Statul In Viziunea Lui Thomas Hobbes

INTRODUCERE

În prezenta lucrare îmi propun sa evidentiez,pe cat este posibil, contributia lui Hobbes la constituirea stiintei moderne a politicului si să analizez modul in care societatea civila s-a constituit în „Leviathanul” lui Thomas Hobbes (1588–1679), ieșirea din starea de natură și intrarea în comunitatea politică, lucru realizat prin întemeierea contractului social între indivizi cu privire la instituirea unei puteri comune (suveranul), care să vegheze la pacea comunității. Pornind de la natura indivizilor si respingând reprezentarea traditională (de origine elenică), după care omul este sociabil de la natură, filosoful englez demonstrează că modul natural de a fi al omului, înainte de a se reuni în stat, este războiul. Este o lege izvorâtă din ratiune aceea care îi conduce pe oameni să facă pace si să se asocieze, puterea politică a statului transmutând în aceste conditii animalul în om, prin stăpânirea barbariei initiale si reglarea dinamicii sociale. La Hobbes poporul însuși, nu ca parte a corpului politic distinctă de cei mari, ci ca majoritate a oamenilor ce nu vor să trăiască în teamă, va lua într-un fel inițiativa politică: nevoile tuturor și ale fiecăruia (securitatea, pacea) vor fi fundamentale instituției politice legitime pe care o construiește Hobbes. Punctul de plecare în considerațiile asupra formării ordinii politice este individul.

Hobbes este fondatorul filosofiei politice moderne. Direct sau indirect, el a stabilit termenii dezbaterii asupra fundamentelor vieții politice din vremea noastră. Puțini au fost aceia care au fost de acord cu premisa lui – dacă societatea vrea sa ajungă la pace si prosperitate, ea trebuie sa recurgă la o putere suverană absolută – si totuși trăim în lumea pe care Hobbes a descris-o : o lume in care autoritatea umană este ceva care necesită justificare si care este în mod automat acceptată de către puțini; o lume în care inegalitățile sociale și politice sunt discutabile; și o lume în care autoritățile religioase se confruntă cu dispute semnificative. Am putea spune ca Hobbes pune problema in termeni legați de preocuparea asupra drepturilor si egalităților indivizilor: trăim intr-o lume in care toate ființele umane ar trebui sa aibă drepturi. Dar ce sau cine determină care sunt aceste drepturi? Cine le va pune in aplicare? Cu alte cuvinte, cine va exercita cele mai importante puteri politice, dacă premisa de baza este ca toți împărtășim aceleași drepturi? Ca sa ne dam seama mai bine de cat de important este Thomas Hobbes îl vom compara pe scurt cu unii dintre cei mai importanți gânditori politici din înaintea si după el. Cu un secol înainte, Nicolo Machiavelli a subliniat realitățile dure ale puterii, amintind si de experiențele libertatii politice ale Romei antice. Machiavelli apare ca primul gânditor politic modern,deoarece, asemenea lui Hobbes, nu mai era pregătit sa vorbească despre politică in termenii stabiliți de religie, privind-o ca pe o disciplină secular și ,,divorțată’’ de teologie.

Scriind la câțiva ani după Hobbes, John Locke cu siguranța a fost de acord cu anumite premise hobbesiene : cum pot ființele umane trăiască împreună, atunci când justificările religioase si tradiționale legate de autoritate nu mai sunt eficiente sau convingătoare? Cum se justifica autoritatea politica si pană unde se poate extinde? In special, cat de corecți vor fi conducătorii politici? Si dacă nu sunt, ce sistem politic va asigura respectarea drepturilor supușilor?

Așadar, pentru a analiza filosofia politica a lui Hobbes, întrebările de baza ce-mi vor ghida lucrarea vor fi : ce importanță are ceea ce Hobbes a scris? Cum a fost el capabil să stabilească un tipar despre gândirea politică și putere, care a rămas drept piatra de temelie aproape patru secole după acesta? Putem obține anumite indicii care ne-ar putea răspunde la cea de-a doua întrebare daca ne vom uita la viața si timpul in care acesta a trăit?

CAP I

DE LA STAREA NATURALA LA COMUNITATEA POLITICA

Thomas Hobbes  cauta sa cunoasca societatea cu metodele specifice geometriei. Viata sociala este definita în temeiul principiilor mecaniciste. Ideea de baza a gândirii sale, expusa în scrierea sa Leviathan sau materia, forma si puterea unui stat ecleziastic si civil, este tendinta omului spre autoconservare si putere. Exista o stare naturala a societatii, caracteristica perioadei când statul nu exista. Aceasta faza se detasa prin anarhie, concurenta, agresivitate, individualism. Corespunzator starii naturale este dreptul natural care exprima dreptul fiecaruia de a-si asigura existenta prin utilizarea oricarui mijloc. Filosoful englez ajunge la concluzia ca omul dispune si de o "lege naturala", bazata pe ratiune "care îi interzice omului sa faca ceva ce ar putea conduce la nimicirea propriei sale vieti!". Pentru ca oamenii sa traiasca în comun si sa fie egali între ei, se impune, afirma Hobbes, adoptarea unui contract social între oameni, astfel încât fiecare sa renunte la dreptul lui natural, iar garantarea respectarii acestui contract poate fi data de Leviathan, o forma de guvernamânt absolutista, exercitata de un monarh.

Starea naturala inseamna starea in care se afla omul care nu traieste intr-o societate organizata. Thomas Hobbes realizeaza o despartire radicala de traditia clasica a dreptului natural: natura omului nu mai este conceputa ,,entelechial, de maniera aristotelico-tomista, ci cuprinde trasaturile caracteristice ale omului empiric”. Pentru el natura nu oferă niciun fel de premise pentru o „armonie esențială de interese între membrii comunității”, așadar niciun principiu normativ general obligatoriu pentru limitarea acțiunilor arbitrare posibile ale acestora. Dimpotrivă, ea sădește în oameni „îndrăzneală … destulă ca să-i împingă să se distrugă unul pe altul” în căutarea câștigului, a siguranței personale și a reputației, astfel încât starea naturală este caracterizată de un război al tuturor contra tuturor. „Este evident de aici că atunci când oamenii trăiesc în lipsa unei puteri comune care să-i țină pe toți la respect, ei se află în acea condiție numită război; un război al fiecărui om împotriva fiecărui altul”, unde „natura războiului nu constă în lupta propriu-zisă, ci într-o dispoziție cunoscută pentru luptă, atât timp cât nu există nicio asigurare în sens contrar”. El consideră că, deoarece oamenii s-au născut egali, ei se bucură de aceiasi egalitate a șansei de a-și atinge scopul – autoconservare. Totuși, pentru a-și atinge acest scop, ei caută să-i distrugă și să-i supună pe ceilalți. Problema ar consta în faptul că oamenii, ființe dominate de pasiune, se lasă pradă concurenței și dorinței de glorie. De aceea, orice încercare de a se asocia este sortită eșecului. Astfel, oamenii trăiesc în nesiguranță, “viața omului este singuratică, sărmană, ticăloasă, crudă și scurtă”, nu cunosc nici plăcerea și nici dorința de a se împrieteni cu altcineva deoarece oricine poate fi un posibil adversar. Ba mai mult, se folosesc de cele trei: concurența, gloria și neîncrederea pentru a avea câștig de cauză, un anumit statut social și pentru siguranță personală.

Dreptate și nedreptate sunt termeni ce nu pot fi întâlniți în starea de natură. Astfel, Hobbes nu neagă faptul că oamenii sunt ființe conduse de propria rațiune, ba chiar subliniază faptul că prin ea se ajunge la contract. Numai că, această rațiune funcționează diferit. “Fiecare om trebuie, atâta vreme, cât are speranța de a o obține, să caute pacea; iar atunci când nu o poate obține să caute să folosească toate resursele și avantajele războiului”. Derivat el însuși din natură, dreptul nu oferă nicio soluție pentru acest conflict. Hobbes înțelege prin drept natural (right of nature, jus naturae) „libertatea fiecărui om de a-și folosi puterea după propria voință, pentru conservarea naturii sale, adică, altfel spus, a propriei vieți; și, în consecință, de a face orice lucru pe care îl va considera cel mai potrivit mijloc pentru aceasta, potrivit judecății și rațiunii sale”, și aceasta întrucât „nu este nici absurd, nici de condamnat și nici potrivnic dictatelor dreptei rațiuni ca un om să-și folosească toate mijloacele pentru a-și conserva propriul corp și părțile acestuia și pentru a le apăra de moarte și suferințe. Dar despre ceea ce nu este potrivnic dreptei rațiuni, toți oamenii spun că este înfăptuit în mod just și pe drept; iar prin cuvântul Drept nu se înțelege nimic altceva decât libertatea fiecărui om de a-și folosi toate facultățile naturale conform dreptei rațiuni. Prin urmare, primul temei al dreptului natural este acesta: ca fiecare să-și protejeze viața și corpul după puterile sale”. Tocmai datorită felului în care Hobbes înțelege dreptul natural, raporturile între titularii acestui drept sunt esențialmente raporturi de forță, iar libertatea fiecăruia se poate întinde faptic până acolo unde propria forță poate răzbate și este în același timp limitată faptic de forța celorlalți. Fiecare acțiune de atac ori de rezistență în fața unui atac este la fel de justificată ca și cea opusă, câtă vreme „nu poate fi alt criteriu al justului decât utilitatea”. În viziunea lui Hobbes, noțiunea de proprietate (privată) nu există. Fiecare deține ceea ce obține și atâta timp cât poate păstra acel obiect. Nesiguranța, dorința de a trăi o viață comodă îi face pe oameni să pună în balanță întemeierea unui contract social, tocmai pentru a limita această plăcere comună de a ne dăuna unii altora: „tot o urmare a condiției naturale a omenirii este și aceea că aici nu există nici proprietate, nici stăpânire, nici distincția între al meu și al tău; iar fiecare va avea doar ceea ce poate obține și doar atât cât poate păstra ceea ce a obținut”. Așadar, dreptul fiecăruia este anulat de dreptul oricărui altul și se dovedește a fi ca drept ad omnia al fiecăruia, în același timp un drept la nimic. Starea naturală, egoista, este în aceste condiții în mod esențial o stare de nesiguranță permanentă unde supraviețuirea fiecăruia depinde exclusiv de propria forță și nu există nicio garanție că aceasta nu va fi anihilată mai devreme sau mai târziu de forța covârșitoare a altuia. „Egoism poate să însemne că oricine își urmărește, cu necesitate psihologică, doar propriul interes (…) poate să însemne că propriul interes este singurul ce trebuie considerat bun”.

