Statul de Drept In Unele Sisteme Constitutionale Europene

Drept

Statul de Drept In Unele Sisteme Constitutionale Europene

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL I: DESPRE CONSTITUȚIE

Secțiunea 1. Apariția constituției. Tipuri de constituții

Secțiunea 2. Definiția constituției

CAPITOLUL II: DESPRE STAT

Secțiunea 1. Definirea statului. Rolul, funcțiile și atributele statului

Secțiunea 2. Structura de stat

Secțiunea 3. Forma de guvernământ

Secțiunea 4. Regimul politic

CAPITOLUL III: DESPRE PUTEREA DE STAT

Secțiunea 1. Despre putere în general

Secțiunea 2 Trăsăturile puterii de stat

Secțiunea 3. Principiul separației puterilor statului

Secțiunea 4. Statul de drept

CAPITOLUL IV: PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII SI IRLANDEI DE NORD

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului britanic

Secțiunea 2. Delegarea legislativă (Legiferarea prin Executiv)

Secțiunea 3. Protecția drepturilor omului în raport cu reforma autorității judecătorești

Secțiunea 4: Observații generale privind Scoția și Irlanda de Nord

CAPITOLUL V: PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA FRANȚEI

Secțiunea 1. Specificul bicameralismului francez

Secțiunea 2. Poziția Președintelui Franței în sistemul statului

Secțiunea 3. Regului de guvernare utilizate de puterea executivă

Secțiunea 4. Modalități de înfăptuire a justiției

CAPITOLUL VI: PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA germaniei

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului federal

Secțiunea 2. Regului de guvernare utilizate de puterea executivă

Secțiunea 3. Modalități de înfăptuire a justiției

CAPITOLUL VII: PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA ITALIEI

Secțiunea I:Considerații generale

Secțiunea II: Evoluția dinamicii federal-regional. Rolul guvernării locale

Secțiunea III: Principile fundamentale ale Constituției Italiei

CAPITOLUL VIII: PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului României

Secțiunea 2. Regului de guvernare utilizate de puterea executivă

Secțiunea 3. Modalități de înfăptuire a justiției

CAPITOLUL IX: UNIFORMIZAREA SISTEMULUI JURIDIC EUROPEAN

Secțiunea I: Cetățenia europeană – reglementare juridică

Secțiunea II: Drepturile cetățenilor europeni prevăzute de tratatul de la Maastricht

Secțiunea III: Problema minorităților în Europa unită

CAPITOLUL I

DESPRE CONSTITUȚIE

Secțiunea 1. Apariția constituției. Tipuri de constituții

Secțiunea 2. Definiția constituției

Secțiunea. 1. Apariția constituției. Tipuri de constituții

În aprecierea momentului apariției constituției în lume, doctrina juridică nu este unitară. Dacă secolul XVIII este hotărâtor pentru cristalizarea elementelor esențiale ale categoriei de “constituție”, iar secolul XIX pentru definirea ei, nu putem afirma că anterior nu au existat constituții, așa cum înțelegem astăzi această noțiune.

Astfel, chiar de la apariția primelor state suverane existau reguli – scrise sau nescrise – referitoare la stabilirea și organizarea autorităților politice. Din această perspectivă, legi ca cele ale lui Solon (la Atena) sau ale lui Licurg (la Sparta), pot fi apreciate drept constituții.

Unii autori francezi, susținând ideea unor constituții cutumiare anterioare celor de la sfârșitul secolului XVIII au apreciat că “Franța vechiului regim avea o constituție”, care cuprindea și anumite părți scrise. Literatura de specialitate admite că istoria constituționalismului începe cu constituția engleză –prima constituție apărută în lume.

Cronologic, literatura de specialitate admite că istoria constituționalismului începe cu constituția engleză ca fiind prima constituție apărută în lume. Sistemul constituțional britanic, de câteva sute de ani, se bazează pe un set de documente istoric definite ca fiind componente ale „constituției britanice”, concept apărut odată cu adoptarea în 1215 a documentului intitulat Magna Charta Libertatum, și continuat și după adoptarea primelor constituții scrise. Alături de Magna Charta Libertatum amintim, ca izvoare scrise ale Constituției engleze, Petiția drepturilor (“Petition of Rights”) din 1628, Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor (“Bill of Rights”) din 1689, Actul de stabilire a succesiunii la tron (“Act of Settlement”) în 1701; “Reform Act”, în 1832; diversele „Acte ale Parlamentului (1911, 1949, 1958, 1996,1998, 2005). Pe lângă regulile scrise, cuprinse în actele amintite, constituția engleză mai are și alte două categorii de reguli și anume:

uzanțe (“simple practici”), care nu provin de la autoritatea legislativă, nici de la cea judecătorească și

common law, adică reguli care, fără a fi în mod necesar înscrise într-un text legislativ, au fost sancționate de instanțele judecătorești;

Până la Revoluția din Franța din 1789 și la proclamarea independenței statelor nord-americane, organizarea politică a diferitelor state era stabilită, aproape în exclusivitate, pe baza dreptului cutumiar. Începând însă cu secolul al XVIII-lea, regimul constituțional cutumiar a fost considerat ca necorespunzător, deoarece regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incomplete și în continuă mișcare. În consecință, doctrina juridică a reclamat apariția unor reguli scrise care să ofere precizie și certitudine.

Primele constituții scrise apar în unele state din America de Nord (Virginia 1776, New – Jersey 1777) în cursul războiului pentru independență. La 17 septembrie 1787 este adoptată, la Philadelphia, Constituția S.U.A., în vigoare și astăzi.

Prima constituție scrisă din Europa, este cea adoptată în Franța, la 3 septembrie 1791, în care a fost reprodusă integral Declarația drepturilor omului de la 1789 și care a devenit modelul după care cele mai multe state europene au adoptat, ulterior, constituții scrise. (Suedia, 1809; Spania, 1812; Norvegia, 1814; Olanda, 1815; Grecia, 1822).

§.1. Constituții formale și constituții materiale

La sfârșitul sec. XIX începe a se face deosebire între constituție în sens formal și constituție în sens material.

Claude Leclerq arată că se poate defini constituția ca “ansamblu de reguli stabilind diferitele organe ale statului și fixându-le raporturile dintre ele, ca și raporturile dintre ele și cetățeni (dacă este vorba de democrație) sau și supuși (dacă este vorba de monarhii absolute sau dictaturi)”.

Pentru el, această definiție acoperă sensul material al constituției (materia, obiectul ei). Dar, de cele mai multe ori “constituția” este privită în sens formal, ca “act juridic relativ la instituțiile politice, categorie a cărei elaborare și modificare ascultă adesea de reguli particulare, distincte de cele în uzaj pentru adoptarea legilor ordinare”.

În aceeași ordine de idei, alt autor, Jean-Franșois Aubert, vede în noțiunea de Constituție în sens material mai întâi, “o definiție largă ce formează conținutul normal al unui tratat de drept constituțional”, apoi, “o definiție restrânsă în care sunt cuprinse regulile referitoare la modul de revizuire a constituției și la modul de adoptare, modificare și abrogare a legilor ordinare“.

Detaliind “definiția largă”, autorul precizează că aici intră: regulile asupra constituției înțeleasă în sens formal, în special asupra valorii ei juridice și a revizuirii ei, regulile referitoare la structura de stat, la elementele statului, la principalele sale organe și raporturile dintre ele, precum și cele ce stabilesc drepturi și îndatoriri fundamentale ale cetățeanului.

Pe de altă parte, referindu-ne la sensul material al constituției, îl cităm pe Pierre Pactet pentru care constituția, în sens material “se întinde asupra tuturor regulilor relative la transmiterea și exercitarea puterii fie că figurează sau nu în acestea, indiferent de categoria de texte din care face parte“. Pactet admite că sensul material și cel formal nu coincid în mod necesar, că o constituție scrisă poate foarte bine să lase în afară reguli care privesc puterea și, din contră, să cuprindă norme care din punct de vedere material nu sunt constituționale.

În concluzie, prin constituție materială (sau în sens material) înțelegem un ansamblu de reguli relative la instituționalizarea și exercitarea puterii, care figurează sau nu într-un text scris. Prin constituție în sens formal se evocă ansamblul de reguli care sunt stabilite după forme distincte, fiind edictate de un organ specific (adunare constituantă) după o procedură specială (majoritate calificată de 2/3, ratificare prin referendum etc.).

§. 2. Constituții cutumiare și constituții scrise

Distincția fundamentală între constituția cutumiară și constituția scrisă, constă în modul de adoptare și de precizia întinderii reglementării. Astfel, constituția cutumiară este rezultatul unor practici, al unor uzanțe, precedente și obiceiuri relative la putere, la instituirea, organizarea și funcționarea organelor puterii, precum și la corelația dintre puterea de stat și cetățeni. Constituțiile scrise sunt încorporate de cele mai multe ori într-un text unitar și sistematic, adică se înfățișează ca un singur tot, ale cărui părți se integrează într-o ordine rațională.

De constituțiile scrise sistematice se deosebesc așa-numitele acte constituționale. Asemenea acte constituționale intervin de obicei în situații de criză politică și au rolul, fie de a înfăptui trecerea de la un regim democratic la altul nedemocratic, fie invers. Asemenea acte constituționale emană fie de la un organ de stat legal constituit dar care procedează la modificarea constituției încălcând normele procedurale prestabilite în acest scop, fie de la un grup de persoane care-și asumă puterea în stat din proprie inițiativă, fără să fi fost investit legal cu o asemenea competență.

§. 3. Constituții flexibile și constituții rigide

Constituțiile flexibile se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le stabilesc au aceeași valoare din punct de vedere juridic ca și legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii legislative obișnuite. Exemplul tipic de constituție flexibilă îl constituie constituția cutumiară. Literatura de specialitate admite ca fiind flexibile și acele constituții scrise, care prevăd o procedură simplă de modificare a lor, însă, în prezent, constituțiile scrise flexibile sunt rare.

Constituțiile rigide se caracterizează prin aceea că, prin însăși normele constituționale se stabilește o procedură complicată de modificare sau se prevede o perioadă în care o parte sau întreaga constituție nu poate fi modificată, sau ambele variante. Exemplele în acest sens sunt numeroase, inclusiv constituția noastră prevăzând astfel de proceduri.

Secțiunea 2. Definiția constituției

Prezentarea și analiza principalelor definiții date de-a lungul vremii constituției, ne permite să evidențiem trăsăturile acesteia de lege fundamentală.

Constantin Dissescu – profesor, în 1915, al Facultății de Drept din București, – definește constituția ca fiind “organizarea exercițiului suveranității …. organizarea formei de guvern pe care poporul și-o dă”.

Paul Negulescu a definit constituția ca fiind “o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului și la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului”.

În concepția lui Georges Burdeau, constituția apare ca reglementare a regulilor privitoare la modul de desemnare, organizare și funcționare a puterii politice.

În același spirit, Maurice Duverger susține că legea fundamentală este un text scris, care precizează organizarea puterilor publice și structura fundamentală a statului.

Cu privire la noțiunea de constituție, Tudor Drăganu afirmă că aceasta este “acea lege care, având o forță juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice, cât și ale organizării și funcționării statului bazat pe aceasta, garantează și stabilește datoriile corespunzătoare acestor drepturi”.

Într-o formulare sintetică, Ion Deleanu definește constituția ca fiind “actul normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituționalizarea și exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice”.

Susținând că definiția constituției “trebuie să cuprindă și conținutul (sensul material) și forma (sensul formal), pentru că numai privite împreună, într-o unitate juridică acestea formează constituția”, Ioan Muraru definește constituția ca fiind “legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice investite cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice.

Analizând definițiile de mai sus, constatăm prezența în toate acestea a unui element comun: statul (sau puterea politică, publică etc.). Apoi, sunt prezente elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat în forme solemne. Nu în ultimul rând, definițiilor de mai sus le este comun și caracterul de lege, de lege fundamentală, al constituției.

În consecință, apreciem că prin constituția înțeleasă ca lege fundamentală, se reglementează în mod sistematic, cele mai importante relații sociale care sunt privitoare la instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat precum și la promovarea, garantarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Noile Constituții se nasc în general în situații de criză, de luptă pentru independență, sau de dărâmare a regimurilor politice. Câteva, puține, par a se naște din reflecție pașnică și ordonată, a unui guvernământ preexistent…. În această ultimă categorie îndrăznim să așezăm o viitoare constituție a Regatului Unit, care să răspundă la toate aceste frământări ale societății britanice, complexă și conservatoare în felul ei, dar cu nebănuite resurse juridice, izvorâte din statutul primei „constituții” apărute în 1215, Magna Charta Libertatum.

CAPITOLUL II

DESPRE STAT

Secțiunea 1. Definirea statului. Rolul, funcțiile și atributele statului

Secțiunea 2. Structura de stat

Secțiunea 3. Forma de guvernământ

Secțiunea 4. Regimul politic

Secțiunea 1. Definirea statului. Rolul, funcțiile și atributele statului

§. 1. Definiția statului

Cuvântul “stat” provine din latinescul “status rei publicae” care, pentru magistrați și poporul roman însemna “starea lucrărilor publice” sau “situația conducerii vieții publice”.

Așa cum arată B. de Jouvenell, statul apare mai întâi ca societate organizată, având un guvernământ autonom. Din acest punct de vedere, cu toții suntem membrii ai statului. În acest sens, statul constituie acoperișul juridic al unui fenomen sociologic, colectivitatea în întregime, denumită mai precis, națiune sau societatea politică care acoperă societatea civilă.

În teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract, elaborându-se – așa cum arăta C. Dissescu – “un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât ceea ce este în realitate”. Pentru Kant, statul constituie “o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu dreptul și asociați printr-un contract”. Pentru acesta, libertatea și legea sunt cele două puncte în jurul cărora se leagă legislația civilă. Pentru ca legislația civilă să fie eficace și să nu rămână un raționament gol, trebuie însă, să intervină aici un al treilea termen, puterea publică. Puterea publică, are ca sarcină realizarea dreptului natural. În concepția sa, starea de natură se caracteriza prin bellum omnium contra omnes, dar sfârșitul acestui război nu se realizează prin forță ca la Hobbes, ci prin intermediul rațiunii. Rațiunea poate fonda statul. Constrângerea transformă deci starea precară a libertăților din starea de natură în stare de drept.

Prin intermediul dreptului starea de natură este înlocuită cu societatea civilă – oamenii se nasc cu drepturi, iar rațiunea statului este ocrotirea, asigurarea acestora. Vremurile moderne au înlocuit concepția naturalistă a lui Aristotel cu o concepție care vede statul ca un produs al unei convenții umane. Statul este astfel expresia unui contract între indivizii care-i acceptă autoritate.

Ideea de contract ca fundament al legitimității autorității politice vine din epoca Renașterii, de la oameni ca Théodore de Béze (1519-1605 – succesorul lui Calvin și rector al academiei din Geneva). Ideea la început nu era prea clară, cuprinzând două tipuri de contract:

contractul între indivizii care formează o comunitate sau o societate;

contractul între monarh și supușii săi sau, cel puțin, aceia dintre supușii săi care au dreptul la cuvânt.

Primul tip de contract permite explicarea legăturii cu socialul, dar nu și specificitatea autorității politice. Al doilea tip, trimite la voința de a limita suveranitatea monarhului și de a o supune unor reguli precise privind realțiile sale cu vasalii. Acest contract este ceea ce îl desparte pe monarh de despotul care guvernează în mod arbitrar. Așadar, primele formulări ale ideii de contract sunt încă departe de a defini o teorie a libertății politice. Ele se limitează mai degrabă la o raționalizare a piramidei obligațiilor și a drepturilor feudalismului. Primele forme ale contractualismului stabilesc această nouă concepție despre om, care se diferenția de concepția greacă sau romană prin aceea că presupune existența unei autonomii a persoanei umane. Astfel, Théodore de Béze remarcă faptul că contractul stabilit între guvernanți și guvernați, presupune că guvernații se supun puterii regale, dar în schimb aceasta le respectă privilegiile. El amintește chiar posibilitatea unui drept la insurecție împotriva unui tiran fățiș, idee fundamentată mai târziu de către J.J. Rousseau.

Problema statului analizat din perspectiva a trei abordări clasice – liberalismul, marxismul și realismul conduce la următoarele considerente:

a. Liberalismul îl are ca reprezentat principal pe Adam Smith, cunoscut pentru insistența sa asupra ideii că statul minimal, statul “paznic de noapte”, oferă cel mai bun suport pentru creșterea economică. In acest tip de stat, puterea politică se manifestă, în special, prin intermediul legilor elaborate de parlamente naționale sub forma unui sistem de norme abstracte, raționale.

Statul liberal clasic este marcat de trei mari structuri care vor configura distinctiv doctrina liberală: consolidarea relațiilor capitaliste de producție în economie; apariția societății civile de tip individualist; hegemonia ideologică a raționalismului de tip iluminist.

Părinții sociologiei politice a secolului XIX s-au plasat de o parte sau de alta în dezbaterea privind relația societate-stat.

Pe de o parte se situau Hegel și discipolii săi, care credeau că soluția rezidă în supunerea elementelor societății, suveranității statului. Pentru Hegel, ca de altfel și pentru Aristotel, statul nu este un simplu instrument inventat de om pentru a-și satisface interesele sale personale. Statul este o entitate de ordin etic, ale cărei scopuri transcend dorințele individuale sau pot fi detectate la nivelul relațiilor interpersonale. Esența statului modern, în viziunea lui Hegel, constă în a împăca libertatea indivizilor cu necesitățile unei organizări politice coerente, capabile să acționeze ca un întreg. Pe când Rousseau arată că omul în stat renunță la libertatea sa naturală pentru a obține o libertate civilă, Hegel refuză să vadă în aceasta o contradicție. Statul nu este o produsul unui contract între indivizi, ci se întemeiază pe o dublă recunoaștere: recunoașterea negativă de către stat a libertății și a drepturilor individului de a avea o viațșă privată și de a exersa o meserie liber aleasă, pe de o parte, respectiv recunoașterea pozitivă de către individ a faptului că statul este întradevăr domeniul satisfacțiilor individuale. Din acest considerent spunem că puterea și vitalitatea statelor moderne constă în a acorda individului libertate pentru ca acesta să își poată dezvolta din plin talentele personale și în același timp să se integreze în stat. Pentru Hegel, statul este deci, domeniul acțiunii libere și conștiente a indivizilor care au același țel și anume realizarea libertății.

De partea opusă, de partea societății se situau Saint-Simon, Proudhon și Marx. Pentru ei societatea era structura care trebuia întărită în timp ce statul trebuia să fie limitat, controlat de societate sau abolit. Este teoria care plasează statul la polul opus societății.

În “ideologia comunistă” – arată Anton Carpinschi – utopia societății viitoare fără stat este susținută prin pretenția marxismului la predicția istorică. Marxismul dă istoriei un sens și proiectează un viitor convenabil opțiunii sale politice, dar pretinde că acest sens este unic și inevitabil pentru că rezultă din analiza științifică a unei anumite succesiuni necesare a modului de producție. Se încerca astfel, legitimarea partizanatului politic printr-o pretinsă obiectivitate științifică obținută prin pretenția deținerii monopolului asupra cunoașterii logicii istoriei. In felul acesta, utopia societății comuniste fără stat capătă aparența obiectivității științifice și a necesității istorice.

Cea de-a treia teorie din perspectiva căreia este tratat statul este realismul.

Realismul, ca și liberalismul, privește statul ca pe un element secundar; caracterul și forța statului rezultă din impactul forțelor societății asupra sa. Realiștii consideră însă că abolirea statului poate duce la reîntoarcerea la stadiul de junglă.

Cel mai important reprezentant al realismului, Hobbes, argumentează că în “starea naturală”, pre-socială, oamenii se bucură de libertate personală absolută, dar aceasta înseamnă că sunt expuși amenințării violenței fizice. În scopul înlăturării acestei amenințări, oamenii intră într-un contract social unii cu alții, în cadrul căruia își predau libertatea individuală unei a treia părți (statul), care acționează în scopul garantării ordinii sociale și a stabilității. Condiția civilă, prin opoziție cu starea naturală, presupune existența unei puteri organizate, capabilă să-i constrângă la loialitate pe cei care ar fi tentați să o înșele. Relația dintre oameni este reciproceă în timp ce realția cu suveranul este unilaterală, suveranul fiind absolut. Contractul pe care Hobbes îl consideră la originea statului nu face din stat un organism contractual. Odată întemeiat, statul se prezintă ca un corp artificial, care pare înzestrat cu o viață proprie și care trebuie să-i supună, fără nici o excepție, pe toți indivizii.

Varianta contractului social a stat la baza constituirii ideologiei republicane a Revoluției Franceze și a Declarației Drepturilor Omului.

Asupra definirii statului s-au pronunțat și cunoscuți constituționaliști români, dintre care considerăm relelvante opiniile următorilor:

a) C.C.Dissescu, care aprecia că statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni pe un teritoriu determinat în forma guvernanților și guvernaților.

b) G. Alexianu, care arăta că statul este o grupare de indivizi, reuniți printr-o legătură națională pe un teritoriu determinant și fiind guvernați de o putere superioară voințelor individuale.

c) A. Teodorescu, care considera că “statul este forma superioară de societate omenească investită cu puterea exclusivă de comandă asupra colectivității de indivizi așezați pe un teritoriu determinat , cei îi aparține în propriu”.

d) T. Drăganu care definește statul ca fiind “o instituție având ca suport o grupare de oameni așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a-și determina singură propria sa competență și organizată în vederea exercitării unor activități care pot fi grupate în funcțiile: legislativă, executivă și jurisdicțională”.

e) I. Deleanu care a apreciat că statul este, în sens restrictiv și concret, ansamblul organelor politice de guvernare și că el desemnează aparatul de direcționare a societății politice .

f) I. Muraru care apreciază că, într-o accepțiune restrânsă “prin stat se înțelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal …poporul creează statul, ca un ansamblu sistematizat de organe de stat deseori denumite autorități statale publice”.

g) C. Ionescu care arată că: “indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverși autori, elementele esențiale ale definiției complete a acestuia sunt următoarele:

a. formă de organizare politică a unei colectivități umane, constituită istoric;

b. localizarea geografică;

c. existența unui grup conducător investit cu atribuții de guvernare și de exercitare a autorității publice în numele poporului;

d. prerogativa grupului conducător de a stabili și a apăra ordinea statală și în cadrul acesteia, a celei juridice”.

g) M. Bădescu care, sintetizând definițiile menționate, relevă că noțiunea de stat trebuie abordată în două sensuri:

a. lato sens, prin stat urmând a înțelege o societate organizată și constituită istoric pe un anumit teritoriu și,

b. stricto sensu, prin stat înțelegând sistemul instituțiuonalizat cu atribuții de conducere politică a societății, de exercitare a puterii suverane a poporului.

§. 2. Rolul statului

Statul este principala instituție politică a societății. Apărut cu aproape șase milenii în urmă în Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India) statul continuă să fie și azi instrumentul conducerii sociale. Statul ia naștere printr-un act politico-juridic adoptat de un organism reprezentativ la nivel național (Congres, Parlament, Dietă, Adunare Națională, etc.). Momentului constituirii unui stat îi urmează recunoașterea acestuia pe plan internațional.

Rolul statului constă, în principiu, în asigurarea și apărarea prin mijloace prevăzute în Constituție și în celelalte acte normative a “interesului public”, a “binelui comun”, a “interesului general”.

§.3. Funcțiile statului

Dacă excludem perioada curentă, este posibil să identificăm cel puțin trei etape principale ale adaptării instituției statale la dezvoltarea socială. Statele moderne s-au definit inițial ca fiind „colectoare de taxe” în vederea conducerii treburilor militare, acest lucru având prioritate până în secolul XVIII; în al doilea rând s-au definit ca fiind „protectori ai economiei naționale și agenți ai industrializării” cu precădere din secolul XIX încoace; în al treilea rând, statele s-au dovedit a fi „constructori ai națiunii”, prin expansiunea cetățeniei sociale, în mare parte ca fenomen al secolului XX. Transferul obiectivelor nu a însemnat o abandonare a celor vechi, ci o continuă adăugire și suprapunere a noi funcții și instituții. Competiția militară, industrializarea și construcția națiunii au constituit trei provocări-cheie la care statele moderne și-au cristalizat funcții diferite, sporindu-și treptat capacitățile infrastructurale de a penetra societatea, de a extrage resurse și mai ales de a mobiliza și coordona energia socială, acest lucru reslizându-se în mod diferit de la stat la stat și de la un regim politic la altul.

În analiza funcțiilor statului trebuie să pornim de la identificarea activităților concrete, a căror natură și întindere variază de la o epocă la alta, de la un sistem politic la altul, desfășurate de către organismele specializate ale statului. Aceste activități specifice pot fi grupate și analizate pornindu-se de la două criterii: criteriul material și criteriul formal.

Potrivit criteriului material, funcțiile statului sunt analizate prin luarea în considerație a conținutului unui act sau al unei activități desfășurate de stat prin organele sale și în raport de aceasta, a-i da o anumită calificare. Altfel spus, aceasta înseamnă a analiza acea activitate ca o activitate economică, politică, religioasă, comercială, juridică, etc..

Prin utilizarea criteriului formal se ia în considerație organismul care a adoptat un anumit act, titularul funcției pe care o analizăm și procedura prin care s-a adoptat actul respectiv. Criteriul formal permite totodată, clasificarea actelor juridice în acte administrative, legislative sau jurisdicționale dar și identificarea organismelor competente să adopte sau să emită actele respective.

Într-oprimă clasificare se consideră că funcțiile statului sunt în număr de trei: funcția legislativă; funcția executivă și funcția jurisdicțională (judecătorească).

a. Funcția legislativă reprezintă acea activitate a statului care are ca obiect elaborarea de norme de conduită cu caracter general, impersonal și obligatoriu, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire (sancționate) prin forța de constrângere (coerciție) a statului.

În mod concret, statul adoptă legi (constituționale – de revizuire a Constituției, organice – care reglementează regimul juridic al unor instituții politice și domenii de activitate deosebit de importante, ordinare – legi obișnuite atât ca domeniu de relații sociale reglementat, cât și ca cvorum de adoptare.

În principiu, funcția legislativă este exercitată de către parlament. Practica a admis însă, ca și guvernul să exercite, în condițiile prevăzute expres în Constituție, o activitate legislativă cunoscută sub denumirea de “putere de reglementare” a guvernului.

b. Funcția executivă (guvernamentală) constă în asigurarea bunului mers al serviciilor publice, organizarea, aplicarea legilor și adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare (administrare) în plan central și local.

Din această perspectivă, actele emise în realizarea funcției executive sunt diverse: decrete (ale președintelui țării), hotărâri și ordonanțe (ale guvernului), ordine, instrucțiuni, regulamente, statute (la nivelul ministerelor), hotărâri și decizii (ale organelor locale ale administrației publice). Alte acte juridice prin care se exercită funcția executivă pot fi: acte de numire în funcții administrative, procese-verbale, hotărâri, avize, etc.

c. Funcția jurisdicțională (judecătorească) este acea activitate a statului care are ca obiect soluționarea de către instanțele de judecată a conflictelor (litigiilor, diferendelor) juridice între diferite subiecte de drept (persoane fizice, persoane juridice, stat, organe ale statului). Această soluționare are loc în cadrul unui proces ce are drept punct final elaborarea actului de aplicare a dreptului (în general, aceste acte se numesc hotărâri judecătorești).

Doctrina constituțională contemporană distinge trei categorii de funcții:

a) funcții politice¸ ce au în vedere menținerea ordinii sociale interne și apărarea teritoriului național; implicarea directă și substanțială a statului în cele mai diverse domenii sociale; asigurarea progresului economico-social, planificarea și conducerea proceselor economice.

b) funcții juridice: funcția legislativă; funcția executivă; funcția jurisdicțională (judecătorească);

c) funcții sociologice, precum constrângerea socială, activitatea de convingere a cetățenilor în legătură cu compatibilitatea între interesele generale și cele personale etc..

Din perspectiva rolului economic, statului îi corespunde:

a) funcția de alocare optimă a resurselor și bogățiilor naturale, în scopul asigurării progresului unei anumite colectivități umane (funcția de alocare);

b) funcția de asigurare a echilibrului macro-economic, realizată prin corectarea fluctuațiilor creșterii economice și prin politica monetară (funcția de stabilizare economică);

c) distribuirea echilibrată a venitului național.

§.4. Rolul statului în epoca contemporană

În ultimele decenii statul a cunoscut o expansiune deosebită. Cele mai importante domenii în care statul s-a implicat într-o mare măsură sunt următoarele:

– susținerea substanțială a efortului social general pentru dezvoltarea economiei și asigurarea resurselor materiale, financiare, pentru creșterea nivelului de trai al populației;

– implicarea statului în procesul de învățământ, atât prin organizarea acestuia spre anumite direcții ale pregătirii și calificării viitoarelor cadre, cât și prin organizarea efectivă a acestora;

– sprijinul acordat cercetării științifice;

– preocuparea pentru asigurarea pluralismului democratic și respectarea drepturilor omului;

– perfecționarea legislației și întărirea echilibrului social;

– apărarea ordinii sociale, întărirea capacității de apărare națională;

– colaborarea internațională;

– întărirea alianțelor militare și adaptarea acestora la noul echilibru internațional;

– colaborarea în spațiul cosmic, etc.

Este de la sine înțeles că gradul de implicare a statului în aceste domenii sociale este în directă relație cu specificul național al fiecărui stat, cu evoluția sa de ansamblu.

Doctrina constituțională admite existența a trei faze succesive ale dezvoltării concepției privind rolul statului modern:

a) Statul jandarm (sec.XIX) se limita la exercitarea atributelor esențiale, cu precădere a funcției de poliție, de apărare și a celei internaționale;

b) Statul antreprenor, care apare odată cu începutul primului război mondial, intervine în activitățile industriale prin crearea întreprinderilor publice industriale și comerciale (cel puțin în sectoarele economice cheie);

c) Statul-providență, specific perioadei actuale, presupune intervenția statului în toate domeniile – economic, cultură, sport, turism, etc. In această perioadă, dezvoltarea rolului statului se îmbină în mod necesar cu creșterea considerabilă a mijloacelor sale de acțiune (buget, funcții publice).

d) Statul-garant este un concept relativ nou, care surprinde raportul dintre stat (de drept) și societatea civilă.

Potrivit acestui concept, statul are îndatorirea de a crea un larg cadru de drepturi și libertăți cetățenești, de a asigura progresul în toate dimensiunile sale umane și de a garanta afirmarea condiției umane.

Este larg răspândită ideea potrivit căreia statele naționale trec printr-o nouă perioadă de adaptare și anume așa-numita „globalizare”. Ceea ce diferențiază globalizarea, la sfârșitul secolului XX este faptul că procesul pornește de la un mediu global structurat diferit față de cel din epoca industrializării, un mediu în care se accentuează tot mai mult ceea ce Michael Mann a denumit „încarcerarea socială”. Acesta considera că „puterea statului modern privește în special nu „elitele statului” exercitând putere asupra societății, ci o strângere a relațiilor stat-societate, care încarcerează relațiile sociale mai degrabă pe teren național decât local-regional sau transnațional, politizând și geopolitizând astfel mult mai mult viața socială decât statele din trecut”

Ideea-cheie transmisă de noțiunea de „încarcerare a relațiilor sociale” nu se referă la constrângerea teritorială, ci la faptul că o mare parte a activităților și relațiilor sociale care se constituiau înainte la nivelul comunităților locale ajung să fie reglementate de statul-națiune, depinzând deci, într-o măsură tot mai mare de acesta.

Globalizarea, pe care unii autori o identifică cu internaționalizarea, este adesea greșit înțeleasă ca fiind ceva impus de microprocese cum ar fi revoluția din tehnologia informațională. Globalizarea a intrat în lexicul popular ca fiind un fenomen în care, depășind granițele, fluxurile de bunuri și servicii, investițiile, finanțele și tehnologia crează o singură piață mondială, unde legea prețului unic va prevala. Noutatea, magnitudinea și tipul schimbării din economia mondială nu sunt suficiente însă, pentru susținerea ideii de piață transnațională, în care constrângerile locaționale și instituționale nu mai au importanță. Într-o astfel de societate internaționalizată, integrarea economică este promovată nu doar de companii, ci și de guvernele naționale, fapt ce este menit să demonstraze adaptabilitatea statelor, capacitățile lor diferite și importanța crescută a puterii statului în noul mediu internațional.

Limbajul globalizării implică în esență a afirma că statul-națiune nu mai este important, nici ca actor, nici ca loc al acumulării economice. Existența unei economii globale, așa cum a fost înțeleasă uneori, este sinonimă cu „transnaționalismul”. Ea implică o piață deschisă, fără constrângeri instituționale sau locaționale; de aici înlocuirea sintagmei de „rețele naționale” cu „rețele transnaționale” de interacțiune economică. Distincția între „globalizare” și „internaționalizare” este definită într-un studiu de profil realizat în 1996 pentru Cambridge University, care definește mai exact faptul că economia statelor moderne se află într-o etapă premergătoare globalizării, aceea a internaționalizării, etapă în care statul își păstrează un rol esențial, chiar dacă puterea statului-națiune din punct de vedere administrativ și politic este în declin, după cum și rolul statului de manager economic se diminuează. Însă, susțin autorii studiului, statul-națiune trebuie privit mai ales ca sursă-cheie a legitimității și a delegării autorității către centre de putere la nivel sub și supra-național. Centralitatea teritorială și legitimitatea sa constituțională conferă statului-națiune un rol distinctiv și continuu într-o economie mondială internaționalizată, chiar pe măsură ce se diminuează suveranitatea convențională și capacitățile economice. La aceeași concluzie conform căreia statul-națiune persistă ca un important loc de acumulare și unde instituțiile structurează spațiul economic, ajung și alți cercetători, cum ar fi Michael Mann, sau Robert Wade. Așadar, rolul statului în era pe care o putem considera premergătoare globalizării, nu este în diminuare, așa cum susțin unii teoreticieni adepți ai „globalizării”, ci, făcând distincțiile relevate de către Hirst și Thompson, în era internaționalizării, rolul statului-națiune este unul de putere, dar definită restrâns. Aceasta întrucât schimbarea nu este ceva nou pentru stat. Așa cum am arătat anterior în acest capitol, de-a lungul istoriei, statul a făcut față mai multor provocări, a parcurs mai multe etape istorice, dovedindu-se că schimbarea este de esența statului modern, în virtutea faptului că acesta este implicat într-un sistem economic și interstatal dinamic.

În prezent, suntem martorii unor schimbări în puterea statelor; însă aceste schimbări nu conduc la diminuarea ci la reconstituirea puterii în jurul consolidării legăturilor interne și internaționale. Pe măsură ce presiunile externe pentru omogenizarea regimurilor economice cresc, iar fluxurile internaționale mari de persoane și de capital amenință fundamentele interne, tot mai multe state caută să-și îmbunătățească controlul asupra mediului extern. Adaptându-se în acestor provocări, unele state sunt privite ca fiind state catalitice. Acest tip de stat este unul „care caută să fie indispensabil succesului sau direcționării anumitor coaliții strategice, rămânând totodată independent de alte elemente ale coaliției, fie că sunt alte guverne, firme sau chiar populații interne sau externe”.

Departe de a renunța la identitatea și obiectivele lor distinctive, statele utilizează tot mai mult acorduri de putere pentru a crea un control mai mare asupra economiei si asupra securității proprii.în sine, aceste coaliții ar trebui privite drepăt cedări aparente destinate sporirii capacității statului în domenii specifice, și mai puțin diminuări ale suveranității acestora. Consolidarea unor astfel de alianțe are loc în primul rând la nivel regional, între state-națiuni, cum este cazul și al Uniunii Europene. Din punctul de vedere exprimat de Lind, procesul de integrare europeană este într-o măsură semnificativă condus și creat după modelul Germaniei, ca stat catalitic. Într-o manieră similară acționează Japonia în zoa Asiei de sud-est.

Așadar, este probabil ca, pe măsură ce înaintăm în secolul XXI, abilitatea statelor-națiune de a se adapta la internaționalizare să continue, fără însă a diminua diferențele dintre acestea în ceea ce privește capacitatea lor de a face acest lucru.

Secțiunea 2. Structura de stat

Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărțite în două categorii: state unitare (simple) și state federative (compuse). Extrapolând caracterul discuției, putem spune că dualismul unitar-federal se regăsește în doctrina modernă sub analiza a două dimensiuni si anume teoria majoritaristă a guvernării și teoria consensualistă a guvernării. Modelului majoritarist al democrației moderne îi este caracteristică concentrarea puterii în mâinile majorității. Modelul consensualist se caracterizează prin ne-concentrarea puterii, care poate lua două forme fundamentale, cea a împărțirii puterii și cea a dispersării puterii. Despre aceste teorii însă vom face vorbire mai pe larg în capitolul referitor la puterea de stat.

Din punctul de vedere al structurii de stat, au fost deduse în doctrina politică 5 diferențe majore privind cele mai importante reguli și instituții democratice, ce caracterizează statele moderne. Acestea sunt:

guvernare centralizată și unitară contra guvernare descentralizată și federală

concentrarea puterii legislative de către un legislativ unicameral contra separare a puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite diferit

constituții flexibile care pot fi amendate de majorități simple contra constituții rigide care pot fi modificare numai de către majorități extraordinare

sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privința constituționalității propriei legislații contra sisteme în care legile sunt subiect al controlului constituțional de către curți constituționale sau supreme

bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente

§.1. Statul unitar (simplu)

Statul unitar (simplu) prezintă următoarele caracteristici principale:

statul unitar constituie o singură formațiune statală

este format dintr-un ansamblu unic de organisme constituționale prin care se exercită puterea politică la nivel central și local;

își constituie un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, administrative, judecătorești) care exercită autoritatea lor la nivel central, în raport cu întreg teritoriul și cu întreaga populație;

populația are o singură cetățenie;

este el însuși – și numai el – subiect de drept internațional.

§.2. Statul federativ (compus sau unional)

Despre federalism, în literatura de specialitate, se întâlnesc multe definiții, dar există totuși un acord larg asupra caracteristicilor constituționale ale acestuia. Din punctul nostru de vedere, considerăm relevant și particular să evidențiem federalismul și din alt unghi, mai puțin abordat în dreptul constituțional. Astfel, definiția de la care se pornește în abordarea federalismului în științele politice este cea dată de către Riker, care consideră că federalismul „este o organizare politică în care activitățile guvernului sunt divizate între guvernele regionale și guvernul central într-o astfel de manieră încât fiecare tip de guvern are decizia finală în anumite domenii”.

O altă definiție a federalismului formulată mai recent, este cea a lui Elazar, care se concentrează asupra faptului că federalismul reprezintă „distribuția fundamentală a puterii între centre multiple… nu devoluția puterilor dinspre un singur centru spre baza unei piramide.” Nici unul din aceste centre ale sistemului federal nu are importanță mai mică sau mai mare decât celelalte, comparativ cu statul unitar unde există o „piramidă organizațională în care nivelurile se disting, din punct de vedere constituțional, ca mai mari sau mai mici.”. Ambele studii citate, relevă în esență faptul că scopul non-centralizării puterii este descentralizarea puterii. Aceste două concepte, (non-centralizarea, respectiv descentralizarea puterii), ar trebui considerate caracteristicile primare ale federalismului. Pe lângă acestea, teoreticienii federalismului identifică numeroase alte caracteristici secundare, astfel:

existența unui legislativ bicameral, cu o cameră federală puternică, reprezentând regiunile constitutive

o constituție scrisă, dificil de modificat

o curte supremă sau o curte constituțională specială care să poată proteja constituția prin intermediul controlului constituțional.

Acestea sunt cele mai importante standarde ale federalismului. Legătura lor cu federalismul ca structură a statului modern, constă în faptul că acestea ne pot asigura dacă divizarea federală a puterilor fundamentale este respectată. Aceste trei repere identificate de către Duchacek, sunt mai degrabă garanții ale federalismului decât componente ale acestuia.

Federalismul mai este descris de obicei ca divizare spațială sau teritorială a puterii, în care unitățile componente sunt definite din punct de vedere geografic. Aceste unități cunosc denumiri variate în societatea contemporană: state (USA, India, Australia, Venezuela), provincii (Canada), Länder (Germania, Austria), cantoane (Elveția) sau regiuni (Belgia).

Statul federativ, din punct de vedere tehnic, al dreptului constituțional, este constituit din două sau mai multe state membre (state federate), care, în limitele și condițiile precizate prin Constituția federației, transferându-și o parte dintre atribuțiile lor suverane în favoarea statului compus, dau naștere la un nou stat distinct de statele ce-l alcătuiesc.

Caracteristicile statului federal sunt următoarele:

pe teritoriul său există mai multe formațiuni statale;

are două rânduri de organe de vârf, un rând al statului federativ și un rând al fiecărui stat membru al federației;

populația are dublă cetățenie, cea a federației și cetățenia unuia dintre statele federate;

parlamentul federal are, în mod obligatoriu, două camere: una reprezintă federația, iar alta reprezintă statele membre;

are o proprie ordine constituțională, care este subordonată Constituției federației, contenciosul fiind soluționat de Tribunalul Constituțional Federal.

§.3. Asociațiile de state

Istoria a cunoscut ca forme de asociații de stat: 1) uniunea personală; 2).uniunea reală; 3) uniunea specială; 4) confederația de state.

1. Uniunea personală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, care au un singur element comun – șeful de stat, adică monarhul. Statele uniunii rămân, formal, independente unul față de celălalt iar relațiile dintre ele sunt relații diplomatice.

Uniunea personală a apărut fie ca o consecință a legilor de succesiune la tron sau a combinațiilor matrimoniale dinastice, fie ca urmare a încheierii unor acorduri, tratate, etc., naționale sau internaționale.

2. Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state care pe lângă persoana monarhului comun, mai are și anumite organe comune pentru statele membre (de regulă, organe ale administrației, precum, ministerul de externe, ministerul finanțelor, ministerul de război). Uniunea reală ia naștere printr-un act juridic prin care statele convin să desfășoare anumite activități în comun, actul putând fi două legi interne sau un tratat internațional. De asemenea, de regulă, uniunea reală se formează din state care se învecinează geografic.

3. Uniunea specială reprezintă o formă intermediară între uniunea reală și confederație, cu accente, uneori, spre uniunea reală, alteori spre confederație sau chiar federație, ori spre statul unitar.

Uniunea specială evocă o realitate juridică și politică care nu se încadrează cu rigurozitate în “formele clasice” ale asociațiilor de state, fie datorită unor situații conjuncturale, fie datorită unor tradiții istorice, fie datorită voințelor statelor în cauză, voință exprimată într-un tratat, supus ratificării parlamentelor naționale ori aprobării prin referendum.

Sunt considerate uniuni speciale: uniunile inegale, uniunile inedite, uniunile democratice între parteneri egali.

4. Confederația de state este uniunea formată din mai multe state independente care convin să-și creeze, pentru unele domenii, organe comune și să-și unifice legislația.

Potrivit prof. I. Deleanu, confederația are următoarele trăsături:

– este o uniune de drept internațional;

– este o uniune a cărei acțiune se limitează la câteva probleme generale, esențiale și comune statelor confederate;

– este o asociație de state care implică dreptul de secesiune (de ieșire din confederație) cu respectarea clauzelor pactului de confederare);

– este o asociație de state axată pe principiul limitării și al medierii puterii confederale. Organele confederale au competență limitată numai la problemele pentru care s-a constituit confederația, iar actele adoptate urmează a fi confirmate, ulterior, de către organul competent al statului confederat.

Secțiunea 3. Forma de guvernământ

§.1. Noțiunea formei de guvernământ.

Forma de guvernământ exprimă modul în care practic, se exercită puterea. În ideea celor de mai sus, aducem în discuție, succint, unele dintre cele mai importante și interesante abordări ale formei de guvernământ. Astfel:

1. Concepția despre forma de guvernământ a istoricilor sau filozofilor antici (Herodot, Platon, Aristotel) este fundamentată pe trihotomia: monarhie, oligarhie, democrație

Monarhia – după Aristotel – este caracterizată prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, putând degenera în tiranie sau despotism: Oligarhia presupune împărțirea între mai mulți indivizi sau, după caz, rezervarea puterii unui grup restrâns (clan, castă, clasă socială). Democrația (de la gr. demos = popor și cratos = putere) presupune deținerea puterii suverane de către popor care o exercită direct;

2. Ch.L.Montesquieu distinge, la rândul său tot trei forme de guvernământ: republica, prin care desemnează toate formele de exercitare a puterii ce nu se bazează pe un șef de stat ereditar, ci pe o parte a populației sau pe popor, în ansamblu; monarhia, în care puterea aparține unei singure persoane, care o exercită după legi fixe; despotismul, în care puterea se exercită fără nici un fel de limite sau reguli;

3. Din punct de vedere al condițiilor și specificului realizării atribuțiilor de șef al statului, de regulă, sunt identificate două forme de guvernământ: monarhia și republica.

Monarhia este acea formă de guvernământ în care șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață; republica se caracterizează prin faptul că organul care exercită funcția de șef al statului este ales pe o perioadă determinată, fie de către corpul electoral (direct sau prin electori), fie de către parlament.

4. Reputatul autor de drept constituțional, prof. Ion Deleanu, având în vedere clasificarea clasică și comparând-o cu realitățile contemporane, concluzionează că există următoarele forme de guvernământ: democrația, monocrația, oligarhia, formele mixte și formele specifice statelor sociaiste.

Potrivit aceluiași autor “realitatea istorică este, acum, mult mai complexă și cu note de specificitate: monarhia este o formă de guvernământ mai mult simbolică, sprijinindu-se pe tradiții și reducându-se la un rol ceremonial; aristocrația aproape a dispărut; republica are o cu totul altă semnificație decât cea originară; democrația îmbracă forma sistemului reprezentativ; despotismul se înfățișează în forme mai subtile decât tirania elementară; dictaturile sunt disimulate prin “conducerea colectivă” sau așa-zise “organe reprezentative alese”, specifice și unora dintre țările socialiste; în fine, au apărut multiple sisteme mixte

§.2. Clasificarea formelor de guvernământ

În demersul nostru științific ne raliem opiniei prof. I. Deleanu și admitem că există ca forme principale de guvernământ: monocrația, oligarhia, democrația, precum și unele forme mixte, iar altele specifice statelor socialiste.

1. Monocrația

Monocrația este forma de guvernământ în care autoritatea publică este exercitată de o singură persoană.

Așadar, monocrația este o formă de guvernământ în care puterea este personalizată, este în mâinile unei singure persoane indiferent că aceasta se numește rege, prinț, împărat, domnitor, conducător, țar, sau președinte.

Monocrațiile pot să se înfățișeze în felurite moduri, în funcție de contextul politic și internațional în care acestea au existat.

Deși întâlnită mai ales în Antichitate și Evul Mediu, sub forma “monarhiilor absolute” monocrația nu este străină nici istoriei moderne și contemporane.

Cele mai întâlnite forme ale monocrației sunt:

monocrațiile clasice(istorice) mai precis: monarhia absolută, tirania, dictatura;

monocrațiile populare ( “cezarismul empiric”, “despotismul popular”);

dictatura militară.

2. Oligarhia

Oligarhia desemnează forma de guvernământ de trecere de la monocrație la democrație și constă în exercitarea puterii de către un număr restrâns de persoane sau de familii (aristocrația). Oligarhia se poate prezenta sub următoarele forme: guvernământul pluripersonal, aristocrația, plutocrația censitară, partitocrația.

3. Democrația

„E mai rea libertatea primejdioasă decât robia liniștită. Numai un popor de zei s-ar guverna în mod democratic – căci oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de perfect.” Democrația este forma de guvernământ în care puterea aparține poporului pe care o exercită suveran prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar. Definiția etimologică a democrației ca fiind guvernarea de către popor nu este suficientă de vreme ce nu explică ce este poporul. Definiția modernă care reliefează că un om nu se poate supune unui alt om, ci numai unor legi pe care și le poate impune, este mult mai precisă.

Pentru Aristotel democrația însemna deținerea puterii de către popor și exercitarea ei în mod direct.

Reținând ca formă de guvernământ republica, Montesquieu, desemna prin acest concept toate formele politice “lipsite de un șef de stat ereditar și în care puterea aparține fie unei părți din populație (aristocrație), fie poporului (democrație)”.

R. Laun definește democrația ca “un stat unde domnește voința poporului sau voința majorității, în opoziție cu celelalte forme de stat, nedemocratice, unde domnește voința unuia singur, a câtorva, a unei părți a poporului, în orice caz, nu a majorității ansamblului poporului”.

Democrația înseamnă “acea doctrină politică după care suveranitatea trebuie să aparțină mulțimii, cetățenilor poporului, într-o organizare politică – în general de tip republică pe care-o putem analiza din antichitate până azi, de la greci până la americani”.

Democrația înseamnă, așa cum subliniază dicționarele și etimologiile, respectarea libertății și egalității cetățenilor, a voinței poporului.

Cu toate acestea, experiența “democrațiilor” postdictatoriale dar și a celor capitaliste s-a văzut și se vede pusă sub semnul întrebării de cel puțin câteva tipuri de grave disfuncții sociale, umane și economice, create din perspectiva egalității pe care o implică mai ales democrația directă.

Democrația evidențiază mai mult decât libertatea, standardul spiritual și material al unui popor. Radiografiile democrației sunt indici elocvenți ai bunăstării mentale și materiale. Ele relevă nivelul culturii civice și calitatea serviciului public. Nu orice putere rezultată din popor înseamnă democrație, ci numai aceea care nu impune legi arbitrare, ceea ce presupune un minim de libertate de gândire și de opinie.

Criticile antistatale aduse democrației, se axează mai mult pe caracterul limitat, atrofiat sau alterat în statul modern al principiului democratic, dominat de fapt, de un grup de un grup minoritar. „Democrația economică”, după modelul Proudhon, sau „statul în curs de dispariție” al lui Marx pot fi interpretate ca revendicarea unei democrații tot mai largi, care depășește dreptul de vot și reprezentarea pentru a cuprinde sfera economică și pe cea a instituțiilor politice implicate în viața de zi cu zi.

Filosofia politică, încercând să gândească statul, se confruntă cu enigma dominării, acest fenomen, de neînțeles uneori prin care un om devine stăpânul altuia. În acest context, greutățile esențiale ale exercitării democrației nu privesc numai caracterul ei nedesăvârșit sau faptul că este supusă unor interese particulare; principiul democrației conține un paradox. Alexis de Tocqueville (1805-1859) analizând democrația americană, ridică problema „tiraniei majorității”. Axioma conform căreia într-o democrație, fiecare cetățean este apt să-și formeze o opinie în mod liber nu este întotdeauna realist, deoarece, în practica politică a vieții cotidiene, majoritatea cetățenilor se sprijină pe credințele și prejudecățile opiniei publice. Or, iluzia democratică –așa cum o numește D. Collin- constă în faptul că individul adoptă modul de gândire al masei ca fiind al său. Prin urmare, democrația duce la un conformism care pare să vină din interiorul corpului electoral. Dintr-un astfel de punct, trecerea de la servitutea blândă a conformismului la servitutea politică devine posibilă.

În aceasta analiză, Max Weber este cel care provoacă o schimbare de orientare a filosofiei politice din secolul XX. Pornind de la constatarea că activitatea economică domină din ce în ce mai mult viața socială, el încearcă să delimiteze conceptual noțiunea de putere de cea de dominație. Astfel, puterea, înseamnă în opinia citată, posibilitatea de a face să triumfe propria voință asupra eventualelor rezistențe, oricare ar fi mijloacele folosite în acest scop. Este un concept socialmente amorf, spune Weber. Dominația, presupune, dimpotrivă, din partea membrilor grupării, nu numai disciplină, ci și o anumită voință de a se supune, oricare ar fi motivația ei. Disciplina nu înseamnă decât supunere mecanică, iar dominația nu se reduce numai la disciplină. Conform teoriei lui Weber, există dominație în cadrul a trei tipuri de grupări: gruparea politică, ale cărei regulamente sunt aplicate în mod continuu în interiorul unui teritoriu geografic bine determinat prin amenințarea și punerea în practică a unei constrângeri fizice de către conducerea administrativă; statul, care dispune, în aplicarea regulilor, de monopolul constrângerii fizice legitime, cu caracter instituțional și gruparea hierocratică, care folosește constrângerea „politică” pentru a garanta validitatea regulamentelor sale. Biserica este un exemplu de o astfel de grupare. Ceea ce face diferența între putere și dominație, în cadrul unui stat, este în fond, credința în legitimitate. Tipul de legitimitate pe care se întemeiază dominația condiționează felul supunerii și caracterul dominației. Cel care se supune procedează ca și cum și-ar fi dictat el însuși acea acțiune. Weber identifică astfel, trei tipuri de dominație, în funcție de felul de legitimitate:

cu caracter rațional, bazată pe credința în legalitatea regulamentelor instituite și a dreptului de a da directive al celor care exercită dominația

cu caracter tradițional, bazată pe credința în caracterul sacru al tradițiilor

cu caracter carismatic, bazată pe supunerea în fața caracterului sacru al persoanei.

Pentru Weber, dominația birocratică este caracteristica esențială a statului modern. Această dominație nu mai este legitimată de valori transcedentale (credința în Dumnezeu sau în destinul unei națiuni, etc) ci de capacitatea sa de a acționa tehnic pentru a atinge un scop. Astfel se prefigurează trecerea de la guvernământul politic la guvernământul tehnocrat.

Democrația se caracterizează prin următoarele trăsături:

participarea tuturor cetățenilor la rezolvarea problemelor publice;

consacrarea – în acte deosebite (declarații de drepturi, legi fundamentale, – și garantarea drepturilor și libertăților publice și private ale cetățenilor;

aplicarea principiului majorității;

pluralismul ideologic;

pluralismul instituțional în formele sale: sufragiu universal, inițiativa legislativă, dreptul de revocare ori disoluție a organelor elective, veto-ul popular, referendumul, instituționalizarea autorităților (deliberativă, executivă și judecătorească).

3.2. Clasificarea formelor democrației

Democrația se manifestă sub următoarele forme:

democrația directă;

democrația reprezentativă;

democrația semi-reprezentativă;

democrația semi-directă.

a. Democrația directă este forma de guvernare în care poporul se autoguvernează, legiuiește el însuși și controlează executarea legilor. În practică, conceptul de democrație directă este imposibil de realizat și transpus, toți autorii de specialitate motivând utopia democrației directe tocmai datorită “generozității ideilor ce o animă”.

b. Democrația reprezentativă constă în exercitarea puterii de către popor(națiune) prin reprezentarea, prin delegarea necesară pentru a acționa în numele titularului puterii.

În explicarea conceptului de democrație reprezentativă, se pornește de la evidențierea celor două concepții ce justifică două sisteme de guvernământ reprezentativ: suveranitatea populară și suveranitatea națională.

Teoria suveranității populare – susținută de J. J. Rousseau – pornește de la ideea că suveranitatea aparține poporului și de aceea trebuie repartizată în cote – părți egale tuturor indivizilor care îl alcătuiesc.

Suveranitatea este inalienabilă și imprescriptibilă. Exercițiul ei nu implică însă, în mod necesar, constituirea unor instituții reprezentative. În această situație ne aflăm în prezența unui mandat imperativ caracterizat prin următoarele:

cel mandatat reprezintă voința celor care îi reprezintă, a alegătorilor;

comportamentul și conduita mandatarului sunt cele prescrise expres de către mandanți;

periodic, parlamentul trebuie să aducă la cunoștința alegătorilor despre modul cum își îndeplinește mandatul, aceștia oricând putând să-i retragă mandatul.

Teoria suveranității naționale – susținută de Montesquieu, afirmă că suveranitatea aparține națiunii, privită acum ca entitate colectivă. Astfel, de data aceasta, pe calea sufragiului universal, națiunea își desemnează reprezentanții, pentru ca aceștia, în numele națiunii, să exercite suveranitatea. Din acest sistem decurg următoarele consecințe:

reprezentanța națională devine mandatara națiunii;

deciziile reprezentanței nu trebuie ratificate de națiune;

parlamentarii, ca reprezentanți ai întregii națiuni, nu pot fi revocați de alegători lor, nu au nevoie de instrucțiuni din partea corpului electoral (ei procedând după intima lor convingere), nu au obligația de a da socoteală în fața acestuia.

c. Democrația semi-reprezentativă se manifestă prin următoarele aspecte:

parlamentarul are legături strânse cu corpul electoral, deoarece, în funcție de modul de îndeplinire a mandatului său, există posibilitatea refuzului realegerii sale;

mandatul reprezentativ are o durată limitată (o persoană nu poate dobândi mai mult de două mandate succesive);

cu prilejul alegerilor, de regulă, prin votul lor, alegătorii se pronunță și asupra unui “program politic” și de “guvernare”, pe care candidatul îl susține ca independent sau ca persoană aparținând unui partid sau unei formațiuni politice;

supravegherea activității parlamentarului se asigură și prin publicitatea vieții parlamentare;

dizolvarea adunării reprezentative înainte de termenul pentru care a fost ales.

d. Democrația semi-directă reprezintă sistemul în care coexistă și se realizează principiul reprezentativității și așa-zisa "democrație pură"”(democrație directă). Altfel spus, pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituționalizate mijloace de intervenție directă a poporului în procesul legiferării și uneori, chiar în activitatea administrativă. Sunt astfel instituționalizate: inițiativa populară, veto-ul popular, revocarea mandatului și referendumul.

