Statul Si Administratia In Economia DE Piata Contemporana

Cuprins

Introducere

Capitolul I Mecanismele economiei de piață

1.1. Economia de piață și formele sale………………………………………..…………….

1.2. Trasăturile economiei de piață……………………………………………………..

1.3. Piața și rolul său………………………………………………………………………

Capitolul II Statul și implicarea lui în economie

2.1. Statul și funcțiile sale…………………………………………………………………

2.2. Implicarea statului în economia de piață……………………………………………

Capitolul III Administrația și rolul său

3.1. Sistemul administrației publice………………………………………………………

32. Funcțiile și principiile administrației ……………………………………………….

3.3. Relația administrație – stat – cetățean ………………………………………………

Capitolul IV: Statul și administrația în România

4.1. Caracteristicile economiei de piața de tranziție……………………………………

4.2. Relația stat-administrație în România…………………………………………….

Introducere

Viața economicã se află într-o permanentă schimbare. Ea este marcată de evenimente corelate sau independente și influențată de factori permanenți sau ocazionali, întâmplãtori, ciclici sau sezonieri. Toate acestea permit caracterizarea ei prin multiple stări de dezechilibru și uneori prin echilibru economic parțial sau general.

Existența dezechilibrelor necesită intervenții guvernamentale de diverse forme și intensități. Implicarea statului în economie nu este o problemã nouă, dar marja intervenției publice, oportunitatea acesteia, domeniile de implicare, efectele sale fac obiectul multor analize economice.
Lucrarea de față își propune să abordeze statul și administrația prin prisma importanței și funcțiilor sale fără a fi ignorate mecanismele obiective de funcționare a pieței. În acest sens, piața și politica publică sunt tratate în contextul aspectelor de eficiențã economicăși echitate socială.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, fiecare dintre acestea încercând să analizeze o dimensiune a atatului și a administrației în economia de piață.

Capitolul I Mecanismele economice de piață

1.1. Economia de piață și formele sale

Economiile țărilor lumii constituie un mozaic de realități extrem de diferite. Ele au însă comun faptul că sunt organizate și funcționează, în linii generale, ca economii de schimb, fiecare constituind un sistem propriu care s-a transformat treptat, în mod inerțial – întâmplător sau conștient. După o evoluție complexă, îndelungată, s-a ajuns ca, în prezent, partea covârșitoare a acestor economii să se bazeze în special pe proprietatea privată, devenind astfel economii de piață concurențiale sau capitaliste. Economia de piață este o economie de schimb care are la bază proprietatea privată și în care prețul este principalul instrument care reglează accesul la bunurile economice.

Economia de piață este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Este un sistem cooperativ în care fiecare individ se integrează din și în vederea propriului interes. Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul pieței.

Trăsăturile fundamentale care ne permit să concluzionăm dacă activitatea economică dintr-o țară este organizată și funcționează ca economie de piață sunt următoarele:

1. Proprietatea privată asupra resurselor, avuției și capitalului este dominantă în cadrul unui pluralism al formelor de proprietate, specific acestui gen de economie:

2. Piața este modalitatea amplă, generală, prin care se stabilește ce să se producă, cât, și pentru cine în condițiile libertății de acțiune sau liberei inițiative a agenților economici.

3. Concurența sau competiția este forma generală pe care o îmbracă relațiile dintre agenții economici pe piață, efectul stimulativ sau coercitiv al acesteia determinând progresul economico-social.

4. Prețurile bunurilor economice se formează în mod liber, pe baza reacției agenților economici la informațiile (realitățile) pieței, în condițiile în care fiecare urmărește realizarea propriilor interese.

5. Motivația participării la activitatea economică este pentru toți agenții economici realizarea propriilor interese sau maximizarea satisfacției, care, pentru producători, înseamnă maximizarea profitului, iar. pentru consumatori maximizarea utilității..

6. Existența statului democratic, în stare să asigure cadrul instituțional necesar economiei de piață și să supravegheze funcționarea normală a acesteia în viața reală, economia fiecărei țări constituie un model al economiei de piață, fiind apreciată ca atare pentru că modul de organizare și funcționare corespunde, în mare, trăsăturilor fundamentale pe care le-am prezentat. Comparativ cu modelul teoretic, modelele reale ale economiilor de piață nu constituie niciodată o formă ideală, pură, ci sunt afectate de diferențe mai mari sau mai mici.

În concluzie, economia de piață este o economie de schimb întemeiată în special pe proprietatea privată și în care cererea și oferta determină principiile de stabilire a priorităților economice, a metodelor de producere și organizare, iar prețul este cel mal important instrument de reglare a accesului la bunurile economice.

În economia de piață, proprietatea privată determină independența, autonomia agenților economici și diviziunea muncii între ei, iar satisfacerea trebuințelor pe ansamblul societății se poate realiza numai prin intermediu) schimbului, prin vânzare-cumpărare.

Proprietatea reprezintă o relație între oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale, spirituale și de altă natură existente în societate sau obținute din activitatea economică. Această relație relevă exercitarea unuia, mai multora sau tuturor atributelor proprietății: dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de dispoziție și dreptul de uzufruct (dreptul de a se folosi de rodul unui bun, de venitul unei moșteniri, de dobânda unui împrumut etc.) întotdeauna, proprietatea se prezintă sub forma unității a două elemente: obiectul proprietății și subiectul proprietății.

Obiectul proprietății îl constituie bunurile, ceea ce este comun vieții economico-sociale. Urmare a dezvoltării continue a societății, sfera de cuprindere a bunurilor se află într-o permanentă schimbare, se îmbogățește necontenit.

Subiectul proprietății îl formează agenții economici. Aceștia își exercită atributele proprietății în forme extrem de variate.

Faptul că proprietatea privată reprezintă temelia economiei de piață nu exclude existența altor forme de proprietate, pluralismul acestora. Astfel, în raport de titularul subiectului proprietății, distingem :

– proprietatea privată, care aparține subiecților persoane fizice sau juridice (firme de toate genurile), pa poate fi proprietate individuală sau asociativa ;

– proprietatea publică – aparține statului sau administrațiilor publice centrale și locale ;

– proprietatea mixtă, care aparține atât unor proprietari privați, cât și statului sau administrației publice, întrucât ia naștere prin asocierea, în diferite variante, a celorlalte două forme de proprietate. Asocierea poate avea loc atât în cadru național, cât și internațional.

Desigur că pot exista și alte forme de proprietate, care uneori reprezintă, în fapt, modalități diferite, de combinare a formelor menționate.

în perioada contemporană, formele de proprietate amintite coexistă chiar în cadrul aceleiași Uri, Mut interdependente și într-o continuă transformare. În diferite țări, locul și rolul formelor de proprietate se modifică în funcție de capacitatea fiecăreia de a-și demonstra viabilitatea prin eficiență și rentabilitate în folosirea obiectului proprietății.

Pluralismul formelor de proprietate generează competiția dintre ele pentru menținere și afirmare tot mai puternică, ceea ce. se realizează mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea calității, promovarea progresului tehnic și mărirea volumului producției, de pe urma cărora în cele din urmă este avantajat consumatorul. Tocmai în acest sens se spune că pluralismul formelor de proprietate constituie o necesitate pentru orice economie modernă.

Coexistența formelor de proprietate, ca trăsătură a economiei de piață, este expresia firească a liberei inițiative, a dreptului democratic pe care îl au membrii societății de a alege în mod liber, de a prefera orice formă de proprietate care corespunde cel mai bine intereselor pe care1 le are fiecare. Aceasta înseamnă că pluralismul proprietății nu este numai necesar, ci și posibil.

Și pentru că cei ce realizează activitatea economica ar putea interpreta această condiție după bunul plac, societatea a stabilit prin legi juridice care sunt coordonate majore ale libertății de acțiune, care sunt faptele ce trebuie considerate o încălcare a sa, precum și modalitățile prin care poate fi restabilită.

Fundamentul libertății de acțiune în economie îl reprezintă proprietatea, pen-tru că aceasta este sursa determinanta pentru interesele agenților economici De aceea, libertatea de acțiune exprimă în primul rând exercitarea dreptului de a poseda bunuri. Libera inițiativa se concretizează în dreptul agenților economici de a dezvolta, menține sau restrânge acțiunile lor, de a se manifesta ca întreprinzători, prin ce se consumându cum consideră că ie este mai favorabil bunurile de care dispun. Prin libera inițiativă se exprimă dreptul proprietarului în a adopta decizii în orice problema privind acțiunile sale economice și bunurile . Cum se ei care formează obiectul proprietății lui. Proprietatea este o sursă profundă de proprietate și motivații pentru orice agent economic, concretizându-se în inițiativa, stimulare. Libera inițiativă cunoaște cea mai mare dezvoltare în condițiile proprietății particulare. Pe baza acesteia se creează acel comportament economic cotidian pentru milioane de agenți economici, cant conduce la realizarea unei activități economice eficiente, atât pentru fiecare proprietar îri parte, cât și pentru societateîn ansamblul său. În orice activitate și în orice țară în care proprietatea este depersonalizată .

