Statul Natiune In Procesul de Globalizare. Cazul Romaniei
Capitolul 1
STAT NAȚIUNE, GLOBALIZARE
STAT NAȚIUNE.
Privită global, istoria Europei din ultima jumătate de mileniu este și istoria constituirii statelor naționale ca entității opuse formulei imperiale. Statele naționale au devenit tiparul de organizare a societății moderne, cadrul de referință în care s-a derulat aventura modernității. Ca instituții de integrare macrosocială, ele se situează pe un nivel intemediar, depășind fărămițarea medievală a etniilor, dar și conglomeratele imperiale. Lumea actuală este organizată fundamental pe suportul statelor naționale.
Chiar statele federale independente se comportă, ca subiect de drept internațional, după modelul statelor-națiuni. Morfologia dar, în relațiile cu alte state, comunitățile etnice articulate în structurile federale sunt reprezentate prin același instituții de stat cărora li se subordonează politic.
D. Gusti într-un studiu publicat în anul 1919 scria:
„Anul 1919 va însemna o dată memorabilă în istoria universală. În acest an s-a dat sentința definitivă în uriașul proces dintre stat și națiune care, deschis de decenii, s-a judecat în decursul războiului mondial. Asistăm la înscrierea unui însemnat capitol istoric: la o înmormântare și la o înviere. Statul vechi, veșnic agresiv și cu cuceritor, bazat, înăuntru și în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou, întemeiat pe o idee, pe ideea națională și democratică, i-a luat locul”.
Întrucât acum „victoria finală a principiului național” înseamnă că „statul trebuie să se supună națiunii”, iar frontierele politice să coincidă cu cele naționale, statul național nefiind decât „personificarea politică și juridică a națiunii”, istoria a dizolvat „antiteza dintre națiune și stat”, creându-se sinteza: statul național o nou idee politică. În urma păcii de la Versailles „s-a născut o Europă nouă”, conchide Gusti.
Așadar Europa națiunilor s-a născut pe măsură ce Europa imperiilor s-a destrămat. Conflictul dintre cele două forme este consubstanțial epocii moderne și contemporane. El explică, mai mult decât am putea bănui la o primă aproximare tensiunile prelungite din interiorul spațiului european și din afara lui. Ideea națională a avut o carieră de excepție în evoluția Europei, a fost axul ei ordonator. Ea s-a afirmat concomitent cu civilizația de tip industrial, cu modelul democrației moderne, cu paradigma raționalismului clasic pe care a și dezintegrat-o, furnizând un plus de energie orientărilor evoluționiste și istorice, până la consolidarea spiritului relativist contemporan.
Organizarea statelor pe suport național, fie prin dezintegrarea imperiilor, fie prin aglutinarea și fuzionarea entităților subnaționale – cele două procese au avut adeseori o coincidență semnificativă – domină secolul al XIX-lea ți începutul secolului nostru, când se consumă și momentul de apogeu al mișcărilor naționale în Europa.
1.2 GLOBALIZARE
Ce este globalizarea?
Globalizarea este o față așteptată, umană, a internaționalizării cunoașterii și a accesului neîngrădit la binefacerile informaticii și exploziei comunicaționale.
Globalizarea a devenit culpabil de cele mai cumplite rele pe care pun în cumpănă însăși existența planetei. De aici până la bătălia în stradă contra ideilor globalizării nu a mai fost mult, evenimentele de Seattle și Davos, în care violența și-a găsit un nou debușeu de adversitate în globalizare, fiind până astăzi semnificative în acest sens.
Cu cât globalizarea este mai culpabilă pentru derapajele lumii contemporane, cu atât ea devine o soluție de depășire a lor, iar factorii care să o înzestreze cu această valoare nu au întârziat să apară.
Globalizarea a devenit astfel și o problemă instituțională pe agenda începutului mileniului al III-lea.
Și totuși globalizarea continuă să rămână o temă ale cărei adevăruri încă nu au fost spuse.
Tot ceea ce găsesc unii că ar fi elemente distincte și motivaționale specifice ale globalizării, cum ar fi revoluția informațională sau spargerea barierelor tehnice ale comunicațiilor, explică în parte și cel mai adesea eronat ascensiunea globalizării.
Fenomenologia bogată a acesteia creează un filtru de percepție care deformează realitatea.
Globalizarea, fie doar ca proces transnațional este unul car nu poate fi judecat departe de grilele politice care ordonează lumea contemporană.
Dimensiunea economică a globalizării, vizibilă fără metodă științifică, constituie într-adevăr o parte spectaculoasă a realității.
Dar, estompând liniile groase ale economicului, globalizarea rămâne un fenomen cel puțin straniu fără să spunem că el are drept finalitate un alt tip de organizare socială.
Economia globală de acum, insensibilă în raport cu identitățile, își caută forma prin care decizia globală să fie posibilă.
Aceasta nu poate fi decât o societate globală, un spectru centripetic al viitorului nu prea îndepărtat.
Așa se face că globalizarea nu este simpla constatare a unor extensii absolute ale piețelor, ci tendința către o societate globală, în care piețele să-și manifeste în mod natural expansionismul teritorial și absolutismul consecințelor.
În această viziune globalizarea nu este un fenomen iminent pur și simplu pentru că el trebuie favorizat în mod complex de decizia politică.
Dacă în latura sa economică expansiunea globalizării constituie, cel puțin piețele financiare, un marș triumfal, în latura sa politică ea trebuie încă așteptată, deși nevoia manifestării ca atare a societății globale devine tot mai presantă.
În fond, globalizarea nefiind doar economică, ea urmează abia a se produce pentru funcționalizarea societății globale, adică în ceea ce are globalizarea drept esență, dimensiunea sa politică.
Ceea ce arată a fi forța nedorită a globalizării sunt posibilitățile pe care le presupune societatea globală în contrazicere cu societatea actuală, atomizată național și structurată democratic.
O societate globală, este în definitiv o structură supranațională de decizie, ba chiar am putea spune că ea înseamnă transferul calităților decizionale ale naționalului către supranațional, deocamdată acest din urmă palier fiind difuz ca percepție și confuz ca atitudine.
Coliziunea reală și cu efecte imprevizibile, oricum violență, o produce globalizarea în privința funcționalilor naționalului ca instanță politică sedimentată istoric.
Dacă naționalul prin globalizare trebuie să-și delege suveranitatea, ba chiar să renunțe la ea în favoarea instituțiilor supranaționale, societatea globală tribalizează democrația, îi subîmparte ariile de manifestare, o delocalizează sau îi sporește doar forma ei reprezentativă, îndepărtând-o de oameni, în practica actuală existând deja variante de reprezentativitate de gradele doi sau trei.
De altfel în latura sa socială, globalizarea trenează și produce multiple dezagremente, pe de o parte operatorilor pieței globale, care sunt restricționați în deciziile lor supranaționale de structurile naționale ale democrației și, pe de altă parte, societății puse în fața faptului de a acționa într-un cadru decizional străin de mecanismele sale democratice.
Dacă este să nominalizăm puntul tare al evoluției globalizării, acesta nu poate fi altul decât cel care anulează rețelele tradiționale de decizie democratică, de la alegerea liderilor și până la adoptarea proiectelor privind viitorul unui stat-națiune.
Tendința tot mai evidentă este ca structurile democratice specifice statului-națiune să se restrângă, lăsându-se subordonărilor față de centrul de decizie supranațională. Statul națiune devine tot mai mult, dacă devine, amplasament economic pentru capital, evident în funcție de o multitudine de criterii, între care cele privind infrastructura par să fie hotărâtoare.
Speculațiile care se fac în privința tensiunilor iminente produse de globalizare pentru un amplasament economic sau altul sunt în parte, dacă nu în totalitate, determinate de interese identificabile național sau regional.
Demonizarea globalizării este o problemă cu variabile exclusiv naționale sau regionale.
Cei care nu intră în logica globalizării din rațiunii diverse, cel mai adesea întemeiate pe considerente de încremenire într-o istorie triumfală, de natură romantică, sunt însă adversari pedanți.
Globalizarea între alte efecte demolatoare de mituri, îl are și pe cel al mobilității extraordinare spre altceva de factură socială încă neperceptibil la nivelul cunoașterii comune, dar sigur intempestiv în raport cu structurile sociale și naționale osificate.
Globalizarea devine cadrul natural de manifestare a schimbării accelerate, ca lege universală pentru un nou stadiu de civilizație.
Desigur schimbările au adeseori și formă dramatică pentru diferite instanțe de organizare socială, cum ar fi statul-națiune, iar acesta pot deveni tragice în cazul în care ancorele de sensibilitate rămân aruncate doar în trecut.
Globalizarea, tocmai din cauza acestui defect în evoluția umanității, este însoțită de un proces contrar, cel al sciziparității organismelor social-statale, într-un fel de exacerbare a căutării și păstrării identității vizibile în mareea uniformizare a globalizării. Că această tendință are și aspecte violente, reperabile pe tot globul, este o altă problemă, care ține doar aparent de globalizare, căci în esență așa cum se produce astăzi, de la Kosovo și Belfast, până în Țara Bascilor și Montreal, nu este decât consecința unei istorii încă neconsumate pe deplin.
Într-o societate globală conflictele etnice își anulează relevanța pentru că etnia ca atare își pierde controlul creionat de teritoriu.
Evoluția socială sugerată de globalizare nu poate fi lină pentru că exact conștiința identității naționale împiedică partea cea mai subtilă de care are nevoie societatea globală: conștiința diversității nemotivată exclusiv național.
Dar impasul nu este absolut, ci doar unul ce ține de mecanismele gripate ale schimbării generațiilor și mentalităților. Nimeni, în afară de retardații istoriei, nu mai poate să conteste noua sensibilitate a generațiilor tinere de a se mișca lejer pe spații neîngrădite în vreun fel.
Dacă profită un amplasament economic sau altul de această sensibilitate nu este un rău care exhibă o vină, ci un dat generat de plierea mai rapidă la tendințele globalizării de a defini lumea în centre și periferii, ca urmare a absenței funcționării unei structuri de societate globală.
Hotărât lucru, globalizarea nu este vinovată de ceea ce distruge, ca și de ceea ce construiește cu defecte în condițiile în care i se refuză cadrul natural reprezentat de societatea globală.
Doar faptul că globalizarea poate fi confiscată politic de instanțe social-statale reprezintă un pericol.
Pentru nu a favoriza mondialismul ca totalitarism sublimat, pentru că devine platforma de testare a intereselor naționale ale unei țări și numai ale aceleia, globalizarea va trebui să nu mai fie limitată doar la economie, ci trebuie să vizeze la fel de profund și iremediabil și societatea în ansamblul său.
Globalizarea are, deci, soluție viabilă și reprezintă o alternativă sigură pentru viitorul planetei noastre doar dacă ea este tratată mai întâi ca o problemă politică.
Istoria ar, în acest soi de probleme, doar eșecuri, în orice caz nu se pot identifica soluții testate ca valide. Aproximările globaliste de până acum de soiul internaționalelor de orice culoare, au eșuat în plan politic, unele cu consecințe catastrofale pentru părți mari de lume.
Soluțiile de tip internaționalist, în variantă estică sau vestică, s-au dovedit greșite pentru că, paradoxal, au fost exclusiv politice în fapt eminamente ideologice, de extremă. Și internaționalism centrat până mai ieri pe Moscova, ca și cel ambiționat de Hitler au vrut în fond dă diminueze imperialismul centrului autodeclarat, fără să existe, dincolo de fanatism, o bază de susținere, ca să nu mai spunem de absența cvasitotală a condițiilor de natură obiectivă, tehnologică și culturală motivațională.
Chiar și acum, fără evitarea pozițiilor extreme, de factură fundamentalismă, cumre a intereselor naționale ale unei țări și numai ale aceleia, globalizarea va trebui să nu mai fie limitată doar la economie, ci trebuie să vizeze la fel de profund și iremediabil și societatea în ansamblul său.
Globalizarea are, deci, soluție viabilă și reprezintă o alternativă sigură pentru viitorul planetei noastre doar dacă ea este tratată mai întâi ca o problemă politică.