Ca mobiluri principale ale acțiunii umane sunt considerate egoismul și tendința de-ai domina pe alții:

„Astfel se află în natura umană trei cauze principale de conflict: în primul rând, concurența, în al doilea rând, neîncrederea, în al treilea rând, dorința de glorie. Prima face ca oamenii să fie dominați de câștig, a doua le dă siguranță și a treia este reputație. Primele se folosesc de forță pentru a se înstăpâni asupra altor bărbați, asupra femeilor, copiilor și vitelor acestora, celelalte, pentru a apăra toate acestea, și ultimele pentru fleacuri, precum un cuvânt, un surâs, o părere diferită sau orice alt semn de desconsiderare care se îndreaptă fie direct spre ei, fie constă într-o critică adusă rudelor, prietenilor, poporului, profesiei sau numelui lor”.

Prin folosirea aceleiași drepte rațiuni ,fiecare individ realizează însă că „legea primă și fundamentală a naturii … este aceea de a căuta și menține pacea”, și de aici „este derivată a doua lege: ca omul să fie dispus, atunci când sunt și alții, și în măsura în care crede că este necesar pentru pace și pentru propria apărare, să renunțe la acest drept asupra tuturor lucrurilor și să se mulțumească cu atâta libertate față de alți oameni câtă le-ar acorda el lor față de el însuși”. In stadiul natural – în stadiul în care nu s-au dezvoltat încă instituțiile statale – omenirea se află într-o permanentă stare de război, în care „fiecare este dușmanul celuilalt”, în care omul este lup pentru om (homo homini lupus). Tot propria rațiune îi arată fiecăruia că singurul mod în care această pace poate fi instaurată și menținută este înțelegerea cu ceilalalți pentru a ieși din starea naturală și a-și asigura astfel „propria conservare”, dar nici o înțelegere nu ar fi demnă de luat în serios dacă nu ar exista o forță care să asigure respectarea ei, forță de care depind drepturile indivizilor. „Singurul mod de a crea o astfel de putere comună care să fie capabilă să-i apere pe oameni de atacurile străinilor și de vătămările ce și le pot aduce unii altora … este ca ei să-și confere întreaga putere și forță unui singur om sau unei singure adunări de oameni care să fie purtătorul persoanei lor”. Thomas Hobbes (1588–1679) dezvoltă această teză în scrierea sa „Leviathan” (filosoful numește statul său totalitar „Leviathan” în amintirea unui pasaj din Biblie – Iov 41 – unde acest cuvânt desemnează un animal monstruos, crud și invincibil, care „se uită de sus la toți câți sunt puternici). Simbolul Leviathanului este cel al unui gigant compus din mulțimea de membri ai Cetății care se bucură de pace, bunăstare și ordine numai dacă este supusă unei autorități absolute. De aceea el este un „zeu muritor” pentru că reprezintă cea mai mare putere umană limitată de însăși forța cetății și de nimic altceva .

De vreme ce înțelegerea se încheie exclusiv între indivizi, Leviathan-ul, statul omnipotent și constrângător al tuturor, nu este parte la înțelegere și, de aceea, nici nu o poate încălca vreodată. Exprimând voința unei persoane născute prin pactul social și reprezentându-i pe consociați, legea statală devine expresia dreptei rațiuni, nefiind la rândul ei supusă nici unei instanțe normative superioare. Singura cenzură a activității Leviathan-ului este una de natură exclusiv pragmatică, de vreme ce el „nu mai este limitat prin nicio restricție juridică în puterea sa”; legile care s-ar dovedi inabile prin aceea că nu ar reuși să asigure pacea ar conduce la prăbușirea lui. Supușii rămân însă, din punctul de vedere al naturii lor, aceiași indivizi egoiști tentați să nu asculte de alte legi decât de cele ale propriei parveniri prin forță; mai mult: prin lipsa unei limitări normative a autorității statului, ei se află în raport cu acesta în aceeași stare naturală în care se aflau înainte unii față de alții și astfel constructia lui Hobbes prin care suveranul absolut este instituit tocmai în vederea ieșirii din starea naturală este contradictorie. Dreptul lui Hobbes nu este altceva decât forță destinată a ține in șah indivizii potențial periculoși. Aceștia nu apar în niciun fel ca subiecți de drepturi și obligații în sensul propriu normativ al acestor termeni; respectarea prescripțiilor suveranului se întemeiază exclusiv pe „înțelepciunea” de a nu intra în conflict cu forța acestuia; omul, supusul-individ, este în continuare, întocmai ca în starea naturală, definit în mod exclusiv prin urmărirea rațională a propriului interes (căutarea plăcerii, evitarea neplăcerii) și numai acest interes este cel care îi dictează adoptarea unei atitudini conformiste, Leviathan-ul oferind în schimbul acestei supuneri pacea. Supus necondiționat, individul are de ales între respectarea legilor și intrarea în conflict cu puterea statală: „înainte ca numele de „drept” sau „nedrept” să poată fi aplicate, trebuie să existe o putere coercitivă care să-i oblige în mod egal pe oameni să-și îndeplinească convențiile prin spaima în fața unei pedepse mai mari decât beneficiul așteptat prin încălcarea lor”. Pedeapsa apare astfel ca „rău pe care autoritatea publică îl inflige aceluia care prin acțiune sau omisiune a săvârșit o faptă pe care această autoritate o apreciază drept încălcare a legii, în scopul unei mai bune dispuneri a voinței oamenilor spre supunere”, așadar „de a-l aduce pe el sau, prin exemplul dat, pe alții la respectarea legii”.

Pentru el, dreptul se reduce în toate cazurile la forță, dar el distinge două momente în istoria omenirii: starea de natură și starea politică (în realitate, „starea de natură” n-a existat nicăieri și niciodată; omul este de neconceput în afara societății; oamenii primitivi trăiau în triburi organizate, se supuneau unor obiceiuri; distincția lui Hobbes este însă interesantă ca teorie imaginară ce ne permite să facem reflecții despre fundamentul dreptului). În starea de natură, dreptul fiecăruia se măsoară foarte exact prin puterea sa reală. Dreptul se întinde până unde se întinde puterea; orice forță naturală nu-i decât o părticică din însăși puterea lui Dumnezeu. Hobbes, nu e interesat de metafizică, mulțumindu-se să analizeze natura umană: omul caută din fire să-i întreacă pe toți semenii săi. În starea originară el are dreptul de a face așa dacă-i stă în putință. De altfel, ceea ce omul caută nu este atât satisfacerea nevoilor materiale cât bucuriile vanității (pride). Cea mai mare plăcere pentru suflet este părerea măgulitoare pe care o poate avea despre propria-i putere. Cel mai mult suferă dacă se crede disprețuit. Astfel, cel ofensat caută să se răzbune, dar el de obicei nu dorește moartea adversarului, ci captivitatea acestuia, pentru a-i putea citi în privirea înfricoșată și supusă recunoașterea propriei sale superiorități. În realitate, această stare de natură este pentru toți o stare de nesiguranță și de teamă. Nici chiar cel ce posedă o mai mare forță musculară nu-i la adăpost de vicleniile celui mai plăpând. Un individ cât de slab va fi totdeauna – prin uneltiri tainice sau prin alianțe iscusite – destul de tare pentru a-l ucide pe unul mai puternic. Teama de moartea violentă (pasiune mai puternică și decât vanitatea) e cea care-i determină pe oameni să iasă din starea de natură. Oamenii vor căuta, așadar, pacea și securitatea. Pacea nu se poate înfăptui decât dacă fiecare renunță la dreptul absolut pe care-l are asupra tuturor lucrurilor. Ceea ce nu e posibil decât dacă fiecare abdică de la drepturile sale absolute, încredințându-le unui suveran care, moștenind drepturile tuturor, posedă puterea absolută. De altminteri, aici nu intervine vreo exigență morală; pur și simplu teama de moarte a biruit vanitatea și oamenii au căzut de acord să transmită toate puterile lor unui suveran. Acest suveran, la rândul său – de acum stăpân absolut – nu s-a angajat cu nimic față de supușii săi. Dreptul său nu are altă limită decât puterea sa și „bunul său plac”. În starea de societate ca și în starea de natură in viziunea lui Thomas Hobbes, forța este singura măsură a dreptului. Numai că în starea de societate (în starea politică) monopolul forței aparține suveranului. Nu s-a încheiat vreun pact sau contract. Doar că în acest fel supușii dobândesc securitatea, pentru că suveranul, dacă vrea să rămână la putere, are tot interesul de a face să domnească ordinea. Dacă un supus încearcă să răpească dreptul absolut al suveranului, el comite crima de lezmajestate, însă dacă izbutește să pună mâna pe putere, va deveni el stăpân absolut. În concluzie, la Hobbes dreptul se confundă cu forța.

