțiunile care aduceau atingere proprietății.

Tâlhăria (moarte prin spânzurătoare la locul faptei)

Furtul flagrant (furt fata) (moarte prin spânzurătoare la locul faptei)

Furtul simplu (amenda dușegubina)

Toate acestea erau considerate vini mari.

Sistemul sancționator cuprindea următoarele categorii de pedepse:

Pedepsele fizice (intrau și diversele forme ale pedepsei cu moartea)

Pedepsele privative de libertate

Pedepsele pecuniare, amenzile (gloaba, dușegubina și zavescă)

Pedepsele infamante (de natură a duce la oprobiul public – darea pe uliță, darea prin târg)

Cu excepția pedepsei cu moartea pentru hiclenie, toate celelalte pedepse puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani sau a unor vite, sistem care îi favoriza pe cei bogați. Cei săraci erau nevoiți să și vândă arenda sau libertatea pentru a avea bani pentru răscumpărare => acest sistem a devenit un mijloc de aservire a țăranilor liberi.

Instituțiile de drept procesual ale Legii Țării

Și pe plan procesual, Legea Țării se remarca printr-un caracter unitar al normelor de procedură.

Instanțele de judecată erau:

La nivelul obștilor sătești sau teritoriale:

judele

Sfatul oamenilor buni și bătrâni

La nivelul orașelor:

județul în Țara Românească

oituzul în Moldova împreună cu cei 12 pârgari (consiliul orășenesc)

La nivelul ținuturilor:

vornicii

pârcălabii

În Moldova cei doi vornici pentru Țara de Sus și pentru Țara de Jos. În Țara Românească, în stânga Oltului – vornicul și în dreapta Oltului – Marele Ban

La acestea se adaugă ceilalți dregătorii, care aveau o competență specializată, precum și boierii și mănăstirile investite cu imunități, care aveau o competentă specializată rezultată din hrisovul de acordare a imunității respective.

Procesele mai grele erau judecate de domn și Sfatul Domnesc, la fel și procesele mai importante, precum și plângerile celor nemulțumiți de judecata dregătorilor, plângeri care nu aveau caracterul unor căi de atac, ci mai degrabă al unor reclamații împotriva celor care judecase.

Domnul și Sfatul Domnesc aveau competență deplină, putând judeca orice proces în primă și ultimă instanță și rejudeca toate celelalte procese, soluționate de celelalte instanțe.

Judecata domnească se putea realiza în capitală sau în orice altă localitate, întrucât justiția feudală are un caracter itinerant.

În procesul feudal nu existau grade de jurisdicție, astfel încât hotărârea unei instanțe putea fi atacată la aceeași instanță sau la o instanță superioară.

De asemenea, nu exista principiul autorității de lucru judecat, ceea ce crea o stare de nesiguranță în relațiile judiciare.

Ca atare, pentru a pune capăt prelungirii la nesfârșit a proceselor și pentru a îngrădi posibilitatea redeschiderii lor, Legea Țării a consacrat anumite reguli și anumite instituții:

Zavesca – ea nu împiedica redeschiderea procesului, dar obliga partea să depună în vistieria statului o sumă de bani. Unele hotărâri erau pronunțate de domn chiar cu aceasta mențiune.

Ferâia – partea care a câștigat procesul depune o sumă de bani în vistieria statului și, în schimb, domnul îi garantează că nu va aproba redeschiderea procesului.

Amenzile judiciare – se introduc din sec. XVIII și sancționează culpa procesuală a părții care solicită redeschiderea procesului. Acestea erau denumite gloabe în Tara Românească și Moldova și birsabi în Transilvania.

O altă caracteristică este faptul că instanțele puteau avea nu numai atribuțiuni jurisdicționale, ci și atribuțiuni administrative potrivit confuziunii de atribuții specifică instituțiilor feudale.

O altă caracteristică este principiul judecătorului unit. Chiar și atunci când domnul judeca împreună cu Sfatul Domnesc, hotărârea este a domnului, Sfatul având doar un rol consultativ.

O altă caracteristică a justiției feudale este faptul că, exceptând instanțele de la obștile sătești, toate celelalte instanțe reprezintă monopolul feudalilor.

Concepția care stătea la baza justiției feudale este aceea că judecata trebuie să se realizeze după lege și dreptate. Cuvântul „legea” desemnează Legea Țării, iar cuvântul „dreptate” desemnează conștiința juridică care trebuia să vegheze la respectarea moravurilor, adică morala epocii.

MATERIA PROBELOR

În vechiul nostru drept feudal, întâlnim atât reguli și mijloace de probă formate în timpul feudalismului, cât și forme vechi, reminiscențe ale orânduirii gentilice, dar care în condițiile feudalismului dobândesc un conținut nou de clasă și o formă nouă, în sensul că aplicarea lor este asigurată de forță coercitiva a statului feudal.

Persistenta acestor forme vechi, anterioare feudalismului, se explică atât prin caracterul natural al economiei feudale, cât și prin supraviețuirea unor forme economice cum ar fi proprietatea devălmașă asupra pământului.

După forma lor, probele se împart în 2 categorii:

Probe orale

Probe scrise

Cele mai obișnuite probe în feudalism, cel puțin la începutul epocii feudale, sunt probele orale.

Ele au reprezentat mijlocul comun de probațiune mult timp pentru că marea proprietate feudală constituită înainte de întemeiere nu putea fi dovedită decât prin probe orale, iar slaba răspândire a scrisului făcea din probele orale o necesitate.

Cele mai importante probe orale:

Proba fierului roșu

Jurământul cu brazda în cap

Proba cu jurători

PROBA FIERULUI ROȘU

Modul în care a fost utilizată această probă poate fi constat dintr-un document denumit Registrul de la Oradea, ținut de preoții catolici de la Episcopia din Oradea. Acest registru a fost ținut între 1208 și 1235 și cuprinde note referitoare la un număr de 389 de pricini soluționate prin proba fierului roșu.

Dacă judecătorul nu putea da o soluție, datorită susținerilor contradictorii ale părților sau ale martorilor audiați în cauză, aceștia erau trimiși la Episcopia de la Oradea, unde urmau a fi supuși probei fierului roșu.

Era oficiată o slujbă religioasă în care era evocată intervenția divinității pentru ca aceasta să arate de partea cui este dreptatea, după care se dădea martorului, chezașului sau uneia dintre părți, să poarte în mână o bucată de fier înroșit pe o distanță de 8-10 pași, după care mâna era bandajată, iar bandajul sigilat. După 8 zile se procedă la desigilarea bandajului și examinarea mâinii.

Dacă rana era vindecată, se presupunea ca afirmațiile erau adevărate, iar hotărârea se dădea pe cale de consecință.

Dacă rana era vizibilă, se considera că cel supus probei a depus o mărturie falsă, sau o afirmație falsă și, ca atare, partea respectivă pierdea procesul.

În afară de semnele arsurii mai erau și alte circumstanțe socotite în egală măsură dovezi de vinovăție, și anume: neprezentarea la termenul fixat pentru examinarea probei sau violarea sigiliului bandajului sau alte asemenea împrejurări.

Din examinarea pricinilor consemnate => peste 200 dintre ele au ca obiect fapte de natură a aduce atingere proprietății feudale, cei mai mulți dintre împricinați fiind țăranii iobagi. Ca atare, aceștia erau supuși probei și siliți să poarte fierul înroșit, nu și nobilii feudali. Chiar dacă un nobil era supus probei fierului roșu, el putea desemna un reprezentant, de regulă un țăran iobag, care să poarte fierul în locul său.

Prin urmare, proba fierului roșu are un profund caracter de clasă, ea fiind rezervată membrilor categoriilor inferioare.

De asemenea, proba fierului roșu are un profund caracter neconcludent și nepărtinitor, pentru că, spre pildă, nu era precizată temperatura până la care trebuie încălzit fierul, rezistența fizică a persoanei era esențială în vindecarea rănii și, totodată, în diverse scrieri medievale figurau anumite rețete cu caracter preventiv pentru a reduce efectele arsurii.

JURĂMÂNTUL CU BRAZDA ÎN CAP

Este denumit astfel datorită rolului pe care pământul îl joacă în desfășurarea acestei probe. Cel care jura invoca pedeapsa pământului privit ca o divinitate dacă nu va respecta ceea ce va jura.

În Moldova, cei care jurau punea brazdă de pământ direct pe cap, ei se numeau brăzdași, iar în Țara Românească, cu precădere în Oltenia, ei țineau brazda de pământ într-o traistă atârnată de gât și se numeau trăistași.

Jurământul acesta era utilizat cu precădere în procesele referitoare la grănițuire, cu privire la hotarele proprietăților. Cei care jurau se angajau să arate adevăratele hotare ale proprietăților și țineau brazda de pământ pe cap sau în traistă pe tot timpul parcurgerii acestor hotare.

Originea acestei probe este geto-dacă, la ei pământul era divinitatea supremă. Geto-dacii considerau că pământul este o divinitate care purifică atât pe plan material, cât și pe plan spiritual. El îi ajută pe cei care spun adevărul și îi sancționează pe sperjuri => expresii: „să-i fie țărâna ușoară” „nu l-ar mai răbda pământul”.

În cazul acestei probe, suntem în prezența unui dublu simbolism judiciar:

brazda simbolizează zeitatea pământului

capul simbolizează ființa umană, fiind considerată cea mai importantă parte a trupului

Sub influența creștină, această probă de sorginte păgână s-a spiritualizat în sensul că locul brazdelor de pământ este luat de Evanghelie, iar după apariția statului feudal, proba a constituit un caracter de clasă, era rezervată doar membrilor categoriilor sociale inferioare, în special țăranilor dependenți. Pe măsură ce proprietățile feudale se extind, boierii sunt tot mai interesați în utilizarea acestei probe pentru hotărnicirea moșiilor lor. Dar nu se mai mulțumesc cu martori întâmplători cu privire la cunoașterea hotarelor, ci recurg la preconstituirea lor. Copiii de țărani erau puși să parcurgă hotarele moșiei și în tot acest timp erau dați de chică (adică erau bătuți) pentru a ține minte hotarele și pentru că, în eventualitatea unui litigiu privind grănițuirea moșiei, să poată să depună mărturie și să fie supuși probei în cunoștință de cauză.

PROBA CU JURĂTORI

Instituția jurătorilor a fost un mijloc de probă care prin particularitățile sale contrazice concepția modernă referitoare la dovezi.

În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susțineau jurământul uneia dintre părțile litigante, arătând că aceasta este demnă de crezare => proba cu jurători este o probă de credibilitate și nu una de veridicitate. Proba cu jurători are un caracter subiectiv, ea nu duce la stabilirea adevărului, ci a bunei reputații a persoanei pentru care jura.

În procesul civil, jurătorii cercetează faptele și drepturile părților litigante, astfel încât jurământul lor este unul de veridicitate.

Până la apariția dreptului feudal scris, în special la nivelul obștilor sătești, dar și în cadrul celorlalte instanțe de judecată, proba cu jurători a fost cel mai răspândit mijloc de probă pentru soluționarea proceselor de orice tip, de unde și denumirea de lege.

Unii au criticat acest mijloc de probă, spunând fie că este o probă misterioasă, fie că este o procedură grosolană, fie că este un proces absurd de dovedire.

Instituția jurătorilor este una originară românească, care își are originea în jurământul pe vetrele regale sau pe zeitățile palatului regal practicat de geto-daci.