Istoria ar, în acest soi de probleme, doar eșecuri, în orice caz nu se pot identifica soluții testate ca valide. Aproximările globaliste de până acum de soiul internaționalelor de orice culoare, au eșuat în plan politic, unele cu consecințe catastrofale pentru părți mari de lume.
Soluțiile de tip internaționalist, în variantă estică sau vestică, s-au dovedit greșite pentru că, paradoxal, au fost exclusiv politice în fapt eminamente ideologice, de extremă. Și internaționalism centrat până mai ieri pe Moscova, ca și cel ambiționat de Hitler au vrut în fond dă diminueze imperialismul centrului autodeclarat, fără să existe, dincolo de fanatism, o bază de susținere, ca să nu mai spunem de absența cvasitotală a condițiilor de natură obiectivă, tehnologică și culturală motivațională.
Chiar și acum, fără evitarea pozițiilor extreme, de factură fundamentalismă, cum ar fi absolutismul liberalismul pieței, constituie o capcană fatală pentru soluția politică a globalizării.
Judecarea lucrurilor doar prin prisma mecanismelor de piață comprimă aria globalizării la ceea ce se vinde și se cumpără.
Perversitatea pieței, mai ales a celei financiare, riscă să dezumanizeze societatea globală, practic să o golească de sens.
Ori, șansa omenirii rezidă în faptul că prin globalizare să se depășească toate preceptele politice care au blocat secole de-a rândul înțelegerea între oameni și grupuri de oameni, fie ele și sub forma statelor-națiuni, pentru rezolvarea problemelor comune, cele mai multe dintre acestea fiind efectul fundamentalismelor succesive.
Ceea ce se conturează drept un adevăr ce pare să fie neglijat este că, în ciuda posibilelor filiații ideologice, și de stânga și de dreapta ce i se pot atribui, globalizarea nu în nici un fel esențial vreun mod de organizare socială cunoscut până acum în istorie.
Dacă este să fim direcți, merită să spunem că globalizarea este procesul istoric prin care eșecurile tuturor experimentelor istorice își găsesc definitiv caseta de arhivă.
Societatea viitorului va fi mai puțin ideologică în sensul secolelor de până acum, în orice caz nu va fi de vreun soi cunoscut.
Chiar dacă, propagandistic, osanalele victoriei unui mod de organizare socială asurzesc urechile fiecăruia, nu înseamnă că ne aflăm în epoca în care ceva sau cineva modelat de ideologii cunoscute va fi cap de afiș, evident de sumarul obedient al unor mijloace de informare.
Globalizarea închide un capitol al civilizației unul lung poate echivalent cu umanizarea și deschide altul, cu totul superior, în care omul și societatea își vor găsi și manifesta pe deplin esența lor, reprezentată de creația pozitivă.
Este de la sine înțeles că nu vom intra într-o epocă idilică sau cum vom fi regăsit Edenul pierdut prin păcatul originar. Prin globalizarea omenirea va renunța la experimentele sociale de orice natură, dacă desigur nu-și va augmenta nevrozele istorice. Prin globalizare omenirea intră în postcomunism și postacapitalism deodată și necondiționat, căci, altfel, Cutia Pandorei, reprezentată de ideologii, rămâne deschisă spre neșansa omului.
Tranziția așa cum este ea acum orientată – în est spre capitalism epuizat, în vest spre ceva încă nedefinit – riscă să falsifice globalizarea și tendințele ei reale.
Globalizarea, proiectată de modelul ei neoliberal, favorizează statele dezvoltate și după cum afirma Susan George, codire codirectorul Institutului Transnațional de la Amsterdam pentru organizații nonguvernamentale, în cadrul unei comunicări ținute la seminarul „Globalizarea” a creat un mecanism prin care „transferă bogăția de la săraci la bogați și adâncește inegalitățile între și în interiorul națiunilor și, în plus, ceea ce este mai grav, transferă suveranitatea mai mult sau mai puțin democratică a statelor la entități care nu au fost niciodată alese, care nu sunt transparente și pentru care democrația este fără importanță și constituie chiar un obstacol pentru o economie eficientă. Ea creează mai mulți perdanți decât câștigători și cei care sunt responsabili de acest dezastru nu au absolut nici un plan pentru cei care pierd”.
Globalizarea a generalizat totodată și războiul economic și informațional. Indignarea retorică și patriotică față de noul mod în care operează capitalul globalizat nu are nici o eficiență practică. Soluțiile nu mai pot fi cele clasice, protecționiste. Războiul economic și informațional a devenit un fapt obiectiv vizibil, nu conspirativ, un dat fundamental al lumii noastre. Economiile înapoiate nu pot face față concurenței globalizate. Decalajele de dezvoltare, produse de epoca modernă, nu pot fi depășite în epoca postmodernă. Ele se adâncesc pe măsură ce avansează procesele de globalizare.
Capitolul 2
GLOBALIZAREA ȘI STATUL NAȚIUNE ÎN EPOCA POST RĂZBOI RECE
Peter Druker, un economist de notorietate în lumea contemporană, autorul al tezei că intrăm, odată cu procesele de globalizare a piețelor, într-o „societate postcapitalistă” afirmă răspicat la întrebarea dacă statul națiune va dispărea „nu”, „dar va împărți puterea din ce în ce mai mult cu alte organe, alte instituții, alți factori de decizie”. Mulți teoreticieni occidentali ai globalizării, după ce inventariază transformările de structură în plan social intern – dispariția polarizării clasice burghezie/proletariat, ascensiunea clasei de mijloc, economia bazată pe informație și procesarea cunoștințelor, globalizarea piețelor etc. – își focalizează energiile, obsesiv, pentru a demonstra că statul-națiune este o citadelă sortită dispariției, că este o structură prea restrânsă pentru problemele globale și una prea largă pentru problemele cetățenilor. Ciudat este faptul că pe măsură ce statul național este devalorizat în teorie politica statelor occidentale se renaționalizează vizibil și explicit. Este un motiv pentru a disocia în analiză între discursul politic și mediatic și practica efectivă a statelor.
Deși ne aflăm în fața unei dezordini mondiale, putem prevedea care vor fi „structurile politice” ale epocii post război rece. Ele vor fi dominate de patru niveluri funcționale: structuri supranaționale, transnaționale, naționale și subnaționale (tribaliste).
Cele supranaționale ar avea de a reglementa probleme globale (mediu, terorismul, controlul armamentelor etc.).
Cele transnaționale afacerile economice și financiare, comerțul, banii și informațiile, dar și securitatea globală. Globalizarea este concomitentă cu regionalizarea. La nivel regional, industriile tehnologiei de vârf cer o organizare care să depășească sfera națională pentru a face o organizare care să depășească sfera națională pentru a face posibilă concurența. Protecționismul, dar și modelul clasic al „pieței libere” sunt soluții depășite. Regionalismul este „inevitabil și ireversibil”, întrucât noile forțe economice presupun trecerea de la internaționalism, la transnaționalism și la supranațional, precum în cazul UE.
Structurile naționale vor avea drept sferă de competență domeniul administrației fiscale și locale, domeniul apărării ordinii publice și cel privitor la asistența socială.
Ultimul nivel cel subnațional, este nivelul „tribalismului” sau al etnicității subnaționale, care atacă statul-națiune din interior, aspirând să înlocuiască națiunea cu „tribul”. Se pornește de la experiența SUA în care grupurile etnice diverse vor să-și păstreze identitatea primară sub cupola politică națională. El consideră că „noul tribalism” se exprimă prin faptul că, peste tot în lume, grupurile sociale își reafirmă particularitățile locale, identitățile lor, etnice și religioase, subnaționale, respingând statul-națiune și cerând autonomie. Devoluția și subsidiaritatea vor fi procese dominante care vor transforma statul-națiune într-un „stat pur și simplu”, o unitate „mai mult administrativă decât politică”. Autorul transferă asupra altor societăți experiența americană, unde este vizibil faptul că de câteva decenii procesul de fuziune s-a inversat predominant fiind acum interesul pentru păstrarea etnicității grupurilor sub cupola cetățeniei americane. Acest nou proces este numit „tribalism”, proces asociat cu fenomenul multiculturalității.
Mult vehiculata idee de „multiculturalitate” se sprijină, așa-dar, pe experiența americană, unde se conjugă acum globalul și localul, supranaționalul și etnicul, unde identitatea națională după faimoasa analiză a lui Huntington, a fost o construcție bazată pe valori politice, nu pe referințe istorice și culturale preexistente. Multiculturalitatea este noua paradigmă alexandrină a globalizării, care nu are însă suporturi în tradițiile culturale unitare și, totodată, diversificarea național în tradițiile culturale unitare și totodată, diversificarea național ale Europei. Această idee are nevoie de un alt cadru de abordare.
Statele, naționale sau nu, nu mai guvernează lumea la acest sfârșit de mileniu. Corporațiile economice transnaționale, grupurile industriale și băncile, organismele financiare internaționale, organizațiile regionale, circuitele oculte ale economiei subterane și mijloacele de comunicare își impun peste tot legea. Noile forțe economice au detronat politicul și se substituie statelor. Logica piețelor comerciale și financiare se extinde asupra tuturor activităților sociale și dărâmă totul.
„Pretutindeni, în relațiile internaționale, ca și în cadrul societății se produce o mutație a puterii, fenomen care poate fi remarcat atât în ceea ce privește statul, a cărui capacitate de intervenție este diminuată, cât și la eșalonul familiei, al școlii sau al întreprinderii. Suntem pe cale să trecem de la formele de putere autoritare, ierarhice, verticale, la formele negociate reticulare, orizontale, mai civilizate, dar mai complexe”.
Economicul subordonează atât de elocvent politicul încât discursul despre democrație riscă să devină unul de fațadă, chiar ridicol. Piețele financiare pe care s-a generalizat acțiunea „capitalul vagabond”, de care vorbea Stere, sunt mai puternice decât voința statelor și opțiunilor electoratului dintr-o țară democratică. Nimeni nu se mai poate izola de rețeaua mondializării.
Dezechilibrele ecologice au devenit un risc major pentru existență umană, dar zeul productivității și al profitului nu vrea să cedeze. A proteja varietatea vieții și a naturii a devenit un imperativ la care forțele pieței sunt surde. Sistemele performante de telecomunicații, rezultate din revoluția tehnologică și a informaticii, sunt o expresie a noilor forme de putere, care se mondializează, își impun un nou tip de hegemonie. Societățile sunt bulversate de aceste schimbări; ele au pierdut sensul ideii de progres. Evoluția lor nu mai e direcționată de scopuri clare, viitorul este imprevizibil, mai mult ca niciodată, iar haosul devine un concept fundamental pentru a descrie starea lumii actuale.
Destructurarea lumii vechi, cu reperele ei – statul național, industria, progresul, consensul social, solidaritatea grupurilor, bunăstarea socială etc., – are loc cu o rapiditate, dar noile forme de organizare se încheagă cu dificultate și lumea trăiește într-o perioadă de interregn greu de definit. Spre ce se îndreaptă omenirea? Nimeni nu are nici un răspuns. Nimeni nu îndrăznește să avanseze un principiu organizator al lumii. Civilizației, progres, democrație, drepturile omului, economia de piață, securitate și altele sunt termeni pe cale de a-și epuiza potențialul descriptiv și capacitatea de a funcționa drept criterii de evaluare globală.
Conceptele noastre, construite pentru a defini și înțelege vechea structură a lumii, nu mai sunt adecvate pentru a descrie și interpreta noua realitate. Este un decalaj între conceptele și reprezentările noastre și lumea care se naște în aceste metamorfoze încrucișate din care, deocamdată, nu putem desprinde un sens dominant.