Inițiativa populară reprezintă modalitatea prin care legile constituționale, organice și ordinare sunt adoptate la propunerea directă a cetățenilor.

Ca urmare a declanșării inițiativei populare, parlamentul este obligat să se pronunțe chiar dacă nu-și însușește inițiativa.

Inițiativa legislativă populară este exclusă în materie constituțională iar pentru exercitarea ei trebuie să existe un anumit număr de semnături.

În statele federative, inițiativa poate fi realizată numai la nivelul statelor federate, nu și la nivel federal.

Veto-ul popular reprezintă mijlocul prin care cetățenii se pot opune intrării legii în vigoare.

Revocarea este hotărârea corpului electoral prin care mandatul electiv încetează înainte de termen. Revocarea poate fi individuală (să privească doar pe un deputat) sau colectivă. Hotărârea de revocare poate să aparțină întregului corp electoral ori numai celui dintr-o circumscripție.

Acest procedeu este rar întâlnit în practica statelor occidentale (care au adoptat principiul mandatului reprezentativ, unde cei aleși nu pot fi revocați) dar a fost întâlnit în practica statelor socialiste.

Referendumul reprezintă forma cea mai frecventă și cea mai semnificativă de manifestare a democrației semidirecte. În accepțiunea sa de astăzi, termenul “referendum” ar apare ca sinonim celui roman “plebis seitum” sau “populi scitum”.Prin referendum corpul electoral este convocat (la inițiativa parlamentului, guvernului sau șefului de stat) pentru a hotărî asupra unor probleme de interes național, cum ar fi: menținerea sau abrogarea unei legi în vigoare, adoptarea sau modificarea constituției, perfectarea sau menținerea unui tratat, etc.

Secțiunea 4. Regimul politic

§1. Noțiunea și clasificarea regimului politic

Dacă forma de guvernământ răspunde la întrebarea cine exercită puterea politică într-o societate (o persoană, un grup de persoane sau populația în întregul său), definirea regimului politic dintr-o societate ne plasează în sfera evidențierii modalităților, a procedeelor sau a metodelor prin care aceste persoane guvernează.

1. În legătură cu aceste modalități și procedee de guvernare, doctrina constituțională surprinde regimul politic în două ipostaze: regim politic constituțional, în care organele statului acționează în limitele legii fundamentale, a constituției și regim politic absolut, în cadrul căruia asemenea limitări nu există.

2. Plecând de la același criteriu, al metodelor de înfăptuire a guvernării, se poate face distincție între regimurile liberale, în cadrul cărora guvernarea se desfășoară cu respectarea libertăților individuale și regimuri autoritare, concretizate prin preeminența ce se recunoaște intereselor statului.

3. Un alt criteriu al unei posibile definiri și clasificări a regimurilor politice îl constituie proprietatea (tipul marxist de regim politic) pe care doctrinarii l-au apreciat drept mistificator deoarece socializarea proprietății nu atrage, real și substanțial, socializarea puterii și deci democratizarea ei; în sens invers, forma privată a proprietății nu presupune existența unui regim politic nedemocratic.

În consecință, elementele care concură la definirea și caracterizarea regimului politic se află într-o evidentă interdependență. Datorită existenței acestei interdependențe, putem aprecia că în definirea regimului politic trebuie să se țină seamă nu numai de tipurile de structură guvernamentală ci și de doctrinele ideologice care inspiră regimul respectiv.

6. În țara noastră, încă din secolul trecut, profesorii Paul Negulescu și George Alexianu înțelegeau prin regim politic ansamblul normelor juridice care stabilesc modul de organizare a statului, fixând organele de conducere, atribuțiile și modul lor de funcționare.

Cristian Ionescu definește regimul politic ca fiind “ansamblul unitar și coerent structurat al normelor juridice și al mecanismelor constituționale, politice, social-economice, ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuiește actul de guvernare sau altfel spus, se realizează puterea politică”.

Pornind de la considerentele de mai sus, credem că o clasificare a regimurilor politice plecând de la criteriul modului de organizare și exercitare a puterii, a distribuirii funcțiilor acesteia între diferitele categorii de organe, poate fi următoarea:

regimul politic convențional(dictatorial, directorial, al “guvernământului de adunare”) care are la bază confuziunea puterilor;

regimul politic parlamentar, care se bazează pe colaborarea puterilor;

regimul politic prezidențial, caracterizat prin separarea strictă a puterilor;

regimul politic mixt sau semiprezidențial, caracterizat ca fiind rezultatul unirii unor trăsături specifice unor regimuri politice diferite,(mai ales parlamentar și prezidențial);

regimuri politice specifice statelor socialiste.

§.2. Regimul politic convențional

Regimul convențional este regimul care are la bază confuziunea puterilor, în sensul că, fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) urmărește să se controleze reciproc, sistemului de măsuri al unei puteri să i se adauge "contramăsuri" ale celorlalte puteri, asigurându-se astfel echilibrul și prevenind monopolul puterii.

Nerespectarea regulilor decurgând din “sistemul de balanțe”, duce la regimul dictatorial sau, după caz, la guvernământul de adunare. Regimul dictatorial se instaurează ca urmare a creșterii prerogativelor executivului, executiv văzut în persoana șefului de stat. În această situație, puterea se personalizează excesiv, alunecându-se spre instaurarea unui sistem totalitarist. Asemenea regimuri totalitare degenerează de cele mai multe ori în dictaturi. Regimul directorial se caracterizează prin faptul că puterea executivă este deținută de un colegiu, numit de legislativ pe o perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului. Executivul, numit de puterea legiuitoare (și nu de șeful statului), nu mai poate fi demis (ca în regimul parlamentar), însă actele sale se află sub controlul parlamentului. Regimul directorial se deosebește de regimul parlamentar prin faptul că nu cunoaște instituția responsabilității politice a miniștrilor; executivul regimului directorial este, prin chiar originea sa, dependent de legislativ. Guvernământul de adunare rezultă – invers – din supraordonarea puterii legiuitoare față de cea executivă. Nici în guvernământul de adunare nu se neagă separația puterilor, dar ele sunt inegale: una o domină pe cealaltă. În acest regim, guvernul are statutul de agent executiv al Adunării, este un “funcționar” (commis) al acestuia. Asemenea regimuri politice sunt destul de rare, iar atunci când există, ele se transformă fie într-un guvernământ dictatorial, fie într-un regim parlamentar.

§3. Regimul politic parlamentar

Regimul parlamentar este “regimul separației suple sau a colaborării puterilor în care gestionarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea dintre executiv și legislativ prin intermediul unui guvern (cabinet ministerial) responsabil în fața parlamentului”.

Născut pe ruinele monarhiilor absolute din Europa occidentală, apariția regimului parlamentar coincide cu apariția unui organ nou: guvernul. Istoria parlamentarismului este de fapt istoria raporturilor dintre acest nou organ și parlament.

3.1. Modelul inițial: regimul parlamentar dualist, numit și “regim parlamentar prin teoria echilibrului” se caracterizează prin următoarele:

responsabilitatea colectivă a guvernului în fața adunării, dar și în fața șefului de stat;

executivul este compus dintr-un șef de stat iresponsabil din punct de vedere politic și dintr-un guvern numit de șeful de stat și responsabil în fața parlamentului;

datorită faptului că șeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele sale sunt contrasemnate de un ministru, care, prin aceasta devine răspunzător de ele;

executivul este responsabil(răspunde) nu numai în fața adunării, dar și în fața șefului de stat. Dubla responsabilitate a guvernului îi permite acestuia “de a se prevala pe lângă fiecare dintre ele (șeful statului sau parlament – n.a.) de încrederea și de voința celuilalt și de a încerca să realizeze, prin sinteza aspirațiilor lor, o politică acceptabilă pentru amândouă părțile”;

executivul, poate să determine dizolvarea adunării, provocând noi alegeri;

legislativul adoptă legile și controlează activitatea executivului;

relațiile dintre executiv și legislativ sunt caracterizate de un echilibru garantat prin existența mijloacelor de acțiune reciproce.

3.2. Regimul parlamentar monist, denumit și ”regim parlamentar prin teoria responsabilității unilaterale a guvernului” se caracterizează prin faptul că guvernul răspunde în fața adunării alese prin vot universal și direct.

3.3. Regimul parlamentar multipartid (sau de tip “latin”) se caracterizează prin:

existența mai multor partide care acced la putere;

o majoritate parlamentară fluctuantă și instabilitatea guvernului;

alternanța la putere este înlocuită cu “simple inflexiuni în jurul axelor politice puțin îndepărtate”;

corpul electoral nu are nici o contribuție la alegerea primului-ministru, ori la stabilirea majorității parlamentare care rezultă din combinațiile parlamentare sau din deciziile luate de statele majore ale partidelor.

Există și o variantă specifică pentru acest tip de regim parlamentar, anume regimul parlamentar bipartid (sau de tip “anglo-saxon”).

§4. Regimul politic prezidențial

Regimul prezidențial se caracterizează prin separația strictă a puterilor. Acesta prezintă următoarele trăsături caracteristice:

realizarea, cel puțin de principiu, a unei separații stricte a puterilor statului;

încredințarea întregii puteri executive, unui președinte, este ales de alegători prin vot direct sau indirect;

președintele nu răspunde în fața parlamentului, ceea ce presupune că el nu poate fi silit să se retragă printr-un vot de neîncredere al adunărilor legiuitoare, înainte de expirarea mandatului său;

nefiind ales de către parlament, ci de către corpul electoral șeful executivului este, cel puțin tot atât de reprezentativ ca și parlamentul;

guvernul nu-și exercită prerogativele ca organ colegial și solidar, membrii săi fiind răspunzători numai față de șeful statului și în mod individual.

Avantajele unui astfel de regim sunt evidente: egalitatea puterilor, legitimarea democratică a legislativului, posibilitatea celor două puteri de a acționa eficace și potrivit cu strategia lor, etc. Nu pot fi neglijate însă nici dezavantajele acestui regim, cu precădere, pericolul creșterii influenței executivului, al alunecării către prezidențialism. Prezidențialismul se caracterizează prin acapararea de către șeful statului a tuturor prerogativelor puterii. Asemenea situații s-au întâlnit în America Latină, în cele 20 de foste colonii ale Spaniei și Portugaliei, mai ales în țări din Africa de Nord unde acesta s-a manifestat mai profund (președintele având prerogative suplimentare – inițiativă legislativă, dreptul de dizolvare a adunării, dreptul de a-i fixa ordinea de zi, etc.)

§.5. Regimul politic mixt sau semiprezidențial

După însăși denumirea lor, regimurile mixte sunt “produsul unor combinații de elemente aparținând unor regimuri politice diferite, în special regimul prezidențial și cel parlamentar”.

Conceptul de regim semi-prezidențial a fost introdus pentru prima oară în limbajul juridic de profesorul Maurice Duverger în considerarea reformei constituționale efectuată în Franța în 1962, prin care s-a decis alegerea Președintelui Republicii Franceze prin sufragiu universal.

M. Duverger preciza că “prin regim prezidențial se înțeleg instituțiile unei democrații care întrunesc următoarele două elemente: un președinte de republică ales prin sufragiu universal și dotat cu notabile puteri proprii și un prim-ministru și un guvern responsabil în fața Parlamentului”.

Modelul identificat de Duverger (regimul semiprezidențial n.a.) a făcut obiectul multor critici, fiind considerat de către unii specialiști mai curând un regim “hibrid” decât un sistem constituțional original. S-a invocat, ca argument împotriva recunoașterii regimurilor semiprezidențiale ca o categorie distinctă, ideea că modul de desemnare a șefului statului nu are relevanță din punctul de vedere al diferențierii regimului prezidențial de cel parlamentar, ci doar faptul dacă șeful statului poate dizolva Parlamentul, iar acesta, la rândul său, dacă poate printr-un vot de neîncredere, să facă guvernul să demisioneze.

Alți autori consideră să amintească regimurile semiprezidențiale ca o categorie aparte, deoarece ele prezintă trăsături de originalitate care le individualizează față de regimurile parlamentare. Poziția puternică a Președintelui în sistemul semiprezidențial (dreptul de a recurge la referendum, de a conduce ședințele Guvernului, de a dizolva Parlamentul) nu poate fi în nici un caz, comparată cu locul președintelui de republică din sistemele constituționale ale Italiei sau Germaniei. Pe de altă parte, evidențiem și celălalt aspect și anume că prerogativele Președintelui, evident mult mai puternice decât în regimul parlamentar, nu se identifică nici cu acelea de care dispune șeful statului în regimul prezidențial, axat pe o riguroasă separație a puterilor.

Așadar, în regimul politic semiprezidențial:

președintele nu mai este ales de parlament ci prin sufragiu universal;

președintele nu mai are nevoie de o contra semnătură pentru a lua anumite măsuri cerute când instituțiile republicane, independența națiunii, integritatea teritoriului ori executarea angajamentelor internaționale sunt amenințate în mod grav și imediat, funcționarea regulată a puterilor politice putând fi întreruptă;

președintele are dreptul de a recurge la referendum, acesta constituind de fapt un mijloc de presiune împotriva parlamentului, pe lângă dreptul de dizolvare a acestuia;

păstrându-se trăsăturile din regimul parlamentar, executivul este bifurcat în șeful de stat – care nu răspunde politic și un guvern răspunzător pentru activitatea sa în fața Adunării Naționale;

președintele nu poate să numească discreționar guvernul, el trebuind să-l desemneze astfel încât acesta să se bucure de încrederea majorității Adunării Naționale.

Din punct de vedere istoric, primul regim de practică semiprezidențială l-a constituit Republica Germană de la Weimar (1919-1933), el fiind întâlnit astăzi în Franța, Finlanda, Portugalia, România.

CAPITOLUL III

DESPRE PUTEREA DE STAT

Secțiunea 1. Despre putere în general

Secțiunea 2 Trăsăturile puterii de stat

Secțiunea 3. Principiul separației puterilor statului

Secțiunea 1. Despre putere în general

Privită prin prisma rolului pe care îl deține în ansamblul vieții sociale, puterea constituie un atribut social în afara căruia nu poate exista activitate umană ordonată.

Ca fenomen social fundamental, care organizează și reglează viața socială, puterea fixează scopurile activității umane, mijloacele pentru realizarea lor, strategia după care se acționează în acest sens. Astfel, ea asigură punerea în valoare a energiilor umane prin acțiuni sociale organizate. Puterea impune ordinea socială, care, la rândul său, generează putere: acesta este modul de manifestare a relației directe dintre cele două elemente.

Puterea este, în principal, un fenomen politic, cea mai importantă componentă a instituțiilor politice. În acest sens, ea este folosită pentru menținerea și consolidarea unei anumite ordini sociale, pentru asigurarea funcționării tuturor instituțiilor sociale, pentru menținerea coeziunii sociale, pentru controlul comportamentului cetățenilor și prevenirea comportamentelor nedorite.

De-a lungul timpului, fenomenul puterii a suscitat un interes constant, dar și vii și îndelungi dezbateri și controverse în rândul specialiștilor din domeniul științelor politice, materializate în abordări teoretice diverse, pe măsura importanței sale în societate. Nu puține dintre acestea au fost marcate de ambiguitatea caracteristică puterii. Astfel, Karl Loewenstein arăta în lucrarea „Puterea politică și procesul guvernamental” (Chicago, 1957): „Noi știm sau credem că știm ceea ce face puterea, dar suntem incapabili de a-i defini substanța și esența sa”. În același context, Julien Freund releva în „Esența politicului” (Paris, 1965): „Unde se află puterea? Este greu de a determina cu precizie. Ea este în sindicate, în presă, saloane, partide, asociații de toate felurile, în academii și în laboratoare tehnice și științifice, ea este și în guvern”.

În prefața la lucrarea sa intitulată „Puterea” (1996), Keith Dowding a făcut referire, bunăoară, la existența unor curente de gândire, care abordează puterea, între altele, fie într-o manieră elitistă (care consideră că, în ciuda structurilor democratice, puterea este deținută, în mare măsură, de o minoritate formată din cei cu vechime în funcții politice sau de grupuri cu interese birocratice și de afaceri), fie pluralistă (potrivit căreia elitele au un rol important, dar nu neapărat decisiv, în exercitarea puterii, fiind influențate, în procesul decizional, de fenomenul de grup), nici unul dintre acestea nereușind să-și apropie recunoașterea unanimă a comunității științifice.

Studiul științific al puterii, în diferitele tipuri de comunitate socială, presupune analiza metodică a elaborării hotărârilor de acțiune colectivă, a modului de coordonare a acțiunilor particulare, a reglementărilor tensiunilor sau conflictelor și a organizării formale a relațiilor de conducere-supunere. De asemenea, el presupune explicitarea sistemului ce rezultă din îmbinarea acestei structuri cu procesele de control social, rețelele de influență și de ascendență și relațiile de dominare-subordonare (forma alienată a puterii), cu antagonismele ce pot rezulta din acestea.

Trăsăturile puterii ca fenomen social. Puterea sub forma sa cea mai generală, puterea socială, este mijlocul prin care societatea se autoreglează și care asigură desfășurarea de ansamblu a tuturor activităților umane pe linia progresului istoric.

Puterea socială, în sens larg, manifestată prin decizii ne-politice, în anumite colectivități umane, deși exprimă actul social al conducerii, generând supunere, subordonare, acceptare sau refuz, care pot crea chiar și tensiuni, nu afectează condiția esențială, respectiv, globală a societății. Decizia puterii sociale angajează doar periferic sau punctual anumite zone ale realității sociale sau comunitare.

Exercitarea puterii se întemeiază pe cunoașterea realității, promovarea unui anumit sistem de valori, sprijinul oferit de cetățenii care o acceptă, recompensele acordate susținătorilor, menținerea legitimității și folosirea constrângerii. În societățile și regimurile totalitare, puterea funcționează ca putere unică (puterea executivă absoarbe puterea legislativă și pe cea judecătorească în numele asigurării unității de acțiune a puterilor), în timp ce în societățile democratice, ea se realizează pe baza principiilor separației, colaborării și controlului reciproc al puterilor mai sus menționate.

Abordarea din perspectivă științifică a fenomenului puterii relevă o serie de trăsături (caracteristici) distincte ale acesteia, asupra cărora vom încerca să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.

Manifestarea ca relație socială. Puterea socială constă invariabil în existența unei relații sociale specifice (de regulă, de subordonare, de la conducători la conduși, dar și de conlucrare, pentru realizarea unor scopuri comune) între oameni sau grupuri de oameni, caracteristice oricărei comunități, indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, națiune), atât la scară națională, cât și internațională.

Între membrii oricăror grupuri sociale mari, organizate și complex stratificate se manifestă raporturi diverse, întemeiate pe interese (de putere, de solidaritate, de colaborare, de conflict etc.), între care cele de putere ocupă un rol deosebit.

Se cuvine, în primul rând, să relevăm faptul că există o legătură clară între orice tip de organizare socială și anumite forme de putere, că exercitarea puterii este dinamica centrală în cadrul procesului de organizare socială. În același timp, trebuie remarcat că puterea nu caracterizează toate categoriile de relații sociale. Un exemplu semnificativ este cel al grupurilor legate prin preocupări comune, constituite spontan și fără a avea la bază norme precise și severe, apărute pentru satisfacerea unor nevoi spirituale sau de alt gen, care nu sunt organizate și conduse în mod centralizat, nu exercită asupra membrilor lor nici un fel de constrângere exterioară, în afara voinței proprii sau a liberei lor alegeri.

Puterea, ca relație socială, se manifestă în „grupurile umane permanente, mai largi sau mai restrânse, bazate pe ierarhii și pe interese distincte și de lungă durată, cu moduri specifice de organizare consemnate în ritualuri sau în legi și unde formele de activitate nu sunt izvorâte din convingeri spontane sau ocazionale, ci, dimpotrivă, sunt dirijate de către persoane sau grupuri și sunt executate de către alte persoane și grupuri, chiar dacă acestea din urmă nu doresc întotdeauna acest lucru și ar fi chiar tentate să opună rezistență”.

Asigurarea organizării și conducerii vieții sociale. Puterea constituie un element de importanță majoră în organizarea, conducerea și reglarea vieții sociale. Ea fixează scopurile activității umane, mijloacele pentru realizarea acestor scopuri, strategia după care trebuie să se acționeze în acest sens și asigură valorificarea energiilor umane prin acțiuni sociale organizate. În acest mod, puterea este cea care stabilește, respectiv impune ordinea la nivel social, ordine care, la rândul ei, generează fenomenul puterii.

Esențialitatea și permanența. Aceste trăsături relevă că puterea constituie un element esențial (de mare importanță) și permanent (durabil) al relațiilor sociale, asigurând funcționarea normală a societății.

Globalitatea. Puterea are, între altele, și calitatea de factor global și integrator, care dirijează și integrează toate celelalte forme de conducere și organizare a activităților sociale.

Sintetizarea valorilor sociale. Valorile promovate de putere reprezintă o sinteză a celorlalte valori manifestate la nivel social, care va reflecta, prin intermediul unor considerente de ordin general, interesele majorității sociale, dar fără a omite pe cele care țin de tradiția istorică, morală sau culturală.

Asimetria rolurilor în cadrul relației de putere. În cadrul grupărilor umane complexe, necesitatea organizării și conducerii diverselor forme de activitate a determinat diviziunea socială, respectiv asimetriile (inegalitățile) de roluri asumate de diferitele categorii de indivizi care le compun (conducători și conduși). Cu cât gradul de complexitate al unei comunități umane (rezultat din natura relațiilor care se creează între membrii săi) este mai ridicat, cu atât se adâncește și diviziunea de roluri îndeplinite la nivelul acesteia.

Asimetria rolurilor determină și o asimetrie a relațiilor ce se stabilesc între conducători și conduși, respectiv de dominație și de subordonare (supunere). Relațiile dintre conducători și conduși devin tot mai complexe și mai cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale, aflându-se într-un continuu proces de fluctuații și chiar schimbări spectaculoase. Asimetriile menționate rezultă din faptul că deținătorul puterii (conducătorul) exercită un control mai mare asupra comportamentului supușilor decât invers, deși reciprocitatea influenței rămâne valabilă. Asimetria arată, de asemenea, că resursele de putere sunt inegal distribuite și că acest tip de relație nu poate funcționa în afara diviziunii conducători-conduși.

Folosirea coerciției. Dată fiind asimetria (inegalitatea) raporturilor dintre conducători și conduși, puterea se poate folosi și de coerciție (constrângere) pentru îndeplinirea atribuțiunilor sale de organizare și conducere socială. Toate democrațiile recurg la instrumentele coerciției fizice (poliție, jandarmerie, armată etc.), având dreptul să amenințe cu aplicarea sau să aplice violența sistematică pentru a menține ordinea publică, securitatea cetățenilor, stabilitatea politică, funcționarea normală a statului de drept. Desigur, armata și poliția pot interveni în viața politică pentru a instaura și menține un regim nedemocratic. Cerința unei guvernări democratice implică însă subordonarea armatei și poliției unui control parlamentar. Aceste organizații trebuie să fie ele însele subiectul unor procese democratice. Recurgerea la coerciție este îndreptățită, prin urmare, numai atunci când apelul puterii la alte resurse sau mijloace (economice, normative etc.) nu are eficiența scontată pentru a se putea face ascultată.

Diversitatea formelor de manifestare ale puterii. Una din problemele esențiale cu care s-au confruntat cercetătorii din domeniul științelor politice o constituie diferențierea formelor de putere care se manifestă în societate. Opiniile lor cu privire la criteriile funcție de care sunt reliefate formele de manifestare a puterii sunt diferite, pe măsura unghiurilor de abordare a acestei problematici.

Dintr-o perspectivă generală, în societate ar trebui să existe tot atâtea forme de putere câte genuri de grupuri sociale stabile există (caracterizate prin asimetrie de roluri, alocare inegală de resurse și valori etc.).

Din acest punct de vedere, una din concepțiile referitoare la formele sub care se exprimă puterea ține seamă de următoarele criterii:

a) natura domeniului de activitate umană. Formele specifice de putere care există într-o societate sunt strâns dependente de domeniul în care se manifestă. Se poate vorbi, din această perspectivă, de:

– putere politică, manifestată în sfera relațiilor create între membrii societății în procesul de organizare și conducere socială;

– putere legislativă căreia îi revine rolul de a face, amenda sau anula legi pentru societate. Ea determină scopurile fundamentale, principiile generale care dirijează dezvoltarea unei societăți;

– putere executivă, responsabilă de aplicarea politicilor și legilor elaborate de puterea legislativă;

– putere judecătorească, responsabilă pentru interpretarea autoritară a legii făcută de legislativ și administrată de executiv, în cazul în care apar dispute cu privire la semnificațiile și validitatea respectivelor legi;

– putere bugetară, abilitate de a elabora deciziile politice privind veniturile și cheltuielile în domeniul banilor publici și de a dispune de modul în care se cheltuiesc fondurile aprobate de Parlament;

– putere economică, determinată de posibilitățile de acțiune și de rezistența de care dispune o persoană, un grup sau o organizație – bancară, industrială etc. – în promovarea propriilor interese și care își au originea în avere, rezerve financiare, pachete de acțiuni, etc.;

– putere militară, care reprezintă capacitatea de acțiune armată a unui stat, asigurată de potențialul său militar;

– putere civilă, tehnică, informațională, culturală, religioasă, spirituală etc.;

b) specificul comunității umane, care împarte puterea în:

– putere familială, instituționalizată în familie și manifestată în relațiile stabilite, în acest context, între părinți și copii;

– putere societală, specifică raporturilor create între guvernanți-guvernați;

– putere internă, formă de putere politică proprie vieții interne a societății și putere internațională, manifestată în sfera relațiilor internaționale, în care unul sau mai multe state tind să îndeplinească, în viața internațională, un rol analog celui pe care statul îl are în viața internă a societății;

c) scopuri și mijloace, care relevă că formele de manifestare a puterii sunt:

– putere democratică (constituită ca rezultat al consultării și consimțământului cetățenilor și ale cărei decizii concordă cu aspirațiile și interesele de progres ale societății);

– putere dictatorială (putere care nu emană de la popor, nu ține cont de opțiunile politice ale cetățenilor și se constituie ca o forță străină și ostilă acestora).

În lucrarea intitulată „Relațiile umane și puterea” (New-York, 1957), A. Mueller-Deham distingea, la rândul său, diferite forme ale puterii, între care puterea reală (actuală) și puterea potențială, sau, de asemenea, puterea socială, economică, politică, administrativă, individuală, culturală.

Jean-William Lapierre arăta, în lucrarea „Puterea politică” (Paris, 1959), că există cel puțin trei forme de putere, respectiv: imediată (care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată de cineva anume: nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune – tradiție, obiceiuri, tabuuri sociale etc.); individuală (apare odată cu evoluția spre bogăție, specializarea profesiunilor și monopolizarea accesului la funcțiile economice, militare, religioase, structurarea societății pe principiul diviziunii sociale a muncii; ea este intim legată de proprietatea privată); instituționalizată (presupune organizare socială în temeiul unor norme, reguli care o susțin, independente membrii unui grup social și recunoscute de aceștia; în această ultimă categorie poate fi identificată și puterea politică).

Este important de reținut că rolul esențial al oricărei forme de putere este de a asigura, în interesele categoriilor sociale care o dețin și o exercită, coeziunea și funcționalitatea diferitelor structuri și organisme ale societății umane, coordonarea activităților care se desfășoară în interiorul acesteia.

Puterea este privită drept un fenomen social prin excelență de către Burdeau, “… în sensul că ea nu poate fi concepută în afara societății, pe de o parte, ea neputându–se manifesta decât prin intermediul relațiilor sociale, pe de altă parte, în afara relațiilor de putere o societate fiind un corp inert, incapabil de a–și satisface rațiunea de a fi, care este acțiunea continuă.“

Aceasta înseamnă că o societate umană nu poate fi concepută în afara existenței puterii politice care are funcții de coordonare, organizare, apărare. Această observație face trimitere inclusiv la societăți stratificate, inegalitatea fiind unul dintre principiile de structurare ale așezămintelor umane.

Puterea apare la Burdeau atât ca fenomen relațional, cât și ca puterea în sine. Toate aspectele pe care le ridică definirea acestui termen reies din indistincția între cele două planuri din care poate fi privit planul istoric și planul conceptual

Din punct de vedere conceptual, puterea apare ca o forță organizatoare a vieții sociale din punct de vedere istoric, puterea se referă în mod necesar la un om sau la un grup de oameni. În definiția finală, puterea se prezintă drept “… o forță în slujba unei idei. Ea este o forță născută din conștiința socială, destinată conducerii grupului în căutarea binelui comun și capabilă, atunci când este nevoie, de a impune membrilor grupului atitudinea pe care o poartă cu sine.“

M.A.Olsen consideră că, în diferitele forme de organizare socială, forța și dominația sunt principiile care creează ordinea socială, acestea fiind la îndemâna doar a unora dintre membrii societății. Forța și dominația sunt strâns legate într-un grup social (societate) de resursele sociale importante. Cei care dețin controlul resurselor sociale îndeplinesc funcții necesare în interiorul comunității și …devin din ce în ce mai puternici în raport cu ceilalți și sunt adesea denumiți elită “

Analizând “faptul social al puterii“, J.W. Lapierre susține că relația noastră cu puterea socială de o formă sau alta poate fi citită până și în cea mai “rudimentară“ experiență socială, aceea de a face parte dintr–un grup, lucru care implică supunerea față de o anumită putere “Acesta este faptul social al puterii în generalitatea sa “. Nu există grup social în afara relațiilor de putere, în fiecare caz individual existând cel puțin una dintre cele trei forme de putere imediată, individualizată și instituționalizată .

Puterea imediată este cea care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată de cineva anume nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune (tradiție, obiceiuri, etc.) .

Puterea socială individualizată (individuală) este absolut necesară în situațiile în care grupul intră în relații constante cu mediul social. Puterea individuală apare odată cu evoluția spre bogăție, specializarea profesiunilor și structurarea societății pe principiul diviziunii sociale a muncii. Puterea socială individualizată este strâns legată de proprietatea privată.

Puterea instituționalizată este legată de “o luare colectivă de conștiință“, care face ca grupul să fie recunoscut de toți membrii săi ca o entitate separată și superioară tuturor. Această putere presupune apariția de norme, reguli sociale, independente de fiecare membru al grupului, presupune organizare socială în temeiul acestor norme. Luarea colectivă de conștiință face posibilă apariția unui “drept obiectiv“ care face posibilă elaborarea dreptului pozitiv care–l explicitează și prin care se statuează normele și regulile interacțiunii sociale ce susțin structura socială respectivă . În această categorie poate fi identificată și puterea politică.

„Puterea pe care fiecare individ o cedează societății atunci când devine membru al acesteia nu se poate întoarce niciodată la indivizi atâta vreme cât societatea durează, ci va rămâne întotdeauna în comunitate, pentru că fără aceasta, nu mai există nici comunitate, nici republică, ceea ce este contrar înțelegerii inițiale.” Opinia lui John Locke în ceea ce privește conceptul de putere și legătura acestuia cu conceptul de putere politică, este una fundamentată pe replica adusă doctrinei vremurilor în special ca replică la patriarhalismul lui Filmer și a discipolilor acestuia.

Din punctul de vedere menționat, dacă puterea politică este bazată pe consimțământul explicit al celor guvernați, atunci nu este dificil să ne imaginăm că orice decizie a autorității poate fi opusă de aceia care nu consimt pur și simplu la executarea ei. În acest context se pune întrebarea dacă mai există diferență între conceptul de putere politică legitimă, reieșită din cedarea puterii fiecăruia către societate și puterea tiranică. În ambele situații mortalitatea este centrală pentru putere, indiferent de natura acesteia. Distincția dintre cele două forme de putere letală, este o distincție ce surprinde conceptul de siguranță a persoanei în raport cu autoritatea. Societatea civilă, în concepția lui Locke a fost instituită tocmai pentru a spori sentimentul de siguranță al oamenilor. Dreptul politic este cel care asigură pacea și liniștea, iar în lipsa lui oamenii nu au nici o siguranță. Relația dintre guvernanți și guvernați la John Locke este definită prin termenul de „mandat”, care în accepțiunea pe care o analizăm, desemnează faptul că autoritatea politică se bucură de o putere încredințată condiționat de urmărirea unui scop definit de interesele fundamentale ale celor care i-au delegat această putere. Puterea supremă de a altera legislatura este numai în popor.

Secțiunea 2 Trăsăturile puterii de stat

Puterea politică. Conținut și trăsături. Ca urmare a rolului important pe care politicul îl exercită în orice societate, puterea politică, ca formă specifică a puterii sociale, joacă în cadrul acestuia un rol major. Noțiunea de putere, inclusiv cea de putere socială este extrem de vagă, de generală, fără a fi în măsură să aibă niște delimitări clare, precise.

Unii autori definesc puterea prin stat, având în vedere rolul acestei instituții în cadrul puterii. Pentru Fr. Neuman "puterea politică este puterea socială concentrată în stat". O poziție apropiată o are și G. Burdeau, nici pentru el neexistând o delimitare clară între puterea de stat și cea politică. Un fapt incorect, întrucât statul este numai o componentă a puterii, și nu puterea în totalitate. În sistemul puterii, în afara de stat, intră și alte instituții politice cu rol important în derularea vieții politice, cum ar fi partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc.

Într-adevar, statul concentrează in cea mai mare măsură puterea politică, dar nu în totalitate și nici în situația de a se identifica cu ea, întrucât fiecare din aceste concepte acoperă realități sociale distincte și, în același timp, intercondiționate.

Alți autori reduc puterea politică la forța social-politică care o deține și o exercită. Este o abordare simplistă, reducționistă. Dacă pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea definiție se poate apropia de realitatea politică, în teorie, faptele stau și în acest caz altfel. Chiar și în aceste regimuri alături de forța social-politică care deține și exercită puterea, există și se manifestă, în anumite limite, și alte elemente ce constituie puterea. În regimurile democratice situația este și mai puțin relevantă, întrucât, în afară de elementele instituționalizate ale puterii, în cadrul acesteia trebuie să includem și opoziția politică. În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul că aceasta este în primul rând o noțiune ideologică, ce exprimă, interpretează și fundamentează de pe pozițiile și din perspectiva intereselor unei forțe social-politice, realitatea politică. Orice forță social-politică și cu atât mai mult una care se află la conducerea societății, are o anumită viziune despre societate pe care o impune în practică prin putere. Acest fapt este valabil atât în cazul societăților totalitare unde există o forță social-politică unică care organizează și conduce societatea, își promovează interesele, cât și în societățile democratice. În cazul acestora din urmă, întâlnim forțe politice aflate la putere și forțe politice ale opoziției, având de-a face și într-un caz și în altul cu o putere politică bazată pe aceleași principii fundamentale, urmărind în esență aceleași scopuri și interese, ceea ce le deosebește fiind modalitatea proprie de înfăptuire, căile, mijloacele, ritmurile, într-un cuvânt paradigmele doctrinare. Componenta ideologică a puterii este dată de emitentul politic, de cel care o deține și o exercită în scopul său.

Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura corespunzător cu interesele categoriilor sociale aparținătoare, coeziunea și funcționalitatea diferitelor structuri și organisme, echilibrul colectivităților ce alcătuiesc societatea cu compatibilitatea activităților ce se desfășoară.

Această calitate a puterii politice decurge din faptul că orice putere este, în esența ei, purtătoarea intereselor comune ale unei comunități, în cazul societății democratice, a majorității. Prin urmare, ea trebuie să apere și să promoveze interesele acestei majorități, care, cel puțin teoretic, exclude imixtiunea din afara ei, întrucât în orice condiție, o eventuala forță de imixtiune se află în contradicție cu majoritatea. Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existența societății, posibilitatea funcționării acesteia.

Anton Carpinski considera că puterea politică este capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-și îndeplinească obligațiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societății în vederea asigurării obiectivelor propuse.

În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea de stat are următoarele trăsături:

Este suverană. Suveranitatea desemnează puterea statului de a conduce, de a constrânge, de a comanda. Ea este privită ca un atribut exclusiv al puterii de stat, reprezintă criteriul potrivit căruia, puterea de stat se deosebește, pe plan intern, de orice alte structuri de putere (autorități sociale precum puterea partidelor, a sindicatelor etc.) iar pe plan extern, de orice alte puteri statale sau suprastatale.

Suveranitatea are astăzi un conținut complex, pe plan intern și internațional făcându-se eforturi pentru o cât mai exactă delimitare a acesteia. În acest sens, aducem în discuție Declarația ONU din 1970 în care sunt precizate principalele elemente componente ale suveranității. Astfel

– toate statele sunt egale din punct de vedere juridic

– fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități

– fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state

– integritatea teritorială și independența politică ale statului sunt inviolabile

– fiecare stat are dreptul de a alege și de a dezvolta în mod liber sistemul său politic, economic și cultural

– fiecare stat este obligat să se achite în întregime și cu bună–credință de obligațiile sale internaționale și să trăiască în pace cu celelalte state

– toate statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi și obligații egale și sunt membre egale ale comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de oricare altă natură

Este o putere instituționalizată, are un caracter organizat, în sensul că ea se desprinde de persoana sau persoanele care o exercită

Este o putere politică deoarece

– statul este un arbitru, alegând între diverse opțiuni și negociind cu forțele economice

– puterea nu mai este de natură patrimonială, ca în Evul mediu când se făcea o confuzie între patrimoniul statului și patrimoniul privat, autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală)

– sancțiunile pronunțate în numele statului sunt sancțiuni directe privind persoana, deosebindu–se astfel de cele patrimoniale, specifice societăților revolute

– caracterul politic al puterii de stat este determinat și de existența deosebirii dintre guvernanți și guvernați.

Este o putere de comandă, ea comandă întregii societăți și instituie norme obligatorii, dispoziții obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispozițiilor concrete

Este unică, ceea ce presupune că nu pot să existe în același timp mai multe puteri în cadrul unei formațiuni statale, titularul unic al puterii fiind poporul

Deține monopolul constrângerii. Ea este o putere materială superioară oricărei alte puteri, existând pe un teritoriu determinat. Constrângerea apare ca necesară pentru apărarea valorilor întregii societăți, a vieții, a sănătății, libertății sau averii tuturor.

În literatura de specialitate s-a subliniat că “statul nu a existat în sensul modern al cuvântului, decât din momentul în care a concentrat în mâinile sale întreaga putere de constrângere materială“, că “în anumite privințe, esențialul puterii rezidă în acest monopol al constrângerii materiale în care statul însuși nu este decât o formă vidă de sens“

Fiind o putere oficială, puterea de stat nu se întemeiază pe rugăminți, ci pe istoricul imperium, pe forța de constrângere, inclusiv prin reprimarea fizică de către stat a opoziției unor subiecte de drept .

Dacă constrângerea este, după cum am văzut, o constantă (o trăsătură) a puterii de stat, formele, intensitatea și mijloacele de înfăptuire ale constrângerii reprezintă o variabilă a acestei puteri. Altfel spus, raportul dintre convingere și constrângere depinde de mulți factori și în primul rând de consonanța dintre sensul major al puterii și idealul social fundamental (mai precis, este vorba despre regimul politic al societății).

Secțiunea 3. Principiul separației puterilor statului

Teoria separației puterilor pleacă de la ideea că orice om care deține puterea are tendința de a abuza de aceasta, de unde necesitatea ca puterea să fie contracarată prin putere, ceea ce în perioada elaborării teoriei reprezenta o speranță, un ideal revoluționar, un argument pentru înlăturarea absolutismului monarhic.

Teoria lui Montesquieu vine ca un garant al libertății omului și cetățeanului, față de excesele puterii. În forma sa clasică, teoria separației puterilor în stat fundamentează existența a trei puteri în stat puterea legislativă, puterea executivă, și puterea jurisdicțională (judecătorească), noțiunea de puteri fiind utilizată în acest context pentru a desemna activitățile fundamentale ele statului . Aceste trei puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate și independente unele de altele . În acest sens, este necesar să se găsească un mijloc “pentru ca să nu se poată abuza de putere, pentru ca puterea să oprească puterea “. Acest deziderat se poate înfăptui prin opunerea unei puteri celeilalte, creându-se astfel un echilibru de forțe. Numai astfel atribuțiile fiecărei puteri vor fi respectate, nu vor fi încălcate, iar libertățile individuale vor fi exercitate în respectul legii.

În prezent, se acordă o importanță tot mai mică principiului separației puterilor tocmai datorită revizuirii științifice a fundamentării acestui principiu. O asemenea revizuire științifică nu poate fi realizată decât plecând de la limitele obiective ale principiului, limite expuse într-o opinie de autoritate de către prof. I. Deleanu. Aceste limite privesc următoarele aspecte

a) Sintagma “separație a puterilor“ conține o contradictio în terminis, deoarece puterea este unică, este una singură, ea aparține unui singur titular– poporul în calitatea sa de deținător al suveranității naționale, poporul exercită suveranitatea “prin organele sale reprezentative și prin referendum“ (art. 2(1) din Constituție)

b) Teoria separației puterilor a fost elaborată când nu existau partide politice în forma modernă situație care în prezent a dus la reconsiderarea “raportului de forțe“, a raportului dintre “majoritate“ și “opoziție“

c) Funcțiilor tradiționale – legislativă, executivă, judecătorească – li s-au asociat unele funcții noi, moderne, impuse de noua realitate socială, de dinamica societală

d) “Separația“ dintre legislativ și executiv devine tot mai inoperantă din moment ce asistăm, într-o mică măsură, este adevărat, la inversarea clasicelor funcții puterea executivă adoptă norme (inclusiv cu caracter primar, prin intermediul delegării legislative), iar puterea legislativă execută legi (cazul adoptării de legi organice în baza unor dispoziții exprese ale legii fundamentale.)

e) Însăși atribuția puterii executive consacrată constituțional, de a executa legile, adoptate de parlament vine să “răstoarne“ “independența“ sau “echilibrul“ puterilor, mai curând fiind vorba de o colaborare dacă nu chiar de o activitate subordonată. Spre final, ne raliem părerii prof. A.Iorgovan potrivit căreia prin teoria elaborată de Locke și fundamentată de Montesquieu s-a preconizat un sistem în întregime opus celui al separării puterilor, în așa fel încât, astăzi, sintagma “separația puterilor“, chiar în lucrările care au consacrat-o, apare ca o metaforă și nu ca un concept științific riguros

Distincțiile moderne vizând principiul separației puterilor în stat, pleacă de la noi baze de referință, cum ar fi analiza tipului de regim politic în care funcționează separația puterilor. Astfel, în sistemele parlamentare, există un balans neregulat al puterilor între Guvern și Adunare, așa cum se observă în Belgia, sau o dominație clară a executivului, așa cum se observă în Regatul Unit al Marii Britanii. Aceeași variație o regăsim și în cadrul sistemelor prezidențiale în care separația puterilor se regăsește analizată cu precădere prvind puterile Președintelui în raport cu ale Congresului.

În general puterile prezidențiale, în sistemele prezidențiale, derivă din trei surse. Prima sursă ar fi puterea președinților definită prin Constituții și constă în conferirea unor „puteri reactive”, în special dreptul prezidențial de veto, și „puteri proactive”, relevantă fiind capacitatea acestora de a legifera prin decrete în anumite domenii. A doua sursă de putere este forța și coeziunea partidelor care îl susțin pe președinte în legislativ. A treia, sursă de putere este reprezentată de alegerea președinților de către electorat, în mod direct. Dependența frecventă a președinților de puterile lor partizane înseamnă că puterea președintelui prin raportare la parlament se poate modifica, deseori în mod abrupt, fiind astfel, mai puțin stabilă decât în regimul parlamentar.

Cu câteva excepții (Iugoslavia, Republica Moldova, România) majoritatea constituțiilor lumii nu menționează în mod expres principiul separației puterilor statului. Constituția României din 1991, însă, se situează în rândul celor care prevăd ca principiu fundamental separația puterilor statului în art. 1 alin. 4 cu formularea: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”.

Teoria tradițională a separației puterilor

Libertatea unei societăți nu poate fi garantată decât atunci când autoritatea statală este separată pe domenii autonome. Această afirmație constituie esența teoriilor politice contemporane. Separația puterilor este cea care deosebește în mod fundamental democrația liberală de dictatură. Într-o dictatură, întreaga autoritate decizională revine unui singur individ sau partid. Aici nu există controlul puterii, ceea ce face ca indivizii să fie expuși abuzurilor deținătorilor puterii. În acest sens Montesquieu, părintele teoriei separației puterilor a spus: "Totul ar fi pierdut dacă aceeași persoană sau același grup de oameni influenți – nobili sau simpli cetățeni, ar deține controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile și de a da verdicte juridice."

George Washington a susținut aceeași teorie în mesajul său de adio adresat poporului american în 1796: "Esența puterii se manifestă în dorința de a cuprinde toate funcțiile autorității, impunând astfel, indiferent de forma de guvernare, principiul despotismului. O evaluare corectă a acestei dorințe de putere și a predispoziției omului de a abuza de aceasta este suficientă pentru a vă convinge de adevărul acestei afirmații. Necesitatea controlului reciproc în exercitarea puterii politice, sub forma separării autorității în diferite segmente, fiecare segment apărând societatea de eventualele abuzuri făcute de celelalte segmente, a fost dovedită de istoria mai veche, dar și de cea mai recentă."

În ambele citate de mai sus apare motivul central al separației puterilor. Cele două personalități care au făcut aceste afirmații amintesc despre pericolul reprezentat de tentația la care sunt expuși cei care dețin puterea de a abuza de aceasta. Această tentație poate fi combătută prin limitarea și separația puterii. Montesquieu arată cum s-ar putea separa autoritatea statală. El numește cele trei funcții de bază ale unui stat suveran: funcția legislativă, de executare a legilor și funcția juridică. Aceste trei funcții trebuie, după cum a afirmat Montesquieu, să fie îndeplinite de trei organe separate, dacă se dorește garantarea libertăților cetățeanului. Urmașii lui Montesquieu au ridicat teoriile acestuia la rangul de dogmă. Ei au făcut distincția strictă dintre executiv, care cuprindea competențele de guvernare și administrație, legislativ și juridic. Această triadă rămâne și astăzi valabilă în teoriile politice ale democrațiilor occidentale .

Deviații de la teoria tradițională a separației puterilor

Legea fundamentală nu prevede cu exactitate această separație a celor trei puteri, cel puțin în ceea ce privește delimitarea executivului de legislativ, vezi mai ales felul în care, în orice sistem parlamentar, guvernul este numit, putând însă fi și dizolvat de Parlament, ceea ce vine să contrazică principiul separației stricte a puterilor. Pentru că acolo unde Parlamentul formează guvernul, acesta alege de regulă persoane în care are încredere și care fac parte din rândurile sale. Chiar dacă nu este prevăzut de Constituție, Parlamentul își asigură puterea de influență asupra guvernului constituind guvernul din proprii săi membri. Astfel, majoritatea miniștrilor îndeplinesc concomitent două funcții, una de parlamentar și cealaltă, de membru a guvernului. Nu poate fi astfel vorba de o separația a executivului de legislativ la nivel de persoane. Dar nici în ceea ce privește competențele, acest principiu nu este respectat întocmai. Competențele Parlamentului nu sunt în nici un caz doar de ordin legislativ, acesta încercând să exercite influență asupra deciziilor executivului, să adopte o anumită atitudine într-o anumită chestiune. Pe de altă parte, nici atribuțiile guvernului nu se limitează doar la executarea legilor emise de Parlament. În primul rând, guvernul participă la elaborarea legilor. Majoritatea proiectelor de lege de astăzi sunt elaborate de birourile ministeriale și nu de cele ale parlamentarilor. De multe ori, sarcinile care revin statului sunt atât de complicate, încât membrii parlamentului nu sunt capabili să formuleze de unii singuri un proiect de lege, ei trebuind să consulte experți din administrație care să îi informeze despre starea lucrurilor. În plus, Parlamentul creează din ce în ce mai des doar legi-cadru, împuternicind executivul să se ocupe de detalii. Astfel, executivul capătă în mod indirect o funcție legislativă.

Administrațiile moderne trebuie să permită asemenea facilități pentru activitatea parlamentară, pentru a evita ca legislativul să se piardă în discuții fără sfârșit. Astfel, executivul dobândește mai multă greutate. Vârful acestuia numește "liniile directoare ale politicii" și întocmește proiectele de lege necesare desfășurării acestora, care sunt acceptate ulterior de Parlament de partidul sau coaliția majoritară. Guvernul exercită în acest sens o presiune considerabilă asupra reprezentanților în Parlament ai partidului majoritar, pentru a-i supune pe aceștia propriilor dorințe. Bineînțeles că și majoritatea parlamentară poate influența, la rândul ei, ministerele și deciziile luate la nivelul acestora, formulând propuneri sau exercitând presiuni în vederea elaborării anumitor legi sau influențării deciziilor executivului .Aceste procese nu pot fi încadrate cu precizie în schema expusă de teoria clasică a separației puterilor. Doar puterea juridică se delimitează strict de celelalte puteri, cu toate că, din motive care țin de istorie, aceasta preia deseori unele sarcini administrative. Să ne gândim bunăoară la activitățile din domeniul justiției pe bază de voluntariat sau la dreptul penal pentru minori. Sau la anumite domenii constituționale, care vizează de exemplu dizolvarea unui partid, care, în teoria clasică, era o măsură executivă, chiar dacă avea loc pe baza unei proceduri juridice. În ciuda tuturor acestor exemple de suprapunere cu competențele celorlalte puteri, puterea juridică rămâne totuși clar separată de executiv și legislativ, chiar dacă membrii curților supreme sunt numiți de guvern și parlament. În ceea ce privește relațiile dintre puterea legislativă și cea executivă, categoriile enunțate de teoriile clasice nu mai sunt valabile.

Toate acestea au făcut ca teoria lui Montesquieu cu privire la separația celor trei puteri să fie considerate "depășite și străine de realitate", ba chiar o "schemă ruginită" (Karl Loewenstein). Asemenea calificări sunt inevitabile, pentru că în statul parlamentar modern, separația strictă a legislativului de executiv nu mai poate fi susținută, nici măcar atunci când aceste două puteri sunt – vezi Constituția Statelor Unite – prevăzute a fi cu totul independente una față de cealaltă. În Statele Unite, prăpastia care îl desparte pe șeful guvernului de Parlament este mult mai adâncă decât în sistemele parlamentare europene, Parlamentul păstrându-și cu mult mai multe din competențele sale de odinioară. Dar și în sistemul american s-au făcut remarcate tendințe asemănătoare cu cele descrise mai sus.

Reinterpretarea teoriei separației puterilor

Reinterpretarea teoriei separației puterii are la bază considerația că legislativul, executivul și puterea juridică nu îndeplinesc toate funcțiile prevăzute de autoritatea statală. Parlamentele nu se ocupă doar de procesul legislativ, iar activitatea guvernului depășește simpla funcție executivă. Activitatea organelor statale poate fi calificată și încadrată astăzi în cu mai multă ușurință categorii funcționale distincte, ele fiind considerate organe 1. de decizie politică, 2. de execuție a acestor decizii sau 3. de control în sensul respectării principiilor constituționale. Toate acestea duc la o încadrare a organelor statale diferită decât cea prevăzută mai înainte. Puterea juridică de exemplu, dar în nici un caz numai ea singură, aparține domeniului de control. Execuția deciziilor politice, a prevederilor legale sau a celor care vizează politica externă, cade în primul rând în sarcina serviciilor publice, a administrației. Guvernul este instanța administrativă supremă, totuși nu este un organ executiv. Funcția primară a acestuia este de a formula deciziile politice . Parlamentul se află în strânse legături cu guvernul, pentru că în acțiunile decisive, guvernul are nevoie de aprobarea aleșilor poporului. Parlamentul are dreptul și obligația să influențeze și să își aducă contribuția la procesul de formulare al obiectivelor din politica internă și externă. Activitatea Parlamentului depășește astfel granițele impuse de noțiunea de "putere legislativă". Guvernul și Parlamentul sunt organisme care trebuie să ia împreună deciziile politice. Pentru că guvernul și Parlamentul trebuie să acționeze în comun în vederea îndeplinirii misiunii exprimate mai sus, este normal să existe angrenaje instituționale care să facă legătura între ele. Sistemul parlamentar este conceput pe baza sarcinii comune guvernului și Parlamentului de decizie politică. Firește că trebuie să distingem clar între formularea deciziilor politice și executarea practică a acestora. Aici, prevederile legale recunosc incompatibilitatea dintre serviciile publice și Parlament. Din aceleași motive întemeiate, funcționarii pot deveni doar în cazuri excepționale miniștri. Acest lucru vine să sublinieze încă o dată faptul că funcția de ministru, la fel și cea de parlamentar, îndeplinesc în egală măsură atribuțiile decizionale în domeniul politic.

Checks and Balances

Dacă Parlamentul și guvernul își împart aceeași funcție, ele se pot astfel și controla reciproc. O răspundere împărțită înseamnă și o putere împărțită. Actorii sunt angrenați printr-un sistem de "checks and balances", de contragreutăți și de echilibre. Guvernul și Parlamentul depind unul de celălalt și au nevoie, în vederea formulării deciziilor politice, de consens. Această idee este de fapt o consecință a teoriilor lui Montesquieu, care vedea pe timpul său legislativul ca domeniu principal de decizie politică, cele două Camere — a nobilimii și a cetățenilor simpli — contribuind în egală măsură la activitățile desfășurate în acest domeniu, împărțindu-și astfel puterea. Cele două organe statale și grupările sociale reprezentate în acestea erau astfel nevoite să coopereze. Obligativitatea cooperării prevede, în fond, și o funcție de control reciproc. Pe lângă toate acestea însă, în Parlament mai există o entitate care îndeplinește funcția – autonomă, ce-i drept – de control: opoziția. Cu o poziție independentă și un cadru de acțiune mai liber, vechea relație Parlament versus guvern pare să se mențină așa cum era ea pe vremea monarhiilor constituționale. În fond, și schema clasică a separației puterilor nu este decât o fixare a unui anumit context istoric, în care regele era executivul, opus Parlamentului ca forță politică autonomă și cu drepturi proprii. Pentru a limita puterea inițial absolută a Coroanei, Montesquieu i-a sustras în teoria sa puterea legislativă, trecând-o în competența unui Parlament ales, în care era reprezentată burghezia. Regele și Parlamentul urmau să reprezinte țara, în viziunea lui Montesquieu, la comun, legitimarea lor diferită permițând o separație mai riguroasă a celor două puteri. Sub însemnul democrației, ideea suveranității s-a impus încetul cu încetul, puterea executivă deținută de monarh pierzându-și treptat legitimitatea. Coroana a pierdut din importanță, Parlamentul preluându-i o parte din atribuții. Așa s-a ajuns ca o distincție dintre executiv și legislativ să fie tot mai dificilă, în final Parlamentul cucerind și pozițiile executive și făcând-o dependentă de votul său de încredere. Astfel, vechea separație a puterilor și-a pierdut valoarea. Ea s-a mai păstrat însă în sistemele prezidențiale de tipul Statelor Unite. Aici, locul monarhului este ocupat de un președinte ales de popor, care nu trebuie să dea socoteală Congresului. Prin alegerile populare, președintele dobândește aceeași legitimare ca și Parlamentul. Astfel, vechea separație a puterilor se menține aici, cel puțin la nivel de personal. Membrii guvernului american nu sunt reprezentați în Congres, ei sunt oamenii de încredere ai președintelui. Bineînțeles că în deciziile ce vizează chestiuni fundamentale, președintele trebuie să colaboreze cu Congresul. În această privință, nici Statele Unite nu constituie o excepție de la regula participării comune a guvernului și Parlamentului la procesul de decizie politică.