Jurământul prestat de un număr de jurători, putea fi răsturnat de un număr dublu de jurători, la fel persoana identificată ca vinovat de un număr de ghicitori, putea fi găsită nevinovată de un număr dublu de ghicitori.

În epoca gentilică, din grupul jurătorilor puteau face parte doar rudele celui pentru care se depunea jurământul. Ulterior, din grupul jurătorilor puteau face parte și vecinii, adică ceilalți membri ai obștei sătești sau teritoriale, pentru că în final, ca în cazul tuturor celorlalte probe din procesul feudal, proba cu jurători să dobândească și ea un caracter de clasă (numai boierii puteau fi jurători).

Dacă domnul încuviința uneia dintre părți proba cu jurători, utiliza sintagma „i-am dat lege”. Partea căreia i s-a dat proba putea să accepte administrarea ei („putea să ia legea”) sau putea să o defere părții adverse.

Atunci când domnul încuviința proba cu jurători, stabilea numărul jurătorilor, iar în unele cazuri și numele acestora („jurătorii pe răvaș”).

Jurătorii trebuiau să fie de o seamă cu cel pentru care jurau (să facă parte din aceeași categorie socială).

Depunerea jurământului avea un caracter solemn, atât din punct de vedere religios, cât și sub aspect juridic. Pe plan religios, jurământul era depus pe Evanghelie, iar pe plan juridic, depunerea se făcea în fața împuternicitului domnesc cu supravegherea efectuării probei.

Conținutul și forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale părții pentru care jurau. Schimbarea cuvintelor sau greșirea unora ducea la anularea probei. Cu toate aceste, în Transilvania se admitea utilizarea unor formule echivalente sau repetarea cuvintelor folosite greșit.

Dacă jurământul era depus cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea Țării, atunci consemnarea desfășurării probei se realiza printr-o carte de jurământ, întocmită de împuternicitul domnesc și conținând semnăturile și percepțiile jurătorilor. Aceasta era înaintată domnului, care pronunța hotărârea în sensul celor arătate în jurământ, iar partea sprijinită de jurători câștiga procesul, se spunea „s-a apucat de lege”.

Dimpotrivă, dacă proba cu jurători nu a putut fi administrată de partea căreia i se încuviințase, aceasta pierdea procesul. Se spunea că „a rămas de lege”.

Partea adversă putea să ceară contra proba cu jurători, aducând un număr dublu de jurători. Dacă contra proba era administrată cu respectarea dispozițiilor Legii Țării, hotărârea inițială era anulată și se pronunță o nouă hotărâre conform noului jurământ. Cel anterior era considerat fals, ceea ce atrăgea sancționarea primilor jurători la plata unor amenzi în vite.

Numărul maxim de jurători era 48, astfel încât dacă domnul dorea să favorizeze una dintre părțile litigante, putea să acorde de la început numărul maxim de jurători, astfel încât cealaltă parte să nu poată face contra probă.

Proba cu jurători este „regina probelor”, nu numai pentru faptul că prin intermediul ei poate fi dovedită orice situație de fapt și de drept, ci și pentru faptul că prin această probă putea fi combătuta orice altă proba, inclusiv proba cu înscrisuri. Nu întâmplător dreptul nostru feudal o denumește lege. Ea este mijlocul de probă cu cea mai mare forță probantă.

MĂRTURIA. PROBA CU MARTORI

Martorii sunt persoane care iau cunoștință ex propriis sensibus despre anumite împrejurări cu privire la care evaluează în fața instanței prin mărturia pe care o depun în vederea soluționării procesului.

Ca și jurământul jurătorilor, și depozițiile de martori se dădeau sub prestare de jurământ în biserică, iar biserica dădea anateme împotriva celor care depunea mărturie mincinoasă.

Forța juridică a mărturiei, chiar dacă este depusă sub prestare de jurământ, este inferioară probei cu jurători. Uneori, dacă partea nu putea aduce toți jurătorii => nu putea administra proba cu jurători, jurătorii prezenți erau ascultați ca martori.

O categorie specială de martori erau aldamasarii sau martorii preconstituiți, persoanele care fuseseră prezente la încheierea unui contract, asistând părțile în realizarea unui acord de voință cu privire la toate clauzele. Aldamasul este de origine geto-daca, anterioară răspândirii creștinismului.

Sub aspect religios, după încheierea convenției, persoanele care asistaseră, invocau divinitatea pentru ca aceasta să binecuvânteze înțelegerea părților. Invocarea se realiza la origine prin libațiuni, din care s-a păstrat la noi obiceiul băutului vinului de către aldamasari și părți. Consumarea aldamasului însemna încheierea convenției sub aspect juridic.

Probele scrise

În cazul ivirii unui litigiu în legătură cu interpretarea sau executarea contractului, aldamasarii erau chemați să depună mărturie în cunoștință de cauză.

Daca încheierea contractului îmbrăca forma scrisă, atunci alături de numele și semnăturile părților, în înscris apărea și numele aldamasarilor. Totodată erau consemnate valoarea și partea care a suportat cheltuiala.

Înscrisurile folosite ca mijloc de probă în procesul feudal erau de 2 categorii:

înscrisuri oficiale, emise de cancelaria domnească și care purtau diverse denumiri, cea generică fiind cea de hrisov, de sorginte greacă, dar se mai utilizau și termenii de uric și termenul de direse, care este de sorginte latină.

înscrisuri provenind de la persoane particulare – zapise

DREPTUL FEUDAL SCRIS

PRAVILELE BISERICEȘTI

Datorită organizării sale ierarhice și rolului său de principal factor ideologic al societății feudale, Biserica Ortodoxă română a fost în măsură să elaboreze norme de conduită care să fie aplicate pe întreg teritoriul țării prin extinderea autorității sale spirituale și cu sprijinul autorităților statului feudal.

La rândul lor, domnii erau interesați în consolidarea statului feudal și centralizarea puterii de stat care urma să se realizeze și prin introducerea unor reglementări juridice noi cu caracter uniform spre deosebire de obiceiul juridic care prezenta semnificative particularități regionale.

Pravilele bisericești au avut un caracter oficial, deoarece au fost întocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului și pe cheltuiala acestora.

Dispozițiile din pravile erau obligatorii atât pentru clerici, cât și pentru laici, atât în domeniul religios propriu-zis, cât și în domeniul juridic, deoarece, potrivit concepției autorilor de pravile, dispozițiile de drept civil, penal, procesual țineau tot de domeniul religios.

Întrucât Biserica Ortodoxă română se afla sub autoritatea spirituală a Patriarhiei de la Constantinopol, domnii și mitropoliții români au respectat regula de mult consacrată potrivit căreia pravilele bisericii ortodoxe se întocmesc numai după izvoare canonice bizantine.

Procesul de creștinare a geto-dacilor, a populației daco-romane și românești, a însoțit etnogeneza românească și a deputat încă înainte de instaurarea dominației romane.

Principalele cuvinte ale limbajului religios sunt de sorginte latină: biserica (basilica), cruce (crux). Limba română este singura limbă romanică în care termenul de biserică e de origine latină. În toate celelalte limbi romanice cuvântul biserica e de sorginte greacă (eclesia).

Pătrunderea masivă a slavilor la Sudul Dunării a rupt romanitatea nord-dunăreană de contactul nemijlocit cu Bizanțul.

Din epoca feudalismului timpuriu influența bizantină s-a exercitat pe filieră slavă. În acest context slavona a devenit limba oficială a cancelariei domnești și limba în care au fost redactate primele pravile și limba cultului religios ortodox.

Această situație nu a durat mult, până la jumătatea sec. 16, deoarece populația nu cunoștea limba slavonă, ea fiind cunoscută doar de câțiva călugări și gramatici ai cancelariei domnești, motiv pentru care pravilele încep să fie redactate și în limba romană.

La început, pravilele bisericești au fost multiplicate sub formă de manuscrise pentru ca apoi să fie multiplicate prin tipărire după ce tiparul a pătruns și în țările române. Pravilele tipărite apar de la mijlocul sec. 17.

Cele mai importante pravile în limba slavonă:

„Pravila de la Târgoviște” (1452) elaborată de gramaticul Dragomir din porunca domnului Vladislav al Țării Românești

„Pravila de la Putna” (1581) care este bilingvă, redactată în romană și slavon[ cu text interliniar

„Pravila de la mănăstirea Bistrița” (1618) din Moldova

„Pravila de la mănăstirea Bistrița” (1636) din Oltenia

Izvoarele acestor pravile au fost

„Sintagma alfabetică” o lucrare din 1935 de la Salonic denumită a lui Matei Vlastares

“Nomocanoanele părinților Bisericii”

Legislația împăraților bizantini – “Bazilicalele” lui Leon al II-lea filosoful (exemplu)

Cele mai importante pravile în limba română:

„Pravila sfinților Apostoli” scrisă de diaconul Coresi (1560-1562) la Brașov, denumită și Pravila de la Ieud după numele localității din Maramureș unde a fost descoperit singurul exemplar al acestei pravile

„Pravila Aleasă” scrisă de logofătul Eustache (1632), în Moldova, el a preluat izvoare bizantine conținute într-o lucrare intitulată nomocanonul lui Mihail Malaxos

„Pravila de la Govora” sau Pravila cea mică tipărită în Țara Românească la 1640 din porunca domnului Matei Basarab în 2 ediții identice: o ediție pentru Țara Românească prefața de mitropolitul Theofil al Țării Românești și una pentru Transilvania prefața de mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei.

Conținutul pravilelor bisericești este omogen, alături de textele cu caracter juridic sunt cuprinse și texte din diverse alte domenii, extrase din lucrări religioase, date istorice despre sinoadele bisericești și despre părinții bisericii, autori de pravile, cronici, tabele de calculare a timpului, diferite formulare pentru întocmirea unor acte.

La rândul lor, dispozițiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe ramuri și instituții de drept, astfel încât normele de drept laic alternează cu normele de drept canonic, cele de drept civil alternează cu cele de drept penal și procesual.

Prin conținutul lor mistic și prin discriminările sociale fățișe pe care le consacrau pravilele au contribuit la consolidarea relațiilor de tip feudal, în sensul că, având în vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele marchează cea de-a doua etapă a evoluției dreptului românesc sub influența dreptului roman și anume etapa receptării ideilor și instituțiilor juridice române pe filieră bizantină, așa cum au fost ele adaptate la realitățile feudale ale Bizanțului.

În toate cele 3 țări române pravilele bisericești au un conținut similar, mergând până la identitate, ceea ce arată unitatea de concepție a dreptului nostru feudal scris ca o continuare firească a unității de reglementare din Legea Țării (dreptul feudal nescris).

Pravilele bisericești nu au fost doar simple construcții teoretice, ci ele au fost destinate să aibă și o finalitate practică, adică să se aplice efectiv în practică instanțelor de judecată.

Există puține documente care să ateste faptul că hotărârile judecătorești pronunțate de instanțe erau date în baza pravilelor. Acest fenomen se explică prin faptul că hotărârile judecătorești în materie penală și a dreptului familiei se dădeau în formă orală, iar cele care se dădeau în formă scrisă fie nu ni s-au păstrat întrucât părțile litigante nu au avut interesul să le păstreze, fie nu indicau capul de pravilă, adică textul din pravilă pe baza căruia s-a pronunțat hotărârea respectivă.