Thomas Hobbes înfățișează trecerea de la starea naturală (pe care o vede inferioara situatiei statatle) la starea statală ca pe un proces în care oamenii, sătui de anarhie și insecuritate juridică, se unesc și fondează, printr-un contract, ordinea statală. „Trecerea de la starea de natură la starea civilă produce o foarte însemnată schimbare în om, înlocuind, în conduita acestuia, instinctul prin justiție și dând tuturor faptelor sale o moralitate care le lipsea până atunci. Abia în acest stadiu, când glasul datoriei înlocuiește impulsul fizic și dreptul înlătură pofta, omul, care până atunci nu se gândise decât la sine, se vede silit să-și modifice comportamentul, făcând apel la rațiune înainte de-ași asculta pornirile. În noua stare, deși se lipsește de multe avantaje pe care le obținuse de la natură, el capătă în schimbul lor altele atât de mari – facultățile lui se exercită și se dezvoltă, cadrul ideilor se lărgește, iar sentimentele se înnobilează – sufletul întreg i se înalță într-atât încât, dacă abuzurile noii condiții nu l-ar coborî deseori sub cea din care a ieșit, ar trebui să binecuvânteze mereu clipa care l-a scăpat pentru totdeauna din acea condiție și care l-a transformat dintr-un animal prost și mărginit într-o ființă inteligentă, în om” . Am prezentat mai pe larg această observație a lui Rousseau din „Contractul social” deoarece, dupa cum si Hobbes incearca sa demonstreze, noblețea omului natural este inferioară nobleței omului social. „Prin contractul social omul își pierde libertatea naturală și un drept nemărginit asupra a tot ce încearcă și-i reușește, dar câștigă libertatea civilă și dreptul de proprietate asupra tuturor lucrurilor ce-i aparțin. Pentru a nu ne înșela asupra compensațiilor, trebuie să deosebim libertatea naturală, care își află limitele în forțele individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voința generală”

CAP II

LEGITIMAREA CONVENTIEI SOCIALE

Înainte de a discuta despre legitimarea convenției sociale in filosofia politica a lui Thomas Hobbes as vrea sa încerc a defini pe scurt termenii de ,,autoritate politica” ( deoarece nu poate exista un suveran fara ca autoritatea politica să nu joace un rol important), ,,legitimitate politica” si nu in ultimul rand, ce reprezinta defapt statul. In primul rand voi incepe prin a defini statul. Din punct de vedere etimologic, notiunea de Stat provine din termenul latin status insemnand literal statut social sau pozitie sociala, specifice unui individ in cadrul comunitatii. Caracteristica abordarii pre-moderne a statului (pana in secolul XIV) priveste sinonimia dintre stat si suveran (rege), descriind astfel distinctia sintre conducator si condusi prin ideea conform careia statul rezida in persoana regelui. Dezvoltare a conceptiei moderne cu privire la stat se va intinde de-a lungul a trei secole, urmand o serie de pasi. In prima instanta, literatura medievala de tipul specula principium (,, oglinda pentru principii”), al carei reprezentant este Machiavelli, cu lucrarea sa Principele (1532) : in acest gen de literatura statul ( lo stato) nu mai este doar simplu sinonim cu principele, ci totodata se identifica si cu caracterul regimului politic, cu aria geografica asupra careia autoritatea suverana este asumata si mentinuta, respectiv cu institutiile de guvernare necesare pastrarii unei astfel de autoritati. Un al doilea pas in incercarea de definire a statului l-a reprezentat teoria politica republicana aparuta in perioada Renasterii: acum se poate observa aparitia unor conceptii privind autoritatea civila si politica autonoma ca reglator al afacerilor publice ale unei comunitatii independente. Statul este conceput ca buburandu-se de pretentia recunoscuta ca legitima asupra monopolului utilizarii violentei, autoritatea sa derivand nu ca rezultat al puterii sau statutului conducatorilor ci de la oamenii insisi de aici rezultand faptul ca statul este prezentat pentru prima oara ca un aparat distinct de guvernare, pe care guvernantii au datoria de a-l mentine si care le va supravietui acestora. Ultimul pas l-a reprezentat aparitia statului absolutist in Europa secolului al XVII-lea. In special in scrierile lui Bodin si ale lui Hobbes statul este conceput ca fiind cu adevarat separat de puterea guvernantilor, Se pot identifica aici trei aspecte principale ce identifica aceste formulari ca oferind o conceptie moderna cu privire la stat :

Indivizii din cadrul societatii sunt prezentati ca fiind subiecti ai statului, indatoririle si loialitatea lor nefiind fata de conducator ci fata de statul insusi;

Autoritatea statului este unica si absoluta;

Statul este privit ca fiind cea mai inalta forma de autoritate in toate problemele ce tin de guvernarea civila.

Statul va fi de acum considerat ca reprezentand o forma distincta de autoritate, independenta de cei ce dau efect puterii sale.

Autoritatea politica este un drept conferit in virtutea unei anumite pozitii sociale recunoscute, reprezentand capacitatea liderilor politici de a impune respect si de a-si exercita puterea, de aici rezulta ca, autoritatea reprezinta o forma particulara a puterii, mai precis acel atribut in virtutea caruia puterea este exercitata in mod legitim, un conducator poate avea putere fara autoritate, dar nu si autoritate fara putere.

Legitimitatea politica reprezinta dreptul acordat guvernantilor de catre cei guvernat pentru a-i guverna, din aceasta perspectiva, legitimitatea apare ca fiind, cum spune Max Weber, un criteriu al autoritatii, mai precis criteriul in functie de care autoritatea este recunoscuta. Robert Dahl defineste legitimitatea drept un rezervor pe care un regim intelept cauta sa il pastreze intotdeauna la un anumit nivel. Cand legitimitatea scade prea mult, regimul poate sa se prabuseasca.

Dar sa revenim. Biografia lui Hobbes este dominată de evenimentele politice ce au avut loc de-a lungul vieții sale in Anglia si Scoția. Născut in anul 1588, anul în care Armada spaniola a avut o încercare eșuată de a invada Anglia ( în momentul in care mama sa a aflat această veste a intrat în travaliu prematur, și astfel, scria Hobbes, ,,eu si teama am fost născuți împreuna, ca gemeni ". –Frica este o temă extrem de importantă in scrierile hobbesiene, filosofia sa având-o ca punct de plecare. ), a trăit pana la impresionanta vârsta de 91 de ani, murind in 1679. Nu provine dintr-o familie cu putere, influența ori avere, fiind fiul unui vicar căzut in dizgrație ce a fost forțat să părăsească orașul, abandonându-și cei trei copii în grija fratelui său Francis – acesta din urma fiind îndeajuns de bogat pentru a-i asigura educația tânărului Hobbes, talentele sale intelectuale fiind recunoscute si dezvoltate. Aceste abilități intelectuale,împreună cu sprijinul unchiului său, l-au ajutat sa ajungă la Universitatea Oxford, mai târziu devenind tutorele fiului unei familii importante – Cavendis. Acest lucru a făcut ca Hobbes sa intre in cercurile in care activitățile regelui, a membrilor Parlamentului si a altor proprietari bogați erau cunoscute si discutate. Astfel, capacitățile intelectuale si practice au făcut ca acesta sa fie mai aproape de ,,putere” – mai târziu el devenind tutorele de matematica al viitorului Rege Charles al II-lea. Deși acest lucru nu l-a făcut puternic, el s-a familiarizat cu puterea si l-a făcut la fel de vulnerabil ca si pe cei ce erau. În luptele dintre rege și parlament, care se desfășurau în Anglia în ajunul Revoluției din secolul XVII, Hobbes s-a situat de partea regelui. În anul 1640, la câteva zile după dizolvarea Parlamentului scurt și în ajunul convocării Parlamentului lung, Hobbes a publicat un mic tratat ,,Apărarea puterii și drepturilor regelui”, necesare pentru menținerea păcii în stat. Intervenția sa l-a silit pe Hobbes, pentru a evita represiunile, să fugă din Anglia; vreme îndelungată el a rămas în Franța ca emigrant politic. La Paris el și-a scris principalele sale opere filosofice și politice: De Cive (Despre cetățean, 1642), Despre corp (1655), Despre om (1658). Tot aici Hobbes a publicat și o altă operă a sa, fundamentală pentru gândirea politică, intitulată Leviathan (1652). Deși concepția lui Hobbes putea fi interpretată ca favorabilă monarhiei, el nu a întrunit simpatia cercurilor monarhice.