Noi forme ale separației puterilor în secolul XX

Implementarea totală a democrației în secolul XX a condus la sfârșitul separației rigide dintre puterea executivă și cea legislative. Acest lucru nu a schimbat însă cu nimic importanța fundamentală a principiului separației puterilor ca principiu de organizare a unei comunități liberale. Numai formele în care apărea această separație au devenit altele. Această evoluție se caracterizează mai ales prin faptul că domeniul juridic s-a dezvoltat într-o structură deosebit de elaborată. Prin puterea ce îi revine prin Constituție, justiția supune controlului său atât legislativul cât și guvernul. La această formă de control Montesquieu nu se gândise. Administrația este controlată astăzi de un organism propriu, cu un rol deosebit de important. Supravegherea domeniului executiv, care îi revenea după Montesquieu puterii legislative, revine astăzi de cele mai multe ori curților de justiție. Prin strânsa sa conexiune politică cu guvernul, Parlamentul nu mai poate controla executivul în chestiuni administrative. Principiul separației puterilor a luat noi forme și în alte domenii. Multe societăți democratice contemporane sunt organizate în federații. Autonomia relativă a statelor federale, create uneori în mod artificial, devin legitime de multe ori de abia datorită aplicării acestui principiu și mai ales când nu există o tradiție istorică a statalității. Extinderea dreptului de auto-administrație a comunelor și celorlalte entități teritoriale servește la fragmentarea puterii deținute de executivul modern, contribuind la o implicare mai eficientă a cetățenilor la mai multe nivele ale activității statale. Bineînțeles că și această fragmentare este un instrument de control și de supraveghere reciprocă a birocrațiilor statale de la nivelul federațiilor, landurilor și comunelor. Ea demonstrează mai ales faptul că anumite aspecte ce privesc sfera mai largă a separației puterilor servesc în același timp și procesului democratic care, la rândul său, le oferă legitimitate. Prin separația a puterilor face posibilă cetățenilor capacitatea de co-decizie și de participare .

Separația puterilor prin alegeri

De capitolul "separația puterilor" țin și alegerile organizate periodic în fiecare stat democratic. Puterea este astfel separată și din punct de vedere temporal. Faptul că un președinte american trebuie să fie ales de popor, înfruntând astfel concurența, el putând fi ales doar de două ori, îi limitează puterea considerabil. Același lucru este valabil și pentru parlamente, compunerea lor supunându-se acelorași legi electorale. Cu cât mai scurte sunt mandatele, cu atât mai puternică devine și poziția opiniei publice și a electoratului. Și acestea au așadar partea lor în sistemul mai larg al separației puterilor și al controlului acestora. Prevederile legale pot fi și ele decisive (…). Puterea unui for politic este dată de foarte multe ori de cât de frecvent trebuie sau poate să se întrunească acesta. Un for care se adună în ședință o dată la fiecare lună este cu mult mai puternic decât unul întrunit o dată pe an. În schimb, independența justiției se realizează și este garantată prin faptul că, în cele mai multe cazuri, judecătorii sunt numiți pe viață.

Cele șase nivele ale separației puterilor

Discuția cu privire la separația puterilor nu a început odată cu teoriile lui Montesquieu. Ea își are originile în antichitatea grecească, continuând și pe perioada evului mediu. Montesquieu îl urmează în unele privințe pe John Locke (1632-1704), care a formulat multe din ipotezele incluse mai târziu în propriile teorii. Montesquieu (1689-1755) a avut însă meritul de fi impus odată pentru întotdeauna ideea separației puterilor, fiind gânditorul la ale cărui teorii a apelat de cele mai multe ori posteritatea. Ideile lui Montesquieu cu privire la separația puterilor apar în capitolul șase al celei de-a unsprezecea cărți a lucrării sale "Despre spiritul legilor", apărută pentru prima oară în anul 1748 la Geneva. Aici apare și laitmotivul teoriilor sale, mereu citat: "Totul ar fi pierdut dacă aceeași persoană sau același grup de oameni influenți – nobili sau simpli cetățeni, ar deține controlul asupra tuturor celor trei puteri: puterea de a emite legi, de a executa deciziile și de a da verdicte juridice."

Nu există o separație strictă a puterilor

Opinia împărtășită de mulți, conform căreia Montesquieu ar fi prevăzut o autonomie totală a tuturor celor trei puteri (legislativ, executiv și putere juridică) nu este justificată. Dimpotrivă, În capitolul șase mai sus menționat apar multe reglementări care vin să treacă de la o putere la alta sau să corespundă tuturor puterilor. Montesquieu conferă de exemplu monarhului, ca purtător al puterii executive, drept absolut de veto împotriva deciziilor legislativului, pentru a preveni astfel ca acesta să devină prea "despotic". Parlamentului, Montesquieu îi dă dreptul de a veghea retroactiv la aplicarea corectă a legilor de către executiv. În plus, Parlamentul mai are dreptul să aducă miniștrii și funcționarii regali în fața legii dacă aceștia ignoră litera legii. Un ultim exemplu: Montesquieu acordă Camerei Superioare, pe lângă competențele legislative și competențe juridice. Nobilii nu trebuie judecați de tribunale obișnuite, ci de Prima Cameră a Parlamentului pentru ca sentințele să fie date nu de invidioși, ci de egalii lor. Credem că aceste exemple sunt suficient de concludente, dovedind că Montesquieu nu insistă asupra unei separații stricte a puterile și că nu se bazează doar pe mecanismele instituționale, implicând în procesul politic și grupările sociale ale vremii sale. Teoria separației puterilor formulată de Montesquieu nu poate fi înțeleasă decât dacă, pe lângă prevederile sale cu privire la structura instituțională, luăm în considerare și ideile sale cu privire la nivelul social al separației puterilor. Cât de important este acest nivel pentru Montesquieu transpare într-o "scăpare" (Martin Draht) din același capitol 6 al cărții 11: "Așa arată așadar Constituția despre care am vorbit. Legislativul este compus din două părți, care, prin dreptul de veto, au rolul de a se limita reciproc. Ambele sunt legate la mâini de puterea executivă (liées), care, la rândul ei, este legată la mâini de legislativ. Aceste trei puteri…" Chiar dacă Montesquieu nu vorbește despre puterea juridică, el afirmă că există trei puteri: monarhul aflat la cârma executivului, aristocrația din Prima Cameră și cetățenii simpli din cea de-a doua Cameră. Relevanța imensă a nivelului social în cadrul separației puterilor reiese și ea, în mod evident, din excursul lui Montesquieu cu privire la puterea juridică, care privește printre altele mai sus menționatele strădanii de a proteja nobilimea în cazul unor procese.

Montesquieu nu este interesat în mod special de o separație funcțională și de personal a celor trei puteri din stat, ci, în primul rând, de libertate și demnitatea umană. Montesquieu dorește să le apere pe acestea de pericolul anarhiei și despotismului prin intermediul unei ordini juridice care să excludă orice formă de abuz de putere. El spune în capitolul 4 al cărții 11 că, pentru evitarea abuzurilor de acest gen "o putere trebuie să o limiteze pe cealaltă", ceea ce este posibil doar dacă puterile nu sunt separate cu totul. Montesquieu este de fapt — pe scurt — mai degrabă un susținător al limitării puterilor și a amalgamării acestora decât un teoretician al separației puterilor.

De pe vremea lui Montesquieu și până în zilele noastre, teoria separației puterilor a constituit o sursă permanentă de conflicte în discuția cu privire la o structurare cât mai potrivită a sistemelor politice. Atunci când încercăm identificăm elementele care stau astăzi la baza principiului separației puterilor dintr-un sistem politic, nu trebuie să ne limităm doar la domeniul instituționale. Trebuie să ne amintim că la Montesquieu, nivelul instituțional nu exista de unul singur, pe lângă el mai se afla și nivelul social al separației puterilor. Unele dintre ideile lui Montesquieu mai sunt valabile și astăzi.

Societatea împărțită pe clase care s-a aflat în centrul intereselor lui Montesquieu aparține trecutului, astăzi au apărut alte elemente menite să limiteze puterile. Vom aminti aici doar unele dintre ele, menționate pentru prima oară în Constituția americană: constituirea statului federal, importanța drepturilor fundamentale și partidele și grupurile de interese moderne, cu totul necunoscute de Montesquieu. Factorii de separație, amalgamare și limitare a puterilor s-au înmulțit în mod considerabil de la Montesquieu încoace. Acest lucru era foarte necesar, pentru că statul modern se caracterizează printr-o sporire a puterii și a sarcinilor ce îi revin. Iar la toate acestea, gânditorii secolului XVIII nici nu îndrăzneau să viseze.

Elemente comune tuturor puterilor

Lista elementelor care depășesc granița dintre puteri [în sistemele liberal-democratice] este nesfârșită. În ansamblu, putem reține faptul că în democrațiile occidentale, nici o Constituție nu ar reuși să supraviețuiască fără aceste elemente comune puterilor. Această afirmație este valabilă și pentru Constituția SUA, considerată în Occident Constituția care prevede cel mai clar principiul separației puterii. Americanii vorbesc arareori despre separația puterilor ("separation of powers"), ei promovează mai degrabă principiul "checks and balances", plasând elementele de amalgamare a puterilor la același nivel cu cele de separație a puterilor. Putem spune că afirmația conform căreia toate democrațiile occidentale conțin elemente de amalgamare a puterilor nu este un argument suficient împotriva vocilor care susțin o separație mai riguroasă a puterilor. Trebuie să mai amintim în acest sens două pericole — fără să luăm în considerare puterea juridică, a cărei autonomie este incontestabilă.

Puterea mai mare a guvernelor

În acest caz trebuie să avem în vedere faptul că democrațiile occidentale de astăzi se caracterizează printr-o putere superioară – mai mult sau mai puțin evidentă – a guvernelor față de parlamente. Transformarea statului liberal al secolului XIX într-un stat modern axat pe principiul performanței a dus la o înmulțire considerabilă a sarcinilor care revin statului, sarcini care cad în primul rând în competența guvernelor. "Internaționalizarea politicii statale" (Wilhelm Hennis), importanța tot mai mare a organizațiilor internaționale și supranaționale constituie o problemă din ce în ce mai spinoasă pentru parlamente, de cele mai multe ori ele neputând să îndeplinească, în contextul relațiilor internaționale, funcția de partener al guvernului. Și planificarea politică din ce în ce mai largă consolidează mai ales guvernele și administrațiile. O dovadă certă a acestei creșteri a puterii guvernelor sunt aparatele funcționărești, de proporții incomensurabile, care înlocuiesc și depășesc serviciile parlamentelor — chiar și în SUA, unde Congresul beneficiază de cea mai bună susținere umană, altfel decât în multe ale parlamente occidentale. Argumentele care vin în favoarea unei separări mai riguroase a puterilor atrag mai ales atenția asupra faptului că guvernul, cea mai puternică instituție din sistem, este protejat de intervențiile parlamentului.

Decizii comune

Un parlament căruia nu i se permite să participe și să ia decizii în ceea ce privește politica externă sau planificarea politică și care este limitat la funcția de ratificator al deciziilor guvernamentale, nu mai dispune, într-un sistem parlamentar, nici măcar de posibilitatea de a contesta aceste decizii, pentru că majoritățile parlamente susțin guvernul. Aici nu este vorba doar de a proteja cât mai bine puterea de decizie a guvernului în domeniul politicii externe, al planificării ș.a.m.d. de eventualele intervenții ale parlamentului care acționează în virtutea principiului separației puterilor. Este mai important însă de a constitui o contragreutate cât mai eficientă la puterea deținută de guvern, acest lucru fiind posibil doar dacă hotărârile cele mai importante sunt luate la comun de guvern și de parlament. Un argument decisiv, care ar veni să contrazică afirmația de mai sus, subliniază faptul că prin această metodă, răspunderea pentru aceste decizii politice s-ar împărți și ea. Și pentru că aceste decizii sunt luate de organe diferite din stat, este neclar cine poartă răspunderea finală pentru o anumită decizie. Pe cât de justificată a putea părea această ipoteză, ea nu a fost lipsită de contraargumente.

O delimitare clară a puterilor din stat și a răspunderii pentru deciziile politice ar conduce în statul modern, industrial și social la o creștere de proporții a puterii deținute de guverne, astfel încât, ideea de bază a lui Montesquieu — limitarea reciprocă a puterilor — s-ar nărui. În plus, electoratul este cel care alege, dar nu între parlamentul și guvernul dintr-un sistem parlamentar și stat partinic modern, ci, așa cum trebuie, între majoritatea parlamentară și guvern pe de o parte și opoziție, pe de cealaltă. În cazul multor decizii importante, alegătorului i se pun la dispoziție alternative clare. Majoritatea parlamentară și guvernul susțin să zicem o reformă a sistemului fiscal, pe când partidele o contestă. Alegătorii văd foarte bine cine poartă răspunderea pentru această reformă, ei având posibilitatea — în cazul în care atitudinea partidului pe care l-au preferat până în acel moment nu reușește să îi convingă — să penalizeze acel partid la următorul scrutin. Atribuirea responsabilității este, în mod interesant, un proces cu mult mai complicat în sistemul prezidențial al SUA, marcat mai puternic de elementele tributare principiului separației puterilor. Însuși sistemul prezidențial este o cauză importantă a faptului că reprezentanții din Congresul american votează neținând cont de granițele dintre partide. Deciziile politice sunt luate de majorități de fiecare dată diferite. În sistemul de partide din Statele Unite, electoratul nu poate trage la răspundere democrații sau republicanii pentru o anumită decizie. El nu se poate orienta atunci când își exprimă opțiunea decât după felul în care s-a comportat reprezentantul circumscripției la luarea unor hotărâri importante. De aceea, nu este de mirare că discuțiile cu privire la reformele necesare unei mai bune delimitări a responsabilității politice, începute în anii cincizeci în Statele Unite, mai continuă și astăzi.

Guvern plus majoritate parlamentară versus opoziție

Sistemul parlamentar nu aduce nici o atingere autonomiei parlamentului. Dar ideea care se află la baza tuturor teoriilor despre separația puterilor, că unui parlament autonom i se opune un guvern independent de acesta, este pură ficțiune. Liniile de demarcație politică nu se mai situează între parlament și guvern, ci între guvern și majoritatea parlamentară, pe de o parte, și opoziție, pe de cealaltă parte. Majoritatea căreia îi revine astăzi asumarea guvernării și nominalizarea primului ministru, nu poate să se prefacă mai târziu că nu are nimic de a face cu guvernul și șeful său. În fond, dacă ar refuza să coopereze cu premierul pe care el însuși l-a desemnat, ea ar recunoaște că a făcut o greșeală și că a ales liderul nepotrivit . Partidele constituie puntea de legătură care unește majoritatea parlamentară cu guvernul din sistemul parlamentar curent. Asta nu înseamnă neapărat că guvernul și majoritatea parlamentară sunt o entitate absolut unitară. Intensitatea diferită a relațiilor dintre aceste organisme depinde în primul rând de numărul partidelor necesare pentru formarea unui guvern:

Majoritatea și puterea în stat

Identitatea deseori invocată dintre guvern și majoritatea parlamentară se poate produce mai ales atunci când nu există decât un singur partid care desemnează guvernul. Acest lucru se întâmplă de regulă în sistemele bipartidiste, dar poate apărea în cazuri excepționale și în sistemele multipartidiste . Dar chiar și în atunci în care un singur partid capătă dreptul să formeze guvernul vor exista poziții diferite între partidul de guvernământ și guvernul efectiv. Ele vor încerca să își ascundă diferendele de ochiul opiniei publice, ceea ce nu le va scuti de dispute. Guvernul se poate baza pe fidelitatea susținătorilor săi, în fond a obținut majoritatea voturilor, el nu trebuie să abuzeze prea mult de aceasta dacă nu dorește să provoace vreo revoluție de palat.

Lipsa acordului dintre guvern și majoritate, însoțită însă de o cooperare relativ bună între cele două părți este caracteristică pentru situațiile în care mai multe partide formează guvernul, dar în care se știe încă dinaintea alegerilor care vor fi partidele pregătite să-și asume la comun responsabilitatea formării guvernului. Prin acordurile stabilite înainte de alegeri, partidele își asumă responsabilitatea în fața electoratului, ceea ce le amenință statutul dacă pe perioada legislaturii nu sunt capabile să-și respecte promisiunile .

Într-un sistem multipartidist, unde înaintea alegerilor nu se poate da un pronostic clar cu privire la partidul care își va asuma guvernarea, opoziția clasică dintre parlament și guvern este cea mai probabilă. Când sunt necesare mai mult de trei partide pentru a forma guvernul, partidele se vor delimita în mod logic încă dinaintea scrutinului, pentru ca nu cumva să împiedice din start formarea ulterioară a guvernului. În astfel de sisteme — vezi de exemplu a IV-a Republică Franceză sau Italia postbelică — prăbușirea guvernelor constituie mai degrabă regula decât excepția. Cu cât mai contrastantă este poziția dintre parlament și guvern, cu atât mai instabil va fi și sistemul.

Secțiunea 4: Statul de drept

O democrație liberă, care încurajează participarea tuturor elementelor societății la procesul de formare a voinței politice, trebuie să structurată sub forma unui stat de drept. Democrația și statul de drept constituie o uniune indivizibilă. Prin statul de drept înțelegem toate principiile și procedurile prin care se garantează libertatea individului și participarea acestuia la viața politică. Statul de drept se află la polul radical opus al statului polițienesc. În această ultimă formă de stat, cetățenii sunt supravegheați permanent "de sus", trăind sub amenințarea constantă a intervențiilor aparatului omniprezent al securității statului. Ei se simt controlați și monitorizați în toate domeniile vieții lor, ceea ce otrăvește relațiile sociale dintre oameni. În ciuda tuturor încercărilor de a păcăli statul, cetățenii nu se pot sustrage niciodată autorității statale. Cine nemulțumesc puterea sunt arestați sau șicanați, își pierd locul de muncă sau sunt internați în lagăre, fără să aibă parte de un proces drept. În cazul în care sunt aduși în fața legii, ei văd că judecătorii nu sunt altceva decât alți funcționari angajați de conducerea politică, ceea ce face ca justiția să nu fie deloc independentă. Administrarea justiției este în acest tip de sisteme doar una dintre nenumăratele tehnici de organizare destinate punerii la dispoziția statului a "materialului uman". Cetățenii simpli nu vor ști astfel niciodată dacă nu au fost deja luați în vizorul autorităților, iar această nesiguranță îl face dependent și neliber. La nivel privat, legea pare să funcționeze normal — și în dictaturi sunt pedepsiți cei care încalcă regulile de circulație sau hoții. Oamenii nu se pot însă bizui prea mult pe acest lucru, pentru că doar dictatorul sau partidul de stat poate decide ce este legal sau nu.

Ancorarea legală

În statul de drept democratic, persoanele care îmbracă funcții publice trebuie să respecte legea. Toți oamenii sunt egali în fața ei. Orice cetățean poate să-și revendice drepturile în fața autorităților, chiar dacă unora dintre instanțele politice le-ar plăcea să nu permită acest lucru. Acest lucru este valabil mai ales în cazul dreptului la liberă dezvoltare a propriei personalități. Prezervarea și garantarea acestui drept este scopul principal al statului de drept. De aceea, acesta limitează toate acțiunile statale în favoarea respectării libertății cetăților. Autoritățile nu pot acționa dacă nu dețin competențele necesare pentru acest lucru. Ele nu pot să-și declare singuri competența într-un anumit domeniu. Constituția sau legea trebuie să le-o prevadă. În acest sens, statul de drept este întotdeauna un stat constituțional în care domnește litera legii. Ancorarea legală a autorității statale garantează libertatea cetățenilor, iar această libertate nu poate fi îngrădită decât de lege. Iar o astfel de lege nu poate fi adoptată decât de reprezentanții poporului, prin proceduri formale și constituționale. La respectarea legilor veghează o justiție independentă. Astfel, separația puterilor și statul de drept sunt două principii inseparabile.

Ceea ce este valabil în cazul separației puterilor este valabil și pentru statul de drept. Acesta nu este în nici un caz o simplă instituție care are rolul de a limita și controla autoritatea statală. La fel cum separația puterilor face statul mai accesibil și mai transparent pentru cetățeanul activ politic, statul de drept dă statului o formă care permite cetățeanului să poată prevedea cum va decurge activitatea statală, pregătindu-se în acest sens. Doar într-o ordine statală reglementată prin Constituție și legi specifice, oamenii pot participa de bună voie și nesiliți de nimeni la viața politică. Ambele obiective, facilitarea activităților democratice și garantarea drepturilor fundamentale se află în primul plan al intențiilor statului de drept. Atunci când vrem să vedem care sunt intențiile care se ascund în spatele activităților statale, care pot fi cuprinse, după cum vom vedea mai jos, în patru principii fundamentale, este neapărat nevoie să ținem permanent cont de aceste aspecte.

Principii fundamentale ale statului de drept

Autonomia justiției

Constituția unei comunități se sprijină în primul rând pe autonomia instituțională a justiției. În raporturile ei cu celelalte puteri trebuie să domnească cea mai strictă separație. Executivului și legislativului trebuie să i se interzică să intervină în activitatea judecătorilor sau să îi supună vreunor presiuni. Autonomia personală înseamnă în cazul judecătorilor că nu pot fi destituiți sau schimbați din funcție contrat voinței lor. Doar în cazul încălcărilor evidente ale legii sau a corupției și doar în urma unui proces special ei pot fi destituiți. Această autonomie garantează judecătorilor că nu trebuie să se supună nici unei directive în activitatea lor. Ei trebuie să servească legii, să o interpreteze, fără ca autoritatea statală, guvernul sau o curte de justiție superioară să le prescrie ce să decidă.

Monopolul justiției

Autonomia judecătorilor va duce la autonomia justiției doar atunci când statul va putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiției. Pentru că o sentință nu prea ajută pe nimeni, dacă imediat după eliberare, persoanele judecate sunt imediat arestate și aruncate în închisoare de către poliție – vezi nenumăratele cazuri din Germania hitleristă. În aceste cazuri, guvernul și-a constituit o putere juridică proprie, separată de justiție. În statul de drept, orice privare de libertate și intervenție a poliției în sfera privată trebuie să fie justificată de o împuternicire judecătorească. De aceea, într-un stat de drept funcțional, arestările și perchezițiile nu pot fi efectuate decât pe baza unui mandat, iar toți inculpații beneficiază de un proces drept.

Evoluția statului de drept

Statul de drept modern se sprijină pe considerația general acceptată că nimeni nu trebuie să-și judece singur cauza. Încă din vechime, părțile conflictuale au încercat să-și soluționeze problemele în fața unui judecător neutru. Acest lucru se întâmpla mai ales în cazul diferențelor dintre conducerea statului și supuși. Din punct de vedere istoric, autonomia judecătorilor și monopolul lor asupra justiției a fost unul dintre primele revendicări formulate de cetățeni și care venea să servească dorinței lor de libertate față de imixtiunile principilor în viața lor. Acestea au fost fundamentele pe care s-a constituit statul de drept de astăzi. Primele documente din istoria constituțională a Marii Britanii nu insistă în fond degeaba asupra confirmării drepturilor și libertăților societății și garantării acestora prin "rule of law". Aceasta trebuia exercitată de judecători autonomi care să nu depindă de puterea absolută a monarhului. Acesta a fost scopul pentru care a fost formulată Magna Charta Libertatum la 1215, iar mai apoi, Habeas Corpus Act din 1679, care prevedea ca arestații să fie aduși în fața unui judecător în cadrul unei perioade limitate de timp.

Siguranța legii

Autonomia judecătorilor nu este decât una dintre principiile prescrise de statul de drept. Un alt principiu este că întreaga activitate a statului poate fi măsurată și prevăzută. Siguranța legii poate exista doar acolo unde cetățenii știu exact ce are voie să facă statul și ceea ce le este permis lor să facă. De acest principiu ține și faptul că nimeni nu poate fi pedepsit fără bază legală — nulla poena sine lege – și interzicerea legilor cu efect retroactiv. În plus, legile trebuie să fie clare. "Legile elastice" nu sunt admisibile într-un stat de drept, pentru că ele subminează securitatea legii.

De aceea, în statul de drept, termenii legali considerați a fi mai vagi trebuie fie manipulați cu precauție. Nici o legislație nu va putea scăpa de unele noțiuni mai generale precum "bona fide" sau "bunele obiceiuri", dar celebritatea tristă de care s-a bucurat conceptul de "sentimente populare sănătoase" din justiția nazistă a arătat ce consecințe grozave pot avea astfel de termeni neclari în promovarea unei justiții arbitrare. O legislație tributară statului de drept va încerca așadar să fie cât mai precisă și clară. Deseori, va trebui să se renunțe la formulele mai concise, dacă acestea ar veni în detrimentul clarității. Pentru că numai așa poate fi menținută siguranța legii. La ea nu poate renunța nici un stat democratic care dorește să ofere cetățenilor săi un maximum de libertate.

Legitimitatea administrației

Dat fiind faptul că posibilitatea de a evalua și prevede acțiunile statale constituie o premisă elementară a statului de drept, guvernul și administrația trebuie să fie ancorate foarte adânc în legalitate. Toate acțiunile statului trebuie să respecte legile în vigoare, care, la rândul lor, trebuie să fie legitimate în mod democratic. Principiul legitimității administrației prevede ca administrația să nu poată activa decât în cadrul care i-a fost prevăzut de majoritatea parlamentară. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că fiecărei acțiuni întreprinse de administrație trebuie să îi corespundă o prevedere legală proprie și explicită. Nici o lege nu spune ce și cum trebuie să construiască un primar de la sat sau oraș pe teritoriul administrat de el, sau ce poate face șeful unui serviciu social pentru tineret pentru protejații săi. În toate acțiunile trebuie să se facă simțit cadrul mai larg al competențelor și împuternicirilor legale. Statul de drept nu dorește să se pună în calea inițiativelor creative ale administrației. În cazul unei coliziuni, legile au însă întâietate și nu dinamica individuală.

Jurisdicția administrativă

Conform principiului legitimității administrației, administrația trebuie să demonstreze permanent că respectă legea. Montesquieu trecuse inițial funcția de control a administrației în sarcina Parlamentului. În curând însă s-a văzut că justiția poate executa un control cu mult mai riguros. Amploarea pe care o are sistemul administrativ în statul social modern a contribuit la constituirea și consolidarea tribunalelor administrative din ce în ce mai autonome. La aceste tribunale apelează cetățenii atunci când consideră că o acțiune a administrației este lipsită de temei legal, obligând astfel autoritățile în domeniu să verifice legalitatea respectivei acțiuni (…). Ideea care stă la baza acestei reglementări este că știind că justiția le poate verifica eventualele acțiuni iresponsabile, funcționarii din administrație devin mult mai atenți. Procesele deschise pot dura multă vreme, pentru că tribunalele administrative au și ele, la fel ca cele obișnuite, trei instanțe.

Problemele statului de drept

Termenul "stat justițiar" a fost folosit deseori de criticii statului de drept modern care doreau să atragă atenția asupra procedurilor complicate și greoaie, care constituie o invitație pentru toți "certăreții" din societate și care limitează capacitatea funcționarilor de a lua deciziile necesare. Trebuie să luăm în serios aceste reproșuri, pentru că ele arată care sunt limitele statului de drept: controlul de către justiție al activităților administrative se rezumă de regulă doar la verificarea dacă organele își respectă competențele și regulamentele de procedură prescrise. Respectarea termenelor, participarea la decizie a tuturor celor vizați sau contabilizarea altor reguli formale se află în primul plan al procedurilor demarate de justiție, în vreme ce conținuturile cazurilor în cauză nu sunt verificate decât în măsura dacă corespund realităților legale. În multe procese intentate de exemplu profesorilor pe motivul acordării unor note proaste sau a exmatriculării unor elevi, judecătorii au invocat libertatea pedagogică a profesorilor de a evalua performanțele elevilor. Ei au verificat doar aspectele formale, ca de exemplu sistemul de acordare a notelor, anunțarea din timp de către profesor a proiectelor școlare scrise sau motivele care au stat la baza evaluării respective. Tendința din ce în ce mai pronunțată a părinților de a se adresa instanțelor de justiție pentru a ataca deciziile cadrelor didactice a dus la o formalizare și încadrare legală a evaluărilor școlare, deseori neproductivă din punct de vedere pedagogic, dar care constituie prețul care trebuie plătit pentru faptul că toate deciziile statului — notele obținute în școală fiind de multe ori un factor decisiv în evoluția ulterioară a elevului — se supun controalelor justiției.

Litigiile și ancorarea legală sunt elemente prezente și în domenii precum construcția de noi aeroporturi, centrale atomice sau autostrăzi, gropi de gunoi sau centre industriale. Din această cauză, asta înseamnă că de multe ori execuția planurilor este întârziată, unele proiecte devenind câteodată mult mai scumpe, ba chiar abandonate. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că astfel de procese implică cheltuieli uriașe, astfel încât "oamenii simpli", care nu își pot permite avocați buni sau experți costisitori se află de multe ori pe o poziție defavorizată atunci când acuzațiile sale nu sunt cu totul susținute. Firește că un stat dictatorial poate acționa uneori cu mult mai rapid și mai eficient. Dacă se dorește construirea de străzi, acest tip de stat nu trebuie să-și mai piardă vremea cu negocierile în vederea despăgubirii proprietăților funciare aflate în calea acestora. Dar tocmai această eficiență sporită ascunde pericole masive la adresa libertății cetățeanului. Cine dorește să protejeze statul de drept, consolidând astfel principiul libertății și al egalității, trebuie să accepte atât problemele acestuia cât și prețul codificării legale a raporturilor zilnice. Soluția ar fi așadar o scădere a prețului plătit statul de drept și nu o eradicare a acestuia.

Jurisdicția constituțională

Statul de drept prevede de dragul democrației o mulțime de proceduri și funcții de control, care dau formă și măsură instanțelor publice. El oferă politicii o bază legală, supune întreaga expresie a autorității statale controalelor justiției, garantând astfel libertatea cetățenilor. El nu obligă instanțele să i se supună ci se bazează pe o cooperare voluntară. Acest lucru este pentru guvern și administrație deseori incomod, totuși procedurile complicate ale statului de drept modern nu trebuie să fie discreditate ca fiind ceva pur formal, chiar dacă — așa cum scria odinioară Tocqueville — "oamenii care trăiesc în vremuri democratice … nu acceptă cu ușurință utilitatea formelor; ei o subestimează instinctiv … Formele le repugnă, le provoacă uneori chiar ură. Și pentru că, de regulă, oamenii nu sunt interesați decât de interesele lor imediate, ei se năpustesc cu pasiune asupra tuturor obiectelor dorinței lor, fără a accepta nici o întârziere. Ei își transferă această atitudine asupra politicii și convențiilor care îi împiedică să-și ducă planurile la îndeplinire. Dar tocmai ceea ce oamenii consideră un dezavantaj al convențiilor este un element extrem de necesar pentru libertatea dintr-o societate. Cea mai mare realizare a acestor convenții este capacitatea lor de a pune o barieră între cei puternici și cei slabi, între guvern și populație, pentru a-i controla pe primii și pentru a le da răgazul celor din urmă de a reflecta. Cu cât sunt mai puternici și mai activ suveranii și cu cât mai indiferenți și mai slabi sunt oamenii, pe atât mai necesară este existența unor reguli și convenții. De aceea, popoarele democratice au nevoie de mai multe prevederi formale decât alte popoare."

Ar fi greșit însă să definim statul de drept democratic numai din perspectiva regulilor și principiilor sale formale. Pentru că legitimitatea administrației nu rămâne altceva decât un principiu formal, atâta vreme cât cei care fac legile pot face ce vor fără ca ceva să le stea în cale. S-a întâmplat totuși ca prin intermediul unor legi corect elaborate să fie încălcate drepturile fundamentale și principiile statului de drept – vezi Legea de împuternicire din 1933. Acest lucru ar însemna sfârșitul tuturor garanțiilor oferite de statul de drept. De aceea, Constituția trebuie să treacă înaintea oricărei alte legi pentru a contracara astfel eventualele abuzuri săvârșite de legislativ. Pentru că și puterea legislativă trebuie să se supună valorilor fundamentale ale ordinii constituționale. Asupra ei veghează în statul de drept jurisdicția constituțională. Ea reprezintă nucleul oricărui statul de drept. Existența acesteia certifică faptul că sfera decizională trebuie să se supună legilor comunității. Dar nici ancorarea constituțională a organelor legislative, controlate de Curtea Constituțională nu ar fi decât una formală, dacă aceste organe cu drept de modificare a Constituției (în cazul în care întrunesc o majoritate parlamentară de două treimi) ar încerca să desființeze principiile și procedurile statului de drept și, prin aceasta, și drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Suveranitatea poporului și statul de drept

Cine crede însă că statul de drept este ceva mai mult decât un sinonim al procedurilor de ordin formal, cine îi recunoaște măreția ca stat al libertății și dreptății, acela va trebui să supună prevederilor constituționale libere atât pe legiuitori cât și pe suverani. Indiferent cât de largă ar fi majoritatea, ea trebuie să aibă limite. Principiului dinamic, conform căruia voința poporului este stăpână peste țară, principiului democratic al deciziei majoritare, i se alătură un principiu static, principiul statului de drept. Doar această alăturare garantează libertatea individului și protecția minorităților, îndeplinind astfel regulile democrației. Prin statul de drept se certifică faptul că democrația se sprijină pe convingerile comune și pe acordul intern al tuturor cetățenilor în ceea ce privește respectarea și prezervarea drepturilor omului. Doar așa poate supraviețui democrația pe termen lung.

CAPITOLUL IV

PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT

PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA REGATULUI UNIT AL

MARII BRITANII SI IRLANDEI DE NORD

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului britanic

Secțiunea 2. Delegarea legislativă (Legiferarea prin Executiv)

Secțiunea 3. Protecția drepturilor omului în raport cu reforma autorității judecătorești

Secțiunea 4: Observații generale privind Scoția și Irlanda de Nord

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului britanic

Sistemul constituțional britanic, de câteva sute de ani se bazează pe un set de documente istoric definite ca fiind componente ale „constituției britanice”, concept apărut odată cu adoptarea în documentului intitulat Magna Charta Libertatum, și continuat și după adoptarea primelor constituții scrise. Alături de Magna Charta Libertatum amintim, ca izvoare scrise ale Constituției engleze, Petiția drepturilor (“Petition of Rights”) din 1628, Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor (“Bill of Rights”) din 1689, Actul de stabilire a succesiunii la tron (“Act of Settlement”) în 1701; “Reform Act”, în 1832; diversele „Acte ale Parlamentului (1911, 1949, 1958). Pe lângă regulile scrise, cuprinse în actele amintite, constituția engleză mai are și alte două categorii de reguli și anume:

uzanțe (“simple practici”), care nu provin de la autoritatea legislativă, nici de la cea judecătorească și

common law, adică reguli care, fără a fi în mod necesar înscrise într-un text legislativ, au fost sancționate de instanțele judecătorești;

În acest context, în ultimii 25 de ani, în Marea Britanie, s-au purtat discuții doctrinare foarte aprinse, având la bază ideea dacă a sosit sau nu timpul ca Regatul Unit să aibă sau nu o Constituție scrisă, ca mai toate statele federale moderne. Din acest punct de vedere, adepții ideii unei constituții scrise aduc în discuție, argumente dintre cele mai pertinente atât teoretice cât și din practica instanțelor judecătorești britanice în diverse domenii.

Pentru a răspunde întrebării formulate în titlul acestui material considerăm suficient și necesar să abordăm următoarele chestiuni fundamentale:

funcționarea sistemului de legiferare în vigoare în Regatul Unit,

procedurile instituite privind delegarea legislativă către Adunările legiuitoare ale statelor componente,

impactul introducerii în dreptul intern britanic a Convenției Europene privind Drepturile Omului, prin „Actul Parlamentului privind Drepturile Omului din

Așadar, Parlamentul Britanic este compus din Camera Comunelor și Camera Lorzilor. În cadrul procedurii normale ambele Camere trebuie să voteze „pentru”, un proiect de lege („Bill”) pentru ca acesta să devină lege („Act of Parliament”). Funcțional însă, procedura legislativă de desfășoară astfel:

A. Camera Comunelor. Persoanele care sunt alese în Camera Comunelor poartă denumirea de Membri ai Parlamentului („MPs”). Aceștia sunt aleși de către public, în circumscripții electorale și fiecare dintre aceste circumscripții furnizează câte un reprezentant în Parlament. Alegerile generale se desfășoară o dată la cinci ani, dar în același timp există și alegeri anticipate care se organizează la cererea primului ministru. În cazul în care un reprezentant în camera Comunelor moare sau se retrage, se vor organiza alegeri în circumscripția de unde a provenit pentru a se desemna un alt reprezentant, în timpul sesiunii curente a Parlamentului. Guvernul în exercițiu este format de către partidul politic care are majoritatea în Camera Comunelor.

B. Camera Lorzilor. La începutul anului 2007, Camera Lorzilor era compusă din:

92 de membri ereditari

membri pe viață

Judecători care dețin titlul de „Law Lords”

Cei mai importanți episcopi al Bisericii Angliei

La origine, majoritatea membrilor Camerei Lorzilor au fostmembri ereditari. Dar în timpul secolului XX, titlul de deținător al acestui statut pe viață a devenit mai comun. Primul ministru nominalizează persoanele care ar trebui să primească acest titlu pentru restul vieții, (dar acest titlu nu se transmite asupra copiilor), iar apoi acesta este acordat de către monarh. În acest fel persoanele care și-au servit țara și asupra cărora monarhul împreună cu Primul Ministru s-au hotărât că pot fi membri ai Camerei Lorzilor, pot să-și folosească astfel expertiza în cadrul lucrărilor Camerei. Cele mai multe astfel de titluri se acordă foștilor politicieni care s-au retras din Camera Comunelor. De exemplu, fostul premier britanic, Margaret Thatcher, care acum deține titlul de membru pe viață al Camerei Lorzilor.

Reforma Camerei lorzilor

Prin 1999, existau cam 1.100 membri a Camerei Lorzilor, din care 750 eraumembri ereditari. Guvernul laburist a decis că într-o societate modernă astfel de titluri nu trebuie să permită automat deținătorului să participe la elaborarea legilor, considerând că unii membrii ar trebui aleși iar alții ar trebui numiți. Pentru a decide exact ce reformă trebuie făcută s-a constituit o comisie regală (cunoscută sub numele de Comisia Wakeham), care a fost însărcinată să stabilească cum ar trebui selectați membrii Camerei Lorzilor. În același timp, în noiembrie 1999, s-a abolit dreptul marii majorități a persoanelor cu titlul de „membru ereditar” de a mai fi membri ai Camerei Lorzilor, rămânând doar 92 de persoane din 750. Comisia Wakeham și-a prezentat raportul în 2000, recomandând ca 1/3 din membrii Camerei să fie aleși. De asemenea, acea treime, ar trebui să fie limitată față de sistemul politic patronat oricum de către Primul Ministru, care nominalizează persoane pentru a deveni membri ai Camerei Lorzilor. Comisia a mai recomandat constituirea unei Comisii de numiri independente care să poată refuza numirea persoanelor slab calificate și care să poată face propriile propuneri de numiri, cu titlul de „reprezentanți ai poporului” („people”s peers”). În 2001 așa numiții „people”s peers” au fost propuși Camerei Lorzilor de către Primul Ministru. Deși se aștepta ca lista să conțină nume comune pentru lucruri comune, lista conținea numai personalități publice, fapt care a generat o mare neânțelegere între Guvern și Cameră cu privire la câți membri ar trebui aleși și câți membri ar trebui numiți (și de către cine) în Camera Lorzilor. Ca rezultat, reforma Camerei a rămas incompletă.

Judecătorii din Camera Lorzilor.

Cele mai înalte Curți din Anglia și Țara Galilor sunt de obicei reprezentate în ceea ce se cheamă „The House of Lords” (law lords). De altfel, denumirea corectă a instituției formate din 12 judecători de la instanțele amintite, poartă denumirea de Comitetul Judiciar al Camerei Lorzilor. Această instituție nu trebuie confundată cu camera parlamentară care poartă aceeași denumire, întrucât este vorba despre două instituții, una politică, care crează legi, iar cealaltă judecătorească ce are rol de Curte de Apel.

În general este agreeată ideea că judecătorii nu pot fi și membri ai parlamentului. Dar, până la constituirea noii Curți Supreme în Marea Britanie, probabil în 2009, acest lucru este permis pentru Camera Lorzilor (instituția parlamentară). Noua Curte Supremă va înlocui Comitetul Judiciar al Camerei Lorzilor (instituție judiciară formată din 12 judecători). Probabil că odată cu crearea acestei noi instituții, judecătorii care vor alege să rămână membri ai Cuții nu vor mai putea fi și membri ai Parlamentului.

Influențe în ceea ce privește procedura parlamentară a elaborării legilor.

Doctrina juridică din Marea Britanie, recunoaște faptul că sunt trei mari chestiuni care influențează crearea legilor în Regatul Unit. Acestea sunt:

Programul de guvernare

Dreptul Uniunii Europene

Alte influențe

Când un Guvern se formează acesta are un program de reforme pe care dorește să le urmeze pe perioada legislaturii. Acest program se fixează într-un program de partid care este supus votului popular la alegerile generale. De asemenea, la startul fiecărei sesiuni parlamentare guvernul aunță, prin cuvântarea Reginei, ce legi anume, particulare, dorește să promoveze în respectiva sesiune. Deci, marea majoritate a inițiativelor legislative provine de la Guvern.

Există și alte influențe asupra edictării legilor. Dreptul Uniunii Europene poate conduce către elaborarea unor noi acte normative care să fie emise cu scopul de a aduce dreptul britanic pe aceeași linie cu cel european. Aceasta poate însemna implementarea unor Reguli sau Directive așa cum a fost cazul Actului privind protecția consumatorului din 1987, sau apariția Actului privind discrimarea sexuală din 1986, care se datorează unei sentințe a Curții Europene de Justiție care a arătat că dreptul britanic nu este conform cu Tratatul de la Roma din 1952.

Alte influențe privind legiferarea, includ propunerile de lege inițiate de diverse agenții de reformare juridică, cum ar fi Comitetul de reformă legislativă (înființat în 1952), Comitetul de revizuire a Codului Penal (creat în 1957), Comisia de Drept (creată în 1965 printr-o lege specială). Mai pot fi menționate grupurile de presiune care pot forța Guvernul să reconsidere o anumită lege într-un anumit domeniu, cum a fost cazul Legii privind parteneriatul civil din 2004 care dă dreptul cuplurilor de același sex să-și înregistreze partenerul și să aibă dreptul la căsătoria civilă.

Etapele procedurii legislative

Marea majoritate a actelor introduse în Parlament sunt introduse de către Guvern dar acestea sunt inițial redactate de avocații din serviciul civil, care îndeobște poartă denumirea de Consilieri Parlamentari ai Ministerului Finanțelor. CÂND UN PROIECT DE ACT NORMATIV A FOST REDACTAT ÎN ACEST MOD EL ESTE PUBLICAT ÎN ACEST STADIU ȘI POARTĂ DENUMIREA DE „BILL”. El va purta denumirea de Act al Parlamentului (lege) după ce parcurge întreaga procedură legislativă în Camerele Parlamentului. În etapa de „bill” el reprezintă voința Guvernului, ceea ce Guvernul dorește să reglementeze, voință care, în timpul procedurii parlamentare nu se schimbă, ci doar se corectează eventuale erori de redactare, dificultățile de interpretare pentru a nu exista nici un dubiu în fața Curților britanice privind aplicarea și interpretarea corectă a actului normativ.

Bill-uri pot introduce și membrii Parlametului, în fiecare sesiune parlamentară (la noi se numesc propuneri legislative), dacă nu depășesc 20 de astfel de propuneri pentru o sesiune. Timpul pentru dezbaterea bil-urilor private –cum sunt numite – este limitat, de obicei acestea se dezbat doar vinerea, fapt care face ca în realitate doar primele 6 sau 7 propuneri înregistrate să aibă șanse de dezbatere. Din acestea relativ puține devin legi, dar au o oarecare importanță legislativă. Exemple de astfel de legi sunt Legea privind avortul din 1967, Legea privind căsătoriile din 1994 care a dat posibilitatea oficierii căsătoriilor și în alte locuri decât cele religioase sau administrative, sau Legea privind reciclarea gunoiului menajer din 2003 care a obligat autoritățile locale să recicleze acest gunoi. Toate au fost bill-uri private.

Pentru fiecare din aceste bill-uri private există o regulă denumită „ regula celor 10 minute” în care fiecare membru al Parlamentului, promotor al unui astfel de Bill poate să-l susțină în fața Parlamentului. Această metodă prevăzută de procedura parlamentară are șanse de succes destul de rar, întrucât rareori există opoziție la astfel de reglementări. La fel se procedează și în ceea ce privește Camera Lorzilor, membrii acesteia putând introduce bill-uri private.

Bill-uri publice si private. În acord cu doctrina recunoașterii mandatului, vehiculată în doctrina britanică, putem considera Parlamentul ca având legitimitate să legifereze deoarece cea mai mare parte a lui, în speță Camera Comunelor, este aleasă. Astfel, partidul care are cel mai mare suport în Camera Comunelor și care formează Guvernul, va introduce în Parlament, politici care sunt aprobate de către electorat. Aceasta ar fi o descriere succintă a relației parlamentului cu emiterea legilor. Dar sunt posibile și câteva extinderi ale conceptului, pentru a putea observa corespondența dintre scopurile politice declarate în timpul alegerilor și legislația pe care o introduce Guvernul după aceea. Alături de această corespondență, Parlamentul mai legiferează și ca răspuns la presiunile exercitate de către diverse structuri economice și sociale, ca răspuns la diverse preocupări publice, cum ar fi terorismul. Legislația provine, de asemenea și dintr-o varietate de alte surse, unele dintre acestea externe parlamentului. Unele Bill-uri guvernamentale provin din munca de rutină a Comisiei de Drept, care raportează către stat variate aspecte din domeniul dreptului civil și penal care trebuie corectate. Un al motiv din ce în ce mai important pentru a introduce noi acte normative în Parlament este acela al îndeplinirii cerințelor Dreptului Comunitar European. Directivele europene au nevoie să fie implementate prin legislația primară națională.

De asemenea introducerea instituției constituționale a delegării puterii de legiferare („Devolution”) cu un aparat distinct de legiferare a avut ca efect faptul că acum există mai mult de jumătate din legislația britanică provenită de la Westminster, aplicată doar unei părți determinate a Marii Britanii.

Introducerea unui astfel de Bill în cadrul procedurii parlamentare, poate fi precedată de o consultare publică. Pentru a facilita acest lucru, o publicație guvernamentală emite ceea ce se numește „carta verde” și respectiv „carta albă” prin care Guvernul arată public intențiile cu privire la domeniul vizat de reglementare. Aceste publicații sunt deschise publicului care poate răspunde fie ca persoană fizică fie ca organizație privind modul cum îi va afecta introducerea legislației propuse. O importantă inovație care s-a adus în ultimii ani a fost tocmai această posibilitate ca guvernul să publice în draft, conținutul propunerii de act normativ înainte de a-l înainta Parlamentului, cu scopul de a crea mai multe oportunități de consultate publică. În acord cu practica din domeniu a Parlamentului Scoției, această procedură pre-legislativă a permis diverselor comitete departamentale să evidențieze, să raporteze și să facă recomandări sau propuneri înainte ca actul normativ în cauză să meargă mai departe în cadrul procedurii legislative parlamentare, și există semnale evidente care sugerează că o proporție importantă a acestor recomandări au avut impact asupra formei finale a legii.

O altă presiune care se exercită în elaborarea legilor este aceea a grupurilor de presiune. Mulți parlamentari au interese legate de domeniul comercial, de societăți economice, precum și de persoane fizice care au dreptul de lobby și care se întâlnesc frecvent cu reprezentanții lor și care pot iniția sau susține unele acte normative întrucât sunt benefice domeniului lor de activitate. Dar, în toate cazurile atunci când sunt în această situație, parlamentarul în cauză este obligat să declare orice legătură de acest gen „Registrului Intereselor Membrilor Camerei”.

Oricum ar ajunge în faza parlamentară, un proiect de lege, (Bill), trebuie să parcurgă următoarele etape procedurale, de această dată numai în Parlament. Acestea sunt identice în cadrul ambelor Camere, deci nu are importanță unde se depunde proiectul de lege.

Prima etapă, poartă denumirea de „Prima Citire în plenul Camerei.” Aceasta este o procedură formală care explică public, denumirea și scopurile principale ale proiectului. De obicei nu au loc discuții cu privire la conținutul legii, dar trebuie să existe un vot cu privire la data când acest proiect de lege trebuie să fie supus dezbaterii. De regulă votul este verbal, și dacă este evident pentru toată lumea cu privire la majoritatea reieșită prin această procedură, se trece la proiectul următor. Dacă nu există definită o majoritate clară cu privire la acceptarea proiectului și data la care se va supune dezbaterii, atunci se procedează la reluarea votului, printr-o formalitate puțin cunoscută în alte adunări reprezentative: toți membrii Camerei părăsesc sala și se reîntorc prin două intrări diferite, una pentru cei care votează „pentru” și una pentru cei care votează „împotrivă”. La intrarea prin aceste uși vor fi doi „vorbitori” („telers”) care vor face o listă cu cei care votează, conform destinației intrărilor, „pentru” sau „contra”. Președintele Camerei (Speaker-ul) centralizează lista și face public rezultatul votului în Plenul Camerei.

A doua etapă, poartă numele de „A doua Citire”, care are loc de regulă în următoarea ședință a Camerei, pentru a da timp parlamentarilor să se documenteze asupra domeniului supus atenției. Această etapă este cea mai importantă privind dezbarea proiectului de lege întrucât, oferă principala oportunitate reprezentanților MPs să dezbată toate aspectele importante din conținutul proiectului de lege. Fiecare parlamentar care dorește să ia cuvântul trebuie să fie chemat în acest sens de către Președintele Camerei (Speaker), fiind interzise intervențiile fără aprobarea acestuia. Dacă există dezacorduri cu privire la principiile de bază ale Bill-ului, atunci amendamentele formulate în acest sens sunt supuse procedurii de vot la sfârșitul dezbaterii. Procedura de vot este identică cu cea de la Prima Citire, fiind necesar ca majoritatea voturilor să fie „pentru”, pentru a se putea continua procedura. În cazul acestei proceduri deschise de vot, este puțin probabil ca un Bill propus de Guvern să nu treacă, întrucât de obicei Guvernul este format de partidul majoritar, iar în cadrul votului funcționează foarte bine disciplina de partid. Dacă totuși se optează pentru o procedură confidențială de vot, iar în urma acesteia Bill-ul nu este acceptat, Primul Ministru se află sub obligația constituțională de a cere dizolvarea Parlamentului și de a organiza alegeri anticipate. Așadar, în timpul procedurii parlamentare este puțin probabil ca un Bill să nu treacă la vot. Desigur acesta poate suporta importante modificări prin intermediul amendamentelor, în funcție de voința majoritară în Camera respectivă. Așa au stat lucrurile și în cazul Bill-ului care încorpora Tratatul de la Maastricht, care a fost adoptat doar pentru că perspectiva înfrângerii voinței Guvernului, duce invariabil la alegeri anticipate.

După ce un Bill surmontează toate greutățile și este aprobat de majoritatea parlamentară, acesta trece în etapa a treia a procedurii, aceea a Comisiilor de Specialitate.

La acest moment, Bill-ul este examinat de către o comisie de specialitate formată din 15 până la 50 de membri ai Parlamentului cu drept de vot, și care de obicei poartă denumirea de „Comisia pentru…….” preluând din titlul Bill-ului domeniul (Standing Committee for….), aleasă special pentru fiecare Bill în parte de către Camera Parlamentară. Membrii acestei comisii sunt aleși în funcție de pregătirea (calificarea) fiecăruia, precum și în raport de compunerea politică a Camerei. Așadar, dacă guvernul are majortatea în parlament, va avea și majoritatea în Comisie. O singură observație, în cazul proiectelor de lege (bill-uri) care au ca domeniu de reglementare finanțele publice, întreaga Cameră Parlamentară se constituie în „Standing Committee for…” pentru a dezbate în amănunt proiectul de lege.

Următoarea etapă procedurală o reprezintă Raportul Comisiei în plenul Camerei, raport care conține toate amendamentele aduse proiectului de lege. Dacă nu s-au adus amendamente, această fază este eliminată din procedură, iar Bill-ul merge în următoarea etapă, „A Treia Citire”. Dacă Comisia a acceptat amendamente, atunci acestea vor fi dezbătute în plen și se va vota asupra lor dacă vor fi acceptate sau respinse. De asemenea în această etapă mai pot fi formulate amendamente noi, din partea membrilor Camerei care nu au făcut parte din Comisie. Se decide după aceeași procedură. Această etapă procedurală este descrisă în lucrările de specialitate britanice ca fiind „un mijloc de protecție folositor contra impunerii voinței unei Comisii restrânse, împotriva voinței întregii Camere, și o oportunitate necesară pentru a mai reflecta o dată.”

A Treia Citire, reprezintă etapa în care se derulează votul final asupra Bill-ului. Este mai mult o formalitate, întrucât, din moment ce Bill-ul a trecut toate aceste stagii prin mai multe proceduri de aprobare, este neplăcut pentru Cameră să fie respins tocmai într-o etapă atât de târzie. De fapt, actuala procedură parlamentară în Camera Comunelor presupune o altă dezbatere a Bill-ului în această etapă doar dacă cel puțin 6 membri ai Camerei solicită aceasta. Mai degrabă acest lucru se întâmplă în Camera Lorzilor uneori.

Procedura în Camera Lorzilor

Este aceeași ca și în Camera Comunelor, aceleași 5 stagii, iar dacă această Cameră propune noi amendamente Bill-ului, acesta este trimis înapoi către Camera Comunelor pentru ca aceasta să supună dezbaterii aceste amendamente.

Ultima etapă a procedurii parlamentare este aceea în care monarhul aprobă formal Bill-ul în cauză, acesta devenind astfel un Act al Parlamentului. Acum această procedură este mai mult o formalitate, întrucât monarhul nici măcar nu mai primește în întregime Actul conform „Royal Addent Act din , ci doar titlul și o scurtă descriere a acestuia.

În materia procedurii legislative, o importanță deosebită o au două Acte ale Parlamentului, primul din 1911 iar al doilea din 1949, ambele cu privire la faptul că un Bill poate deveni Act al Parlamentului și fără aprobarea Camerei Lorzilor, dacă după ce aceasta l-a respins el este introdus și parcurge toate etapele în Camera Comunelor în următoarea sesiune parlementară. Principiul care stă în spatele acestor Acte ale Parlamentului, este acela conform căruia, Camera Lorzilor nu este o instituție aleasă de către electorat iar funcționarea sa este menită să ajute elaborării legilor și mai puțin să se opună voinței Camerei Comunelor care este aleasă. În fapt această procedură a fost utilizată doar de patru ori atunci când Camera Lorzilor s-a opus unui Bill. Aceste Acte sunt:

Actul privind Crimele de Război 1991

Actul privind Alegerile Parlamentare Europene 1999

Actul (amendamentul) privind hărțuirea sexuală (sexual Offences) 2000

Actul privind Vânătoarea 2000

Intrarea în vigoare a legilor.

Urmând procedura validării de către monarh, un Act al Parlamentului va intra în vigoare la miezul nopții al acelei zile în care este semnat, dacă în cuprinsul lui nu se stabilește altă dată. Oricum în practică există un trend crescând privind neimplementarea imediată a unui Act al Parlamentului, chiar dacă acesta conține o dată precisă la care intră în vigoare, sau pasează responsabilitatea ministerului de resort să stabilească data intrării în vigoare. În cel de-al doilea caz, ministerul de resort emite un ordin de punere în aplicare a actului normativ care prevede și data la care intră în vigoare acesta. Această procedură poate cauza probleme deoarece crează o incertitudine privind anumite prevederi din textul Actului Parlamentului, care se aplică imediat. Cel mai bun exemplu de astfel de incertitudini și probleme este acela al Codului Penal, „The Criminal Justice Act”, din 2003. Acesta conține 339 de secțiuni, iar în ultima secțiune, se prevede că 11 secțiuni vor intra în vigoare imediat după procedura de semnare de către monarh (Royal Assent). Altele, în număr de 8 (269-277) vor intra în vigoare la 4 săptămâni după semnarea de către monarh. Toate celelalte vor intra în vigoare la emiterea ordinului ministrului de resort. Este posibil de asemenea, ca unele secțiuni dintr-un Act al Parlamentului, sau chiar un Act întreg să nu devină niciodată lege aplicabilă. Un exemplu în acest sens este Actul cu privire la Sărbătorile de Paște din 1928, care avea ca scop fixarea datei când se sărbătorește Sfintele Paște. Acest Act a trecut toate etapele procedurii legislative, a fost investit cu semnătură regală, dar nu a intrat niciodată în vigoare.

De regulă toată această procedură durează câteva luni, dar au fost și cazuri când un Bill a devenit Act al Parlamentului și a intrat în vigoare în 24 de ore.