În litigiile referitoare la dreptul de proprietate, hotărârile erau date întotdeauna în scris și întotdeauna erau motivate cu texte din pravile. Asemenea hotărâri ni s-au păstrat pentru că părțile litigante aveau tot interesul să păstreze documente care reprezentau dovada dreptului lor de proprietate.

Una dintre cele mai celebre hotărâri care s-a păstrat, conținută într-un hrisov dat în vremea domnului Alexandru Ilias, este hotărârea dată în procesul dintre Florica și Maria, Florica era fata legitimă a lui Mihai Viteazul, iar Maria fata naturală. Procesul a fost soluționat pe baza pravilei, în hotărâre se indică textul din pravila pe care aceasta se întemeiază, iar sentința a fost pronunțată în favoarea fiicei legitime, Florica.

HRISOAVELE LEGISLATIVE

Hrisoavele domnești au avut caracter individual, adică erau acte de aplicare a dispozițiilor Legii Țării la cazuri particulare.

Începând de la sfârșitul sec. 16 și până la începutul sec. 17 apar hrisoavele legislative care conțin norme cu caracter general aplicabile tuturor supușilor.

Unul dintre primele hrisoave legislative și dintre cele mai controversate este așezământul dat de Mihai Viteazul în 1595 în care se menționează cu referire la țăranii dependenți „care pe unde va fi să fie rumân în veci”. Unii istorici români, analizând așezământul, au concluzionat că el conține dispoziții prin care țăranii dependenți sunt legați de glie. Prin așezământul din 1595 Mihai Viteazul i-a legat de glie pe țăranii dependenți. Nu putem împărtăși această concluzie pentru că ea nu are în vedere contextul istoric în care a fost adoptat așezământul. În 1595, când Mihai Viteazul se afla în plină campanie, trupele turcești invadaseră Țara Românească și mulți dintre țăranii dependenți au fugit din calea invaziei otomane de pe moșiile din stânga Oltului pe moșiile din dreapta Oltului unde se afla fieful lui Mihai Viteazul și al principalilor săi susținători, adică boierii olteni. Nu Mihai Viteazul a dispus legarea de glie a țăranilor, ci el a modificat dispozițiile Legii Țării care anterior anului 1595 îi legaseră de glie pe țăranii dependenți în sensul că boierii din dreapta Oltului nu mai sunt obligați să-i remită pe țăranii fugiți stăpânilor lor. Aceștia rămân legați de glie pe moșiile din dreapta Oltului.

Prin acest așezământ, Mihai Viteazul creează o nouă categorie, rumânii de legătură, adică țăranii liberi fugiți pe moșiile din dreapta Oltului.

Așezăminte similare au fost date în Moldova de Ștefan Tomșa și Miron Barnovschi.

Ulterior, pe măsura centralizării puterii domnești, intervențiile domnilor în materie legislativă exprimate în formă hrisoavelor legislative s-au înmulțit semnificativ.

PRAVILELE LAICE

Au fost adoptate la jumătatea sec. 17, aproape simultan și cu un conținut similar în Țara Românească și Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat centralizată de a interveni rapid cu reglementări în cele mai diverse domenii ale vieții sociale.

Pentru boieri, pravilele laice au reprezentat instrumente de limitare a puterii domnești, întrucât, așa cum spune cronicarul Grigore Ureche, acolo unde nu-s pravile din voia domnilor multe strâmbătăți se fac.

Cartea românească de învățătură

În Moldova, în 1646, Eustache a elaborat la porunca domnului Vasile Lupu Cartea românească de învățătură, prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului românesc. Ea a fost tipărită la tipografia mănăstirii Trei Ierarhi din Iași. Titlul este semnificativ, carte românească de învățătură, lucrarea având un caracter original, iar izvoarele avute în vedere la elaborarea sa au fost sintetizate și codificate într-o viziune proprie și nu într-o manieră compilatoare. Termenul de învățătură nu are un sens didactic, ci are un sens juridic, acela de poruncă domnească de dispoziție obligatorie care atrage sancționarea acelora care nu ascultă de astfel de învățături.

Izvoarele acestei pravile sunt:

Nomos ghiorghicos (legiuirea agrară bizantină)

O lucrare denumită Pracsis et teoriae criminalis a unui renumit penalist italian Prospero Falinaci, latinizat Falinacius

Îndreptarea legii

În Tara Românească, în 1652, un călugăr erudit pe numele său Daniil Panoneanul, care ulterior a ajuns mitropolit al Transilvaniei, a elaborat din porunca domnului Matei Basarab „Îndreptarea legii” sau Pravila cea mare tipărită la Târgoviște și care conține o predoslovie (prefață) scrisă de mitropolitul Ștefan al Țării Românești. Și titlul acesteia este semnificativ sugerând influențarea comportamentului uman prin dispoziții legale noi. Cuprinsul pravilei muntene este mai dezvoltat decât al pravilei din Moldova și reproduce în linii generale cuprinsul pravilei moldovene, însă conține totodată și nomocanonul lui Mihail Malaxus, iar în partea finală conține unele chestiuni de interes general din diverse domenii cum ar fi medicină, gramatica, filozofie.

Conținutul juridic al celor 2 pravile este asemănător și se referă la reglementarea relațiilor sociale din agricultură și la sancționarea faptelor penale, dispozițiile de drept civil și procesual fiind mai reduse numeric.

Asistăm la o sistematizare a dispozițiilor cuprinse în pravile în pricini, glave și zaciale.

Pricini = secțiuni

Glave = capitole

Zaciale = articole

Cele 2 pravile au o structură bipartită.

PARTEA I conține normele care reglementează relațiile sociale din agricultură, consacrând:

Legarea de glie a țăranilor dependenți

Dreptul stăpânilor feudali de a-i urmări pe țăranii fugiți și a-i readuce pe moșii

Obligația stăpânilor feudali de a-i remite pe țăranii refugiați pe moșiile lor către stăpânii acestora

Obligațiile de plată a rentei feudale către stăpânii feudali precum și dreptul stăpânilor feudali de a-i pedepsi pe țăranii care nu-și îndeplineau aceste obligații

Norme privind paza hotarelor, a recoltelor și alte bunuri agricole

Norme referitoare la creșterea vitelor, împărțirea recoltelor și schimbul de terenuri

PARTEA 2 conține instituțiile de drept civil, penal și procesual.

Materia persoanelor

În materia persoanelor, persoanele fizice denumite obraze se clasifică în slobozi și robi.

Majoratul este fixat la 25 de ani, însă răspunderea pentru faptele proprii intervine de la 18 ani.

Căsătoria, familia și rudenia sunt reglementate pe baza acelorași principii ca cele conținute în pravilele bisericești. Căsătoria este precedată de logodnă – instituție preluată din dreptul bizantin, ea conferă soțului puterea maritală asupra soției și un drept de corecție care merge până la pedepsirea fizică a soției și închiderea ei.

Materia bunurilor

În materia bunurilor este protejată proprietatea imobiliară.

Uzucapiunea nu era recunoscută. Acțiunea în revendicare putea fi intentata oricând.

Materia succesiunilor

În materia succesiunilor, moștenirea putea fi deferită prin testament, întocmit în formă scrisă-denumit zapis – sau în formă orală, adică cu limbă de moarte, sau putea fi deferită potrivit legii și se numea moștenire ab intestat (fără testament).

Este introdusă că o sancțiune – nedemnitatea succesorală pentru asasin și fii acestuia la moștenirea celui asasinat.

De asemenea, sunt prevăzute ca și categorii de moștenitori legali descendenții până la infinit, precum și colateralii până la gradul 4.

Materia obligațiilor

În ceea ce privește materia obligațiilor, ea era reglementata avându-se la bază principiul răspunderii individuale, iar principalele izvoare de obligații erau tocmelile sau contractele și delictele.

Materia dreptului penal

Materia dreptului penal este foarte amplu reglementată.

Infracțiunile erau denumite vini/greșeli, clasificate după gradul lor de periculozitate socială în vini mari și vini mici.

Infracțiunea flagrantă era denumită vină de față și arătată.

Pentru prima dată la calificarea unei infracțiuni se aveau în vedere poziția subiectivă a infractorului (gândul făptașului) apoi momentul și locul săvârșirii faptei.

Sunt introduse instituții noi în materie penală:

tentativa

concursul de infracțiuni

complicitatea

recidiva

Sunt reglementate cauzele care înlătura răspunderea penală cum ar fi

nebunia

legitima apărare

ordinul superiorului

vârstă sub 7 ani

Sunt reglementate cauze care atenuează răspunderea penală – circumstanțe atenuante:

bătrânețea

vârstă sub 10 ani

mânia

beția

Sunt reglementate cauze care agravează răspunderea penală – circumstanțe agravante:

calitatea de boier la infracțiunea de hiclenie

Sistemul sancționator

În ceea ce privește sistemul sancționator, el este în linii generale același și se introduc pe lângă pedepsele principale și pedeapsa complementară a confiscării averii în cazul infracțiunilor grave cum este hiclenia.

Pravilele prevăd că judecătorul are o largă posibilitate de apreciere-voia județului este foarte largă în sensul că judecătorul poate să schimbe pedeapsa aplicată sau poate să dispună iertarea de pedeapsă.

Sistemul sancționator are și un vădit caracter discriminatoriu, în sensul că pravilele recomandă ca pedepsele fizice să nu se aplice boierilor și clericilor și chiar dacă li se aplică aceste pedepse fizice ele să fie înlocuite cu pedepse privative de libertate și pedepse pecuniare. Dimpotrivă, pravilele precizează că pedepsele fizice urmau să se aplice membrilor categoriilor sociale inferioare.

Materia dreptului procesual

Pe plan procesual există 2 categorii de instanțe:

laice

ecleziastice (bisericești)

Nu funcționa principiul specializării instanțelor astfel încât acestea aveau o competență generală, atât în materie civilă, cât și penală.

În ceea ce privește materia penală, acțiunea putea fi promovată de victima faptei penale, dar și de alte persoane cărora legea le acordă legitimare procesuală activă:

părintele putea introduce act penal pentru copil

stăpânul pentru slugă

soțul pentru soție

egumenul pentru monah

dascălul pentru ucenic

Mijloacele de probă

În ceea ce privește mijloacele de probă, acestea sunt:

proba cu martori (testimonială)

jurământul

înscrisurile

prezumțiile denumite presupusuri, semne sau înțelesuri

În materie penală, în absența altor dovezi privind săvârșirea faptei, era admisă tortura ca instrument procedural pentru a smulge mărturisirea învinuitului.

În ceea ce privește proba testimonială, forța sa probantă era diferită în funcție de poziția socială a martorului: boierii atunci când erau audiați trebuiau crezuți mai mult.

Nu erau cunoscute căile de atac, însă cel nemulțumit de hotărârea pronunțată de o instanță putea să se adreseze instanței superioare.

Nu exista principiul autorității de lucru judecat, însă erau recunoscute anumite termene de prescripție a dreptului material la acțiune.

DREPTUL SCRIS IN TRANSILVANIA

Organizarea de stat a Transilvaniei ca principat autonom dependent de Turcia

Dependența voievodatului Transilvaniei de coroana maghiară a încetat în momentul în care, în urma bătăliei de al Mohács, Ungaria dispare ca stat de pe harta Europei, în sensul că cea mai mare parte a fost transformată în pașalâc turcesc, iar zona de vest a intrat în stăpânirea habsburgilor.