Noua ordine mondială se dovedește a fi o dezordine uriașă de nestăpânit. La un deceniu de la prăbușirea zidului Berlinului și la depășirea sistemului bipolar de putere, omenirea este în stare de incertitudine, cu speranțele ruinate, într-un climat de dezamăgire generală. Limbajul actualității a fost invadat de o listă de concepte negative: dezordine, haos, dezintegrare, incertitudine, criză, amenințări, riscuri, efecte perverse, paralizia politică, incapacitatea sistemelor politice de a stăpâni și gestiona conflictele, polarizare socială, marginalizarea, explozia demografică, distrugerea naturii, poluare, droguri, SIDA, crima organizată, taifunul crizelor financiare etc. Toate sunt concepte care exprimă incapacitatea omului de a mai stăpâni lumea și destinul său ca ființă rațională.
Asistăm la o schimbare de epocă, de eră istorică, vizibilă în toate registrele vieții. Lumea a devenit un vast câmp în care interacționează forțe diverse și nimeni nu poate prevedea consecințele care vor rezulta din combinarea cauzelor, a factorilor și a efectelor. Unificarea lumii, de către nevoile forțe ale economiei, piețelor, comerțului, tehnologiilor și comunicațiilor, riscă să complice indefinit ecuația umanității și să stârnească replica particularităților, cu impulsul lor de revanșă. Lumea este străbătută concomitent de doi vectori contradictorii: un proces de fuziune și altul de fisiune. Se formează ansambluri economice și politice, iar exemplu cel mai clar este UE, un „obiect” politic de tip cu totul nou, paralel cu dezintegrarea unor state sau structuri anterioare. Tendințele de sciziune formează realmente o tendință globală și înconjoară planeta.
„Toate forțele istorice, încremenite multă vreme din cauza echilibrului terorii, năvălesc ca un torent la acest final de mileniu”.
Apar în scenă forțe care au stat în latență, mai ales cele care privesc identitățile etnice, naționale și religioase. Revendicările privind identitatea națională sunt atât de puternice întrucât ele se adresează unei lumii care, în logica ei impersonală, vrea să le abolească. Textul lumii actuale ne solicită o nouă lectură și interpretare, dar este greu să ne desprindem de tipul de lectură cu care ne-am obișnuit în ultimile patru sute de ani. Lumea își scrie propriul ei roman, nonclasic, labirintic, autoreferențial și parodic, după alte legi de construcție a intrigii, un roman deconstructivist cu antieroi, un roman nu „pe dos”, absurd, pur și simplu, nu încifrat, ci unul hibrid, postmodern, fragmentar, incorect. Pentru a-l înțelege, el cere o altă estetică și o altă atitudine a receptorului.
Întrebarea care rezumă un din cele mai persistente și deturnate probleme ale actualității deși cu motivații diferite în lumea occidentală și în Europa Răsăriteană este următoarea: Europa de mâine va fi tot o Europă a națiunilor și a statelor naționale?
Un răspuns tranșant ar fi posibil numai dacă am avea privilegiul de a face un salt în viitor. Gândirea socială, însă e azi mai prudentă ca oricând, după valul revoluțiilor din Est, când prognozele sale n-au anticipat amploarea fenomenului, ca urmare, ea preferă să investigheze, cu o seducție sporită, climatul haotic al lumii actuale și să extragă din el o pluritate de scenarii ale viitorului imediat sau mi îndepărtat, inclusiv cu privire la evoluția statului național. Aceste scenarii iau în calcul și supoziția că evoluțiile predictibile azi ar putea fi deviate sau blocate de o serie de factori colaterali, factori care ar putea avea o pondere crescândă în noul geopolitic. Istoria se știe, este recalcitrantă față de schemele apriorice.
Interpretările și previziunile referitoare la destinul statului național se înscriu și ele în acest mediu de incertitudini, în care prognoza istorică nu depășește „exactitatea” celei meteorologice. La încrucișarea frontierelor dintre prezent și viitor, Est și Vest, metropolă și periferie, dintre vechea și noua „ordine” mondială, raporturile de cauzalitate se atmosferizează, iar implicația dintre global și local, dintre întreg și parte tinde să se exprime printr-o altă gramatică internațională. Și totuși, în cercurile autorizate ale gândirii social-politice este foarte răspândită teza că Europa națiunilor aparține trecutului, că statul națiune este o cetate asediată din interior și exterior de forțele emergente ale noului tip de civilizație. Argumentele invocate privesc atât natura proceselor ce se desfășoară la scară planetară, cât și compoziția etnică eterogenă a unor arii și regiuni, fapt care le-ar face incompatibile cu decupajul național al statelor.
Europa răsăriteană este tot mai frecvent invocată ca exemplu paradigmatic pentru această condiție de nod problematic. În zona ei se încrucișează două mișcări de sens opus, cum s-a observat după sfârșitul abrupt și catastrofic al regimurilor totalitare. Discul înfășurat și agluntinant al integrării vest-europene se întâlnește cu discul est-european, antrenat cu o turație mare într-o mișcare inversă, de dezintegrare a vechilor identități și alcătuiri economice, politice și statale. O unitate-etalon, o instituție fundamentală a lumii moderne și contemporane, statul-națiune se află acum la intersecția acestor vechi încrucișați: tendințe de neocolit ale integrării supranaționale, pe de o parte, și redescoperirea vocației naționale a unor comunități și „republici”, precum și explozia revendicativă a grupurilor etnice subnaționale, pe de altă parte.
România se află în epicentrul acestui vârtej geopolitic, înconjurată de numeroase focare de violență și confruntări anarhice într-un mediu extrem inflamat, ce s-a interiorizat, cu intermitențe, și în mediul ei intern, fapt care i-a alimentat caracterul convulsiv al tranziției spre democrație și economie de piață. În noua sa Constituție, România e redefinită drept „stat național unitar”, atribut ce a fost contestat de exponenții politici minorității maghiare din România. În același timp însă, privind spre frontiera de est, observăm că unitatea națională a statului român este nedesăvârșită. Abordând lucrurile cu seninătate provizorie pe care ne-o dă retragerea din agitația terestră a momentului, în stratosfera teoriei, constatăm că România mai mult decât alte state din zonă, este supusă, concomitent, la cele două solicitări contradictorii, pe care le-am menționat mai sus, anume, de integrare și dezintegrare. Este, într-adevăr, o situație paradoxală pentru „pământul de cumpănă” al latinătății orientale.
În primul caz este vorba de o integrare cu două trepte, prima, națională, de reîntregire a țării, iar a doua treaptă, de reintegrare transnațională în structurile politice și economice paneorupene. În al doilea caz este vorba de programele revizionate ce repun în discuție actuala configurație statală a Europei răsăritene, moștenirea a Păcii de la Versailles, programare care – în versiunea lor radicală – neagă și legitimitatea statului român.
Destrămarea Iugoslaviei și a Uniunii Sovietice, satele federale de drept, a sporit sentimentul de nesiguranță și insecuritate, pentru că fenomenul s-a produs într-un cadru dominat de schimbări haotice și incontrolabile, cu un potențial exploziv greu de bănuit în viitorul imediat. Când „paradigma iugoslavă” amenință să se extindă în tot spațiul estic, când răscolirea trecutului amplifică energiile separatiste și întunecă etosul conviețuirii, când reașezarea fostelor „republici” ale imperiului sovietic pe temeiul stabilității naționale tulbură echilibrul strategic al zonei și chiar al Europei, interesul politic și teoretic față de problematica statului național nu mai are nevoie de argumente suplimentare.
Mediul intelectual românesc are o receptivitate cu totul particulară față de ideea națională, din motive istorice și actuale, după cum am văzut. Idealul statului național unitar a orientat decisiv evoluția noastră în orizontul modernității, cu tot ceea ce decurge din această împrejurare. Instabilitatea structurilor est-europene angajate într-o schimbare de anvergură istorică, a reactualizat ideea națională, cu modalității ideologice și interpretări controversate. Numeroase discursuri ale prezentului, de la noi și de aiurea, consideră că frământările pe care le trăiește azi Europa – continent ce a inventat ordinea națională a culturilor, a economiilor și a statelor.
Capitolul 3
TRANZIȚIA ȘI STATUL DE DREPT ÎN ROMÂNIA
3.1 ROMÂNIA ARE ÎN PREZENT O STRATEGIE A TRANZIȚIEI?
Deși rolul important al unei strategii eficiente este, în general, recunoscut de către oamenii politici, partidele politice, de către Guvern, practic România nu are în prezent o strategie globală, care să stea la baza tranziției pe care și-a propus să o înfăptuiască.
Ne lipsesc și strategiile parțiale; nu dispunem de o strategie pe termen lung privind evoluția industriei, a agriculturii, a serviciilor; nu dispunem nici de o strategie demnă de a cest nume privind integrarea în Uniunea Europeană, deși aici s-au făcut unele eforturi. Adevărul este că în România se guvernează încă fără o strategie globală fundamentală din punct de vedere științific, ci pe baza unor programe cu orizonturi de timp foarte scurte, și cu indulgență spus, cu orizonturi pe termen mediu.
Cum se explică însă o asemenea situație deloc corespunzătoare pentru mult timp de neacceptat? Înainte de toate prin următoarele împrejurări :
A. Caracterul cu totul nou al tranzacției. Istoria societății omenești a cunoscut și a parcurs trecerea spre economia de piață de la economia naturală; ea a cunoscut, de asemenea, tranziția de la forme precapitaliste de economie la economia capitalistă de piață, dar nu a cunoscut tranziția de la economia socialistă monopolist-statală, de comandă, al economia de piață în general vorbind sau, cum se spune uneori (dar insuficient de exact) la economia capitalistă de piață.
B. Inexistența unei teorii cât de cât închegate despre tranziția de la economia socialistă monopolist-statală, de comandă, al economia de piață. O asemenea problemă este nouă și preocupă oamenii de știință de foarte mult timp. Teoria despre această tranziție se elaborează concomitent cu procesul realizării edificării practice a noii economii.
În plus mai trebuie spus că nu, de puține ori, din cauze diferite pe care nu le analizăm aici, se manifestă fenomene cel puțin la prima vedere curioase, de ignorare sau de răstălmăcire a adevărului cunoscut de știință, de desconsiderare de către unele „vârfuri” a părerilor specialiștilor din domeniul teoriei și practicii economice.
C. Neconcordanța dintre orizontul strategiilor economice pe termen lung și durata mandatului de guvernare a unei formații politice sau a unei coaliții de formațiuni politice; este ușor de înțeles că marile transformării economico-sociale, construirea unui nou arhetip de economie și așezarea statornică a mecanismelor ei de funcționare și evoluție depășesc considerabil durata unui mandat. Programul de guvernare este întotdeauna, cel puțin în principal dacă nu în totalitate, opera formației politice sau a coaliției de formații politice care au întrunit cea mai mare parte a voturilor. Strategia dezvoltării pe termen lung trebuie să se afle însă în concordanță cu interesele majorității populației țării, să se bucure de consensul acestei majorități. Alternarea la guvernare nu înseamnă întotdeauna și deocamdată nici în principal continuarea unei strategii, dar nici renunțarea totală și absolută la o strategie anterioară.
D. Dificultățile pe care le întâmpină mai ales în prezent activitatea de previziune din cauza accentuări complexității vieții economico-sociale, accelerări pulsului acesteia din cauza augmentării punctelor de contact dintre indivizi și societate, pe de o parte, și a riscurilor și a incertitudinilor, pe de altă parte. „Instituția sugerează că dezvoltarea modernă în plan societal și economic nu depinde atât de atingerea unor obiective perfect deterministe și sigur, cât de dezvoltarea activităților creative, într-o lume în care incertitudinea probabilitatea și riscul sunt condiții date, producătoare de reale posibilități de opțiuni”. Deși paradoxal, cel puțin la prima vedere, „Aceasta nu ar fi un pas înapoi spre iraționalitate. Dimpotrivă este nevoie de mai multă inteligență, de mai multă raționalitate, de mai multă inițiativă pentru a face față situațiilor de incertitudine care, în ultimă instanță, constituie experiența zilnică a oricărei ființe vii. Viziunea simplistă asupra roboților mecanizați, dinainte programați, aparține mai curând unei lumii deterministe”. Încercarea de a realiza certitudine abstractă și informație perfectă nu poate să conducă decât la un sistem dogmatic, pseudoreligios, pe de o parte, sau pe de altă parte, la anihilarea a tot ceea ce este inteligență, la distrugerea oricărei speranțe pentru dezvoltare și creativitate. Mariajul dintre gândirea științifică contemporană și științele sociale, și în special știința economică, într-o lume de complexitate crescândă, care este interactivă chiar și dincolo de limitele planetei Pământ, oferă o bogată sursă de stimulente morale și intelectuale pentru reconstruirea unei imagini a viitorului. Învățând să facem față incertitudini și să stăpânim riscul dincolo de aceste noi orizonturi, am putea, în schimb la un salt calitativ în condiția umană.