Criticile aduse actualei proceduri parlamentare

S-au manifestat multe critici cu privire la acest proces legislativ; de fapt, Comisia Renton care a raportat în 1975 un punct de vedere pe această temă a constatat că aceste critici sunt aceleași de secole, și le-a grupat pe 4 categorii:

Limbajul folosit în elaborarea Actelor Parlamentului este unul obscur și complex.

Actele Parlamentului suferă de „supra-elaborare” deoarece cei care alcătuiesc Bill-urile încearcă să le adapteze pentru orice controverse;

Structura internă a unor Acte ale Parlamentului nu are legătură logică cu forma în care sunt redactate acestea, făcându-le greu de înțeles pentru populație în ceea ce privește secțiunile relevante.

Sunt multe lacune privind conexiunile interne ale Actelor Parlamentului. Iar la această stare contribuie și practica „Amendamentelor” succesive care crește dificultatea în a descoperi sensul inițial al legii.

Această Comisie a făcut 81 de recomandări dintre care în 32 de ani au fost implementate aproximativ jumătate.

În 1992 un alt raport al Comisiei Societății Hansard, condusă de lordul Rippon, a subliniat 5 principii ale elaborării democratice a legilor în Marea Britanie. Acestea sunt:

Legea este făcută pentru beneficiul cetățenilor și de aceea, toți cetățenii ar trebui implicați cât de mult și de deschis este posibil în procesul legislativ;

Dreptul statutar trebuie trecut sub autoritatea Parlamentului și de asemenea, expus scrutinului democratic;

Dreptul statutar trebuie să devină cât mai cert și inteligibil cu putință;

Este la fel de important să faci legea corect pe cât de important este ca aceasta să parcurgă repede procedura parlamentară.

Dacă aceste linii directoare vor fi urmate, se va constata o îmbunătățire a calității acestor Statute. Prin urmare, codificarea și/sau consolidarea acestora poate fi folosită pentru a face legea mult mai accesibilă. Prin aceasta toate legile care au același domeniu de reglementare pot fi unite într-un Act al Parlamenatului unic, făcut atât accesibil cât și ușor de înțeles. Or, această putere a Parlamentului nu poate veni decât dintr-o Constituție scrisă, acceptată prin referendum la nivelul Regatului Unit.

Definiția supremației Parlamentului (dată de Dicey în secolul XIX), a reliefat trei aspecte importante și anume: parlamentul poate legifera asupra oricărei chestiuni; nici un parlament nu poate fi ținut de nici un act al parlamentului anterior și nici nu poate să emită vreun Act care să oblige vreun Parlament viitor; nici un alt organism nu are dreptul să legifereze sau să completeze vreun Act al Parlamentului. Față de aceste caracteristici să le spunem tradiționale, în doctrina modernă au apărut două importante limitări, au fost impuse de Parlamentele anterioare. Acestea privesc:

menținerea calității de membru al Uniunii Europene. Aceasta presupune că dreptul comunitar a dobândit prioritate față de dreptul intern, iar acest lucru a început cu Actul de Aderare la UE din 1972. Apartenența la UE afectează într-atât de mult sistemul de drept și sistemul politic încât numai poporul poate decide retragerea din UE.

nemodificarea efectelor Actului privind Drepturile Omului din 1998. Aceasta se bazează pe faptul că respectivul Act a înglobat în dreptul intern britanic Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, pe cale de consecință, nici un Act intern nu poate să contravină acesteia; din acest punct de vedere, conform art. 4 Curtea Europeană a Drepturilor Omului are competența să declare un Act ca fiind incompatibil cu prevederile Convenției, lipsindu-l de forță juridică.

Secțiunea 2. Delegarea legislativă (Legiferarea prin Executiv)

Guvernul britanic, poate încheia și notifica tratate internaționale fără aprobarea Parlamentului (totuși tratatele încheiate de către Guvern sunt depuse Parlamentului pentru informare).

Instituția primului ministru în Marea Britanie a apărut și a evoluat ca o consecință a renunțării de către monarhi la dreptul lor de a conduce personal ședințele cabinetului. La început, primul ministru era numai unul dintre miniștrii desemnați de rege să conducă ședințele cabinetului în locul său. Instituția modernă a primului ministru este un produs al lui "Reform Act" din 1832, care a consacrat obligația numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor. Principalele funcții ale primului ministru sunt: este liderul partidului său; este responsabil de desemnarea miniștrilor, care sunt numiți de Regină cu avizul său; demite, dacă este cazul, miniștrii; coordonează în mod direct întreaga politică, dizolvând și precizând orientările de principiu pe care le stabilește propriu său partid; este liderul Camerei comunelor, controlând activitatea ei și acționând ca purtător al său de cuvânt. Funcțiile sale deosebit de largi îi permit să exercite o influență considerabilă asupra vieții politice britanice.

Instituția britanică a cabinetului își are originea în cerința manifestată încă de timpuriu de a avea un executiv restrâns care să soluționeze problemele curente ale țării. În sistemul politic britanic cabinetul îndeplinește importante funcții; decide cu privire la marile direcții politice (interne și internaționale); conturează detaliile politice; coordonează politicile diferitelor departamente; ia decizii în probleme urgente și formulează planuri pentru viitor.

Sistemul anglo-saxon de organizare a activităților de afaceri interne considerat unul deosebit de eficient, se concentrează asupra următoarelor componente:

a) conlucrarea activă cu indivizii și comunitățile, într-un real cadru partenerial

b) construirea unei societăți sigure, drepte și tolerante

c) oferirea de oportunități și șanse egale pentru toți cetățenii

d) întrepătrunderea deopotrivă a drepturilor și responsabilităților cetățenilor

e) menținerea și întărirea permanentă a protecției și securității populației.

Există trei tipuri de legislație delegată. Acestea sunt:

a) Ordinele Consiliului. Regina împreună cu Consiliul Privat au autoritatea de a emite Ordine ale Consiliului. Consiliul Privat este compus din Primul Ministru împreună cu alți membri de marcă ai Guvernului. Deci acest tip de delegare legislativă permite efectiv Guvernului să emită acte normative fără a urma procedura parlamentară. În general însă, această procedură este utilizată pentru a da efect legal Directivelor Europene. Oricum, Consiliul Privat are puterea de a legiferarea în situații de urgență, în virtutea Actului privind Situațiile de Urgență din 1920 și a Actului privind apărarea civilă din 2004. Ocazional, Ordinele din Consiliu vor fi folosite pentru a emite un alt tip de legi. De exemplu, în 2004 un Ordin al Consiliului Privat a fost folosit pentru a modifica reglementarea legală cu privire la droguri, din 1971, pentru a face din canabis un drog de clasă C.

b) Instrumentele statutare. Termenul de instrument statutar se referă la regulile și reglementările emise de miniștrii Guvernului federal. Ministerele și departamentele au puterea de a emite reguli, fiecare pentru domeniul specific de activitate. Utilizarea acestei metode a instrumentelor statutare, este de o importanță deosebită în emiterea legilor din moment ce aproximativ 3000 de astfel de reglementări intră în vigoare în fiecare an. Există numeroase legi emise de către Parlament care autorizează miniștrii să adopte astfel de legislație delegată. De exemplu, Actul privind reforma constituțională din 2005, care, în secțiunea 65 dă puterea Lordului Cancelar de a propune linii directoare în procedura utilizată de către Comisia de numiri în domeniul justiției atunci când face recomandări privind numirea judecătorilor; sau, Actul privind Crima Organizată și Poliția din 2005, care, în secțiunea 27, dă Secretarului de Stat puterea de a emite reguli cu privire la echipamentul utilizat de către Agenția privind marea criminalitate (Serious Crime Agency), pentru a satisface cu certitudine nivelul de design și performanță cerute de activitatea specifică. Aceste exemple arată ce diferite pot fi puterile care se pot da ministerelor.

Actul privind reforma Legislativă 2006. În același timp cu actele specifice care dau ministerelor puterea de a emite instrumente statutare, Actul privind Reforma legislativă din 2006 acordă ministerelor puterea de a emite „orice reglementare prin ordin”, dacă acest ordin va înlătura sau reduce un neajuns rezultat din legislație. Pentru acest scop un „neajuns” este definit ca fiind:

Un cost financiar

Un inconvenient administrativ

Un obstacol contra eficienței, productivității sau profitabilității

O sancțiune care afectează grija privind orice activitate contra legii.

Aceasta înseamnă că, (într-o interpretare mai largă) ministerele pot schimba Acte ale Parlamentului chiar dacă acestea nu le acordă puterea de a face acest lucru. Oricum atunci când a fost discutat Actul cu privire la reforma legislativă, Guvernul a arătat clar cu nu intenționează să folosească această procedură de emitere a Ordinelor pe baza acestui Act, ca să implementeze reforme prea controversate.

Actul privind reforma legislativă și regulatorie din 2006. Acest Act stabilește procedura de elaborare a instrumentelor statutare, care are ca scop să pună ordine în dreptul existent și să înlăture ceea ce se denumește a fi „neajuns”. Sub puterea secțiunii 13 din Act atunci când un minister dorește să emită un instrument statutar, acesta est e obligat să consulte în prealabil o serie de persoane și organizații. Acestea includ:

organizații care sunt reprezentative pentru interesele substanțial afectate de către propunerea de instrument statutar în cauză;

Adunarea Parlamentară a Țării Galilor în relație cu chestiunile asupra cărora această Adunare are competențe;

Comisia de Drept unde este cazul.

Ordinele emise sub puterea acestui Act trebuie înaintate în dezbatere Parlamentului. Aici sunt posibile trei proceduri: 1) Procedura rezoluției negative; Atunci când ministrul recomandă ca această procedură să fie utilizată ea va fi utilizată dacă, în termen de 30 de zile nici una din Camere nu ridică obiecții. 2) Procedura rezoluției afirmative. Aceasta presupune ca ambele Camere ale Parlamentului să aprobe acest Ordin: chiar dacă Ministerul de resort recomandă această procedură, Parlamentul poate încă solicita procedură de rezoluție super-afirmativă. 3) Super-procedura rezoluției afirmative. Această procedură a rezoluției super-afirmative dă Parlamentului mai mult control asupra legislației delegate emise în puterea Actului privind Reforma legislativă și Regulatorie din 2006. Este important ca aceasta să fie poziția Parlamentului întrucât Actul menționat oferă puteri foarte largi Ministerelor de a amenda Actele Parlamentului. Sub această procedură ministerul are posibilitatea să invoce:

orice reprezentare interesată

orice rezoluție anterioară a oricăreia dintre Camerele Parlamentului

orice recomandare a vreunei Comisii parlamentare căreia i s-a cerut vreun raport asupra proiectului de ordin.

Rezoluția afirmativă, înseamnă că instrumentele statutare nu vor deveni legi decât dacă vor fi aprobate în mod special de către Parlament. Nevoia pentru o rezoluție afirmativă va fi inclusă în legea (Actul) de abilitare. De exemplu o astfel de procedură trebuie să urmeze orice instrument statutar care vizează modificarea Actului privind Codul de procedură polițienească, aflat sub puterea Actului privind Poliția și Evidența Criminală din 1984, înainte de a intra în vigoare. Unul din dezavantajele acestei proceduri se referă la faptul că Parlamentul nu poate amenda instrumentul statutar; el poate doar să îl aprobe, să îl anuleze sau să îl rescrie.

Rezoluția negativă, înseamnă că instrumentele statutare relevante vor deveni legi doar dacă nu vor fi respinse definitiv de Parlament în termen de 40 de zile de la adoptarea Rezoluției negative. În acest timp, ministrul de resort poate fi chestionat de către membrii Parlamentului, în plenul Camerei Parlamentare, cu privire la activitatea ministerului pe care îl conduce, în vederea relevării necesității noii reglementări pentru activitatea acelui minister.

c) Delegarea legislativă prin lege. Aceasta poate fi făcută către autoritățile locale pentru a acoperi domenii din sfera proprie de activitate. Delegarea prin lege, se poate face de asemenea și către corporațiile publice și cu certitudine către companii în chestiuni care aparțin propriei jurisdciții dar care implică publicul. Aceasta înseamnă că aceste organisme cum ar fi Autoritatea Aeroportuară Britanică, sau cea a căilor ferate, pot emite reguli privind comportamentul publicului în arealul lor de competență.

Nevoia pentru legislația delegată. S-a pus problema justificării nevoii de astfel de legislație, iar doctrina juridică britanică a concluzionat că delegarea este necesară din următoarele motive:

Parlamentul nu are timp fizic să dezbată fiecare mic detaliu al unor reglementări complexe.

De asemenea, Parlamentul poate nu are expertiza tehnică necesară sau cunoștințele cerute pentru aceste acte.

Ministerele pot beneficia de consultații profunde înainte de a creiona aceste acte legislative. Aceste consultații sunt de o importanță particulară pentru regulile cu caracter tehnic pentru a fi sigur că reglementarea legală este proprie domeniului și funcționează. De altfel, unele Acte ale Parlamentului atunci când prevăd puterea legislației delegate, impun parcurgerea acestei proceduri a consultărilor de specialitate înainte de adoptarea legislației delegate. De exemplu, înainte de orice modificare a Codului procedurilor polițienești adoptat în puterea Actului privind poliția și evidența criminală din 1984, este necesar consultarea cu rază largă a persoanelor din următoarele categorii:

Persoane reprezentând interesele autorităților polițienești

Consiliul General al Baroului

Societatea de Drept (asociație profesională)

Așa după cum deja s-a observat, procedura parlamentară de adoptare a legilor poate consuma un timp considerabil, și în caz de urgență, Parlamentul poate nu este capabil să adopte o lege suficient de repede. Acesta este un alt motiv pentru care uneori legislația delegată este preferată. De asemenea, aceasta poate fi amendată, sau revocată, mai ușor când este necesar, astfel încât legislația să poată fi ținută la zi iar ministerele să poată răspunde situațiilor noi sau neprevăzute prin amendarea sau aplicarea instrumentelor statutare.

Controlul legislației delegate. Legislația delegată este elaborată în multe situații de către organisme nealese și pentru că există multe persoane cu puterea de a elabora legislație delegată, este important ca acestea să se afle sub un oarecare control. Controlul acesta este exercitat de către Parlament și de către Curțile de Judecată. Adițional, uneori se poate face prin dezbatere publică înainte ca o lege să fie aprobată, mai ales în chestiunile sensibile cum ar fi legile care produc efecte privind protecția mediului înconjurător. Cel mai important mod însă, rămâne controlul prin Parlament. Controlul prin Parlament, este de obicei limitat, si se exercită ca un control inițial, atunci când Parlamentul emite un Act prin care stabilește limitele în care se poate emite legislația delegată. De asemenea, există constituit „Comitetul privind controlul puterilor delegate” care s-a înființat în 1993 în Camera Lorzilor pentru a lua în dezbatere orice document sau orice Bill care încorporează legislație delegată. Raportul acestui Comitet se prezintă Camerei Lorzilor înainte de etapa Comisiilor de specialitate ca procedură legislativă, dar nu are puterea de a modifica în nici un fel prevederile Bill-ului în cauză. problema principală care rămâne este aceea că nu există o reglementare generală care să stabilească faptul că o reglementare elaborată prin puterea legislației delegate să fie supusă atenției parlamentarilor înainte de procedura legislativă. Oricum puține acte de abilitare ar prevede acest lucru.

Comitetul reunit pentru instrumentele statutare (Joint Select Committee on Statutory Instruments).

Un control mult mai efectiv se exercită de către Comitetul reunit pentru instrumentele statutare, format în 1973 denumit uzual Scrutinity Committee. Acest Comitet revede toate instrumentele statutare și unde este necesar, va atrage atenția ambelor Camere ale Parlamentului cu privire la aspectele ce necesită mai multă atenție. Oricum, revederea este una tehnică și nu bazată pe politică. Aspectele de referință pentru utilizarea instrumentelor statutare unde operează retrimiterea spre Camerele Parlamentului sunt:

impunerea unei taxe sau schimbarea uneia, aceasta deoarece numai un organism ales are dreptul să facă aceasta;

aparența producerii unui efect retroactiv care nu a fost acordat de legea de abilitare;

aparența producerii unui efect dincolo de puterea acordată de legea de abilitare sau care utilizează aceste puteri delegate într-o manieră neobișnuită sau neașteptată;

pentru acte neclare sau cu anume deficiențe de tehnică legislativă;

Acest Comitet poate doar să trimită Camerelor constatările sale, el neavând puterea să modifice în vreun fel instrumentul statutar.

Controlul prin Curțile de Justiție. Legislația delegată poate fi adusă în fața Curților de judecată, aceasta fiind un control ultra vires. Acest control se exercită fie cu ocazia punerii în discuție a validității acestor reglementări în cadrul procedurii judiciare penale sau poate fi de asemenea ridicate ca excepții în cadrul procesului civil între două părți atât în primă instanță cât și în apel.

Orice legislație delegată care este condusă către a fi „ultra vires este nulă și fără efect”. Curtea va prezuma că există cel puțin un Act care să delege expres competența de legiferare pentru executiv, dar aceste puteri nu pot să aibă ca obiect următoarele:

elaborarea de reglementări nejustificate, așa cum a reținut în cazul Strictland vs. Hayes Borough Council în 1896.

taxe stabilite la nivel național;

Posibilitatea sub-delegării.

Este de asemenea posibil pentru Curțile de Judecată să rețină că legislația delegată este ultra vires deoarece nu s-a respectat procedura corectă de apobare. De exemplu în cazul Aylesbury vs. Mushroom (1972) Ministrul Muncii trebuia să consulte „orice organizație care i se părea lui că reprezintă un număr substanțial de angajați angrenați în activitatea supusă reglementării”.

În cauza R vs. Ministrul educației și al salariaților, ex parte Uniunea Națională a Profesorilor (din 2000) Înalta Curte a reținut că instrumentul statutar care a stabilit condițiile pentru obținerea și accesul către o treaptă de salarizare mai mare pentru profesori a fost dincolo de puterile de reglementare date ministrului de către Actul Parlamentului privind Educația din 1996. În accesoriu, procedura utilizată nu a fost dreaptă deoarece acest instrument statutar a făcut obiectul consultării publice doar 4 zile. De asemenea instrumentul statutar poate fi declarat „nul” dacă intră în conflict cu legislația Uniunii Europene.

7. Criticile utilizării delegării legislative

Cea mai importantă critică este aceea că această procedură îndepărtează elaborarea legilor de Camera Comunelor ca organism ales democratic, și permite organismelor non-alese să elaboreze reglementări legislative. Acest lucru poate fi acceptat doar dacă se furnizează un control suficient, dar, așa cum s-a văzut controlul Parlamentar este foarte limitat. Această critică nu se poate aplica legislației delegate prin lege de abilitare către autoritățile locale, deoarece acestea sunt de asemenea organisme alese de către cetățeni.

Altă problemă este aceea a sub-delegării, care înseamnă că autoritățile care emit acte normative sunt coborâte cu un nivel. Aceasta poate cauza comentarii cum ar fi acela că prea multe din legile britanice sunt redactate de către funcționari publici și aprobate, investite cu putere juridică de către minister sau departament.

Cel mai mare volum de legislație delegată dă de asemenea posibilitatea criticilor deoarece este dificil de descoperit care lege este în vigoare la un moment dat. Această problemă este agravată de lipsa publicității legislative din moment ce legislația delegată este emisă individual în contrast cu publicitatea dezbaterilor parlamentare.

În final, legislația delegată ca și Actul Parlamentului, suferă de aceeași obscuritate a limbajului, a redactării, fapt ce poate duce la dificultăți de înțelegere a normei juridice.

Secțiunea 3. Protecția drepturilor omului în raport cu reforma autorității judecătorești

În sistemul de drept britanic, funcția judecătorească este îndeplinită de o multitudine de organe la diferite nivele și în raport cu specificul cauzelor. Principalele funcții ale “curților”(tribunalelor) sunt: să “declare” dreptul acolo unde Parlamentul nu a fost suficient de explicit; să prevină orice tendință de autoritarism aplicând dreptul în mod imparțial și independent, fără nici un amestec din partea cuiva; să hotărască în disputele dintre cetățeni; să asigure mijloacele prin care, în măsura în care este posibil, o persoană vătămată să poată obține reparația pentru prejudiciile suferite.

Sistemul judiciar britanic( reorganizat prin “Judicature Acts” din 1873-1875) cuprinde o Curte Supremă Judiciară, Curtea de Apel (cu o diviziune civilă și una criminală), Înalta Curte și Curțile Coroanei. Jurisdicția civilă însumează Curțile de ținut, Înaltele curți, Curtea de apel, curțile Coroanei, Înalta curte și altele.

Prin Actul privind Drepturile Omului din 1998, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încorporată în dreptul intern. Acest lucru a avut efect asupra mai multor zone ale sistemului de drept britanic.

Până în 1998 Regatul Unit nu a avut un Document al Drepturilor (Bill of Rights) care să acorde cetățenilor dreptul la libertățile fundamentale. Oricum în jurul anului 1950, Guvernul Marii Britanii a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această Convenție a fost schițată imediat după al doilea război mondial cu scopul de a încerca să protejeze drepturile oamenilor împotriva abuzurilor care au fost săvârșite de către Germania sub conducerea lui Adolf Hitler, și a urmat modelul D.U.D.O. a Adunării Generale ONU din 1948.

Semnarea Convenției de către Marea Britanie, nu a însemnat includerea acesteia în dreptul intern decât odată cu octombrie 2000, dată cu care a început să producă efecte Actul privind Drepturile Omului adoptat de Parlament în 1998.

În trecut Curțile britanice au considerat că un tratat internațional așa cum este Convenția amintită nu poate avea efecte directe asupra dreptului intern al acestei țări. Însă, Curțile au recunoscut în câteva cazuri că dreptul englez trebuie interpretat în acord cu prevederile Convenției. Curtea de Apel de altfel, a statuat că acolo unde o prevedere a unui Act al Parlamentului prezintă ambiguitate, „trebuie interpretate într-o manieră care să corespundă cu obligațiile asumate de către Marea Britanie prin tratatele internaționale.” Însă, în cazuri similare Curtea spus că această regulă nu se aplică pentru legislația delegată sau acțiunilor guvernamentale adoptate de către ministere sub puterea unor acte de abilitare, dacă acest act de abilitare are prevederi fără dubiu.

Principalele aspecte asupra cărora facem referire aici sunt cele care au constituit încălcări ale Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Marea Britanie și care au generat schimbarea legislației.

a) Precedentul. Secțiunea 2(1)(a) din Actul privind drepturile omului din 1998 arată că tribunalul (Curțile) britanice trebuie să ia în considerare, atunci când judecă în materia drepturilor omului, orice hotărâre sau decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest lucru înseamnă că judecătorii atunci când pronunță hotărâri în cauzele supuse judecății trebuie să se utilizeze cauzele judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, așa după cum utilizează și cauzele care au fost judecate sub puterea dreptului britanic.

b) Interpretarea statutelor. Secțiunea a treia a Actului citat, statuează că atât timp cât este posibil să se întâmple așa, toată legislația trebuie interpretată în așa fel încât hotărârea de judecată trebuie să îi dea efect în așa fel încât să fie compatibilă cu Convenția Europeană. De exemplu, în cazul în care o noțiune din vreun Act al Parlamentului are două sensuri posibile, atunci judecătorul trebuie să-l folosească pe acela care este compatibil cu prevederile Convenției.

c) Procesele. Articolul 6 al Convenției, dă dreptul la un proces echitabil. Aceasta înseamnă că toate aspectele unui proces trebuie să fie echitabile. De exemplu, felul în care un minor este judecat s-a schimbat după cauza „T vs. United Kingdom; V vs. United Kingdom” din 1999.

d) Hotărârile. Când o infracțiune este pedepsită cu închisoare pe viață, este, de regulă, stabilită o perioadă minimă care trebuie executată înainte ca, condamnatul să poată fi pus în discuție pentru eliberare condiționată. Această perioadă minimă de executare a pedepsei de obicei se stabilește de către Ministrul de Interne. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reținut că aceasta este o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest lucru a schimbat procedura în cauză în sensul că judecătorul este acum responsabil pentru stabilirea acestei perioade minime de executare a pedepsei.

e) Numirile în sistemul judiciar britanic. O parte din judecătorii din această țară sunt de obicei numiți pentru o perioadă de trei ani. După această perioadă ei pot fi numiți pentru încă trei ani. Adițional, numirea se face de către Lordul Cancelar (instituție cu rang de ministru). Procedura numirilor a fost schimbată, termenul fiind majorat la 5 ani întrucât s-a considerat că o perioadă mai scurtă poate însemna un risc pentru judecător de a nu fi suficient de independent față de Guvern. Iar acest lucru ar fi însemnat o altă încălcare a Convenției Europene.

f) Dreptul la viață și libertate. Articolul 2 al Convenției, stabilește că dreptul fiecăruia la viață trebuie protejat de către lege, altfel s-ar înțelege că statul are dreptul să impună pedeapsa cu moartea pentru toți cei care comit anumite infracțiuni. Articolul 3 statuează că nimeni nu poate fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante. Marea Britanie a fost găsită ca încălcând acest articol în raport cu felul în care prizonierii din Irlanda de Nord au fost tratați pe perioada interogatoriului. Articolul 4 declară că sclavia nu este permisă, iar articolul 5 că fiecare are dreptul la libertate și nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor în care legea permite arestarea sau detenția. Chiar și atunci persoana arestată are dreptul să i se aducă la cunoștință motivul detenției. Aceste două articole stabilesc faptul că oricine este privat de libertatea sa prin arestare sau detenție trebuie să aibă în totalitate acces la procedurile judiciare prevăzute de lege și să i se decidă cât mai repede soarta de către un tribunal. Această prevedere îi include și pe aceia care au primit o sentință de arest. Oricum, Marea Britanie a fost găsită ca încălcând acest articol întrucât așa cum am amintit, termenul de executare a pedepsei minime, în cazul celor doi tineri autori ai infracțiunii de omor, este stabilit de către Ministrul de Interne și nu de către un tribunal. Articolul 5 este urmat de către art. 6 care statuează că persoana are dreptul la audieri publice și echitabile într-un termen rezonabil atât pentru cauzele civile cât și pentru cele penale. Referitor la „termenul rezonabil” Curtea Europeană a reținut în cauza Darnell vs. United Kingdom (1993) că Marea Britanie a încălcat acest articol. Cazul invocat face referire la întrebarea când/cum/în ce fel un doctor a fost demis în mod inechitabil. Demiterea a avut loc în 1984, și procedura a pornit imediat după aceea, dar decizia finală a Tribunalului de Apel de Drept al Muncii, în acest caz nu a apărut înainte de 1993.

În cauza Sander vs. United Kingdom (2000) Curtea Europeană a hotărât că pârâtul nu a avut un proces echitabil și aceasta a fost o încălcare a prevederilor art. 6 al Convenției. În timpul procesului, unul dintre membrii juriului a scris o notă către judecător arătându-și preocuparea cu privire la faptul că un alt membru al juriului a făcut anumite remarci și glume cu caracter rasist. Judecătorul a cerut juriului să facă cercetări cu privire la consecințele acestui lucru. A doua zi judecătorul a primit două scrisori, una semnată de către toți membrii juriului prin care aceștia negau orice atitudine rasistă și alta din partea unui membru al juriului care admitea că poate el ar fi cel care a făcut glumele. Judecătorul a permis cazului să continue cu același juriu. Curtea Europeană a reținut că acest fapt ar fi trebuit să-l alerteze pe judecător asupra faptului că a fost ceva greșit în mod fundamental și ar fi trebuit să dezinvestească acest juriu. Permițând procesului să continue în aceste circumstanțe constituie în opinia Curții Europene „o înfrângere a dreptului la un proces echitabil”.

g) Dreptul la respectul vieții private și a vieții de familie. Articolul 8 statuează că fiecare persoană are dreptul la respectul vieții familiale și private, a locuinței și corespondenței sale. De altfel, dreptul englez oferă oarecare protecție a locuinței, sub puterea legii privind tortura. Există de asemenea reglementată protecția corespondenței, dar nu există, în general, reglementat în sistemul de drept britanic, dreptul la intimitate. Din acest punct de vedere au fost multe incidente cu personalități publice, cum ar fi familia regală britanică, personalități din sport, care au suferit din cauza intruziunilor mass-media în viața lor intimă. De când a fost adoptat Actul cu privire la Drepturile Omului, Tribunalele din Marea Britanie au avut o atitudine mult mai pozitivă privind dreptul la viață intimă. În cauza „Douglas and others vs. Hello! Ltd” (2001) Curtea de Apel a considerat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când revista „Hello!” a publicat fotografii de la nunta cuplului Michael Douglas și Catherine Zeta-Jones fără autorizarea acestora. Curtea a statuat că aceștia aveau dreptul la respectarea vieții intime, dar că trebuie să se pună în balanță și prevederile articolului 10 privind dreptul la libertatea de exprimare. Oricum, Curtea a refuzat să pronunțe o sancțiune care să oblige „Hello!” să renunțe la furnizarea informației.

h) Plângerile împotriva Marii Britanii. Începând cu 1966 Marea Britanie a acceptat dreptul fiecărei persoane de a trimite petiții către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În 30 de ani, până în 1996, Curtea a audiat 80 de cauze împotriva Marii Britanii, mai mult decât s-au înregistrat împotriva oricărei țări, cu excepția Italiei. În 41 din 80 de cazuri, Curtea a găsit că Marea Britanie este vinovată de violarea drepturilor omului. Cauzele deduse judecății au o largă arie de domenii inclusiv libertatea de exprimare, dreptul la viață intimă, regulile privind imigrarea, pedepsele corporale, și drepturile persoanelor declarate suspecte sau reținute. Aceste cauze au condus Guvernul britanic la schimbarea legislației în domenii variate. De exemplu, pedepsele corporale au fost scoase în afara legii în școlile de stat, suspecții privind actele de terorism au acum acces mai rapid la avocat, iar Ministrul de Interne nu mai poate să stabilească minimul de pedeapsă care trebuie executată în închisoare pentru tinerii infractori.

Apariția Actului privind Drepturile Omului din 1998. Această lege intrată în vigoare în octombrie 2000 încorporează Convenția europeană a drepturilor omului în dreptul britanic și scoate în afara legii orice acțiune a autorității publice care este incompatibilă cu prevederile Convenției. Aceasta apare ca o protecție cu sferă foarte mare față de „autoritatea publică” care este definită ca incluzând curțile ca și orice persoană care are o funcție publică. În orice caz, există o limitare majoră întrucât în conceptul de autoritate publică nu este inclus și Parlamentul sau o persoană care exercită o funcție publică în legătură cu procedura parlamentară.

Cazurile prezentate de revistele de specialitate au crescut în lunile imediat următoare intrării în vigoare a respectivei legi. Sunt două domenii importante în care hotărârile privind drepturile omului au crescut, anume, dreptul penal și imigrația, precum și alte domenii în care curțile au trebuit să pronunțe hotărâri conforme Convenției Europene, cum ar fi creditul de consum, și chiar dreptul ecleziastic. În unele cazuri curțile trebuie să pronunțe împotriva unor hotărâri anterioare care au fost emise înainte de intrarea în vigoare a Actului privind Drepturile Omului din 1998 (în vigoare din 2000), deoarece vechile decizii nu erau compatibile cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest lucru s-a întâmplat în cazul Mendoza vs. Ghaidan în 2002 când Curtea de Apel a revizuit o Hotărâre a „The House of Lords” (Curtea de Apel) în cazul Fizpatrick vs. Sterling din 2001. Cazul invocat se referea la transferul obligațiilor statutare ale contractului de închiriere către partenerul de același sex. În cazul Fitzpatrick vs. Sterling, The House of Lords a reținut că „obligațiile statutare ele închirierii” nu pot fi transferate deoarece Legea cu privire la închiriere (Rent Act din 1977) utilizează expresia „soț și soție.” Curtea a reținut că același sex al partenerilor poate fi clasificat ca „membru de familie” și pentru acest motiv, nu se poate transfera un contract de închiriere către ei întrucât nu pot fi „soț și soție” în înțelesul clasic al legii. În cazul Mendoza Curtea de Apel a reținut că aceste reglementări ale Legii privind închirierea, încalcă prevederile art. 14 din Convenție, privind discriminarea. Curtea a reținut că reglementările legii în cauză trebuie interpretare în acord cu prevederile Convenției, aceasta putându-se realiza doar citind expresia „soț și soție” ca având înțelesul de „ca și cum ar fi soț și soție”. Făcând acest lucru partenerul de același sex poate astfel dobândi dreptul de a i se transfera obligațiile dintr-un contract de închiriere.

i) Legislația incompatibilă. Există legi, a căror redactare nu poate permite interpretarea în acord cu Convenția. În aceste cazuri, Curțile trebuie să aplice legislația așa cum este ea redactată, dar trebuie să emită o declarație care să confirme faptul că respectiva reglementare legală nu este în acord cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Actul în cauză împreună cu Declarația Curții în speță, se înaintează ministerului/guvernului, competent să amendeze legislația aducând-o în acord cu prevederile Convenției. Orice astfel de amendament trebuie aprobat de către Parlament. Aceasta bineînțeles, nu va ajuta persoana care face o plângere privind violarea unor drepturi fundamentale, dar presupune faptul că pe viitor, drepturile altor persoane nu vor mai fi încălcate. Primul caz în care un astfel de act normativ a fost declarat incompatibil cu Convenția a fost H vs. Mental Health Review Tribunal în 2001.Cazul privea dreptul uni pacient la eliberare din detenție pe motive medicale. În acest caz, dreptul intern a fost incompatibil cu Convenția, de aceea Curtea nu a putut da efect prevederilor acesteia. Ea nu a putut decât să declare că această lege este incompatibilă cu prevederile Convenției. După declarația de incompatibilitate în cazul H vs. Mental Health Review Tribunal Guvernul a considerat că trebuie să schimbe legea, de regulă, Guvernul fiind instituția care procedează la modificarea legii în astfel de situații, bazându-se pe aceste Declarații de incompatibilitate ale Curților. O mare problemă s-a creat atunci când s-a aplicat o decizie a „House of Lords” în cazul A and another vs. Secretary of State for Home Departament în 2004. În acest caz Curtea a declarat Legea cu privire la antiterorism (Anti-terorism, Crime and Security Act 2001) din 2001 ca fiind incompatibilă cu prevederile Convenției. Acest Act dă dreptul Guvernului de a reține pe o perioadă nedefinită un cetățean străin fără a-l aduce într-un proces în fața judecătorului, dacă există o suspiciune privind săvârșirea unor acte de terorism. Curtea, a reținut că această prevedere reprezintă o încălcare atât a art. 5 (dreptul la libertatea individuală) cât și a art. 14 (interzicerea discriminării pe criteriul naționalității). Această decizie a forțat Guvernul să schimbe legea și să elibereze pe cei reținuți în puterea ei.

Secțiunea 4. Observații generale privind Scoția și Irlanda de Nord

4.1 Scoția

Legislația scoțiană adoptă principiul de drept comun al privilegiului profesional juridic (sau, așa cum este denumit în Scoția, confidențialitate) în opoziție cu secretul profesional. Privilegiul se aplică anumitor tipuri de comunicări între avocați și client, scrise sau verbale, și anume informațiile oferite de client avocatului și consilierea oferită de avocat clientului. Documentele atrag privilegiul atunci când se află în posesia avocatului, iar privilegiul aparține clientului, care poate renunța la el. Acesta se bazează pe principiile de drept comun modificate periodic prin legislație, iar situația Scoției rămâne în linii mari cea descrisă în Raportul Edward.

Profesioniști juridici reglementați în Scoția

Profesioniștii juridici reglementați sunt Advocates și Solicitors, autorizați să își desfășoare activitatea sub aceste titluri.

Profesioniști juridici salariați reglementați

Un membru al Asociației Avocaților poate accepta angajarea la o societate comercială și să continue să se numească avocat, dar va înceta a fi considerat un membru practicant al Baroului și nu va mai avea drepturile de audiență acordate avocaților practicanți. În mod similar, în cazul Solicitors angajați, aceste persoane sunt autorizate să își desfășoare activitatea profesională sub titlul profesional de Solicitor, cu condiția să fie înscrise pe lista de Solicitors și să dețină certificate de practică. Aceste persoane sunt reprezentate în Societatea Juridică a Scoției. Se pare că în Scoția nu există o cazuistică clară că angajatorul unui profesionist juridic ar avea dreptul să invoce privilegiul profesional, întrucât disponibilitatea acestuia depinde de calitatea de membru al uneia din autoritățile competente, adică de statutul profesional ca Solicitor sau Advocate.

În legislația scoțiană nu se face nici o distincție în ceea ce privește drepturile unui client de a invoca privilegiul profesional în cazul cererii de a se prezenta documente în instanță (de obicei în cadrul procesului de descoperire în procedurile civile) sau să se opună reținerii în investigații sau proceduri penale. Secțiunea Legii Concurenței 1998 include dispoziții pentru Scoția, în paralel cu cele pentru Anglia și Țara Galilor. Nu este necesar să se divulge comunicările între un consilier juridic profesionist și un client dacă acestea ar fi protejate de privilegiu în proceduri în fața Curții de Sesiune.

Profesioniști juridici salariați nereglementați

O persoană care oferă servicii juridice pentru un angajator care nu este Solicitor sau Advocate nu are un statut profesional, iar privilegiul profesional nu se aplică la comunicările de la sau către o astfel de persoană. În legătură cu avocații străini, deși nu există hotărâri în legătură cu acest subiect, se consideră că instanțele scoțiene ar decide că privilegiul profesional se aplică la comunicările de tipul descris mai sus între un client și un avocat străin – un avocat din afara UE – în practica profesională. Nu este clar dacă acest lucru este valabil și pentru un avocat calificat să practice profesia dar care este profesionist juridic salariat reglementat. Nu se aplică nici un privilegiu comunicărilor cu un consilier juridic străin care nu este calificat să fie membru al vreunui Barou.

Profesioniștii juridici salariați au bineînțeles îndatoriri în baza contractelor lor de muncă să respecte confidențialitatea în legătură cu afacerile angajatorului, dar aceste reguli nu conferă drepturi suplimentare angajatorilor lor în proceduri, cu excepția cazului în care se aplică privilegiul profesional.

4.2. Irlanda de Nord

În Irlanda de Nord, profesioniștii juridici reglementați sunt Barristers și Solicitors, care sunt autorizați să își desfășoare activitatea profesională sub aceste titluri profesionale.

Profesioniști juridici reglementați

În Irlanda de Nord, profesioniștii juridici reglementați sunt Barristers și Solicitors, care sunt autorizați să își desfășoare activitatea profesională sub aceste titluri profesionale.

Profesioniști juridici salariați reglementați

Profesioniștii juridici salariați care ocupă funcții în virtutea calificării lor ca Barrister sunt considerați a face parte din profesie. Deși aceste persoane continuă să fie supuse disciplinei Baroului, ele pot fi angajate de o companie, fără a avea însă dreptul să aibă clienți privați. În plus, se pare că aceștia nu pot fi angajați de un Solicitor decât dacă se convertesc la statutul de Solicitor. În cazul Solicitors, aceste persoane sunt autorizate să își desfășoare activitatea sub titlul profesional de Solicitor cu condiția să fie înscrise pe lista de Solicitors și să dețină certificate de practică.

Profesioniști juridici salariați nereglementați

Există persoane în Irlanda de Nord care ocupă funcții ca profesioniști juridici salariați și care nu sunt supuse reglementării de către autoritățile competente, cum ar fi Consiliul Baroului Irlandei de Nord sau Societatea Juridică a Irlandei de Nord. Se pare că clienții acestor persoane au în general dreptul să invoce privilegiul profesional cu condiția ca instanța să fie convinsă că este vorba de persoane cu calificare juridică, ceea ce poate include și avocații străini. Acești profesioniști juridic salariați au bineînțeles îndatoriri în baza contractelor lor de muncă să respecte confidențialitatea în legătură cu afacerile angajatorului, dar aceste reguli nu conferă drepturi suplimentare angajatorilor lor în proceduri, cu excepția cazului în care se aplică privilegiul profesional.

CAPITOLUL V

PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT

PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA FRANȚEI

Secțiunea 1. Specificul bicameralismului francez

Secțiunea 2. Poziția Președintelui Franței în sistemul statului

Secțiunea 3. Reguli de guvernare utilizate de puterea executivă

Secțiunea 4. Modalități de înfăptuire a justiției

Secțiunea 1. Specificul bicameralismului francez

Constituția din păstrat regimul parlamentar, dar a întărit foarte mult puterile prezidențiale. Adunarea Națională, prima dintre cele două Camere ale Parlamentului francez, se compune din 277 deputați. Ea se constituie prin sufragiul universal direct pe durata unui mandat de 5 ani, cuprinde 321 senatori, care sunt aleși pe timp de 9 ani, de un colegiu electoral compus în principal din consilierii aleși în fiecare departament. Cea de "a treia Cameră" a Parlamentului, care în literatura de specialitate poartă denumirea de Consiliul Economic și Social, cuprinde 230 reprezentanți ai unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor, exercitând un rol consultativ pentru programele pe termen lung. Această "a treia Cameră" a Parlamentului francez EU are atribuțiuni de legiferare, specifice celor două Camere pe care le-am menționat – respectiv Adunarea Națională și Senatul, dar un important forum consultativ, având un cuvânt de spus într-o serie de probleme relevante ale vieții economice și sociale.

În ceea ce privește cele două Camere ale Parlamentului francez, ele prezintă o serie de reguli comune. Astfel, în rândul acestor reguli comune o poziție dintre cele mai importante o ocupă acelea care se referă la statutul parlamentarului. Cum este și firesc, în fiecare sistem parlamentar există un număr de reguli care stabilesc statutul persoanelor chemate să reprezinte națiunea în cadrul Parlamentului.

În legătură cu statutul parlamentarului, se definesc situațiile de incompatibilitate. Cu alte cuvinte, acele tipuri de activități care sunt incompatibile cu exercitarea unui mandat parlamentar. Astfel, există incompatibilități cu activitățile publice. Cumulul orizontal, al mai multor demnități – deputat, senator, președinte al republicii și parlamentar este interzis, iar pe de altă parte este interzis și cumulul mandatelor locale de același nivel – consilier municipal în mai multe comune, consilier general în două departamente.

În afară de cumulurile considerate orizontale, există și cumuluri verticale, care nu sunt interzise, ci numai limitate. Astfel, deputații și senatorii nu pot deține decât un singur alt mandat electiv, dacă este vorba de un loc în Adunarea Comunităților Europene, de consilier regional, general, al orașului Paris, de primar al unei comune cu peste 20 mii de locuitori sau de adjunct al unei comune cu peste 100 de locuitori, cu excepția orașului Paris.

Numărul mandatelor cumulabile a fost ridicat de la 2 la 3, dacă unul dintre acestea este exercitat într-o comună cu mai puțin de 20 mii de locuitori, ca primar, sau cu mai puțin de 100 mii de locuitori, ca adjunct de primar.

Funcțiile publice neelective sunt incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, cu câteva excepții. Interdicția cumulului se extinde la funcționarii internaționali, la conducătorii întreprinderilor naționalizate și a stabilimentelor publice naționale. De asemenea, ea privește pe membrii Consiliului Constituțional și ai Consiliului Superior al Magistraturii.

Cu referire la incompatibilitatea unor profesiuni sau activități cu calitatea de parlamentar, principiul este invers. Mandatul parlamentar, se apreciază de literatura de specialitate, nu trebuie să se transforme într-o veritabilă profesie. Cu alte cuvinte, cel ales nu trebuie să întrerupă orice legătură cu profesia pe care a exercitat-o anterior. Așa, de pildă, un medic va putea fi în continuare membru al Ordinului medicilor, un farmacist va putea continua să-și exploateze oficiul său, un notar, un avocat, un agricultor etc., fiecare se poate întoarce la meseria de bază dar, pentru a evita ca mandatul parlamentar să nu favorizeze prea mult afacerile persoanelor alese în anumite demnități, sunt puse anumite restricții exercitării profesiunii de avocat și cumulul nu este posibil cu o funcție într-o întreprindere având legături financiare (subvenții sau garanții de împrumuturi) cu persoanele publice. În ceea ce privește imunitățile, acestea sunt asigurate ca și în situația altor parlamente, din dorința de a-i feri pe parlamentari de amenințări, de arestări, de imixtiuni asupra vieții lor. Iresponsabilitatea este absolută și acoperă atât urmărirea de ordin civil, cât și pe cea de ordin penal. Parlamentarii nu pot fi urmăriți pentru acte săvârșite în exercițiul funcțiunii lor, pentru cuvântări, opinii, voturi. Este necesar ca ei să-și poată exprima acestea fără teama că vor suporta consecințe sau că li se vor intenta acțiuni în justiție. Iresponsabilitatea este perpetuă, în sensul că ea poate fi invocată chiar și după ce mandatul de parlamentar a luat sfârșit. Cât privește Inviolabilitatea, trebuie precizat că protecția parlamentarilor se extinde, grație inviolabilității, și la actele care sunt săvârșite în afara funcțiunii. Scopul inviolabilității este acela ca adversarii politici ai parlamentarilor să nu-i împiedice pe aceștia să-și desfășoare activitatea parlamentară, solicitând arestarea lor atunci când o faptă penală nu este dovedită sau, pur și simplu, să facă presiuni în scopul arestării lor. Inviolabilitatea privește numaidecât crimele și delictele, iar și nu contravențiile și urmăririle civile.

Regimul inviolabilității, care era diferit după cum Parlamentul era sau nu în sesiune, a fost unificat prin revizuirea constituțională din 4 august 1995. Garanția de care beneficiază parlamentarul constă în aceea că el nu poate fi lipsit de libertate și aceasta nu-i poate fi limitată decât cu autorizarea adunării din care face parte. Acest acord este dat de Biroul Camerei care poate, de altfel, să declare că măsura luată împotriva parlamentarului sau chiar simpla sa urmărire ar trebui să fie suspendate pe durata sesiunii parlamentare, pentru a-i permite să ia parte la activitățile adunării din care face parte.

Parlamentarii beneficiază de un regim de indemnizații, care este aliniat la salariul celor mai înalți funcționari, începând cu anul 1993, indemnizațiile parlamentarilor sunt impozabile.

Parlamentul lucrează în sesiuni, care pot fi ordinare sau extraordinare. Inițiativa convocării unei sesiuni extraordinare a Parlamentului aparține primului ministru sau Adunării Naționale, dar nu Senatului, în cazul în care inițiativa aparține primului ministru, durata sesiunii nu este limitată. In cazul inițiativei luată de Adunare, măsura este adoptată de majoritate, iar sesiunea nu poate să dureze mai mult de 12 zile, urmând să fie încheiată înainte de acest termen dacă ordinea sa de zi este epuizată.

Convocarea sesiunii extraordinare se face de către Președintele Republicii prin decret, dar el nu poate decide acest lucru decât la solicitarea primului ministru sau a Adunării.

Constituția franceză prevede și anumite situații în care Parlamentul se reunește de plin drept, cum este alegerea unei noi Adunări înainte de dizolvare. Aceasta se va întruni în cea de a doua joi care urmează alegerii sale.

Cele două Camere au regulamentele lor, care stabilesc regimul organizării interne și desfășurarea activității lor. Activitatea parlamentară se desfășoară sub conducerea președinților celor două Adunări, având ca forme de organizare birourile, grupurile parlamentare, alături de acestea mai existând un alt organ de lucru – Conferința președinților, o reuniune a președinților și a vicepreședinților celor două Adunări, precum și a președinților comisiilor permanente. Această conferință decide în legătură cu ordinea de zi. Ședințele Adunărilor sunt stabilite de birouri iar exigența unui cvorum nu este necesară decât pentru desfășurarea votării. Adunarea se poate reuni și în ședință secretă, la cererea primului ministru sau a unei zecimi din membrii săi, ceea ce nu s-a petrecut însă niciodată după anul 1940.

Stabilirea ordinii de zi se face de către Conferința președinților, din care am văzut că fac parte și președinții comisiilor permanente și vicepreședinții, precum și alte persoane ale vieții parlamentare; ordinea de zi este prioritară și cuprinde în special proiecte de legi a căror urgență este stabilită de către Guvern și o ordine de zi complementară, care este aprobată de Conferința președinților, iar apoi de Cameră. Dezbaterile se desfășoară potrivit principiilor democratice, asigurându-se o largă participare a reprezentanților tuturor forțelor politice. Votul este, în principiu, personal.

Atribuțiile Parlamentului constau, în primul rând, în elaborarea legilor, existând domenii în care legislatorul determină principiile fundamentale, domenii în care acesta fixează regulile și domeniile, în care nu există o asemenea prevedere, în practică nu există o distincție orizontală reală între acele domenii în care legiuitorul fixează reguli și acelea în care determină numai principiul. De asemenea, potrivit principiului suveranității Parlamentului, acesta poate legifera în orice materie, neexistând o problemă care să-i fie interzisă. Practica a stabilit că intervenția legiuitorului în acel domeniu care de regulă se numește "reglementar" nu este constituțională și nu pot fi aduse critici Parlamentului în cazul în care a legiferat și în asemenea domenii.

Controlul repartiției competențelor

În ce privește inițiativa legislativă, aceasta poate aparține primului ministru sau parlamentarilor, dar există însă unele limitări eu privire la domeniile în care pot fi întreprinse inițiative parlamentare. Astfel, inițiativa parlamentară nu se poate referi decât la acele domenii care sunt rezervate legiuitorului de către Constituție. De asemenea, inițiativa deputaților nu poate fi exercitată în materie de cheltuieli, iar în Franța, încă din 1981, urmându-se practica britanică, a fost acceptată o asemenea măsură. Există și posibilitatea ca Parlamentul să refuze dezbaterea unei inițiative care s-ar referi la probleme de cheltuieli prin care s-ar mări sau s-ar diminua sarcinile financiare ce revin statului. Discutarea legilor este precedată de o dezbatere în cadrul comisiilor.

Acestea funcționează pe baza unor regulamente sau pe baza principiilor generale.

Proiectele odată adoptate de una din Camere sunt transmise celeilalte Camere.

În ceea ce privește amendamentele este previzibil că, în cursul procedurii de modificare a textului care este propus, pot apare propuneri de amendamente care aparțin comisiei competente, parlamentarilor sau chiar Guvernului, în practică, dreptul la amendamente asigură participarea parlamentarilor la opera legislativă și se arată că mai multe mii de amendamente au fost depuse în fiecare an. Recordul a fost atins în 1994, cu 12.499 amendamente la Adunarea Națională față de mai puțin de 1.000. Anumite probleme juridice se ridică în legătură cu "naveta" și paritatea. În principiu, cele două Camere se găsesc la egalitate și o "navetă" fără sfârșit ar putea afecta desăvârșirea procesului legislativ, dar se admite principiul că nici o Cameră nu poate face să prevaleze punctul său de vedere. Constituția a permis totuși o anumită procedură care permite Guvernului să scoată din impas probleme de genul celei menționate (problema 335 a "raționalizării parlamentarismului"). Astfel, Guvernul poate – după două lecturi ale proiectului de către fiecare Adunare, sau numai după o singură lectură – când consideră că este o problemă de urgență, să recurgă la o comisie mixtă paritară. Această prevedere reprezintă însă o facultate, iar nu o obligație. Cu alte cuvinte, Guvernul este liber să lase să se continue naveta parlamentară la infinit, sau să recurgă la practica comisiilor paritare, formate din 7 deputați și 7 senatori, al căror rol este de a căuta un compromis între dispozițiile în suspensie.

După cum se vede, sistemul parlamentar francez cuprinde foarte multe elemente de asemănare cu Parlamentul român și cu parlamentele celorlalte state democratice.

Ceea ce arătam la începutul acestui paragraf, existența unor delimitări precise între atribuțiile Adunării Naționale și ale Senatului dă originalitate sistemului francez. Astfel, deși există acest sistem de egalitate a Camerelor, la care ne-am referit, trebuie subliniat că profilul și modul de funcționare a celor două Camere este diferit, iar instituția Senatului – așa cum s-a precizat – prezintă anumite elemente de individualitate distincte de cea a Adunării Naționale.

Parlamentarismul francez, care s-a afirmat foarte mult în ultimii ani și am văzut acest lucru în acel punct al lucrării de față în care ne-am ocupat de organizarea politică și constituțională, nu este o simplă anexă a puterii guvernamentale sau prezidențiale: el reprezintă un element excepțional, ca importanță, în definirea elementelor politice ale societății franceze.

În ce privește cea de "a treia Cameră" – Consiliul Economic și Social – despre care am arătat că se compune din 230 de membri, persoane care provin din diferite grupuri sociale (agricultori, întreprinzători, funcționari, muncitori, cooperatori, artizani, cadre de comerț) ea a fost constituită datorită intenției de a asocia la elaborarea anumitor decizii nu numai reprezentanții unor cetățeni "abstracți", dar și oameni angajați în viața economică și socială, care să contribuie prin competența lor și o viziune diferită asupra unor probleme concrete ale vieții naționale. De altfel, însăși Constituția din 1946 instituise un Consiliu Economic cu atribuțiuni asemănătoare, însă ideea a fost reluată și dezvoltată în 1958 sub forma creării Consiliului Economic si Social.

Atribuțiile Consiliului Economic și Social sunt doar consultative; el nu constituie o adunare parlamentară decât într-un sens foarte larg și eufemistic al cuvântului. El poate da avize fie la cererea Guvernului, fie din proprie inițiativă, dar niciodată la solicitarea Adunărilor.

În ceea ce privește avizele pe care acesta le emite la solicitarea Guvernului, ele sunt obligatorii pe plan economic și social, ca și legile-program. Ele sunt însă facultative când privesc proiecte, propuneri, decrete, unde se consideră că opinia lor ar putea fi utilă. Consiliul are dreptul să solicite și anumite îmbunătățiri ale politicii economice și sociale.

Spre deosebire de statutul acestui organism în timpul celei de a patra Republici, în prezent Consiliul nu poate emite avize la solicitarea Camerei. Această instituție întregește spectrul parlamentarismului francez, alăturând instituțiilor tradiționale o instituție nouă, cu atribuții consultative, dar o instituție nu mai puțin importantă pentru domeniul specific la care se referă, în care există importante contribuții pe care cei aparținând unei profesii concrete sunt cei mai în măsură să le aducă.

Secțiunea 2. Poziția Președintelui Franței în sistemul statului

Instituția prezidențială ocupă un loc important în sistemul instituțiilor politice și constituționale ale Franței, în acest context trebuie subliniat că în cadrul Constituției din 1958, instituția prezidențială se înfățișează ca având un profil diferit față de Constituția anterioară. Autorii de specialitate relevă faptul că, în textul Constituției, instituția prezidențială și executivul sunt tratate înainte de articolele consacrate Parlamentului, în timp ce Constituția din 1946 urmase o tehnică inversă, în opinia comentatorilor, această inversare de numerotare a unor articole, respectiv privind funcția prezidențială și cea a Parlamentului, denotă noul rol al instituției prezidențiale în Franța.

Cu privire la desemnarea președintelui republicii, după modificarea constituțională din 1962, aceasta se face în mod direct de către întreaga populație. Reforma din dat un surplus de autoritate instituției prezidențiale, stabilind că președintele republicii este ales pe 7 ani prin sufragiu universal direct.

Așa cum se cunoaște, există mai multe posibilități în cadrul sistemelor republicane de a alege pe șeful statului: o investitură care-i dă președintelui o poziție palidă în raport cu forumul legislativ, și o învestitură populară, care-i conferă o autoritate considerabilă în măsură să-i asigure uneori posibilitatea de a face să încline echilibrul instituțional. Sistemul din 1958 – sistemul originar – a fost, evident, nu un sistem de alegere prin vot direct; în textul original al Constituției se prevedea constituirea unui colegiu electoral cuprinzând membrii parlamentului și consilierii generali ai Adunărilor din teritoriile de dincolo de mare, ce avea să desemneze pe președintele republicii.

După cum se știe, generalul De Gaulle era ostil învestiturii parlamentare, apreciind că un asemenea sistem face din președinte un prizonier al partidelor, într-o primă perioadă, el n-a dorit o alegere prin sufragiu electoral direct, pentru a menaja susceptibilitățile politice. Cu toate acestea, reforma din 1962 a dus la o revizuire constituțională care s-a concretizat prin sistemul alegerii președintelui prin sufragiu universal direct.

Scopul pentru care De Gaulle a recurs la această reformă constituțională era acela de a asigura o anumită legitimitate succesorilor săi. El nu avea nevoie de așa ceva – spun autorii de specialitate – datorită personalității sale dar, fidel ideii de a excepta președintele de la jocul relațiilor dintre partide, a acceptat ca fiind preferabil sistemul alegerilor prin vot direct. În ceea ce privește poziția președintelui republicii, Constituția Franței prevede, în art.5, că: "Președintele republicii veghează la respectarea Constituției". Textul constituțional precizează că președintele asigură, prin arbitrajul său, funcționarea conform legilor a autorității de stat precum și continuitatea în stat, potrivit prevederilor constituționale, a integrității teritoriale, a respectării acordurilor comunității și a tratatelor.