Libera inițiativă creează premisele ca agenții economici să participe așa cum vor la tranzacțiile economice, asigurându-se condițiile funcționării normale a economiei, pornind de ia interesele și posibilitățile fiecăruia, în acest fel, agentul economic devine atent la semnalele pieței și își îndreaptă eforturile spre ceea ce este cu adevărat necesar și eficient, orientând resursele de care dispune spre acoperirea nevoilor sociale reale, spre promovarea cu prioritate a activităților utile.

În economiile în care nu există un sector privat puternic, preponderent, liberei inițiative i se substituie, adesea, decizia obligatorie a organelor administrative de stal, rigiditatea și inflexibilitatea la schimbare și înnoire.

Proprietatea privată, generând inițiative, restructurează activitatea economică în funcție de interesul agenților economici. Ea determină pe proprietari să urmărească afirmarea propriei eficiente și, totodată, pe a celorlalți. în aceste condiții, veniturile vor fi inegal distribuite în societate pentru că reflectă inegalitatea eficienței activității agenților economici, la baza câreia se află deosebirile dintre ei

Libera inițiativă este libertatea agenților economici de a acționa pentru realizarea propriilor interese așa cum consideră fiecare că este mai bine. Orice acțiune întreprinsa de un agent economic în intenția de a-și realiza interesele trebuie să aibă loc astfel încât, prin ceea ce face el, să mi afecteze cu nimic libertatea de acțiune a celorlalți. De aici decurge că libertatea de, acțiune este o caracteristică general aplicabilă în mod egal tuturor agenților economici și că orice inițiativă este admisă numai cu respectarea acestei condiții.

1.2. Trăsăturile economiei moderne de piață:

– Statul asigură un nivel de trai ridicat pentru populație lor, prin volumul, calitatea și diversitatea producției;

– Funcționează ca economie de piață generalizată

– Motivația muncii este reprezentată de programul privat și libernților economici, la baza câreia se află deosebirile dintre ei

Libera inițiativă este libertatea agenților economici de a acționa pentru realizarea propriilor interese așa cum consideră fiecare că este mai bine. Orice acțiune întreprinsa de un agent economic în intenția de a-și realiza interesele trebuie să aibă loc astfel încât, prin ceea ce face el, să mi afecteze cu nimic libertatea de acțiune a celorlalți. De aici decurge că libertatea de, acțiune este o caracteristică general aplicabilă în mod egal tuturor agenților economici și că orice inițiativă este admisă numai cu respectarea acestei condiții.

1.2. Trăsăturile economiei moderne de piață:

– Statul asigură un nivel de trai ridicat pentru populație lor, prin volumul, calitatea și diversitatea producției;

– Funcționează ca economie de piață generalizată

– Motivația muncii este reprezentată de programul privat și libertatea de acțiune a agenților economici;

-Eficiența economică este asigurată prin valorificarea avantajelor economiei de piață și promovarea programului tehnic.

– Intervenția statului ca participant în activitatea economică se realizează prin întreprinderi, bănci, societăți de asigurare (rolul de întreprinzător al statului).

– Existența statului democratic care asigură cadrul instituțional pentru desfășurarea economiei de piață.

– Cadrul juridic legislativ și instittuțiile fac posibil ca statul să emită restricții în domeniul procedurii unor bunuri să limiteze efecvtele externe și negative rezultate în urma producției unor bunuri.

– În ceea ce privește prețul trasat : într-o economie de piață, prețul trebuie să se formeze în mod liber.

Concurența exprimă relația dintre agenții economici și piață.

Statul intervine aici prin intermediul reglementărilor și controlului guvernamental, folosind politicile antitrust care au rolul de a preveni acele acțiuni ale producătorilor care pot afecta concurența, și de asemenea, de rolul de a elimina concurența neloială.

Sectorul public este prezent în viața economică în mai multe modalități, nu există economie de piață în care sectorul public să nu se regăsească direct sau indirect între factorii care influențează și orientează agenții economici respectiv activitatea acestora.

Economia de schimb sau de piață reprezintă o formă moderna a vieții economice în care oamenii își desfășoară activitatea în mod liber, în concordanță cu favorabilitățile pieței și pe baza respectului legilor juridice adoptate democratic. În cadrul economiei de schimb agentul economic are calitatea de producător-vânzător a unor bunuri destinateschimbului și cea de consumator al unor bunuri produse de alți agenți economici pentru satisfacerea nevoilor sale.

Economia de piață se întemeiază pe proprietatea privată și raportul dintre resurse și trebuințe, dintre producție și consum. Ea se autoreglează prin corelația cerere-ofertă-preț producănd concurență între agenții economici. În genere piața este locul de întâlnire dintre oferta producătorilor și cererea cumpărătorilor. Piața însumează toate actele de vânzare-cumpărare.

În economia de piață statul intervine doar foarte puțin, la nivel macroeconomic, intervenția sa limitându-se doar la trasarea liniilor orientative ale dezvoltării dar nu prin constrângere, ci prin mijloace de stimulare economico-financiare. La nivel microeconomic fiecare agent economic își elaborează propriul plan de afaceri.

este centrul vital al economiei

pluralismul agenților economici și ai centrelor de decizie economică

libertatea de decizie și de acțiune a agenților economici, dar ei își asumă responsabilitatea deciziei lor

este o economie concurențială

Prețurile bunurilor economice se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii cu oferta, fără intervenția statului și prin înlăturarea politicii monopoliste. Prețul este raportul între două cantități de bunuri economice propuse la schimb. Prețul reprezintă expresia bănească a valorii de schimb. El exprimă munca încorporată în fiecare dintre bunurile ce se schimbă.

Mobilul principal al agenților economici îl constituie profitul. Existența unei economii de piață presupune :

existența unui sistem monetar, bancar și valutar dezvoltat și stabil

existența statului democratic care veghează la aplicarea legilor pieței și funcționarea normală a mecanismelor economiei de piață

În economia de piață factorii de producție și bunurile economice realizate se află în proprietatea agenților economici. Proprietatea exprimă raporturile ce se stabilesc între oameni fată de bunurile materiale și de altă natură, raporturi reglementate de normele sociale și juridice corespunzătoare. Proprietatea conferă deținătorului următoarele drepturi :

posesiunea

dispoziția

utilizarea

uzufructul

Transferarea unor drepturi de proprietate se face prin închiriere concesionare sau ipotecare. În economia de piață există mai multe forme de proprietate :

proprietate privată

proprietate publică

proprietate mixtă

Într-o economie de piață proprietatea privată ocupă locul central, ea este fundamentul liberei inițiative. Libera inițiativă este expresia libertății agenților economici de a poseda bunuri, de a dispune de ele și de uzufructul lor. Libera inițiativă presupune libertatea agenților economici de a folosi cum cred ei de cuviință bunurile aflate în proprietatea lor, libertatea deplină în adoptarea deciziilor, libertatea de a dezvolta, menține sau restrânge acțiunile lor, libertatea de a-și asuma riscul pentru tot ceea ce intreprind.

Întreprinderea este o verigă de bază a economiei de piață.

Economia de piață îmbracă particularități diferite de la o țară la alta, de la o etapă la alta. Ea se caracterizează prin :

dominarea proprietăți private

autonomie și răspundere decizională a agenților

Piața este centrul vital al economiei. Prin intermediul ei se realizează corelația dintre producție și consum și se stabilesc legături între agenți economici.

Concurența este o condiție a economiei de piață. Economia contemporană este o economie monetară deoarece cea mai mare parte a schimburilor se realizează prin intermediul monedei. Prețul este stabilit în funcție de cerere și ofertă. Bunurile care îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care satisface o anumită trebuință a omului.

1.3. Piața

Piața este o noțiune ce reflectă o realitate foarte complexă, diferită și mia țață în timp și spațiu. Conținutul său s-a îmbogățit treptat, astfel încât în preze sintetizează, cele -mai importante caracteristici ale economiilor moderne, denumi și economii de piață". De aceea, înțelegerea modului de a fi și de a funcționa al acestor economii trebuie să înceapă cu clarificarea conceptului de piață.