În ianuarie 1652, Hobbes a revenit în Anglia, unde în acel moment la putere se afla Oliver Cromwel. Acesta i-a oferit înaltul post de Secretar al Republicii Engleze (a doua poziție în stat), pe care Hobbes a refuzat-o. În perioada Restaurației, Hobbes a fost supus persecuțiilor, iar după moartea sa, cărțile scrise și publicate de el au fost arse în piața publică. Pentru a înțelege această reacție, trebuie să menționăm că filosofia lui Hobbes era materialist-ateistă. Din punctul de vedere al lui Hobbes, metoda matematică, geometrică, este metoda științifică universală. Ea trebuia să-și găsească aplicare nu numai în științele naturii ci și în științele sociale. Nu numai în cazul corpurilor naturale, ci și al celor artificiale, în spațiul moral, viața societății, deci nu numai în fizică ci și în politică. Hobbes se înscrie astfel printre filosofii care au revoluționat filosofia și metodologia vremii. Pentru el filosofia politica ia in discutie scopurile politicului – aceea de a incerca sa mentina si sa protejeze pe cat este posibil o oarecare stare de bine comun pentru toti cei care se supun, si sa-i pedepseasca pe cei care nu o fac.

Concepțiile materialist mecaniciste ale lui Hobbes domina și doctrina sa despre stat; el concepe statul ca un mare mecanism care s-a format ca rezultat al ciocnirii intereselor și pasiunilor umane. Pentru filosofii contractualisti, precum Hobbes, pornind de la ideea că societatea a apărut printr-o înțelegere a tuturor membrilor societății, au considerat că membrii societății au drepturi anterioare celor sociale, și anume drepturile naturale: drepturile naturale nu pot fi încălcate de guvernământ, deoarece sunt anterioare existenței autorității politice. Asadar, politicul se origineaza la nivelul aranjamentului originar – contractul social si parasirea starii de natura – care reprezinta astfel un model al politicului stabilit in mod rational de catre indivizii. Subliniaza astfel faptul ca, trecerea de la natura la societatea politica organizata are loc atunci cand se instaureaza un sistem de reguli si prevederi menite sa asigure pacea politica si securitatea membrilor statului. Dreptul de a contesta autoritatea politică, instituită prin contractul social, nu este un drept natural, ci consecința logică a faptului că societatea este creată prin voința tuturor (atunci când un guvernământ încalcă drepturile naturale, fundamentale).

Este o cunoscută butadă a lui Hobbes că dacă legile geometriei ar fi afectat interesele umane ele ar fi făcut obiectul disputelor politice. Ca și Grotius, Hobbes încearcă să cerceteze în primul rând natura omului luată în abstract și din ea să deducă ceea ce reprezintă statul. Elementul primordial este deci omul izolat aflat în stare naturală. El nu e de acord cu Grotius care afirmase că de la natură omului îi e proprie tendința spre comunitate, ci considera că teama și nu instinctul de conviețuire generează societatea, pentru că omul de la natură este egoist în esența sa.

Observând viața socială a Angliei contemporane lui și generalizând observațiile sale, Hobbes afirmă că omul caută nu viața în comun ci dominația și că, față de alți oameni, ceea ce-l atrage nu e dragostea ci setea de glorie și confort. Pretutindeni omul nu urmărește decât plăcerea sa și caută să evite suferințele. Întrucât toți oamenii ar avea forțe similare, el conchide că de la natură toți oamenii sunt egali (este prima și singura mențiune despre egalitatea ființelor umane); fiecare are în stare naturală dreptul la toate, pentru că natura a dat totul tuturor. De aceea în doctrina lui Hobbes, în stare naturală oamenii se aflau într-o permanentă ostilitate, fiind pătrunși de setea de a-și face rău unul altuia. Omul se luptă cu semenul său ca și când ar fi dusmanul său, îl urăște și se străduiește să-l vatăme. Lansând metafora organismului politic, Hobbes se înscrie într-o familie de gânditori pentru care starea de pace într-o societate se păstrează dacă fiecare își înțelege rolul în grup, și-l asumă și respectă regulile constituirii acelui organism. El a remarcat faptul că societatea, ca orice alt organism, poate fi supusă ruinării și distrugerii care nu provine din starea de natură, ci din cea socială: o constituție greșită, răzvrătire, greșelile suveranului sau lipsa de acțiune a membrilor societății. Meritul lui Hobbes rezidă în această echilibrare a raporturilor dintre un individualism specific epocii moderne și un instituționalism care va da o dimensiune specifică unei părți a gândirii politice contemporane. Hobbes a apreciat că sunt două modalități de întemeiere a unui stat: printr-un acord mutual, un contract social între oameni, sau prin supunere în fața unei puteri care le periclitează viața. El acordă un spațiu semnificativ în lucrarea Leviathan pentru a analiza procedurile de luare a deciziilor astfel încât să se respecte clauzele contractului social. În plus, el este adeptul ideii că statul trebuie să aibă o structură cât mai simplă și să promoveze obiective clare. În același timp, puterea suverană are o autoritate absolută asupra tuturor subiecților. În acest sens, R. Flathman scrie că aici este aspectul cel mai controversat al teoriei hobbesiene pentru că pe de-o parte suveranul poate lua decizii greșite din punct de vedere moral, apărându-și cu orice preț autoritatea absolută, dar în același timp trebuie respectat dreptul natural al individului de a nu se supune, de a limita sau restricționa puterea, după cum consideră de cuviință . La acest moment al discuției, Hobbes introduce un principiu care stă la baza viitoarei doctrine a democrației – care cere suveranului să cunoască și să înțeleagă ambițiile, nevoile și interesele membrilor societății astfel încât să se creeze o corespondență între aceștia și hotărârile lui, care să conducă la îndeplinirea obiectivelor statului, pacea și bunăstarea. Hobbes sublinează faptul că o bună cunoaștere a supușilor va conduce la posibilitatea de a le anticipa dorințele și nevoile, acționând în spiritul cerințelor colective. Deși contractualismul este un punct central al filosofiei politicii elaborată de către Hobbes trebuie să recunoaștem și importanța ideii absolutismului politic prin care el încredințează suveranului ultimul cuvânt în aspectele etice, religioase și politice ale Cetății, tocmai pentru a menține pacea și a preîntâmpina războaiele civile. În consens cu evoluția societății engleze a timpului său, Hobbes își exprimă preferința pentru monarhie, apreciind-o mai bună decât aristocrația și democrația pentru că, dacă în caracterizarea unui regim politic este important numărul de persoane care dețin puterea, atunci un singur suveran este capabil să învingă divizările de opinii, corupția și lipsa competenței, să ofere o proiecție unitară și constantă izvorâtă din înțelegerea naturii umane. Suveranul poate fi subiectiv și să încurajeze favoritismele, dar acest lucru este mai puțin grav decât într-o oligarhie sau într-o democrație în care se confruntă multiple interese individuale.

Așadar, tendințele egoiste și teama caracterizează omul în starea naturală. El exprimă această situație prin titlul unei piese a dramaturgului roman Plaut, Homo homini lupus (omul este lup pentru om), iar starea naturală nu ar fi decât o stare de război universal bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor). Starea de natură este deci cel mai jalnic destin al omenirii, spune Hobbes. Viața omului în această stare este solitară, pauperă, brutală și scurtă. Nimeni nu poate dori menținerea acestei stări fără să intre în contradicție cu sine însuși și cu rațiunea sănătoasă. Dimpotrivă, urmând rațiunea, fiecare trebuie să caute să iasă din starea naturală, să caute pacea, oriunde ar fi. „Rațiunea umană, constatând absurditatea acestui război, va căuta mijloacele păcii. Mai exact, ceea ce numim rațiune se naște din această necesitate resimțită și recunoscută de pasiune: ea este facultatea de a inventa mijloace sau de a produce efecte. Noua artă politică va consta în noua folosire a acestei facultăți. Ceea ce a scos la lumină Hobbes este că oamenii, daca vor să fie satisfăcuți sunt constrânși să fie inteligenți.” Cerințele rațiunii sunt numite de Hobbes legi naturale. Prima lege naturală, fundamentală, impune: trebuie căutată pacea, trebuie să se pună capăt acestei stări de ostilitate generală a omului față de om, deoarece in starea naturala fiecare poate face ceea ce considera necesar pentru conservarea sa ceea ce insemna ca fiecare are un drept asupra tuturor lucrurilor si chiar asupra corpului celorlalti ( „… cum nu există nimic din ceea ce poate folosi, care să nu-i poată fi de ajutor pentru a-și conserva viața împotriva dușmanilor săi, rezultă de aici că fiecare are un drept asupra tuturor lucrurilor, chiar și asupra trupului altcuiva.”),acest drept nelimitat fiind o sursa de razboi. Și pentru aceasta trebuie să se încheie contractul social care permite ieșirea din starea naturală, întemeierea și statornicirea unei noi forme de conviețuire a oamenilor – statul/ societatea civila. Trecerea spre societatea politică se face printr-un contract semnat voluntar și conștient de către indivizii care doresc să facă parte din acestă comunitate. Semnarea contractului presupune bineînțeles renunțarea la anumite drepturi. Contractul reprezintă consimțământul individului de a face parte din comunitatea politică respectivă: „prin urmare trebuie să se înțeleagă că oricine intră din starea naturală într-o colectivitate renunță în favoarea majorității comunității la întreaga putere necesară scopurilor pentru care se intră în societate. Iar aceasta se face pur și simplu prin înțelegerea privind unirea într-o societate politică, acesta fiind întregul contract ce poate exista sau trebuie să existe între indivizii care intră într-o societate”.  In ,,Leviathanul” el incearca sa arate ca pacea intr-o societate civila si unitatea sociala sunt cel mai bine obtinute prin formarea unui ,,commonwealth” creat print-un contract social. Binele comun ideal dupa parerea lui Hobbes este cel in care o putere suverana conduce si este responsabila de protejarea securitatii si de a veghea asupra respectarii drepturilor si libertatilor cetatenilor sai. Hobbes ilustreaza gandirea cauzala privind puterea ca heghemonie. Ceea ce inseamna ca puterea se va centra pe suveranitate. Premisa de baza de la care porneste este ca exista o comunitate politica totala, a carei existenta concreta este reprezentata de catre stat, comunitate sau societate.