Cu referire la modalitățile de alegere, art.7 din Constituție precizează că președintele este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate. Dacă o asemenea majoritate nu este obținută la primul tur de scrutin, se procedează la un al doilea, în a doua duminică. La acest al doilea tur de scrutin se pot prezenta numai cei doi candidați care, în eventualitatea retragerii candidaților cei mai favorizați, au obținut cel mai mare număr de voturi după primul tur de scrutin.

Scrutinul este deschis la convocarea Guvernului, iar alegerea noului președinte are loc la cel puțin 20 și cel mult 30 de zile înainte de expirarea mandatului președintelui în exercițiu. În caz de vacanță a președinției, indiferent de cauză, sau în cazul unei incapacități constatate de Consiliul Constituțional, sesizată de Guvern și hotărâtă, cu majoritatea absolută a membrilor săi, funcțiile președintelui republicii sunt exercitate provizoriu de președintele Senatului, iar dacă acesta nu are posibilitatea de a exercita aceste funcții, de către Guvern. În caz de vacanță sau de incapacitate definitivă, declarată de către Consiliul Constituțional, scrutinul pentru alegerea noului președinte are loc, cu excepția unor situații de forță majoră constatate de către Consiliul Constituțional, la cel puțin 20 de zile și la cel mult 35 de zile după declararea vacanței.

Anterior, sistemul electoral era mult mai complicat, vechiul articol 7 prevăzând că alegerea președintelui republicii se face cu majoritate absolută la primul tur de scrutin, iar dacă aceasta nu era întrunită, președintele urma să fie ales la al doilea tur de scrutin cu majoritate absolută.

În ceea ce privește mandatul președintelui, s-a arătat deja că acesta a fost stabilit prin reforma din 1962 la 7 ani, dar în Franța – după cum se cunoaște- au existat și propuneri legate de reducerea mandatului prezidențial. Așa, de pildă, Georges Pompidou, în propus o revizuire a Constituției care avea să reducă mandatul la 5 ani.

Rând pe rând, Valery Giscard d'Estaing și apoi Francois Mitterand au propus un mandat fie de 5, fie de 6 ani. În ceea ce privește durata mandatului de 7 ani, adversarii acestei reglementări au avansat argumentul că președintele, titular al unei puteri foarte largi pentru un interval de timp foarte lung, ar fi eliberat de orice fel de control popular. Pe de altă parte, disparitatea de termene între durata mandatului președintelui și cel al Adunării putea antrena, și a antrenat de fapt, situația în care președintele aparținea unei anumite orientări politice și primul ministru aparținea unei alte orientări.

Cu toate acestea, unii juriști au avansat și argumente în favoarea mandatului de 7 ani, care preconizau o detașare a statutului președintelui de aceia al Adunării Naționale, pentru ca el să asigure mandatului său independența și continuitatea.

La 24 septembrie 2000, în condițiile unui foarte puternic absenteism (3/4 din electorat) 73% dintre alegători, participanți la un referendum în mod special pentru aceasta, s-au pronunțat pentru reducerea mandatului prezidențial de la 7 la 5 ani.

Responsabilitatea tradițională a șefului de stat, în cazul republicii, cunoaște anumite nuanțări în cazul președintelui republicii franceze. Președintele este responsabilul politic al poporului, iar mijlocul cel mai clar prin care poporul își exprimă dezaprobarea este nerealegerea unuia în funcția de președinte al statului; dar responsabilitatea președintelui poate se intervină în anumite momente, cum este cazul răspunderii pentru înaltă trădare, când președintele este judecat de o Înaltă Curte de Justiție, dar în principiu președintele nu este responsabil nici penal, nici civil pentru actele pe care le-a comis în exercițiul funcțiilor sale.

Răspunderea președintelui pentru înaltă trădare este de competența unei Curți, care se compune din 12 persoane. Procedura Înaltei Curți declanșată printr-o sesizare de face printr-o rezoluție care este votată de fiecare Cameră cu majoritate absolută. Înalta Curte este asistată de o comisie de instrucție compusă din 5 membri ai Curții de Casație, care procedează la un prim examen al dosarului.

Faptul că instrucția este încredințată unei asemenea comisii demonstrează dorința de a jurisdicționaliza procedura. Dezbaterile sunt publice și se desfășoară cu respectul regulilor de procedură penală, iar hotărârile sunt pronunțate cu majoritate absolută, dar nu sunt susceptibile de recurs, în principiu, înalta Curte pronunță achitarea sau destituirea președintelui, dar Constituția stabilește o procedură diferită de cea a dreptului comun, această instanță extraordinară fiind suverană în determinarea pedepsei, la fel ca și pentru clarificarea faptelor. Autorii francezi de specialitate relatează că în istoria Franței numai doi șefi de stat au fost condamnați pentru infracțiuni politice: regele Ludovic al XVI-lea în 1793 și mareșalul Petain în 1945. Cu privire la rolul și funcțiile președintelui republicii, Constituția din 1958 prevede în mod general că acesta este garantul Constituției, veghează la respectarea ei și asigură funcționarea conform legii a autorității de stat și continuitatea în stat. Atribuțiile președintelui sunt definite în Constituția franceză într-o formă foarte generală, spre deosebire de alte constituții și chiar de constituțiile franceze anterioare, unde atribuțiile președintelui erau definite într-o altă manieră.

Se reține ca fiind atribuții ale președintelui, următoarele direcții principale:

președintele "apărător" al Constituției;

președintele "arbitru";

președintele "garant", pornindu-se tocmai de la formulările art.5 din Constituție, pe care 1-am menționat deja.

Autorii de specialitate care s-au ocupat de studiul instituției prezidențiale consideră că, în fapt, Constituția din 1958 a stabilit o adevărată "diarhie", în care președintele nu posedă în realitate un număr prea larg de puteri, acestea fiind remise Guvernului, în ceea ce-1 privește, se estimează că președintele este pur și simplu titularul unor domenii esențiale care sunt de natură a face ca posibilitatea sa de acțiune să fie limitată. Astfel, se vorbește despre o funcție a președintelui ca tutore al națiunii și despre, faptul că el exercită anumite competențe "legate", nefiind posibilă o îndepărtare de la prevederile constituționale care definesc atribuțiile președintelui și modul în care ele trebuie exercitate.

O analiză politică a transformărilor care au avut loc în Franța și a poziției președintelui francez în diferite momente istorice atestă faptul că funcția prezidențială a suferit anumite transformări, în timpul lui De Gaulle, era într-adevăr un arbitru angajat, un ghid al națiunii și un adevărat șef suprem. Referindu-se la funcția sa de ghid al națiunii, într-o cuvântare pe care a rostit-o la 6 ianuarie 1961, generalul De Gaulle avea să declare: "De 20 de ani evenimentele au voit ca eu să servesc de ghid țării în crize pe care noi le-am trăit. Iată că, din nou, datoria și funcția mea mi-au arătat calea". Această idee a fost reluată în numeroase rânduri de președintele De Gaulle. În 1962 el a precizat: "Având sarcina de a călăuzi destinul Franței și al republicii, totalitatea atribuțiilor sale, îl face pe președinte să inspire, să orienteze și să anime acțiunea națională".

Asemenea prevederi sunt interpretate de autorii de specialitate ca îndepărtându-se de la dispozițiile art.5. Funcția prezidențială continuă să aibă același caracter în timpul lui Georges Pompidou, care întărește funcția prezidențială, înfâțișându-se totodată ca un adevărat șef al majorității. Evoluțiile ulterioare sunt însă de natură să atenueze puterea prezidențială. După perioada de continuitate amintită, marcată de mandatul lui Georges Pompidou, în timpul lui Valery Giscard d'Estaing se instaurează o concepție parlamentară a funcțiilor prezidențiale, ceea ce face ca regimul prezidențial să cunoască importante nuanțări. Sub conducerea Iui Francois Mitterand, primatul președintelui se reîntoarce însă la art.5.

Funcțiile prezidențiale în timpul lui Jacques Chirac sunt încă prea puțin conturate, dar este cert că el va dori să ducă mai departe politica predecesorilor săi, iar evoluțiile pe care le-a cunoscut sistemul prezidențial francez în timpul celei de a V-a republici de natură, să demonstreze necesitatea unei respectări stricte a funcțiilor pe care președintele le deține în cadrul statului francez.

Atribuțiile și în ceea ce privește puterile proprii, acestea sunt: numirea primului ministru, dreptul de a se adresa Parlamentului cu mesaje, numirea președintelui și a membrilor Consiliului Constituțional, sesizarea Consiliului Constituțional. Sunt însă puteri proprii, dar condiționate, decizia de a recurge la art.16, măsurile luate pe baza art.16, dizolvarea Parlamentului și referendumul. Există un număr de puteri ale președintelui care sunt împărțite cu alte organe, situație în care este necesară contrasemnarea de Parlament a unor acte ale președintelui. Autorii de specialitate, rețin printre atribuțiile cele mai importante ale președintelui atribuții pe care le exercită față de națiune, față de guvern, și atribuții pe care le exercită față de Parlament. La acestea se mai adaugă o serie de atribuții în domeniul justiției. Cu privire la atribuțiile pe care președintele le exercită față de națiune, la loc de frunte se înscrie, desigur, conducerea relațiilor internaționale, calitatea sa de comandant al armatei și recurgerea la prevederile art.16. În legătură cu acest articol se cuvin câteva precizări, deoarece el a fost amplu comentat în literatura de specialitate și a fost apreciat în mod diferit de către oamenii politici francezi, în continuare vom reda conținutul acestui articol: "Art.16: Atunci când instituțiile republicii, independența națiunii, integritatea teritoriului sau îndeplinirea angajamentelor internaționale, sunt amenințate într-un mod grav și imediat și când funcționarea autorității de stat, constituțională, este întreruptă, președintele republicii ia măsurile cerute de circumstanțe după consultarea oficială a ministrului, a președinților Camerelor și a Consiliului Constituțional. Ei informează și națiunea printr-un mesaj.

Aceste măsuri trebuie să asigure autorității de stat constituționale, în cel mai scurt timp, mijloacele pentru a-și îndeplini misiunea, iar în acest sens este consultat și Consiliul Constituțional; Parlamentul se reînnoiește de drept. Adunarea Națională nu poate fi dizolvată în timpul exercitării puterilor excepționale".

În legătură cu prevederile art.16 se ridică mai multe probleme. În primul rând, este necesar să existe circumstanțe care să justifice recurgerea la prevederile acestui articol, cum ar fî o amenințare gravă și întreruperea funcționării regulate a puterilor publice constituționale. Evident, și aceste condiții sunt susceptibile de interpretări, dair după cum se arată în literatura de specialitate, ele sunt cumulative, trebuie să existe în același timp o amenințare gravă și imediată, dar și o întrerupere a funcționării regulate a puterilor publice constituționale.

Decizia de a recurge la art.16 aparține președintelui: ea este adoptată fără contrasemnare, fiind o putere proprie. Dacă șeful statului este cel care apreciază liber care circumstanțe solicită punerea în aplicare a art. 16, el trebuie să recurgă la un anumit număr de avize, consultând primul ministru, președinții Adunărilor și Consiliul Constituțional. Acest aviz este consultativ, ei să impieteze asupra deciziei adoptată de președinte, în ceea ce privește puterile care-i sunt conferite, el are dreptul să ia măsurile care sunt impuse de circumstanțe și care trebuie să fie inspirate din dorința de a asigura puterilor publice constituționale în cele mai mici detalii, mijloacele pentru a-și îndeplini misiunea. Prin urmare, aplicarea art. 16 trebuie să fie întemeiată pe considerațiunea de a face ca puterile publice să își recapete eficiența și forța lor în sistemul autorităților statului.

În ce privește întinderea puterilor, președintele – în cazul recurgerii la art.16 – are puteri limitate, neputând să modifice Constituția sau să dizolve Adunarea Națională, în timpul în care art.16 este în vigoare, Parlamentul se reunește de plin drept, dar ce atribuții îi mai revin totuși Parlamentului în cadrul acestei sesiuni prelungite? El va putea, desigur, să îl defere pe președinte înaltei Curți în cazul în care, în mod manifest, a abuzat de puterile sale pentru a comite un act de înaltă trădare; în 1981, președintele Adunării Naționale a hotărât că o moțiune de cenzură nu putea fi primită într-o perioadă de aplicare a art.16.

O altă problemă interesantă ridicată de practică este aceea dacă Parlamentul poate să legifereze în situația aplicării art.16. Se admite principiul că Parlamentul, în asemenea cazuri, poate să dezbată și să adopte legi, dar nu poate să se interfereze cu măsurile pe care președintele le ia în legătură cu art.16. În cazul în care în perioada aplicării art. 16 președintele ar fi săvârșit un act de înaltă trădare, după încetarea acestei situații excepționale el va putea fi deferit înaltei Curți, spre a fi judecat. Totodată, în cazul în care au fost emise decizii administrative ilegale, anularea acestora va fi de competența judecătorului administrativ.

Cu privire la acest articol există o practică. În perioada președintelui De Gaulle, art. fost utilizat numai o singură dată, în aprilie 1961, ca urmare a puciului de la Alger. Atunci, președintele De Gaulle a pus în aplicare art. 16 în perioada 23 aprilie – 30 septembrie. O asemenea decizie a fost criticată de unii oameni politici care au considerat că măsura în cauză devenise lipsită de obiect întrucât puciul de la Alger fusese descoperit și reprimat încă de la 25 aprilie. S-a apreciat că prelungirea duratei de aplicare a art.16 până la 30 septembrie a reprezentat, de fapt, o încălcare a prevederilor Constituției, în timpul foarte limitat în care s-a aplicat art.16 au fost luate circa 26 de hotărâri privind crearea unor tribunale, modificarea procedurii penale, suspendarea inamovibilității magistraților, destituirea și trecerea în rezervă a unor militari, prelungirea unor termene de privare de libertate, internarea administrativă ca și posibilitatea de a interzice anumite publicații.

Printre atribuțiile importante ale președintelui se citează și dreptul de a recurge la referendum.

În ce privește relațiile cu Guvernul, atribuțiile președintelui vizează numirea primului ministru și a membrilor guvernului, prezidarea ședințelor Consiliului de miniștri, practică folosită destul de des în sistemul francez, ceea ce facilitează președintelui posibilitatea de a urmări acțiunea guvernamentală.

Printre atribuțiile președintelui în raporturile sale cu Guvernul se numără semnarea decretelor și ordonanțelor acestuia, precum, și numirea unor înalți funcționari. Față de Parlament, atribuțiile președintelui privesc intervenția în procedura legislativă, președintele putând să intervină în ce privește retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de către Consiliul de miniștri, în perioada 1988-1993. președintele Mitterand a exercitat o inițiativă legislativă în direct, dar intervențiile acestuia în procesul de legiferare nu au avut o bază juridică, atribuția sa esențială în acest domeniu fiind promulgarea. De asemenea, în relațiile cu puterea legislativă, președintele republicii poate dizolva Adunarea Națională, ceea ce constituie una dintre atribuțiile sale cele mai importante, pe care o poate realiza fără contrasemnarea primului ministru; există însă și situații când dizolvarea este imposibilă, de pildă, atunci când se aplică art.16.

Tot în legătură cu președintele republicii și relațiile acestuia cu puterea legiuitoare poate fi menționat dreptul său de a adresa mesaje, dreptul de a cere o a doua dezbatere a unei legi (așa numitul "drept de veto suspensiv"), dar această atribuție este supusă contrasemnării; reunirea Congresului în cadrul procedurii de revizuire; deschiderea și închiderea sesiunilor extraordinare ale Parlamentului.

În sfârșit, în ce privește justiția, președintele republicii dispune de dreptul de grațiere și este președinte al Consiliului Superior al Magistraturii.

În afara acestor atribuții ale președintelui, pe care le-am menționat, mai pot fi citate: inițiativa revizuirii Constituției, sesizarea Consiliului Constituțional și exercitarea unor înalte funcții onorifice, ca protector al Academiei Franceze sau Mare Maestru al Ordinului Legiunii de Onoare.

Secțiunea 3. Reguli de guvernare utilizate de puterea executivă

Așa cum s-a arătat la punctul precedent, puterea executivă în Franța aparține Președintelui Republicii și Guvernului, ceea ce a făcut pe o serie de comentatori politici și specialiști în Drept Constituțional să considere executivul francez ca fiind un executiv "bicefal". Un asemenea bicefalism reprezintă, de fapt, continuarea unei scheme adoptată în sistemul politic francez după cea de a treia Republică. Dar instituția prezidențială a devenit mult mai nuanțată, mai originală, în special după reformele din 1962 și după departajarea puterilor președintelui și ale executivului, executivul rămânând – fără îndoială -un element esențial în îndeplinirea sarcinilor aparatului de stat francez.

După cum s-a arătat în cele ce preced, președintele republicii ocupă un rol esențial în viața politică franceză; funcția guvernului are însă și ea numeroase elemente de importanță și de originalitate, puterea Guvernului putând să ducă în foarte multe cazuri la edificarea unor obiective politice și economice. În timpul celei de a cincea Republici, Franța a avut o serie de prim miniștri de mare autoritate, care s-au impus în viața politică și care au marcat propria lor concepție despre evoluția vieții politice și guvernamentale.

În ce privește numirea primului ministru, aceasta reprezintă o atribuție proprie a președintelui republicii. Decretul președintelui republicii, în acest caz, nu are nevoie să fie contrasemnat de primul ministru care iese din activitate. Pe de altă parte, președintele este liber să desemneze pe cine dorește pentru funcția de prim ministru, indiferent dacă cel în cauză este parlamentar sau neparlamentar, și nu este obligat să procedeze ca în timpul celei de a patra Republici la o consultare cu grupurile politice parlamentare. Dar, libertatea președintelui de a desemna pe primul ministru nu este totală; el nu este obligat ca în Marea Britanie, să desemneze ca prim ministru pe șeful partidului majoritar. Cu toate acestea, el trebuie să țină seama de cerința ca persoana ce va fi desemnată drept prim ministru să se bucure de încrederea majorității parlamentare. Lucrul acesta nu este întotdeauna ușor, deoarece pot exista situații în care o persoană pe care președintele dorește să o desemneze ca prim ministru să nu se bucure de suficientă influență sau prestigiu în cadrul grupului majoritar care este chemat, în cadrul Parlamentului, să aprobe desemnarea primului ministru.

În ceea ce privește desemnarea miniștrilor, aceștia sunt numiți de președinte la propunerea primului ministru. Trebuie remarcat că, sub aspectul numirii, există un regim diferit în ceea ce privește miniștrii față de numirea primului ministru, în comparație cu procedurile de desemnare a Guvernului în timpul celei de a treia și a patra Republici se observă mari diferențieri, deoarece în regimurile precedente guvernul în întregime trebuia să obțină învestitura Parlamentului. Dar, la aceasta se poate argumenta că Guvernul are o existență juridică numai din momentul în care președintele republicii a dispus desemnarea primului ministru.

Art.49 din Constituție prevede că primul ministru, după deliberarea ce are loc în cadrul Consiliului de miniștri, angajează Guvernul în fața Adunării Naționale în ce privește programul sau o declarație de politică generală, însă în Constituție nu este stabilită nici o altă condiție pentru ca o asemenea dezbatere să aibă loc și, practic, cazuri de acest gen au fost extrem de variate.

În primii ani ai celei de a cincea republici, Guvernele s-au prezentat în fața Adunării prezentându-și programul. Dar, între 1962 și 1973, nici un guvern nu a mai solicitat, după constituirea sa, încrederea din partea Adunării Naționale, în 1973, Pierre Messmer, la constituirea celui de al doilea Cabinet al său, a revenit la această practică a prezentării în fața Adunării și a angajării responsabilității asupra unei declarații de politică generală, dar succesorii săi Michel Rocard, Edith Cresson și Pierre Beregovoy s-au limitat la o declarație de politică generală.

Eduard Balladur și Alain Juppe au solicitat un vot cu privire la o declarație de politică generală.

Încheierea funcțiilor guvernamentale se produce prin acceptarea demisiei guvernului.

În principiu, președintele desemnează pe primul ministru, dar tot el este și cel care are dreptul să accepte revocarea pe care o face numai Adunarea Națională. Dacă președintele este cel care desemnează pe primul ministru, revocarea se face numai de către Adunări. Practica oferă, desigur, președintelui posibilitatea de a influența într-un fel sau altul retragerea unui prim ministru, deoarece acesta își deține puterile din partea șefului de stat.

În ceea ce privește statutul membrilor Guvernului, trebuie precizat că există diferite categorii de membri ai Guvernului.

Faptul că în sistemul francez președintele republicii prezidează deliberările Consiliului de miniștri nu-1 transformă pe președinte în membru al Guvernului. Pe de altă parte, alături de primul ministru, în Cabinet mai există miniștri de stat, titlu care este dat unor personalități în considerarea autorităților pe care le au în cadrul unor partide din care fac parte; de asemenea, Guvernul cuprinde uneori miniștri delegați pe lângă primul ministru, dar categoria cea mai largă o reprezintă miniștrii titulari ai unor departamente – 26 în prezent în Cabinetul francez. Mai există, în sistemul guvernamental francez, miniștri delegați pe lângă miniștri; miniștri delegați care nu sunt arondați unui minister și secretari de stat, autonomi sau desemnați pe lângă un anumit ministru.

În principiu, secretarii de stat nu participă la ședințele Consiliului de miniștri; ei sunt invitați numai atunci când este în dezbatere o problemă care-i interesează în mod direct.

Funcțiile ministeriale sunt incompatibile cu funcțiile profesionale private, dar și cu funcțiile publice. Este de observat că, spre deosebire de sistemul nostru, în Franța funcția ministerială este incompatibilă cu mandatul de parlamentar.

Constituția din 1958, în art.23, prevede: "Funcțiile membrilor Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricărui mandat parlamentar, a oricărei funcții de reprezentare profesională cu caracter național și a oricărui serviciu public sau activitate profesională". Prin urmare, ceea ce trebuie reținut este faptul că în sistemul Constituției din 1958 nu este posibilă cumularea portofoliilor ministeriale cu mandatul parlamentar.

Explicația acestei măsuri este aceea de a respecta principiul separației puterilor, de a-i feri pe miniștri de luptele politice și a-i determina să se consacre pe deplin funcțiilor ministeriale.

O ordonanță din 17 noiembrie 1958 prevede chiar că: "parlamentarul care devine ministru dispune de MB termen de o lună din momentul numirii sale pentru a opta între cele două funcții, iar la expirarea acestui interval de timp, dacă nu a renunțat să facă parte din Guvern, el e înlocuit printr-un supleant care este numit în același timp".

În privința compatibilității sau incompatibilității dintre funcția de ministru și mandatul parlamentar s-au emis diferite puncte de vedere: au existat personalități politice și specialiști care s-au pronunțat în favoarea cumulului dintre funcția ministerială și funcția parlamentară, în existat chiar un proiect de revizuire constituțională pe această temă.

O serie de autori critică dispozițiile constituționale actuale considerând că ar exista și posibilitatea, în perspectivă, a recunoașterii cumulului mandatului parlamentar cu cel guvernamental, dar majoritatea specialiștilor invocă un argument foarte solid: acela că interzicerea cumulului întărește separației puterilor, cel ce controlează neputând să fie în același timp una și aceeași persoană cu cel controlat.

În ceea ce privește responsabilitatea civilă și penală a miniștrilor, s-au confruntat mai multe puncte de vedere. Au existat păreri potrivit cărora miniștrii trebuie să fie supuși jurisdicției civile și penale la fel ca și oricare alți funcționari de stat, puncte de vedere care mergeau pe linia scoaterii miniștrilor de sub regulile responsabilității obișnuite, și puncte de vedere care se pronunțau în sensul constituirii unor instanțe speciale. Până la revizuirea constituțională din 19 iulie 1993 și la Ordonanța din 23 noiembrie 1993, care au modificat regimul inițial, competența pentru a judeca actele îndeplinite de către miniștri în exercițiul funcțiunii lor revenea Curți, ceea ce ducea în realitate la o neresponsabilitate a miniștrilor pentru faptele comise în exercițiul funcțiunilor lor. Competența înaltei Curți nu era considerată satisfăcătoare, deoarece în timp ce mulți parlamentari vroiau a deferi pe miniștri acestei instanțe, cum a fost cazul "sângelui contaminat", miniștrii invocau în fața instanței imunitatea, fapt ce ducea la consecințe neplăcute în percepția opiniei publice în legătură cu responsabilitatea ministerială.

După revizuirea constituțională la care ne-am referit, o nouă instanță a fost creată pentru a corecta deficiențele sistemului inițial și anume Curtea de Justiție a Republicii, compusă din 12 parlamentari desemnați de Cameră și Senat și 3 magistrați de la Curtea de Casație. Această Curte este competentă să judece pe membrii Guvernului pentru actele criminale sau delictuoase săvârșite în exercițiul funcțiunii lor. Este de menționat că pentru actele exterioare funcției, miniștrii simt supuși competenței tribunalelor ordinare. Procedura privind sesizarea Curții de Justiție aparține oricărei persoane, existând, privitor la aceasta, un dublu filtru: o Comisie de examinare a plângerilor și o Comisie de Instrucție. După ce acestea ajung la anumite concluzii, Curtea examinează cauza și pronunță soluțiile pe care le consideră necesare.

Este de subliniat și faptul că urmărirea în acest caz nu este subordonată aprobării prealabile a Parlamentului.

În ce privește funcționarea Guvernului, aceasta se realizează prin Consiliul de miniștri, ceea ce simbolizează solidaritatea ministerială, dar și prin consiliile interministeriale, care au o participare restrânsă. Cu privire la rolul Guvernului, art.20 din Constituție precizează: "Guvernul determină și conduce politica națiunii EI de administrație și de forțele armate".

În cadrul Guvernului un rol deosebit revine primului ministru, iar relațiile dintre acesta și președintele republicii prezintă, neîndoielnic, o foarte mare importanță. Până în 1986, primul ministru îndeplinea de fapt atribuțiunea de șef de stat major al ministrului sau, după cum au spus anumiți autori, un fel de "berbec" al ministrului, un instrument de promovare a ideilor președintelui în luptele parlamentare. După 1986 s-a produs un anumit echilibru al puterilor între președinte și primul ministru. Semnificativă în această privință este declarația lui Francois Mitterand, la 8 aprilie 1986 și apoi la 18 mai 1986, prin care, recunoscând depline puteri lui Jacques Chirac ca prim ministru, declara: "Eu un am în cap ideea de a împiedica Guvernul să guverneze. Eu nu o să mă opun politicii sale. Aceste schimbări au deschis o pagină nouă în istoria relațiilor dintre președinte și primul ministru, definind funcția primului ministru în alt mod decât fusese ea concepută anterior. Puterile primului ministru față de Guvern sunt, în principiu, acelea de orientare și de îndrumare, dar el poate să angajeze răspunderea Guvernului în fața Adunării Naționale, în lipsa președintelui republicii, el prezidează Consiliul de miniștri.

În sistemul francez, primul ministru este și șeful administrației.

Față de Parlament, primul ministru apare ca un reprezentant al majorității. El are, totodată, și dreptul să participe la procedura legislativă, semnând și depunând pe masa Parlamentului proiectele de legi în numele Guvernului.

În ce privește puterile Guvernului, acestea sunt puterile normale care-i revin potrivit art.20 din Constituție; dar Guvernul are și puteri excepționale, la care recurge în anumite situații.

O problemă interesantă care s-a pus în Dreptul Constituțional francez este aceea a domeniului rezervat. Cu alte cuvinte, a unui anumit set de competențe care ar aparține exclusiv președintelui și unde primul ministru nu ar putea să se interfereze în nici un fel prin acțiunile pe care le-ar întreprinde.

Puterile excepționale ale Guvernului apar, în mod firesc, în cazul de asediu sau al stării de urgență. Dar există, de asemenea, și sistemul ordonanțelor prevăzut de art.38 din Constituție, care permite Parlamentului să abiliteze Guvernul pentru a emite anumite reglementări cu caracter normativ.

Aceste ordonanțe sunt subordonate unor reguli de fond și anume: să aibă în vedere executarea programului guvernamental; să nu aibă o durată nelimitată și să nu aducă atingere valorilor constituționale. Totodată, ordonanțele sunt subordonate unor reguli de control, în sensul că va exista un control efectuat de Consiliul Constituțional asupra legii de abilitare, precum și de către Consiliul de Stat căruia ordonanțele, ca acte administrative, îi pot fi deferite în timp de două luni de la publicarea lor, cu excepția cazului în care Parlamentul le-a ratificat. Ordonanțele intră în vigoare imediat, dar Guvernul trebuie – sub sancțiunea caducității – să ceară ratificarea lor de către Parlament într-un termen fixat prin legea de abilitare. După ce proiectul legii de ratificare a fost depus pe masa Parlamentului pot exista mai multe situații: se poate ca proiectul să nu fie înscris pe ordinea de zi, caz în care se consideră că există o ratificare implicită; există însă și situația în care proiectul este supus votului Adunărilor: dacă este respins, atunci ordonanța, încetează să se mai aplice; iar dacă este aprobat, ratificarea este explicită și ordonanța dobândește valoare legislativă.

Există și o a treia situație, când proiectul nu este înscris pe ordinea de zi. Dar legiuitorul se referă la ordonanță într-o lege ulterioară, considerând că aceasta are valoare legislativă, în asemenea situații, autorii de specialitate opinează că ne aflăm în fața unei ratificări indirecte. Potrivit autorilor de specialitate, ordonanțele pot avea o natură diferită – legislativă sau administrativă – după cum sunt ratificate sau nu. Dar, în orice caz, ele nu pot fi modificate decât prin lege. De remarcat este faptul că în sistemul francez Parlamentul se desesizează pe durata delegării puterii sale de a legifera, dar aceasta numai cu privire la domeniile în care a transmis Guvernului capacitatea de a acționa. În mod cu totul deosebit, față de regimurile constituționale anterioare, într-o asemenea situație Parlamentul renunță să intervină. Dacă o propunere de lege este totuși depusă în acest interval de timp în problemele în care s-a făcut delegarea de competență, Guvernul poate să opună prevederile art.41 alin.l în schimb, o propunere care ar tinde să pună capăt abilitării Guvernului și să restabilească competența Parlamentului poate fi acceptabilă.

Secțiunea 4. Modalități de înfăptuire a justiției

Constituția franceză cuprinde un număr de trei articole privitoare la puterea judecătorească, la care se adaugă alte două consacrate înaltei Curți de Justiție. Cu privire la autoritatea judiciară, Constituția dispune în art.64 că președintele republicii este garantul independenței autorității judiciare.

Totodată se precizează că el este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii în elaborarea unei legi organice care să definească statutul magistraților.

Art.65 din Constituție aduce o serie de precizări în legătură cu Consiliul Superior al Magistraturii. Astfel, este statuat că acest organism este prezidat de președintele republicii, iar ministrul justiției este de drept vicepreședinte al Consiliului, putând suplini pe președinte.

Consiliul Superior al Magistraturii mai cuprinde nouă membri desemnați de către președintele republicii, în condițiile stabilite prin legea organică. Atribuțiile acestui Consiliu sunt deosebit de importante: face propuneri pentru numirea de magistrați ai fotoliului prezidențial la Curtea de Casație și pentru numirea primului președinte al Curții de Apel: își dă avizul, în condițiile fixate de o lege organică, asupra propunerilor ministrului justiției referitoare la numirea celorlalți magistrați ai președinției; este consultat în privința grațierilor, în condițiile stabilite, de asemenea, printr-o lege organică. Pe de altă parte, Consiliul Superior al Magistraturii are și atribuțiuni de Consiliu de disciplină, în asemenea situațiuni el este prezidat de primul președinte al Curții de Casație.

Constituția mai conține un articol despre autoritatea judiciară, care prevede că nimeni nu poate fi reținut în mod arbitrar. Se mai prevede că autoritatea judiciară, apărătoarea libertății individuale, asigură respectarea acestui principiu în condițiile prevăzute de lege.

În Titlul al DC-lea din Constituție, consacrat înaltei Curți de Casație, se prevede că aceasta este compusă din magistrați aleși, care sunt desemnați de Adunarea Națională si de Senat, după fiecare remaniere guvernamentală sau parțială a acestor Camere, înalta Curte își alege președintele dintre membrii săi, iar o lege stabilește componența sa, regulile de funcționare și procedura aplicabilă.

În legătură cu puterea judecătorească mai trebuie menționat că în Franța există două tipuri de jurisdicție: cea judiciară, care judecă procesele între persoanele particulare și aplică pedepse pentru cazul înfrângerii regulilor penale, și un sistem judiciar administrativ, competent în cazul litigiilor dintre indivizi și corporațiile publice, statul sau organele sale locale.

În ceea ce privește instanțele judiciare, sunt menționate în primul rând tribunalele de mare instanță și tribunalele de instanță, care au înlocuit jurisdicțiile de pace în 1958. Pentru cauzele corecționale există tribunale corecționale și tribunale de poliție pentru infracțiunile de mai mică gravitate.

Deciziile acestor tribunale pot fi atacate în fața Curților de apel (35 la număr).

Controlul întregii activități judiciare aparține Curții de casație, care dispune de un personal profesionist, organizat în complete, specializate pe diverse probleme, printre care concilierea industrială, de tribunalele marțiale, iar între anii 1963 și existat o Curte pentru problemele securității naționale.

Cei peste 5.000 de judecători existenți în Franța sunt recrutați pe baza unor examene competitive organizate de Școala Națională a Magistraturii, care a fost întemeiată în 1958, iar în 1970 a luat locul Centrului Național pentru Studii Juridice. O distincție tradițională se face între magistrații de sediu, care judecă anumite cauze, și magistrații Parchetului, care îndeplinesc funcții ce privesc preponderent prezentarea de concluzii în instanță si supravegherea urmăririi penale.

Un înalt Consiliu al Magistraturii este competent pentru numirea magistraților de sediu, acționând totodată ca instanță disciplinară. Ierarhic, acesta este supus autorității ministrului de justiție.

Cât privește jurisdicția administrativă, ea reprezintă o caracteristică a sistemului francez, ale cărei origini datează din timpul lui Napoleon. Dualitatea sistemului judiciar, deci sistemul jurisdicției judiciare propriu zise și al jurisdicției administrative, a fost uneori criticată, dar în final s-a recunoscut utilitatea și importanța ei. Curțile administrative se găsesc sub controlul Consiliului de Stat care examinează cauzele în apel, în felul acesta, Consiliul de Stat, îndeplinește un rol esențial în exercitarea unui control asupra guvernului și administrației din punct de vedere judiciar, asigurând conformitatea actelor pe care le îndeplinesc cu prevederile Constituției și ale legilor.

Consiliul Constituțional

Sistemul francez actual consacră instituția Consiliului Constituțional o instituție nouă, care marchează o ruptură față de punctul de vedere existent în constituțiile anterioare anului 1958. Trebuie menționat însă că această atribuțiune de control al constituționalității nu reprezintă decât una dintre fațetele multiplului rol al acestui organism, care are atribuțiuni electorale, atribuțiuni consultative și de constatare a unor situații, ca de pildă aceea când președintele republicii este împiedicat să-și exercite îndatoririle ce-i revin. Cu toate acestea, atribuțiunea fundamentală a Consiliului Constituțional este aceea de apărător al Constituției; el are o competență de atribuire, cu alte cuvinte limitată la anumite domenii în care trebuie să acționeze. În ce privește membrii Consiliului Constituțional, aceștia sunt în număr de nouă, trei fiind desemnați de președintele republicii, trei de președintele Adunării Naționale și trei de președintele Senatului. Sunt considerați membri pe viață ai Consiliului foștii Președinți ai Republicii, a căror experiență este apreciată utilă pentru activitatea Consiliului Constituțional. Președinția Consiliului Constituțional este asigurată de unul dintre membrii săi, care este desemnat de președintele republicii. Statutul membrilor Consiliului Constituțional este asemănător cu acela al înalților magistrați și al înalților demnitari. Ei sunt aleși pe termen de 9, 6 și 3 ani, beneficiind de o deplină independență față de toate organele statului.

În unele situații, controlul constituționalității este obligatoriu; de pildă, în cazul legilor organice care trebuie, în mod obligatoriu, controlate de către Consiliu înaintea intrării lor în vigoare, cât și în ceea ce privește Regulamentele Adunării Naționale și al Senatului. Există, apoi, situațiunea unor controale facultative sau provocate, când Consiliul poate fi sesizat de Președintele Republicii, de primul ministru, de președintele Adunării Naționale, de președintele Senatului sau de 60 de deputați sau de 60 de senatori.

În ce privește tratatele internaționale, acestea pot fi transmise Consiliului pentru a verifica dacă ele nu sunt contrare Constituției. O asemenea solicitare poate fi făcută de Președintele Republicii, de primul ministru sau de președinții uneia din Adunări, de 60 de deputați sau de 60 de senatori.

Cu privire la procedură, Consiliul dispune de un termen de o lună pentru a decide: în caz de urgență, acest termen se poate scurta la 8 zile.

Referitor la efectul deciziilor Consiliului Constituțional cu privire la dispozițiunile neconstituționale, trebuie observat că dacă este vorba de un tratat, Consiliul nu poate să autorizeze ratificarea acestuia, ceea ce însemnează că el nu va putea să intre în vigoare pe teritoriul francez.

Referitor la neconstituționalitatea legilor, se observă că de fapt Consiliul nu anulează niciodată o lege, ci numai declară că ea nu este conformă cu Constituția. Și aici se fac, în mod necesar, unele delimitări. Astfel, când Consiliul Constituțional apreciază că o anumită dispoziție neconstituțională inseparabilă de totalitatea legii, este logic ca întreaga lege să fie considerată neconstituțională.

În schimb, dacă dispoziția declarată nu este inseparabilă de prevederilor legii republicii poate promulga legea cu excepția textului considerat neconstituțional; acesta poate fi modificat, fiind supus unei noi dezbateri sau Președintele Republicii poate să ceară Adunărilor o nouă lege în cauză.

Autoritatea deciziilor Consiliului Constituțional este foarte mare, acestea nefiind susceptibile de recurs în afară de cazurile menționate, mai există și alte proceduri în care Consiliul Constituțional intervine în mod facultativ pentru respectarea Constituției. Acestea sunt: situația art.37 alin.2 și situația art.41. Art.37 art.2 din Constituția franceză prevede următoarele: "Textele de în aceste materii (este vorba de materii altele decât cele din domeniul legii) care au un caracter reglementar, pot fi modificate și adoptate după avizul Consiliului de Stat.

În cea de a doua situație, art.41 prevede: "Dacă în cursul unei proceduri legislative se constată că o propunere sau un amendament nu este de domeniul legii, sau este contrară unei delegații acordată în virtutea art.38, Guvernul poate opune inadmisibilitatea. În cazul unui dezacord între Guvern și președintele Adunării interesate, Consiliul Constituțional, la cererea unuia dintre aceștia, hotărăște într-un interval de 8 zile".

Acest articol permite deci Guvernului ca în timpul unei dezbateri parlamentare să înlăture o propunere sau un amendament care nu intră în domeniul legii sau care a făcut obiectul unei delegări în favoarea Guvernului, pe baza art.38. Art.41 permite ca să se intervină în cursul procedurii de elaborare a legii fără a se aștepta votul, în scopul de a se împiedica producerea unei violări constituționale într-un domeniu ce privește adoptarea actelor normative. O asemenea procedură permite să se elimine germenul de neconstituționalitate chiar înainte de a se finaliza în cadrul unei legi. În ceea ce privește jurisprudența Consiliului Constituțional, este de remarcat că el s-a afirmat ca un apărător ferm al repartiției competențelor între Parlament și Guvern și, totodată, ca un apărător al drepturilor și intereselor cetățenilor. De notat este faptul că în viața politică și juridică franceză s-au manifestat puncte de vedere diferite în ce privește natura și utilitatea Consiliului Constituțional. Toți observatorii consideră astăzi că acest organism are statutul unui organ jurisdicțional, iar deciziile sale sunt întemeiate pe analize juridice. Cu toate acestea, au fost înregistrate și reacții negative în anumite cercuri politice. O serie de oameni, politici, printre care Francois Mitterand în 1964. Ba chiar Jacques Chirac în 1978, au criticat acest organism pentru puterea sa discreționară și pentru competențele foarte largi pe care el le-ar deține. Cu toate acestea, Consiliul Constituțional s-a impus în viața societății franceze, în viața politică și în lumea juriștilor, lucru atât mai evident cu cât au fost făcute propuneri să se extindă competențele acestui Consiliu.

Asemenea proiecte sunt încă în studiu și ele tind ca în perspectivă să confere Consiliului Constituțional și mai multe atribuții. O propunere de revizuire constituțională a fost angajată de către Francois Mitterand, la 30 martie 1990, tinzând să amplifice rolul Consiliului Constituțional, în special să-i ofere posibilitatea de a controla pe cale de excepție ceea ce, după cum se știe, în sistemul român s-a și înfăptuit în proiectul de modificare a legii referitoare la Consiliul Constituțional se prevede că dispozițiunile unei legi care aduc atingere drepturilor fundamentale pot să fie puse în discuție în fața judecătorului de către orice persoană care are un interes în legătură cu aplicarea lor. Dar în această privință, domeniul acestei noi căi nu este nelimitat, orice pretinsă neconstituționalitate neputând fi ridicată în fața Consiliului pe cale de excepție. De pildă, nu ar putea fi invocate neregularitățile săvârșite în procedura legislativă sau un amestec al legiuitorului în domeniul reglementar. Pe de altă parte, este de observat că toate legile promulgate ar putea fi criticate în acest sistem nou.

CAPITOLUL VII

PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT

PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA germaniei

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului federal

Secțiunea 2. Reguli de guvernare utilizate de puterea executivă

Secțiunea 3. Modalități de înfăptuire a justiției

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului federal

Începându-și existența sub formă de imperiu, poporul german va fi organizat în principate de sine stătătoare – în urma Păcii Westfalice din 1648 – care mai târziu se vor reuni în jurul Prusiei pentru a forma Republica Federală Germania. Prima formă de constituție, pe care au avut-o statele germane, a fost elaborată după modelul Cartei Constituționale franceze în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea. Un alt moment constituțional este dat de constituția de la Weimar adoptată în urma primului război mondial, pentru a reglementa Republica de la Weimar, cu denumirea oficială de Deutsches Reich. Actuala constituție a Germaniei a fost adoptată în 1949 când, după al doilea război mondial, Aliații au propus celor 11 Landuri să creeze o republică federală a statelor germane de vest. Acestea au acceptat propunerea numai ca soluție temporară până la unificarea tuturor Landurilor. De aceea constituția adoptată atunci nu a purtat numele de Constituție (Verfassung), ci de Lege fundamentală (Grundgesetz) pentru a sublinia caracterul ei provizoriu. Republica Federală Germania unificată în 1990 a păstrat Legea fundamentală drept constituție pentru că își dovedise eficiența în jumătatea de secol scursă de la adoptare. Unele modificări s-au impus în special cele legate de starea de fapt.

Constituția Germaniei numără 146 articole grupate în 11 capitole. În preambulul Legii fundamentale a Germaniei descoperim cele mai importante valori pentru germani: pacea, egalitatea în drepturi și libertatea de autodeterminare, raportate la responsabilitatea față de divinitate dar și față de om. Tot în preambul găsim și lista cu Landurile Germaniei, 16 la număr. Constituția e dată de poporul german, în virtutea puterii constituante, și este valabilă pentru tot germanul, adică și pentru cel din diaspora. În primul capitol sunt enumerate drepturile fundamentale, în cel de-al doilea capitol sunt reglementate relațiile dintre constituțiile Landurilor și cea federală și apoi raportul dreptului național cu cel european. Capitolele 3, 4, 5 și 6 descriu atribuțiile și funcționarea instituțiilor federale: Președintele, Parlamentul, Comisia și Guvernul. În capitolul următor aflăm cum și cine adoptă legile federale. Capitolul 8 este rezervat aplicării legilor și administrației federale iar capitolul 9 ne vorbește despre puterea judecătorească. Finanțele sunt reglementate prin articolele capitolului 10. Următorul capitol, 10a, tratează despre starea de apărare, pentru ca cel de-al 11-lea capitol sa încheie constituția cu dispoziții finale și tranzitorii.

La respectarea Legii fundamentale veghează și Curtea Constituțională Federală, care e compusă din două camere a câte 8 judecători: 8 sunt aleși de Parlament iar ceilalți 8 sunt aleși de Consiliul Federal. Aceștia se ocupă în special cu interpretarea și aplicarea Legii fundamentale prin: 1. rezolvarea litigiilor cu privire la funcționarea puterilor publice, 2. controlul constituționalității și calității normelor juridice și 3. soluționarea recursurilor înaintate de particulari care-și apără drepturile fundamentale. Când Curtea Constituțională hotărăște neconstituționalitatea unei legi, Legiuitorul are datoria s-o revizuiască fără ca legea să iasă din vigoare.

În capitolul VII, referitor la Legislația federală, la articolul 79 sunt prevăzute căile de modificare a Grundgesetz (abreviat GG). Modificările Legii Fundamentale se fac prin adoptarea de legi care modifică sau completează textul GG. Legea este adoptată dacă obține voturile a două treimi din membrii Parlamentului Federal (Bundestag) și două treimi din voturile Consiliului Federal (Budesrat). O modificare interzisă este cea a organizării federației în Landuri și a principiilor fundamentale enunțate în primele 20 de articole. Până acum cea mai importantă modificare a Legii fundamentale germane a avut loc cu ocazia unificării Germaniei, când caracterul provizoriu al Constituției a fost eliminat, ca și toate referirile la împărțirea statelor și articolul 23, care prevedea o modalitate de unificare.

Parlamentul de la Berlin reprezintă astăzi voința democratică a unei Germanii puternice și unite, răsfățată frecvent de istorici și politologi cu sintagma ,,puterea centrală a Europei”. Într-o structură bicamerală care respectă caracterul federal al țării, Parlamentul combină voința politică a națiunii germane în întregul ei (concentrată în Bundestag sau camera inferioară) cu voința și interesele celor 16 landuri (exprimate în Bundesrat sau camera superioară). Actuala arhitectură constituțională a Germaniei datează din 1949, când a fost adoptată Legea Fundamentală a RFG (Grundgesetz), la care a aderat fosta RDG după unificarea din 3 octombrie 1990.

Bundestagul are în prezent 603 membri, aleși –la 22 septembrie 2002- pentru un mandat de 4 ani. Sistemul electoral al Germaniei este de tip ,,mixt compensat” sau ,,membru-proporțional” și combină, în fapt, alegerea a jumătate din numărul deputaților prin vot uninominal într-un singur tur (metoda pluralității), cu alegerea celeilalte jumătăți prin scrutin proporțional de listă. Cum decurge, în fapt, desemnarea deputaților? Țara este împărțită într-un număr de circumscripții electorale egal cu jumătate din numărul total al deputaților, în fiecare din aceste circumscripții urmând să fie ales câte un deputat prin vot uninominal. Fiecare alegător german poate exercita două voturi, unul pentru candidatul preferat și celălalt pentru lista partidului dorit, fără a fi obligatoriu ca cele două voturi să aibă aceeași culoare politică. Pe listele de partid depuse la nivelul fiecărui land pot figura și candidații din prima categorie. Logica sistemului este următoarea: primul vot duce la câștigarea competiției de către candidatul cel mai agreat în circumscripție iar al doilea vot, prin însumare și raportare la nivelul landului, dă imaginea procentuală a partidelor. După scăderea candidaților care au câștigat individual, reiese clar numărul de locuri care au mai rămas de alocat fiecărui partid pe Landliste, astfel încât în Bundestag opțiunile politice ale cetățenilor să fie corect reprezentate și nici un partid să nu fie supra- sau subreprezentat în raport cu numărul voturilor primite. Teoretic, este posibil ca partidele mai mici, care trec totuși pragul electoral de 5%, să nu aibă nici un câștigător de circumscripție și să-și obțină toate locurile de deputați pe liste (cazul FDP în 2002). Din acest motiv sistemul se numește ,,mixt compensat” sau ,,metoda membru-proporțională”. El nu produce distorsionarea rezultatelor la nivel național, așa cum o fac sistemele britanic și american, dar oferă în același timp cetățenilor și posibilitatea votului uninominal.

Camera superioară a Parlamentului german reunește reprezentanții celor 16 landuri. Aceștia exprimă în Bundesrat interesele unităților federate ale Germaniei, nefiind aleși prin votul cetățenilor, ci desemnați de guvernele landurilor. Reprezentanții trimiși la Berlin fiind, de obicei, chiar miniștri în aceste guverne, cum ar fi ministrul de finanțe, ministrul de interne sau al justiției, și trebuind să exprime un vot în bloc (mandatul lor este imperativ, în funcție de poziția politică adoptată de guvernul landului), se ajunge la situația în care unii autori afirmă că participanții la ședințele Bundesratului ,,nu sunt membri ai Parlamentului, în sensul strict al expresiei” (Meny, 1993). Desigur, o asemenea apreciere, pe care trebuie să o interpretăm mai degrabă în sensul ei figurat, sugerează lipsa de legitimitate democratică și de independență politică a membrilor Bundesratului. Numărul reprezentanților la care are dreptul fiecare land variază între 3-6, fiind precizat în Constituție, în funcție de mărimea populației. Ca regulă de calcul (Hancock, 1993), s-a pornit de la minimul de 3 reprezentanți (Bremen sau Hamburg, de exemplu), 4 deputați având toate landurile care au până la 6 milioane de locuitori (Berlin, Brandenburg, Saxonia, Turingia etc.), maximul de 6 reprezentanți având doar landurile mari (Bavaria, Renania de Nord-Westfalia, Baden-Wurttemberg și Saxonia de Jos), care depășesc 7 milioane de locuitori. În total, Bundesratul are 69 de membri.

Respectându-se regula generală conform căreia camera inferioară este mai puternică decât camera superioară, având în vedere legitimitatea ei democratică, și în cazul Parlamentului german Bundestagul are atribuții mai consistente (și mai ales are ,,ultimul cuvânt”) în fața Bundesratului, chiar dacă acesta din urmă este o cameră relativ puternică în comparație cu alte camere superioare din Europa.

Funcția legislativă se exercită prin intermediul ambelor camere, drept de inițiativă având membrii Bundestagului (minim 26, echivalent cu pragul pentru formarea unui grup parlamentar), ai Bundesratului (proiectul se inițiază cu majoritatea voturilor!), precum și guvernul federal. Proiectul de lege ajunge în ultima fază la Bundestag, pentru ca membrii acestei camere să dispună atât de punctul de vedere al guvernului (când proiectul vine de la guvern) cât și de versiunea camerei superioare. Adoptarea unei legi se face în trei lecturi. În prima lectură, are loc o scurtă dezbatere, partidele expunându-și pozițiile politice de principiu cu privire la lege. Proiectul este transmis ulterior la comisia de specialitate. Raportul comisiei este dezbătut în plenul camerei, în ceea ce se numește ,,a doua lectură”, legea fiind discutată și votată articol cu articol, pe baza recomandărilor comisiei. În fine, a treia lectură consemnează votul final asupra textului legii, în ansamblul său. Toată procedura poate dura luni în șir, uneori mai mult de un an (mai ales atunci când există divergențe între Bundestag și Bundesrat) dar la fel de bine poate să dureze o zi, atunci când este vorba de o situație urgentă și se realizează consensul forțelor politice reprezentate în Parlament.

Cum se soluționează divergențele între camere? În cazul în care, în termen de 3 săptămâni de la adoptarea versiunii finale la Bundestag (termenul maxim în care Bundesratul poate ,,ataca” legea, altfel ea se consideră adoptată direct de camera inferioară și se trimite președintelui spre promulgare) camera superioară exprimă o poziție diferită, se constituie o comisie de mediere paritară, formată din câte 11 reprezentanți ai fiecărei camere. Numai în comisia de mediere membrii Bundesratului pot vota independent, fără să mai existe obligativitatea unui vot în bloc al reprezentanților aceluiași land (de altfel, se întâmplă destul de rar ca, din cei 11 membri trimiși în comisia de mediere, să existe doi sau mai mulți reprezentanți dintr-un land, având în vedere că sunt 16 landuri). Raportul comisiei de mediere se trimite prima dată la Bundestag, spre adoptare, după care ajunge la Bundesrat. Dacă proiectul vizează interesele landurilor, acordul Bundesratului este obligatoriu pentru adoptarea formei finale a legii. Dacă legea se referă doar la interesele federației germane în ansamblu (politică externă, apărare, reglementarea cetățeniei etc.), votul camerei superioare nu mai este decisiv iar camera inferioară poate trece peste un eventual vot negativ al Bundesratului, impunându-și voința cu o majoritate cel puțin egală (simplă, absolută sau calificată, după caz) cu cea care s-a înregistrat la votul negativ al camerei superioare.

În ceea privește funcția de control asupra executivului, ne vom referi aici doar la procedurile de învestire și demitere a cancelarului, adică la ipostazele extreme ale acestei relații, considerând că celelalte mijloace constituționale (întrebările și interpelările sau comisiile de anchetă parlamentare) au fost descrise în partea generală. În conformitate cu art.63 al Legii Fundamentale, cancelarul Germaniei (șeful guvernului) este ales cu majoritatea absolută a voturilor, fără dezbateri, de către membrii Bundestagului, la propunerea președintelui federal. Chiar dacă prerogativa propunerii, respectiv a numirii cancelarului în funcție (după votul din camera inferioară), lasă impresia unei oarecare influențe a președintelui în viața politică germană, aceasta este, în fapt, doar o formalitate, un act ceremonial, fiindcă președintele nu-l poate propune ca șef al executivului decât pe liderul partidului câștigător în alegerile parlamentare, alt candidat neavând nici o șansă de a obține majoritatea absolută în Bundestag. Dacă, într-o situație excepțională, candidatul propus de președinte nu obține majoritatea absolută (presupusa ,,coaliție majoritară” nu a funcționat), Bundestagul preia pe cont propriu desemnarea cancelarului, având obligația constituțională ca în termen de 14 zile de la respingerea propunerii prezidențiale să-l aleagă pe șeful viitorului cabinet. Dacă nici un candidat nu obține majoritatea absolută a voturilor în termenul prevăzut (de data aceasta pot exista mai multe candidaturi, susținute însă de cel puțin un sfert din numărul membrilor Bundestagului, practic de marile grupuri parlamentare) șeful statului este pus în fața următoarei situații: fie acceptă și numește candidatul care a obținut cele mai multe voturi (majoritatea simplă), fie dizolvă Bundestagul și convoacă noi alegeri. Această decizie politică importantă trebuie luată în maxim 7 zile. Este cu adevărat o dilemă, fiindcă în primul caz ar putea rezulta un guvern slab, instabil, care nu are susținerea majorității absolute și poate ,,sucomba” oricând în exercițiul funcțiunii, iar în al doilea costurile unor noi alegeri și starea de spirit a populației ar crea un climat nefavorabil în țară, crizele politice fiind lucrul de care germanii se tem cel mai mult, după eșecul Republicii de la Weimar. Totuși, trebuie să rămânem cu ideea că în marea majoritate a cazurilor, desemnarea cancelarului se desfășoară în ,,condiții de normalitate”, cu obținerea majorității absolute de către liderul partidului câștigător.

La polul opus ca semnificație politică, retragerea votului de încredere de către Parlament poartă, de asemenea, amprenta preocupării aproape excesive a sistemului constituțional german pentru stabilitate guvernamentală. Legea Fundamentală din 1949, elaborată sub influența evidentă a ,,căderii democrației” în 1933, a prevăzut demiterea guvernului numai în condițiile formării unei noi majorități, capabilă să susțină un nou cancelar. Procedura este numită moțiune constructivă de neîncredere și înseamnă, în formularea extrem de simplă și de clară a lui Georges Burdeau (1997), că ,,nici un guvern nu poate fi demis dacă nu poate fi înlocuit” (în același timp, completăm noi). Cu alte cuvinte, nu este suficientă o majoritate negativă, care să voteze împotriva guvernului în funcție, ci o majoritate pozitivă (Boc, 2000), capabilă să numească simultan un nou cancelar. Acest lucru s-a întâmplat o singură dată, în 1982, când liberalii au balansat dinspre social-democrați spre creștin-democrați, formând o nouă majoritate în Bundestag, care a dus la înlocuirea cancelarului Schmidt cu Helmut Kohl. Moțiunea constructivă de neîncredere este acuzată că face aproape imposibilă căderea guvernului, chiar și atunci când există nemulțumiri generale vis-à-vis de prestația cancelarului, fiindcă obligă apriori opoziția să negocieze viitoarea soluție de guvernare, ceea ce produce disensiuni chiar înainte de a se depune moțiunea. În fapt, este chiar ceea ce au dorit autorii Constituției germane.