În termeni economici, procesul de producție înțeles într-o accepție foarte largă este decis întotdeauna ex-ante: incertitudinea în legătură cu rezultatul acestuia poate și trebuie redusă cât mai posibil. Dar răsplata sau sancțiunea implicite procesului de selecție, adică înfruntarea și confruntarea cu cererea vor avea loc ulterior, după luarea unei inițiative de a produce (un computer sau o operă) în condiții fixate de incertitudini.
În termeni de echitate sau dreptate socială, problema constă în a nu produce sau vinde sau distribui certitudini care, în orice caz, este un sistem de autoamăgire. Atât în termeni politici cât și economici. Echitatea are tot mai mult de a face cu sporirea capacității fizice și culturale a indivizilor și a comunităților de a identifica, de a controla, reduce și exploata riscurile și incertitudinile prin abilitatea de a face față acestora, adică însăși evitarea riscurilor care confruntă toate speciile vii și care le fac creative.
Sărăcia definitivă este o situație în care nici un risc nu poate fi înfruntat și nici o opțiune nu poate fi făcută.
În termeni culturali, nici o întreprindere și nici o economie nu sunt construite doar cu vise și nici una fără. Acțiunea pentru a fi un succes, este ghidată în mod necesar de circumstanțe practice. Dar scopul oricărei acțiuni este definit, implicit sau explicit de natura profundă a ființei umane, de visurile sale, de viziunea sa despre viață, de cultura sa.
Dinamica vieții, sfidările impuse de risc și incertitudinile reclamă azi, din partea noastră, un nou efort creativ, de natură să conducă la reconstituirea și recucerirea noțiunii de progres, pe care filosofiile și ideologiile circumscrise certitudinii au zdruncinat-o aproape până la limitele distrugerii. Nu există o altă cultură umană reală, decât cea care poate fi întâlnită în procesul de creație, în producerea și continua testate a fiecăruia, cu multiplele noastre eforturi, a imaginii viitorului, pe care am modelat-o pentru noi înșine.
În asemenea împrejurări parcă se modifică și raporturile dintre previzibil și imprevizibil. Înmulțirea punctelor de contact dintre ins și societate, pe de o parte, și necunoscut și incertitudine, pe de altă parte, înaintea omului în imperiul necunoscutului, pe un front mai mare, au avut ca rezultat, nu de puține ori, și înmulțirea numărului de eșecuri în materie de previziune a viitorului. Numai așa credem noi că se explică surprinzătoarea constatare făcută de Herman Kahn potrivit căreia din 364 de previziuni făcute în intervalul 1976-1979, adică în decurs de 4 ani, numai 4 s-au dovedit a fi corecte. Mai mult decât atât. Din câte se pare, cu cât sunt mai importante evenimentele care se petrec în societate și în economie, cu cât ele sunt mai previzibile. Același Herman Kraft a alcătuit în cartea sa „Anului 2000”, apărută șa jumătatea anilor 60, o lisă a acelor evenimente ale secolului nostru care erau imposibil de prevăzut la începutul secolului. Acestea sunt războiul ruso-japonez; revoluția mexicană din 1910 și revoluția chineză din 1911etc.
Fără a nega existența unor căi de limitare a incertitudini și apelare la ele de către omenire, lucrul cel mai bun pe care societatea, oamenii îl pot face este conștientizarea deplină a unor riscuri majore și a necesității reducerii probabilității apariției lor. Pentru aceasta avem nevoie de o strategie pentru a face față marilor riscuri și pentru a controla incertitudinile. În plus, trebuie să fim conștienți de faptul că numeroase evenimente importante, probabil cele decisive, care vor modela lumea în următorii ani, sunt în principal imprevizibile.
3.2 CONȚINUTUL PRINCIPAL AL TRANZIȚIEI ROMÂNEȘTI
Edificarea unei societăți noi în spațiul economico-geografic al României a societății civile; a unei noi economii – economia de piață; a unui nou tip de democrație – democrația constituțională; a unui nou tip de stat – statul de drept, democratic și social reprezintă o opțiune politică fundamentală. O asemenea operă va umple de conținut o întreagă perioadă – perioada de tranziție.
Înfăptuirea unei asemenea opere grandioase și complexe așeză în mod statornic pe arhitecții, proiectanții și constructorii ei cu fața spre viitor. Concomitent ea reclamă cu necesitate elaborarea unei strategii generale pe fundamentul ce se dorește a fi înfăptuit; resursele principale necesare; forțele principale care vor acționa, ca și modalitățile de acțiune. Înțeleasă astfel, strategia constituie un fel de ghid de transformare a prezentului în viitor, de înaintare de la prezent spre viitor, deoarece, așa cum scria filosoful francez Guyan, „viitorul nu este ceva ce vine spre noi, ci ceva spre care noi mergem”.
Tranziția la un nou tip de societate presupune în mod obiectiv, necesar efectuarea unor transformării profunde în structura anatomomorfologică și politice, juridice administrativ-organizatorice etc.
Mulți specialiști consideră că economia reprezintă terenul principal al consensului național, sfera centrală a interesului național și, într-un anumit sens, factorul hotărâtor și determinant al edificării societății civile și a unei noi, civilizații. Conținutul principal al tranziției economice în țara noastră, ca și în alte țări socialiste, constă în transformarea sau, poate mai corect ar trebui spus, în înlocuirea economiei socialiste monopolist-statale, de comandă, cu o economie de piață social-umanistă. Vorbind mai corect, aceasta înseamnă înainte de toate:
a) trecerea de la un anumit tip de progres tehnic și de la anumit mod tehnic de producție, la un alt tip de progres tehnic și la un nou mod de producție;
b) trecerea de la anumit sistem de relații economice de proprietate de la un sistem economic bazat pe proprietatea socialistă monopolist-statală la un nou sistem de relații de proprietate întemeiat pe preponderența și dominația proprietății private asupra bunurilor;
c) trecerea de la un mecanism preponderent administrativ, bazat pe ordin de organizare și funcționare a vieții economico-sociale, la un mecanism bazat în principal pe inițiativă, libertate și pârghii economice de piață;
d) transformarea substanțială a structurii economiei naționale, închegarea economiei țării într-un complex economic național rațional, sudat puternic în toate articulațiile sale, elastic, adaptabil relativ ușor și fără costuri prea mari la cerințele și exigențele timpului;
e) trecerea de la un standard de trai la un alt standard mai ridicat, de la o anumită calitate a vieții la alta mai înaltă și de la un mod de viață la altul superior pentru majoritatea populației țării.
Edificarea unei noi economii și a unei noi societății în țara noastră se poate desfășura cu succes numai în măsura în care ea va fi cauza și opera tuturor forțelor țării unite prin consens național și în măsură în care arhitecții și constructorii participanți la această operă vor dispune de o strategie temeinică fundamentală.
Strategia înălțării noii societăți și a noii economii trebui să aibă drept de pornire situația reală și concretă moștenită și să schițeze traiectoria desfășurării procesului de edificare până la înfăptuirea deplină a obiectivului său fundamental.
După opinia noastră, forța magnetică a obiectivului strategic fundamental va depinde, în primul rând, de gradul concordanței sale cu interesele individuale, grupale și naționale ale României, cu interesele tuturor cetățenilor țării și deci ca interesele întregului popor.
3.3 MEDIUL INTERNAȚIONAL AL TRANZIȚIEI ROMÂNEȘTI
Construcția noii societăți în țara noastră se desfășoară și se va desfășura în cadrul unui mediu internațional deosebit de complex, de care nu trebuie să se facă abstracție. Ignorarea acestui mediu, a caracteristicilor sale definitorii nu poate să antreneze decât consecințe dintre cele mai păgubitoare pentru înaintarea țării noastre pe drumul ce ne va duce la o societate mai bună .
Care sunt principalele semne distinctive ale mediului internațional actual? Radiografierea lumii actuale arată că ea se distinge, înainte de toate, prin următoarele trăsături:
a) Generalizarea tranzițiilor. Majoritatea covârșitoare a populației Terrei trăiește de mai mulți ani permanent în cadrul nepermanentului. Omul contemporan angajat în epoca sa pare a-și fi pierdut stabilitatea. Se pare, de asemenea, că orice lucru este deja perimat, dacă nu total cel puțin în parte încă din momentul chinuitor al facerii. După părerea unor specialiștii, omenirea se află în prezent în era autodepășirii permanente, iar tranzitoriul constituie esența lumii contemporane, sau cel puțin una din trăsăturile sale principale.
Astfel pe marele ecran al lumii actuale se observă clar conturate cel puțin următoarele tranziții:
A1. Țările cele mai avansate parcurg în prezent cu intensitate diferită drumul tranziției de la societatea, economia și civilizația industrială la societatea economia și civilizația postindustrială (D. Bell; I.K Galbraith); de tip managerial (P. Drucker); științifică (J. Fourastie, P. Drucker); sau în limbaj tofflerian – de la civilizația industrială la cea electronică; de la economia forței brute a Celui de al Doilea Val la economia suprasimbolică. În țările High-tech se manifestă tot mai pregnant tendința de trecere de la producția de masă și pe un plan mai general de la societățile manifestate – semn definitoriu al societății și civilizației industriale – care se demodează, la producția demasificată (serii scurte de produse înalt specializate) și de la piața de masă la piața segmentată la marketingu-ul pe particule.
A2. În tranziție se află toate țările care au aparținut sistemului socialist. Orientarea lor strategică fundamentală este edificatoare unei societăți civile întemeiate pe o economie de piață.
A3. În tranziție se află, într-o măsură sau alta, țările în curs de dezvoltare și cele slab dezvoltate, considerate până nu demult ca o lume aparte – lumea a treia și care se îndreaptă în general spre o economie de piață. Prin conținutul principal al acestei tranziții, ea aduce câte se pare, de la societatea și economia Primului Val la societatea și economia celui de al Doilea Val.
A4. Tranziția de la ordinea economică internațională existentă la o nouă ordine economică internațională, la o nouă ordine economică mondială. Despre aceasta vorbesc, printre altele și nu în ultimul rând, următoarele fapte și evenimente: lărgirea sistematică a Organizației Națiunilor Unite și augmentarea continuă a rolului ei în viața internațională; victoria capitalismului în confruntarea cu comunismul; dispariția Tratatului de la Varșovia; creșterea rolului Pactului Atlanticului de Nord; realizarea unor modele noi de unitate internațională; construirea Organizației Comerțului Mondial; accentuarea caracterului unitar al pieței mondiale; amplificare, adâncirea și creșterea în complexitate a diviziunii mondiale a muncii și nu în ultimă instanță mondializarea producției în general a industriei în special. Așa cum observă Pierre Beckouche, „mondializarea industriei” cuprinde trei fenomene: piețele nu mai sunt naționale, ci mondiale; întreprinderile devin multinaționale deoarece sunt prezente pe toate continentele; noile mijloace de comunicație permit circulația la scară planetară a informațiilor tehnice sau financiare.
Concretizând și detaliind ideile menționate, același autor nota, printre altele, că „piețele devin asemănătoare de la New Zork la Tokyo, trecând prin Londra, Moscova și Bombay”, piața națională nu mai este suficientă, trebuie să se vândă pe piețe externe. În cursul anilor 80, producția industrială mondială a crescut cu o treime, exporturile cu 50%.