,,Contractul” poate deveni instrument de desființare a războiului general doar în cazul în care va fi respectat. De aceea, cea de-a doua lege naturală glăsuiește: trebuie respectat contractul. Aceasta corespunde și dreptului natural. Din legea fundamentală a naturii, Hobbes deduce și o serie de alte legi, care stabilesc datorii sau obligații ale omului, a căror respectare e necesară pentru menținerea păcii. Printre acestea el indică obligația de a arăta recunoștință, de a ierta vechile ofense, de a nutri respect față de alții, de a recunoaște egalitatea oamenilor de la natură, etc.

Starea de natură creează un echilibru instabil, o stare de insecuritate și mizerie între oameni care trăiesc mereu teama și riscul morții violente, solitari, profund nefericiți, cu o viață scurtă și plină de insecuritate. Sheldon Wolin scrie că starea de natură este caracterizată de o dublă absurditate, logică și morală pentru că oamenii sunt în situația maximizării drepturilor și a unei libertăți perfecte pentru că ei pot face și spune tot ceea ce vor . Starea de natură este „idealizarea” extremă a unor pretenții de libertate politică și religioasă prezente în Anglia secolului al XVII-lea în formula unui comunism primitiv pentru care stăteau față în față două idei opuse: una a proprietății comune, care nu recunoștea proprietatea privată și alta care susținea impulsul spre acumulare, care nu avea nici o îngrădire juridică. Se naște astfel o situație absurdă consideră Wolin, pentru că dreptul fiecăruia asupra tuturor era în contradicție cu dreptul niciunuia asupra a nimic. Un drept absolut era în contradicție cu el însuși. În al doilea rând, în condițiile unei libertăți perfecte omul, iubitor al libertății devine lup pentru celălalt încât forța care ar crea dreptul aparține fiecăruia pentru a-l distruge pe celălalt. „Dreptul absolut care creează haosul amenință cu anihilarea existenței omului, iar instaurarea societății civile contrazice acest drept fiind în același timp unica posibilitate de a-i salva existența”. Este chiar paradoxul care îl creează pe Leviathan. Hobbes pune în opoziție starea de natură, cu caracter aistoric, cu societatea politică, marcând triumful umanității asupra naturii și deci capacitatea omului de a progresa, de a face istorie. Punctul cheie al filosofiei politicii elaborată de Hobbes se află în această voință comună a indivizilor de a se supune unei legi stabilită rațional, în transferul drepturilor naturale către o autoritate comună care este statul.

Trebuie făcută o legătură între viața lui T. Hobbes (1588-1679) și evenimentele la care a fost martor. El trăiește în perioada în care Revoluția engleză pune capăt tentativei de instaurare a unei puteri absolute de către Carol I Stuart, decapitat la Londra în 1649. Rătăcind din Franța în Anglia, pradă împrejurărilor mai mult sau mai puțin favorabile, stăpânit de o frică permanentă și de neînvins, Hobbes încearcă, de-a lungul scrierilor sale, să-și protejeze viața și societatea de această frică. Un astfel de rol revine statului, concepție afirmată deja în antichitate, dar pe care Hobbes o va înnoi prin mijloacele pe care intenționează să le pună la dispoziția statului, în scopul protecției cetățenilor.

Ceea ce numește Hobbes teama de moarte devine așadar principiul fundamental al politicii moderne. Pentru el cel mai important impuls care-i conduce pe oameni este reprezentat de autoconservare, un impuls care depaseste cu siguranta orice alta dorința, ca de exemplu cea de a depasi bunastarea altcuiva. (Hobbes [1651] 1986: 118–21, 183–87).

Ordinea politică nu are legitimitate decât în măsura în care îl înarmează pe individ împotriva amenințării cu dispariția. Hobbes nu putea să ignore faptul că prin aceasta se distanța complet de tradiția socratică, exprimată, printre alte texte, și în Gorgias, dialog în care Platon îl face pe Socrate să afirme că pentru a te teme de moarte trebuie să fii sau smintit sau laș. Acceptarea pedepsei supreme de către Socrate este la antipozii noului principiu. În tradiția antică dreptul natural se definește drept ceva conform cu dreptatea; o dată cu Hobbes, el este asimilat doar principiului de conservare. Acesta afirmație are o primă consecință importantă: dreptul natural al lui Hobbes nu implică în mod direct existența socială.

Omul nu mai este, ca pentru greci, un "animal politic"; cetatea nu ține de natură, ea nu poate fi concepută ca fiind un mod logic anterior individului, după cum susținea Aristotel. De acum înainte, ea va trebui să fie dedusă și să i se găsească legitimitatea în existența ei aposteriori. De aceea Hobbes face o riguroasă distincție între legea naturală și dreptul natural definit mai sus. Legea naturală îl constrânge într-adevăr pe om să folosească cele mai potrivite mijloace pentru propria conservare. Prin aceasta are un caracter rațional, căci cumpănirea mijloacelor implică apelul la rațiune, dar legea nu mai are statut de principiu, de criteriu, ci de mijloc. O dată cu Hobbes, rațiunea politică devine instrumentală, ea nu mai vizează adevărul ci eficacitatea. Dacă starea socială este mai legitimă decât starea de natură, aceasta se întâmplă nu pentru că este mai dreaptă ci pentru că este mai utilă. Acesta este și un punct de plecare pentru hedonismul specific concepțiilor politice și etice ale filosofiei britanice din secolele XVII și XVIII.

Leo Strauss afirmă în cunoscuta sa lucrare Dreptul natural și istoria, că Thomas Hobbes este fondatorul filosofiei politice moderne. Chiar dacă îl consideră pe Machiavelli ca precursor al lui, Strauss îi atribuie lui Hobbes descoperirea fundamentală a unei noi forme de drept natural. În timp ce anticii înțelegeau această expresie ca fiind sinonimă cu ordinea rațională a lumii, din care rațiunea omenească făcea parte integrantă sau, ca la stoici, era echivalentul ei ca microcosmos, Hobbes o concepe ca putința de a acționa. Pentru un individ dreptul natural este, înainte de orice, acela de a se servi după bunul plac de puterea lui, în vederea singurului scop pe care i-l asigură natura, propria-i conservare.

Gânditorul englez acordă o atenție particulară conceptului de libertate privit sub un dublu aspect: cel al naturii și cel al societății și oamenilor care o alcătuiesc. În primul caz libertatea de mișcare își are sursa în necesitatea și în legile naturale care au puterea de a acționa în mod nestânjenit. În al doilea caz, Hobbes distinge între libertatea naturală pe care supușii o păstrează din starea de natură și cea artificială, născută în societatea organizată. Aici se naște libertatea oamenilor în raport cu natura și în mod particular cu natura umană. Y. Zarka a remarcat faptul că Hobbes nu a răspuns convingător la problema raportului dintre autoritatea absolută a suveranului, a legiuitorului și libertatea individului de a se opune deciziilor care îi încalcă dreptul la autoconservare. De aici ideea că, deși supuși puterii, indivizii se pot bucura de libertate dacă înțeleg corect ideea că suveranul este reprezentantul lor. În acest sens Hobbes desprinde problematica supunerii și libertății politice față de religie, a bisericii de politică pentru că judecata oamenilor asupra lor nu poate fi influențată de amăgiri și false reprezentări, de credința în miracole, elemente invizibile, subiective, imateriale, cum sunt cele ale iadului. Crezând în libertatea conștiinței, el a dorit să elimine frica din viața omului și a pledat pentru ca acesta să nu trăiască cu frica de moarte, ci cu respectul pentru o religie civilă. Exegeza a remarcat faptul că Hobbes a contribuit într-o măsură considerabilă la stabilirea legăturilor dintre filosofie și religie în spirit modern.

In concluzie clarificarea conceptuala a diferentei dintre stat si guvernare este facuta de catre Hobbes in secolul al XVLL-lea, o data cu teoria sa rationala asupra statului. Spre deosebire de Machiavelli, pentru filosoful englez,arta guvernarii nu duce la crearea statului, ci la mentinerea si conservarea sa. Sete o distinctie importanta care semnaleaza separarea definitiva a guvernarii de institutia detinatoare a puterii. Daca pentru Machiavelli dobandirea si pastrarea puterii reclama strategii politice identice, pentru Hobbes mentinerea statului se inscrie printre indatoririle suveranului, indatoriri care deriva din statutul sau de suveran.