Nu putem încheia secțiunea consacrată legislativului german fără a preciza că, având în vedere caracterul federal al țării, competența legiferării este partajată între landuri și federație.

Secțiunea 2. Reguli de guvernare utilizate de puterea executivă

Germania de Vest a preluat, după 1949, principiile organizării politice de tip parlamentar ca pe o garanție a menținerii democrației, sistemul său fiind în multe puncte asemănător cu parlamentarismul britanic, cu deosebirea evidentă că este vorba de o republică (republică parlamentară). Interesant și sugestiv este faptul că alte două țări care au cunoscut dictaturi militare în timpul războiului și au fost aliați ai Germaniei (Italia și Ungaria) sunt în prezent republici parlamentare, având președinți fără puteri executive reale și guverne care răspund în fața parlamentelor.

Executivul Germaniei este compus din Președintele republicii și Guvernul federal. Președintele este ales de Adunarea Federală pe un mandat de 5 ani, putând fi reales o singură dată. Adunarea Federală este alcătuită din toți membrii Bundestag-ului și dintr-un număr, egal cu cel al deputaților, de reprezentanți ai landurilor (calculați proporțional cu populația fiecărui land), reprezentanți aleși, la rândul lor, special pentru acest eveniment la nivelul fiecărei unități federate a țării.

Vârsta minimă a candidaților pentru funcția de șef al statului este de 40 de ani, celelalte condiții de eligibilitate fiind evidente (cetățean german cu drept de vot). Teoretic, fiecare din cei aproximativ 1200 de electori ai Adunării Federale ar putea propune un candidat pentru Președinția republicii, dar practica de o jumătate de secol arată că pentru această demnitate se califică numai personalități de înalt prestigiu ale Germaniei, cu un profil moral incontestabil și cu o largă acceptare din partea clasei politice și a populației, pentru care alegerea în această funcție reprezintă încununarea unei strălucite cariere profesionale sau politice. Din acest motiv, cei mai mulți președinți germani de până acum au avut vârste de 60-70 de ani, uneori și mai mult.

Pentru a fi declarat câștigător, un candidat trebuie să obțină majoritatea absolută a voturilor în Adunarea Federală, în primul sau în al doilea tur de scrutin. Dacă acest lucru nu se realizează, Legea Fundamentală își reduce ,,pretențiile”, la turul al treilea majoritatea simplă fiind suficientă pentru desemnarea Președintelui.

Atribuțiile șefului statului german sunt predominant ceremoniale, de reprezentare a țării, dar specialiștii în drept constituțional semnalează și câteva prerogative cu implicații politice directe, în special în momente de criză ale sistemului.

Ca orice șef de stat, Președintele reprezintă Germania în relațiile internaționale. Semnează, în numele Federației, tratate cu alte state, acreditează diplomați străini, numește și revocă judecători federali, acordă grațierea, promulgă legi. Pentru a intra în vigoare, decretele Președintelui trebuie contrasemnate de Cancelar.

Guvernul federal german, se compune din Cancelarul federal și miniștrii federali: Cancelarul federal este ales de către Bundestag, la propunerea Președintelui Republicii, fiind declarat ales candidatul care obține majoritatea voturilor. Cancelarul federal are ca atribuții funcționale stabilirea liniilor directoare ale politicii și își asumă răspunderea pentru traducerea lor în practică; conduce afacerile guvernamentale (potrivit unui Regulament interior adoptat de guvernul federal și aprobat de Președintele Republicii).

După alegerile generale, Președintele propune Parlamentului (mai precis Bundestag-ului) candidatul pentru funcția de Cancelar, dar nu poate cere, în timpul legislaturii, revocarea acestuia din funcție. De asemenea, numește și revocă miniștrii din structura Guvernului federal, la solicitarea Cancelarului.

În situații de criză guvernamentală sau de imposibilitate a alegerii unui nou Cancelar, șeful statului are dreptul de a dizolva Bundestag-ul, provocând alegeri anticipate. Această decizie politică, aparținând șefului statului (dar foarte precis reglementată în Legea Fundamentală), este poate momentul cel mai important al unei posibile intervenții în viața politică internă, în rest predominând, așa cum am văzut, atribuțiile ceremoniale.

În caz de vacantare a funcției de Președinte al Germaniei (deces, demisie, imposibilitatea exercitării mandatului sau demiterea de către Tribunalul Constituțional Federal, ca urmare a punerii sub acuzare de către una din camerele Parlamentului, cu majoritate calificată, pentru violarea Legii Fundamentale) atribuțiile acestuia sunt preluate, în calitate de interimar, de către Președintele Bundesrat-ului, până la desemnarea unui nou Președinte al republicii.

Cancelarul conduce Guvernul, stabilind direcțiile principale de acțiune, orientarea politică generală și pe sectoare și asumându-și în același timp responsabilitatea, împreună cu toată echipa executivă, pentru deciziile politice pe care le adoptă Guvernul. Are dreptul de a propune Președintelui desemnarea miniștrilor sau revocarea lor din funcție, solicitarea echivalând practic cu o decizie în acest sens.

Cancelarul este, de regulă, liderul partidului care a câștigat alegerile, dar trebuie ținut cont că, spre deosebire de Marea Britanie care are un Cabinet monocolor, Guvernul Germaniei reprezintă voința unei coaliții majoritare compusă din 2-3 partide. Totuși, având în vedere structura tradițională a sistemului german de partide (cu doi poli politici clar detașați de restul ,,plutonului”, social-democrații și creștin-democrații, având constant peste 35% din voturile alegătorilor) lupta pentru funcția de Cancelar se dă practic între liderul SPD și cel al CDU/CSU, urmând ca partidele mici precum ecologiștii sau liberalii să completeze o coaliție majoritară în Bundestag. Confirmând această regulă, competiția pentru șefia Guvernului la alegerile din septembrie 2002 s-a purtat între social-democratul Gerhard Schroder, Cancelar în exercițiu, și challenger-ul creștin-democrat Edmund Steuber, aflați ,,umăr la umăr” până în ziua votului. Cele două forțe rivale mari au obținut scoruri aproximativ egale (251, respectiv 248 de mandate, corespunzând la cca 38,5%) diferența făcând-o în acest caz partenerii lor mai mici, având în vedere că ecologiștii au câștigat 55 de mandate (8,6%) iar liberalii numai 47 (7,4%). Chiar dacă nu cu aceeași certitudine ca în sistemul britanic bipartidist (partidele mici ar putea, teroretic, să inverseze ierarhia coalițiilor!), putem concluziona că și electoratul german își votează, practic, viitorul șef al executivului, cunoscându-se dinainte de vot care sunt cele două nume care pot ocupa această funcție.

Funcționarea Guvernului federal este colegială (spre deosebire de executivul american sau britanic, bazate pe decizie unipersonală), având în vedere că miniștrii, care reprezintă voința unor partide diferite, dispun de o largă autonomie în domeniul lor de activitate și au puteri executive destul de importante. De exemplu, în conformitate cu art. 65 din Legea Fundamentală, ministrul federal al apărării este comandantul forțelor armate, situație nemaiîntâlnită în alt sistem politic, democratic sau nedemocratic, și explicat prin reținerea pe care (încă) o au germanii de a asocia funcția de Cancelar cu cea de șef al armatei. Trebuie, deci, reținut că pot apărea situații în care opiniile membrilor Guvernului pe o anumită temă să fie divergente, decizia finală adoptându-se prin vot, după consultarea Cancelarului. Chiar și în condițiile acestei colegialități guvernamentale stabilite prin lege, în literatura germană de specialitate circulă sintagma Kanzlerdemocratie, care sugerează rolul decisiv al Cancelarului în viața politică a țării. Conceptul a apărut, justificat, în timpul ,,legendarului” cancelar creștin-democrat Konrad Adenauer, liderul politic incontestabil al reconstrucției postbelice a Germaniei, cel care a condus cu autoritate cinci guverne de centru-dreapta, între 1949 și 1963. Recordul său de longevitate a fost totuși depășit de Helmut Kohl, ,,Cancelarul Reunificării”, care a condus patru guverne ale aceleiași coaliții dintre creștin-democrați și liberali, între 1982 și 1998. Retragerea încrederii legislativului în Cancelar (și, implicit, căderea guvernului) se poate face numai prin desemnarea simultană a unui nou șef al executivului, prin așa numitul vot de neîncredere constructiv, introdus în Legea Fundamentală din 1949 tocmai pentru a consolida stabilitatea guvernamentală. Procedura a reușit în 1982, când liberalii au părăsit coaliția cu social-democrații și au format o nouă majoritate cu CDU/CSU, rezultatul fiind înlocuirea cancelarului Schmidt cu Helmut Kohl.

Miniștrii federali sunt numiți și revocați de Președintele Republicii la propunerea Cancelarului federal. În Republica Federală Germană, Ministerul Federal de Interne are ca principale obiective ale funcționării sale:

siguranța internă și protecția constituției, (prin intermediul Oficiului Federal pentru Protecția Constituției, Oficiului Federal al Poliției Criminale (BKA) și Poliția Federală de Frontieră, în calitate de poliție a federației),

dezvoltarea serviciilor publice din cadrul administrației (prin implementarea conceptului de „stat activ”: modern, eficient, orientat spre cetățean, dreptul administrativ german trecând acum printr-un proces de reformă pentru a deveni mai flexibil),

gestionarea politicilor naționale privind străinii și azilanții care se găsesc pe teritoriul german, (în acest sens, începând cu data de 01 ianuarie 2002 instituția juridică a cetățeniei în Germania a suportat relevante modificări în sensul introducerii ca mod de dobândire a cetățeniei și nașterea pe teritoriul național a copiilor cu părinți străini și scurtarea termenelor de dobândire a cetățeniei pentru cei care locuiesc timp îndelungat în Germania),

formarea politică a cetățenilor germani, prin gestionarea programelor de educare a populației în domeniile de implicare socială a cetățenilor,

gestionarea și coordonarea activităților desfășurate de administrația publică și alte structuri în cazuri de calamități și catastrofe, prin intermediul serviciilor de asistență tehnică precum și prin subordonarea serviciilor pregătite pentru asistență tehnică de specialitate în străinătate (cum a fost cazul inundațiilor din august 2002 sau a intervenției tehnice în domeniul protecției mediului de pe coasta Spaniei același an)

Secțiunea 3. Modalități de înfăptuire a justiției

Puterea judiciară în Germania este încredințată judecătorilor, ea fiind exercitată de Tribunalul Constituțional Federal, Tribunalele federale și tribunalele ländurilor.

Tribunalul Constituțional este competent în problemele interpretării legii fundamentale, în ce privește extinderea drepturilor și obligațiilor unui organ federal, în caz de divergențe privind compatibilitatea dintre dreptul federal și dreptul ländului cu legea fundamentală, asupra recursurilor constituționale făcute de către persoanele care consideră că au fost lezate de către puterea publică într-unul din drepturile fundamentale.

Pentru domeniul jurisdicției administrative, financiare și sociale, sunt instituționalizate: Curtea de Casație, Tribunalul administrativ federal, Curtea federală Supremă în probleme fiscale, Tribunalul federal al muncii și Curtea federală de arbitraj social.

*

* *

Analizând această sumă de activități generic numită „sistem de afaceri interne” în țările europene, de-a lungul timpului, constatăm că în general spațiul european nu cunoaște o varietate foarte mare de forme și structuri organizaționale, iar conceptual media analizei relevă predominanța a două sisteme mari, etalon de organizare, anume, cel francez și cel britanic, anglo-saxon. Desigur că, odată cu trecerea anilor, s-au dezvoltat în Europa strategii politice, militare, economice și chiar sociale diferite, iar odată cu cristalizarea principalelor coordonate ale sistemului Uniunii Europene, structurile de afaceri interne naționale prezintă anumite caracteristici pe care încercăm să le reliefăm în cele ce urmează având în vedere cele două sisteme despre care am aminti:

Având la bază aceste două mari concepte privind gestionarea treburilor interne ale unui stat, considerăm necesar să remarcăm faptul că sistemul anglo-saxon circumscrie noțiunii de afaceri interne cu preponderență activitățile din sfera de reglementare a ordinii și securității publice, în timp ce în concepția franceză sfera noțiunii este mult mai largă înglobând așa cum este și firesc, în opinia noastră, atât conceptul de administrație publică (centrală sau locală), cât și conceptul de poliție ca atribuție a statului care urmează firesc administrării sau o completează.

Acordarea încrederii Guvernului federal, prin intermediul acestor proceduri de învestire, presupune și răspunderea Guvernului în fața Bundestagului pentru activitatea sa. Cancelarul Federal stabilește liniile directoare ale politicii Guvernului și poartă răspunderea pentru aceasta. În limitele acestor linii directoare fiecare ministru federal conduce departamentul său, în mod independent și sub propria răspundere, putând fi tras la răspundere de membrii Camerei parlamentare. Bundestagul nu poate să își pronunțe neîncrederea în Cancelarul Federal și să îl tragă la răspundere decât prin alegerea, cu majoritatea membrilor săi, a unui succesor și solicitând Președintelui Federal să-l revoce pe cel în funcție. Președintele Federal trebuie să se conformeze cererii și să-l numească pe cel ales. Între propunere și alegere trebuie să treacă patruzeci și opt de ore.

Din reglementările constituționale germane rezultă că responsabilitatea politică a Guvernului federal în fața Parlamentului poate fi asumată în douã situații. În primul caz Cancelarul solicită Bundestagului un vot de încredere, care poate fi acordat de majoritatea deputaților. În caz contrar, Cancelarul beneficiază de dreptul de a propune Președintelui Republicii într-un termen de 41 de zile de la rezultatul votului, dizolvarea Bundestagului și organizarea alegerilor anticipate. În termenul de 41 de zile Bundestagul poate propune Președintelui un nou Cancelar, evitând astfel dizolvarea. În situația în care Președintele Republicii nu dispune dizolvarea Bundestagului, iar această Cameră nu desemnează un nou Cancelar, Cancelarul căruia i s-a refuzat votul de încredere poate cere Președintelui să declare, cu acordul Bundesratului, starea de necesitate legislativă. Această stare de necesitate legislativă nu presupune și acordul Bundestagului. Starea de necesitate legislativă, presupune că Guvernul poate adopta în regim de urgență, numai cu aprobarea Bundesratului acte normative cu caracter primar, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În al doilea caz, Bundestagul, din proprie inițiativă adoptă o moțiune de cenzură împotriva Guvernului, fapt ce antrenează înlăturarea acestuia. În moțiunea de cenzură aprobată se va desemna și noul Cancelar, care îl va înlocuii pe cel demis prin adoptarea moțiunii.

Deși, Cancelarul și cabinetul condus de acesta sunt responsabili politic în fața Bundestagului, acesta nu dispune de mijloace eficiente de control asupra activității executivului, controlul parlamentar fiind limitat, conform reglementărilor constituționale. Cel mai eficient mijloc de realizare a acestui control îl reprezintă comisiile de anchetă, constituirea acestora aflându-se în competența Bundestagului, însă nu și a Bundesratului. Constituirea comisiilor de anchetă se face la cererea unui sfert din membrii Camerei, având o competență amplă și prerogativele unui tribunal penal. Astfel, comisiile de anchetă utilizează martori și experți, inclusiv din rândul membrilor Guvernului, documente oficiale, inclusiv de la Guvern, chiar secrete, la nevoie utilizându-se forța de constrângere. Comisiile de anchetă își finalizează activitatea în rapoarte, prezentate celor două Camere. Conținutul rapoartelor este unul politic, în care aprecierile cu privire la faptele prezentate se termină cu recomandări. Din aceste reglementări rezultă că, în sistemul constituțional german, comisiile de anchetă reprezintă un mijloc eficient de control al activității executivului, prin care Parlamentul Federal controlează buna punere în aplicare a legilor adoptate de către Guvern.

CAPITOLUL VII:

PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT

PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA ITALIEI

Secțiunea I:Considerații generale

Secțiunea II: Evoluția dinamicii federal-regional. Rolul guvernării locale

Secțiunea III: Principile fundamentale ale Constituției Italiei

Secțiunea I:Considerații generale

Italia este structurată teritorial în 20 de regiuni (regioni), 103 provincii (province) și 8.100 municipalități (comuni). În cadrul municipalităților, 14 orașe au alocat un statut special și anume statutul constituțional de zone metropolitane (città metropolitane).Autoguvernarea sub-națională este exercitată de 20 de regiuni (regioni) la nivel regional și de către 8.100 municipalități (comuni) la nivel local.

Începând din 1999, în conformitate cu prevederile legilor constituționale 1/99, 2/01 3/01, întregul cadru legal instituțional Italian a cunoscut o modificări substanțiale. Conform legii 1/99, președinții regiunilor sunt aleși prin sufragiu direct, iar regiunilor le este recunoscută o autonomie statutară. Legea 2/01 reglementează dreptul regiunilor la autoguvernare, coroborată cu amendarea legii 1/99 privind provinciile. În conformitate, cu Legea Finală nr 3/01, republica italiană este definită ca o structură în componența căreia intră municipalitățile, provinciile, regiunile, statul.

Atribuțiile legislative ale regiunilor au fost extinse în mod considerabil , în timp ce restricțiile guvernamentale asupra funcției de legiferare regională au fost înlăturate.

Noul cadru legal privind guvernarea locală a fost adoptat, iar noi criterii privind distribuirea responsabilităților administrative către stat, regiuni, municipalități, provincii și orașe metropolitane, au fost stabilite .

Au fost adoptate noi reglementări privind autonomia financiară a regiunilor și a autorităților locale. Puterile regionale privind relațiile din cadrul Uniunii Europene și la nivel internațional au fost redefinite. Articolul 118 aliniatele (1) și (3) menționează principiul subsidiarității . Totuși , titlul V din Constituție, revizuit, nu a dat suficientă atenție principiului cooperării solidare dintre stat si autoritățile regionale. Singurele organisme permanente care coordonează colaborarea dintre stat și regiuni, pe de o parte, și dintre stat, regiuni și autoritățile locale, pe de altă parte, rămân: Congresul Stat – Regiuni și, respectiv Congresul Stat – Regiuni – Municipalități – Autorități locale, instituții reglementate legislative în 1997. În ceea ce privește coordonarea în cadrul regiunilor, în baza legii 3/01, s-a instituit Consiliul Autorităților Locale, organism însărcinat cu colaborarea dintre regiuni și autoritățile locale.

În ultimii ani, Liga Nordului – Lega Nord a reprezentat o mișcare politică care a avut ca prioritate politică federalizarea. Fără îndoială federalizarea reprezintă un proces în desfășurare în Italia.

Secțiunea II: Evoluția dinamicii federal-regional. Rolul guvernării locale

Implementarea în Constituția Italiană a titlului V privind Regiunile, Provinciile, Municipalitățile (Comunele), și, în particular, a sistemului regiunilor a început în 1970 o dată cu primele alegeri pentru consiliile regionale. Prima reglementare privind alegerile regionale , Legea 108, a fost adoptată în 1968.Prin Legea 281/1970 s-au reglementat resursele financiare pentru implementarea noului sistem regional și s-au prevăzut transferul responsabilităților și personalului din cadrul aparatului statal către regiuni. În conformitate cu 382/1975, s-a finalizat delegarea puterilor statale către autoritățile regionale.

A treia fază a transferului funcțiilor administrative către autoritățile regionale s-a desfășurat recent, procesul fiind cunoscut ca și “federalism cu o constituție nerevizuită”, fiind inițiat prin Legea 59/1997, cunoscută ca și Legea Bassanini Bill (Bassanini a fost ministru pentru administrația publică la acea vreme). Actul normative menționat ia în considerare principiul subsidiarității, prevăzut de Decretul 112/1988 care consacră legislative delegarea funcțiilor și responsabilităților administrative către autoritățile regionale și locale.

Evoluția procesului de descentralizare și a procedurilor de regionalizare /federalizare

In 1999 și 2001, 2 noi legi constituționale au fost adoptate și au amendat în mod radical Titlul V privind Regiunile, Provinciile, Municipalitățile (Comunele): Legea nr.1/1999 și Legea nr. 3 /2001. Mai mult prin Legea 2/2001 se instituie un regim special al regiunilor privind responsabilitățile administrative referitoare la autoguvernare, care este adiacent Legii 1/1999 care reglementează guvernarea și autonomia statutară a regiunilor.

Reforme privind autonomia statutară a regiunilor

Legea constituțională nr. 1/99 reglementează procedurile de aprobare a statutului regiunilor și conținutul lor. Cea mai semnificativă reformă în acest sens o reprezintă faptul că reglementarea statutului regiunilor nu mai ține de competența Parlamentului Republicii, așa cum era stipulat în Constituția nerevizuită, ci de competența autorităților deliberative ale regiunilor. Statutul regiunii trebuie aprobate cu majoritate absolută de către consiliul regional.

Referitor la conținutul statutului regiunii, art.123 din Constituția revizuită identifică aspectele concrete care trebuie să fie conforme cu dispozițiile constituționale. Conceptul de conformitate a fost definit de Curtea Constituțională, afirmând că statutul regiunii trebuie să fie conform cu normele și principiile constituționale.

Articolul 123 identifică șase domenii care trebuie să se regăsească în statutul regiunii: forma de guvernământ, principiile fundamentale de organizare și funcționare, dreptul la inițiativă legislativă, dreptul la referendum, publicarea actelor normative și a regulamentelor, compunerea și organizarea Consiliului regional.

Legea constituțională 1/99 a definit un model neobligatoriu pentru guvernarea regională care a preluat modelul precedent axat pe Adunarea parlamentară, reglementând poziția președinților regiunilor de a fi aleși direct de către electoratul regional.

Legea constituțională 3/01 au modificat relațiile dintre stat, regiuni și autoritățile locale. Conform art.114 din Constituția revizuită “republica este alcătuită din municipalități/comune, orașe metropolitane, provincii, regiuni și stat”. Constituția rămâne garanția principiului autoguvernării și definește relațiile dintre stat și autoritățile locale.

S-au introdus noi reglementări privind distribuția responsabilităților legislative care stabilesc dreptul regiunilor de a implementa diverse forme și condiții de autonomie.

Responsabilitățile constituționale ale puterii centrale

Art. 117 din Constituția revizuită reglementează responsabilități legislative ale statului în următoarele domenii:

Politica externă și relațiile internaționale

Relațiile cu UE

Dreptul la azil și statutul cetățenilor non-UE

Imigrația

Relațiile cu diversele grupuri religioase

Serviciul militar

Piața financiară

Sistemul fiscal

Organismele administrației centrale

Alegerea în Parlamentul European

Cetățenia și statutul cetățenilor

Justiția civilă, penală și administrativă

Drepturile sociale și civile

Standardele generale de educație

Principalele organisme și atribuții ale comunelor, provinciilor și orașelor metropolitane

Sistemul vamal

Statul își exercită atribuțiile legislative în colaborare cu Regiunile în diverse domenii.

În scopul cooperării dintre puterea centrală și celelalte niveluri de guvernare:

Conferința Stat – Regiuni reglementată în 1983

Conferința Stat – Orașe și Autorități Locale reglementată în 1996

Conferința Permanentă Stat – Regiuni și Stat – Orașe și Autorități Locale reglementată în 1997

Responsabilitățile Regiunii

Conform art. 117 din Constituție Regiunile vor deține atribuții exclusive de reglementare în domenii care sunt prevăzute de legislația națională la nivel principial:

Relațiile internaționale regionale cu UE

Protecția muncii

Educația

Cercetarea

Dezvoltarea culturală

Resursele de mediu

Energia

Securitatea socială

Art. 123 din Constituție garantează dreptul regiunior de a –și constitui ca organ consultativ, un Consiliu al autorităților locale.

Responsabilitățile provinciei

Conform Decretului 267/2000, provinciile își pot adopta propriul Statut

Provinciile sunt în principal responsabile pentru implementarea atribuțiilor descentralizate transferate de la puterea centrală. Provincia își exercită jurisdicția în următoarele domenii:

Protecția mediului

Protecția civilă

Protecția resurselor de apă și energie

Protecția patrimoniului cultural

Autostrăzi și șosele

Pescuitul

Protecția florei și faunei

Piața muncii

Educația

Dezvoltarea economică locală

Planificarea teritorială

Parcuri și rezervații naționale

Responsabilitățile municipalităților (comunelor)

Municipalitățile (comunele) își pot adopta propriul statut (Decretul 267/2000).

Funcțiile administrative sunt delegate către comune în conformitate cu principiul subsidiarității.

Conform Art. 13 din Decretul 267/2000, municipalitățile exercită următoarele atribuții:

Asistența comunitară

Servicii educaționale

Cultură (muzee, expoziții etc.)

Planificarea urbană

Întreținerea drumurilor locale

Comerțul local

Starea civilă

Poliția comunitară

Planificarea și autorizarea activităților comerciale

Managementul serviciilor publice

Alegerile locale

Serviciul militar

Statistica

Managementul zonelor de comerț

Secțiunea III: Principile fundamentale ale Constituției Italiei

PRINCIPII FUNDAMENTALE – constituția Italiană

Art. 1.

Italia este o republica democratica, fondata pe munca.

Suveranitatea apartine poporului, care o exercita prin formele si în limitele Constitutiei.

Art. 2.

Republica recunoaste si garanteaza drepturile inviolabile ale omului, fie luat aparte fie în formatiuni

sociale unde se dezvolta personalitatea sa, si cere îndeplinirea obligatiilor inderogabile de

solidarietate politica, economica si sociala.

Art. 3.

Toti cetatenii beneficiaza în aceeasi masura de demnitate sociala si sunt egali în fata legii, fara

deosebire de sex, rasa, limba, religie, opinii politice, conditii personale si sociale.

Este datoria Republicii de a înlatura greutatile de ordin economic si social, ce limiteaza de fapt

libertatea si egalitatea cetatenilor, împiedica plina dezvoltare a personalitatii umane si efectiva

participare a tuturor muncitorilor la organizarea politica, economica si socisla a Tarii.

Art. 4.

Republica recunoaste tuturor cetatenilor dreptul de a muncii si promoveaza conditiile pentru ca

acest drept sa devina efectiv.

Fiecare cetatean are dreptul de a desfasura, în concordanta cu propriile posibilitati si propria

alegere, o activitate sau o functie ce contribuie la dezvoltarea progresului material si spiritual al

societatii.

Art. 5.

Republica este un stat unitar si indivizibil, recunoaste si sustine autonomiile locale; activeaza în

serviciile ce depind de Stat, cea mai ampla descentralizare administrativa; stabileste principiile si

metodele legislatiei sale, exigentelor autonomiei si ale descentralizarii.

Art. 6.

Republica sprijina prin norme speciale minoritatile lingvistice.

Art. 7.

Statul si Biserica Catolica sunt, fiecare cu propria rânduiala, independente si suverane.

Relatiile între ele sunt reglementate de Tratatul de le Lateran. Modificarile Pactelor acceptate de

ambele patti, nu cer proceduri de revizuire constututionala.

Art. 8.

Toate confesiunile religioase sunt libere în fata legii.

Confesiunule religioase diferite de catolicism au dreptul de a se organiza în dependenta de propriile

statute, în masura în care nu împiedica organizarea juridica italiana.

Legatura dintre confesiunile religioase si Stat, este moderata potrivit legii pe baza acordurilor dintre

respectivele autoritati.

Art. 9.

Republica sprijina dezvoltarea culturii si cerceterea stiintifica si tehnica.

Protejeaza natura si patrimoniul istoric si artistic al Natiunii.

At. 10.

Organizarea juridica italiana se aliniaza normelor de drept international general recunoscute.

Conditia juridica a cetateanului strain este reglementata potrivit legii în conformitate cu normele

tratatelor internationale.

Cetateanul strain, caruia i-a fost interzis în tara sa de origine eventuala exercitare a libertatii

democratice garantate de Constitutia italiana, are dreptul la azil politic pe teritoriul Republicii, în

acord cu conditiile stabilite de lege.

Nu este admisa extradarea cetateanului strain pentru infractiuni politice.

Art. 11.

Italia nu considera razboiul drept instrument de insulta la libertatea altor popoare si nici mijloc de

rezolvare a conflictelor internationale; admite, în conditii de egalitate cu alte State, restrictiile de

suveranitate necesare unui regulament ce poate asigura pacea si justitia între Natiuni, promoveaza si

favorizeaza organizatiile internationale orientate spre un astfel de scop.

Art. 12.

Drapelul Republicii este tricolorul italian: verde, alb si rosu, cu câte trei fâsii verticale de

dimensiuni agale.

Constituția Italiană: Titlul V

According to Art. 10 of the Constitutional law of 18 October 2001, no. 3, the provisions of the newly amended Title V of the Constitution also applies to the five Regions with special Statutes adopted by constitutional law, as long as these provisions provide for wider powers than those which have been assigned to them until now.

Potrivit art. 10 din legea Constituțională din 18 octombrie 2001, nr. 3, dispozițiile titlului V din Constituție se aplică și la cele cinci regiuni cu statut special adoptat prin legi constituționale, atât timp cât aceste dispoziții prevăd competențe mai largi decât cele care au fost alocate pentru ele până acum

Title V Regions, Provinces, Municipalities

Article 114 [Municipalities, Provinces, Metropolitan Cities, Regions, State]

(1) The republic consists of municipalities, provinces, metropolitan cities, regions, and the state.
(2) Municipalities, provinces, metropolitan cities, and regions are autonomous entities with their own statutes, powers, and functions according to the principles defined in the constitution.
(3) Rome is the capital of the republic. State law regulates its legal status.

Article 115 [Regions]
{ abolished }

Article 116 [Special Forms of Autonomy]

(1) According to their special statutes adopted by constitutional law, particular forms and conditions of autonomy are enjoyed by Friuli-Venezia Giulia, Sardinia, Sicily, Southern Trentino, and the Aosta Valley.
(2) The region Southern Trentino consists of the autonomous provinces Trento and Bolzano.
(3) Upon the initiative of the region concerned, after consultation of local administrations, state law may assign further particular forms and conditions of autonomy to other regions according to the principles laid down in Art. 119; such forms and conditions shall concern the matters specified in Art. 117 (3) as well as the matters listed in paragraph 2 of the same article under the letters l) – with regard to the organization of the offices of the justices of the peace only -, n), and s). The law, based on an agreement between the state and the region concerned, needs the approval of the chambers with a majority of their members.

Article 117 [State and Regional Legislative Power]

(1) Legislative power belongs to the state and the regions in accordance with the constitution and within the limits set by european union law and international obligations.
(2) The state has exclusive legislative power in the following matters:
a) foreign policy and international relations of the state; relations of the state with the european union; right of asylum and legal status of the citizens of states not belonging to the european union;
b) immigration;
c) relations between the republic and religious denominations;
d) defense and armed forces; state security; weapons, ammunitions and explosives;
e) money, protection of savings, financial markets; protection of competition; currency system; state taxation system and accounting; equalization of regional financial resources;
f) state organs and their electoral laws; state referenda; election of the european parliament;
g) organization and administration of the state and of national public bodies;
h) law, order and security, aside from the local administrative police;
i) citizenship, registry of personal status and registry of residence;
l) jurisdiction and procedural laws; civil and criminal law; administrative tribunals;
m) determination of the basic standards of welfare related to those civil and social rights that must be guaranteed in the entire national territory;
n) general rules on education;
o) social security;
p) electoral legislation, local government and fundamental functions of municipalities, provinces and metropolitan cities;
q) customs, protection of national boundaries and international prophylactic measures;
r) weights, units of measurement and time standards; coordination of the informative, statistical and information-technology aspects of the data of the state, regional and local administrations; intellectual property;
s) protection of the environment, of the ecosystem and of the cultural heritage.
(3) The following matters are subject to concurrent legislation of both the state and regions: international and european union relations of the regions; foreign trade; protection and safety of labor; education, without infringement of the autonomy of schools and other institutions, and with the exception of vocational training; professions; scientific and technological research and support for innovation in the productive sectors; health protection; food; sports regulations; disaster relief service; land-use regulation and planning; harbors and civil airports; major transportation and navigation networks; regulation of media and communication; production, transportation and national distribution of energy; complementary and integrative pensions systems; harmonization of the budgetary rules of the public sector and coordination of the public finance and the taxation system; promotion of the environmental and cultural heritage, and promotion and organization of cultural activities; savings banks, rural co-operative banks, regional banks; regional institutions for credit to agriculture and land development.
In matters of concurrent legislation, the regions have legislative power except for fundamental principles which are reserved to state law.
(4) The regions have exclusive legislative power with respect to any matters not expressly reserved to state law.
(5) Regarding the matters that lie within their field of competence, the regions and the autonomous provinces of Trento and Bolzano participate in any decisions about the formation of community law. The regions and autonomous provinces also provide for the implementation and execution of international obligations and of the acts of the european union in observance of procedures set by state law. state law establishes procedures for the state to act in substitution of the regions whenever those should fail to fulfill their responsibilities in this respect.
(6) The power to issue by-laws is vested in the state regarding all matters where it has exclusive legislative power, insofar as it does not devolve such power to the regions. The power to issue by-laws is vested in the regions in any other matters. Municipalities, provinces and metropolitan cities have regulatory power with respect to the organization and the fulfillment of the functions assigned to them.
(7) Regional laws have to remove all obstacles which prevent the full equality of men and women in social, cultural, and economic life, and promote equal access of men and women to elective offices.
(8) Regional laws has to ratify agreements reached by a region with another region aimed at the better exercise of their functions, including the establishment of joint institutions.
(9) Within its field of competence the region may establish agreements with foreign states and understandings with territorial entities that belong to a foreign state, in the cases and forms provided for by state law.

Article 118 [Administrative Functions]

(1) Administrative functions belong to the municipalities except when they are conferred to provinces, metropolitan cities, regions, or the state in order to guarantee uniform practice; the assignment is based on the principles of subsidiarity, differentiation and adequacy.
(2) Municipalities, provinces and metropolitan cities have their own administrative functions and, in addition, those conferred to them by the law of the state or the region according to their respective fields of competence.
(3) State law provides for forms of coordination between the state and the regions in the matters referred to in letters b) and h) of Art. 117 (2); it also provides for forms of understanding and coordination in the matter of the protection of the cultural heritage.
(4) State, regions, metropolitan cities, provinces and municipalities support autonomous initiatives promoted by citizens, individually or in associations, in order to carry out activities of general interest; this is based on the principle of subsidiarity.

Article 119 [Financial Autonomy]

(1) Municipalities, provinces, metropolitan cities and regions have financial autonomy regarding revenues and expenditures.
(2) Municipalities, orovinces, metropolitan cities and regions have autonomous resources. They establish and implement their own taxes and revenues, in harmony with the constitution and in accordance with the principles of coordination of the public finances and the taxation system. They receive a share of the proceeds of state taxes related to their territory.
(3) The law of the state establishes an equalization fund to the benefit of areas where the fiscal capacity per inhabitant is reduced, with no restrictions as to the allocation of its proceeds, (4) The funds deriving from the sources mentioned in the previous paragraphs have to enable municipalities, provinces, metropolitan cities and regions to finance in full the functions attributed to them.
(5) In order to promote economic development, social cohesion, and solidarity, to remove economic and social inequalities, to foster the actual exercise of human rights, to pursue ends other than those pertaining to the exercise of their ordinary functions, the state may allocate additional resources or carry out special actions to the benefit of certain municipalities, provinces, metropolitan cities and regions.
(6) Municipalities, provinces, metropolitan cities and regions have their own assets, assigned to them according to general principles established by state law. They may only contract loans in order to finance investment expenditure. State guarantees on such loans are excluded.

Article 120 [Free Circulation and Substitution Clause]

(1) Regions may not charge import or export duties, nor duties on transit between regions, nor adopt provisions which may hinder in any way the free movements of persons and goods between regions, nor limit the right to work in any part of the national territory.
(2) The Government may act as a substitute for regional, metropolitan city, provincial, or municipal authorities whenever those should violate international rules or treaties or community law, whenever there is a serious danger for the public safety and security, and whenever such substitution is required in order to safeguard the legal or economic unity of the nation, and particularly in order to safeguard the basic standards of welfare related to civil and social rights, irrespective of the boundaries of the local governments. The law defines appropriate procedures in order to guarantee that substitution powers are exercised within the limits set by the principles of subsidiarity and fair cooperation.

Article 121 [Regional Organs]

(1) Regional organs are: the regional council, the regional cabinet and its president.
(2) The regional council exercises the legislative powers granted to the region and all other functions conferred on it by the constitution and by law. It may propose bills to the chambers.
(3) The regional cabinet is the executive authority of the region.
(4) The president of the regional cabinet represents the region; he conducts and is responsible for the general policy of the regional cabinet; he promulgates regional laws and regulations; he conducts the administrative functions delegated to the region by the state in accordance with the instructions of central government.

Article 122 [Regional Form of Government]

(1) The electoral system, the cases of ineligibility and incompatibility of the president and other members of the regional cabinet and the regional council are defined by the laws of the region within the limits of the fundamental principles determined by a state law also specifying the term of elected organs.
(2) Nobody may be at the same time a member of a regional council or a regional cabinet and of either chamber of parliament or of another regional council or another regional cabinet or of the european parliament.
(3) The regional council elects from its own members a president and a president's office.
(4) Regional councilors may not be made liable for opinions expressed or votes cast in the exercise of their functions.
(5) The president of the regional cabinet, unless provided differently by regional statute, is elected by universal and direct suffrage. The elected president appoints and dismisses the members of the regional cabinet.

Article 123 [Regional Statutes]

(1) Every Region must have a statute determining the form of government and the fundamental principles of the organization and the functioning of the region in accordance with the constitution. The statute defines the exercise of initiative and of referendum on regional laws and regional administrative decisions and the publication of regional laws and regulations.
(2) The statutes is adopted and amended by the regional council by a law approved twice by a majority of its members; votes being taken within an interval of no less than two months. This law must not be submitted to the government's commissioner. Within thirty days of its publication, the central government may challenge the constitutionality of a regional statute before the constitutional court.
(3) The statute has to be submitted to a popular referendum when, within three months of its publication, a request is made by one fiftieth of the electors of the region or by one fifth of the members of the regional council. The statute submitted to referendum may not be promulgated unless approved by a majority of valid votes.
(4) The statute of every region has to provide for a council of local governments, which function as a body for consultations between the region and local authorities.

Article 124 [Government Commissioner]
{ abolished }

Article 125 [Control of Legitimacy]
{ abolished }

Article 126 [Dissolution of the Regional Council and Dismissal of the president]

(1) By means of a decree of the president stating the reasons for it, the dissolution of the regional council and the dismissal of the president of the regional cabinet may be ordered when they have acted against the constitution or when they have committed serious violations of the law. The dissolution and the dismissal may also be ordered for reasons of national security. The decree is adopted after consulting a commission for regional affairs composed of senators and deputies and formed according to the law of the republic.
(2) The regional council may express its non-confidence in the president of the cabinet by a motion for which reasons must be stated; it must be signed by at least one fifth of its members, voted by roll-call, and approved by a majority of its members. The motion may be debated no earlier than three days after it has been filed.
(3) The vote of no-confidence against the president of the regional cabinet elected by universal and direct suffrage, as well as the removal, the permanent impediment, the death or the resignation of the president entail the resignation of the cabinet and the dissolution of the council. The same consequences follow from simultaneous resignation of a majority of the members of the council.

CAPITOLUL VIII:

PRINCIPII FUNDAMENTALE DE DREPT

PREVĂZUTE ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului României

Secțiunea 2. Regului de guvernare utilizate de puterea executivă

Secțiunea 3. Modalități de înfăptuire a justiției

Secțiunea 1. Principii de legiferare în cadrul Parlamentului României

De regulă, când vorbim de parlament spunem că este puterea legislativă. În această calitate el își exercită funcția de autoritate legiuitoare, funcție în virtutea căreia dezbaterea problemelor politice generale ale națiunii se finalizează prin adoptarea unei norme de drept, ca expresie a voinței generale în reglementarea unor raporturi sociale.

Organizarea internă a Parlamentului presupune existența unor organisme colegiale, care decid și lucrează tocmai pentru ca activitatea parlamentară să se desfășoare în bune condiții. Această organizare internă cuprinde birouri, comitete, comisii, grupuri, etc.

§1. Grupurile parlamentare

Grupurile parlamentare constituie organisme interne ale camerelor, urmare a organizării deputaților și senatorilor care, având aceeași concepție politică sau orientării înrudite, se reunesc voluntar pentru eficiența acțiunii politice.

Potrivit art. 64 alin 3 din Constituție, deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele se formează după întrunirea în prima ședință a deputaților și senatorilor.

Conform art. 16 alin. 2 din Regulamentul Senatului, un grup parlamentar poate fi constituit și poate funcționa dacă cuprinde cel puțin 7 senatori care au fost aleși pe listele aceluiași partid, ale aceleași organizații a cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțe politice sau alianțe electorale. În același sens se exprimă și art. 12 alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaților, care prevede nuanțat că un grup parlamentar al Camerei se poate constitui din cel puțin 10 deputați ai aceluiași partid politic, alianțe politice sau electorale sau care au candidat pe listele aceleiași formațiuni politice.

Ambele reglementări citate prevăd că un partid politic sau formațiune politică nu poate constitui decât un singur grup parlamentar la Senat, respectiv, un singur grup parlamentar la Camera Deputaților.

Din punctul de vedere al constituirii unui grup parlamentar, putem observa o abordare diferită a problematicii în viziunea celor două camere, în sensul că senatorii aparținând partidelor sau organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, (cum este cazul parlamentarilor care reprezintă minoritățile etnice alta decât minoritatea maghiară) care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, se pot afilia altor grupuri parlamentare, sau pot constitui un grup parlamentar mixt, în timp ce la Camera Deputaților, Regulamentul prevede în art. 12 alin. 5 că, în astfel de cazuri acești deputați, pot constitui un singur grup parlamentar.

Dacă parlamentarii unui partid sunt mai puțini de 7, respectiv 10, membrii diferitelor partide se pot reuni (dacă au o concepție politică înrudită).

După constituire, grupul parlamentar își desemnează un lider și unul sau mai mulți vicelideri și un secretar.

§2. Birourile permanente

Fiecare Cameră a Parlamentului potrivit art. 64 (2) din Constituție, își alege un Birou permanent. Ca organ colegial, Biroul permanent conduce lucrările parlamentare și organizează serviciile Camerei. Activitatea sa este permanentă (și atunci când Camera nu este întrunită în sesiune).

Biroul permanent se compune dintr-un președinte, patru vicepreședinți, patru secretari și patru chestori. Președintele, care este și președintele Camerei, este ales pe durata întregului mandat parlamentar iar ceilalți membrii pe durata unei sesiuni și pot fi revocați înainte de expirarea mandatului.

Biroul permanent se constituie prin negociere între liderii grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice a Camerei, cu respectarea art. 16 alin. 3 din Constituția republicată.

Calitatea de membru al Biroului Permanent încetează în urma demisiei, a revocării sau a pierderii calității de parlamentar. Deoarece Curtea Constituțională, prin două decizii succesive și obligatorii, a făcut inoperabile anumite prevederi ale regulamentelor camerelor, considerăm necesar ca o nouă modificare a acestora să prevadă excluderea ca modalitate distinctă de pierdere a calității de președinte al unei camere parlamentare revocarea, întrucât acest lucru poate fi introdus numai printr-o nouă revizuire a art. 64 alin. 2 din Constituția României, și nu altfel.

Președintele Biroului Permanent se alege după constituirea legală a Camerelor, odată cu alegerea tuturor membrilor Biroului Permanent, dar, spre deosebire de ceilalți membri ai Biroului Permanent, așa cum prevede expres și art. 64 alin. 2 din Constituție, acesta este singura persoană care se alege dintre membrii camerei parlamentare pentru o perioadă egală cu durata mandatului Camerelor și nu mai poate fi schimbată din funcție. În acest sens s-au purtat ample discuții, iar Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 601/2005 privind Regulamentul Senatului, respectiv decizia nr. 602/2005 privind Regulamentul Camerei Deputaților, constatând neconstituționalitatea posibilității schimbării președinților celor două camere parlamentare pe perioada mandatului camerei respective, decizii controversate și care au fiecare și opinii separate.

Vicepresedinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredintate de președintele Camerei parlamentare. Aceștia conduc activitatea Biroului permanent și a Camerei parlamentare, la solicitarea președintelui sau, în absența acestuia, prin decizie.

Fiecare vicepreședinte poate coordona și activitatea unor comisii permanente anume stabilite de Biroul permanent în sarcina sa. În îndeplinirea acestor atribuții, vicepreședintele coordonator poate participa la lucrările comisiei în cauză, fără drept de vot, prezentând informări Biroului permanent despre aceasta.

În regulamentul Camerei Deputaților, se găsește reglementată o altă formă organizatorică a deputaților, anume, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, care este alcătuit din liderii grupurilor parlamentare constituite conform configurației politice inițiale și are următoarele atribuții:

a) aprobă ordinea de zi a ședințelor Camerei Deputaților și programul de lucru al acesteia, precum și modificările sau completările aduse ordinii de zi ori programului de lucru;

b) propune plenului Camerei Deputaților modul de organizare a dezbaterilor în plenul Camerei Deputaților prin alocarea pentru fiecare grup parlamentar, în funcție de ponderea sa în numărul total al deputaților, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în ședința plenară a Camerei Deputaților; alocarea timpului afectat dezbaterilor este obligatorie la dezbaterile politice și facultativă la dezbaterile generale asupra unui proiect de lege sau asupra unei propuneri legislative;

c) poate include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depășit.

Comitetul liderilor grupurilor parlamentare adoptă hotărâri cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent, iar această pondere se calculează conform proporției grupului parlamentar reprezentat de lider în numărul total al deputaților, având în vedere configurația politică inițială, rezultată din alegeri. La lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare participă, fără drept de vot, și președintele Camerei Deputaților și, dacă este cazul, reprezentantul Guvernului României sau președintele comisiei parlamentare care a depășit termenul de depunere a raportului. Comitetul liderilor grupurilor parlamentare se întrunește săptămânal, de regulă miercurea sau ori de câte ori este nevoie, la cererea unui lider de grup parlamentar, a președintelui Camerei Deputaților sau a Biroului permanent al Camerei Deputaților. Acesta se întrunește și lucrează în mod regulamentar în prezența a mai mult de jumătate din numărul liderilor grupurilor parlamentare, care reprezintă majoritatea deputaților, fiind prezidat de președintele Camerei Deputaților.

§3. Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt și ele organe interne de lucru ale camerelor. În art. 64 alin. 4, Constituția arată că fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. De asemenea, Camerele își pot constitui comisii comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc conform configurației politice a fiecărei Camere.

3.1. Comisiile permanente sunt cele mai importante și sunt alese pe durata mandatului parlamentar fiind constituite pe diferite domenii de activitate: industrie, servicii, buget și finanțe, sănătate, agricultură, învățământ, etc.

Pentru fiecare comisie, numărul de locuri care, revine fiecărui grup parlamentar se stabilește de Cameră, la propunerea Biroului permanent, cu precizarea că la Camera Deputaților, Regulamentul prevede că în cadrul comisiilor permanente pot participa un număr de 11-33 de deputați, cu excepția Comisiei pentru regulament, care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaților. Membrii comisiilor sunt desemnați prin acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice a Camerei.

Din punct de vedere al organizării interne, structura comisiilor permanente este diferită la Senat față de Camera Deputaților, în sensul că în cadrul Senatului, conform art. 48 din Regulamentul Senatului, comisiile sunt conduse de un birou compus dintr-un președinte, un vicepreședinte și un secretar, în timp ce la Camera Deputaților, conform art. 45 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaților, comisiile permanente își aleg birourile, compuse din câte un președinte, 2 vicepreședinți și 2 secretari, cu excepția Comisiei pentru regulament, al cărei birou este compus din președinte, un vicepreședinte și 2 secretari. Funcțiile din biroul Comisiei pentru regulament sunt ocupate în ordinea mărimii grupurilor parlamentare.

Adoptarea legilor aparține numai parlamentului. Această atribuție este sursa unor prevederi constituționale și regulamentare care formează conținutul procedurii legislative. Procedura de adoptare a legilor este aceeași pentru cele două camere ale parlamentului și este reglementată în virtutea constituției și a regulamentelor parlamentare.

1. Inițiativa legislativă. Declanșarea procedurii legislative parlamentare se face prin sesizare, iar principala modalitate de sesizare constă în exercitarea dreptului de inițiativă legislativă. Potrivit art. 74 alin.(1) din Constituție, inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.

Inițiativele legislative care aparțin Guvernului poartă denumirea de proiecte de lege. Acestea se transmit către Camera competentă să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

Inițiativa legislativă manifestată de către senatori, deputați sau cetățeni cu drept de vot poartă denumirea de propunere legislativă. Senatorii și deputații pot exercita dreptul de inițiativă legislativă individual sau colectiv, prin grupul parlamentar de care aparțin.

Conform art. 74 alin.(5) din Constituție, propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

În ceea ce privește inițiativa cetățenilor, aceasta poate fi exercitată numai cu respectarea prevederilor art.74 alin.(1) din Constituție, referitoare la reprezentativitatea inițiativei, și ale alin.(2), referitoare la materiile ce nu pot face obiectul acestei inițiative. Astfel, potrivit alin.(1) inițiativa legislativă poate aparține unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. Potrivit alin.(2) al aceleiași dispoziții constituționale, nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.

Senatorii, deputații și cetățenii, care își exercită dreptul de inițiativă legislativă, pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de lege (art.74 alin. (3) și (4) din Constituție). Propunerile legislative se comunică Guvernului în termen de 3 zile de la înregistrare, pentru a se pronunța și în ceea ce privește aplicarea art.111 alin.(1) din Constituție.

O situație specială o constituie inițiativa de revizuire a Constituției, singura autoritate ce poate exercita acest drept fiind Președintele României, la propunerea Guvernului. De asemenea, conform art.150 alin.(1) din Constituție, acest drept aparține și unui număr de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot. Acești cetățeni trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre acestea sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.

2. Avizarea proiectului de lege sau a propunerii legislative de către Consiliul Legislativ. O problemă distinctă, prealabilă examinării proiectelor și propunerilor legislative, o constituie avizarea acestora de către Consiliul Legislativ. Cadrul general privind competența acestuia este dat de art. 79 din Constituție, care stabilește că este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. Legea nr.73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ prevede atribuțiile acestui organ în ceea ce privește analizarea și avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative, în vederea supunerii lor spre legiferare, precum și a celor primite de comisia parlamentară sesizată în fond după adoptarea lor de către una din Camerele Parlamentului. Potrivit art.3 (alin.(1) din lege, proiectele de lege și propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului, cu avizul Consiliului Legislativ, iar în conformitate cu art. 11 din Legea nr.73/1993, propunerile legislative făcute de deputați sau de senatori se înaintează Consiliului Legislativ, spre avizare, de către secretarul general al Camerei la care au fost depuse, în ziua înregistrării. Senatorii și deputații, autori de propuneri legislative, precum și miniștrii pot lua parte, din proprie inițiativă sau, la invitația președintelui Consiliului Legislativ, la examinarea, în secțiile acestuia, a proiectelor de acte normative supuse avizării.

De asemenea, propunerile legislative și proiectele de lege sunt supuse avizării Consiliului Economic și Social, organism cu rol consultativ în stabilirea politicii economice și sociale a țării. Astfel, potrivit Legii nr.109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social, sunt supuse avizării acestui organism toate inițiativele legislative care privesc restructurarea și dezvoltarea economiei naționale, privatizarea, funcționarea și creșterea competitivității agenților economici, relațiile de muncă și politica salarială, protecția socială și ocrotirea sănătății, învățământul, cercetarea și cultura, politicile monetare, financiare, fiscale și de venituri. În toate cazurile, avizele sunt obligatorii sub aspectul conținutului.

Proiectele de lege al căror inițiator este Guvernul, și care vin însoțite de toate avizele necesare, sunt înregistrate în ordinea primirii lor, potrivit dispozițiilor Regulamentelor fiecărei Camere, Biroul permanent analizând dacă este competentă Camera respectivă să dezbată, sau nu, ca primă Cameră sesizată, proiectul de lege, respectiv. Dacă se consideră că este de competența Camerei respective să dezbată acel proiect de lege, el este transmis comisiilor permanente în vederea avizării.

În măsura în care propunerea legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, aceasta se transmite și Guvernului, în vederea formulării unui punct de vedere. După ce sunt transmise punctele de vedere necesare de către autoritățile și instituțiile menționate, propunerile legislative sunt transmise, de către Biroul permanent, comisiilor permanente, în vederea avizării.

Proiectele ce fac obiectul inițiativei legislative a cetățenilor se înaintează spre avizare Consiliului Legislativ de către unul din membrii comitetului de inițiativă, potrivit legii, iar avizul, împreună cu propunerea legislativă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

3. Examinarea și avizarea proiectelor și a propunerilor legislative în cadrul comisiilor permanente ale fiecărei camere. În vederea dezbaterii și adoptării inițiativelor legislative de către plenul fiecărei Camere, proiectele de lege și propunerile legislative sunt analizate în cadrul comisiilor permanente.

Potrivit art. 39 din Regulament, comisiile permanente ale Senatului sunt organe de lucru, alese pe toată durata mandatului Senatului, care examinează proiectele de lege și propunerile legislative în vederea elaborării rapoartelor și avizelor, care pot efectua anchete parlamentare și care pot solicita rapoarte, informații și documente de la autoritățile publice a căror activitate intră în sfera lor de competență. Potrivit art.37 din Regulamentul Camerei Deputaților, comisiile permanente sunt organe de lucru ale Camerei Deputaților, înființate în scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredințate în vederea pregătirii lucrărilor Camerei Deputaților.

După înregistrarea inițiativelor legislative și rezolvarea problemelor de competență, Biroul permanent, sub semnătura Președintelui fiecărei Camere, sesizează comisiile permanente competente, în vederea întocmirii rapoartelor și a elaborării avizelor.

Potrivit Regulamentului fiecărei Camere, în situația în care o altă comisie decât cea sesizată se consideră competentă cu privire la un proiect de lege, o propunere legislativă sau un amendament, ori în situația în care comisia sesizată consideră că inițiativa transmisă este de competența în fond a altei comisii, ne aflăm în fața unui conflict pozitiv de competență, caz în care solicitarea privind rezolvarea acestuia se înaintează Biroului permanent. În caz de refuz din partea acestuia, plenul Camerei hotărăște asupra conflictului de competență, cu votul majorității parlamentarilor prezenți.

Comisia permanentă sesizată în fond este cea care va supune dezbaterii plenului camerei parlamentului raportul asupra proiectului sau propunerii legislative cu care a fost sesizată, asigurând, astfel, pregătirea lucrărilor în plen. Pentru analizarea și avizarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative pot fi sesizate în fond mai multe comisii permanente.

În cazul proiectelor legii bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat sau al celor rectificative, pentru care dezbaterile presupun elaborarea unor rapoarte comune ale comisiilor parlamentare, acestea sunt sesizate, separat, de către Birourile permanente ale Camerei din care fac parte. În vederea întocmirii de avize sau rapoarte comune, comisiile permanente de specialitate se pot întruni și în ședințe comune. Totodată, pentru avizarea unor proiecte de lege complexe sau pentru elaborarea unor propuneri legislative, atât Senatul cât și Camera Deputaților, pot constitui, prin hotărâre, comisii speciale. În acest caz, proiectele de lege astfel avizate și propunerile legislative elaborate nu se mai supun examinării altor comisii.

Reprezentanții Guvernului au acces la lucrările comisiilor, potrivit dispozițiilor art.111 alin.(2) din Constituție, care stabilesc că membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. În situația în care comisia solicită participarea la lucrările sale a unor membri ai Guvernului sau a conducătorilor unor instituții publice, prezența acestor persoane este obligatorie.

La întocmirea raportului, comisia sesizată va ține seama de avizele prezentate de celelalte comisii. Raportul va cuprinde propuneri motivate privind admiterea fără modificări a actului examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări cu precizarea Camerei decizionale pentru fiecare amendament admis sau respins. Raportul se înaintează Biroului permanent. Termenul de depunere a rapoartelor poate fi modificat la cererea motivată a comisiei sesizate în fond.

Raportul se trimite prin grija Secretarului general al camerei parlamentare, membrilor camerei, Guvernului și inițiatorului, cu cel puțin trei zile lucrătoare înainte de data dezbaterii în plen.

4. Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a ședințelor Camerelor. Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului cuprind dispoziții referitoare la întocmirea, conținutul, adoptarea și modificarea ordinii de zi și a programului de activitate.

Potrivit regulamentelor parlamentare, proiectul ordinii de zi a ședințelor și programul de activitate se întocmesc de către Biroul permanent, cu participarea președinților grupurilor parlamentare și ai comisiilor permanente, precum și după consultarea reprezentantului Guvernului pentru relația cu Parlamentul și se aprobă de plen. Pentru a se putea întocmi proiectul ordinii de zi și al programului de activitate, materialele care se supun dezbaterii se transmit Biroului permanent. În cazul altor propuneri sau documente decât cele din domeniul legislativ, acestea se transmit Biroului permanent, cu excepția cazurilor în care, prin lege, prin regulament sau printr-o hotărâre a plenului, nu se prevede un termen mai scurt.

Proiectul ordinii de zi pentru săptămâna următoare este supus spre aprobare plenului, se adoptă cu votul majorității parlamentarilor prezenți în ultima zi de activitate în plen a săptămânii, se distribuie acestora și se afișează la sediul camerei. Ordinea de zi se definitivează și se adoptă zilnic. Modificarea ordinii de zi se poate face, în conformitate cu Regulamentele Camerelor, numai la cererea Biroului permanent, a unui grup parlamentar, a unei comisii permanente sau a Guvernului, pentru motive bine întemeiate și urgente. Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se face printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În cazul în care există opoziție, se va da cuvântul unui singur vorbitor pentru fiecare grup parlamentar, după care se va trece la vot.

5. Dezbaterea în plen. Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul camerei parlamentare se face succesiv, potrivit ordinii de zi adoptate, și presupune trei faze distincte: dezbaterea generală, dezbaterea pe texte și votul final.

Potrivit Regulamentului fiecărei Camere, până la momentul începerii dezbaterilor generale, cu aprobarea plenului, la Senat (art.88) și până la înscrierea pe ordinea de zi, la Camera Deputaților (art.90) inițiatorul își poate retrage proiectul sau propunerea, acest drept fiind corolarul dreptului de inițiativă legislativă. În cazul în care proiectul sau propunerea legislativă a fost adoptată de una dintre Camere, retragerea nu mai poate fi cerută din momentul sesizării celeilalte Camere.

a) Dezbaterea generală

Această fază este precedată de prezentarea, de către inițiator sau de către reprezentantul acestuia, a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum și a raportului comisiei permanente sesizate în fond. Raportul este prezentat, de regulă, de președintele comisiei sau de un raportor desemnat de comisie.

În această fază, regula este că fiecare grup parlamentar poate să își desemneze un singur reprezentant pentru a se înscrie la cuvânt. Înainte de începerea dezbaterilor generale secretarii Biroului permanent întocmesc lista cu senatorii sau deputații, după caz, care se înscriu la cuvânt. Aceștia iau cuvântul în ordinea înscrierii pe listă, cu încuviințarea președintelui de ședință.

Inițiatorul proiectului sau al propunerii legislative sau, după caz, reprezentantul acestuia, au dreptul de a lua cuvântul înainte de încheierea dezbaterilor generale. Guvernul, reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său, poate lua cuvântul în orice fază a dezbaterii sau ori de câte ori solicită.

De regulă, dezbaterea generală, având ca scop clarificarea unor aspecte de principiu ale proiectului, nu se încheie prin vot. Excepție face situația în care, prin raportul comisiei sesizate în fond, se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative, când, după închiderea dezbaterii generale, președintele cere plenului să se pronunțe prin vot. Această propunere se adoptă cu votul majorității membrilor Camerei prezenți, indiferent de caracterul legii.

De asemenea, potrivit noii proceduri adoptate atât de Camera Deputaților cât și de Senat, dacă proiectul de lege nu a fost respins și se constată că, prin raportul comisiei sesizate în fond, nu s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori propunerii legislative, după dezbaterile generale, proiectul de lege se supune în întregime votului final. Potrivit Regulamentelor, în această fază a dezbaterii generale, nu pot fi propuse amendamente.

b) Dezbaterea pe texte

După încheierea dezbaterii generale, în cazurile în care comisia sesizată în fond a operat modificări sau completări la textele proiectului de lege sau propuneri legislative, cuprinse în raportul acesteia, președintele întreabă plenul dacă sunt observații la acestea, iar dezbaterile pe texte continuă numai asupra acestor observații. Senatorii sau deputații, după caz, pot lua cuvântul pentru a exprima punctele lor de vedere. De asemenea, iau cuvântul și reprezentantul Guvernului sau al inițiatorului, precum și reprezentanții comisiei sesizate în fond.

În cursul dezbaterilor, senatorii sau deputații, după caz, grupurile parlamentare sau Guvernul pot pune în discuție amendamentele depuse în termen la comisie. Dacă se constată că sunt amendamente respinse de comisie și se cere susținerea lor în plen, se dezbat numai acestea și se rezolvă prin vot, apoi raportul comisiei se supune în întregime votului, după care proiectul sau propunerea legislativă va trece „in corpore” proba unui vot final.

Discutarea textelor, începe cu cele prin care se propune eliminarea unui text și continuă cu cele privind modificarea sau completarea acestora. Dacă există mai multe amendamente de același fel, ele se supun la vot în ordinea în care au fost prezentate. Plenul fiecărei Camere se pronunță prin vot distinct asupra fiecărui amendament, în afară de cazul în care, prin adoptarea unuia, se exclude acceptarea celorlalte (art.101).

Este de reținut că președinții Camerelor au dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt, în funcție de subiectul dezbaterilor, sau să propună plenului sistarea discuțiilor.

Textele amendate se supun la vot. Potrivit practicii parlamentare, textul poate fi adoptat cu majoritate simplă, chiar dacă privește legi pentru adoptarea cărora Constituția reclamă o altă majoritate, absolută sau calificată. Numai la votul final se impune majoritatea cerută de art. 76 din Constituție pentru adoptarea legii.

6. Votarea legii. Conform art. 121 din Regulamentul Senatului și art. 114 din cel al Camerei Deputaților, votul parlamentarului este personal, ceea ce presupune că acesta nu poate fi exercitat prin reprezentant. În ceea ce privește modalitățile de exprimare, votul poate fi deschis sau secret.

Votul deschis sau public se poate face prin ridicare de mână, prin apel nominal, prin ridicare în picioare sau electronic. Dintre aceste modalități, cel mai des uzitat în practica parlamentară -la Senat- este votul electronic, iar la Camera Deputaților – votul prin ridicare de mâini.

Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în unele funcții, prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moțiunilor. În cazul în care prin Regulament nu se stabilește o anumită procedură de vot obligatorie, aceasta se va hotărî de plenul camerei în cauză, la propunerea președintelui acesteia.

Legile adoptate, deci votate, de Senat sau de Camera Deputaților pot fi legi constituționale, legi organice sau legi ordinare. Aceste trei categorii de legi sunt stabilite la Constituție la art.73 alin.1. Astfel, legile constituționale sunt legile de revizuire a Constituției, legile organice reglementează domenii foarte importante, cum ar fi: sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice, organizarea și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, organizarea generală a învățământului, regimul juridic general al proprietății și al moștenirii, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele și protecția socială, organizarea administrației locale, a teritoriului, regimul general privind autonomia locală, celelalte fiind legi ordinare.

Articolul 76 din Constituție prevede la alin. (1) că „legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere”, iar la alin. (2) că „legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră”. Adoptarea unui proiect sau a unei propuneri de revizuire a Constituției de către Camera Deputaților și Senat se face cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

În stabilirea rezultatelor votării, este esențial numărul minim de voturi necesare pentru ca decizia respectivă să fie adoptată. Această majoritate poate fi simplă, absolută sau calificată. Majoritatea simplă este majoritatea raportată la cvorumul de vot, asigurând ca rezultatul votării să fie al voinței majoritare a celor prezenți. Aceasta este majoritatea de drept comun, adică majoritatea aplicabilă în toate cazurile în care Constituția sau Regulamentul Senatului nu prevede o altă majoritate.

Majoritatea absolută este majoritatea raportată la numărul total al senatorilor sau, după caz, al deputaților și al senatorilor din Camerele reunite în ședință comună. Majoritatea absolută coincide cu însuși cvorumul de vot și asigură o stabilitate mai mare a măsurilor adoptate în temeiul ei.

Majoritatea calificată privește cele mai grave și mai importante măsuri ce pot fi adoptate în procesul decizional, cum ar fi revizuirea Constituției sau punerea sub acuzare a Președintelui României (art. 96 din Constituție).

Condiția esențială pentru ca votul să aibă loc este existența cvorumului. Cvorumul de vot înseamnă numărul minim de parlamentari prezenți pentru ca votul să poată avea loc și reprezintă o condiție a votării de care depinde ca acesta să aibă semnificația unei decizii. În concepția regulamentelor, cvorumul de vot trebuie dublat și de un cvorum de lucru, de care depinde ca Senatul, Camera Deputaților sau, după caz, Camerele reunite să lucreze legal. Acest cvorum de lucru este același cu cvorumul de vot.

Constatarea cvorumului de lucru se face de către președinte la deschiderea ședinței. Cererea de verificare a cvorumului se poate face numai de președinții grupurilor parlamentare, înainte de votare. Dacă se constată lipsa cvorumului, președintele de ședință suspendă ședința.

Potrivit art. 40 din Regulamentul ședințelor comune, în caz de paritate de voturi, votul președintelui este decisiv. De asemenea, în toate cazurile, votul președintelui se face după exprimarea voturilor celorlalți. Rațiunea acestei reguli este necesitatea de a nu influența votul Parlamentului. De altfel, pe același temei, potrivit art.127 din Regulamentul Senatului, în cursul votării nu se acordă dreptul de a lua cuvântul nici unui participant la dezbateri.

7. Întoarcerea legii la prima Cameră sesizată. Potrivit actualelor dispoziții constituționale, prima Cameră sesizată este obligată să adopte un proiect de lege în termen de 30, 45 sau 60 de zile, după cum este vorba despre o ordonanță de urgență, un proiect de lege circumscris domeniilor de la art.75 alin.(1) sau despre coduri ori alte legi complexe.

Dacă prima Cameră sesizată nu adoptă proiectul de lege în termenul prevăzut de Constituție, proiectul de lege sau propunerea legislativă se consideră adoptată în forma depusă spre dezbatere de inițiator. După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată, proiectul de lege se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

De la această regulă stabilită la art. 75 alin. (2) și, respectiv, art. 115 alin. (5) din Constituție, este stabilită o excepție. Astfel, potrivit art. 75 alin. (4) și (5) din Constituție, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit Constituției intră în competența decizională a primei Camere sesizate, prevederea este definitiv adoptată dacă și cea de a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată care va decide definitiv în procedură de urgență. Dispozițiile referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător și în situația în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competența decizională aparține primei Camere sesizate.

Dezbaterea și adoptarea prevederilor întoarse la Camera care are competență decizională pentru prevederea întoarsă se face cu respectarea prevederilor regulamentare privind dezbaterea și adoptarea proiectului de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor permanente și în cadrul plenului.

8. Semnarea legii de către Președinții celor două Camere. După adoptarea de Camera competentă, proiectul de lege sau propunerea legislativă se semnează de președintele acestei Camere și, după caz, fie se trimite celeilalte Camere spre dezbatere, fie se trimite la promulgare.

Potrivit dispozițiilor regulamentelor parlamentare, proiectele de lege și propunerile legislative examinate mai întâi de o Cameră se semnează, după adoptare, de către președintele acestei Camere și se înaintează celeilalte Camere în vederea dezbaterii și adoptării. Guvernul va fi înștiințat despre aceasta.

Semnarea legii este urmată de depunerea ei la Secretariatele generale ale celor două Camere ale Parlamentului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare sau cu 2 zile înainte, dacă legea a fost adoptată cu procedură de urgență. De asemenea, legea se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 17 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată.

Data la care legea a fost depusă la Secretarul general al Camerei se aduce la cunoștință în ședința plenului, în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen (art. 134 alin. (3) din Regulamentul Senatului).

9. Promulgarea de către Președintele României. Promulgarea este actul prin care Președintele României autentifică și învestește legea adoptată de Parlament cu formulă executorie și dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României pentru intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Președintele României în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii, pe motive de legalitate sau oportunitate, sau poate solicita, în baza prerogativelor sale, verificarea constituționalității legii de către Curtea Constituțională. În aceste două cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale prin care i s-a confirmat constituționalitatea.

Potrivit art. 77 alin. (3) din Constituție, „înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii”. Cererea se adresează printr-un mesaj prezidențial având ca efect reînceperea procedurii parlamentare de la Camera care a adoptat prima legea. Cererea președintelui poate privi orice fel de obiecție: de legalitate, de constituționalitate, de oportunitate, poate privi legea în ansamblu sau doar anumite prevederi ale ei, ținând seama de rolul Președintelui României, așa cum este el conceput prin art 80 din Constituție. De asemenea, cererea Președintelui poate cuprinde și propuneri de îmbunătățire a textului legii.

De principiu, reexaminarea se adresează fiecărei Camere dacă, potrivit procedurii parlamentare, legea se adoptă de către fiecare Cameră în parte sau Camerelor reunite în ședință comună, dacă legea este de competența acestora. Cererea de reexaminare poate fi concomitentă cu sesizarea Curții Constituționale sau se poate face după primirea deciziei Curții prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate. Limita de timp a exercitării dreptului de a cere reexaminarea este data împlinirii termenului de promulgare. De aceea, Președintele poate cere reexaminarea legii pentru alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului de constituționalitate, întrucât, în conformitate cu art. 147 din Constituție, decizia Curții este obligatorie pentru orice autoritate publică, inclusiv pentru Președintele Românei.

Reexaminarea ca urmare a controlului constituționalității legii. Potrivit art. 17 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, înainte de a fi trimisă spre promulgare, se anunță în plenul fiecărei Camere că legea a fost depusă la Secretarul general al Senatului și cel al Camerei Deputaților, astfel încât senatorii și deputații să o poată consulta într-un interval de 5 zile, iar, în caz de urgență, de 2 zile, spre a-și exercita dreptul constituțional de sesizare a Curții Constituționale. Împlinirea acestui termen de protecție are ca efect obligativitatea trimiterii legii spre promulgare. Dacă senatorii sau deputații își exercită dreptul de sesizare a Curții termenul de promulgare de 20 de zile se întrerupe, potrivit art. 77 alin.(3) din Constituție, urmând ca de la primirea deciziei Curții prin care se confirmă constituționalitatea legii sau de la primirea legii adoptate după reexaminare, să curgă un nou termen, de 10 zile.

Dacă în urma sesizării, pe baza documentelor și a punctelor de vedere primite, Curtea va constata că legea sau una dintre prevederile ei care fac obiectul sesizării, sunt neconstituționale legea se trimite Senatului și Camerei Deputaților spre reexaminare.

Potrivit art. 147 din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind necostituțional nu poate fi ratificat.

Reexaminarea legii, ca efect al deciziei Curții Constituționale, se face, pe baza raportului Comisiei juridice, mai întâi de Camera care a dezbătut prima proiectul de lege, cu respectarea normelor procedurale privind dezbaterea și adoptarea legii deja menționate.

Secțiunea 2. Regului de guvernare utilizate de puterea executivă

§. 1. Rolul și funcțiile Președintelui României

Constituția atribuie Președintelui României misiuni și calități care contribuie la definirea rolului pe care îl realizează la nivelul societății organizate în Stat. Esențial pentru înțelegerea poziției acestuia în societatea politică și a rolului pe care îl are de îndeplinit la acest nivel este art. 80, în care se prevede: 1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării; 2) Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile Statului, precum și între stat și societate". Dar semnificația principiilor aici înscrise nu poate fi înțeleasă decât în lumina tuturor celorlalte norme în care sunt înscrise atribuțiile Președintelui, precum cele privind numirea Guvernului (art. 85 coroborat cu art. 103), consultarea și participarea la ședințele Guvernului (art.86 și 87), cele privind mesajele pe care le poate adresa Parlamentului (art. 88) și dizolvarea lui (art. 89), cea privind referendumul pe care îl poate organiza după consultarea Parlamentului (art. 90), cele privind atribuțiile din domeniul politicii externe (art. 91) și atribuțiile din domeniul apărării (art. 92), cele ce stabilesc competența de luare a unor măsuri excepționale (art. 93), cele privind competența de a numi funcții și de acorda distincții, medalii (art. 94) etc.

Analiza atribuțiilor Președintelui României în lumina principiilor cuprinse în art. 80 ne conduce la concluzia unui triplu rol al acestuia, respectiv trei funcții fundamentale, și anume:

de reprezentare,

de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român

de mediere sau de arbitraj.

Funcția de reprezentare. Constituția prevede expres această funcție în art. 80, unde se statuează: „Președintele României reprezintă statul român". El este, astfel, titularul unui mandat de drept public, al cărui conținut este prestabilit prin Constituție, competențele sale și perioada în care pot fi exercitate fiind expres prevăzute de aceasta. Președintele apare ca reprezentant al statului atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este o consecință firească a faptului că el este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat de către popor.

Prin unele texte constituționale – precum cele cuprinse în art. 94 – se instituie atribuții pe care Președintele le exercită în vederea realizării acestei funcții, pe plan intern. În calitatea de reprezentant al statului, Președintele României conferă decorații, titluri de onoare, acordă gradele de mareșal, de amiral, etc. De asemenea, această calitate îl obligă și la multe acte de „reprezentare" pe care legile nu le mai prevăd, dar care își au importanța lor în formarea imaginii opiniei publice despre putere și despre cel ce o reprezintă. Referindu-se la manifestările naționale la care Președintele trebuie să participe, la inaugurări, recepții, etc, profesorul M. Prelot arăta că ar fi o eroare să le considerăm ca pe un aspect secundar.

Alte reguli se referă la atribuții pe care Președintele le exercită ca reprezentant al statului pe plan extern. Astfel, în numele statului român, încheie tratate internaționale (art. 91 alin.l), acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României (art. 91 alin.2) etc. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României (art. 91 alin.3).

Funcția de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român. Fiind reprezentantul statului, Președintele României trebuie să garanteze independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. Constituția îl declară „garant" al acestor valori, după ce în prealabil prevede că „Președintele României reprezintă statul român", fapt de natură a clarifica raportul de complementaritate dintre funcția de reprezentare și cea de garant.

Ca și funcția de reprezentare, funcția de garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării se realizează tot prin intermediul exercitării unor atribuții ce sunt date de Constituție în competența Președintelui României, precum și prin faptul că i se atribuie unele calități, cum este cea de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și cea de comandant al forțelor armate (art. 92 alin.l). Printre atribuțiile conferite în acest scop, trebuie amintite cea privind mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate (art. 92 alin.2), cea care se referă la luarea unor măsuri pentru respingerea agresiunii armate (art. 92 alin.3) și cea privind declararea stării de sediu sau a stării de urgență (art. 93 alin.l).

Funcția de mediere. Potrivit art. 80 alin. 2 din Constituție, Președintele României veghează „la buna funcționare a autorităților publice". Primul pas în realizarea acestui scop este reglementarea adecvată a organizării și funcționării organelor de stat, a raporturilor și, mai ales, a mijloacelor de control de care dispune fiecare asupra activității celorlalte.

Încredințarea unei astfel de funcții Președintelui este justificată atât de faptul că aceasta personifică puterea, continuitatea puterii statale, cât și de faptul că, spre deosebire de autoritatea legiuitoare și cea guvernamentală care funcționează „uzând de energia furnizată de partide", nu este exponentul sau promotorul aspirațiilor vreunui partid. În sfârșit, legitimitatea acestui rol este dată și de faptul că Președintele este reprezentantul poporului, fiind ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat.

Printre procedurile constituționale consacrate realizării funcției de mediere amintim: a) Președintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și a Senatului; b) Președintele transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii (art. 88); c) Președintele poate solicita Parlamentului reexaminarea legii adoptate, înainte de promulgarea ei (art. 77 alin.2); d) Președintele poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora (art. 146 lit. a); e) Președintele poate să dizolve Parlamentul dacă nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură (art. 89 alin.1); f) în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori a partidelor reprezentate aici, dacă nu există o asemenea majoritate, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru; g) în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă sau numește, în condițiile prevăzute în art. 85 alin. 2, pe unii membri ai Guvernului; h) Președintele poate consulta Guvernul în probleme urgente și de o importanță deosebită (art. 86), după cum poate lua parte la ședințele acestuia dacă se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării sau asigurarea ordinii publice. De asemenea, el poate participa, la cererea primului-ministru, și în alte situații (art. 87); i) Președintele poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național (art. 90); j) poate iniția, revizuirea Constituției (art. 150 al. 1).

§. 2. Guvernul în sistemul constituțional românesc

În terminologia consacrată de doctrina administrativă occidentală, Guvernul are sarcina fundamentală de a realiza politica națiunii, el este inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilor de redresare economică, de scădere a inflației și stabilizare economică, el răspunde de ordinea publică, de apărarea națională de raporturile statului respectiv cu alte state.

Potrivit art. 102 alin. 1 din Constituția României „Guvernul, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice". Constituantul român a achiesat astfel la baza doctrinei occidentale contemporane după care „Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție”, reținând că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță sunt acceptate de Parlament.

Coroborând prevederile art. 102 alin. 1 cu cele ale art. 103 alin. 3 și cele ale art. 85 alin. 1 din Constituție rezultă că votul de învestitură al Guvernului este de fapt juridic, marchează „încheierea contractului de guvernare" între Parlament, a cărui voință de parte contractantă este exprimată de voința majorității (care a înțeles să susțină Guvernul) și candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru.

Conform Legii nr. 90/2001 în art. 1 alin. 5 Guvernul îndeplinește următoarele funcții pentru realizarea programului de guvernare:

a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de guvernare;

b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ instituțional, necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;

c) funcția de administrare a proprietății statului prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;

d) funcția de reprezentare, prin care se asigură în numele statului român reprezentarea pe plan intern și extern;

e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale precum și în domeniile economic, social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordine sau sub autoritatea Guvernului.

Liniile politicii guvernamentale sunt concepute și formulate de candidatul desemnat în numele și cu sprijinul unui partid sau al unor partide politice, dar realizarea efectivă a acestora ca urmare a încorporării lor într-un program oficial de guvernare, nu e posibilă fără votul Parlamentului.

Votul de învestitură are semnificația legitimizării echipei guvernamentale în sensul că marchează trecerea din sfera competiției pentru putere, în sfera exercitării puterii politice, ceea ce presupune aplicarea unor linii politice și, corespunzător, promovarea unor valori politice încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament cu prilejul votului de învestitură.

Din această filozofie a Constituției României rezultă o serie de consecințe în ceea ce privește regimul juridic al remanierii guvernamentale, care apare ca fiind exclusiv o operație a executivului, ce nu poate, ca fundament teoretic, afecta programul de guvernare, acceptat de Parlament prin votul de învestitură.

Guvernul are, totodată, rolul de a realiza conducerea generală a administrației publice, evocându-se poziția sa de organ cu competență materială generală. Constituția nu menționează expres această calificare, dar ea se deduce în mod logic, știut fiind faptul că administrația publică se realizează în cele mai diverse domenii, ramuri și sectoare de activitate.

Între sarcina de natură politică a Guvernului și sarcina de natură administrativă există o strânsă legătură. Rațiunea fundamentală a Guvernului, o reprezintă asigurarea politicii interne și externe a țării, încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament cea ce, în planul juridicului, înseamnă inițierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, vegherea ca toate autoritățile administrației publice să acționeze cu operativitate și profesionalism în respectarea Constituției și a legii. Deci, Guvernul trebuie să conducă, într-o formă generală, întreaga administrație publică inclusiv cea locală pentru a-și putea realiza obiectivele politice ale guvernării țării.

Sintagma „exercită conducerea generală a administrației publice" evocă existența unor raporturi de drept administrativ între Guvern și oricare altă autoritate a administrației publice care diferă sub aspectul conținutului, în funcție de principiile ce stau la baza raporturilor de structurare a administrației. Unele vor fi raporturi de subordonare (față de prefecți, ministere, etc); altele vor fi raporturi de colaborare (față de autoritățile centrale de specialitate autonome) și altele vor fi raporturi de tutelă administrativă (față de autoritățile locale alese de către cetățeni), legiuitorul constituant a consacrat în art. 102 alin.2 din Constituție un principiu general al activității Guvernului de realizarea a sarcinilor politice și a celor administrative, și anume cooperarea cu organismele sociale interesate.

Este vorba de un principiu ce garantează transparența Guvernului, el nu este un organism plasat în afara societății civile, un veritabil „paratrăsnet" al acesteia. Guvernul trebuie să „absoarbă" scânteile sociale, să dezamorseze conflictele și stările de tensiune în cazul democrației, statului de drept și social. De aceea, discuțiile cu sindicatele, patronatul, partidele politice, reprezentanții cultelor și diferitelor grupuri de presiune fac parte din programul de lucru al oricărui Guvern democratic, iar Constituția României a înțeles să facă din acest principiu al științei administrației, un principiu de ordin juridic cu toate implicațiile ce decurg de aici ceea ce privește obligațiile Guvernului și drepturile structurilor neguvernamentale. Acest text poate reprezenta și fundamentul de ordin constituțional al înființării unor autorități publice cu o structură complexă în genul Consiliului Economic și Social, prevăzut de Constituția Franței (titlul X art.69-71).

Funcționarea Guvernului României

Potrivit art. 103 din Constituție coroborat cu art. 85 procedura de investitură a Guvernului se derulează în patru etape:

a) desemnarea candidaturii pentru funcția de prim-ministru:

b) solicitarea votului de încredere de către candidatul pentru funcția de prim-ministru;

c) acordarea votului de încredere;

d) numirea Guvernului.

Astfel, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament. Dacă nu există o asemenea majoritate, desemnarea se va face după consultarea partidelor reprezentate în parlament.

În legătură cu aceasta s-a ridicat problema dacă primul-ministru trebuie să fie în mod obligatoriu un deputat sau senator. În Constituție nu este reglementată expres această situație, dar practica politică din țara noastră, a mers pe linia posibilității desemnării ca prim-ministru a unei persoane independente.

Primul-ministru desemnat se consultă, în vederea întocmirii listei Guvernului, cu partidul sau coaliția de partide care au susținut desemnarea sa. Lista Guvernului și programul de guvernare se elaborează în cadrul acestor consultări. Singurul îndreptățit să solicite acordarea votului de încredere este primul-ministru desemnat. Termenul în care trebuie cerut acest vot este de 10 zile.

Votul parlamentului se referă atât la lista Guvernului, cât și la program. În legătură cu lista Guvernului, ea cuprinde inclusiv pe primul-ministru, care și el, trebuie votat. Programul și lista Guvernului se dezbat în ședința comună a celor două camere.

Delegarea legislativă în sistemul constituțional românesc

Încă din timpul romanilor, aceștia au formulat principiul: „salus rei publicae, suprema lex" (salvarea statului este suprema lege). Acest principiu voia să spună că atunci când intervin împrejurări excepționale care pun în pericol însăși existența statului, organele lui pot lua măsurile necesare pentru a le face față, chiar dacă în acest scop ar încălca legea.

Ipoteza delegării legislative este reglementată de Constituția României din 1991 distinct de cea a stării de asediu și de urgență, fiind concepută ca o procedură independentă de existența unei situații excepționale.

Art. 115 din Constituție prevede că Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a se emite ordonanțe în anumite domenii, ceea ce înseamnă că o lege specială de abilitare poate fi votată chiar în absența unei stări de necesitate sau de urgență. Dacă o astfel de lege va fi adoptată, ea va trebui să stabilească, în mod obligatoriu, atât domeniul în care urmează să intervină ordonanța cât și data până la care aceasta poate fi emisă.

În cazul în care legea de abilitare o cere, ordonanța se supune aprobării Parlamentului potrivit procedurii legislative până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței și prin urmare, repunerea în vigoare a legilor ordinare pe care aceasta le-a modificat, abrogat sau suspendat.

Delegarea legislativă nu este subordonată condiției ca Parlamentul să nu fie întrunit în sesiune, ceea ce face posibil ca, acționând în paralel, Parlamentul și Guvernul să ajungă la reglementări contradictorii. Constituția nu prevede care este sancțiunea aplicabilă în cazul în care o lege de abilitare a Guvernului nu ar preciza data până la care se pot emite ordonanțe. Cum însă Constituția consacră principiul că Parlamentul este unica autoritate legislativă, o asemenea lege va trebui declarată neconstituțională, iar dacă pe baza ei au fost emise ordonanțe de către Guvern acestea vor trebui considerate inexistente din punct de vedere juridic.

Dacă, deși legea de abilitare prevede data până la care se pot emite ordonanțe, Guvernul continuă totuși să recurgă la asemenea reglementări și după expirarea termenului prevăzut, acestea își pierd caracterul de ordonanțe și devin simple hotărâri ale Guvernului, care nu pot să modifice, să abroge sau să suspende nici legi organice, nici legi ordinare, astfel încât, conform competenței lor, instanțele de drept comun, sau, după caz, cele de contencios administrativ sunt competente să le înlăture din soluția procesului fără să mai trebuiască să aștepte o decizie neconstituționalitate din partea Curții Constituționale.

De la principiul că normele stabilite prin ordonanțe sunt aplicabile până în momentul abrogării, suspendării sau modificării lor, Constituția face o singură excepție și anume în cazul acelor ordonanțe, pentru care legea de abilitare cere să fie supuse aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative. Dacă o asemenea ordonanță nu este supusă aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare, efectele ei încetează potrivit art.115 alin.3 din Constituție ceea ce înseamnă că normele permanente stabilite de ordonanța respectivă, care s-au aplicat până la expirarea termenului prevăzut de această lege, se transformă în norme temporare și, ca atare, trebuie considerate caduce odată cu împlinirea acestui termen.

Totuși, în temeiul principiului neretroactivității legilor, Parlamentul nu le va putea pune în vigoare pe data expirării termenului de abilitare, ci numai pe data publicării în Monitorul Oficial a legii de aprobare a ordonanței.

Pe parcursul perioadei de timp pentru care a fost abilitat să emită ordonanțe, Guvernul este oricând în situația de a le modifica, ele urmând să fie propuse dacă este cazul în noua formă, aprobării Parlamentului în termenul prevăzut de legea de abilitare. Legile de abilitare ale Guvernului pentru emiterea de ordonanțe în domeniul legilor ordinare sunt oricând revocabile de către Parlament.

Delegarea legislativă, așa cum se înfățișează în lumina Constituției noastre, se caracterizează prin faptul că nu poate să opereze un transfer integral al competenței legislative de la Parlament la Guvern, ci are în mod obligatoriu un obiect limitat la domeniile de raporturi sociale precizate în legea de abilitare.

În ceea ce privește efectele în timp ale ordonanțelor Guvernului, trebuie să se distingă trei ipoteze:

1. Ordonanțe pentru care legea de abilitare prevede obligația de a fi supuse aprobării Parlamentului;

2. Ordonanțe pentru care legea de abilitare nu prevede o astfel de obligație;

3. Ordonanțe de urgență.

În legătură cu prima ipoteză dacă o ordonanță din această categorie a fost supusă în termen spre aprobarea Parlamentului se produc trei situații:

a) în prima situație este posibil ca Parlamentul să aprobe o asemenea ordonanță încă în interiorul termenului prevăzut de legea de abilitare, în acest caz, din momentul aprobării ei de Parlament, ordonanța se transformă în lege, astfel încât va continua să producă efecte juridice fără întrerupere;

b) în cea de-a doua situație, Parlamentul aprobă ordonanța în interiorul termenului de abilitare a Guvernului, dar cu unele modificări;

c) în cea de-a treia situație, Parlamentul respinge ordonanța în întregime în interiorul termenului de abilitare;

În cea de-a doua ipoteză, în cazul ordonanțelor pentru care legea de abilitare a Guvernului nu prevede obligația de a fi supuse spre aprobare Parlamentului, acestea vor rămâne în vigoare până la abrogarea sau modificarea lor de către Parlament, având valoare juridică de legi ordinare. De asemenea hotărârile normative ale Guvernului precum și actele normative subordonate acestora, emise posterior intrării în vigoare a unor asemenea ordonanțe, ca și orice act administrativ individual, vor trebui să le fie conforme și ilegalitatea lor sancționată în condițiile legii.

În ipoteza ordonanțelor de urgență, acestea se caracterizează prin faptul că sunt adoptate în temeiul unei autorități proprii conferite de Constituție Guvernului, fără să fie nevoie în acest scop de o autorizare prealabilă concretizată într-o lege specială, dar cu condiția ca măsurile luate să fie impuse de o situație excepțională. În art. 115 alin. 5 din Constituție se prevede că, înainte de publicarea or în Monitorul Oficial, ordonanțele de urgentă trebuie să fie depuse spre aprobare Parlamentului.

Tot Constituția din 1991 a mai prevăzut că, atunci când Parlamentul nu se află în sesiune în momentul emiterii lor, el se convoacă în mod obligatoriu în termen de 5 zile de la depunere.

O ultimă problemă în legătură cu ordonanțele Guvernului, se referă la condițiile în care poate exercita controlul constituționalității lor. Ordonanțele Guvernului nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate înfăptuit de Curtea Constituțională decât posterior intrării lor în vigoare. Dacă legea de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe nu prevede obligația ca ele să fie supuse aprobării Parlamentului, verificarea constituționalității lor de către Curtea Constituțională nu va putea avea loc decât prin decizii aplicabile exclusiv părților din proces (art. 146 lit. d) .

Sesizată în condițiile art. 146 lit. a din Constituție, Curtea Constituțională poate să declare neconstituțională legea de aprobare a unei ordonanțe guvernamentale. Conform art. 147 alin. 1, o asemenea decizie a Curții Constituționale produce un singur efect juridic și anume că legea de aprobare trebuie restituită Parlamentului spre reexaminare iar acesta, în termen de 45 de zile, trebuie să o pună de acord cu prevederile din decizia Curții Constituționale. În caz contrar, legea respectivă va ieși din vigoare de drept după împlinirea acestui termen. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept.

Secțiunea 3. Modalități de înfăptuire a justiției

Autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atribuțiile proprii prevăzute de Constituție și de lege. Alături de acestea funcționează ca justiție constituțională Curtea Constituțională.

Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății.

Instanțele judecătorești sunt:

a) judecătoriile;

b) tribunalele;

c) tribunalele specializate;

c) curțile de apel;

d) Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit Legii nr. 304/2004, republicată, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Ea se compune din: președinte, un vicepreședinte, 4 președinți de secții și judecători. Înalta Curte de Casație și Justiție, este organizată în 4 secții, Completul de 9 judecători și Secțiile Unite, fiecare având competență proprie. Această instituție, cuprinde în structura sa și Cancelaria Înaltei Curți, direcții, servicii și birouri, cu personal stabilit prin statul de funcții.

Din punct de vedere al competenței ÎCCJ, așa cum prevede secțiunea a 2 a din Titlul II, al Legii nr. 304/2004, menționăm că legea reglementează competența fiecărei secții distinct. Astfel, privind competența generală menționăm că, secțiile ÎCCJ judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Distinct, Secția penală a Înaltei Curți, judecă în primă instanță, procesele și cererile date de lege în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și recursurile în condițiile legii.

Celelalte Secții, în raport cu competența fiecăreia, soluționează cererile de strămutare, conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

Completul de 9 judecători soluționează recursurile și cererile în cauzele judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și alte cauze date în competența sa prin lege. De asemenea, acest Complet are și rol de instanță disciplinară a ÎCCJ.

ÎCCj se constituie în Secții Unite pentru:

judecarea recursurilor în interesul legii;

soluționarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței ÎCCJ;

sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare;

Conducerea ÎCCJ se exercită de către Președintele ÎCCJ, vicepreședinte și colegiul de conducere. Președintele, vicepreședintele și cei 9 judecători aleși pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secții, constituie Colegiul de conducere al ÎCCJ.

Colegiul de conducere are următoarele atribuții:

aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție;

analizează candidaturile depuse pentru funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și prezintă Plenului Consiliului Superior al Magistraturii raportul consultativ asupra promovării în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție;

propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea și încetarea din funcție a magistraților-asistenți;

organizează și supraveghează rezolvarea petițiilor, în condițiile legii;

propune proiectul de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiție;

exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Adunarea Generală a judecătorilor ÎCCJ se întrunește pentru:

aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicității;

aprobarea bugetului ÎCCJ, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice;

alegea celor doi membri pentru Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii;

Completele de judecată ale ÎCCJ se compun din 3 judecători ai aceleiași secții, iar în cazul în care nu se poate forma completul de judecată din acest număr se pot folosi judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele sau vicepreședintele ÎCCJ.

Completul de 9 judecători este prezidat de către președintele sau vicepreședintele ÎCCJ, sau de către un judecător de semnat de unul dintre aceștia.

Președintele ÎCCJ prezidează orice complet de judecată la care participă, președinții de secții orice complet de judecată din cadrul aceleași secții, iar ceilalți judecători prezidează prin rotație, în cadrul completelor din cadrul secției de care aparțin. În cazul în care ÎCCJ judecă în Secții Unite, la judecată trebuie să participe cel puțin două treimi din numărul judecătorilor în funcție, iar decizia se adoptă cu votul majorității celor prezenți.

Curțile de Apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate, într-un număr strict prevăzut de lege. În cadrul curților de apel funcționează secții pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori și de familie, de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și maritime și fluviale, acolo unde este cazul. Secțiile curților de apel se înființează la propunerea colegiilor de conducere ale respectivelor curți, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii. Componența acestora se stabilește de către președintele instanței, în raport cu volumul de activitate și specializarea judecătorilor.

Conducerea curților de apel se exercită de către un președinte, care exercită și atribuții de coordonare și control ale administrării instanței unde funcționează, precum și ale instanțelor din circumscripție. Aceștia au calitatea de ordonator secundar de credite, și sunt ajutați – în funcție de volumul de muncă și complexitatea cauzelor – de 1-2 vicepreședinți, cu excepția Curții de Apel București, unde legea permite ca președintele curții să aibă până la trei vicepreședinți. Președinții și vicepreședinții curților de apel asigură și verifică respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători și personalul auxiliar de specialitate, cu respectarea principiului independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat. Secțiile curților de apel sunt conduse de către un președinte de secție.

În cadrul curților de apel funcționează un colegiu de conducere, format dintr-un număr impar de membri care hotărăște cu privire la problemele generale de conducere a instanței și asigură și acțiunea disciplinară, în condițiile legii.

Tribunalele, sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, și au, de regulă, sediul în orașul de reședință al județului. În cadrul tribunalelor funcționează secții, sau după caz, complete specializate pentru cauze civile, pentru cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, privind conflictele de muncă și asigurări sociale, iar în raport de natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale, sau pentru alte materii.

Tribunalele specializate, sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, având sediul tot în orașul reședință de județ. Conform legii tribunalele specializate, preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.

Tribunalele și tribunalele specializate au o conducere similară curților de apel, inclusiv Tribunalul Municipiului București, cu mențiunea că la nivelul tribunalului sau al tribunalului specializat, colegiul de conducere se compune din: președinte, 2 sau 4 judecători aleși în adunarea generală a judecătorilor pe o perioadă de 3 ani. De asemenea, președintele tribunalului, precum și cel al tribunalului specializat este ordonator terțiar de credite.

Judecătoriile, sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București, care au în sfera de competență localitățile stabilite prin hotărâre a guvernului, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Și aceste instanțe sunt conduse de către un președinte, un vicepreședinte și un colegiu de conducere format din președinte, 2 sau 4 judecători aleși în adunarea generală a judecătorilor pe o perioadă de 3 ani.

Adunarea generală a judecătorilor se convoacă anual sau la nevoie pentru a dezbate activitatea anuală desfășurată de instanța în cauză, pentru a alege, acolo unde este cazul, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, sau, dacă este necesar, să se dezbată probleme de drept, sau se analizează proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiției sau a Consiliului Superior al Magistraturii, precum și pentru a formula puncte de vedere la solicitarea CSM.

Completul de judecată este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței, ori de președintele secției, atunci când aceștia participă la judecată, în celelalte cazuri, completul de judecată este prezidat prin rotație, de unul dintre membrii acestuia.

Repartizarea cauzelor pe complete se face în sistem informatizat, aleatoriu, iar cauzele repartizate unui complet de judecată, nu pot fi trecute altuia, decât în condițiile prevăzute de lege.

Conform art. 54 alin. 1, din Legea privind organizarea judiciară, cauzele se judecă în primă instanță în complet format dintr-un singur judecător, cu excepția completului pentru soluționarea în primă instanță a conflictelor de muncă și asigurări sociale, care se constituie din 2 judecători și 2 asistenți judiciari. Asistenții judiciari sunt numiți de către ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani. Pentru a putea fi numit asistent judiciar, persoana în cauză trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

să aibă cetățenia română, domiciliu în țară și capacitate deplină de exercițiu;

să fie licențiat în drept și să dovedească o pregătire teoretică corespunzătoare;

să nu aibă antecedente penale, nici cazier fiscal;

cunoaște limba română, are o bună reputație;

este apt, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.

Asistenții judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatului și se supun numai legii, având aceleași obligații, interdicții și incompatibilități ca și magistrații și depunând același jurământ.

În ceea ce privește statutul magistraților, Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraților, stabilește în art. 4 alin. 1 că: „magistrații sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii, […] Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor…” . Din categoria profesională de magistrat, fac parte judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți ai ÎCCJ și asistenții judiciari.

Magistrații au obligația legală și morală de a nu se subordona scopurilor și doctrinelor politice, aceștia neputând face parte din partide sau formațiuni politice.

Judecătorii inamovibili și procurorii care se bucură de stabilitate, sunt numiți de către Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în cel mult 3 luni de la data validării examenului de capacitate, după care, aceștia, fiecare la noul loc de desfășurare a activității, depun jurământul profesional. Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcție, conform art. 34 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 republicată.

Magistraților le este interzis:

să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse;

să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;

să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăți civile, comerciale, bănci, sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome;

să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic;

să comenteze sau să justifice în presă ori audiovizual, hotărârile sau soluțiile date în dosarele rezolvate de ei;

judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic;

să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchete.

Ministerul Public.

Prin noțiunea de minister public se desemnează, în mod obișnuit, ansamblul constituit într-o ierarhie a agenților statului – numiți procurori – care, în calitatea de reprezentanți ai societății și ai statului, sunt împuterniciți să descopere încălcările la legea penală, să sesizeze instanțele judecătorești competente și să susțină în fața acestora acuzația în vederea sancționării celor vinovați.

În art. 131 din Constituție se prevede că: "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți in parchete, în condițiile legii.

Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii".

Activitatea procurorilor este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Funcția de procuror este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.

Parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice, procurorii având obligația legală de a respecta și proteja demnitatea umană și drepturile persoanei.

Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia. Conform legii, ministrul justiției are un anumit drept de control asupra procurorilor, prin intermediul procurorilor inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, al procurorilor inspectori din cadrul DNA, sau din cadrul Curților de Apel, însă, acest control vizează numai verificarea eficienței manageriale, a modului cum procurorii își îndeplinesc atribuțiunile de serviciu, precum și a modului în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate.

Din punct de vedere al organizării Ministerului Public, legea arată că acesta se organizează prin raportare la organizarea instanțelor de judecată, începând Parchetul de pe lângă ÎCCJ. Acesta este un organism cu personalitate juridică, condus de un procuror general, care este ajutat de un prim-adjunct, un adjunct și trei procurori consilieri.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă Ministerul Public în relațiile cu celelalte autorități publice și cu orice persoane juridice sau fizice, din țară sau străinătate. Acesta exercită direct (sau prin procurori inspectori) controlul asupra tuturor parchetelor. De asemenea, este cel care desemnează, dintre procurorii acestui Parchet, pe procurorul/procurorii care participă la ședințele Curții Constituționale, în cazurile prevăzute de lege.

În cadrul Parchetului de pe lângă instanța supremă funcționează colegiul de conducere, constituit din procurorul general, prim-adjunctul, și 5 procurori aleși în adunarea generală a procurorilor. Ca și adunarea generală a judecătorilor, adunarea generală a procurorilor se convoacă la solicitarea procurorului general, anual sau ori de câte ori este necesar.

În structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, funcționează, ca organism cu un regim juridic special, autonom, Direcția Națională Anticorupție, structură a cărei creare a generat aprinse dispute în societatea românească și chiar și în Parlament. Conform ultimei reglementări în materie, se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reorganizarea Parchetului Național Anticorupție. Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ conduce Direcția Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ soluționează conflictele de competență apărute între DNA și celelalte structuri sau unități din cadrul Ministerului Public. Departamentul Național Anticorupție este condus de un procuror șef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul șef al Departamentului Național Anticorupție este ajutat de 2 procurori șefi adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

DNA este organizată în secții, conduse de procurori șefi secție, ajutați de procurori șefi adjuncți secție. Secțiile se înființează și se desființează prin ordin al procurorului șef al DNA, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Parchetele de pe lângă curțile de apel și tribunale, se constituie pe lângă aceste instanțe, având personalitate juridică. Parchetele de pe lângă judecătorii și cele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie, nu au personalitate juridică. Toate însă, își au sediul în aceeași localitate în care își are sediul instanța pe lângă care își desfășoară activitatea.

Referitor la organizarea internă, parchetele urmează aceleași principii aplicabile instanțelor pe lângă care își desfășoară activitatea. Parchetele de pe lângă curțile de apel au în structură și câte o secție pentru minori și familie.

Consiliul Superior al Magistraturii, este garantul independenței justiției. Este organizat ca serviciu public național, deoarece independența justiției este esențială pentru statul de drept. Este o instituție cu personalitate juridică și sediul în București.

Conform art. 133 alin. 2 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii, este un organism alcătuit din 19 membri, din care 14 sunt aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat, 2 sunt reprezentanți ai societății civile, ceilalți membri componenți fiind ministrul justiției, președintele ÎCCJ și procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Mandatul membrilor CSM este de 6 ani, iar președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre cei 14 magistrați aleși în adunările generale ale magistraților.

Membrii Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitar. Calitatea de reprezentant al societății civile, ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii, este incompatibilă cu calitatea de parlamentar, ales local, funcționar public, judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exercițiu.

Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcție, nerezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 15 zile de la data alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nerespectarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 303/2004, republicată, imposibilitatea exercitării atribuțiilor pe o perioadă mai mare de 3 luni, precum și prin deces.

Din punct de vedere al condițiilor de formă, constituirea CSM trebuie să respecte anumite reguli. Astfel reprezentanții societății civile nu pot face parte din Consiliul Superior al Magistraturii, decât dacă sunt specialiști în domeniul dreptului cu o vechime în activitatea juridică de cel puțin 7 ani, care se bucură de înaltă reputație profesională și morală, și sunt aleși de Senat.

De asemenea conform Legii nr. 317/2004, cei 19 membri ai CSM se grupează după criteriul domeniului de activitate astfel:

Din cei 14 magistrați aleși de adunările generale ale magistraților, 9 sunt judecători, și sunt aleși după cum urmează: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale, 2 judecători de la judecătorii. Aceștia formează secția pentru judecători a CSM.

Secția pentru procurori este formată din 5 procurori aleși de adunările generale ale acestora, după cum urmează: un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sau de la Direcția Națională Anticorupție, un procuror de la Parchetele de pe lângă curțile de apel, 2 procurori de la Parchetele de pe lângă tribunale, un procuror de la Parchetele de pe lângă judecătorii.

În ceea ce privește alegerea membrilor CSM, art. 7 din Legea nr. 317/2004, precizează că nu pot fi membri ai CSM decât judecătorii sau procurorii numiți de președintele României. Pentru aceasta, cei care îndeplinesc condițiile legale, își depun candidaturile la colegiile de conducere ale ÎCCJ, curților de apel, ori ale parchetelor ce funcționează pe lângă acestea, respectiv colegiul de conducere al DNA. Candidatura este însoțită de un curriculum vitae, un proiect privind principalele obiective pe care le vor urmări judecătorii sau procurorii în cazul alegerii în cadrul CSM, o declarație pe proprie răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 și nici nu au colaborat cu acestea, o declarație autentică, pe proprie răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații, precum și o declarație de interese actualizată.

Alegerea membrilor CSM se face cu majoritatea voturilor exprimate de toți judecătorii, respectiv procurorii, ce compun categoriile de instanțe/parchete unde se depun candidaturile, în cadrul unei adunări generale. În cazul în care doi sau mai mulți candidați au obținut același număr de voturi, este declarat ales magistratul cu cea mai mare vechime efectivă în magistratură.

După centralizarea rezultatelor votului în adunările generale ale magistraților, CSM, întocmește lista finală cu magistrații aleși și o trimite mai întâi Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care, în termen de 15 zile, face verificările necesare și comunică CSM dacă membrii de pe listă au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea. După această verificare, CSM trimite lista Biroului Permanent al Senatului. Acesta conform art. 18 alin. 3 din Legea nr. 317/2004 așa cum a fost completată de art. 1 din Legea nr. 247/2005, înaintează această listă Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, pentru a examina dacă au fost respectate dispozițiile legale cu privire la alegerea membrilor CSM. Comisia întocmește un raport, pe baza căruia, în prezența majorității membrilor săi, Senatul validează lista cuprinzând magistrații aleși ca membrii ai CSM.

În vederea alegerii celor 2 reprezentanți ai societății civile în CSM, organizațiile profesionale ale juriștilor, consiliile profesorale ale facultăților de drept acreditate, asociațiile și fundațiile care au ca obiect unic de activitate apărarea drepturilor omului, confederațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național, pot propune Biroului Permanent al Senatului câte un candidat. Acesta pe lângă condițiile amintite, trebuie de asemenea, conform art. 19 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, să nu fie membru al nici unui partid politic, să nu fi îndeplinit, în ultimii 5 ani, funcții de demnitate publică și să nu fi făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990, și să nu aibă un interes personal care influențează îndeplinirea obiectivă a atribuțiunilor prevăzute de lege. De asemenea, la depunerea candidaturii, aceștia depun aceleași documente, menționate pentru celelalte categorii de membri ai CSM, la care se adaugă și cazierul judiciar.

Președintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului CSM la care participă. Președintele ÎCCJ participă la lucrările secției pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, la lucrările secției pentru procurori, iar ministrul justiției, la lucrările ambelor secții. Aceștia nu au drept de vot în situațiile în care secțiile îndeplinesc rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare. Reprezentanții societății civile participă numai la lucrările Plenului Consiliului. Lucrările Plenului, cât și ale secțiilor Consiliului, sunt de regulă publice, iar votul asupra hotărârilor CSM este direct și secret.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, și rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor. Acțiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate dintr-un membru al Secției pentru judecători și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători și, respectiv, un membru al Secției pentru procurori și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru procurori.

Curtea Constituțională a României. În prezent, în România, controlul constituționalității legilor este reglementat în Constituția României, republicată (art. 142-147) precum și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, (cu modificările aduse prin Legea nr. 138/1997) republicată.

Natura juridică a Curții Constituționale a constituit subiect de dispută atât politică, dar mai ales științifică, în anii de început ai activității sale, dar, datorită climatului politic al ultimilor ani, statutul și rolul acestei instituții, caracterizată uneori cu sintagma de „a patra putere în stat”, s-au dovedit a fi foarte importante pentru democrația românească, aflată într-o perpetuă devenire.

Din așezarea în Constituție, atât ca redactare cât și ca poziționare a articolelor care o reglementează, se dovedește că jurisdicția Curții Constituționale din Româna, se situează în afara celor trei puteri clasice descrise de către Montesquieu, ea fiind însărcinată să le facă pe acestea să-și îndeplinească atribuțiile. Natura juridică a Curții Constituționale privește atât scopul existenței acesteia, cât și natura activității acesteia jurisdicționale. Din punct de vedere al naturii construcției juridice a Curții, ne raliem opiniei profesorilor Ioan Muraru, respectiv Mihai Constantinescu, care consideră că funcțiile principale ale instituției se circumscriu caracterului de autoritate politico-jurisdicțională, care prin unele atribuții are și un rol politic, este garantul supremației Constituției (nu al Constituției, acest rol avându-l Președintele României) și protectorul libertăților publice.

Menirea esențială a Curții Constituționale în perioada contemporană în România considerăm a fi însă asigurarea echilibrului în exercitarea atribuțiilor funcționale ale autorităților publice. Aceasta deoarece acest echilibru poate fi afectat pe de o parte de disfuncționalități și blocaje în relația Parlament-Guvern (de regulă în cazul existenței unei majorități covârșitoare a partidului de guvernământ în Parlament, când apare nevoia protecției minorității politice), sau, pe de altă parte, în cazul disfuncționalităților în relația Parlament-Președinte, (atunci când există o fărâmițare excesivă a reprezentativității politice în Parlament, fapt ce poate alimenta tendințe discreționare din partea Președintelui care au menirea de a contracara instabilitatea guvernamentală). În acest cadru, jurisdicția constituțională are rolul fundamental de a menține „frontierele” dintre atribuțiile autorităților publice menționate pentru a prezerva autonomia funcțională a fiecăreia.

În România, Curtea Constituțională, are ca trăsături fundamentale următoarele:

este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România;

este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii de organizare și funcționare;

asigură controlul constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului, pronunțându-se numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului;

este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, hotărând în cazurile expres și limitativ prevăzute în Constituție, iar competența sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.

Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătoriilor dacă legea nu prevede altfel.

Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, plenul hotărăște ședință secretă.

Atribuțiile Curții Constituționale Potrivit Constituției (art. 146), principalele atribuții ale Curții Constituționale sunt următoarele:

Exercită un control al constituționalității legilor anterior promulgării lor

Se pronunță asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției.

Se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale,

Se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului

Hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial,

Soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii

Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.

Constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului.

Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României.

Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia

Verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

CAPITOLUL IX: UNIFORMIZAREA SISTEMULUI JURIDIC EUROPEAN

Secțiunea I: Cetățenia europeană – reglementare juridică

Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică dintre o persoană fizică și un stat, legătură care generează drepturi și obligații reciproce. Statul își exercită suveranitatea sa asupra propriilor cetățeni și atunci când aceștia se află pe teritoriul altor state.

Tratatul asupra Uniunii Europene introduce în Tratatul de la Roma pentru prima dată termenul de “cetățean” odată cu angajamentul solemn, după care Uniunea se constituie ca o Uniune între popoare. Art.8 par.1 din Tratat prevede că se instituie o cetățenie a Uniunii, iar în continuare se precizează că cetățean al Uniunii este orice persoană având naționalitatea unui stat membru; potrivit par.2 al aceluiași articol, toți cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și sunt supuși obligațiilor prevăzute în Tratat.

Cetățenia Uniunii fiind reglementată de Tratatul instituind Comunitatea Europeană, înseamnă că cetățenia Uniunii va fi supusă regulilor de procedură prevăzute de acest tratat și, mai ales, va fi supusă controlului Curții de Justiție.

Noțiunea de cetățenie europeană își are originea în documentele Consiliului European de la Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul întâlnirii șefilor de state și guverne de la Paris (10-11 decembrie 1974) se realizase acordul de constituire a unui grup de lucru care urma să studieze condițiile și termenele în care se vor putea acorda, pentru cetățenii celor nouă state membre în momentul respectiv, drepturile speciale provenite din calitatea de cetățean al statelor membre ale Comunităților. După încheierea lucrărilor Grupului de lucru, acesta a înaintat Consiliului European, întrunit în ședință la Fontainbleau un raport cu privire la această problemă. Până în acel moment, în documentele respective nu se conturase nimic despre instituția cetățeniei europene.

Această problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la Dublin a Consiliului European (1990), când s-a avut în vedere instituirea unei cetățenii comunitare. Pe baza acestei cetățenii urma să se recunoască unele drepturi politice și sociale pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, ca un suport al Uniunii politice care urma să se creeze. În această viziune inițială, cetățenia europeană nu însemna o contopire a identităților naționale, ci reprezenta numai o modalitate mai bună de comunicare între aceste identități.

În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulație a persoanelor. Ulterior, s-a considerat că cetățenia europeană trebuie să se refere în finalul construcției comunitare și la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fără a ține seama de frontiere și de alte limitări de natură națională.

După îndelungate discuții și exprimarea mai multor puncte de vedere în legătură cu această chestiune, Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie formulat două concluzii esențiale: recunoașterea unei duble cetățenii și atribuirea de drepturi cetățenilor comunitari, fără să se țină seama de cetățenia acestora.

În legătură cu recunoașterea dublei cetățenii, Consiliul a decis că deși orice persoană are, de regulă, cetățenia statului său, care îi conferă anumite drepturi și obligații, aceasta nu exclude existența unei cetățenii comunitare ca un complement al cetățeniei naționale și nu ca o substituire a acesteia. Cetățeanul Uniunii rămâne mai departe cetățean al țării sale, cetățenie stabilită conform normelor juridice interne.