Mondializarea se concretizează concomitent în creșterea numărului întreprinderilor multinaționale, în creșterea volumului activităților lor peste graniță și în încheierea de alianțe între întreprinderile din diferite țări. „Până în anii 60 sau 70 marile multinaționale erau mai cu seamă nord-americane; după aceea procesul s-a extins însă în Europa și în Japonia. În zilele noastre există câteva mari multinaționale indiene și coreene”. Paralel se mondializează activitățile legate de industrie, la fel cercetarea se organizează în cadrul unor rețele internaționale în genul programului european Eureka; finanțele funcționează de acum încolo ca un sistem planetar în cadrul căruia se poate oferi sau obține împrumut la orice oră, pentru orice parte a lumii și în orice monedă. Una din cele mai importante caracteristici ale noului sistem productiv mondial constă în coexistența unui plus de concurență și a unui plus de cooperare. Dacă marile întreprinderi japoneze, nord-americane sau europene își fac unele altora o concurență înverșunată ele n-au trecut niciodată prin alianțe între ele. Un gigant „parteneriat planetar” a început să se manifeste începând cu anii 80.
b) O altă trăsătură distinctivă a actualului mediu internațional constă în globalizarea unor procese și probleme fundamentale ale existenței, funcționării și evoluției societății omenești și accentuarea necesității cooperări internaționale și mondiale pentru soluționarea lor. Fără a intra în detalii, menționăm pentru ilustrare înainte de toate, creșterea îngrijorătoare a decalajelor de bogăție în nivelul de dezvoltare economico-socială, în standardul de trai, în calitatea vieții și în modul de viață existente în țările avansate, pe de o parte, și țările subdezvoltate și în curs de dezvoltare, pe de altă parte; extinderea și înmulțirea proceselor de poluare a mediului; asigurarea surselor de energie necesară pentru dezvoltarea normală a tuturor țărilor; augmentarea pericolului epuizării unor resurse naturale de bază și altele.
c) Coexistența celor trei civilizații create de cele trei mari revoluții, revoluția agrară, revoluția industrială și revoluția electronică. Radiografiile lumii actuale pun pregnant în lumină un tablou pestriț, multicolor, în care coexistă, se întrepătrund și interacționează elemente substanțiale aparținând celor trei mari civilizații care s-au succedat în istoria universală. Această coexistență se caracterizează prin raporturi de comunicare, cooperare, dar și prin competiție contradicții, conflicte și convulsiuni. Tendința principală constă în extinderea ca sferă și dezvoltare în conținut a civilizației electronice. Chiar dacă mai are mult până la desăvârșire, civilizația electronică aflată în expansiune își va intensifica ofensiva ei. „Civilizația plugului” și mai ales „civilizația liniei de asamblare” vor opune rezistență. De aceea, vor avea loc ciocniri dintre civilizația industrială și cea electronică, atât în interiorul țărilor puternic tehnologizate – SUA, Japonia, Europa Centrală, cât și la scară planetară, ciocniri care pot duce la noi așezări și regrupări de forțe.
d) Creșterea sistematică a potențialului marilor poli ai vieții economico-sociale: Statele Unite ale Americii, Japonia, Europa Occidentală, societățile transnaționale, la care s-a mai adăugat de la afârșitul anilor 80 cei patru dragoni asiatici, personificați Coreea de Sud, Honk Kong, Singapore și Taiwan.
e) Intensificarea manifestării concomitente a unor sentimente, ideologii, mișcări și acțiuni contradictorii cu caracter centripet și centrifug. Printre mișcările centripete care au avut loc în ultimii ani se numără, după părerea noastră recrearea Germaniei unice prin unificarea celor două state germane formate după cel de-al doilea război mondial; lărgirea considerabilă a ONU și mărirea importanței ei în viața internațională; intensificarea tendinței de întărire a unității europene a majorității și până la urmă, probabil, a totalității țărilor europene care au făcut parte din sistemul socialismului. Despre același lucru vorbește și constituirea economiei mondiale; crearea Fondului Monetar Internațional, a Băncii Mondiale și a altor organisme internaționale.
Concomitent cu aceste fenomene, istoria universală a înregistrat perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial și numeroase mișcări cu caracter centrifug. Pentru ilustrare menționăm valul mișcărilor de eliberare națională al fostelor țări și popoare coloniale și nașterea pe ruinele fostului sistem colonial a unui important număr de state naționale independente și suverane. Același caracter centrifug au, după părerea mea, prăbușirea fostului imperiu sovietic și constituirea unui șir de state naționale independente, destrămarea fostului stat federal al Iugoslaviei; separarea Slovaciei și Cehiei și formarea celor două state suveran și independente.
f) Fisurarea cu frecvență și regularitate crescândă a suveranității naționale de către mondializarea și „globalizarea” afacerilor, producției pieței și a altor procese și fluxuri economice și sociale. Concomitent economiile naționale au abandonat și continuă să abandoneze unele părți ale suveranității și independenței în favoarea altor economii naționale, ca și în favoarea unor organisme sau entități supranaționale, suprastatale. Aceste procese nu se desfășoară într-un mod lin și fără obstacole din partea apărătorilor națiunii, a principiilor și valorilor naționale. Ca urmare, ghemul contradicțiilor sociale politice, economice și culturale crește și o dată cu acesta se înmulțește posibilitățile de izbucnire a diferitelor convulsii sociale.
g) Accentuarea procesului de integrare economică zonală. Uniunea Economică Europeană după ce a parcurs un drum de extindere sistematică s-a transformat în Uniunea Europeană care unește nordul și sudul Europei Occidentale, iar într-o însemnată măsură spre estul continentului european. Aproape concomitent cu transformarea Comunității Economice Europene în Uniunea Europeană, continentul Americii de Nord a înregistrat constituirea unei Piețe Comune de către Statele Unite ale Americii, Canada și Mexic (NAFTA). În prezent are loc un proces de amplificare a relațiilor economice dintre țările care se situează în așa-numitul bazin al Pacificului.
h) Afirmarea tot mai evidentă a unui paradox al celor două modele principale ale lumii avansate contemporane. Dezvăluind conținutul acestui paradox, Michael Albert: „exact în modelul neoamerican se dovedește a fi mai puțin eficient decât modelul renan, cel dintâi izbutește să se impună, totuși și ideologic, în defavoarea celui de-al doilea”.
Fascinația exercitată de către America este, în continuare, atât de puternică, încât până și țările care încarnează modelul renan și se bucură de reușitele lui cedează farmecelor Americii și cad victime iluziilor acestuia.
Noi atribuim acestui proces numele de americanizare a societăților occidentale.
3.4 STATUL NAȚIONAL UNITAR ȘI COMPLEXUL ECONOMIC AL ROMÂNIEI
Premisele economico-sociale ale formării statului național unitar român și ale înregistrării economiei naționale a țării s-au maturizat treptat, în ciuda vicisitudinilor istoriei, în procesul complex al dezvoltării forțelor de productive, al nașterii și progresului relațiilor capitaliste de producție, diviziunii și cooperării naționale și pieței naționale.
Evenimentele majore care au avut loc în veacul al XIX-lea – Revoluția Tudor Vladimirescu, Revoluția de la 1848, Unirea celor două principate dovedeau cu prisosință că necesitatea obiectivă a unirii tuturor românilor și a teritoriilor locuite de ei într-un singur stat național, că necesitatea închegării națiunii române într-un corp complet și armonios dezvoltat în toate direcțiile un corp perfect în sine și independent din punct de vedere politic era încă în a doua jumătate a veacului coaptă și răscoaptă. Evenimentele menționate dovedeau și anunțau că scadența istorică a acestui proces a sosit. Transformarea necesității în posibilitate și în realitate s-a manifestat în Unirea de la 1859 și în cucerirea independenței de stat (1878). A continuat cu consolidarea independenței și marele proces istoric s-a încheiat la 1 Decembrie 1818 cu Marea Unire Unirea Transilvaniei cu România.
Ce a însemnat Marea Unire pentru economia României? Ea a însemnat:
1. Crearea premiselor și a condițiilor politice pentru încheierea procesului de făurire a economie naționale unice și a națiunii române unice. Marea majoritate a românilor și majoritatea teritoriilor locuite de ei s-au unit într-un singur corpus teritorial-geografic și într-un singur corpus uman.
2. Creșterea simțitoare a potențialului economic al țării.
3. Crearea condițiilor pentru lichidarea caracterului complementar al economiilor țărilor române și pentru includerea organică a lor în cadrul complexului economic național.
4. Apariția posibilităților reale pentru constituirea mecanismelor de ansamblu al economiei naționale.
5. Sporirea simțitoare a potențialului economic real al României.
6. Amplificarea posibilităților de dezvoltare a forțelor productive naționale, a relațiilor economice de producție și de consolidare a unității economice a țării.
7. Înmulțirea posibilităților de accelerare a înaintării sistemului economico-social spre totalitate și integralitate și a economiei naționale spre întregirea complexului economic național-statal unitar.
Potrivit datelor comunicate de M. Manoilescu, în expunerea făcută la 24 ianuarie 1921, în cadrul Congresului industriei:
a) Populația României a sporit de la 7.904.104 locuitori la 17.393.149 de locuitori ajungând la un nivel al populației totale de 220%.
b) Suprafața României noi a sporit de la 137.903 km2 în România veche la 294.967 km2, ajungând la un nivel de 215%;
c) Pământul cultivat a crescut de la 6.102.631 ha în România veche la 13.128.900 ha în România nouă, ajungând la un nivel crescut de 215%;
d) Lungimea rețelei normale de căi ferate a crescut de la 4.155 km în România veche la 10.583, ajungând la un nivel de 250%.
e) Forța motrice a industriei mari a crescut de la 211.582 H.P în România veche la 497.093 H.P în România Mare, ajunând la un nivel de 235%.
f) Aportul în păduri al noilor teritorii este de 4.110.479 ha în Transilvania și Banatul; 451.220 Bucovina și 294.356 ha în Basarabia.
Prin actele de la 1 Decembrie 1918, prin voință unică a poporului român resursele de muncă, resursele materiale – naturale și acumulate – au fost unite într-un singur patrimoniu național, România și economia ei și-a împreunat într-un singur patrimoniu forțele ei naționale productive. S-a creat astfel cadrul general fundamental pentru ca economia națională să devină un organism cu centru de gravitație înlăuntrul spațiului său geografic și politic, să devină, de facto, un organism unitar bazat după puterii pe sine însăși, pe trebuințele și dorințele sale, ca și pe mijloacele și resursele proprii. Unirea tuturor țărilor române într-o singură țară a însemnat și împreunarea tuturor posibilităților pentru ca economia națională să evolueze spre integrabilitatea și totalitatea reale prin construirea complexului economic național-statal unitar, autonom și independent cu orizont extern, adică deschis pentru schimburi de activități, mărfuri și capitaluri ca lumea economică, cu mediul economic internațional în care el există, funcționează și evoluează.
3.5 IDEEA COMPLEXULUI ECONOMIC NAȚIONAL – STATUL UNITAR
Complexul economic național unitar, reprezintă, în general o problemă relativ nouă a teoriei și practicii economice și, am îndrăzni să spunem, nouă mai ales pentru teoria economică. Din această cauză, multe dintre aspectele sale teoretice-metodologice nu au devenit încă obiectul unei cercetări economice cât de cât intense și sistematice.
Bibliografia subiectului ne spune, în general, puțin din punct de vedere cantitativ și insuficient din punct de vedere calitativ despre conținutul și trăsăturile complexului economic național unitar, despre legitățile care îi guvernează existența și mișcarea – funcționarea și evoluția. După cunoștințele noastre, sunt puține lucrări care să pună în lumină, pe temeiul unor cercetări comparative, trăsăturile comune și specifice, unitatea – momentele de identitate și asemănătoare, precum și deosebirile realităților economice care dau conținut unor asemenea concepte, cum sunt: „sistem economic”, „sistem economic național”, „economie națională”, „complex economic național”, „complex economic național-statal” etc.
Fiecare complex economic național unitar își are propria sa istorie. La fel și teoria lui. Rădăcinile sale se află uneori, ca și în cazul României, în trecutul îndepărtat.