In ceea ce priveste aparitia statului, Hobbes are in vedere doi factori esentiali, pasiunea omeneasca si un aspect de ordin juridic. Onul, in calitateta lui de lucru care gandeste, este un spirit corporal, dar si o vointa animata de necesitate si dorinta care intra sub incidenta legilor mecanice, Si cum viata se identifica cu miscarea, filosoful defineste pasiunile drept miscari prin care obtinem ceea ce ne satisface dorintele. Dintre acestea, straduinta de a ne conserva fiinta si de a ne atinge interesele personale (procurarea hranei, necesitatea de a ne apara) duce la aparitia societatii. In aceasta perspectiva, omul nu mai este un zoon polottikon, deoarece societatea nu mai apare ca un loc natural al individului. Dimpotriva, naturala este doar dorinta omului, pe care o numeste conatus, de a se mentine ca fiinta. Dar, in colectivitate, oamenii, care sunt de la natura fiinte egoiste, preocupate exclusiv de binele propriei persoane, se distrug reciproc. Dotat cu ratiune, omul prevede pericolele care-l asalteaza din toate directiile si, sub imperiul unei permanente angoase a mortii, el ataca inainte de a fi atacat, aflandu-se in acea conditie numita razboi: un razboi al fiecaruia om impotriva fiecarui altul, este normal ca fiecare persoana vatamata sa sanctioneze nelegiuirile si sa se apere in calitate de executor al legii naturale. In aceasta faza este nevoie de instituirea societatii politice care sa puna capat arbitrariului vointei individuale. Hobbes dezvolta ideea de conflict generalizat, precizand ca sesnsul termenului nu contine doar actul de a lupta in sine, ci si tendinta naturala a omului spre agresivitate, pe care o numeste vointa infruntarii sau dispozitia de a lupta.

Totusi, subiniaza Hobbes, exista o regula generala a ratiunii care ii dicteaza omului, daca fiecare va proceda la fel, sa renunte la dreptul lui natural de a se apara si de a se multumi cu atata libertate fata de alti oameni cata le-ar acorda el lor fata de el insusi. Este vorba de un transfer de drept privat in favoarea dreptului public, dupa cum ne spune Hobbes, un transfer reciproc de drepturi in baza unui contract. In urma pactului social, care este un act voluntar si juridic, multimea se uneste intr-o singura persoana numita Comunitate civila sau Statul-Leviathan, o constructie artificiala care le ofera, in schimbul renuntarii la drepturile lor, securitatea propriei vieti si ordinea sociala. Insa, contractele, in absenta unei instante care sa le certifice aplicarea nu au nici o valabilitate, deoarece legile naturale (dreptatea, echitatea, modestia, mila) se opun pasiunilor (partinire, mandrie, razbunare). Concluzia lui Hobbes este clara, conventiile, fara sabie, nu sunt decat vorbe in van, lipsite de orice putere in a da cuiva siguranta. De aceea, cel care garanteaza aceste avantaje nu poate fi decat suveranul unei comunitati civile, fie ca este un singur om sau o adunare, iar aceasta persoana numita sa fie ,,purtatorul de cuvant al fiecaruia” inseamna mai mult decat un acord, pentru ca ea reprezinta unitatea reala a tuturor intr-una si aceeasi persoana, care este opera unei conventii a fiecarui om cu fiecare alt om. Realizarea unitatii politice, intruchipate de suveranul care recunoaste vointele individuale intr-una singura, marcheaza momentul in care multimea devine un popor constient de sine.

Pentru Hobbes, scopul suprem al guvernarii rezida in apararea intereselor poporului, ceea ce implica, pe langa asumarea rolului militar, mentinerea ordinii si reglementarea moravurilor, administrarea economiei publice in masura in care filosoful defineste scopul vietii civile in Statul-Leviathan ca bunastare a vietii poporului, el anticipeaza curentul de inspiratie utilitarista care va lua amploare in secolul al XVIII-lea. Totusi, el nu depaseste cadrul politic al problemei, deoarece analiza practicii guvernarii ramane circumscrisa ideii de putere. In opinia sa, arta guvernarii presupune abilitati specifice din parteasuveranului care trebuie sa stie sa se faca ascultat de supusi, caci prosperitatea unei natiuni nu este data de catre forma de guvernamant ci de supunerea absoluta a celor condusi. Teza absolutismului puterii politice se leaga de natura pactului social insusi: atunci cand se decid sa renunte la drepturile lor in favoarea statului reprezentat de suveran, oamenii isi cedeaza in mod definitiv puterea lor individuala. Hobbes expliciteaza ca ei s-au legat in fata fiecarui altul, sa fie autorii cunoscuti ai orice ar face sau ar crede nimerit sa faca acela care este deja suveranul lor. Primele cincisprezece paragrafe ale capitolului al XVIII-lea din Leviathan, care stabilesc drepturile suveranului instituit, demonstreaza pe larg de ce oamenii treebuie sa se supuna puterii suverane. Ideea de baza este ca un conducator se situeaza in afara contractului mutual al oamenilor, caci acordarea suveranitatii prin mijlocirea unei conventii este lipsita de sens si atata timp cat actiunile si decizile sale vizeaza pacea si binele tuturor, ele sunt legitime si oamenii trebuie sa se conformeze neconditionat ( cu rezerva atacului la propria viata). Chiar si atunci cand puterea suverana comite inechitati, filosoful nu le incadreaza in categoria nedreptatilor sau vatamarilor propriu-zise, intrucat persoana care reclama ca suveranul i-ar fi adus vreun prejudiciu nu face decat sa se revolte impotriva a ceva al carui autor este el insusi ori, conchide filosoful, a te prejudicia pe tine insuti este cu neputinta.

Asadar, Statul-Leviathan este o fiinta artificiala pentru ca se naste dintr-o conventie a tuturor si este inzestrat cu un suflet artificial, suveranitatea. El este mult mai puternic si mai rational decat indivizii ce se conduc prin ei insisi intr-o stare naturala violenta si dezorganizata. Problema care ramane insa deschisa este daca supunerea fata de suveran este intotdeanua legitima.

CAP III

STATUL IN VIZIUNEA LUI THOMAS HOBBES

Lucrarea fundamentala a lui Thomas Hobbes este ,, Leviathanul”, prin aceasta el devine fondatorul teoriei politice a iluminismului, contractualismului. Aici, el definește contractul social originar ca fiind nimic altceva decât o convenție de limitare reciproca a ,,libertăților” absolute aflate intr-un continuu conflict. Nu întâmplător folosește o metafora ,,bancara”: fiecare membru al viitoarei comunități 'depune' o parte din libertatea sa absoluta in cadrul unui 'fond comun de investiții si asigurări', fond care se constituie in expresia cea mai simpla a sistemului de reguli si instituții care in mod curent poarta numele de 'stat'. Libertatea fiecăruia se vede in acest caz in același timp limitata si asigurata, fondul comun determinând, prin menținerea sa, o 'dobânda' de libertate pentru fiecare in parte. Hobbes incearca sa explice originea statului raportandu-se la natura umana. El reprezinta o forma de organizare a vietii comune, el insa trebuie sa aiba o putere absoluta care sa nu poata fi intrecuta de puterea unui singur individ ce ar trebui sa i se supuna. „Indivizii care fondează un corp politic instituie o putere suficientă pentru a-i proteja, aceasta nu este suficientă decât dacă nici un individ sau grup de indivizi din interiorul corpului politic nu este în măsură să formuleze vreo revendicare împotriva deciziilor și acțiunilor suveranului.” Indivizii posedă în starea de natură (natural condition of manking) ceea ce Hobbes numește „dreptul natural”, adică „libertatea fiecărui om de a-și folosi puterea după propria voință, pentru conservarea naturii sale, adică, altfel spus, a propriei vieți, și, în consecință, de a face orice lucru care, conform judecății și rațiunii sale, va considera că este cel mai potrivit mijloc pentru aceasta.” Daca am face de buna voie un contract, o promisiune reciproca, atunci ar putea parea plauzibil sa credem ca am avea obligatia de a ne supune suveranului – ceea ce ar insemna ca promisiunea devine o valoare morala ce se suprapune oricarui alt lucru.

Totuși, aceasta lucrare este mult mai complexa decât se poate deduce din ideea ilustrata mai sus. Thomas Hobbes a dat prin Leviathan răspunsul la ceea ce Robert Nozick numea "întrebarea fundamentala a filosofiei politice", si anume daca statul trebuie sa existe, sau, altfel spus, de ce este statul preferabil anarhiei. De aici deriva un alt aspect pe care Hobbes îl tratează in cartea sa, si anume justificarea existentei anumitor structuri instituționale din interiorul statului si modul in care statul trebuie sa functioneze. Investigatia lui Hobbes in acest sens, se contureaza in jurul urmatoarei idei: Pentru a explica functionalitate unui stat, aesta trebuie analizat in termenii miscarilor celor mai mici componente, adica in termenii "miscarilor" indivizilor umani. Astfel, Hobbes afirma ca "locul natural" al omului nu mai este societatea, si ca naturala este doar individualitatea, statul (sau de altfel, orice comunitate) nefiind altceva decat rezultatul artificiului. Prin urmare, la fel ca pentru construirea masinariilor este nevoie de cunoasterea legilor fizicii, tot astfel, pentru a modela statul, este nevoie de cunoasterea legilor naturii umane. Bazându-se pe aceasta idee, Hobbes ajunge la doua premise fundamentale: Prima este ca oamenii sunt prin natura lor ființe egoiste, ale căror acțiuni sunt menite sa le asigure binele si sa evite răul pentru ei înșiși, iar cea de-a doua este aceea ca moartea este răul cel mai mare. Hobbes va dezvolta aceste două idei in cuprinsul operei sale, ajungând la concluzia ca orice acțiune umana este condusa de dorința atingerii binelui propriu, fapt care îl face pe om "in mod necesar egoist".