Nu există o definire a noțunii de piață unanim acceptată. Toate punctele vedere exprimate în legătură cu aceasta au însă aspecte comune care conture de fapt elementele fundamentale, absolut, necesare, pentru definirea pieței.

Astfel, piața este considerată, mai întâi, un spațiu economic, cel în care desfășoară activitatea economică însăși si pe care acționează, aceleași persoane fizice și juridice (firme), care formează (constituie) agenții economici. Desigur, spațiul economic are și o determinare fizică, în sensul că, oricum s-ar situa el reprezintă întotdeauna și un punct sau o suprafață de pe Glob.

În al doilea rând, piața este considerații ca locul de întâlnire a agenții economici, care se împart în două mari categorii: cumpărători si vânzători. oricare din acțiunile sale pe piață, un agent economic poate avea numai una'd cele două calități. Dacă el participă însă Ia mai -multe acțiuni pe aceeași piețe sau pe piețe diferite, poate avea când calitatea de vânzător, când pe cea cumpărător.

În al treilea rând, pe piață se exprimă și se întălnesc cererea și oferta bunuri_și servicii ai căror purtători sunt: cumpărătorii, respectiv, vânzătorii sau beneficiarii și, respectiv, producătorii. Atât cererea, cât și oferta se află una față de alta într-un anumit raport de mărime și de structură (componente), funcție de care agenții economici își orientează activitatea. Dacă cererea pent un bun sau serviciu este mai mare decât oferta, agenții economici producăt devin interesați să acționeze pentru a dezvolta activitatea din care se pot obți cantități mai mări din bunul respectiv. Dimpotrivă, dacă cererea este mai mare decât oferta, ei își vorpune problema să' restrângă acea activitate.

Regulatorul pieței este concurența, relațiile dintre agenții care acționează în același spațiu economc fiind relații în cadrul cărora fiecare urmărește să-și realizeze activitatea și scopurile sale.

Piața, se prezintă sub mai multe forme concrete: rețele formate din magazine și sucursale,lanțuri de supermagazine expoziții cu vânzare, case de comenzi, tranzacții între firme și agenți specializați etc. Printre aceste forme de piața, bursele de mărfuri ocupa un loc foarte important, pentru că în cadrul lor sunt tranzacționate partizi mari de mărfuri fungibite (omogene) cum sunt: cerealele, soia, cscaua, cafeaua, zaharul, petrolul, metalele neferoase (aluminiu, cupru, cositor), dar și flori, animale și altețe.

De asemenea, exisă o mare diversitate de situații pe piața diferitelor bunuri și

servicii în ceea ce privește participarea agenților eoonomid-și spațiul de desfășurare;

În concluzie, piața reprezintă toata gama de acțiuni prin care cumpărătorii și vânzătorii intră în contact și schimbă bunuri și servicii, indiferent de lacul unde acestea se desfășoară.

Trebuințele care reprezintă rațiunea de a fi a oricărei activități economice se regăsesc pe piață ca cerere de bunuri și servicii. Cererea exprimă trebuințele ce se pot satisface prin intermediul pieței, în condițiile impuse de restricțiile existente, prin mărimea și dinamica prețului. Accentuarea restricțiilor se resimte, adesea, pe piață prin creșterea prețului și ca urmare a acesteia, printr-o tendință de scădere a cererii sau de încetinire a creșterii sale.

Cererea pentru fiecare bun economic are o anumită reacție, un fel specific de a se schimba ca urmare a modificării prețului acelui bun.

Capitolul II Statul și implicarea lui în economie

2.1. Statul și funcțiile sale

Statul este prezent în viața economică în mai multe modalități. Nu există economie de piață în care sectorul public, mai mult sau mai puțin să nu se regăsească, direct sau indirect, între factorii care influențează și orientează agenții economici, respectiv activitatea acestora. Activitatea economicã se desfãșoarã prin acțiunile agenților economici pe diferite piețe. Permanent, ei se regãsesc în ipostaze diferite, de vânzãtori sau cumpãrãtori, furnizori sau beneficiari, intermediari etc. Dacã se încearcã o simplificare a reprezentãrii activitãții economice, se regãsesc douã categorii esențiale de agenți: producãtori și consumatori, între care fluxurile materiale (fizice) și cele monetare (bãnești) exprimã legãturile dintre aceștia și piața factorilor de producție și piața mãrfurilor și serviciilor. Figura de mai jos pune în evidențã fluxul resurselor și al bunurilor economice pe de o parte și cel al veniturilor și cheltuielilor, pe de altã parte :

Implicarea sectorului public în activitatea economicã ajutã la derularea eficientã și echitabilã a fluxurilor economice și se reflectã schematic prin apariția altor circuite economice. Figura acestea reflectă corelațiile dintre producători-sector public, consumatori-sector public.

Există multe aspecte ale vieții noastre care capătă atributul de public și prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învățământ public (de stat), bunuri publice, cheltuieli publice, finanțe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publică, opinie publică, relații publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activități economice reflectă întrepătrunderile dintre sectorul public și cel privat, cum este de exemplu asigurarea calității produselor alimentare realizate de societăți comerciale private prin controlul realizat de inspectori publici. Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă proprietatea publică. Ca subiecți de proprietate publică se pot identifica toate agențiile și departamentele guvernamentale, precum și toate societățile publice care produc sau distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publică se identifică nu numai bunurile publice, ci și unele bunuri private și mixte, adică cele care își pierd din trăsăturile bunurilor publice în anumite condiții de piațã.

De la finele celui de-al doilea război mondial, statul a părăsit , într-o

manieră constantă și sistematică, funcțiile sale tradiționale pentru a exercita un veritabil rol economic și social. Acesta se explică, pentru început, prin

necesitatea de reconstrucție a economiei ca urmare a pagubelor fără precedent cauzate de război, de criza din 1929-1933 și de succesul ideilor keynesiste, după care mecanismele pieței nu mai erau capabile sã asigure o utilizare completă și durabilã a forței de muncã .

Drept urmare, se dezvoltã acum ideea că statul poate și trebuie sã exercite o acțiune de relansare a cererii globale atunci când economia se confruntă cu o stare de șomaj acut. Analiza keynesistă a servit ca justificare măsurilor de redistribuire a veniturilor și, în particular, sistemelor de securitate socialã care s-au dezvoltat în majoritatea țărilor europene .

În acest context, intervențiile statului nu se mai bazau în mod exclusiv pe finanțele publice, ci pe instrumentele diverse de politicã monetară, fiscală, bugetară etc. Dincolo de stabilirea cadrului legislativ (care cuprindea norme cu privire la concurență, salarizare, protecție socialã etc.), statul intervenea în domeniul investițiilor, prin efectuarea unor investiții publice sau încurajarea celor particulare; de asemenea, statul gira sectorul public al producției de mãrfuri și redistribuia veniturile, atenuând diverse inegalități.

Economia sectorului public studiazã fenomenele și procesele economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsã legătură cu factorii care determinã acțiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent economic cât și în calitate de reglator al vieții economice, în vederea administrării resurselor în mod eficient și satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale societății.

Statul (prin guvern) acționează fie ca direct producător sau consumator de bunuri, fie ca parte care arbitrează, reglementază sau dirijează funcționarea pieței, exercitându-și astfel rolul său economic care îi permite îndeplinirea celor patru funcții care îi sunt atribuite, și anume:

-funcția de alocare a resurselor ;

-funcția de redistribuire a veniturilor ;

-funcția de stabilizare macroeconomicã ;

-funcția de reglementare a comportamentelor membrilor societății .

Funcția de alocare a resurselor corespunde obiectivelor considerate „clasice” ale puterilor publice. Întotdeauna a trebuit ca puterile publice să facă față anumitor cheltuieli corespunzătoare sarcinilor administrative tradiționale (administrație generală, poliție, justiție, apărare națională) .

În acest fel se permite funcționarea unui anumit număr de servicii publice necesare care nu pot fi satisfãcute de inițiativa particulară, fie pentru că aceste servicii nu pot constitui obiectul unor cereri individuale și al unor oferte divizibile și, ca urmare, să dea naștere la prețuri (cazul tipic al apărării

naționale), fie pentru că puterile publice înțeleg să producă ele însele servicii estimate ca fiind absolut necesare pentru populație (serviciile publice de învățământ și securitate socială, de exemplu) .