În această situație, între anii 1541 și 1683, Transilvania a fost organizată ca principat autonom dependent de Turcia în aceleași condiții ca celelalte două țări române.

Organele centrale de conducere ale principatului Transilvaniei au fost:

Principele

Dieta Transilvaniei

Consiliul intim

PRINCIPELE

Principele Transilvaniei era ales pe viață de către dietă și confirmat de către sultan, însă, de cele mai multe ori, Turcia nu respecta această regulă și îl numea direct pe principele Transilvaniei fără o consultare prealabilă a dietei.

Crearea principatului Transilvaniei a fost consfințită de către dieta de la Turda care a acceptat că Transilvania este un stat tributar Turciei, dar a condiționat alegerea principelui Transilvaniei de obligația acestuia de a respecta privilegiile celor 3 națiuni privilegiate și a celor 4 religii recepte, de asemenea de a respecta Unio Trium Nationum, precum și legile votate de dietă.

Prin aceasta s-a instaurat în Transilvania un autentic regim nobiliar, dar cu toate acestea atribuțiile principelui Transilvaniei erau mult mai largi decât cele ale voievodului.

DIETA TRANSILVANIEI

Dieta Transilvaniei care a înlocuit vechea congregație generală a nobililor devine un organ de stat cu activitate permanentă ale cărei lucrări se întruneau de regulă la Alba Iulia.

Membrii dietei Transilvaniei aparțineau numai celor 3 națiuni privilegiate și celor 4 religii recepte (catolică, reformată, calvină și luterană), cu excluderea românilor ortodocși.

CONSILIUL INTIM

Consiliul intim este un organ de stat nou creat în timpul principatului, aparent cu scopul de a-l sfătui pe principe în toate problemele vieții de stat.

În realitate însă, acest consiliu intim este o expresie a regimului nobiliar instaurat în Transilvania, el exercitând un control permanent asupra activității principelui în interesul marilor feudali. Semnificativ în acest sens este faptul că acest consiliu alcătuit din 10 până la 12 membri era compus din cei mai mari nobili ai Transilvaniei denumiți magnați.

Dreptul scris în Transilvania în epoca voievodatului și a principatului dependent de Turcia

Evoluția dreptului scris al Transilvaniei a fost marcată de următoarele tendințe:

tendința factorilor locali de a consolida autonomia voievodatului

politica centralizatoare promovată de regii maghiari

tendința populației majoritare autohtone românești de a-și apăra tradițiile și instituțiile juridice consacrate de Legea Țării, inclusiv prin codificarea vechilor obiceiuri realizată la presiunea populației românești și recunoscută oficial de statul maghiar

În acest context, în Transilvania, dreptul s-a constituit în cadrul a două sisteme juridice:

dreptul românilor transilvăneni exprimat în Legea Țării și codificările realizate pe baza acesteia. Acest sistem de drept a fost cel preponderent, cel puțin în epoca voievodatului.

sistemul juridic discriminatoriu pentru români impus de reprezentanții celor 3 națiuni privilegiate și de statul maghiar din anul 1437. Potrivit acestui sistem juridic care nu a fost niciodată recunoscut sau asimilat de populația românească, românii erau cu desăvârșire excluși de la viața politică și juridică a țării.

Dreptul scris al voievodatului Transilvaniei cuprinde următoarele componente:

Decretele regale

Unio Trium Nationum

Tripartitum-ul lui Ștefan Werboczi

Statutele țării Făgărașului

Decretele regale

Decretele regale sunt acte ale regilor maghiari privind privilegiile nobilimii și obligațiile țăranilor iobagi, precum și cele referitoare la organizarea financiară, judiciara și militară.

Dintre cele mai importante decrete regale menționăm

Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222

Decretul regelui Carol Robert d’Anjou

Decretum Maius din 1483 al regelui Matei Corvin

Unio Trium Nationum

Unio Trium Nationum este hotărârea adoptată în anul 1437 în urma răscoalei de la Bobâlna de nobilii maghiari, conducătorii sașilor și ai secuilor, prin care s-a stabilit că întreaga conducere politică a Transilvaniei urma să fie exercitată de reprezentanții acestor 3 națiuni privilegiate, cu excluderea perpetuă a populației românești majoritare.

Tripartitum-ul lui Ștefan Werboczi

Tripartitum-ul lui Ștefan Werboczi este o culegere de drept elaborat de juristul maghiar Ștefan Werboczi, între anii 1514 și 1517, din ordinul regelui maghiar Vladislav al III-lea, lucrare care nu a fost publicată oficial datorită evenimentelor care s-au precipitat și care au dus la dispariția statului maghiar, ramând astfel o lucrare cu caracter privat, dar care s-a aplicat în Transilvania în practica tuturor instanțelor de judecată până la Revoluția de la 1848, utilizarea ei fiind consacrată prin Diploma leopoldina din 1691.

Așa cum îi arată și numele, lucrarea are o structură tripartită,

prima parte se referă la privilegiile nobilimii

a doua parte reglementează procedura de judecată

a treia parte se referă la obligațiile țăranilor iobagi consacrând legarea de glie a acestora

Statutele Țării Făgărașului

Statutele Țării Făgărașului este o lucrare cu caracter de codificare, întrucât ea cuprinde principalele instituții juridice romanești ale obiceiului pământului.

Mult timp Țara Făgărașului a fost o feudă a domnilor Țării Românești, însă în sec. al XV-lea ea a fost inclusă în Universitas Saxonum, adică în obștea sașilor, ceea ce a însemnat o încălcare a drepturilor străvechi ale populației românești soldată cu o puternică ripostă din partea românilor, culminând cu o serie de răscoale care au avut loc între anii 1503 și 1508. Una dintre principalele revendicări ale răsculaților era aceea a codificării vechilor obiceiuri românești, revendicare care a fost satisfăcută prin întocmirea în anul 1508 a statutelor Țării Făgărașului.

Statutele au fost redactate în limba latină făcându-se mențiune atât în preambulul lor, cât și în partea finală ca ele s-au dat la propunerea românilor.

Textul statutelor reda normele obiceiului juridic românesc într-o formă fidelă, dar concentrate, plecându-se de la ideea că ele sunt foarte amănunțit cunoscute de populația românească care le aplică din generație în generație.

Dispozițiile statutelor Țării Făgărașului nu sunt sistematizate astfel încât instituțiile de drept civil sunt intercalate cu cele de drept penal și procesual.

Materia persoanelor

În materia persoanelor este consacrată stratificarea socială de tip feudal și discriminarea între diversele categorii sociale. Nobilii români sunt desemnați prin termenul de boiarones (boieri), iar țăranii dependenți prin sintagma de rustici valahi.

Materia căsătoriei

În materia căsătoriei este prevăzută necesitatea consimțământului părinților viitorilor soți, dar și forma atipică de încheiere a căsătoriei, căsătoria cu fuga.

Obligația de înzestrare a fetelor aparținea părinților, iar în absența acestora fraților ca un corolar al privilegiului masculinității.

Materia succesiunilor

În materia succesiunilor reglementarea era extrem de amplă fiind consacrat privilegiul masculinității, astfel încât fata înzestrată de părinți era, ca și în Țara Românească, exclusă de la moștenirea acestora.

Ca un element foarte important, statutele Țării Făgărașului consacrau și instituția înfrățirii pe moșie, precum și aplicațiile acesteia în vederea schimbării ordinii succesorale și înlăturării privilegiului masculinității.

Materia dreptului penal

De asemenea, o reglementare amplă avem și în materia dreptului penal, fiind sancționate cele mai importante infracțiuni îndreptate împotriva proprietății, a vieții, dar și infracțiunile îndreptate împotriva autorităților, acestea din urmă fiind sancționate invariabil cu moartea.

Materia proprietății

În ceea ce privește materia proprietății, reglementarea din statutele Țării Făgărașului conține urme semnificative lăsate de proprietatea comună devălmașă de la nivelul obștilor sătești sau teritoriale.

Analizând conținutul juridic al statutelor Țării Făgărașului constatăm unitatea de conținut și aplicarea obiceiului românesc în toate cele trei țări romane, inclusiv în Transilvania, unde, așa cum am văzut, reprimarea națională a românilor a fost o constantă a politicii reprezentanților celor 3 națiuni privilegiate. Din această perspectivă este remarcabil faptul că doar cu 3 decenii înainte de dispariția statului maghiar și de încetare a dependenței Transilvaniei față de Ungaria, autoritățile erau nevoite să recunoască oficial și să codifice obiceiurile romanești păstrate într-o formă nealterată.

Dreptul scris al principatului Transilvaniei dependent de Turcia

După căderea Ungariei la Mohács, Dieta Transilvaniei întrunită la Sighișoara în 1540 a stabilit că pe viitor Transilvania se va conduce după legi proprii, iar legile din Ungaria încetează a se mai aplica în Transilvania, cu excepția Tripartitum-ului lui Ștefan Werboczi. Totodată, dieta de la Sighișoara a stabilit ca Unio Trium Nationum rămâne fundamentul politic discriminatoriu al Transilvaniei.

În acest context, în epoca principatului dependent de Turcia, Dieta Transilvaniei a adoptat un număr foarte mare de legi pentru a suplini vidul legislativ creat și, ca atare, s-a simțit nevoia sistematizării acestor legi în ordine cronologică sub forma incorporării lor în colecții de legi.

Prima colecție cuprinde legile adoptate de Dietă între 1540 și 1653, fiind elaborate în timpul domniei celor doi principi Rákóczi. Ea s-a numit Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eis dem anexarum.

A doua colecție de legi cuprinde legile adoptate de Dieta Transilvaniei între 1654 și până la sfârșitul epocii principatului-1683 și a fost elaborată în timpul domniei principelui Mihai Apafi numită Compilatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eis dem anexarum.

Ulterior, cele două culegeri de legi au fost reunite într-una singură denumită Approbatae et Compilatae Constitutiones. În cadrul acestei ultime culegeri de legi, legile sunt grupate în ordine cronologică pe diferitele domenii de reglementare, cum ar fi organizarea de stat, privilegiile feudalilor, procedura de judecată și dreptul canonic.

Toată această legislație elaborată în timpul principatului dependent de Turcia exprimă tendința de promovare a intereselor celor 3 națiuni privilegiate și ale celor 4 religii recepte, context în care statutul juridic al țăranilor aserviți și în special al românilor s-a înrăutățit foarte mult, astfel țăranii români erau considerații din punct de vedere juridic tolerați și suportați pro tempore, iar preoții români ortodocși erau asimilați țăranilor dependenți.

Pe de altă parte, este semnificativ faptul că în denumirea acestor colecții de legi apare cuvântul regnum care desemnează un stat suveran.

Tot în perioada principatului dependent de Turcia au fost codificate normele de drept scris și cutumiare ale orașelor săsești, lucrarea purtând denumirea de Statutele Municipale Săsești adoptate în adunările sașilor între 1570 și 1580 și aprobate de principele Transilvaniei în 1583. Această lucrare conține numeroase dispoziții din materia obligațiilor, deoarece sașii erau cei mai legați de schimburile de mărfuri, de activitatea comercială.

Tot în epoca principatului dependent de Turcia au fost elaborate culegeri de drept ale unor unități administrativ-teritoriale ca o expresie a largii autonomii de care se bucurau acestea, de exemplu – statutele Odorheiului și cele ale Zarandului.