După părerea noastră, un prim model al economiei naționale, al sistemului economic național și deci al complexului economic național, fără să fie folosit acest concept a fost schițat în celebrul „Tableau economique” al lui Fr. Quasnay. Tot fără a folosi conceptul de complex economic național, Adam Smith l-a descris cu genialitatea ce-i era caracteristică în „Avuția națiunilor”.
Friederich List a elaborat o concepție relativ îchegată despre sistemul economic național german în lucrarea sa de căpătâi „Sistemul național de economie politică”.
Considerațiile valoroase referitoare la unele laturi ale complexului economic național prezente în lucrările economiștilor amintiți sunt însă insuficiente pentru a se putea susține aprecierea că ei înfățișează complexul economic național în forma lui închegată și dezvoltată.
De fapt, conceptul de „complex economic național” este utilizat în literatura de specialitate din țara noastră mult mai târziu. Mihail Plătărescu era preocupat, la jumătatea anilor 30 ai veacului nostru, de dezvoltarea și completarea „complexului producțiunii naționale”. Mitiță Constantinescu folosește cu frecvență mai mare conceptele de economie națională, organism național, masă economică națională, complex industrial și complex industrial național. Într-o formulare mai cuprinzătoare și mai riguroasă, conceptul se întâlnește de pildă substanțial studiu științific în paginile revistei „Viața economică” la mijlocul anilor 1964. Aici se întâlnește următoarele expresii conceptuale: „complex unitar al economiei naționale”, „complex economic național”, „complex teritorial de producție”.
Capitolul 4
PERSPECTIVE ALE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN STRUCTURILE EUROPENE
4.1 CONȚINUTUL PRINCIPAL AL ADERĂRII ȘI INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
În esență se cunoaște și se recunoaște că aderarea și integrarea reprezintă procese deosebit de complexe. Așa cum o înțelegem noi, integrarea europeană, în forma în care este concepută ea de uniunea economică și politică europeană – pe scurt Uniunea Europeană – reprezintă un proces istoric deosebit de complex cu caracter politic, juridic, economic, științific, educațional, cultural, social, național și internațional, statal, interpersonal și suprastatal.
Proces istoric – deoarece desfășurarea sa cuprinde o întreagă perioadă a istoriei, presupune transformării cardinale în structura „anatomo-morfologică” și în „fiziologia” întregii societății și pentru că marile prefaceri care vor da conținut acestui proces vor avea semnificația și valoarea unor pietre de hotar, a unor trepte ale scării istorice pe care țările, națiunile și populațiile angajate în opera de integrare vor înainta de la inferior la superior.
Proces politic – deoarece decizia de integrare exprimă voința politică a partidelor, forțelor politice principale, a tuturor instituțiilor puterii și a majorității populației din țările care se angajează în mod conștient, premeditat pe această cale.
Proces juridic – deoarece desfășurarea și realizarea sa impune cu necesitatea „apropierea legislativă” a fiecărei țări participante de „normele” Uniunii Europene, compatibilizarea legislațiilor naționale cu legislația Uniunii Europene și înființarea de structuri adecvate și să se asigure condițiile necesare pentru aplicarea legislației, a normelor legislative care emană de la forul legislativ al Uniunii Europene.
Proces economic – deoarece integrarea se concretizează în constituirea și consolidarea pieței interne unice a Uniunii; în asigurarea mișcării libere a bunurilor (mărfurilor); a capitalului și a muncii; în promovarea liberei inițiative;în promovarea unei politici active în domeniul concurenței și în crearea într-o perspectivă dată a unei monede unice. Aici este locul să subliniem că, potrivit Cărții Albe, elaborată de Comisia de la Bruxelles și adoptată de Consiliul European la Essen, piața internă unică a Comunității nu este un obiectiv în sine ci, mai curând, unul dintre principalele mijloace pentru atingerea unei serii de obiective: creșterea economică echilibrată și susținută în condițiile protejării mediului; niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă și protecție socială; ridicarea standardelor de viață și a calității vieții; coeziune economică și socială. În concordanță cu același document, piața unică servește înfăptuirea acestor obiective favorizând performanțele economice ale membrilor comunității. Acestea se realizează prin: alocarea mai eficientă a factorilor de producție; favorizarea producției la o scară mai largă și exploatarea rezultatelor acestei expansiuni; îmbunătățirea performanțelor economice prin creșterea concurenței; estimarea investițiilor și pe alte căi.
Important este să menționăm că „integrarea economică realizată într-o piață unică fără frontiere merge mai departe decât alte forme de cooperare, cum ar fi zonele de comerț liber, uniunile vamale și piețele comune care păstrează frontierele interne. Ea maximizează astfel impactul economic pozitiv”.
Proces științific – deoarece întreaga construcție a Uniunii Europene se sprijină în principal pe cercetarea și cunoașterea realităților economice și a tendințelor principale ce dau orientare și sens mișcării economice. Concomitent „știința care cunoaște” și „știința care acționează” integrate la scara Uniunii se pot constitui ca unul din factorii cei mai importanți de producție, ca una din cele mai eficiente resurse economice, al cărui avantaj esențial constă, după părerea noastră, în faptul că ea – știința – nu dispune ca urmare a folosirii și nici nu se degradează, ci dimpotrivă, se verifică, se corectează și continuă să rămână unul din elementele de seamă ale avuției și potențialului comunității.
Proces educațional – deoarece integrarea europeană în accepțiunea largă a noțiunii, presupune compatibilizarea prin apropiere și o anumită aliniere a planurilor de învățământ din țările Europei Occidentale; construirea planurilor de învățământ pe temeiul aplicării consecvente a principiului multiculturalității, a principiului unității instrucției academice și a pregătirii practice; prin informatizarea procesului de învățământ și realizarea alfabetizării și culturalizării electronice a întregului tineret; prin transformarea experienței înainte acumulate de școala europeană într-un bun al învățământului nostru, ca și prin asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea considerabilă a mobilității corpului profesoral și a studenților.
Proces cultural – deoarece așa cum frumos și profund zice Adrian Maro avem nevoie – vitală – de competență și profesionalism, de spirit de cooperare în întreg spațiul european, de participare cu drepturi egale la „republica europeană a literelor”. Acesta sunt, după părerea noastră, condițiile fundamentale ale procesului de integrare în cultura europeană, integrare în care noi vedem calea ce mai largă de acces la valorile care dau conținut patriotismului cultural european și calea de a contribui la întregirea și îmbogățirea acestui patrimoniu.
Proces social – deoarece asocierea și integrarea vor exclude orice discriminări bazate pe naționalitate în ceea ce privește condițiile de muncă remunerate a lucrărilor angajați, în privința protecției sociale, adaptarea sistemului românesc de securitate socială la noua situație economică și socială și vor antrena realizarea compatibilității depline între sistemele e protecție a consumatorilor din România și cele din țările Uniunii Europene.
Asocierea și integrarea în Uniunea Europeană reprezintă un proces național și internațional, statal, interstatal și suprastatal.
Istoria construcției europene atestă în mod convingător că subiecții principali ai proceselor de integrare au fost și sunt statele membre, organismele interesate și cele suprastatale și supranaționale special constituite care constituie verigi „anatomo-morfologice” și „fiziologice” ale noii entități – Uniunea Europeană.
Unul din momentele cele mai importante ale procesului de edificare a „Europei Mari”, de la Atlantic la Urali îl constituie formarea viitorului europeni în întregul spațiu ce va aparține Noii Europene, unită și într-o perspectivă mai mult sau mai puțină îndepărtată, poate chiar unificată. „Într-o realitate – încă prea necunoscută – în construcția europeană sun, după cum preciza Wilfried Martens europenii”. Este vorba mai înainte de toate, de a crea cetățeanul european de mâine. Acesta va fi omul, persoana cu dublă cetățenie: franceză și europeană; germană și europeană; italiană și europeană etc. Și acesta pentru că „Principiul construcției europene este acela al unei națiuni de națiuni”.
4.2 EFECTELE AȘTEPTATE ALE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Abordarea clasică a afectelor integrării economiilor în structurii integrate în cadrul regional recurge la separarea acestora în funcție de mai multe criterii, dintre care se detașează ca importanță orizontul și durata de timp pe care se manifestă, magnitudinea și intensitatea măsurate cantitativ și estimate calitativ și aria de cuprindere: economică, socială și politică.
Economiștii clasici au demonstrat, în cadrul teoriilor comerțului internațional, că fiecare extensie a pieței conferă avantaje în cadrul economiei părților implicate în mod diferit; țările mici vor câștiga prin faptul că vor produce în continuare cantități relativ scăzute din produsele pentru care dețin avantaj comparativ, pe care le vor exporta spre piața de mari dimensiuni a spațiului integrat care are capacitatea de a le absorbi; spațiul integrat își va întări în raport cu mediul economic mondial și cu competitorii din zonă.
Efectele de alocare surprind modul în care integrarea conduce la creșterea eficienței economice prin scăderea costurilor ca urmare a unei mai bune repartizări a factorilor și resurselor între participanții la activitățile economice din spațiul respectiv:
Cele trei tipuri principale de efecte de alocare în urma integrării sunt:
Creșterea volumului schimburilor comerciale per ansamblu și pentru fiecare partener în parte, ca rezultat al creării nete de comerț; în relația România și Uniunea Europeană, acest aspect este demonstrat prin triplarea volumului schimburilor comerciale, într-un interval de timp relativ scurt, după intrarea în vigoare a primelor acorduri de cooperare în domeniul schimburilor comerciale după 1989. dacă această creștere cantitativă ar fi fost acompaniată de o modificare a structurii schimburilor, în sensul creșterii produselor cu o valoare adăugată ridicată în totalul exporturilor românești, atunci nu s-ar fi ajuns în situația înregistrării, an de an, a unui sold deficitar în relațiile comerciale dintre România și Uniunea Europeană;
Modificare prețurilor bunurilor care constituie obiectul tranzacțiilor între părțile implicate, în sensul apariției unei tendințe de apropiere și uniformizare a prețului aceluiași bun sau serviciu pe diferite piețe ce compun piața unică integrată;
Simpla liberalizare a schimburilor comerciale nu poate conduce la apariția efectelor de egalizare a veniturilor factorilor și a prețurilor lor decât în condițiile în care cele două părți utilizează funcții de producție similare și când toate produsele din țările care și-au liberalizat schimburile comerciale în cadrul acordurilor preferențiale fac obiectul tranzacțiilor în interiorul zonei respective. Mai mult, liberalizarea schimburilor comerciale în cazul în care factorii de producție nu sunt omogeni și se bucură de un anumit grad de mobilitate generează migrarea factorilor spre piețele cu venituri marginale superioare, amplificând discrepanțele existente deja în zonele bogate și cele sărace.
Cel de-al treilea efect se concentrează asupra creării rentelor de comerț. Barierele în calea importurilor creează o serie de venituri fie pentru țara importatoare – sub forma de taxe vamale – fie pentru țara de origine a bunurilor importate – în cazul angajamentelor cu prețuri fixe sau a restrângeri voluntare la exporturi.
Eliminarea acestora presupune diminuarea veniturilor rezultate din activitățile comerciale, conducând, pe termen scurt, la pierderea unor surse importate pentru bugetul de stat și aceasta în condițiile în care România se confruntă an de an cu tensiunile economice și sociale generate de constrângerile aplicate pentru a menține deficitul bugetar în limitele normale. În același plan se înscriu discuțiile purtate în Uniunea Europeană cu privire la contribuțiile statelor comunitare la formarea bugetului acesteia, precum și criteriile și modul de alocare a sumelor între statele participante.
Efecte adiacente celor de alocare, statice sunt:
Efectul produceri de profit – care apare în special în sectoarele în care prețul intern este mai mare decât costul mediu de producție. În acest caz, creșterea volumului producției va genera creșterea venitului atâta vreme cât venitul marginal adus de fiecare unitate produsă suplimentar va fi mai mare decât costul marginal.