Rolul de alocare al statului definește deci alocarea resurselor între sectorul pieței și sectorul public și determinã producția de bunuri și servicii publice. Statul urmărește înfăptuirea echilibrului între folosirea resurselor pentru crearea de bunuri publice, respectiv de bunuri private, în condițiile optimului social : maximizarea profitului producãtorilor particulari , pe de o parte, și maximizarea bunăstării sociale, pe de altă parte. Deci, statul intervine pentru a corecta echilibrele parțiale.

Funcția de redistribuire a veniturilor urmărește să corecteze inegalitățile rezultate în urma unei repartiții funcționale (venituri primare). Repartiția veniturilor numite „primare” răspunde unui principiu de justiție

fondat pe ideea „fiecăruia după aportul său”. Dar, respectarea acestui principiu ar fi condus la inegalitãți numeroase și enorme între indivizi care au capitaluri și/sau calificări ce le permit obținerea unor remunerații ridicate și indivizi care nu pot furniza un aport productiv (bolnavi, infirmi, șomeri, persoane în vârstã) sau ale căror venituri primare sunt reduse în raport cu cheltuielile lor familiale. În urma redistribuirii, veniturile primare sunt transformate în veniturile finale disponibile dupã prelevarea impozitelor și cotizațiilor sociale de cãtre stat și dupã efectuarea de cãtre acesta a transferurilor de venituri. Redistribuirea se bazează pe mecanismele de securitate socială, pe fiscalitate (progresivitatea impunerii veniturilor) și pe anumite cheltuieli bugetare care sunt destinate familiilor nevoiașe (ajutoare socale etc.).

Funcția de stabilizare macroeconomică constă în sprijinirea economiei

private pentru a realiza atât folosirea deplină a resurselor, cât și un nivel stabil al prețurilor. Practic, politica de stabilizare a statului urmărește să realizeze un compromis rezonabil între două obiective, adesea conflictuale: folosirea deplină a forței de muncă (reducerea șomajului) și o inflație moderată. Statul intervine în domeniul pieței prin impunerea unor limite maxime de preț atunci când bunul tranzacționat se aflã în cantitate insuficientã. Potrivit legii cererii și ofertei, dacã cererea este superioarã ofertei, prețul se majoreazã, rezultat care este influențat legal, prin fixarea unui plafon peste care nivelul prețului nu trebuie sã se ridice, deoarece puterea de cumpãrare a banilor nu ar putea suporta depãșirea acestui preț de control. Statul poate acționa prin stabilirea și urmărirea unor norme privind oferta de monedă, prin ajustarea cursurilor de schimb, prin modificarea cheltuielilor publice, impozitelor și ratelor dobânzii, asigurând astfel unele condiții cerute pentru orientarea sistemului către stabilitate .

Funcția de reglementare a comportamentelor membrilor societății

Limitează libertatea și disponibilitatea indivizilor prin impunerea de norme

obligatorii.

Rolul statului în reglementarea condițiilor de protecție , de comercializare și de utilizare a bunurilor și serviciilor, este motivat, în primul rând, din necesitatea de a apăra pe indivizii ce compun societatea de eventuala acțiune negativã a altor indivizi.

Reglementarea este necesară să protejeze interesul public împotriva

disfuncțiunilor, împotriva unor efecte iraționale și egoiste ale pieþii libere

capitaliste și este motivatã prin faptul că individul nu poate fi capabil să se

protejeze singur, în sensul cã nu are resursele necesare și nici posibilitatea de a stabili și de a face să se respecte un minim de norme.

Statul, prin intermediul actelor normative, asigură cadrul desfășurării

tuturor relațiilor din economie.

2.2. Implicarea statului în economia de piață

Dinamica teoriilor conține o teză care reapare în forme diferite și în viziuni ulterioare, având o asemănare evidentă cu ideea succesiunii teoriilor potrivit principiului de corespondență (Bohr, Heisenberg) și anume aceea că odată confirmată suficient, o teorie devine o componentă permanentă a imaginii științifice asupra lumii, mereu valabilă în limitele domeniului inițial, constituind baza unor noi extinderi și generalizări, niciodată însă abandonată.

Când se vorbește despre “teorii științifice extinse” se are în vedere un construct și nu o realitate empirică nemijlocită. Pentru conectarea teoriei la date, este necesară determinarea combinațiilor posibile de date discrete și finite, comparabile cu teoria.

În eseul “Structura revoluțiilor științifice”, Th. S. Kuhn specifica: “Actul de gândire care îi determină pe oamenii de știință să respingă o teorie anterior acceptată se bazează întotdeauna pe mai mult decât o comparare a acelei teorii cu natura. Decizia de a respinge o paradigmă este întotdeauna, simultan, decizia de a accepta alta; evaluarea care duce la o astfel de decizie, implică compararea fiecărei paradigme cu natura, cât și cu cealaltă paradigmă”. Fundamentul acestei teze îl constituie ideea generală a lui Kuhn: “odată intrată în faza maturității, o disciplină nu se poate dispensa de o paradigmă”.Trecerea de la o paradigmă la alta, reprezintă un “proces necumulativ” în cadrul căruia se schimbă fundamental “concepția asupra domeniului, metodele și scopurile”, se alcătuiește un “univers de discurs diferit”, o practică științifică nouă cu regulile ei specifice; se concepe astfel un nou joc și se definesc regulile lui. Ambele perspective de analiză a teoriilor științifice (logica și istorico-critica) au valoare atât pentru înțelegerea structurii cât și a dinamicii teoriilor științifice.

În evoluția funcțiilor teoriilor se manifestă un progres caracterizat prin două trăsături:

1.      un element de discontinuitate;

2.      continuitate specifică.

Noile tipuri de funcții le integrează pe cele anterioare ca elemente componente ale unor unități de ordin superior, sporindu-le eficacitatea, dar modificându-le în același timp rolul și statutul; există o distincție privind verificarea teoriilor și aplicarea lor în practică.

Tipul unei teorii se poate modifica atât prin maturizarea ei, prin creșterea gradului ei de abstracție, cât și prin schimbarea locului teoriei respective în ansamblul unei discipline, a relației ei cu restul familiei de teorii ce alcătuiesc la un moment dat conținutul unei discipline. Fiecărei teorii îi corespunde, în cadrul dezvoltării unei discipline, o anumită “orbită”: ea poate debuta ca teorie deterministă (fiind direct legată de realitate și experiență și având statutul unei sume logice de ipoteze) și, după ce s-a constituit o familie de teorii asociate unui program general, ea poate deveni o teorie structurală, dacă se plasează în cadrul nucleului abstract “generator”. Pe măsură ce teoria se dezvoltă, se formează o familie de teorii (”rețele”) sau mai multe, modificându-se și raporturile cu experiența.

Trecerea la teoriile structural-organizaționale, reprezentând o tendință dominantă a științei actuale, impune edificarea unei epistemologii pe baze interdisciplinare, cu o “relevanță empirică” superioară momentelor ei anterioare.

În analiza teoriei echilibrului general și în speță a echilibrului economic, avem în vedere, în special, două curente: 

1.      apriorismul radical;

2.      ultra-empirismul.

”Apriorismul radical” susține că teoria economică este un sistem de ecuații logice pe seama unei serii de postulate derivate prin introspecție. În contrast puternic cu “apriorismul radical”, este “ultra-empirismul”, care nu admite orice postulat sau idee care nu poate fi verificată interdependent și care ne invită să începem cu faptele și nu cu ideile. A judeca evoluția unei teorii economice după propriile criterii este un risc pentru că impune în primul rând puterea de a șterge din memorie ceea ce cunoaștem despre economia modernă. În același timp, există tentația de a analiza o teorie, făcând abstracție de contextul în care omul de știință a elaborat cadrul acestei teorii.

După cum menționa J.Robinson: “economia reflectă uneori condițiile sociale, alteori preocupările politice ale timpului, dar aproape întotdeauna subliniază aprecierile metafizice și prejudecățile ideologice”. Scopul oricărei căutări constă în a găsi ceva mai bun, în a trece de la o anumită stare la alta mai bună.

Preocuparea pentru realizarea concordanței dintre resursele disponibile, limitate de o serie de factori și nevoile, structurate pe o diversitate de scopuri, a existat încă din faza în care apar la nivelul societății primele elemente ale unei economii primitive.

Cel care realizează pentru prima oară o sistematizare a factorilor de producție, a factorilor de echilibru și a factorilor evoluției economice, este Adam Smith (B84).

De asemenea, David Ricardo (B73) consideră că raportul între cerere și ofertă influențează temporar nivelul prețurilor, iar echilibrul va fi stabilit prin influențarea ofertei. În același timp, Ricardo se ocupă de echilibrul schimburilor internaționale și echilibrul economic pe termen lung, având în vedere doi factori: progresul tehnic și liberalizarea schimburilor internaționale. Analiza lui Ricardo este continuată de Thomas Robert Malthus (B54) care extinde cercetarea la ansamblul activităților productive având în vedere și alți factori de influență al sistemului economic. În evoluția conceptului de echilibru economic, Jean Baptiste Say are un rol extrem de important. Faimoasa lege a “debușeelor” conform căreia “produsele și veniturile, fluxurile reale și fluxurile monetare, oferta și cererea se echilibrează în mod automat” fiind excluse crizele de supraproducție, rămâne ca punct de referință în evoluția conceptului de echilibru economic. Rolul întreprinzătorului, ca agent principal al economiei, anticipează preocupările lui Schumpeter în domeniul dinamicii economice.

 Școala economică clasică oferă termenului de echilibru statutul de element de bază în știința economică punând în evidență mecanismele prin care se pot echilibra cererea și oferta, factorii implicați într-un asemenea proces, ipoteze și principii (principiul “mîinii invizibile”, principiul liberei concurențe, al randamentelor descrescânde, etc.).

Echilibrul economic, în calitate de instrument analitic și metodologic, este tratat în cadrul teoriei neoclasice, al cărei promotor este Léon Walras (B91) care a elaborat prima reprezentare de model al echilibrului general într-o economie “pură și perfectă”.

 Pentru aprecierea teoriei lui Walras în evoluția gândirii economice, vom înfățișa pe scurt contribuția înaintașilor lui la dezvoltarea economiei ca știință; pentru a sugera așezarea lor în timp, vom prezenta mai întâi, într-un grafic, momentele cele mai importante ale apariției operelor economice esențiale.

Figura nr. 3 : Evoluția curentelor economice de gândire

Școala economică  neoclasică:

CONTRIBUȚII:

Existența unei ordini naturale, obiective, a societății omenești (B89);

Neintervenția statului în viața economică, principiul “laissez faire, laissez passer”;

Supremația agriculturii față de comerț și industrie; pentru ei agricultura fiind singura ramură care produce venit net;

Bogăția constă în bani și bunuri agricole;

Schimbul nu este obiect de bogăție pentru că este echivalent, nu neechivalent;

Reproducția capitalului social;

Realizarea produsului social prin schimb între clase și sectoare de activitate.

II. MERCANTILIȘTII

W. Stafford, Thomas Mun.

CONTRIBUȚII:

Identifică bogăția cu metalele prețioase;

Limitează sfera producerii și sporirii bogăției la circulație (comerțul exterior);

Sunt adepții balanței monetare active (mercantilismul timpuriu) și ai balanței comerciale active (mercantilismul dezvoltat);

Susțin ideea intervenției statului în economie (activizarea balanței monetare și comerciale și încurajarea producției manufacturiere destinată exportului).

III. W. Petty – “Political Arithmetic” (1691).

CONTRIBUȚII:

Sesizarea rolului populației active în sporirea avuției sociale;

Intuiește legătura directă dintre diviziunea socială a muncii, productivitatea muncii și bogăție;

Pune bazele teoriei rentei, dobânzii, prețului pamântului;

Fundamentează teoria monetară și de politică fiscală.

IV. A. Smith – “An Incquiry into the Nature and Causes Of the Wealth of Nations” (“O cercetare a naturii și cauzelor avuției națiunilor”)

CONTRIBUȚII:

Confirmă și dezvoltă principiile fiziocraților privind teoria ordinii naturale și a liberului schimb;

Definește riguros noțiunile de muncă productivă și muncă neproductivă;

Extinde sfera muncii productive la întreaga producție națională;

Analizează diviziunea manufacturieră a muncii (pentru prima oară) pe care o identifică cu diviziunea socială și prezintă clar influența ei asupra productivității muncii și a avuției;

Demonstrează oscilant și contradictoriu, că izvorul și substanța valorii este munca productivă;

Aduce contribuții la explicarea salariului, profitului, rentei, structurii și acumulării capitalului;

Pune bazele teoriei comerțului internațional (diviziunea, specializarea și schimbul dintre țări ar trebui să fie determinate de mărimea costurilor absolute).

V. R.T. Malthus – „Eseu asupra principiului populației” (1798).

CONTRIBUȚII:

Observă tendința de creștere a populației în progresie geometrică, iar a mijloacelor de subsistență în progresie aritmetică;

Intuiește legătura organică a rentei funciare capitaliste cu proprietatea privată.

VI. J.B.Say – „Traité d’économie politique” (1803).

 – „Cours complet d’économie politique” (1829).

CONTRIBUȚII:

A introdus conceptul de „întreprinzător” ca principal „agent al producției”;

A definit producția ca o „creațiune de utilitate”;

A elaborat teoria factorilor de producție;

A pus bazele teoriei utilității;

A formulat legea „debușeelor”.

VII. D. Ricardo – The Principles of Political Economy and Taxation

  (Principiile Economiei politice și impunerii) -1817.

CONTRIBUȚII:

A pus mărimea valorii în relație de determinare cu timpul de muncă necesar;

A intuit și explicat raportul cauzal între progresul tehnic, productivitatea muncii și mărimea valorii;

A dezvoltat teoria repartiției venitului național;

A privit profitul ca parte constitutivă a valorii sesizând raportul direct proporțional cu productivitatea muncii și invers proporțional cu salariul;

A desăvârșit teoria rentei în legătură cu valoarea, munca, cu proprietatea privată asupra pământului;

A făcut distincția între renta diferențiată de gr.I și de gr.II;

A criticat „dogma lui Smith” conform căreia capitalul constant nu face parte din valoarea mărfii;

A lansat teoria reproducției capitalului social;

A așezat la baza diviziunii muncii și schimbului internațional costurile comparative (relative) și nu absolute, cum procedase Smith.

Înainte de a prezenta contextul în care evoluează Léon Walras și teoria sa, vom prezenta diverse criterii de clasificare a echilibrului economic.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere a structurilor economice, există:

a)      echilibrul microeconomic care se referă la interacțiunile dintre agenții economici;

b)      echilibrul mezoeconomic care vizează corelațiile în profil de ramura, sectorial și teritorial;

c)      echilibrul macroeconomic care caracterizează starea de concordanță la nivelul unei țări;

d)      echilibrul mondoeconomic care are în vedere extinderea și adâncirea interdependențelor economice internaționale.

Din punct de vedere al evoluției și acțiunii conjugate a factorilor de creștere și dezvoltare, se disting echilibrul static și echilibrul dinamic (pe termen scurt, pe termen lung). Un model de echilibru static este cel elaborat de Léon Walras.

În funcție de modul de exprimare a rezultatelor obținute, de volumul, valoarea, structura și clasificarea producției, se operează și cu noțiunile de echilibru valoric.

Starea de concordanță între comunitatea biotică și mediul natural, caracterizează echilibrul economic.

Ciclicitatea dezvoltării este forma de mișcare a activității economice în căutarea unei stări de echilibru. Diferitele faze ale unui ciclu pregătesc restructurarea și stabilizarea aparatului productiv. În literatura de specialitate există diferențe în analiza fazelor pe care le parcurge ciclul economic:

J.Schumpeter distinge patru faze: prosperitatea, recesiunea, depresiunea și restabilirea;

K. Marx remarcă: depresiunea, înviorarea, avântul și criza;

Hansen arată că ciclul economic cuprinde: înviorarea, expansiunea, recesiunea și contracția.

În momentele de criză, guvernele și agenții economici trebuie să utilizeze o serie de instrumente de politică economică, financiară și fiscală, monetară și de credit pentru dinamizarea economiei. Se remarcă deci că un ciclu economic are forma unei sinusoide cu perioade de maxim și de minim. Aș menționa că în perioadele de minim există o desincronizare între factorii de producție și relațiile de producție.

În general, se admit următoarele tipuri de cicluri:

a) Ciclurile de lungă durată sau „seculare” extinse pe 25–30 de ani sau 40–60 de ani cunoscute și sub denumirea de ciclurile Kondratiev;

b) Ciclurile mari sau decanale care oscilează între 6–13 ani, iar după alții 4–12 ani;

c) Ciclurile mici sau intermediare întinse pe intervale de 2–6 ani;

d) Ciclurile scurte, cu o durată de 6 luni până la 2 ani între care se disting ciclurile variației volumului stocurilor și ciclul inflaționist. La acesta se adaugă și „ciclurile în construcții”, cu amplitudini fluctuante între 16–20 ani.