Dreptul scris al Transilvaniei in epoca principatului dependent de Austria

Această etapă debutează în 1683, odată cu înfrângerea armatei otomane la asediul Vienei și durează până la 1867, când se instaurează dualismul austro-ungar.

În 1688, armatele austriece pătrund în Transilvania și aceasta devine un stat vasal Austriei, situație acceptată de Dieta de la Făgăraș care statuează că alegerea principelui Transilvaniei urma să se facă potrivit vechilor reguli.

Prin Diploma Leopoldină din 1691, împăratul Leopold al Austriei recunoaște autonomia Transilvaniei și se obligă să o respecte. Noul statut juridic este recunoscut și pe plan internațional prin Tratatului de pace de la Karlowitz.

În 1699, ultimul principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea, renunță la drepturile sale princiare în favoarea împăratului Austriei, creându-se o uniune personală între Transilvania și Austria, în sensul că împăratul Austriei este și principe al Transilvaniei. Această situație este consacrata de iure prin documentul imperial denumit pragmatica sancțiune potrivit căruia alegerea principelui Transilvaniei se făcea potrivit acelorași reguli care guvernau succesiunea la tronul Austriei.

Organizarea de stat a Transilvaniei ca principat autonom dependent de Austria

Transilvania era condusă de un guvernator care coordona administrația civilă a principatului și de un general comandant al armatei austriece din Transilvania care coordona administrația militară a principatului. Uneori, cele 2 funcții se reuneau asupra aceleiași persoane care purta titulatura de Președinte al Guvernului.

Tot la nivel central funcționa Guvernul provincial (guberniul) a cărui activitate era controlată de Cancelaria Aulică de la Viena în cadrul căreia funcționa Cancelaria Aulică Transilvană creată în 1695.

Alte instituții care funcționau la nivel central erau:

Comisariatul țării care controla aprovizionarea armatei din Transilvania

Tezauriatul care administra finanțele Transilvaniei

În epoca principatului dependent de Austria se produce pe plan religios o mișcare care a avut consecințe extrem de importante pentru susținerea documentară și ideologică a luptei populației românești autohtone și majoritare pentru afirmarea națională, crearea bisericii unite. Astfel, Sinodul de la Alba Iulia din 1697, convocat de episcopul Theofil, a hotărât în principiu unirea bisericii ortodoxe din Transilvania cu biserica catolică. Această hotărâre a fost luată ca urmare a promisiunilor împăratului Austriei în sensul că preoții uniți vor fi scutiți de obligații iobăgești, obligații care revenea preoților ortodocși.

Același împărat, printr-o diplomă dată în 1701, extinde scutirile și asupra țăranilor uniți, însă această Diplomă Leopoldină nu a fost acceptată de Dieta Transilvaniei și, ca atare, nu s-a aplicat aici.

În 1744, printr-un rescript imperial dat de împărăteasa Maria Tereza, națiunea română a fost recunoscută ca a patra națiune a Transilvaniei, însă nici acest rescript nu s-a aplicat în Transilvania, deoarece Dieta l-a interpretat în sensul că el se aplică doar nobililor și clericilor și că aceștia nu formează o a patra națiune, ci sunt lipituri la cele 3 națiuni privilegiate.

Unirea cu Roma a unei părți a bisericii din Transilvania a avut importanță, în sensul că a permis accesul fruntașilor bisericii unite la arhivele de la Roma, precum și la arhivele imperiale de la Viena, aceștia realizând o intensă munca de documentare în sprijinul argumentării drepturilor națiunii române în Transilvania. Activitatea depusă de ei a contribuit la formarea fundamentului ideologic al mișcării de eliberare națională a românilor din Transilvania.

Dreptul în Transilvania în epoca principatului dependent de Austria

Prin articolul 1 al Diplomei Leopoldine din 1691 s-a menținut aplicarea în Transilvania a vechilor legiuiri feudale și anume: „Union Trium Nationum”, „Tripartitum-ul lui Ștefan Werboczi” și „Approbatae et Compilatae Constitutiones”.

În 1693, printr-o rezoluție alvitiana, s-a organizat în cadrul Cancelariei aulice de la Viena o Cameră Aulică Transilvăneană care cenzura activitatea guvernului Transilvaniei. Un alt document elaborat în această perioadă este pragmatica sancțiune prin care s-a consfințit de iure uniunea personală dintre Austria și Transilvania.

Dieta Transilvaniei a adoptat și în această perioadă a principatului dependent de Austria o serie de hotărâri care au înăsprit exploatarea socială de tip feudal.

Astfel, Dieta din 1714 a fixat numărul zilelor de clacă la 4 zile pe săptămână pentru iobagi și 3 zile pentru jeleri (țărani liberi fără pământ). Această hotărâre a fost amendată de împărăteasa Maria Tereza printr-un rescript imperial dat în 1747 prin care a diminuat numărul zilelor de clacă pe săptămână la 4 zile pentru țăranii care nu aveau vite și 3 zile pentru țăranii care aveau vite.

Printr-un alt rescript imperial „punctele regulative” 1769, împărăteasa Maria Tereza îi invită pe nobilii Transilvaniei aparținând celor 3 națiuni privilegiate să înceteze abuzurile asupra țăranilor iobagi, majoritatea de origine română. Niciuna dintre hotărâri nu s-au aplicat în Transilvania pentru că au fost respinse de Dietă.

ORGANIZAREA DE STAT SI DREPTURILE ÎN EPOCA REGIMULUI TURCO-FANARIOT

Regimul a fost instaurat după mazilirea domnilor Dimitrie Cantemir al Moldovei și Constantin Brâncoveanu al Țări Românești și a durat până la revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821.

În cadrul regimului turco-fanariot întâlnim 2 etape:

Prima etapă, care a debutat cu instaurarea regimului și s-a sfârșit în 1774 cu pacea și Tratatul de la Kuciuk-Kainardji.

Aceasta este etapa de apogeu a dominației otomane asupra țărilor romane.

Domnii sunt numiți direct de poartă, ei sunt asimilați pașilor și integrați în sistemul administrativ otoman și se comportă ca niște arendași, ca niște simplii guvernatori, fiind preocupați cu precădere de îndeplinirea obligaților fiscale și de căpătuirea clientelei personale.

Domnii fanarioți erau recrutați din rândul unor elemente arogene provenite din cartierul Fanar al Istanbulului.

Tronurile celor 2 țări erau scoase la mezat și acordate celui care oferea cea mai mare sumă, iar durata domniei era de 2, 2ani și jumătate.

Există și practica mutării domnului dintr-o țară în alta care avea și consecințe pozitive: unificarea legislativă a celor 2 țări.

În prima perioadă se instituie monopolul otoman asupra comerțului exterior al țărilor romane, sens în care acestea erau obligate să exporte pe piața otomană toate produsele la preț inferior valorii de piață a produselor exportate.

În cea de-a doua etapă asistăm la slăbirea dominației otomane în contextul declinului imperiului otoman și creșterea considerabilă a influenței Rusiei asupra celor 2 țări române.

Rusia și Turcia își împart sfera de influență, în sensul că Turcia rămâne puterea suzerană, dar Rusia devine puterea protectoare.

Un element foarte important este înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului exterior al țării romane, acestea fiind atrase în circuitul european și devenind principalul exportator de produse agricole.

EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN PRIMA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT

În prima fază nu s-au cunoscut aspecte notabile, deoarece asistăm la apogeul dominației otomane asupra Țării Românești.

CONSTANTIN MAVROCORDAT

Prima fază a regimului a fost dominată din perspectiva elaborării dreptului de personalitatea lui Constantin Mavrocordat. El s-a remarcat că o figură aparte în galeria domnilor fanarioți și a dominat prin erudiția și activitatea sa această primă fază.

Constantin Mavrocordat a avut 10 domnii (6 în Țara Românească și 4 în Moldova) în total 22 de ani de domnie, un record rămas neegalat pentru epoca respectivă.

Fiind o persoană extrem de erudită a încercat să guverneze țările române în spiritul absolutismului iluminat asemenea împăraților Austriei.

REFORMELE LUI CONSTANTIN MAVROCORDAT

El a realizat o serie de reforme care au dus la modernizarea statului și înlăturarea instituțiilor feudale.

Aceste reforme se impuneau cu necesitate, deoarece:

relațiile de producție de tip feudal se aflau în plină descompunere

noile relații de tip capitalist apar și se dezvoltă

vechile monopoluri feudale sunt înlăturate

suprastructura instituțională a țărilor române trebuia pusă în acord cu baza economică

Constantin Mavrocordat a realizat o serie de reforme care au fost consacrate prin așezământul din 1740 și publicate în revistă „Mercure de France”.

Așezământul din 1740 cuprinde următoarele reforme:

Reforma în domeniul organizării cultului religios

În articolele 1-4 se realizează o reformă în domeniul organizării cultului religios, în sensul că preoții și mănăstirile sunt scutite de dări, dar drepturile de judecată alea acestora sunt limitate și se introduc episcopiile mănăstirești ca instrumente de control cu privire la modul în care erau administrate bunurile bisericii.

Reforma privind instituția boieriei

În articolul 5 se realizează un nou statut juridic al boierilor, calitatea de boier fiind legată de slujba îndeplinită în cadrul aparatului de stat și nu de stăpânirea unei moșii.

Sub acest aspect boierii se împart în 2 categorii:

boierii veliți și urmașii lor care purtau denumirea generică de neamuri, adică cei care dețineau dregătorii în cadrul Divanului Domnesc (organul de stat care a înlocuit Sfatul Domnesc). Aceștia erau scutiți de dări.

boierii mazili care îndeplineau dregătorii mai mici și nu erau membrii ai Divanului, ei erau scutiți doar de o parte din dari.

Reforma privind administrația locală, conducerea județelor

În articolele 7-8 se prevede că la conducerea județelor din Țara Românească și a ținuturilor din Moldova sunt așezați 2 ispravnici: unul cu atribuțiuni administrative și celălalt cu atribuțiuni judecătorești, ceea ce a reprezentat un prim pas în consacrarea principiului separației puterilor în stat. S-a prevăzut acordarea de lefuri pentru toți dregătorii, sens în care a fost creată o așa-numită casă a rasurilor, un fond alimentat de anumite impozite și care era destinat pentru plata lefurilor slujbașilor românești.

Reforma fiscală

Constantin Mavrocordat a realizat o reformă fiscală în articolele 9,10,12,13 prin care a suprimat unele dări și a unificat toate celelalte dări într-una singură denumită „sama obștească”, plătibilă în 4 sferturi. Ulterior, cuantumul a crescut, ajungându-se la 12 sferturi. Aceasta reformă a pus capăt haosului fiscal care domina țările romane.

Reforma socială

Prin așezământul din 1740, Constantin Mavrocordat a realizat și o reformă socială, dar în sens negativ – a interzis strămutarea țăranilor dependenți de pe moșii și i-a obligat pe aceștia să lucreze un anumit număr de zile pentru boieri, fără a preciza însă numărul de zile, ceea ce a generat numeroase abuzuri din partea boierilor.

Pe acest fond, între 1741-1746 asistăm la un masiv fenomen de bejenie (fuga de pe moșie) aceștia refugiindu-se la Sud, unde statul lor juridic era mai blând. Asistăm la o diminuare considerabilă a bazei de venituri a statului, ceea ce l-a determinat pe Mavrocordat să realizeze cea mai importantă reformă a sa, reforma socială.