Efectele de scară – legat de scăderea costurilor medii ca urmare a creșterii dimensiunilor producției prin lărgirea pieței.
Efectul de varietate – legat de existența unei varietăți de alegere din partea producătorilor în privința bunurilor de producție și a tehnologiilor utilizate și din cea a consumatorilor legat de diversificarea bunurilor destinate satisfacerii consumului nemijlocit.
Efectele economice de mai sus pot să apară în oricare din formele integrative simple. Dacă nivelul integrării economice depășește aceste forme, pot să apară câștiguri suplimentare ca urmare a creșterii mobilității factorilor de producție, coordonării politicilor monetare și fiscale și care conduc la:
Acumularea de capital fizic, care se realizează prin investiții străine directe, inplantări de firme în cadrul zonei integrate de tehnologii noi cu alte cuvinte creșterea stocului de capital fizic material;
Acumularea unor cantității sporite de forță de muncă, prin liberalizarea mișcării acesteia, ceea ce ar putea conduce la o mai bună repartizare atât în interiorul zonei, cât și în interiorul ramurilor și între acestea.
Liberalizarea mișcării forței de muncă conduce la tendința de apropiere a calificărilor, la creșterea gradului de calificare a lucrătorilor din zonele mai puțin dezvoltate prin contactul cu forța de muncă înalt calificată din celelalte părți ale spațiului integrat. Efectele sunt legate, înainte de toate, de creșterea productivității muncii, cu implicații asupra apropierii veniturilor și implicit asupra nivelului de trai.
Acumularea de capital uman – adică creșterea stocului de cunoștințe profesionale prin importul de servicii educaționale care contribuie la creșterea gradului de calificare și a eficacității utilizării factorului muncă;
Alocarea acumulării de capital fizic și uman spre investiții înalt productive, știut fiind faptul că liberalizarea mișcărilor de bunuri și factori are ca efect eliminarea din competiție a firmelor care nu utilizează la capacitatea factorii de care dispun; orice nouă investiție intrată într-un mediu concurențial corect reglementat va supraviețui și va deveni profitabilă numai atunci când factorii primari și cei derivați vor fi utilizați în cadrul unor scheme de producție și de desfacere eficiente, care vor permite obținerea unui profit marginal cel puțin egal cu cel mediu de pe economie.
Creșterea capacității de „distrugere creativă” a economiei prin intrarea de noi produse, rezultate ale unor noi modele și metode de producție, care se desfac pe noi piețe, ca urmare a pătrunderii economiei românești pe piața de mari dimensiuni a Uniunii Europene.
Acumularea unor strategii performante de management și marketing și de strategii concurențiale specifice economiilor de piață care vor conduce la întărirea disciplinei în cadrul firmelor și în relațiile acestora cu exteriorul, asanând mediul concurențial românesc de firmele care își conduc activitățile după principii învechite care nu permit o alocare a factorilor materiali și umani;
Armonizarea legislației românești cu cea comunitară obligă la adoptarea unor norme proprii economiei de piață, accelerând astfel procesul tranziției și îndepărtând oarecum pericolul reîntoarcerii la economia de comandă sau al îndreptării spre un alt tip de economie.
Întărirea poziției de negociere cu organismele internaționale specializate în condițiile în care interesele României integrate în structurile economice vest-europene ar fi reprezentate de către Uniunea Europeană, recunoscută drept entitate de sine stătătoare cu drept de negociere internațională.
Efectele economice statice care pot să apară cu integrarea României în cadrul Uniunii Europene sunt completate de cele dinamice, al căror efect este relativ greu de cuantificat și a căror dimensiune reală se face simțită în timp, fiind, din acest considerent, influențată de o multitudine de factori care nu au o legătură directă cu integrarea.
4.3 POSIBILITATEA ȘI OPORTUNITATEA INTEGRĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Asocierea României la structurile integrate ale Uniunii Europene este privită drept un proces istoric dezvoltat în cadrul tendințelor simbiotice de creștere în complexitatea și dimensiunea spațială a fenomenului integrativ vest-european. Ea poate fi interpretată drept o etapă de tranziție spre integrare, etapă să-și stabilească prioritățile capacitatea și în ultimă instanță să-și exprime voința fermă de a se angaja în procesul complex și dificil al integrării.
Dobândirea statutului de membru asociat nu a impus îndeplinirea unor criterii de ordin economic sau politic, altele decât cele generate privind apartenența geografică la continentul european sau existența democrației, iar statutul de stat asociat conferă statelor care l-au dobândit dreptul de a deveni membru cu drepturi depline , dar nu obligă Uniunea la a accepta cerea de aderare.
O țară candidată care a dobândit acest statut poate să rămână în afara schemelor integrative o perioadă de timp îndelungată, cum este cazul Greciei, care a avut statutul de membru asociat încă din 196, și a fost admisă doar în 1981, al coloniilor și fostelor colonii africane, care au dobândit acest statut în 1962 sau al teritoriilor asociabile din Commonwealth-ul britanic care au devenit asociați ca urmare a intrării Marii Britanii în Comunitate.
Pentru țările asociate din centrul și estul Europei, Consiliul European de la Copenhaga a stabilit criteriile economice și politice pe care trebuie să le îndeplinească orice țară asociată pentru a dobândi statutul de membru cu drepturi depline, în condițiile în care există capacitatea Uniunii de a primi noi membri fără a dilua esența și complexitatea actului integrativ vest-european.
Acestea sunt:
Asigurarea stabilității instituțiilor democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea drepturilor minorităților;
Existența și funcționarea economiei de piață care să aibă capacitatea de a face față presiunilor exercitate de competiția și forțele pieței din interiorul Uniunii;
Capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru cu drepturi depline, inclusiv pe cele ale uniunii politice, economice și monetare;
Pregătirea statului membru cu drepturi depline trebuie îndreptată spre creșterea graduală a integrării în condițiile în care poziția Uniunii este aceea că „econmie va fi capabilă să-și asume mai bine obligațiile ce decurg din calitatea de membru cu drepturi depline, cu cât gradul de integrare a acesteia înainte de acces va fi mai ridicat”.
Consiliul de la Madrid a accentuat nevoia ca strategia de preaderare să pregătească condițiile pentru integrarea armonioasă a țărilor candidate, în special prin:
Dezvoltarea economiei de piață;
Ajustarea structurilor administrative;
Crearea unui mediu economic și monetar stabil.
Pentru a monitoriza modul în care economia românească este capabilă să răspundă criteriilor cerute, Comisia Europeană a elaborat un chestionar-cadru, adresat oficilităților române, cu privire la evoluția principalelor aspecte economice și politice care privesc aderarea.
În cadrul lui au fost detaliate, elementele care concură la încadrarea unei economii în categoria economiilor de piață, precum și modul în care se poate măsura capacitatea economiei românești de a face față presiunilor competitive și forțelor pieței din Uniune:
Nivelul general de dezvoltare econmică, măsurat prin Produsul Intern Brut/locuitor.
Funcționarea economiei de piață, analizată prin prisma aportului firmelor private la crearea veniturilor,
Nivelul protecției sociale,
Controlul inflației,
Nivelul datoriei publice.
Politicile financiar-monetare, inclusiv convertibilitatea, stabilitatea monedei naționale; liberalizarea mișcării capitalurilor și existența unui sistem bancar eficient,
Gradul de deschidere al economiei, măsurat prin ponderea comerțului exterior în PIB;
Capacitatea autorităților de a armoniza legislația națională cu cea comunitară;
Existența unui sistem fiscal modern.
Pe baza răspunsurilor la chestionar și a documentelor oficiale puse la dispoziție de către partea română, Comisia Europeană a elaborat AGENDA 2000, care cuprinde punctul de vedere al Comisiei cu privire la cererea de aderare adresată de România Uniunii Europene, pe baza analizei de îndeplinire a criteriilor stabilite la Copenhaga.
Documentul recunoaște îndeplinirea într-o măsură însemnată, a criteriilor de natură politică: separarea puterilor în stat și stabilirea instituțiilor care garantează democrația: Parlamentul bicameral, a cărui funcționare se bazează pe prevederile democratice ale noii Constituții elaborate în 1991, Președintele republicii ales în mod liber și democratice prin sufragiu universal, puterea executivă centrală și locală desemnată pe baza propunerii Președintelui confirmată de Parlament, Consiliul Suprem al Magistraturii și Avocatul Poporului cu atribuțiuni în garantarea respectării dreptului omului în raport cu administrația publică, Curtea Constituțională cu atribuțiuni în domeniul respectării legalităților constituționale, controlul autorităților civile asupra funcționării armatei, serviciilor secrete și a poliției.
Respectarea drepturilor omului și protecția minorităților a constituit cel de-al doilea criteriu de natură analizat. Semnarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului, a Convenției Europene pentru Prevenirea Torturii și Convenției Cadru a Consiliului Europei privind Drepturile Minorităților Naționale confirmă capacitatea României de a îndeplini cu succes acest criteriu.
Democratizarea și deschiderea politică s-au manifestat și în relațiile României cu țările învecinate și cu celelalte state candidate la aderare din centrul și estul Europei. În ultimii opt ani au fost semnate o serie de tratate și înțelegeri de colaborare și bună vecinătate cu statele membre ale fostei Uniuni Sovietice, Tratatul de Cooperare și bună vecinătate cu Ungaria, Tratatul de Asociere la CEFTA etc.
Summit-ul de la Bruxelles din noiembrie 1998 a reconfirmat progresul realizat de România în îndeplinirea criteriilor de natură politică, reliefând necesitatea ca atenția autorităților române să se concentreze spre îndeplinirea criteriilor economice, fără de car integrarea în Uniunea Europeană nu este și nu va fi posibilă.
Îndeplinirea criteriilor de natură economică este analizată prin prisma progresului realizat în transformarea economică, a liberalizării prețurilor, a cursului de schimb și a regimului comercial, a stabilității interne și în relațiile cu mediul extern, a schimbărilor structurale produse în cadrul schimburilor comerciale, a finanțelor publice și a pieței muncii, a restructurării și privatizării, a eliminării diferențelor regionale și sectoriale.
Concluzia raportului privitor la aceste aspecte este aceea că România a făcut progrese considerabile în privința creării economiei de piață, dar nu poate fi încă încadrată în categoria economiilor de piață. În susținerea acestui punct de vedere se aduc următoarele argumente:
Cu toate că Decretul nr. 54/1990 care prevede dreptul la libera inițială a generat o adevărată explozie a numărului de agenți economici privați sub forma întreprinderilor mici și mijlocii, inexistența unui cadru legislativ suficient fundamentat coroborată cu lipsa de experiență în conducerea unei afaceri a condus într-o perioadă de timp relativ scurtă la eliminarea lor de pe piață.
La aceasta s-a adăugat faptul că privatizarea firmelor de stat, în special a celor mari dimensiuni, reprezintă un proces de durată, care s-a desfășurat pe mai multe etape și care a fost supus în permanență unor presiuni contradictorii care au condus la alternanța dintre perioadele de accelerare cu cele de declin ale acesteia. Costurile materiale și sociale pe termen scurt ale acestui demers au frânat transformarea firmelor aflate în proprietatea publică în firme private, iar instituțiile create în scopul ducerii la îndeplinire a acestui demers, Fondul Proprietății de Private și Fondul Proprietății de Stat, suferă de fragilitatea și lipsă de experiență care le oprește din a-și exercita atribuțiile în mod ferm.
În aceste condiții, proprietatea privată continuă să dețină ponderi scăzute în industrie (aproximativ 24% în 1996, în domenii în care firmele au putut ieși cu produsele la export: edituri, imprimerii, echipamente de radio și telecomunicații, textile, marochinărie și blănuri, producția de mobilă și industria alimentară), dar importante în agricultură. Cu toate acestea, firmele private contribuie la formarea a 70% din totalul veniturilor înregistrate în PIB, iar 50% din operațiunile de export sunt efectuate de agenții economici privați.