Cu toate acestea, doar analizând datele psihologiei individuale nu este suficient pentru a explica necesitatea si funcționarea statului. Nu orice număr de oameni care locuiesc pe un teritoriu constituie in mod necesar o comunitate civila. Însa simplul fapt ca oamenii constituie si trăiesc in aceste comunități, duce la nașterea de conflicte, a căror logica este de neînțeles, după cum însuși Hobbes afirma, decât pornind de la un fundament al naturii umane: egalitatea intre indivizi. Însa acesta egalitate nu este una de ordin moral, mental sau fizic, este una a vulnerabilității (spre exemplu cel slab are destula forță pentru a-l ucide pe cel puternic prin șiretenie sau asociere cu alții).

Oamenii sunt egali și liberi în starea naturală. Prin libertate se înțelege, conform sensului propriu al cuvântului, absența piedicilor externe, care adesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar voi, dar care nu-l pot stânjeni să-și folosească puterea rămasă, așa cum îi dictează judecata și rațiunea. Însa egalitatea dintre indivizi duce mai departe la egalitatea dintre speranțele si dorințele acestora de a-și realiza scopurile. Este general cunoscut faptul ca in momentul an care doi oameni își doresc același lucru, devin rivali. Hobbes enunță acest lucru astfel: "Admițând posibilitatea ca puterile oamenilor sa se afle in opoziție, trebuie sa admiți necesitatea unei lupte intre ei. Aceasta este logica oricărui conflict uman." Prin urmare, atâta timp cat o putere comuna nu intervine in sensul restricționării comportamentului oamenilor, ei se afla intr-o stare de "război al fiecăruia împotriva tuturor".  „Căci războiul nu constă doar în bătălii sau în actul de a lupta, ci într-o perioadă de timp, în care voința înfruntării este suficient de cunoscută, prin urmare, noțiunea de timp trebuie considerată ca ținând cont de natura războiului, la fel cum ține de natura vremii. Căci la fel cum natura vremii rele nu constă într-una sau două averse de ploaie, ci într-o tendință de a ploua prezentă în multe zile la rând, nici natura războiului nu constă în lupta propriu-zisă, ci într-o dispoziție cunoscută pentru luptă, atâta timp cât există nici o asigurare în sens contrar. Orice alte vremuri sunt vremuri de pace.”

Pentru aceste idei, la adresa lui Hobbes s-au adus diferite critici, mai mult sau mai putin fondate. Una dintre acestea este faptul ca Hobbes ar presupune in teoria sa o agresivitate naturala a omului. Insa combatand aceste cuvinte, putem spune ca daca intr-adevar ostilitatea intre indivizi ar fi innascuta, atunci comunitatea civica ar fi imposibila. Mai mult decat atat, scopul lui Hobbes in acest sens este de a arata cum acesta se poate inchega, si nu invers–– de modificat ori sters!!!.

Premisele sale referitoare la natura umana sunt, asa cum am observat, diferite de idealul clasic sau cel crestin de urmarire a perfectiunii si virtutii. Dupa Hobbes, omul este o fiinta chinuita de dorinte ce nu pot fi realizate, aflat intr-o continua urmarire a fericirii prin trecerea de la o satisfactie momentana la una noua, lucru de loc rau, avand in vedere ca miscarea e viata, iar imobilitatea moarte – consecinta fiind perpetua dorinta a puterii noi dupa o putere deja dobandita, cautand noi si noi moduri de a-si mari puterea. De aici, starea de razboi, in care orice om este dusmanul fiecaruia, o viata fara securitate, in afara celei pe care si-o asigura singur. Dar nu este o stare fericită, pentru că este lipsită de securitate. Fiecarea vrea să fie respectat la fel de mult, fiecare vrea recunoștință, și nu există nicio autoritate care să tempereze rivalitățile, mândria sau neîncrederea. Bunurile economice nu sunt singura sursă de dispută, gustul puterii este și mai mare. În lipsa unei autorități politice, se poartă războiul tuturor împotriva tuturor. Astfel, cum trebuie mereu să înfrunte riscul unei morți violente, oamenii trăiesc de fapt în niște condiții animalice. Hobbes este original când oferă soluția ieșirii din starea naturală, pentru că nu mizează pe o reformare morală, ci pe inteligență, una provenită din frica de moarte. Pacea colectivă este de dorit pentru conservare, nu este neapărată nevoie de bunătate sau generozitate. Pentru a ne scapa de starea anarhica intervine statul. Fiecare renuntă să-și întrebuinteze forța în detrimentul celuilalt, dar regula trebuie respectată de toți. Se stabilește prin urmare un contract, care prevede un terț care deține o putere mai mare decât toti.. El are sarcina de a asigura pacea in societate, insa, asa cum am spus si anterior, el trebuie sa aiba autoritatea necesara, incorporata in suveranul care dispune de tot ce este necesar sa-i asigure permanenta. Daca-i limitam puterea, ii facem imposibila sarcina.

Thomas Hobbes, în Leviathan, tratat despre materia, forma și puterea unui stat ecleziastic și civil, ne povestește despre categoriile politice pe care se bazează democrația, fără a fi însă partizan al acesteia. El este un susținător al monarhiei, dar nu al celei de drept divin. Așadar, Hobbes crede că există două stări ale umanității, de natură și de contract. Starea naturală este cea a independenței absolute, a libertății egale. Dar izvorul puterii sunt indivizii, fie vorba chiar despre monarhia pe care o vrea Hobbes. Poporul îl instituie pe suveran. La acest punct incepe nuantarea regimului pe care l-a avut in vedere Hobbes. Spre deosebire de alte modele ale vremii,suveranul ce dispunea de o autoritate absoluta nu avea si o putere absoluta. El nu vede cum suveranul poate si trebuie sa controleze opiniile care trebuie lasate se se exprime liber. Statul său se bazeaza pe institutii ale proprietatii private,ale libertatii contractuale si nu dispune de mijloace in afara de intretinerea unei armate de voluntari,a unui sistem juridic si a unor bunuri publice. Intr-o oarecare masura, obiectivul sau este limitat la bunul public, constituit de pacea civila. Insa, drepturile sunt limitate de inacceptibilitatea oricarei atingeri la pacea interna, prin dobandirea unei puteri neadmise. Peste haosul anarhic si violent se asterne deci un mecanism de siguranta constand dintr-o autoritate incontestabila ( fiind aleasa de comun acord si de bunăvoie).

Vorbind despre sistemul politic, intr-o formulare care amintește de viziunea mecanicistă a unui Dumnezeu al ingineriei naturale, nimic altceva decât un meșter-creator asemeni omului, doar că mai perfecționat, Hobbes afirmă: „Natura (meșteșugul creator prin care Dumnezeu a plăsmuit lumea și prin care o cârmuiește) este imitată de meșteșugul creator al oamenilor, la fel ca și în multe alte privințe, și prin aceea că poate plăsmui un animal artificial. Căci, văzând că viața nu este nimic altceva decât o mișcare a organelor, care începe într-una din părțile interne principale, de ce nu am spune că toate automatele (mașini care sunt puse în mișcare prin arcuri și roți, cum ar fi ceasurile) au o viață artificială?”. Tocmai această artă și îndrăzneală de a imita meșteșugul divin este cea care permite nașterea (de fapt, crearea de către oameni) a Leviathanului „care nu este nimic altceva decât un om artificial, chiar dacă mai mare și mai puternic decât cel natural, pentru a cărui protecție și apărare a fost conceput” . Acest „om artificial” este de fapt un mare corp, în care Hobbes nu rezistă tentației de a identifica elementele și trăsăturile corpului uman generic, după cum urmează: „suveranitatea este un suflet artificial, care dă viață întregului corp și îl pune în mișcare; magistrații și ceilalți slujbași, care judecă și execută, sunt articulații artificiale; răsplata și pedeapsa (prin care, legate de tronul suveranității, fiecare articulație și fiecare membru sunt puse în mișcare pentru a-și îndeplini datoria) sunt nervii, care îndeplinesc aceeași funcție în corpul natural; averea și bogățiile tuturor membrilor particulari sunt puterea; salus populi este îndatorirea sa; consilierii, prin mijlocirea căruia îi sunt transmise toate lucrurile pe care are nevoie să le știe, sunt memoria sa; echitatea și legile sunt rațiunea și voința; buna înțelegere e sănătatea; vrajba e boala; iar războiul civil, moartea. Iar pactele și convențiile, prin care părțile acestui corp politic au fost la început create, puse laolaltă și unite, se aseamănă acelui fiat, sau «să facem un om», rostit de Dumnezeu în actul creației sale”. Mai departe, Hobbes compară problemele unei guvernări incapabile să adune suficiente venituri din impozite cu situația în care „părțile cărnoase sunt paralizate sau obstrucționate de materii otrăvitoare, venele care în cursul lor natural se golesc în inimă nu sunt, după cum ar trebui, alimentate de artere, prin urmare se petrece mai întâi o contracție rece și tremur al membrelor, și pe urmă o strădanie fierbinte și puternică a inimii pentru a forța trecerea sângelui” . După cum formulează succint Martin A. Bertman, „în inima doctrinei sale stă ideea că omul nu poate trăi sau nu poate duce o viață bună lăsând totul în seama naturii, lipsindu-se de propria sa creație artificială: corpul politic (the body of state). Omul este unicul artizan al naturii. Iar propria sa natură, urmărind conservarea și prosperitatea, dar pusă în primejdie de lăcomie și vanitate, trebuie să instituie, în chiar centrul acestui centru artificial, un suveran ca dătător de viață și mișcare întregului corp. Din punctul de vedere al omului, statul este inima artificială a naturii, iar suveranul, ca un Dumnezeu inventat, inima acestei inimi” .

