STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA ȘI RAPORTAREA LA TIPOLOGII [630759]

FLORIN LAZĂR
20 14
STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA ȘI RAPORTAREA LA TIPOLOGII
După această prezentare pe larg a principalelor modele de state ale bunăstării
conturate în disputele de idei occidentale, vom încerca în cele ce urmează să
plasăm România într-un context mai larg, prin raportarea situaț iei de la noi la
aceste modele.
Trebuie să precizăm că suntem conștienți de limitele pe care o asemenea
întreprindere le are. Problemele legate de comparabilitate sunt legate, pe de o parte,
de faptul că există diferențe numeroase între România și statel e vest-europene, iar
pe de altă parte, de faptul că modelele sunt mai degrabă tipuri „ideale”, teoretice, în
timp ce, în realitate, nici una dintre țările date ca exemplu n u se conformează în
totalitate vreunui model.
Astfel că ne putem aștepta ca nici România să nu facă excepție de la regulă,
și să găsim, mai degrabă, elemente din toate cele patru modele propuse, și poate cel
mult unul dintre modele să fie ma i aproape de situația din Româ nia.
România vine după o perioadă de peste patru decenii de comunism , cu o
economie socialistă, de comandă, iar acum se află într-o perioa dă de tranziție spre
economia de piață. Statul bunăstării socialist a fost diferit d e cel „capitalist”, bazat
pe economia de piață. Nu vom aminti acum decât câteva caracteri stici ale statului
socialist al bunăstării (Zamfir, 1999: 24 și urm.):
– politica de folosire integrală a forței de muncă, chiar și pr in instituirea
obligativității legale de a munci;
– asigurarea unei bunăstări colective relativ omogene prin elim inarea sărăciei
și folosirea redistribuției ven iturilor pentru compensarea ineg alităților rezultate din
salarii (care oricum reprezentau principala sursă de venit și, adesea, chiar singura);
la acestea trebuie adăugat că beneficiile erau legate de muncă, iar întreprinderile
jucau un rol important în furnizarea bunăstării;
– un sistem de asigurări sociale larg cuprinzător (mai puțin as igurări de
șomaj, din moment ce acesta nici nu era admis ca existând) și s ervicii sociale
gratuite (educație și sănătate) sau bunuri și servicii puternic subvenționate preferate
transferurilor în bani;
– lipsa unui sistem de ajutor so cial bazat pe testarea mijloace lor
(considerându-se că toată lumea trebuie să muncească și deci nu are nevoie de
ajutor social);
– atenție specială acordată copiilor, combinată cu politica pro natalistă
(agresivă chiar) adoptată după 1966;
– tratament nediscriminatoriu aplicat „grupurilor tradițional d iscriminate”
(minorități etnice, religioase, femei).
Pe lângă aceste elemente de orientare generală, în anii ’80 standardul de viață
a scăzut în România. Veniturile reale au scăzut, penuria de bun uri și alimente de
bază a crescut, sistemul inițial generos de securitate socială s-a erodat. Pe lângă

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
21 15
acestea, Zamfir mai vorbește de apariția șomajului nerecunoscut oficial și a unui
segment de populație cu un nivel de trai foarte scăzut, la limi ta sărăciei.
Având aceste elemente în minte, să trecem acum la analiza compa rativă
propriu-zisă.
În termeni de ideologie , despre statul bunăstării din România se putea spune,
până nu demult, că este mai aproape de modelul statului institu țional redistributiv
al bunăstării, și aceasta pentru că, înainte de Revoluție, stat ul era principalul mijloc
de realizare a drepturilor sociale pentru toți cetățenii. Prin controlul pe care îl
exercita asupra economiei și, practic, asupra tuturor formelor de venit, statul
deținea pârghiile care îi permiteau un înalt grad de redistribu ție a veniturilor. Piața
era practic eliminată. Și nu pentru că economia era de tip keyn esian, ci pentru că
era „de comandă”. Tendința era de a include toată populația înt r-o formă sau alta
de protecție. În primul rând, oam enii erau obligați prin lege s ă-și găsească un loc de
muncă, munca fiind obligatorie. În același timp, locul de muncă era, practic,
garantat de către stat și dreptul la un venit era stabilit ca u n drept pe baza cetățeniei
(Deacon, 1994). Întreprinderile erau obligate să „găsească” loc uri de muncă în
schemele lor de personal pentru cei care nu aveau încă un loc d e muncă, iar
trasferul muncitorilor de la o întreprindere la alta era un mod de a ascunde șomajul
existent. Adesea se spunea „noi pretindem că muncim, ei pretind că ne plătesc”. Nu
de puține ori, locurile de muncă erau artificial create.
Totuși, prin această legare a acordării drepturilor de muncă gă sim elemente
caracteristice modelului statul ui industrial de atingere a perf ormanțelor
(conservator). Se poate spune că această opțiune pentru corelar ea acordării de
beneficii de muncă era susținută și de mentalitatea colectivă, oamenii considerând
adesea că trebuie să muncești pentru a primi ceva. De altfel, s pre exemplu se
considera că dreptul la pensie provine din faptul că pentru o a numită perioadă de
timp ai muncit, dimensiunea salariului sau cât anume reprezintă pensia din salariu
nefiind luate în considerare. Această situație pare a se fi men ținut și după 1989.
Totuși, putem menționa faptul că politicii de omogenizare a bun ăstării promovate
de regimul comunist i se opuneau tendințe spre diferențiere și stratificare socială în
funcție de prestigiul poziției socioprofesionale, Zamfir (1999) vorbind de o
„ideologie a meritocrației”. Astfel, se considera că performanț a trebuie stimulată și
recompensată. După Revoluție, treptat, statul s-a retras (nu to tal) din funcția sa de
asigurare a bunăstării. Această tendință a statului nu este o c aracteristică prezentă
doar în România, ea fiind larg răspândită (Ferge, 1997) și în a lte state. Astfel, Vic
George (1998) considera că, în ultima decadă, guvernele europen e au luat măsuri
similare, prin aceea că ele conduc la reducerea și redefinirea statului bunăstării, iar
presiunile globalizării economice au dus la înlocuirea modelulu i social-democratic
dominant cu modelul „neo-liberal contracționist”. Totuși, nu se poate spune că
statul s-a retras complet din funcțiile sale de furnizare a bun ăstării individuale.
Examinând dinamica cheltuielilor sociale ca procent din PIB în România
observăm o ușoară creștere în anii ce au urmat căderii comunism ului (tabelul nr. 5).

FLORIN LAZĂR
22 16
Este adevărat că această creștere pornește, pe de o parte, de l a un nivel foarte
redus al cheltuielilor sociale în comparație cu celelalte țări est-europene, iar, pe de
altă parte, creșterea este mult mai mică decât în acestea. Până și țările fostei Uniuni
Sovietice, care au pornit de la un nivel mai scăzut al cheltuie lilor sociale, și-au
sporit efortul de compensare a pierderilor suferite în timpul t ranziției, mai mult
decât România. Un factor explicativ al acestei situații este re prezentat și de
opțiunile de politică socială ale decidenților politici.

Tabelul nr. 5

Dinamica cheltuielilor sociale publice ca procent din PIB. