Statul ș i globalizarea [600965]

Statul ș i globalizarea

Asist.univ. Anca DINICU

Globalizarea este un proces, sau un set de procese, care întruchipeaz ă o
transformare în organizarea spa țială a relaț iilor și tranzacțiilor sociale –
analizate în termenii extensiunii, intensit ății, velocității și impactului lor –
generând fluxuri și rețele transcontinentale sau inte r-regionale de activitate,
interacțiune și exercitare a puterii [1].
Mai prozaic spus, globalizarea deschide spa țiul național pentru fluxul
de persoane, bunuri, capi tal, tehnologie, informa ție, determinând, sub
auspicii politice și economice, stabilirea de leg ături între diferitele paliere
(orizontale și verticale) de organizare a societ ății. Ea poate fi măsurată
prin compararea datelor statistice ofer ite de ultimele decen ii: de la valoarea
capitalului str ăin investit, densitatea rețelelor comerciale, num ărul de
corporații multina ționale, organizaț ii neguvernamen tale interna ționale și
organizații guvernamentale, până la cheltuielile din domeniul militar,
multinaționalitatea e șafodajelor militar-industriale și diversificarea
actorilor implica ți în comer țul cu armament.
Globalizarea are viteze diferite, în func ție de specificul domeniului și de
mărimea spațiului în care ac ționează.
Globalizarea are un caracter universal în sensul că a ajuns s ă afecteze
structura tuturor componentelor sistem ului social global – subsistemul
politic, economic, militar, social, religios, ecologic etc. Din aceast ă
perspectiv ă putem vorbi și de o specializare a globaliz ării, adică de
globalizare politic ă, militară, socială, financiar ă, tehnologic ă, ecologic ă și, nu
în ultimul rând, economic ă.
Deocamdat ă, consecin țele sunt pozitive și negative, ceea ce oblig ă
statele suverane și organiza țiile interna ționale să modeleze procesul în
funcție de efectele sale asupra vie ții de zi cu zi a Indi vidului, iar caracterul
conștient, organizat al globaliz ării, reflectat în creș terea gradului s ău de
instituționalizare, ar trebui s ă ne ofere garan țiile necesare în acest sens.
Problemele contemporane sunt deoseb it de complexe, iar caracterul
global al acestora devine tot ma i evident. Rapiditatea transform ărilor din
mediul internațional actual, multi tudinea de situa ții noi ap ărute sau
caracterul deja cronic al unora impun cu necesitate solu ționări exprese într-
un timp limitat, rezolvă ri care adeseori se împo tmolesc în mecanismul
decizional greoi de la nivel na țional sau intr ă în impas datorit ă conflictelor