Hobbes a cautat sa rezolve ceea ce numim astazi dilema prizonierului. Dar inainte de a continua, voi da o definitie a dilemei prizonierului. Denumirea dilemei provine de la situația ipotetică formulată de matematicianul Albert W. Tucker în 1950, pentru a ilustra această tensiune între conflict și cooperare. Povestea este următoarea: două persoane, suspecte de a fi comis împreună un delict grav, sunt arestate de Poliție, fiind deținute fiecare într-o celulă separată. Deoarece procurorul nu are suficiente dovezi pentru a-i condamna, ii face fiecăruia dintre ei următoarea ofertă: dacă își mărturisește vina sa și a celuilalt, scapă liber, dar complicele primește 10 ani de închisoare. Dacă nici unul dintre ei nu mărturisește, vor primi fiecare câte o pedeapsă de șase luni de închisoare, pentru o infracțiune minoră. Dacă ambii mărturisesc că au comis fapta împreună cu complicele, fiecare va primi doi ani de închisoare. Fiecare prizonier trebuie să aleagă dacă să declare sau nu că a comis fapta, fără să știe ce va declara celălalt prizonier. Întrebarea este: ce vor face prizonierii?

Tabelul 1: Dilema prizonierului

În Tabelul 1 putem urmări structura motivațiilor cu care sunt confruntați cei doi prizonieri. În fiecare celulă a tabelului sunt reprezentate rezultatele pentru cei doi, în funcție de opțiunea făcută; prima valoare din paranteză reprezintă rezultatul pentru primul prizonier, iar a doua valoare reprezintă rezultatul pentru al doilea prizonier. Opțiunile primului prizonier sunt reprezentate pe coloane, iar ale celui de-al doilea pe linii. Pentru a putea înțelege structura mai generală a dilemei, prezentată în Tabelul 22, este important să observăm că mărturisirea delictului este echivalentă cu lipsa cooperării cu celălalt prizonier (sau trișare – dat fiind că îl denunță), în timp ce ne-mărturisirea este considerată un gest de cooperare cu celălalt prizonier (deoarece îi afirmă nevinovăția). De exemplu, prizonierul 1 se va gândi în felul următor: (a) dacă prizonierul 2 nu mărturisește (deci cooperează, linia a din tabel), este preferabil ca el să mărturisească (să trișeze) și să scape liber, decât să nu mărturisească și să stea 6 luni la închisoare; (b) dacă prizonierul 2 mărturisește (trișează, linia b din tabel), este iarăși preferabil ca el să mărturisească (să trișeze) și să primească 2 ani de închisoare, decât să nu mărturisească și să primească 10 ani de închisoare. n concluzie, indiferent ce face prizonierul 2, prizonierul 1 va decide rațional să mărturisească, deoarece este mai bine pentru el. Desigur, prizonierul 2 va raționa la fel, deoarece situația este perfect simetrică. Chiar dacă prizonierul 1 contemplă perspectiva cooperării, din altruism sau idealism, el știe că prizonierul 2 se confruntă cu o situație similară cu a sa și că foarte probabil va mărturisi delictul; perspectiva de a primi zece ani de închisoare este prea defavorabilă pentru a permite asumarea riscului cooperării. Astfel, ambii prizonieri vor decide rațional să mărturisească și vor primi câte doi ani de închisoare fiecare – pe când dacă nu ar fi mărturisit nici unul, ar fi primit doar câte 6 luni de închisoare. Paradoxul dilemei prizonierului constă în faptul că, luând o decizie perfect rațională, fiecare prizonier ajunge într-o situație mai proastă decât dacă amândoi ar fi decis să nu mărturisească. Rezultatul optim nu le este însă accesibil, datorită structurii particulare a situației. Este de asemenea important de înțeles că această dilemă nu apare datorită lipsei de comunicare dintre prizonieri. Chiar dacă aceștia ar putea să comunice unul cu altul, și chiar să își promită că nu vor mărturisi, în continuare rămâne în interesul fiecăruia să mărturisească, ajungându-se la rezultatul sub-optimal de mai sus.

Acest faimos paradox al prizonierului spune in fapt ca increderea reciproca este moderat rasplatita, neincrederea generala este moderat pedepsita, dar ca ruperea unilaterala a increderii permite un castig mai mar. Conditiile sunt de incertitudine: nu poti sti cum procedeaza celalalt. In starea haotica a naturii domneste neincrederea, toata lumea minte, tradeaza, unelteste si loveste. De aici permaneta conflictuala. Hobbes ofera o solutie: jucatorii sunt fortati sa coopereze de catre o putere superioara, statul, dar acesta risca sa se transforme intr-un ,,director de inchisoare” pentru cetatenii sai, de a caror soarta dispune. Aceasta observatie va lua denumirea de dilema securitatii, inrudita cu dilema prizonierului. Ea se refera la un paradox al puterii. Pe masura ce puterea cuia creste, securitatea celorlalti scade, impingandu-i sa recurga la violenta pentru a se apara. Problema principală este absența unui sistem comun de comunicare, imposibilitatea ajungerii la un numitor comun, traductibil în datele unui „bine comun”. Soluția supraviețuirii este acumularea continuă de putere, o soluție individuală, care accentuează nesiguranța și conflictul generale: „În lumea făcută nesigură de instabilitatea sistemelor de semne, individul hobbesian este nevoit să recurgă la această strategie a acumulării de putere pentru a controla acțiunile celor din jurul său și pentru a nu fi afectat de consecințele judecății celuilalt, o judecată bazată aproape sigur pe noțiuni aparținând științei private a celuilalt. Complementul acestei dorințe necesare de putere este o frică neîncetată, o anxietate în raport cu cursul imprevizibil al acțiunilor celor din jur” . Deci, aflandu-se la limita, puterea absoluta inseamna reintoarcerea la starea violenta a naturii. ,,Politica devine sangeroasa cand actorii au temeiuri sa se teama unii de altii”. Raspunsul este dat de regimul democratic care controleaza si restrange puterea conducatorilor, creand institutii care sa mareasca capacitatea de cooperare a societatii civile. Dupa parerea lui Hobbes, interesul suveranilor ar trebui sa-l reprezinte acela de a-si autolimita puterea. Constitutiile au fost mijloacele de a-i aduce pe aceasta linie de conduita, instituind reguli pentru asigurarea succesiunii pasnice a detinatorilor puterii. Dupa unii autori, ca Popper, esenta democratiei este de a inlocui pe conducatorii nepotriviti prin mijloace pasnice si de a preveni tirania. Insa, transpusa pe plan extern, dilema se agraveaza, ramanand totusi valabila, deoarece cu cat creste puterea unui stat, descreste securitatea celorlalti, apare in aceste conditii conflictul. Datorita faptului ca s-a concentrat pe conflictul intern ( avand experienta razboiului civil din Anglia) Hobbes lasa loc interpretarilor privitoare la conflictele intre state. Holsti remarca insa ca Hobbes ar fi acceptat posibilitatea unei convergente a intereselor intre state si ca, spre deosebire de razboaiele civile, ,,o anumita cale de mijloc a fost de obicei observata”.

Thomas Hobbes a identificat problema securitatii in cel mai general mod posibil. Acesta a inradacinat securitatea ca problema in simpla, dar in acelasi timp, complicata existenta umana. Conditiile materiale si psihologice care decurg din simpla conditie morala reprezinta pentru Hobbes o problema, o dilema a securitatii. In uzul sau amenintarea cu forta pentru a obtine ceea ce doresc, oamenii pun in miscare un perpetuu cerc vicios al violentei si contraviolentei. Pace sau razboi. Hobbes scoate in lumina dilema securitatii: ea vine din partea oamenilor insisi, ca bipezi inteligenti, creativi si rationali, care cauta sa supravietuiasca si sa prospere generand cooperarea cu altii in proprii termeni egoisti. Daca toti sunt conducatori, atunci nimeni de fapt nu este. In mod similar, o societate care promoveaza hedonismul si promiscuitea nu poate incuraja in acelasi timp negarea de sine drept ideal, trebuind sa se creeze mijloace de intimidare, cum ar fi violenta, amenintarile, pentru a descuraja practicile sau normele alternative. Asadar, pentru Hobbes, conditia umana este una de insecuritate inevitabila, oricate aparente de suprafata si perceptii psihologice individuale de stabilitate si siguranta pot fi aduse ca si contraargumente.

CONCLUZII

Reactiile, asadar, venite inspre aceasta scriere au fost diverse: de la surprindere la revolta, de la confuzie la repulsie totala. Toate acestea i-au creat insa un renume, trasandu-i un destin unic: a fost arsa in public la Oxford in 1683, fiind considerata "eretica si blasfemiatoare, infama la adresa religiei crestine si distructiva pentru orice carmuire in stat sau in biserica"; a fost condamnata de catre folclorul politic, a revoltat numerosi cititori neavizati si a starnit reactii subtile din partea unor filosofi precum Locke, Bradlez, Russeau sau Hume. Cu toate acestea,Leviathanul este, cum o considera un influent filosof contemporan, "cea mai mare, si poate singura capodopera a filosofiei politice scrisa in limba engleza. Iar istoria civilizatiei noastre nu poate oferi decat cateva lucrari de o cuprindere si cu realizari similare, pe care sa i le aseze alaturi."