Astfel, printr-un așezământ dat la 1 martie 1746, în Țara Românească, Mavrocordat a stabilit că cei care se întorceau în țară urmau a fi iertați de rumânie pe baza unor certificate de iertare de rumânie emise de Divanul domnesc.

Țăranii fugiți care se întorceau se puteau stabili pe orice moșie, iar foștii lor stăpâni nu-i mai puteau urmări. Aceștia aveau obligația de a munci un anumit număr de zile și de a plăti o dijmă la produsele obținute de pe terenurile pe care le cultivau. Acest așezământ conținea un viciu juridic – nu preciza data până la care cei fugiți trebuiau să se întoarcă pentru a beneficia de prevederile așezământului, astfel încât așezământul din 1 martie 1746 în loc să stopeze fenomenul bejeniei l-a amplificat.

Și mai mulți țărani au fugit pentru a se putea întoarce și beneficia de prevederile așezământului. Mavrocordat a dat la 5 august 1476 un nou ordin prin care a dispus eliberarea tuturor românilor din starea de dependența de tip feudal, stăpânii lor fiind invitați să-i elibereze fără plată, iar dacă refuzau erau obligați să-i elibereze cu plata unei sume de 10 talere.

La 1 iunie 1749, pe când era domn al Moldovei, Mavrocordat a dat un așezământ asemănător pentru Moldova pentru că el prevedea eliberarea gratuită și necondiționată a vecinilor.

Această reformă a avut următoarele consecințe:

încetează starea de dependența de tip feudal

raporturile dintre boieri și țărani nu mai au o bază legală, ci au o bază contractuală, în sensul că se încheie anumite învoieli între boieri și țărani prin care țăranii primesc în folosință o parte din moșii și în schimbul acestei folosințe sunt obligați să presteze un număr de zile de clacă pentru boieri și să plătească dijma la produsele obținute de pe terenurile primite în folosință

Raporturile dintre boieri și țăranii deveniți clăcași sunt raporturi contractuale. Aceasta înseamnă că din punct de vedere formal, juridic, situația țăranilor s-a îmbunătățit. În fapt însă, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece aceste învoieli aveau caracterul unor contracte de adeziune – țăranii nu le puteau încheia decât în condițiile impuse de boieri, ei trebuiau să adere la un contract ale cărui clauze nu le puteau negocia datorită discrepanței majore de statut dintre părți. Astfel, au intervenit o serie de abuzuri de la boieri, care în special în faza a două erau interesați de creșterea producției agricole, datorită faptului că odată înlăturat monopolul otoman asupra comerțului exterior al țărilor române ei deveniseră principalul exportator de produse agricole pe piața europeană. Creșterea producției agricole la epoca respectivă se făcea prin metode extensive, adică prin creșterea numărului zilelor de muncă.

Domnii fanarioți au dat o serie de urbari (hotărâri domnești) prin care s-au fixat anumite limite pentru numărul zilelor de clacă și, totodată, s-a stabilit și narcul, adică cantitatea de muncă care trebuia prestat într-o zi de clacă. Tot prin aceste urbarii se prevedea și faptul că țăranul este legat de sat, pe care nu-l poate părăsi până nu-și îndeplinește obligația de a presta numărul respectiv de zile de clacă, în caz contrar el putând fi readus cu forța înapoi.

Prin reforma lui Mavrocordat nu a fost înlăturată cu totul starea de dependență de tip feudal, în sensul că au mai rămas anumite categorii sociale aflate în stare de dependență de tip feudal și anume scutelnicii și poslușnicii. Scutelnicii sunt cei care îndeplineau anumite activități care necesitau o oarecare calificare în cadrul curților boierești, iar poslușnicii sunt cei care îndeplineau activități necalificate. Și unii, și alții aveau obligații fiscale numai față de boieri și nu aveau față de stat.

EVOLUȚIA DREPTULUI ÎN CEA DE-A DOUA FAZĂ A REGIMULUI TURCO-FANARIOT

Pravilele adoptate în cea de-a doua perioadă a regimului turco-fanariot

Și legiuirile adoptate în această a doua fază sunt în esența lor feudale, însă prezintă anumite particularități atât sub aspectul conținutului, cât și pe planul formei.

Astfel, izvoarele bizantine pierd ponderea avută odinioară în favoarea principiilor de drept și instituțiilor juridice extrase din codurile burgheze europene.

În al doilea rând, asistăm la o codificare la Legii Țării și sistematizarea acesteia pe instituții juridice.

În al treilea rând, se remarcă importante progrese pe planul sistematizării, precum și pe planul tehnicii de reglementare juridică.

Sistematizarea pravilelor adoptate în această perioadă se apropie foarte mult de cea pe care o regăsim în codurile burgheze europene.

În al patrulea rând, aceste pravile sunt de regulă bilingve, fiind redactate în limba romană și în limba neogreacă.

În sfârșit, pravilele acordă o atenție deosebită aspectelor de drept procesual, în special Pravilniceasca Condică, fapt explicabil prin aceea ca după Pacea de la Kuciuk-Kainardji, țările române, fiind atrase în circuitul economic european, asistăm la multiplicarea raporturilor juridice de natură civilă și, mai ales, comercială între resortisanții țărilor române și cei din țările europene, iar dispozițiile de natură procedurală erau imperios necesare pentru a evita imunitatea de jurisdicție aplicabilă resortisanților țărilor europene în Imperiul otoman cu motivația că instanțele otomane erau islamice și nu laice, iar procedura era învechită.

Prin aceste dispoziții procedurale se dorea sublinierea ideii că țările române sunt țări creștine și nu islamice, că ele nu fac parte integrantă din Imperiul otoman, iar normele de natură procedurală sunt suficient de evoluate pentru a putea fi aplicate în cadrul unor eventuale litigii dintre resortisanții autohtoni și cei străini.

Legiuirile adoptate în cea de-a 2 fază a regimului turco-fanariot

Legiuirile adoptate în cea de-a 2 fază pot fi împărțite în 2 categorii:

Nomocanoane și legiuirile laice bizantine

Nomocanonul lui Antim Ivireanul intitulat “Capetele de porunci”, apărut într-o a 2-a ediție în 1785, prima ediție apăruse în 1714.

Traducerea realizată de către paharnicul Toma Carra a unei lucrări bizantine denumite ,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos.

Legiuirile laice românești, care la rândul lor se divid în 2 categorii:

Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn

Legiuiri oficiale, promulgate de către domnii fanarioți

Legiuiri care au rămas la stadiu de proiect, nefiind promulgate de către domn

Din prima categorie fac parte 2 lucrări foarte importante:

“Pandectele lui Toma Carra” întocmite de acest mare poet și pravilist în 1806 din ordinal domnul fanariot Alexandru Moruzi. Pandectele se doreau a fi o lucrare cu o structură tripartită, prima parte referindu-se la persoane, a 2-a parte referindu-se la lucruri, a 3-a parte referindu-se la acțiuni (structura acestei lucrări este inspirată din Institutele lui Gaius). Paharnicul Toma Carra nu a putut realiza decât o parte.

A doua lucrare rămasă la stadiul de proiect este „Manualul juridic a lui Andronache Donici”, elaborate de același mare pravilist în 1814. Este primul Cod civil românesc. Această lucrare de o valoare științifică excepțională nu a fost promulgată oficial, întrucât Andronache Donici era un simpatizant al mișcării cărvunarilor din Moldova, dezavuata de domnul Scarlat Calimah, iar al doilea motiv este rivalitatea dintre Andronache și ceilalți praviliști oficiali ai domnului. Pe același fond, lucrarea sa nu a fost promulgată oficial, dar s-a aplicat în practica instanțelor de judecată până la adoptarea Codului civil Alexandru Ioan Cuza (1865).

Pravilele adoptate de către domnii fanarioți la rândul lor sunt de două categorii:

lucrări cu caracter de cod

legiuiri speciale

Codurile promulgate oficial

Legiuirile care au un caracter de codificare sunt:

Pravilniceasca Condică

Codul Calimah

Legiuirea Caragea

Pravilniceasca Condică

Pravilniceasca Condică, denumită în limba neogreacă este “ Sintagmation nomicon” iar în limba română – “Mica rânduială juridică”. A fost elaborată la 1775 din ordinul domnului AL. Ipsilanti și a intrat în vigoare abia în 1780 datorită împotrivirii Imperiului otoman.

Izvoarele acestei pravile sunt

Legea țării

Bazilicalele

Jurisprudența sau povețele

Doctrina juridică modernă, și anume lucrările lui Montesquieu și Beccaria

Autorul prezumtiv al acestei pravile este Ienăchiță Văcărescu.

Dispozițiile acestei pravile s-au aplicat de facto până în 1818, când a intrat în vigoare Legiuirea Caragea, și de iure până în 1865, când a intrat în vigoare codul civil Al. Ioan Cuza.

Codul Calimah(Condica țivilă a Moldovei)

Inițiativa elaborării acestei pravile aparține domnului Scarlat Calimah care în 1813 a alcătuit două comisii pentru elaborarea pravilei, una pentru versiunea în limba neogreacă și cealaltă pentru versiunea în limba română.

Comisia pentru versiunea în limba neogreacă avea următoarea componență: Christian Flechtenmacher, pravilistul oficial al domnului Scarlat Calimah, Anania Cuzanos și Andronache Donici.

Comisia pentru versiunea în limba română avea următoarea componență: Christian Flechtenmacher, Petrache Asachi și Damaschin Bojinca.

Versiunea în limba neogreacă a fost promulgată oficial de către domnul Scarlat Calimah în anul 1817, iar versiunea în limba română a fost promulgată abia în 1833.

Același cod civil conține 2032 de articole structurate în 3 părți și un preambul care conține 24 de articole. În acel preambul se precizează în mod expres că Legea țării este drept comun în toate materiile reglementate de cod. Prima parte este intitulată Dritul Persoanelor, a 2-a parte este intitulată Dritul Lucrurilor, a 3-a parte este intitulată în mărginirile ce privesc “Dritul persoanelor împreună cu al lucrurilor”. De asemenea, codul are și 2 anexe care cuprind regulile referitoare la concursul creditorilor și vânzarea la mezat.

Izvoarele acestei pravile au fost:

Legea țării

dreptul bizantin

Codul Civil francez de la 1804

Codul Civil austriac de la 1811, acesta din urmă la rândul său elaborat pe modelul cod civil francez

Legiuirea Caragea

Legiuirea Caragea elaborată din porunca domnului Ioan Gh. Caragea și intrată în vigoare la 1819.

Autorii acestei pravile sunt Atanasie Cristopol și logofătul Nestor. Acesta din urmă era mare logofăt al dreptății, adică un fel de ministru de justiție și, de asemenea, a fost primul român profesor de drept la școala domnească.

Proiectul legiuirii Caragea, așa cum a fost elaborat de cei doi, a fost revizuit de stolnicii Constantin și Ioniță Bălăceanu.

Această lucrare, spre deosebire de Codul Calimah, este eterogenă, deoarece reunește laolaltă dispozițiile de drept civil, de drept penal și de drept procesual.