Într-o economie de piață (dependentă de reînnoirea capitalului fix, de aplicarea noilor descoperiri științifice, de înnoirea fondului informațional și a stocului de pregătire), mobilul economic esențial este profitul.

Curentul neoclasic acordă atenție scăzută disfuncționalităților economice, acționând într-o economie „perfectă” și nu într-o economie reală.

În această analiză a teoriei echilibrului economic, vom putea observa evoluția conceptului de echilibru de la economia „pură” a lui Léon Walras la economia concretă a lui Milton Friedman, în care putem distinge trei categorii de echilibre: echilibrul pe piața produselor, echilibrul pe piața factorilor de producție și echilibrul pe piața monetară.

În literatura economică, echilibrul a căpătat atâtea expresii, semnificații, definiții și variante încât, probabil, nu mai este posibilă nici cunoașterea, nici clasificarea lor.

Majoritatea expresiilor echilibrului sunt formalizate în ecuații și modele, care în ciuda aparatului matematic complex utilizat, datorită caracterului lor simplificator și abstract, pierd legătura cu realitatea economică și devin inutilizabile într-o politică economică activă.

Evident că prima cerință a unui sistem economic este repartizarea rațională a resurselor economice atrase în circuitul economic pe ramuri și domenii ale activității economico-sociale. Criteriul acestei repartizări îl constituie structura nevoii sociale selecționate, adică, structura acelor nevoi ale societății pe care producția, în raport cu volumul și eficiența resurselor consumate, poate să le satisfacă. Pe piață, aceste nevoi, foarte variate, alcătuiesc cererea de bunuri și servicii.

Alocarea resurselor economice atrase pe ramuri, domenii și compartimente ținând cont de raportul între cerere și ofertă, reprezintă prima expresie a echilibrului economic general. Egalitatea cererii sociale cu oferta socială constituie cea de-a doua expresie a echilibrului general. Se poate vorbi deci de două echilibre distincte: echilibrul producției și echilibrul realizării. Deosebirile între ele sunt de determinare și formalizare matematică.

Primul, echilibrul producției, trebuie determinat având în vedere corelațiile care se stabilesc între domeniile, ramurile, unitățile sistemului economic în legătură cu repartizarea resurselor.

Al doilea, echilibrul realizării, poate fi determinat și formalizat având în vedere corelațiile realizării.

În literatura economică, se evidențiază eforturile pentru transformarea echilibrului static al producției în echilibru dinamic. S-a reușit includerea unui număr important de factori și parametri dinamici în ecuațiile și modelele de echilibru al producției, dar ecuațiile și modelele cunoscute cuprind încă mulți factori și parametri invariabili, constanți:

– constanța organizațiilor sistemului economic, numărul și compoziția lor nemodificându-se în timp;

–   organizațiile economice sunt exclusiv fie producătoare, fie consumatoare, neexistând organizații care să aibă și un alt rol decât de producție și de consum;

–         raportul dintre organizații este de egalitate;

–    numărul și structura produselor create sunt constante;

–   oferta corespunde cu cererea, neexistând între ele nici măcar discordanțe în timp;

–       nu există stocuri de materiale și bănești în economie, prețurile sunt constante sau determinate de corelațiile de echilibru;

–        producătorul maximizează diferența între încasări și cheltuieli, preferințele producătorilor ordonându-se constant;

–    preferințele consumatorilor se ordonează potrivit indicelui de utilitate (pe care nu l-a determinat nimeni, dar care reprezintă fundamentul majorității concepțiilor despre echilibru) și rămân de asemenea constante;

–     producătorului îi este indiferent cui vinde produsul său.

Prezența unor asemenea parametri constanți al căror număr variază de la o concepție de echilibru la alta și de la un model la altul, alături de o serie de parametri variabili, caracterizează după J. Kornai, echilibrul staționar al producției, diferit de echilibrul static care cuprinde exclusiv parametri constanți.

O altă latură a echilibrului general este echilibrul monetar. Factorii de dezechilibru monetar pot fi grupați în trei categorii:

factori legați de rolul banilor în distribuirea și redistribuirea venitului unui sistem economic;

factori legați de funcția banilor ca mijloc de acumulare și economisire;

factori legați de neconcordanța dintre structura cererii și structura ofertei de mărfuri.

Capitolul III Administrația și rolul său

3.1. Sistemul administrației publice

Termenul de a administra are mai multe accepțiuni:

Din punct de vedere etimologic, el provine din latină și înseamnă a da o mână de ajutor, a conduce, a dirija.

În limbaj curent, prin “administrație“ se poate înțelege:

– conținutul principal al activității puterii executive a statului;

– sistemul de autorități publice care înfăptuiesc puterea executivă;

– conducerea unui agent economic sau a unei instituții socialculturale;

– un compartiment din unitățile productive sau din instituțiile

social-culturale care nu desfășoară nemijlocit o activitate direct productivă.

Așadar, termenul de administrație are două sensuri principale:

pe de o parte, el desemnează maniera în care sunt rezolvate treburile curente cu caracter public, procedeele folosite pentru rezolvarea acestora și modul în care sunt gestionate serviciile publice;

pe de altă parte, el reprezintă ansamblul autorităților și agenților care se consacră conducerii acestor treburi curente.

Studiul organizării administrative a pus în evidență existența a două

mari categorii de organe administrative:

– în primul rând, organele administrației publice care deservesc colectivități teritoriale, având nevoi specifice și care dețin competența teritorială de a organiza servicii: administrația centrală, administrația teritorială de stat, administrația locală (din comune, orașe, municipii) și cea județeană;

– în al doilea rând, instituțiile publice care trebuie să răspundă unor interese care necesită o organizare tehnică și autonomă.

Oricare stat reprezintă atât un aparat de comandă, cât și o întreprindere de servicii care trebuie să funcționeze pentru binele comun,în mod corespunzător fiecărei etape istorice și condițiilor concrete din fiecare țară. Fiecare serviciu este el însuși un ansamblu de agenți (funcționari) care utilizează mijloace materiale, financiare, tehnice și proceduri juridice în vederea atingerii unui scop în domeniul interesului

public.

Fără serviciile publice, statul ar fi paralizat, incapabil să se mențină,

sa-și justifice existența. Administrația are menirea de a satisface acele nevoi

care sunt de importanță vitală pentru viața colectivității.

Așadar, conceptul de administrație publică, în orice societate, fie ea

clasică sau modernă, reprezintă un instrument al statului, indispensabil pentru atingerea unor deziderate majore determinate de acesta pentru realizarea unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice.

Administrația publică are ca scop realizarea unor interese generale

ale statului sau ale unei colectivități distincte, recunoscute de către stat.

Prin scopul său, administrația publică este strâns legată de:

– puterea legiuitoare care îi circumscrie obiectul;

– puterea judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate și executate adeseori în sfera administrației publice;

-puterea executivă fără, însă, a se identifica cu aceasta.

Prin administrație publică se înțelege ansamblul organelor care, pe baza legii și în executarea acesteia, realizează o acțiune specifică.

Concepută ca un sistem de organizare, administrația publică este alcătuită dintr-o serie de componente bine structurate cu atribuții diferite, care conlucrează între ele.

Activitatea desfășurată de acestea are în vedere organizarea și asigurarea executării, precum și executarea în mod concret a legilor.

Finalitatea ei presupune satisfacerea unor nevoi și interese generale ale colectivității umane prin asigurarea unei bune funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari, executare ce se realizează de către autoritățile statale sau de către autoritățile autonome alese.

Când vorbim de administrație se au în vedere două aspecte:

– pe de o parte, funcțiunea, care semnifică activitatea de stabilire a

mijloacelor necesare pentru satisfacerea intereselor generale, a scopurilor

avute în vedere;

– pe de altă parte, organul, ce reprezintă instrumentul pus la

îndemână să realizeze, adică ansamblul instituțiilor care sunt responsabile

cu aplicarea deciziilor adoptate. Studiul organizării administrative a pus în evidență existența a două mari categorii de organe administrative:

– în primul rând, organele administrației publice care deservesc colectivități teritoriale, având nevoi specifice și care dețin competența teritorială de a organiza servicii: administrația centrală, administrația teritorială de stat, administrația locală (din comune, orașe, municipii) și cea județeană;

– în al doilea rând, instituțiile publice care trebuie să răspundă unor

interese care necesită o organizare tehnică și autonomă. Oricare stat reprezintă atât un aparat de comandă, cât și o întreprindere de servicii care trebuie să funcționeze pentru binele comun, în mod corespunzător fiecărei etape istorice și condițiilor concrete din iecare țară. Fiecare serviciu este el însuși un ansamblu de agenți funcționari) care tilizează mijloace materiale, financiare, tehnice și roceduri juridice în vederea atingerii unui scop în domeniul interesului public. Fără serviciile publice, statul ar fi paralizat, incapabil să se mențină, a-și justifice existența. Administrația are menirea de a satisface acele nevoicare sunt de importanță vitală pentru viața colectivități așadar, conceptul de administrație publică, în orice societate, fie ea lasică sau modernă, reprezintă un instrument al statului, indispensabil entru atingerea unor deziderate majore determinate de acesta pentru ealizarea unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul

atisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice.