Secțiunea II: Drepturile cetățenilor europeni prevăzute de tratatul de la Maastricht

Cetățenilor Uniunii prin Tratatul de la Maastricht (art.8 par.1 C.E.E.) li se conferă de o serie de drepturi și anume:

A. Astfel, este dreptul la liberă circulație și sejur pe teritoriul intercomunitar fără a fi supus decât limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul de la Maastricht sau de dispozițiile adoptate în vederea aplicării lor (art.8A). Textul se referă la un drept sau la o libertate având o dublă natură. Mai întâi, este vorba despre un drept fundamental al cetățeanului Uniunii de a putea circula nu numai în cadrul teritorial al statului al cărui resortisant este persoana respectivă, dar și pe teritoriul tuturor statelor membre ale Uniunii, aceasta putând prevedea eventual, unele restricții la șederea persoanelor din statele terțe. În același timp, aceste drepturi reprezintă o libertate de bază în sistemul comunitar (în acest sens art.3 lit.c. din Tratatul C.E.) necesară realizării pieței interne, organizată de Tratatul C.E. sub forma liberei circulații a muncitorilor, a libertății de stabilire și a prestării de servicii, dar care, sub acest aspect, sunt asigurate în special agenților economici. Prin urmare, potrivit art. 8A dreptul la circulație și de ședere este recunoscut tuturor cetățenilor Uniunii, adică tuturor resortisanților comunitari.

În realizarea acestui drept s-a ridicat întrebarea dacă limitele duratei de ședere sau cele privind dovada resurselor, acoperirea socială sau îndeplinirea formalităților administrative susceptibile să fie cerute de fiecare stat membru mai sunt încă valabile, altfel zis, cum se va concilia dreptul de a circula și dreptul de ședere în mod liber pe teritoriul statelor membre cu rezervele și limitările prevăzute chiar prin dispozițiile luate în aplicarea tratatului. Răspunsul dat în doctrină și în practica legislativă a fost acela că orice restricție referitoare la durata șederii trebuie a fi socotită înlăturată, în măsura în care ar afecta substanța însăși a dreptului la liberă circulație și ședere.

B. Dreptul de vot la alegerile naționale și europene reprezintă o altă consecință a recunoașterii calității de cetățean european. Exercitarea acestui drept va presupune înlăturarea unor obstacole decurgând din reglementările naționale privind acordarea dreptului de vot în cadrul alegerilor interne, dat fiind că unele țări acordă drept de vot și străinilor: Danemarca, Olanda, în timp ce altele nu recunosc acest drept decât cetățenilor proprii: Franța, Germania. Aceste reglementări diferite care împiedică exercitarea dreptului la vot a oricărui cetățean comunitar (acesta urmând să aibă dreptul de a vota și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, indiferent de țara în care se află), au justificat modificarea art.138 par.3 C.E.E., prin Tratatul de la Maastricht, prevăzându-se necesitatea adoptării unei proceduri uniforme de către statele Uniunii referitoare la condițiile de eligibilitate și desfășurare a votului pentru toate statele membre. De asemenea, potrivit art. 8B par.1 din Tratat, orice cetățean având reședința într-un stat membru al cărui resortisant nu este, are dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile municipale în statul membru unde își are reședința, în aceleași condiții ca resortisanții acelui stat.

Asimilarea resortisanților din celelalte state membre în privința dreptului de vot cu naționalii din statul în care se află, nu este absolută, deoarece prin art. 8B par.1, este posibil ca statul membru să aducă unele restricții acestui drept. Textul menționat prevede că acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților ce vor fi adoptate de Consiliu și după consultarea Parlamentului European, modalități care pot prevedea dispoziții derogatorii, dacă situația specifică a unui stat membru le-ar justifica.

În ceea ce privește dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile pentru Parlamentul European, formularea cuprinsă în art.8B par.2 este asemănătoare cu cea de la par.1, prevăzându-se în acest sens că orice cetățean al Uniunii, având reședința într-un stat membru al cărui resortisant nu este, are dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile Parlamentului European în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat.

Consacrarea prin Tratat a dreptului pentru cetățenii Uniunii de a participa la alegerea Parlamentului European într-un alt stat membru decât cel ai cărui naționali sunt, poate fi considerată ca fiind o derogare la principiul, potrivit căruia, alegerea Parlamentului European ar trebui în mod necesar să coincidă cu o reprezentare a popoarelor statelor membre ale Comunității pe o bază exclusiv națională.

C. Cetățenia comunitară are implicații și în ceea ce privește protecția diplomatică a persoanelor care se bucură de această cetățenie, întrucât, într-un stat terț unde statul național al respectivei persoane nu este reprezentat, el poate solicita protecția diplomatică a oricărui alt stat comunitar. În acest fel este formulat art.8C din Tratat care prevede că orice cetățean al Uniunii, pe teritoriul unei terțe țări în care statul membru al cărui resortisant este – nu este reprezentat -, beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii acelui stat. Din formularea menționată rezultă că nu este vorba de o protecție diplomatică și consulară europeană ca o substituire sau ca un adaos la protecția exercitată de fiecare stat membru. Soluția reținută la Maastricht reprezintă în realitate o extindere a protecției diplomatice și consulare clasice, pe baza unui mecanism interstatal menținând monopolul statelor membre privite individual (ut singuli) în exercitarea acestei funcții de protecție.

Nu este vorba nici de o protecție comună a cărei exercitare subsidiară sau complementară ar fi putut fi încredințată colectivității statelor membre, formulă care ar fi putut să-și găsească suportul în dispozițiile din Tratatul Uniunii Europene.

Punerea în aplicare a acestui mecanism de reprezentare presupune, totuși, acordul statului terț respectiv, acesta fiind, de altfel, și obiectul alineatului 2 al art.8C, în termenii căruia statele membre vor stabili între ele regulile necesare și vor angaja negocierile internaționale cerute în vederea asigurării acestei protecții.

D. Dreptul de petiționare este, de asemenea, recunoscut în baza cetățeniei europene. În baza acestui drept, cetățeanul european poate să prezinte individual sau în asociere cu alți cetățeni ai Comunităților cereri sau doleanțe scrise către Parlamentul European.

Alineatul întâi al art.8D consacră dreptul pentru orice cetățean de a se adresa în scris Parlamentului Europei, conform dispozițiilor de la art.138D. Orice cetățean al Uniunii, ca și orice persoană fizică sau juridică, având reședința sau sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta, cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau persoane, o cerere către Parlamentul European asupra unui subiect în legătură cu domeniile de activitate ale Comunității și care îl privesc direct. Dacă acest drept n-ar putea fi socotit ceva nou, dat fiind că în art.128 din Regulamentul interior al Parlamentului European se găsește înscris acest drept, există un drept de petiționare care n-are precedent în documentele Uniunii. Este vorba de dreptul prevăzut în alin.2 al textului oricărui cetățean al Uniunii de a se adresa mediatorului, instituit conform dispozițiilor din art.138E. Potrivit acestui ultim text, mediatorul este numit de Parlamentul European și este abilitat să primească plângeri prealabile, referitoare la cazurile de ineficientă administrativă în activitatea instituțiilor sau organelor comunitare, cu excluderea Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță în exercitarea funcțiilor jurisdicționale. Aria de aplicare a acestui drept este extinsă prin trimiterea la art.138E, conform căruia, acest drept poate fi exercitat de orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul său într-un stat membru al Uniunii Europene.

Mediatorul este numit de către Parlamentul European după fiecare alegere a Parlamentului; el este independent și are competența de a efectua anchete în cadrul instituțiilor care fac obiectul plângerii; mediatorul adresează raportul său anual numai Parlamentului European. Demiterea mediatorului se face numai de către Parlamentul European.

Cetățenia europeană este concepută într-o perspectivă dinamică. În această privință articolul 8E prevede posibilitatea unei extinderi a drepturilor avute în vedere în art.8A și 8D. Într-o primă etapă se prevede că exercitarea dreptului la liberă circulație și de petiționare vor forma obiectul unui raport, prezentat de Comisia Parlamentului European Consiliului și C.E.S. la fiecare trei ani, raport care trebuie să țină seama de dezvoltarea Uniunii. Pe această bază, Consiliul poate adopta dispoziții tinzând să completeze drepturile prevăzute în prezent. De asemenea, Consiliul European va recomanda adoptarea dispozițiilor respective de către statele membre conform regulilor lor constituționale.

Prin modul de constituire a cetățeniei europene, comunitatea europeană apare, pe plan european și internațional ca o realitate inedită și complet originală.

Uniunea Europeană a adăugat noi valențe acestei construcții suprastatale, fiind dezideratul principal în realizarea ideilor de integrare europeană. Instituția “cetățeniei europene” își găsește un loc deosebit de important în înfăptuirea acestui deziderat.

Secțiunea III: Problema minorităților în Europa unită

Problematica cetățeniei europene este intim legată de problemele privind minoritățile. Conținutul noțiunii de cetățenie într-un anumit stat depinde de trăsăturile caracteristice ale statului respectiv, altfel zis, după cum acesta este privit dintr-o perspectivă etnică, religioasă sau teritorială. Astfel, în numeroase state noi, apărute în urma decolonizării există o concepție teritorială asupra statului; în alte state, mai ales cele aparținând Europei Centrale și Orientale, statul este privit ca un cămin național constituit pe baze etnice. De aici pot decurge dificultăți reale pentru minoritățile etnice, religioase sau lingvistice; așa se explică de ce problemele minorităților au devenit deosebit de dificile în Europa Centrală și Estică; aceeași importanță au căpătat-o aceste probleme și în numeroase țări asiatice și progresiv în anumite state africane.

Atitudinile de respingere a muncitorilor migranți în Europa occidentală pot să se explice, de asemenea, printr-o mai puternică identificare etnică sau culturală a acestor state. Respingerea sau marginalizarea muncitorilor migranți, originari dintr-o serie de state din afara Europei, se justifică din ce în ce mai mult, în acest caz, prin referințe vizând integritatea culturii lor etnice sau religioase.

Atitudinea șovinistă începe, uneori, prin a nu recunoaște naționalitatea persoanelor aparținând unor grupuri etnice sau religioase nedorite sau de care s-ar putea lipsi. În continuare, această atitudine se manifestă printr-o opoziție netă contra participării efective a respectivelor grupuri la viața economică, socială și religioasă a societății. De asemenea, sunt încurajate încercările membrilor minorităților în direcția abandonării propriilor caracteristici etnice și a asimilării, în urma acceptării limbii și culturii grupului dominant.

Soluția firească a acestor manifestări a fost expresă în Declarația Națiunilor Unite asupra drepturilor persoanelor aparținând unor minorități naționale sau etnice, religioase și lingvistice adoptată de O.N.U. Ideea centrală a Declarației este aceea a încurajării statelor în direcția menținerii unei linii de mijloc – respectiv, integrarea diferitelor grupuri etnice și religioase într-o societate multiculturală, caracterizată prin toleranță și cooperare interculturală, fără a provoca, totuși, asimilarea grupurilor slabe în cultura grupului dominant. În această viziune, integrarea implică obținerea cetățeniei, dar se poate întâmpla ca uneori aceasta să nu fie posibil decât în anumite condiții, situație care se apropie în fapt, de asimilare.

În cadrul grupului de lucru al ONU privind minoritățile s-a făcut observația că noțiunea de minorități “naționale” este ambiguă și ar trebui clarificată, legitimându-se folosirea conceptului chiar cu privire la persoanele care aparțin unor minorități etnice, religioase sau lingvistice în interiorul unui stat, indiferent dacă sunt (încă) sau nu cetățeni ai statului în care își au reședința.

O primă motivare a acestor soluții ar fi aceea că și persoanele nebeneficiind de cetățenie, sunt îndreptățite să-și afirme drepturile ca minoritate. În cadrul dezbaterilor O.N.U. asupra protecției minorităților au apărut puternice divergențe de vederi în legătură cu necesitatea de a ști dacă minoritățile ar trebui să fie alcătuite sau nu, prin definiție, doar din cetățeni. Anumiți reprezentanți ai țărilor occidentale (delegațiile belgiană, franceză și britanică) doreau ca definiția să se aplice în exclusivitate cetățenilor statului implicat, subcomisia O.N.U. nu a ținut seama de această părere și nu a îndepărtat posibilitatea ca persoanele lipsite de cetățenie să facă, de asemenea, parte din minorități. În fața subcomisiei au fost prezentate, printre altele, și definiția lui Francesco Capotorti, specialist reputat în problemele minorităților naționale; el a propus următoarea definiție a noțiunii de minoritate națională: “Un grup numeric inferior restului populației unui stat, aflat în poziție nedominantă, ai cărui membri – cetățeni ai statului – posedă, din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic o serie de caracteristici care diferă de cele prezentate de restul populației și manifestă, chiar într-un mod implicit, un sentiment de solidaritate, având drept efect păstrarea culturii, a tradițiilor, a religiei sau a limbii lor”.

Cu toate că subcomisia a apreciat în ansamblu studiul lui Capotorti, ea nu și-a însușit definiția propusă de acesta, deoarece restrângea statutul de minoritate numai la cetățeni.

Ulterior, sarcina de a defini conceptul de minoritate națională a fost încredințată judecătorului Jules Deschênes, a cărui propunere a fost examinată de subcomisia ONU în anul 1985. Definiția sa privind termenul de “minoritate” era următoarea:

“Un grup de cetățeni aparținând unui stat, aflat în minoritate numerică și în poziție nedominantă în cadrul acestui stat, dotat cu caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale majorității populației, solidari unii față de ceilalți, animați, chiar dacă doar implicit, de o voință colectivă de supraviețuire și aspirând la egalitate de fapt și de drept cu majoritatea”.

În dezbaterea desfășurată în cadrul subcomisiei unii delegați și-au manifestat dezacordul în legătură cu includerea persoanelor fără cetățenie în acest concept. Divergențele de opinie asupra altor expresii precum “voință colectivă de supraviețuire” și asupra segmentului de frază “aspirând la egalitate de fapt și de drept cu majoritatea” au împiedicat subcomisia să ajungă la un acord în legătură cu această definiție. În dezbaterea din 1985, membrii subcomisiei au exprimat o serie de îndoieli și asupra faptului dacă ar fi posibilă sau nu o definiție generală în această materie. Lucrurile s-au repetat în cursul discuțiilor ulterioare vizând stabilirea unor norme, atât la nivel mondial, cât și regional în această materie. De altfel, o definiție a minorităților nu se află nici în Declarația Națiunilor Unite, nici în Convenția-cadru europeană pentru protecția minorităților naționale din 1994.

Aceste eforturi au eșuat din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu există un consens asupra substanței acestei probleme nici în cadrul Organizației Națiunilor Unite, nici în cadrul organizațiilor regionale. În al doilea rând, chestiunea nu poate fi rezolvată în mod abstract, dat fiind că și anumite categorii de persoane fără naționalitate ar trebui să beneficieze în mod evident de unele dintre drepturile minorităților, dar nu în mod necesar de toate drepturile. Se impunea, de asemenea, să fie clarificate și motivul pentru care anumiți indivizi sau grupuri de indivizi nu posedă cetățenia statului în care sunt rezidenți, deși formează o minoritate sau un grup etnic care ar trebui să se bucure de anumite drepturi în cadrul statului de rezidență.

Comitetul drepturilor omului, în Observația sa generală asupra articolului 27 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice (denumit aici Pactul) și-a exprimat părerea cea mai autorizată în problemele analizate arătându-se că „articolul 27 conferă drepturi tuturor persoanelor aparținând minorităților care există în statul parte. Dat fiind natura și semnificația drepturilor enunțate în acest articol, nu se justifică stabilirea gradului de permanență implicat de termenul “a exista”. Este vorba, pur și simplu, de faptul că indivizii aparținând acestor minorități nu trebuie să fie lipsiți de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a-și practica religia și de a se exprima în propria lor limbă. La fel cum acești indivizi nu trebuie să fie, în mod necesar, nici cetățeni, ei nu trebuie să fie nici rezidenți permanenți. Astfel, muncitorii imigranți sau chiar persoanele aflate în trecere într-un stat parte, care constituie asemenea minorități, nu trebuie să fie lipsiți/lipsite de exercitarea acestor drepturi. În acest scop, la fel ca toți ceilalți indivizi aflați pe teritoriul statului parte, ei ar trebui, în egală măsură, să poată beneficia, în mod normal, de drepturi precum libertatea de asociere și de exprimare. Existența într-un anumit stat parte a unei minorități etnice, religioase sau lingvistice nu trebuie să fie tributară unei decizii a acestuia, ci trebuie să fie stabilită cu ajutorul unor criterii obiective”.

Dreptul la cetățenie este consacrat în art.15 al Declarației Universale și este formulat astfel: „Orice individ beneficiază de dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa, nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”. Dacă fiecare are dreptul la o cetățenie, art.15 nu precizează care stat trebuie să-i confere individului cetățenia sa. În principiu, s-ar putea susține că obligația revine statului în care persoana se află în calitate de rezident, cu excepția situației în care o serie de factori particulari ar justifica refuzarea acestui drept față de anumite persoane. Un alt argument ar fi acela că orice individ are interesul de a poseda cetățenia statului în care și-a stabilit domiciliul.

Dacă un stat încearcă să aplice, cu bună-credință Declarația Universală, inclusiv art.15, dar lipsește o persoană de cetățenie sau respinge candidatura unui rezident, acest stat trebuie să-și motiveze o asemenea decizie. Dar chiar în conținutul Convențiilor care nu fac referire directă la principiul consacrat prin art.15 al Declarației Universale, s-a subliniat că acest principiu are o mare importanță, întrucât constituie totodată un test al evoluției tratamentului naționalității sub aspectul drepturilor omului.

În această situație este Convenția din 1989 privind drepturile copilului care reprezintă un instrument cvasi-universal (întrucât 191 state au aderat deja); în articolul 7 se prevede:

a)Copilul este înregistrat încă de la naștere și are prin aceasta dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o naționalitate și, în măsura posibilului, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia.

b)Statele părți veghează la aplicarea acestor drepturi, în conformitate cu propria legislație națională și cu obligațiile impuse de instrumentele internaționale aplicabile în materie, în special în cazurile în care, în absența lor, copilul ar deveni apatrid”.

Convenția americană din 1978 asupra drepturilor copilului stipulează în art.20 faptul că orice persoană are dreptul la o naționalitate, iar în paragraful 2 al aceluiași articol este consacrat principiul după care, orice persoană are dreptul de a dobândi naționalitatea statului pe teritoriul căruia s-a născut, în situația în care ea nu are dreptul la o altă naționalitate. De asemenea, paragraful 3 stipulează că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de naționalitatea sa, nici de dreptul de a-și schimba naționalitatea. Curtea interamericană a drepturilor omului, în avizul său consultativ din 1984 asupra amendamentelor la prevederile Constituției statului Costa Rica referitoare la naturalizare, a afirmat că dreptul la o naționalitate constituie un drept imprescriptibil al omului, recunoscut în dreptul internațional.

Consiliul Europei a adoptat în 1997 Convenția europeană asupra naționalității, care cuprinde expresia cea mai recentă a concepției moderne, la nivel regional, asupra dreptului la naționalitate. Toate acest documente internaționale, deși nu se referă în mod direct la cetățenie, recunosc importanța art.15 din Declarația Universală.

Problematica cetățeniei ridică și unele controverse speciale, cum ar fi aceea a persoanelor care, deși dețin deja cetățenia statului unde domiciliază, riscă să o piardă, deoarece teritoriul respectiv se va afla sub o nouă suveranitate și va trebui să obțină o nouă cetățenie sau a persoanelor apatride care și-au părăsit țara în care beneficiau de cetățenie, în vederea instalării într-un alt stat, ori a persoanelor care, după ce au dobândit cetățenia s-ar putea s-o piardă în anumite condiții.

a) Dreptul de a păstra cetățenia dobândită. Odată dobândită, cetățenia nu poate fi retrasă în mod arbitrar (art.15 din Declarația Universală, art.4 c din Convenția europeană asupra naționalității). Anterior apariției dreptului internațional privitor la drepturile omului, cetățenia sau naționalitatea era uneori retrasă arbitrar și chiar din motive de apartenență rasială sau etnică. Unul dintre cele mai elocvente exemple negative în această privință este legea germană nazistă din 1935 asupra cetățeniei Reich-ului german (una dintre așa-zisele legi din Nürenberg), prin care cetățenia germană era rezervată numai persoanelor de rasă germană sau înrudită. Aceasta a reprezentat una dintre primele etape ale unui proces conducând spre holocaustul în care au fost uciși mii de evrei, țigani și alte grupuri prin venele cărora nu curgea sânge german sau înrudit.

O asemenea lipsire colectivă de cetățenie motivată etnic ar constitui, în zilele noastre, o încălcare flagrantă a drepturilor omului. Indivizii ar putea fi lipsiți de cetățenie, dar aceasta numai în condiții rezonabile, stabilite în prealabil în dreptul intern. Formularea cea mai recentă a acestor condiții este inclusă în art.7 din Convenția europeană asupra naționalității, care ar putea fi considerată drept reflexul concepțiilor actuale, și în materie de cetățenie și care subordonează normele referitoare la cetățenie respectării drepturilor omului. În conformitate cu acest articol, lipsirea de cetățenie nu este admisibilă decât în următoarele condiții: cetățenia să fi fost dobândită în urma unui comportament fraudulos; persoana vizată să fi obținut în mod voluntar o altă cetățenie; persoana să se angajeze, în mod voluntar, în rândul forțelor militare străine; persoana este, în mod obișnuit, rezidentă în străinătate și nu are nici o legătură efectivă cu statul a cărui cetățenie o are; în sfârșit, persoana manifestă un comportament susceptibil de a aduce un grav prejudiciu intereselor esențiale ale statului.

b) Drepturile privind cetățenia în cazul succesiunii de state. O problemă deosebită apare și în situația denumită, în termeni juridici, succesiunea de state, respectiv, atunci când un teritoriu își schimbă suveranitatea. Pot apărea următoarele situații:

– unificarea statelor;

– transferul unei părți din teritoriu unui alt stat;

– divizarea unui stat și apariția mai multor state, de curând independente.

În aceste situații se ridică problema cetățeniei rezidenților de pe teritoriile nou apărute, dar care erau deja cetățeni ai statului precedent.

În situațiile aparținând primei categorii (unificarea statelor), vechea cetățenie este înlocuită de cetățenia țării unificate. În cealaltă situație, întrucât naționalitatea (cetățenia) este legată de teritoriu, rezidenții ar trebui să beneficieze în mod automat de posibilitatea de a alege cetățenia statului de care depinde teritoriul pe care locuiesc, având însă și posibilitatea de a-și păstra vechea cetățenie.

În situațiile din categoria a treia (divizarea statelor), în care se produce o dispariție totală a unui stat, urmată de apariție mai multor state, independente, circumstanțele sunt diferite. Țara dispărând, vechea cetățenie nu mai există și nu mai poate, deci, să fie păstrată. Cetățenia tuturor trebuie stabilită din nou. În general, cetățenii trebuie să obțină cetățenia noului stat în care trăiesc și nu pot, în mod normal, să solicite să devină cetățeni ai altui stat dintre cele apărute în urma divizării. Desigur, aceste din urmă state sunt libere să-și ofere cetățenia, dar nu sunt obligate să o facă, decât în situația existenței unor motive speciale.

Paragraful (2) al art.7 al Convenției privind drepturile copilului prevede, de asemenea, că un copil născut pe teritoriul unui stat trebuie să obțină cetățenia acestui stat; în caz contrar, el ar deveni apatrid. În ceea ce privește copiii care devin apatrizi în cazul în care nu ar dobândi naționalitatea statului în care s-au născut, principiul jus soli a devenit de acum înainte universal. De observat că până în prezent 191 de state au ratificat Convenția, iar Statele Unite, deși nu au ratificat Convenția, în fapt aplică principiul de mai sus.

Soluția juridică cea mai corespunzătoare în materie ar fi raportarea la art.18 și 19 din Convenția europeană asupra naționalității, sau încheierea unui tratat între statele implicate, cu respectarea principiilor drepturilor omului, și cu recunoașterea dreptului fiecărui om la o cetățenie, evitându-se pe cât posibil apatridia. Evitarea apatridiei revine în principal țării de reședință prin acordarea cetățeniei, implicit prin acordarea cetățeniei copiilor născuți pe teritoriul său.

În esență, evoluția dreptului internațional inspirat de drepturile omului oferă, actualmente, motivația cea mai convingătoare pentru a desprinde următoarele concluzii: în cazul succesiunii de state, cetățenii vechiului stat care rezidă în mod obișnuit (și nu provizoriu) pe teritoriul supus unei noi suveranități au dreptul de a obține cetățenia statului devenit suveran pe acest teritoriu. Aceste persoane vor avea întotdeauna posibilitatea de a accepta oferta de cetățenie a altor țări implicate, fără să fie obligate să o accepte, iar cea de-a doua țară nu este obligată, în general, să le adreseze o asemenea ofertă. Cele două state trebuie să vegheze la prevenirea apatridiei și incumbă statului de domiciliu să dovedească existența unui motiv legitim pentru a refuza cetățenia oricărei persoane care rezidează pe respectivul teritoriu, în mod obișnuit.

Începând cu anul 1993, Comisia de drept internațional (CDI) încearcă să pună la punct un instrument lipsit de rigiditate privind incidențele succesiunii statelor asupra naționalității persoanelor fizice și juridice. CDI a adoptat, în 1997, un ansamblu de 27 de articole însoțite de comentarii, prezentat în cadrul celei de-a 6-a Comisii (probleme juridice) a Adunării Generale pentru observații. Soluțiile promovate se situează pe o linie comună cu cele menționate.

c) Există, oare, un drept de a obține cetățenia statului de reședință în cazul restaurării statului? Se produce o restaurare atunci când un stat, la origine independent, este încorporat, pentru o anumită perioadă, într-o entitate mai vastă iar ulterior el își recapătă independența. Exemplele cele mai semnificative recente sunt furnizate de cele trei state baltice care, încorporate în Uniunea Sovietică în 1940, și-au recăpătat independența în anul 1991.

Afirmațiile, conform cărora, în cazul restaurării statului nu trebuie, în mod necesar, să se țină seama de regulile care se aplică la succesiunea statelor, se bazează pe argumentul că statele astfel stabilite au dreptul de a-și repune în vigoare legislația asupra cetățeniei, așa cum se prezenta aceasta anterior pierderii suveranității și că respectivele state pot, deci, să stabilească pe ce bază sunt în măsură să ofere cetățenia, în urma recâștigării independenței, aplicându-se legea aflată anterior în vigoare. Aceste motive nu sunt valabile decât dacă încorporarea lor într-o altă entitate a depins de utilizarea sau de amenințarea cu utilizarea ilegală a forței (ceea ce s-a întâmplat în 1940 cu statele baltice).

Această situație nu poate fi asimilată cu cea existentă în statele restaurate care își dobândesc independența după o încorporare prelungită într-o unitate mai mare. Sub aspectul drepturilor omului contează foarte puțin pentru persoanele rezidente în ce consta cauza încorporării, dacă acestea s-au stabilit aici de bunăvoie, ca și când ar fi fost vorba de propria lor țară. Pe parcursul lungilor perioade de încorporare, pot avea loc migrații, la scară largă, în interiorul acestei entități mai mari. În cazul în care colonizarea s-a desfășurat timp de două generații sau anterior intervenirii restaurării, acordarea cetățeniei după restaurarea statului nu poate fi tratată în același mod ca la încheierea unei ocupații militare obișnuite. Și totuși, este discutabil dacă descendenții celor care au ajuns pe acest teritoriu, în cursul perioadei de încorporare, au un drept automat la cetățenia țării restaurate, chiar dacă posedau cetățenia entității statale, care a existat anterior restabilirii independenței.

În doctrină s-a exprimat părerea că și în cazul în care ei nu dobândesc imediat cetățenia, au cel puțin dreptul de a rămâne în statul restaurat și de a beneficia de un tratament egal cu cel administrat persoanelor deținând naționalitatea acestui stat în privința drepturilor sociale și economice, inclusiv al autorizației de a munci, cu o singură excepție: până la obținerea cetățeniei, ei pot fi excluși din funcțiile publice care presupun exercitarea unei puteri suverane.

O altă problemă specifică care se ridică în această materie este și aceea a condițiilor pe care persoanele nou-venite trebuie să le respectate în materie de drepturi ale omului în vederea unei naturalizări nediscriminatorii. Imigranții, în sensul strict al termenului respectiv, adică persoanele care sosesc într-o țară despre care știu că nu este a lor sau copiii acestora, au oare, dreptul la cetățenia respectivei țări? Multe state practică principiul jus soli, ceea ce înseamnă că cei născuți pe teritoriul lor obțin, de regulă, cetățenia respectivului stat, chiar dacă părinții lor nu sunt cetățeni ai țării în discuție. Altele nu aplică decât dreptul sângelui, ceea ce înseamnă că doar copiii născuți din părinți deja cetățeni își dobândesc în mod automat (ex lege) cetățenia.

Ca urmare a evoluției concepției asupra drepturilor omului, chiar cei care ar aplica principiul dreptului sângelui trebuie să admită principiul jus soli vis-à-vis de copiii născuți pe teritoriul lor; în caz contrar, aceștia ar deveni apatrizi.

S-ar putea susține și teza că majoritatea imigranților posedă o altă cetățenie – aceea a țării din care au plecat și, ca urmare, copiii lor nu ar putea solicita cetățenia pe motiv de apatridie. Celor care nu devin cetățeni ex lege, statele pot să le ofere cetățenia prin naturalizare. Îi revine oare statului obligația de a naturaliza persoanele care au devenit rezidenți permanenți?

Potrivit art.6, paragraful 3 (obținerea naționalității) din Convenția Europeană asupra naționalității fiecare stat trebuie să prevadă în dreptul său intern, pentru persoanele care își au rezidența legală în mod obișnuit pe teritoriul său, posibilitatea unei naturalizări. Printre condițiile de îndeplinit este și durata necesară rezidenței, anterior înaintării solicitării care nu trebuie să depășească 10 ani.

Posibilitatea ca statul să soluționeze diferit această chestiune, făcând distincții între diferite categorii de candidați la naturalizare constituie o problemă controversată și care capătă o deosebită importanță pentru minorități. În mod tradițional, s-ar putea vorbi de o prerogativă internă, întotdeauna apărată cu rigurozitate, refuzându-se dreptului internațional vreun amestec în această materie, idee care cedează pasul sub influența concepțiilor moderne despre drepturile omului. Orice distincție de ordin etnic sau cultural ar putea fi considerată drept o încălcare a Convenției Internaționale asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, în principal a articolului nr.5 d) iii), conform căruia, statele părți se angajează să garanteze dreptul fiecăruia la o cetățenie, fără distincție de rasă, culoare, origine națională sau etnică. Aceasta pare să implice faptul că nu pot fi preferate anumite grupuri etnice speciale printre cele care încearcă să fie naturalizate. Cu toate acestea, în practică, unele state continuă să acorde asemenea preferințe, în ciuda prevederilor art.5 din Convenția Europeană asupra naționalității care stipulează că regulile unui stat parte vizând naționalitatea nu trebuie să conțină distincții sau să includă o serie de practici constituind o discriminare bazată pe sex, religie, rasă, culoare, origine națională sau etnică. În plus, statele trebuie să fie ghidate de același principiu al nediscriminării între cetățenii lor, indiferent dacă sunt cetățeni de la naștere sau au dobândit naționalitatea ulterior.

Aplicarea strictă a drepturilor omului ar reduce considerabil diferența între drepturile cetățenilor și cele ale persoanelor lipsite de cetățenie. De regulă, statele sunt obligate să garanteze respectarea drepturilor omului fiecărui individ aflat pe teritoriul și sub jurisdicția lor. Declarația Universală prevede că orice persoană se poate prevala de drepturile enunțate de ea, în absența oricărei discriminări; lucrurile rămân valabile și pentru persoanele lipsite de cetățenie. Paragraful 1 al art.2 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice conține următoarele prevederi:

“Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor aflați pe teritoriul și sub competența lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici un fel de discriminare, în special referitoare la rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau la orice altă situație”.

Statul garantează, prin urmare, respectarea drepturilor enunțate în Pact tuturor indivizilor (nu numai cetățenilor) aflați pe teritoriul său, ceea ce înseamnă că nu trebuie făcută nici o distincție în exercitarea acestor drepturi. Așa cum vom mai arăta, există însă și importante excepții. Totuși, principala regulă pare clară: cetățenii și persoanele lipsite de cetățenie ar trebui să beneficieze de majoritatea drepturilor civile, consacrate de Pact în absența oricărei discriminări.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Convenția europeană a drepturilor omului) prezintă dispoziții similare. Astfel, în art.1 se arată că statele părți recunosc oricărei persoane, aflată sub jurisdicția lor, drepturile și libertățile definite de Convenție.

Convenția privind drepturile copilului este și mai explicită. Potrivit art.2 paragraful 1: „Statele părți se angajează să respecte drepturile enunțate în prezenta Convenție și să le garanteze oricărui copil aflat sub jurisdicția sa, în absența oricărei discriminări, independent de orice considerație de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură a copilului sau a părinților săi, sau a reprezentanților legali, de originea lor națională, etnică sau socială, de situația sau averea lor, de incapacitatea lor, de nașterea lor sau de orice altă situație”. În paragraful 2 din art.2 al Pactului internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale se prevede, de asemenea, obligația statelor părți de a garanta exercitarea fără discriminare a drepturilor enunțate, din motivele enumerate ca, spre exemplu, originea națională sau socială. Paragraful 3 al art.2 conține, totuși, o excepție: țările în curs de dezvoltare pot determina în ce măsură vor garanta drepturile economice recunoscute în Pact vis-à-vis de persoanele lipsite de cetățenie. În schimb, statele industrializate nu sunt în măsură să opereze o asemenea distincție. Cu privire la alți factori ca: domiciliul legal, autorizația de muncă, precum și alte elemente pot fi unele restricții, însă nu și în ce privește cetățenia, ca atare.

Unele restricții sunt cuprinse chiar în Declarația Universală a drepturilor omului în art.21, referitor la drepturile politice și în art.13 referitor la drepturile de liberă circulație. Astfel, potrivit art.21 paragraful 1 din Declarația Universală, toți cetățenii au dreptul de a lua parte la conducerea vieții publice din țara de origine, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți aleși în mod liber. La fel de important este și dreptul oricărei persoane de a accede, în condiții de egalitate, la funcțiile publice din țara de origine (par.2 al art.21 din Declarația Universală, art.25 c. din Pact).

Exercitarea acestor drepturi devine problematică numai dacă persoana nu deține cetățenia țării de reședință; drepturile politice făcând parte dintre drepturile omului cele mai prețioase, deoarece exercitarea lor face posibilă influențarea legilor și a politicii țării și, deci, protejarea propriilor interese și valori, ar putea să există unele restricții.

Art.13 al Declarației Universale și art.12 al Pactului tratează despre libertatea circulației. Fiecare persoană, având cetățenie sau nu, are dreptul de a circula liber în interiorul granițelor unui stat și de a-și alege în același mod reședința, precum și dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv țara de origine, dar nu are dreptul de a intra decât în propria sa țară, ceea ce pare să limiteze dreptul de intrare, ca drept al omului, doar la cetățeni. Într-o interpretare mai largă, Comitetul drepturilor omului, organul oficial de control al aplicării Pactului, a motivat că în anumite circumstanțe o persoană care nu beneficiază de cetățenie, se poate bucura de o protecție conform art.12 al Pactului. În acest sens, se pot lua în considerare noțiuni ca nediscriminarea, interzicerea tratamentelor inumane și păstrarea legăturilor familiale.

Asemenea ambiguități se mai întâlnesc în cadrul dreptului internațional privind drepturile omului și în legătură cu protecția minorităților. În practica unor state ele sunt, adesea, limitate la cetățeni, dar este dificil să se admită că acest mod de rezolvare ar fi conform cu o concepție consecventă asupra drepturilor omului. Art.27 al Pactului, care se referă la drepturile persoanelor aparținând minorităților, nu conține nici o formulă restrictivă, susceptibilă de a fi interpretată ca limitând aplicarea sa în exclusivitate la cetățeni. În consecință, se impune aplicarea regulii generale stipulată în art.2 din Pact, conform căreia, drepturile recunoscute în Pact trebuie garantate tuturor indivizilor aflați pe teritoriul statelor părți și sub jurisdicția acestora. Așa cum am mai subliniat, însuși Comitetul O.N.U. pentru drepturile omului a precizat că art.27 conferă drepturi tuturor persoanelor aparținând minorităților “existente” într-un stat parte, inclusiv persoanelor lipsite de cetățenie.

În esență, este evident că drepturile politice pot fi limitate doar la cetățeni, dar fiecare stat este liber să se arate mult mai generos. Dreptul de reîntoarcere este mai puțin sigur în privința persoanelor lipsite de cetățenie rezidente decât în cazul cetățenilor. Dacă în mod normal cetățenii nu pot fi expulzați din țara de origine, persoanele lipsite de cetățenie se confruntă cu un risc mai mare, în acest sens. Totuși, statele nu au în întregime mână liberă pentru a expulza persoanele lipsite de cetățenie, iar cele care au obținut un statut legat de dreptul de rezidență permanentă sau durabilă nu pot fi expulzate decât în condiții destul de limitate.

Scopurile Națiunilor Unite sunt enunțate chiar în preambulul Declarației Națiunilor Unite, unde se reafirmă ideea drepturilor omului, necesitatea promovării și protejării drepturilor minorităților ca o contribuție la stabilitatea statelor și la consolidarea prieteniei și cooperării între state. În felul acesta, Declarația și-a adus contribuția la promovarea identității persoanelor aparținând diferitelor minorități naționale, etnice, religioase, lingvistice, la sublinierea dreptului acestora de a beneficia de propria lor cultură, de a profesa și de a practica propria lor religie și de a utiliza propria limbă, în particular și în public, liber și în absența oricărei ingerințe sau discriminări. În raport cu prevederile paragrafului 2 al art.2, persoanele aparținând unor minorități au dreptul să participe la viața culturală, religioasă, economică, socială și publică, drepturi care decurgând din drepturile omului, urmează să fie acordate și persoanelor lipsite de cetățenie, cu excepția situației în care pot fi stabilite limite în legătură cu participarea persoanelor lipsite de cetățenie în cadrul instituțiilor politice ale statului. Conform paragrafului 3 din art.2, persoanele aparținând unor minorități au dreptul de a lua în mod efectiv parte la deciziile privind minoritatea de care aparțin sau regiunile în care trăiesc, în funcție de diverse modalități, care trebuie să aibă un caracter compatibil cu legislația națională. Persoanele lipsite de cetățenie nu au un drept absolut la vot și nici nu pot fi alese în vederea ocupării unor funcții publice. Cu toate acestea, atunci când există pe teritoriul lor minorități stabile de o anume importanță, ale căror membri sunt în marea lor majoritate persoane lipsite de cetățenie, statele ar trebui să caute modalități de a oferi posibilitatea participării reprezentanților lor, cel puțin cu titlul consultativ, la adoptarea unor decizii care îi vizează în calitate de grup.

Conform paragrafului 4 al art.2, persoanele aparținând unor minorități se bucură de dreptul de a-și crea și de a-și administra propriile asociații și, totodată, în virtutea paragrafului 5 al aceluiași articol, ele au dreptul de a stabili și de a menține, în absența oricărei discriminări, contacte libere și pașnice cu ceilalți membri ai grupului lor, precum și cu persoanele aparținând altor minorități, dar și contacte în afara granițelor cu cetățeni aparținând altor state, de care sunt legate prin originea națională sau etnică sau prin apartenența religioasă sau lingvistică. Aceste drepturi trebuie să fie recunoscute membrilor lipsiți de cetățenie ai minorităților, întocmai ca și celorlalți membri care beneficiază de cetățenie.

Conform art.3, persoanele aparținând unor minorități pot să-și exercite drepturile în mod individual, ca și în interiorul comunității, asemeni celorlalți membri ai grupului, în absența oricărei discriminări, și nu trebuie să sufere în nici un fel de consecință pentru că își exercită sau nu drepturile enunțate în Declarația Națiunilor Unite. Aceste dispoziții se aplică indiferent dacă membrii minorităților sunt sau nu și cetățeni.

Potrivit art.1, 4 și 5 din Declarația Națiunilor Unite, statele protejează existența și identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică a minorităților pe teritoriul respectiv, favorizând instaurarea unor condiții apte să asigure promovarea acestei identități. Fiind vorba de o protecție a existenței fizice, această dispoziție trebuie să se aplice atât persoanelor lipsite de cetățenie, cât și cetățenilor deoarece constituie aspecte ale drepturilor omului.

Discutabil este dacă s-ar putea cere statelor să încurajeze instaurarea unui climat favorabil promovării identității etnice, religioase și lingvistice ale persoanelor lipsite de cetățenie. Documentele internaționale mai recente cum ar fi art.29 și 30 din Convenția internațională asupra drepturilor copilului, prevăd posibilitatea aplicării dispozițiilor respective și persoanelor lipsite de cetățenie, iar art.31 al Convenției internaționale asupra protecției drepturilor tuturor muncitorilor imigranți și ale membrilor familiei lor, este susceptibilă de a se aplica în mod esențial și persoanelor lipsite de cetățenie. Această convenție, însă nu a intrat în vigoare.

Persoanele aparținând unor minorități, inclusiv cele lipsite de cetățenie, beneficiază printre altele și de dreptul de a-și crea propriile instituții particulare, în cadrul cărora limba minorității constituie principala limbă de instruire, însă statul poate să pretindă și o predare a limbii oficiale.

Numeroase puncte de vedere exprimate în legătură cu aceste articole au încă un caracter provizoriu și urmează să fie întregite ca urmare a discuțiilor care se desfășoară în cadrul Grupului de lucru O.N.U. asupra minorităților.

Fenomenul migrației la nivel european prezintă două aspecte importante: mai întâi pătrunderea cetățenilor statelor terțe pe teritoriul Uniunii Europene și în al doilea rând, integrarea acestora în Uniunea Europeană, direcție în care au fost adoptate deja o serie de măsuri atât ca urmare a lucrărilor Consiliului European de la Tampere, cât și prin elaborarea unei politici europene clare și eficiente în această materie.

Parlamentul European sprijină politica privind migrația legală în cadrul Uniunii Europene. În acest sens sunt și documentele elaborate de Comisia Europeană (Comunicatul Comisiei din 22 noiembrie 2000 privind metoda deschisă de coordonare pentru realizarea unei politici comune privind migrația; Comunicatul Comisiei din 3 iunie 2003, privind integrarea și angajarea cu contract de muncă a migranților; Directiva 2003/86 EC din septembrie 2003, privind dreptul familiei la reunificare; Concluziile Consiliului European din 19 noiembrie 2004, privind principiile comune de bază pentru politica de integrare a migranților în cadrul U.E.;

În domeniul migrației, Parlamentul European a emis, la rândul său, o serie de rezoluții dintre care cele mai importante sunt: Rezoluția din 3 octombrie 2001, referitoare la Comunicatul Comisiei privind politica comunitară de migrațiune (adoptarea Raportului PIRKER); Rezoluția din 19 iunie 2003 privind Comunicatul Comisiei asupra metodei deschise de coordonare a politicii comunitare privind migrația și comunicatul Comisiei privind problemele de integrare a migranților în cadrul relațiilor Uniunii Europene cu statele terțe (adoptarea Raportului Terrón i Cusí); Rezoluția din 15 ianuarie 2004 privind Comunicatul Comisiei asupra migrației, integrării și ocupării forței de muncă (adoptarea Raportului Moraes); Rezoluția din 15 ianuarie 2004, privind Comunicatul Comisiei către Parlamentul și Consiliul European dezbătută în cadrul Consiliului European de la Salonic privind dezvoltarea unei politici comune asupra migrației ilegale, transferul și traficul de persoane, granițele externe și returnarea rezidenților ilegali; Rezoluția din 14 octombrie 2004, inclusiv propunerea pentru o recomandare a Parlamentului European către Consiliu (Consiliul European al miniștrilor de afaceri interne și justiție) și către Consiliul European privind viitorul zonei de libertate, securitate și justiție, precum și asupra măsurilor necesare legate de legitimitatea aplicării acestora (adoptarea Raportului Bourlanges).

Competența comunitară în probleme de migrație este stabilită prin Tratatul de la Amsterdam, potrivit căruia, Consiliul European acționează în mod unanim (hotărârile se adoptă cu unanimitate de voturi), iar Parlamentul European este doar consultat; deciziile sunt adoptate, în principiu, de 22 de state: în conformitate cu Protocolul anexat Tratatului de la Amsterdam.

Din analiza prevederilor Constituției Europene rezultă că aceasta se situează pe linia Tratatului de la Amsterdam privind plasarea politicii europene pentru migrația legală în contextul administrării fluxurilor de migranți și a creării unei baze legale clare pentru integrarea cetățenilor statelor terțe. Rolul Uniunii Europene este acela de a acorda sprijinul necesar înfăptuirii acestei politici, competență primară de rezolvare revenind statelor membre, în timp ce Uniunea rezolvă numai problema în legătură cu admiterea și rezidența, materie în care Uniunea stabilește reguli obligatorii pentru toate statele membre.

În felul acesta, Constituția Europeană introduce o schimbare a modului de a utiliza procedura codeciziei în cazul actelor normative și a actelor normative cadru comunitare referitoare la migrație. În mod concret, Constituția încorporează prevederile Tratatului de la Amsterdam privind: cooperarea în scopul armonizării legislației naționale în ceea ce privește condițiile de intrare și ședere a cetățenilor statelor terțe; asigurarea tratamentului egal cetățenilor statelor terțe care sunt rezidenți pe teritoriul unuia dintre statele membre și inițierea unei politici de integrare mult mai puternice.

Așa cum se cunoaște, Consiliul European de la Tampere (20-21 iunie 1999) nu a abordat în mod explicit problematica migrației legale, ci mai mult administrarea fluxurilor de migranți „la toate nivelurile”. Numai la 22 noiembrie 2000 Comisia Europeană a prezentat o comunicare prin care și-a exprimat punctul de vedere referitor la strategia care ar trebui adoptată pentru realizarea unei politici comunitare privind migrația subliniind:

a) necesitatea examinării necesarului de forță de muncă al Uniunii Europene și dimensionarea acesteia în mod corespunzător (ca modalitate anticipativă);

b) modalitatea în care se iau în considerare toate formele de migrațiune (ca modalitate globală);

c) acceptarea și evaluarea fenomenului din punctul de vedere al necesității economice, al societății și cetățenilor statelor terțe (ca modalitate integrată). Astfel, Comisia Europeană consideră că migrația nu trebuie văzută în mod strict doar ca o problemă dificilă, ci trebuie avute în vedere și efectele sale pozitive, benefice.

Referitor la politica de „zero migrațiune”, aplicată de statele membre până în 1970, aceasta trebuie să fie abandonată, luându-se măsuri în direcția continuării și a admiterii pe o scară mai extinsă a primirii cetățenilor statelor terțe în Uniunea Europeană (Comunicatul Comisiei din 4 iunie 2004 privind migrația legală și cea ilegală).

Comisia Europeană subliniază în această ordine de idei că declinul demografic reprezintă o justificare în plus a admiterii migrației legale. În Programul de la Haga, de asemenea, se menționează rațiunile economice care justifică migrația legală, ca și rolul important pe care îl joacă acest fenomen în implementarea Strategiei de la Lisabona. Mai mult chiar, atât Constituția cât și Programul de la Haga au stabilit, în principiu, numărul de migranți care ar reveni fiecărui stat membru, respectiv numărul de admiteri pentru cetățenii statelor terțe, care doresc să se așeze pe teritoriul Uniunii Europene.

De asemenea, la nivelul Uniunii Europene s-a stabilit cadrul legislativ coordonator, în interiorul căruia fiecare stat membru își fixează obiectivele în conformitate cu nevoile naționale cu privire la numărul și profilul cetățenilor statelor terțe care urmează să fie admiși pe teritoriul lor.

Politica de integrare a migranților se constituie astfel ca un reper major al politicii de admitere a migranților. În Comunicatul Comisiei Europene din 3 iunie 2003 privind migrația, integrarea și ocuparea acestei forțe de muncă, se subliniază că introducerea politicii de integrare a migranților este necesară din rațiuni de coeziune socială și eficiență economică. Referitor la acest subiect, Programul de la Haga subliniază importanța stabilității și coeziunii sociale pentru implicarea tuturor acelora interesați de la nivel local și până la nivel european, în scopul „creării și asigurării de șanse egale pentru toți”.

Așa cum s-a menționat și în Comunicatul din 22 noiembrie 2002, Comisia Europeană își propune să desfășoare o politică de migrațiune bazată pe o legislație complexă, care să furnizeze răspunsuri concrete față de limitarea (sau nu) a numărului și statutului migranților.

În afara cazurilor specifice de admitere din motive umanitare, textele deja adoptate sau în curs de adoptare conțin prevederi de natură să justifice următoarele moduri de admitere:

a) Motivul reunificării familiei. Membrii de familie, începând cu 22 septembrie 2003, sunt autorizați să se reunifice în jurul unui părinte, rezident pe teritoriul unui stat membru. În această privință, Consiliul a adoptat deja o directivă care acordă dreptul familiilor de a se reuni (cetățenii statelor terțe care dețin permise de ședere valide pentru mai mult de un an și refugiaților). Directiva prevede că cei care pot beneficia de reunificarea familiei sunt: soțul/soția sau partenerul necăsătorit al solicitantului, copilul minor al solicitantului sau al soțului/soției acestuia, părinții solicitantului sau al soțului/soției și copilul adult, în anumite condiții;

b) Motivul economic. Proiectul de Directivă din 5 decembrie 2001 cuprinde condițiile de intrare și ședere a cetățenilor statelor terțe în scopul angajării cu contract de muncă sau a desfășurării unei activități independente pe cont propriu; în acest scop s-au depus eforturi pentru elaborarea unor definiții comune, a unor proceduri și a unor criterii comune de admitere la nivelul tuturor statelor membre. Întrucât după lansarea acestor propuneri, negocierile care aveau loc în cadrul Consiliului European nu mai aveau nici o justificare, Comisia a fost invitată să prezinte, înainte de sfârșitul anului 2005, un plan de acțiune care să conțină inclusiv procedurile de admitere „capabile să răspundă prompt cererilor și fluctuațiilor de migrațiune în scopul muncii”.

c) În ceea ce privește motivul intrării în scopul pregătirii profesionale sau a definitivării și perfecționării studiilor, Consiliul a adoptat la 13 decembrie 2004 o directivă prin care încurajează mobilitatea studenților străini. Acest act normativ este în conformitate cu politica europeană privind educația și are ca obiective principale: să realizeze orientările care rezultă din documentele internaționale în domeniul educației; să îmbunătățească politica de cooperare cu statele terțe; să intensifice atractivitatea plasamentelor educaționale europene; să promoveze schimburile de studenți din Uniunea Europeană și din statele terțe etc.

d) În ceea ce privește motivul admiterii în scopul desfășurării cercetărilor științifice, Consiliul a aprobat la 19 noiembrie 2003 liniile de coordonare generale (general guidelines), pentru un proiect de directivă în scopul facilitării mobilității cercetătorilor. Din analiza textului se constată că acesta ușurează sarcina statelor membre, a autorităților competente în intenția de a face responsabile institutele de cercetare pentru verificarea credibilității proiectelor de cercetare propuse. În 2004 Consiliul a aprobat o Recomandare solicitând statelor membre să nu se abțină de la folosirea cotelor (numărul de migranți acceptat de fiecare stat membru), iar permisele de rezidență să fie eliberate cât mai rapid posibil. Directivele adoptate, cât și cele care urmau a fi adoptate acordă cetățenilor statelor terțe dreptul de a avea reședință, fapt ce le va permite să trăiască legal pe teritoriul statului respectiv.

La 25 noiembrie 2003, Consiliul Europei a adoptat o Directivă în favoarea șederii și integrării cetățenilor statelor terțe în cadrul societății din statul gazdă. Directiva prevede că cetățenii statelor terțe sunt considerați rezidenți ai statului membru, în condițiile în care ei locuiesc legal pe teritoriul acelui stat de cel puțin cinci ani (prevedere valabilă și pentru România la nivelul legislației din 2005).

În conformitate cu prevederile Directivei menționate, statutul de rezident este stabilit prin acordarea permisului de ședere valabil pe cinci ani cu posibilitatea de reînnoire. Acordarea acestui statut permite rezidenților să se bucure de aceleași drepturi de care se bucură și cetățenii statului gazdă în materie de acces la un loc de muncă, protecție socială, pregătire profesională, educație. Directiva conține, de asemenea, prevederi care vizează libera circulație a cetățenilor statelor terțe cu acest statut în cadrul Uniunii Europene.

La invitația Consiliului European, la 3 iunie 2003, Comisia a publicat un document care solicită statelor membre o atitudine pro-activă în ceea ce privește politica de integrare. Acest document introduce conceptul de „cetățenie civilă”, definită ca o garanție pentru migranți de obținere graduală a unui anumit număr de drepturi și obligații care să le asigure același tratament cu cetățenii statului gazdă din U.E.

În orice caz, politica Consiliului European de integrare a migranților este o politică de sprijinire a acestor persoane, fără să încalce dreptul statelor membre să-și stabilească politicile de integrare, fiecare țară construindu-și propriul model, ținând seama de realitățile și necesitățile proprii.

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE SI MONOGRAFII ROMÂNE

Florian Coman și colab., Drept internațional public, ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2005,

Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, mijloace interne și internaționale, Editura Lumina Lex, București, 1998,

Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht și Amsterdam și unele implicații pe planul dreptului constituțional. „Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1999”;

Victor Duculescu, Dreptul integrării europene, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2003,

Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiția europeană. Mecanisme, deziderate și perspective, Editura Lumina Lex, București, 2001,

Victor Duculescu și colab., Drept constituțional comparat. Tratat, Ediția a III-a, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2002, p. 15-43

Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Dumitru Mazilu, Drepturile omului – concept, exigențe și realități contemporane, Editura Lumina Lex, București, 2000,

Comunicatul din 3 decembrie 2002 privind integrarea problemelor legate de migrațiune în relațiile externe ale U.E.

Propunerea pentru o Directivă din 5 decembrie 2001 privind condițiile de admisie și rezidență pentru cetățenii statelor terțe în scopul angajării cu contract de muncă sau a desfășurării unei activități independente de către persoane autorizate.

Comunicatul Comisiei din 4 iunie 2004 privind migrația legală și cea ilegală.

Raportul anual privind migrațiune, 16 iulie 2004.

Nicoleta Diaconu, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001,

II. TRATATE SI MONOGRAFII STRĂINE

J.Brownlie, Principles of public international law (a IV-a ediție, Clarendon Press, Oxfort, 1990,

H.Storme (ed.), Aproximarea dreptului judiciar în Uniunea Europeană. Kuuwer and Martinus Nijhoff, 1994,

Verena Stolcke, Le nouveau discours de l’exclusion en Europe, Revue internationale de sciences sociales nr.159, martie 1999 (UNESCO, Paris).

A.Eide, The non-inclusion of minority rights, in Alfredsson și Eide (ed), The Universal Declaration of Human Rights: A Common Standard of Achievement. Martinus Nyhoff Publishers, Haga, Boston, London, 1999, p.702 și urm.

Henry Donnedien de Vabre – Les principes modernes des droit pénal inernational, Paris, Sirey, 2004

III. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată de guvernele membre ale Consiliului Europei la 4 noiembrie 1950

Consiliul Uniunii Parlamentare Internaționale, Rezoluția la cea de-a 50-a aniversare de la adoptarea Convenției din 1951 privind Statutul refugiaților, Havana, Cuba, 07.04.2001; Adunarea Generală a Organizației Statelor Americane, rezoluție la Protecția Refugiaților, Repatriaților, Persoanelor Integrate din cele două Americi, OEA/SER.P.AG/RES 1832, 05.06.2001; Organizația Unității Africane OAU – Consiliul de Miniștri, Hotărârea de la cea de-a 50-a Aniversare de la adoptarea Convenției, 05.-07.07.2001; Consiliul Uniunii Europene, Declarația de la cea de-a 50-a Aniversare, Comunicat de Presă 10934/01-28.07.2001

Tratatul de la Amsterdam (Regulamentul nr.1049/2001 al Consiliului și Parlamentului European din 30 mai 2001).

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Statul de Drept In Unele Sisteme Constitutionale Europene (ID: 129893)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Statul de Drept In Unele Sisteme Constitutionale Europene

Copyright Notice

Actiunea Civila In Procesul Civil

Consideratii Generale Privind Cooperarea Politieneasca la Nivel International

Instrumente de Formalizare a Politicii Sociale In Organizatiile Romanesti

.talharia

Viitorul Europei Si Tratatul Constitutional

Conflictul Colectiv de Munca

Copyright Notice

Similar Posts