Legiuirea Caragea este structurată în 6 părți:

prima parte – Despre obraze (capitol referitor la persoane)

a 2-a parte – Despre lucruri (capitol referitor la bunuri)

a 3-a p – Despre Tocmeli (capitol referitor la contracte)

a 4-a p – Despre daruri și moșteniri (capitol referitor la liberalități). Aceste prime 4 capitole alcătuiesc un Cod civil.

a 5-a parte – Despre vini, adică este un cod penal

a 6-a parte – Despre ale judecăților, adică este un cod de procedură

Legiuirile speciale

În afara acestor legiuiri oficiale, care au caracterul unor coduri, au existat și legiuiri speciale, adoptate de-a lungul timpului de către domnii fanarioți în anumite materii.

Spre pildă, o legiuire specială foarte importantă este intitulată Sobornicescul hrisov dat în 1785 de domnul Al. Mavrocordat prin care erau reglementate relațiile dintre boieri și țăranii clăcași cu referire la numărul zilelor de clacă și la nart (cânt de muncă pe are târnul clăcaș trebuie să o presteze într-o zi de clacă).

O altă categorie – Ponturile sau Urbariile între care cel mai important “Pontul Boierescului” promulgat în 1805 de către domnul fanariot Al. Moruzi.

Principalele instituții din pravile

INSTITUIȚIA PROPRIETĂȚII

Dreptul de proprietate evoluează în direcția degajării proprietății feudale de străvechiul drept de folosință al țăranilor, proces care a debutat cu reforma lui Constantin Mavrocordat.

Marcând trecerea de la concepția feudală a proprietății divizate la concepția burgheză a proprietății absolute, aceste legiuiri prevăd ca atributele proprietății pot fi împărțite între două persoane din care una are dritul ființei lucrului, iar cealaltă are dritul folosului lucrului sau cele două drituri se pot reuni asupra aceleiași pers și atunci dreptul de proprietate este desăvârșit său absolut.

Aceeași tendință se degaja și din textele care prevăd ca raporturile juridice dintre boieri și țăranii clăcași izvorăsc dintr-un contract de emfiteoză, prin urmare se confirmă împrejurarea că aceste raporturi nu mai au o bază legală, ci o bază contractuală.

Aceasta înseamnă recunoașterea indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moșiilor lor. Transmiterea folosinței unui părți din moșie către țăranii clăcași în baza unor contracte încheiate cu boierii nu aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra moșiilor lor. Mai mult, acest drept absolut de proprietate al boierilor se extinde și asupra altor categorii de terenuri, altele decât cele arabile, în baza unui așezământ pentru păduri și dumbrăvi, dat de domnul Al. Moruzi. Astfel, utilizarea pădurilor de către țăranii clăcași pentru satisfacerea unor necesități personale este condiționată de plata unei taxe denumite zeciuială, ceea ce înseamnă recunoașterea indirectă a dreptului absolut de proprietate al boierilor asupra pădurilor.

Asistăm totodată la tendința unor domni fanarioți ca prin interpretarea tendențioasă a unor instituții juridice să ajungă la desființarea dreptului străvechi de proprietate, atât ale țăranilor, cât și ale boierilor. Aceasta în vederea asigurării resurselor necesare căpătuirii clientelei lor politice.

Spre pildă, cu ocazia elaborării Codului Calimah, domnul Scarlat Calimah pretindea că, la origine, toate pământurile au aparținut domnului și, ca atare, nu poate exista proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească, astfel încât terenurile stăpânite fără hrisov de danie urmau să treacă în proprietatea domnului în calitatea sa de titular al lui dominium eminens.

Însă Sfatul de obște al Moldovei a respins această interpretare dată de domnul Scarlat Calimah, arătând că, potrivit Legii Țării, doar terenurile pustii și pustiite sunt terenuri domnești și, chiar dacă am admite că la origine toate terenurile au fost domnești și au intrat în stăpânirea boierilor și țăranilor fără hrisov de danie, ele oricum au devenit proprietatea acestora prin efectul uzucapiunii celei mai lungi (prescriptio longissimi temporis cu termenul de 40 de ani care, potrivit bazilicalelor, se aplică și imobilelor domnești).

MATERIA PERSOANELOR

Clasificarea persoanelor se face “după noroc“ în:

slobozi

robi

sloboziți – adică țăranii care munceau pe moșiile boierești denumiți clăcași

Legislația adoptată în această perioadă este o expresie a interesului boierilor de a spori numărul zilelor de clacă ca măsură extensivă de creștere a producției agricole pe fondul antrenării țărilor române în circuitul economic european.

Astfel, Pravilniceasca Condică stabilește un minim de 6 zile de clacă și maxim de 12 zile de clacă, în timp de Legiuirea Caragea stabilește un minim de 12 zile de clacă pe an, fără maxim și cu un nart sporit.

De asemenea, asistăm la o creștere impresionantă a numărului scutelnicilor și poslușnicilor care nu avea obligații fiscale față de stat, ci doar față de boieri, motiv pentru care, în 1814, în Țara Românească, s-a stabilit că în niciun județ numărul scutelnicilor și poslușnicilor nu poate fi mare decât numărul birnicilor.

În ceea ce privește robii, aceștia erau asimilați lucrurilor, însă li se recunoaște o capacitate juridică limitată, ca și în cazul sclavilor, în măsura în care aceasta era necesară realizării unor interese ale proprietarilor lor. Spre ex. robii puteau să apară ca reprezentanți ai stăpânului în raporturile acestuia cu ale persoane.

Ca un element de noutate este reglementarea persoanelor juridice în cadrul unui capitol distinct, fapt explicabil prin apariția primelor societăți comerciale ca urmare a dezvoltării relațiilor de producție de tip capitalist. Acestea erau denumite tovarășii în Pravilniceasca Condică și în Legiuirea Caragea și persoane moralicești în Codul Calimah.

Erau reglementate următoarele aspecte referitoare la tovărășiile neguțătorești și anume:

Formarea capitalului social al societății comerciale

Administrarea societății

Răspunderea asociațiilor

Participarea acestora la câștiguri și pierderi

Stingerea sau încetarea societății comerciale

ALTE INSTITUȚII REGLEMENTATE DE PRAVILE SUNT FAMILIA, RUDENIA ȘI CĂSĂTORIA.

În aceste materii, pravilele se inspiră cu precădere din dreptul bizantin.

Rudenia putea fi de sânge sub întreita linie: suitoare – dreaptă linie, coborâtoare – dreaptă linie și lăturalnică linie, zice Codul Calimah, sau rudenia de sânge putea fi de sus, de jos sau de alături – Legiuirea Caragea.

O altă formă de rudenie era rudenia duhovnicească, cea rezultată din botez și cununie.

Erau interzise căsătoriile între creștini și necreștini, precum și între slobozi și robi.

Copiii rezultați din relația unui om liber cu un rob erau, potrivit Codului Calimah, oameni liberi, iar în ceea ce privește instituția căsătoriei, spre pildă, Legiuirea Caragea prevedea separația de corp a soților, adică despărțirea în fapt a soților.

În ceea ce privește zestrea sau dota era consacrată regula evaluării sau prețuirii bunurilor mișcătoare (bunuri mobile) ce intrau în componența dotei, cu excepția bunurilor mobile prin natura lor (spre pildă robii și animalele, zice Codul Calimah) efectul fiind acela că în cazul în care zestrea trebuia înapoiată soțul trebuia să răspundă în limitele valorii fixate în momentul prețuirii. În ceea ce privește robii de zestre, atât Pravilniceasca Condică, cât și Codul Calimah prevedeau ca aceștia trebuie restituiți în același număr cu cei conținuți în foaia de zestre.

Adulterul soției ducea la pierderea zestrei care trecea în proprietatea bărbatului, iar soția adulterină urma a fi închisă în mănăstire. Codul Calimah este mai sever și prevede că dacă din căsătorie nu au rezultat copii, întreaga zestre revine soțului care, dacă timp de 2 ani de zile nu își ia înapoi soția din mănăstire, ea rămâne închisă la mănăstire pentru tot restul vieții. Legiuirea Caragea este mai puțin severă și restrânge dreptul de proprietate al soțului la jumătate din zestrea soției adulterine, iar aceasta nu mai poate fi închisă în mănăstire așa cum prevedea Codul Calimah.

În ceea ce privește obligația de înzestrare, Codul Calimah prevede ca ea revine părinților, sau, dacă aceștia nu sunt în viață, bunicilor, iar Pravilniceasca Condică și Legiuirea Caragea prevăd ca sarcina înzestrării fetelor revine fraților acestora prin aplicarea privilegiului masculinității.

Totodată, pravilele introduc instituții noi, după modelul codurilor burgheze europene, cum ar fi

Instituția tutelei, denumită epitropie

Instituția curatelei, denumită curatorie pentru administrarea bunurilor copiilor minori și orfani

Domnul Scarlat Calimah a înființat chiar și judecătorii epitropicești pe lângă judecătoriile de la roman și Huși și o comisie epitropicească la nivelul întregii Moldove pe lângă mitropolia de la Iași.

Este reglementată și instituția adopției denumită înfiere

Totodată sunt așezate pe baze moderne răspunderea civilă și răspunderea penală pe baza criteriului răspunderii personale. Astfel, Pravilniceasca Condică arată ca soția nu răspunde pentru datoriile soțului și nici pentru faptele penale ale acestuia săvârșite fără participarea ei, după cum nici părinții nu răspund pentru faptele comerciale și pentru faptele penale săvârșite de copiii lor care nu mai sunt nevârstnici și, ca atare, nu se mai afla în întreținerea lor.

MATERIA SUCCESIUNILOR

Moștenirea putea fi deferită ab intestat sau potrivit testamentului lăsat de defunct, dacă acesta este valabil întocmit și își produce efectele.

În materia moștenirii legale au vocație succesorală cele 3 categorii de rude de sânge până la gradul VIII, precum și soția supraviețuitoare.

Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu copiii, el dobândește o parte virilă, cât a unui copil, dar nu în proprietate, ci în uzufruct, iar

Dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu celelalte rude sau cu copiii defunctului dintr-o căsătorie anterioară, soțul supraviețuitor dobândește o cotă indiviză în proprietate, cuprinsă între 1/6 și 1/3 din moștenire.

În lipsa altor rude, soțul supraviețuitor dobândește întreaga moștenire.

Dacă nu există succesori se declară vacantă, fiind culeasă de către stat.

Bunurile robului decedat fără moștenire revin stăpânului acestuia.

Toate legiuirile adoptate consacră rezerva succesorală pe care o denumește partea legitimă, precum și moștenirea destinată sufletului, adică treimea din moștenire destinată cheltuielilor de înmormântare și de omenie a defunctului.

Între legiuirile din Țara Românească și Moldova avem o serie de deosebiri. Codul Calimah – se deschide succesiunea și-n cazul declarării morții civile a persoanei pe care o declară moarte politicească. Toate legiuirile prevăd că fetele înzestrate nu pot cere sinisfora, echivalentul lui collatio dotis(raportul bunurilor dotale) pentru a veni la moștenire, nici nu pot fi obligate la aceasta. Potrivit Codului Calimah, copiii naturali au dreptul de moștenire, dar vin în concurs cu cei legitimi, în timp ce Legiuirea Caragea consacră vocația succesorală a copiilor naturali doar la moștenirea mamei. Exheredarea se putea realiza doar pentru motive determinate, precum necinstirea, acuzarea pe nedrept prin acțiuni penale, neîngrijirea în caz de boală(motive enumerate de Legiuirea Caragea) sau vătămarea reputației familiei prin comportament imoral, nerespectarea dreptei credințe(motive prezentate de Codul Calimah).