3.2. Funcțiile și principiile administrației

3.3. Relația administrație – stat

Se afirmă că, fiind un element al statului, administrația publică sau

administrațiile publice constituie o concretizare a acestuia. De altfel, statului îi lipsește aspectul real, întrucât în viața practică el nu este decât o idee superioară și abstractă.

Din cele expuse până acum rezultă că nu putem să ne referim numai la stat fără a ține cont și de grupurile sociale. Pe de altă parte, putem afirma că administrația, ca și statul, este un produs istoric, deci această temă trebuie să fie studiată referindu-ne la epoca modernă deoarece administrația publică există numai atunci când apare din punct de vedere istoric statul.

Aceasta nu exclude existența în alte epoci istorice a unei organizări în

serviciul puterii, inclusiv în grupuri de entitate minimă. Evident, în diverse

epoci, au existat formațiuni politice cu organizații proprii foarte dezvoltate.

În Egipt, China, Imperiul Roman și Imperiul Bizantin au existat importante

organizații care aveau capacitatea de a mobiliza mari ansambluri de

mijloace în serviciul puterii.

Însă, nu este nimic mai periculos decât a face paralele de la o epocă la

alta referindu-ne la instituțiile din trecut ca și când acestea ar avea același sens ca cele din prezent. Organizațiile din diversele epoci istorice nu erau administrații publice pentru că administrația, așa cum o înțelegem astăzi, acționează ca un element al statului care nu se poate identifica cu orice fel de organizație politică. În plus, administrația, ca element indispensabil al statului, contribuie la identificarea însăși a statului contemporan și pentru că există o relație intimă între stat și administrație, aceasta trebuie să se situeze într-o împrejurare istorică.

Toate aceste observații implică necesitatea de a ne referi la epoca începând cu care a apărut statul și administrația. Din acest punct de vedere există, însă, poziții diferite.

Astfel, referindu-ne la factorii politici și economici generali se poate afirma că statul a apărut în perioada Renașterii, în epoca modernă, când a dispărut feudalismul politic și a început o dezvoltare incipientă a burgheziei și a capitalului comercial și financiar. În conformitate cu această poziție, originea administrațiilor publice ar trebui să se situeze în epoca monarhiilor absolute.

Din cele expuse până acum rezultă că nu putem să ne referim numai la stat fără a ține cont și de grupurile sociale. Pe de altă parte, putem afirma că administrația, ca și statul, este un produs istoric, deci această temă trebuie să fie studiată referindu-ne la epoca modernă deoarece administrația publică există numai atunci când apare din punct de vedere istoric statul.

Aceasta nu exclude existența în alte epoci istorice a unei organizări în erviciul puterii, inclusiv în grupuri de entitate minimă. Evident, în diverse poci, au existat formațiuni politice cu organizații proprii foarte dezvoltate. n Egipt, China, Imperiul Roman și Imperiul Bizantin au existat importante oganizații care aveau capacitatea de a mobiliza mari ansambluri de mijloace în serviciul puterii. Însă, nu este nimic mai periculos decât a face paralele de la o epocă la alta referindu-ne la instituțiile din trecut ca și când acestea ar avea același sens ca cele din prezent. Organizațiile din diversele epoci istorice nu erau administrații publice pentru că administrația, așa cum o înțelegem astăzi, cționează ca un element al statului care nu se poate identifica cu orice fel de organizație politică. În plus, administrația, ca element indispensabil al statului, contribuie la identificarea însăși a statului contemporan și pentru că există o relație intimă între stat și administrație, aceasta trebuie să se situeze într-o împrejurare istorică.

Toate aceste observații implică necesitatea de a ne referi la epoca începând cu care a apărut statul și administrația. Din acest punct de vedere există, însă, poziții diferite.

Astfel, referindu-ne la factorii politici și economici generali se poate afirma că statul a apărut în perioada Renașterii, în epoca modernă, când a dispărut feudalismul politic și a început o dezvoltare incipientă a burgheziei și a capitalului comercial și financiar. În conformitate cu această poziție, originea administrațiilor publice ar trebui să se situeze în epoca monarhiilor absolute.

Capitolul IV: Statul și administrația în România

4.1. Caracteristicile economiei de piață de tranziție

Evoluția economiei românești este marcată de două tendințe marjore: a) tranziția la economia de piață – proces de natură să înlocuiască sistemul socialist, existent până în 1990, care s-a dovedit perimat, ineficient și contrar aspirațiilor poporului nostru ;

b) incertitudinea dezvoltării, relevată de încetinirea sa evidentă în anii '80, apoi de scăderea drastica a producției după 1990 și de înviorare (redresare) fragila, începând din 1994, într-un context foarte complex, generat de insuficiența resurselor, restricțiile externe impuse de deficitul comercial și creșterea datoriei, șomaj și inflație la cote îngrijorătoare, mari tensiuni sociale ce derivă în esență din evoluția și împărțirea veniturilor.

Depășirea situației în care se afla economia România a presupus în mod inevitabil timp, dar și un amplu proces de schimbări , profunde, proces care a constat, în esență, în înfăptuirea reformei economice și realizarea tranziției la economia de piață.

Reforma economică reprezintă procesul transformării structurale a proprietății, organizării, conducerii si -mecanismelor activității economice, astfel încât acțiunile agenților economici să fie reglate-prin intermediul pieței

în economia țârii noastre, reforma trebuie să se finalizeze prin :

a) înlăturarea monopolului proprietății de stat în economie și constituirea pluralismului formelor de proprietate pe care le presupune o economie de piață;reglarea prin piață, în condiții de concurență, a succesului și falimentului agenților economici a raportului dintre cerere și ofertă c) asigurarea liberei inițiative sau libertăți de acțiune a tuturor agenților economici ;d) descentralizarea conducerii vieții economice și sodale până Ia nivelul la care se pot iniția cele mai bune măsuri de asigurare a succesului și evitare a riscului;

e) realizarea unui sistem de protecție socială a celor afectați negativ de transformările din economie, concomitent cu măsuri de încurajare și sprijinire a reîncadrării în activitatea economica" a șomerilor;f) modernizarea și rentabilizarea activității economice pe baza mecanismelor pieței ;g)organizarea întregului învățământ și a activității de cercetare științifică, pornindu- se de la cerințele pe care le impune competitivitatea cu noi înșine, dar și cu ceea ce se creează în alte țări.

:Reforma economică în România a demarat în patru direcții principale: transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome și societăți comerciale, reconstituirea și constituirea dreptului de proprietate privata asupra pământului; constituirea de ăntreprinderi lucrative private; privatizarea întreprinderilor de stat,

Ca urmare, a început schimbarea structurii proprietății care, în prezent, în formele sale fundamentate, cuprinde:.

a) sectorul public, format în principal din: regule autonome; patrimoniul administrației centrate de stat și ai administrațiilor locale; patrimoniul institutelor și stațiunilor experimentate și de cercetări, al învățământului, culturii, ocrotirii sănătății etc„ o parte considerabilă a fondului funciar ș.a.;

b) sectorul privat, care are în componeță principale elemente : societățile comerciale (private individuale sau în asociație) cu capital autohton și străin, întreprinzătorii individuali privați, autohtoni și străini; fermierii privați, ca și alte persoane fizice care dețin în proprietate privată diferiți factori de producție;

e) sectorul mixt creat prin asocierea unor elemente caracteristice sectorului public, cu clemente din interiorul sectorului privat; asocierea poate avea loc în diferite proporții și are în vedere atât proprietatea privată autohtona, cât și pe cea străina.

Ponderea acestor sectoare – în ansamblul economiei naționale – este într-o continuă schimbare. Sensul schimbării este dat de diminuarea continuă a mărimii sectorului public în favoarea celorlalte două sectoare, proces care ia amploare, pe măsura adâncirii: reformei și, a tranziției în concordanța cu criteriile de eficiență economică pe care le impune piața.