de interese existente în mod inevitabil în cadrul unei organiza ții
internaționale.
Dacă legat de existen ța globaliz ării, în general și a celei economice, în
special nu exist ă puncte de vedere semnificativ diferite, problema se
radicalizeaz ă atunci când discu ția se mut ă asupra actorului care de ține
primordialitatea în or ientarea procesului.
Evoluția procesului de globalizare, antrenarea în cadrul acestuia a
tuturor aspectelor vieții contemporane au determ inat dezbateri care au
urmărit și concluzii cu referire la implica țiile pentru puterea și guvernarea
statelor. În urma acestor confrunt ări au luat na ștere trei școli de
interpretare a rolului și a locului statului în ansamblul vieții globale [2].
Teza hiperglobalistă (Kenichi Ohmae, Martin Albrow, Walter
Wriston) în țelege globalizarea și o analizează din perspectiv ă economic ă.
Logica economic ă este aceea care structureaz ă organizarea și dezvoltarea
societății. Primordiale sunt piaț a globală unică în care competi ția global ă
este principiul coordonator. Re țelele de produc ție, comer ț și finanțe cunosc
o evoluție superioar ă internaționalizării, în sensul c ă ele devin
transnaționale – adic ă au capacitatea de a str ăpunge graniț e naționale,
incluzând teritorii și economii na ționale, trecând astfel peste voin ța
guvernelor na ționale. Acestea nu pot s ă facă altceva decât s ă devină simple
structuri intermediare între mecanismele de func ționare și de guvernare
locală, regional ă și globală. Dispariția statului este inevitabil ă ca urmare a
organizării globale a economiei, a apari ției institu țiilor de guvernare
globală, a hibridiz ării culturilor și a contopirii lor într-un summum de
valori universal acce ptate. Apare o nou ă ierarhie în rândul actorilor
internaționali, culminând cu primordialitatea absolut ă a corpora țiilor
multinaționale, ceea ce presupune și o reconfigurare fundamental ă a
cadrului ac țiunii umane și o creare a unei civiliza ții globale. Concluzia
supremă: sfârșitul statului-națiune.
În ceea ce ne prive ște, apreciem că această teorie este exagerat ă. Deși
globalizarea economic ă nu poate fi negat ă, totuși ea nu este global ă ca
spațiu de cuprindere geografic ă. Globalizarea contemporan ă face referire
nu numai la sectorul economi c, fiind un proces nou, a c ărui finalitate nu
este pe deplin conturat ă. Împlinirea ei pres upune atitudinea activ ă a laturii
politice a existen ței. Reț elele transna ționale de produc ție, comerț și finanțe
pot să funcționeze la parametri opt imi doar în condi țiile în care sistemele
politice democratice cunosc aceea și velocitate și penetrare. Apoi, crearea
unor institu ții globale de guvernare este greu de realizat dacă se are în
vedere faptul c ă Organiza ția Națiunilor Unite îns ăși nu mai are puterea de
capacitare a națiunilor și de rezolvare a problemelor interna ționale, de și
scopul pentru care a fost creat ă este mult mai flexibil și mai armonios

elaborat. Hiperglobali știi uită că statul dispune de un mijloc eficient înc ă,
de soluționare a conflictelor și de eliminare a provoc ărilor: forța armat ă
care-și raporteaz ă existența și utilitatea la un anumit teritoriu, aflat sub o
guvernare na țională . Nici crearea unei civiliza ții globale nu este posibil ă
pentru că vor avea loc ră sturnări de ierarhii ale valorilor, iar Individul (în
favoarea c ăruia ar trebui s ă funcționeze globalizarea) nu pare a fi dispus s ă
renunțe la elementele sale identitare specifice unui grup (familie,
colectivitate, na țiune, stat);
Teoria sceptic ă înțelege globalizarea ca un fenomen exclusiv
economic, care sus ținând primatul occidental în afacerile mondiale nu face
decât să adânceasc ă discrepan ța dintre boga ți și săraci, ajungându-se la o
marginalizare economic ă accentuat ă a multor state din Lumea a III-a.
Globalizarea este mai degrab ă o regionalizare (blocuri comerciale) f ără ca
între aceste dou ă procese s ă existe complementaritat e. Spre deosebire de
hiperglobali ști, scepticii resping „mitul“ popular potrivit c ăruia puterea
guvernelor na ționale și suveranitatea statelor sunt subminate ast ăzi de
internaționalizarea economic ă sau de guvernarea local ă, nefiind de acord
cu apariția unei noi ordini mondiale, mai pu țin statocentric ă. Forțele
internaționalizării depind ele însele de puterea de reglementare a
guvernelor na ționale pentru a asigura continuarea liberaliz ării economice.
În ceea ce priveș te o presupus ă civilizație global ă, din contr ă, lumea se
fragmenteaz ă în blocuri civiliza ționale și enclave culturale și etnice (dup ă
cum apreciaz ă Samuel Huntington). Concluzia suprem ă:
internaționalizarea depinde de acordul și de sprijinul statului.
Din punctul nostru de vedere, globalizarea și regionalizarea sunt dou ă
procese complementare, care se sus țin reciproc într-un efort unitar de
construire a unei noi ordini mondiale , bazate pe princi piile economiei de
piață și ale conducerii și organiz ării politice democratice. Globalizarea
economic ă, în ciuda faptului c ă nu este complet ă ca întindere, este totu și
cea mai răspândită formă de globalizare, care antreneaz ă statele dezvoltate
(deținătoare de capital financiar și productiv), dar și pe cele în curs de
dezvoltare (dețin ătoare de resurse materiale și umane).
Scepticii tind s ă minimalizeze interdependen ța inevitabil ă, maxi-
mizând, în schimb, diferen țele dintre politica intern ă și cea extern ă. Este
important ă voinț a politică a statului de a participa la procesul de
internaționalizare, dar acesta nu ac ționează întotdeauna si ngur, iar voin ța
poate fi înfrânt ă de diversele conjuncturi de pe plan interna țional în fa ța
cărora statul este for țat să cedeze.
În privința blocurilor civiliza ționale, discu ția este mult mai complex ă,
trebuind s ă plece de la definirea civiliza ției – ansamblul st ărilor sociale,
economice și culturale. Dac ă este să vorbim de aspectul cultural, nici noi