Incapacitatea autorităților de a implementa programele de reformă și de a elabora o strategie clară și coerentă a aplicării acestora; din aceste considerente transformările structurale fundamentale legate de procesul transferului de proprietate dinspre cea a statului spre cea privată au înregistrat un ritm nesatisfăcător, cu toate că, în 1996, sectorul privat a contribuit cu 52% la crearea Produsului Intern Brut.
Existența unui mediu economic și politic relativ instabil care nu permite atragerea investițiilor străine directe;
O structură macroeconomică în care agricultura, în ciuda productivităților scăzute, contribuie cu aproximativ 20% la valoarea adăugată, industria cu aproximativ o treime, iar serviciile cu aproximativ 36% din valoarea adăugată brută;
Liberalizarea prețurilor s-a realizat gradual, prin eliminarea subvențiilor și prin reducerea controlului direct asupra prețurilor, ajungându-se ca la sfârșitul anului 1997 să fie liberalizate practic toate prețurile bunurilor și al serviciilor, cu excepția a 20 de produse ale căror prețuri sunt în continuare menținute sub control; liberalizarea formării cursului de schimb a fost semnificativă, însă întreruptă uneori de intervențiile autorităților în scopul menținerii unei valori supraevaluate a monedei naționale. Progrese semnificative s-au înregistrat în privința liberalizării regimului comercial, cu toate că, în 1995, aproximativ jumătate din totalul schimburilor comerciale ale României făceau obiectul unor aranjamente comerciale de tip special. Începând cu 1996, în scopul echilibrării balanței comerciale au fost reintroduse o serie de restricții comerciale importante care contravin prevederilor Acordului de Asociere privind relațiile comerciale dintre România și Uniunea Europeană.
S-au înregistrat în permanență solduri deficitare ale balanței de plăți externe și a celei comerciale, în special pe baza creșterii importurilor destinate consumului final. Ca atare și nivelul datoriei externe a înregistrat an de an valori crescătoare, situându-se în 1996 la 5,5 miliarde de dolari, pentru ca la sfârșitul anului 1998 să ajungă la 8,1 miliarde. Creșterea datoriei externe conjugată cu relativa instabilitate politică a condus la o deteriorare a imaginii României pe piețele private de capital, fapt care s-a repercutat asupra creșterii riscului de țară.
România și-a compatibilizat legislația cu aproximativ 30% din prevederile Aquis-ului comunitar, în special cu cele care se regăsesc înscrise în Carta Albă, dar fragilitatea instituțiilor care să garanteze corectitudinea aproximării și punerea în practică a acestora determină o întârziere în dezvoltarea acestui proces. Lipsa prevederilor legislative conduce în mod implicit la imposibilitatea de a asigura un mediu competițional apropiat de cel comunitar, iar lipsa de transparență privind ajutoarele acordate de stat diferitelor domenii arii și sectoare de activitate ridică probleme legate de respectarea prevederilor Acordului de Asociere în acest domeniu.
4.4 STRATEGIA INTEGRĂRII
Integrarea României în structurile economice, politice și sociale ale Uniunii Europene constituie un obiectiv strategic fundamental care se bazează pe consensul social și politice cu privire la rolul acesteia în ancorarea solidă a țării în sistemul de valori european, promovarea interesului național, în dezvoltarea societății românești pe principiile democrației și a economiei de piață.
Datorită complexității acestui obiectiv, factorii de răspundere din România au hotărât ca pe baza Strategiei adoptate la Essen și a Cartei Albe privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în Piața Internă a Uniunii să elaboreze o strategie națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.
Cuprinzând o serie de prevederi cu caracter general privind modul de aliniere a politicii și economiei românești la cerințele Uniunii Europene, strategia de preaderare a fost concepută în contextul dezvoltării economice și sociale a României, ca o parte componentă a strategiei generale de dezvoltare pe termen mediu și lung. Documentele oficiale care au stat la baza ei au fost Acordul European de Asociere, Strategia de la Essen și Strategia de dezvoltare economico-socială a României la orizontul anilor 2002-2005, precum și o serie de studii ale institutelor de cercetare specializate, buletine de informare elaborate de Banca Națională sau documente elaborate de asociațiile profesionale.
Obiectivele cuprinse în cadrul strategiei vizează folosirea cadrului oferit de Acordul European de Asociere și a sistemului de relații structurale în vederea pregătirii integrării în Piața Internă pe baza ameliorării gradului de utilizare a avantajelor comerciale, a adaptării politicilor comerciale și vamale românești la cele comunitare, a apropierii dintre țările membre, a promovării unei politici industriale axate pe dezvoltarea și valorificarea avantajelor competitive, a racordării sistemului național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică la exigențele dezvoltării societății informaționale europene.
Obiectivele de natură economică sunt completate de cele de natură socială legate de adaptarea sistemului românesc de educație și formarea profesională la criteriile procesului educațional european, promovarea și intensificarea cooperării în domeniul culturii, protecție și ameliorării mediului înconjurător și a calității vieții.
Dincolo de faptul că Strategia de preaderare trece în revistă la modul general principalele canale de dezvoltare a relațiilor economico-sociale dintre România și Uniunea Europeană, ea nu oferă instrumente concrete de realizare a obiectivelor propuse și nici nu stabilește limite de timp pentru aplicarea lor.
O problemă deosebit de importantă care consider că ar fi trebuit să ocupe un loc important în cadrul strategiei o constituie orizontul de timp și modul efectiv de realizare a programului de preaderare: o integrare rapidă, chiar parțială sau sectorială, ar obliga economia românească la a-și accelera procesele transformative spre economia de piață, forțată de cerințele de convergență ale economiei românești cu cea a Uniunii Europene.
Costurile economice dar în special cele sociale ale unui asemenea demers ar fi deosebit de ridicate și ar putea genera creșterea opoziției populației și chiar a unei părți din clasa politică față de însăși ideea de aderare la structurile Uniunii Europene; o reformare rapidă a structurilor economice în numele principiilor aderării la Uniunea Europeană, cu efecte asupra scăderii drastice a gradului de ocupare a forței de muncă și a nivelului de trai, a producției industriale și agricole, a gradului de îndatorare externă, a deprecierii monedei naționale și a cursului de schimb pot genera în mod explicabil refuzul social de participare a Românei la procesul integrativ vest-european.
Mai mult decât atât, o strategie de integrare accelerată a economiei românești în Uniunea Europeană în condițiile în care economia românească nu are gradul de competitivitate cerut de acesta ar conduce la distrugerea rapidă a unor sectoare care, în raporturi economice stabilite cu parteneri nonmembri ai Uniunii ar putea aduce țării venituri considerabile din activitățile comerciale.
Cea de-a doua variantă care ar trebui luată în calcul ar fi fost cea care să răspundă la întrebarea: e nevoie de o integrare completă, adică de utilizarea tuturor instrumentelor și a procedurilor, de adoptarea tuturor politicilor comune în toate domeniile de competență, sau integrarea în Uniunea Europeană se poate rezuma, în ultimă instanță, la crearea zonei de liber schimb stipulată în Acordul European de Asociere, adică a unei forme integrative de grad inferior, a cărei realizare nu presupune costuri economice și sociale la fel de mari cu cele ale unei integrării complexe, cum este cea a Uniunii Europene și Monetare?
Un posibil răspuns este oferit de Carta Albă de Comisia Europeană, care stipulează în mod expres faptul că integrarea țărilor central și est-europene este văzută drept acceptarea acestora ca membri cu drepturi depline atunci când vor îndeplini condițiile cerute de Piața Internă Unică, adică de forma integrativă superioară care cerea adoptarea tuturor măsurilor și politicilor complexe descrise anterior.
În cazul utilizării variantei esențiale, pas cu pas, Baldwin consideră că pot să existe două etape intermediare: o primă în care are loc liberalizarea schimburilor comerciale, urmată de a doua, de acces pe piața unică după eliminarea măsurilor protecționiste și adoptarea principiilor concurenței proprii Pieței Unice.
Aplicarea variantei ar avea drept avantaj, înainte de toate, înregistrarea unor costuri economice și sociale mai mici, comparativ cu varianta integrării complete și rapide, dar poate să apară pericolul ca, din diferitele motive de natură economică, socială sau politică, procesul să se oprească după parcurgerea unei sau unor etape, pierzându-se astfel avantajele ce apar în cazul atingerii unor forme integrative complexe.
În ceea ce ne privește, considerăm că strategia de aderare a României la Uniunea Europeană trebuie să țină cont de realitățile existente în prezent și de modificările de perspectivă care pot afecta fiecare dintre părți.
Pornind de la prevederile Acordului European de Asociere și evaluând rezultatele aplicării lor începând cu 1995, anul intrării în vigoare a Acprdului trebuie urmate, în ordine cronologică, următoarele etape:
Continuarea aplicării măsurilor de integrare negativă în privința mobilității produselor punându-se accentul pe latura restricțiilor de natură nontarifară,
Extinderea măsurilor de integrare negativă la mobilitatea factorilor, acestea ar însemna, înainte de toate, eliminarea barierelor din calea liberei circulații a persoanelor, greu de realizat în condițiile în care atitudinea Uniunii Europene este de menținere a vizelor de intrare, liberalizarea mișcării drepturilor de proprietate asupra pământului, care se va putea realiza numai după ce autoritățile române vor duce la bun sfârșit acțiunea de stabilire a drepturilor inițiale de proprietate în conformitate cu legea fondului funciar, liberalizarea mișcării capitalului prin întărirea rolului și a puterii de tranzacție a diferitelor paliere care compun piața financiară primară și secundară și a creșterii performanțelor sistemului bancar.
Un aspect deosebit de important în cadrul Strategiei îl constituie stabilirea și perfecționarea cadrului instituțional menit a monitoriza punerea în practică prevederilor Acordului European de Asociere și ale Cartei Albe.
Datorită complexității obiectivului propus, sarcinile privind pregătirea integrării în Uniunea Europeană au fost delimitate, pe domenii de competență, între puterea executivă și cea legislativă, după cum urmează:
Comitetul Interministerial pentru Integrarea Europeană, subordonat primului ministru, și format din reprezentanți ai tuturor strcturilor centrale cu competențe în acest domeniu;
Departamentul de integrare Europeană, transformat ulterior în Ministerul Integrării, subordonat primului ministru, cu obiectivul coordonării procesului de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană;
Compartimentele sectoriale ale administrației centrale și locale ale căror obiective sunt implementarea, monitorizarea, controlul, evaloarea și analiza mersului integrării în cadrul limitelor lor de componență;
Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană, care are drept misiune esențială armonizarea legislației românești cu cea europeană și participarea la Comisia parlamentară mixtă România-U.E care asigură contactul cu Parlamentul European;
Mecanismul bilateral de cooperare a României cu U.E este format din Consiliul de Asociere, format la nivelul miniștrilor afacerilor externe; Comitetul Parlamentar Mixt și Comitetul de Asociere divizat în mai multe subcomitete, create pe baza domeniilor de acțiune specifice conținute în Acordul European.
Pentru a răspunde nevoii de informare a opiniei publice cu privire la mersul integrării s-a creat la București Centrul de Informare și Documentare asupra problemelor Uniunii Europene, a Consiliului Europei și a Uniunea Europeană, având drept scop stabilirea unui contract nemijlocit al autorităților române cu instituțiile comunitare.
BIBLIOGRAFIE
1. Aurel Negucioiu – „Tranziția Rațională”, Editura Economică, București, 1999.
2. . Alvin Tooffler – „Al treilea val”, București, Editura Politică, 1983.
3. Celso Furtado – „Globalisation et exclusion. Le Bresil dans londre mondial emergent”, Paris, Publisud, 1995.
4. Grigore Georgescu – „Identitate și Integrare”, București, Editura Institutului de Teorie Socială, 2001
5. Maurice Duverger – „Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, București, Editura Omegapres, 1991.
6. Nicolae Frigioiu – „Globalizare versus problemele globale ale omenirii în Gândirea politică, ieri și azi”, București, Editura Institutului de Teorie Socială, 2000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statul Natiune In Procesul de Globalizare. Cazul Romaniei (ID: 105766)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.