Un element de bază al programului trecerii la economia de piață l-a constituit reorganizarea unităților economice^de stat în regii autonome și societăți comerciale.

Regiile autonome sunt proprietate publica și reprezintă unități economice din ramurile strategice ale economiei naționale industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare), care funcționează pe bază de autonomie.

4.2. Relația stat-administrație în România

Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil ce se organizează potrivit principiului separației și echilibrului celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească. Dacă funcția legislativă în stat este asigurată de Parlament, iar cea judecătorească de instanțele judecătorești, autoritatea executivă este reprezentată de președintele țării, care are atribuția de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, precum și de Guvern, care are rolul de a asigura politica internă și externă a țării și de a exercita conducerea generală a administrației publice.

Activitatea executivă are așadar două componente de bază, respectiv : guvernarea – trasarea deciziilor esențiale pentru prezentul și viitorul unei țări, inclusiv din perspectiva relațiilor cu alte state sau cu organizații internaționale și administrarea – rezolvarea nevoilor curente, cotidiene, ale statului respectiv.

Administrația publică, în mod tradițional, presupune două elemente de bază:

Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înțeles în accepțiunea “lato sensu”, de act normativ cu forța obligatorie și nu în accepțiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului.

Prestarea de servicii publice în limitele legii. Prin serviciul public se înțelege activitatea oganizată sau desfășurată de o autoritate a administrației publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public.

Autoritățile administrației publice

Autoritățile publice care pun în practică deciziile luate în cadrul activității executive sunt identificate sub numele de „autorități ale administrației publice”. Acestea sunt împărțite în autorități publice de stat (centrale) și autorități ale administrației publice locale. Pentru realizarea sarcinilor ce le revin acestea au posibilitatea de a folosi forța publică a statului cu care sunt înzestrate.

Autoritățile administrației publice de stat sunt:Guvernul, adinistrația de specialitate: ministerele, autoritățile administrative autonome, serviciile publice deconcentrate :

Autoritățile administrației publice locale sunt:

Consiliul județean,Consiliul localPrimarul,erviciile publice locale.

Guvernul prin natura activității pe care o desfășoară este parte a sistemului autorităților administrației publice, exercitând conducerea generală a administrației publice. Sarcina sa este de a duce la îndeplinire programul de guvernare aprobat de Parlament și de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării.

Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Acestea se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului.

Miniștrii reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorități publice și răspund de întreaga activitate a ministerului.

Autoritățile administrative autonome se înființează numai prin lege organică și sunt independente față de Guvern, aflându-se în afara sistemului administrației guvernamentale.

În România funcționează următoarele autorități administrative autonome, înființate conform prevederilor constituționale: Avocatul Poporului,Cnsiliul Legislativ,Consiliul Suprem de Apărare a Țării; Consiliul Superior al Magistraturii; Curtea de Conturi; Serviciul Român de Informații. De asemenea au mai fost înființate prin legi organice următoarele autorități administrative autonome: Agenția Româna de Presa ROMPRES; Autoritatea Electorală Permanentă; Banca Națională a României; Comisia de supraveghere a Asigurărilor; Comisia Națională a Valorilor Imobiliare; Consiliul Concurenței; Consiliul Economic Social; Consiliul Național al Audiovizualului; Consiliul Național de Evaluare Academică; Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Aceste autorități administrative autonome exercită o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării și executarea în concret a legii, asigurarea funcționării unor servicii publice și exercitarea unor competențe administrativ-jurisdicționale, încadrându-se în categoria organelor executive ale statului.

Serviciile publice deconcentrate sunt structurile teritoriale prin care ministerele și celelalte organe centrale își realizează competența la nivel național, pe întreg teritoriul țării și își îndeplinesc în mod concret atribuțiile conferite de lege. Atribuțiile și structura organizatorică a acestora se aprobă prin ordin al ministrului sau al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia își desfășoară activitatea, după caz.

Ministerele pot avea servicii publice deconcentrate la nivelul județelor, orașelor și respectiv, sectoarelor, și chiar al comunelor.

Concluzii

După cum am observat în capitolele analizate, putem să concluzionăm că statul joacă un rol important în economie.

Redefinirea functiilor statului în economia contemporană, presupune, în mod esențial, trecerea de la economia de comanda la economia liberă. Indiferent de implicarea sa în piata, statul trebuie sa ramâna garantul drepturilor si libertatilor fundamentale. Nicaieri ca în mediul economic exercitiul libertatii individuale nu se întrepatrunde mai adânc cu respectul pentru libertatea celorlalti. Primul care trebuie sa respecte aceasta regula trebuie sa fie însusi statul. Actiunea sa pe piata trebuie sa se faca fara a îngradi libertatea celorlalti actori ai pietei.

Toate acestea presupun si o redefinire a rolului statului. Restrângerea rolului statului ca agent economic nu înseamna o restrângere mecanicista a funcțiilor sale. În perioada de tranzitie apar funcții noi, pe care statul comunist nu le-a deținut, iar exemplul piețelor financiare este elocvent în acest sens și, evident, nu ne referim numai la funcțiunile economice. Spre deosebire de statul comunist, noi avem în vedere o constructie economică și socială gestionată de statul de drept. Funcția statului de garant al democrației, al egalității de șanse, exercitate prin instituțiile abilitate, sunt noi si ele arata cu câta precautie trebuie abordata chestiunea restrângerii rolului statului.

Privim ameliorarea funcțiilor statului în doua feluri: statul trebuie sa fie un stat de drept si statul trebuie sa fie un stat minimal. Aceasta se referă, pe de o parte, la aria atribuțiilor sale dar si la modul în care aceste atribuții sunt îndeplinite.

Într-o societate democratica si asezata pe baze capitaliste, statul trebuie sa aiba trei funcțiuni principale:

a) stabilirea cadrului legislativ si supravegherea respectarii acestuia;

b) realocarea prin bugete a impozitelor;

c) securitatea tarii, realizata prin armata si diplomatie.

Pornind de la structura statului totalitar si având ca obiectiv statul de drept, cu atributiile pe care le-am precizat, exista câteva directii strategice, în plan economic, în care trebuie actionat. Aceste directii sunt urmatoarele:

1. restrângerea functiei de planificare centralizata.

2. reducerea sectorului economic de stat, prin intermediul privatizarii.

3. restrângerea aparatului birocratic si simplificarea reglementarilor.

4. transferarea unor atributii de reglementare catre asociatiile profesionale.

5. transferarea funcției de colectare si realocare financiara catre pietele financiare prin privatizarea sistemului bancar si de asigurari si dezvoltarea pietei de capital.

6. crearea sistemelor private de asigurari sociale.

7. diminuarea funcției distributive a statului si sporirea celei stimulative.

8. depolitizarea structurilor economice.

Deosebit de important în acest proces este ritmul transformarilor. Fiind vorba de o constructie institutionala, discutia privind alternativa dintre terapie soc si terapie ferma nu are relevanta. O constructie institutionala nu se poate realiza decât într-un termen îndelungat, deci nu poate fi decât gradualista. Aceasta nu exclude însa existenta unui anumit ritm sustinut al schimbarii. Ritmul transformarilor trebuie în așa fel stabilit încât el sa fie mai alert decât capacitatea sistemului de a-si apăra structurile anacronice.

Bibliografie

1. Alexandru, I., Popescu, I., Cărăușan, M., Dincă, D. – Drept administrativ, Editura Economică, București, 2002

2. Alexandru, I. – Știința administrației, Editura Economică, București, 2001,

3. Iancu, A. – Bazele teoriei politicii economice, Editura All, Bucuresti, 1998

4. Milton Friedman, The Quantity of money, Chicago university Press, 1956

5. M. Beaud- Gândirea economică după Keynes, Ed. Eurosong &Book, București, 2000.

6. N.V. Constantinescu, Învățăminte ale tranziției economice în România, Ed. Economică, București, 1997

7. Magdalena Platis, Economia sectorului public, Editura Universitatii, Bucuresti.

8. Gh. Badrus, E. E. Rădăcineanu, Globalitate și management „ Editura ALL Beck”, București, 1999, pag. 110.

9. Niță Dobrotă, Economia politică- O tratare unitară a problemelor vitale ale oamenilor, Editura Economică , București, pag. 286.

10. Ionescu C., – Revirimentul statalui, Editura Econimică, București.

Alan Greenpans – Grave New World, Business Week, 14 iulie 1997.