nu agreăm ideea unei globaliz ări culturale, ci prefer ăm să vorbim despre o
regionalizare cultural ă. Dacă este să abordăm tră săturile sociale și
economice de civiliza ție, s-ar putea încerca o ex tindere a analizei la nivel
global, cu atât mai mult cu cât industria cultural ă occidental ă și, în special
cea american ă, este sau tinde s ă devină omniprezent ă. Vorbim, de fapt, de
un anumit stil de via ță, de anumite valori și pseudovalori care vin s ă
influențeze natura rela țiilor din societate, ordinea preexistent ă în structura
socială, precum și conținutul material, economic al existen ței noastre.
Teoria transformativist ă (Ankie Hoogvelt, Michael Sandel, John
Ruggie) consider ă globalizarea contemporan ă ca fiind un proces nou,
multidimensional, neavând pr ecedent în istorie datorit ă caracterului tot mai
difuz astăzi al distinc ției dintre intern și internațional, dintre afaceri interne
și afaceri internaționale. Lumea continu ă să fie divizat ă pe baza rela țiilor
de putere, elementul de noutate fii nd gradul puternic de interdependen ță în
care distan ța geografic ă dispare. Suveranitate a, teritorialitatea și puterea
statală cunosc noi accep țiuni, statul aflându-se într-o competi ție
constructiv ă cu diverse forme de organizare transna țională și
internațională. Structura social ă globală este conceput ă ca un aranjament
de trei cercuri conc entrice, fiecare întret ăind grani țele naționale și
reprezentând elitele, pe cei mul țumiți și pe cei marginaliza ți. Astfel, se
recunoaște necesitatea unei for țe conduc ătoare și coordonatoare care se
află deasupra celorlalte dou ă lumi: a celor pentru care globalizarea
înseamnă mai degrab ă avantaje și progres și a celor pentru care
globalizarea se distinge cu prec ădere prin dezavantaje și sărăcie. Susținând
că globalizarea transformă sau reconstituie puterea și autoritatea
guvernelor na ționale, transformativi știi resping atât retorica hiperglobalist ă
a sfârșitului suveranit ății statului-naț iune, cât și convingerea scepticilor c ă
nimic nu s-a schimbat în structura și în organizarea puterii statale.
Globalizarea este asociat ă nu numai cu un nou statut privind suveranitatea
statului, ci și cu apari ția unor actori non-statali și non-teritoriali de
organizare politic ă și economic ă la nivel global. Provoc ările la adresa
supremației statului-na țiune determin ă o adaptare a formei și a funcțiilor
statului.
Așadar, teoria transformativist ă pune în eviden ță nivelul de
interconectare global ă fără precedent istoric, în care:
– globalizarea devine interesat ă de toate domeniile existen ței;
– puterea guvernelor na ționale nu dispare, dar este a șezată pe principii
noi, fiind reconstituit ă și reconstruit ă;
– forțele motrice sunt cele specifice modernit ății;
– comunit ățile sociale, incl usiv cele politice, se reordoneaz ă,
ajungându-se la o nou ă arhitectur ă a ordinii mondiale;