Moștenirea testamentară este atunci când defunctul a lăsat un testament care își produce efectele, adică nu este caduc. Testamentul se putea întocmi în formă scrisă-diată, sau în forma orală a 5 martori, aceștia putând consemna în scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admiși ca martori conform Codului Calimah femeile, robii și desfrânații.

MATERIA OBLIGAȚIILOR

În această materie, spre deosebire de legiuirile anterioare, Legiuirea Caragea prevede multe dintre principiile de bază ale contractelor, iar Codul Calimah dezvoltă o adevărată teorie generală a obligațiilor, consacrând ca izvoare de obligații legea, tocmeala (contractul) și vătămarea pricinuită cuiva (delictul).

Ambele coduri clasificau tocmelile după forma lor în:

Scrise

Nescrise (prin viu grai)

Codul Calimah face distincție între contracte sau tocmeli:

Unilaterale – cele care generează obligații doar în sarcina uneia dintre părțile contractante

Bilaterale (sinalagmatice) – generează obligații în sarcina ambelor părți contractante

Potrivit legiuirilor, condițiile de validitate ale contractelor erau:

Capacitatea: era denumită vrednicia persoanelor. Ea era amănunțit reglementată în Codul Calimah, afirmându-se în acest sens că tot omul se socotește vrednic de a-și câștiga dritul, însă după rânduielile făcute de legi. Aceste legi, însă, restrângeau capacitatea unor categorii sociale, potrivit discriminărilor de tip feudal, atât pentru drepturile civile, cât și pentru drepturile politice. Erau considerați incapabili sau nevrednici și cei condamnați pentru săvârșirea unei infracțiuni grave pe toată durata executării pedepsei.

Consimțământul: Legiuirea Caragea arată că el trebuie să fie lipsit de silă și vicleșug, adică să nu fie vițiat prin violență sau dol.

Obiectul: Codul Calimah arată că obiectul contractului trebuie să fie în comerț, adică în circuitul juridic civil.

Cauza: Legiuirea Caragea reproduce după modelul Codului Napoleon principiul cauzei licite și morale, arătând ca tocmeala împotriva pravilelor și a năravurilor celor bune (un contract încheiat cu încălcarea legii și a moralelor) nu se întocmește.

În ceea ce privește contractele în special, Pravilniceasca Condică reglementează contractul de împrumut, iar Legiuirea Caragea și Codul Calimah cuprind prevederi referitoare la o mare varietate de contracte:

Vânzarea

Donația

Schimbul

Contractul de împrumut

Contractele de depozit și comodat

Contractul de mandat

Arenda

Chezășia

Zălogul

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Amănunțit reglementat în ambele legiuiri ca urmare a nivelului ridicat de dezvoltare pe care îl atinseseră relațiile de producție de tip capitalist.

Din punctul de vedere al formei, vânzarea se putea realiza în formă scrisă sau în formă orală. Potrivit Legiuirii Caragea, forma scrisă era cerută ad validitatem la vânzarea bunurilor imobile și a robilor. Erau instituite anumite incapacități la înstrăinare, spre pildă, egumenii nu puteau vinde bunurile ce compuneau averile mănăstirilor pe care le administrau și, de asemenea, erau instituite anumite incapacități la dobândire, spre pildă, necreștinii nu puteau dobândi moșii. Aceste interdicții sunt reglementate în Codul Calimah.

De asemenea, era prevăzută stricarea sau anularea vânzării pentru leziune dacă prețul era mai mic de jumătate din valoarea de circulație a bunul. Dacă, însă, cumpărătorul dorea să păstreze bunul trebuia să completeze prețul până la limita minimă prevăzută de lege.

CONTRACTUL DE DONAȚIE

Este reglementat în mod asemănător în cele două coduri fiind prevăzute în mod expres cauzele de revocare a donațiilor și fiind, totodată, reglementate și darurile de logodnă, cele de dinaintea nunții și cele de a doua zi după nuntă.

CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT

Amănunțit reglementat în Pravilniceasca Condică care stabilește

obligativitatea înscrisului

mențiunile pe care înscrisul trebuie să le cuprindă

faptul că alături de înscris la încheierea contractului trebuiau să fie prezenți cel puțin 3 martori pentru ca debitorul să nu poată tăgădui ulterior respectivul înscris.

În cazul în care debitorul nu plătește la scadență, creditorul se adresa instanței care stabilea vânzarea la mezat (la licitație publică) a bunului zălogit, dacă împrumutul era garantat cu o garanție de aur, astfel încât creditorul să se îndestuleze din prețul obținut. Dacă împrumutul era garantat cu garanți personali, numiți chezași, atunci pravilele consacră în favoarea chezașilor beneficiile de diviziune și de discuțiune.

Beneficiul de diviziune = dreptul chezașului urmărit în justiție de creditor de a cere divizarea datoriei intre toți chezașii (când sunt mai mulți chezași).

Beneficiul de discuțiune = dreptul chezașului urmărit în justiție de creditor de a-i cere creditorului să îl urmărească mai întâi în justiție pe debitorul principal (chezaș=debitorul accesoriu) și numai dacă acesta se dovedește a fi insolvabil și în limitele insolvabilității sale să îl urmărească în justiție pe chezaș.

După modelul Codului Napoleon, Legiuirea Caragea introduce conceptul de cambie în materia împrumutului denumită poliță sau carte de împrumutare.

Toate legiuirile admit și existența împrumutului cu dobândă, dobânda este fixată la maxim 10% pe an cu interzicerea anatocismului (=dobândă la dobânda) și a cametei (dobânda mai mare decât cea maximă admisă de lege).

Însă, aceste reglementări nu au oprit fenomenul acordării de împrumuturi cu dobânzi cămătărești, dovadă că era încetățenită practica ținerii la muncă a țăranilor debitori de către boierii creditori în contul dobânzilor la sumele împrumutate.

CONTRACTUL DE ARENDĂ

Foarte amănunțit reglementat – arendarea moșiilor.

Erau reglementate și varietăți ale arendei: contractul de emfiteoză și contractul de clacă.

CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE

Foarte amănunțit reglementat – obiect: imobilele cu destinație de locuință.

Sunt prevăzute în amănunțime obligațiile țăranilor clăcași față de moșie:

plata dijmei la tarla

numărul zilelor de clacă

interdicția de a aduce îmbunătățiri, de a clădi și de a defrișa fără acordul moșierului

dreptul stăpânului moșiei de a moșteni casa, gospodăria și îmbunătățirile funciare realizate de către clăcașii fugiți de pe moșie sau care au murit fără a avea moștenitori

MATERIA DREPTULUI PENAL

Dreptul penal clasifică infracțiunile în vini mari și vini mici, și nu desprinde cu totul conceptul de infracțiune de persoana făptuitorului, infractorului.

O foarte importantă categorie de infracțiuni: acelea care sancționează abuzurile slujbașilor domnești.

Pravilniceasca Condică incriminează abuzurile de putere ale judecătorilor față de împricinați și ale ispravnicilor față de locuitorii județelor și, totodată, faptele de corupție ale judecătorilor și ale celorlalți slujbași ai instanțelor de judecată.

O altă categorie de infracțiuni amănunțit reglementată: cea care sancționează faptele îndreptate împotriva noului sistem probator în justiție.

Este incriminată plastografierea de acte, pedeapsa este mai gravă dacă înscrisul este unul domnesc.

De asemenea, este incriminată mărturia mincinoasă, martorii mincinoși condamnați fiind înscriși într-o așa-numită condica a șireților. De asemenea, este sancționat și traficul de influență.

O altă categorie de infracțiuni o reprezintă cele săvârșite în legătură cu activitatea comercială.

În această materie, este incriminată bancruta frauduloasă. Cei în cauză erau denumiți= mufluzi mincinoși, adică: comercianții care în mod fals pretindeau că sunt în faliment, adică în stare de incapacitate de plată, pentru a se sustrage de plata datoriilor către creditorii lor.

De asemenea, este accentuată răspunderea personală, atât în materia despăgubirilor penale, cât și a celor civile și este sancționată atât pe plan penal, cât și pe plan civil încălcarea dreptului de protiris.

De asemenea, se mențin pedepsele fizice și în continuare judecătorul are o largă posibilitate de apreciere, deoarece pravilele nu stabilesc limite minime și maxime ale pedepselor, ci conțin formule destul de echivoce de genul “să se pedepsească” sau “să se pedepsească greu”. Se realizează totuși un progres în direcția dozării pedepsei în funcție de poziția subiectivă a făptuitorului. Astfel, Legiuirea Caragea distinge între omorul cugetat și omorul necugetat (infracțiunea de omor și infracțiunea de ucidere din culpă).

DISPOZIȚIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ȘI DREPTUL PROCESUAL

Instanțele se constituie ca niște organe colegiale, ierarhizate și specializate, în cadrul unui sistem stabilit în Pravilniceasca Condică, sistem care cuprinde următoare categorii de instanțe:

Judecătoria după la județe: compusă dintr-un judecător, un logofăt pentru ținerea condicilor de judecată (grefier) și doi slujbași mai mărunți ai instanței (aprozi și agenți procedurali). Cu toate acestea, ispravnicii județelor păstrează atribuțiuni de judecată fie singuri, fie împreună cu judecătorul din cadrul acestei instanțe.

Departamenturile:

în materie civilă:

la București – 2 departamenturi: unul compus din 8 judecători, celălalt din 7 judecători.

la Craiova – o judecătorie cu 4 boieri judecători

la Iași – departamentul al doilea pentru pricinile civile mai mărunte și Divanul Judecătoresc pentru pricinile mai mari.

în materie penală:

la București – un departament al vinovățiilor denumit în grecește criminalion

la Craiova – instanța asemănătoare compusă din 3 boieri

la Iași – un departament al afacerilor criminale

în materia litigiilor cu caracter de extraneitate (în care una dintre părți este un străin):

în Țara Românească= departamentul străinelor pricini

în Moldova = departamentul treburilor străine

3. Departamentul veniților boieri, precum și Divanul Olteniei de la Craiova – aceste instanțe judecau în primă instanță: litigiile dintre boieri și ca instanță de apel: apelurile formulate de împricinați împotriva hotărârilor pronunțate de celelalte departamenturi.

4. Divanul Domnesc – prezidat de către domn (Țara Românească + Moldova).

DISPOZIȚIILE LEGIUIRILOR CU PRIVIRE LA DREPTUL PROCESUAL

Pravilele introduc o serie de reforme menite să modernizeze activitatea de judecată, spre pildă:

introduse condicile de judecată.

devine obligatorie redactarea în motivarea hotărârilor cu arătarea capului de pravilă.

devine posibilă reprezentarea în justiție:

prin mandatari

prin avocați

Se înființează registre de publicitate imobiliară și se introduce obligativitatea înscrierii în aceste registre a tuturor operațiunilor imobiliare conținute în: zapise, diate, seneturi și foi de zestre.

Este introdus sistemul recuzării judecătorilor

se introduc termene de prescripție pentru dreptul material la acțiune și pentru exercitarea opțiunii succesorale

și, de asemenea, sunt legiferate proceduri speciale cum ar fi: procedura mezatului, procedura falimentului și procedura arbitrajului.