– globalizarea este astfel în țeleasă ca o rea șezare a rela țiilor
interregionale și a acțiunii la distan ță (decizia luat ă într-un col ț al lumii
prezintă consecinț e deosebite pentru statele aflate într-o zon ă total opus ă
geografic);
– integrarea și fragmentarea global ă există;
– concluzia supremă : globalizarea ac ționează asupra puterii statale și
asupra celei politice mondia le, transformându-le.
Evoluția comunit ății umane în perioada ce a urmat celui de-al Doilea
Război Mondial a adus profunde transformă ri în plan politic, economic și
social, ceea ce a determinat apari ția unor entit ăți non-statale care și-au
revendicat rolul și locul în proc esul decizional și de transformare
structural ă la nivel interna țional. Accept ăm drept actori pe scena mondială ,
în afara statelor, și organiza țiile guvernamentale, organiza țiile
neguvernamentale, corpora țiile multina ționale, mi șcările religioase și
politice transnaționale și indivizii. Preciz ăm că actorii recunoscu ți de
relațiile interna ționale nu coincid cu su biectele de drept interna țional
public; cu toate acestea, ac țiunea lor nu trebuie s ă se desfășoare în afara
cadrului legal ins tituit pe plan interna țional; cadru creat de state în
cadrul organiza țiilor interna ționale .
Statul dore ște să supravie țuiască, existența lui fiind înc ă necesară ,
chiar și numai pentru faptul c ă poate asigura un sen timent de identitate
locuitorilor s ăi. Acționând în cadrul organiza țiilor internaționale, statul nu-
și poate înstr ăina suveranitatea, nici libe r, nici constrâns, pentru că astfel s-
ar înstrăina ca entitate autonom ă. Vorbim, în schimb, de o cedare/delegare
de anumite atribute, proces c onceput în cadrul anumitor limite.
Statul-na țiune este departe de a- și fi utilizat for ța propulsiv ă,
bună sau rea. Iar această forță trebuie judecat ă prin prisma unui
deficit de institu ții eficiente, unitare și majoritar/unanim acceptate
pentru gestionarea problemelor globale . De peste o genera ție, tendin ța
politicii mondiale este aceea de a sl ăbi statalitatea. În secolul al XX-lea,
multe state erau prea put ernice: tiranizau popula ția și comiteau acte de
agresiune împotriva vecinilor. […] Pentru perioada de dup ă 11 septembrie
2001, principala problemă a politicii globale nu va mai fi aceea de a g ăsi
modalități de restrângere a statalit ății, ci de a o construi. Pentru
societățile individuale și pentru comunitatea globală , veștejirea statului nu
este un preludiu al ut opiei, ci al dezastrului [3].
Situându-se deasupra evolu țiilor de pe plan mondial și a discu țiilor
teoretice legate de noua abordare a relațiilor interna ționale, indivizii v ăd
sursa securit ății naționale în stat. Pentru ei acest fapt este posibil datorită
întregii legislații existente la un moment dat, a accesului liber la justiție, a
încrederii pe care populația o are de regul ă în Armat ă, precum și a politicii

externe a statului cu segmentul s ău cel mai vizibil și mai cuprinz ător,
relațiile bilaterale promovate în direc ția cooper ării cu entit ăți de aceea și
natură.
Pe de alt ă parte, elitele politice di n întreaga lume vor s ă cunoască
permanent adev ărata stare de fapt legat ă de poziția statelor lor în rândul
actorilor globali sau regionali. Dar m ăsurarea puterii este mai mult o art ă
decât o știință, care depinde de o multitudine de factori.
Un lucru este îns ă cert.
Puterea poate fi m ăsurată într-un grad ridicat de acurate țe doar
atunci când este folosit ă. Deci, în funcție de rezultate.

Note bibliografice

[1] Held, David, McGrew, Antony , Goldblatt, David, Perraton,
Jonathan, Transform ări globale. Politic ă, economie și cultură,
Iași, Editura Polir om, 2004, p. 40
[2] Ibidem , pp. 26-34
[3] Fukuyama, Francis, Construc ția statelor. Ordinea mondial ă în
secolul XXI, Bucure ști, Editura Antet, 2004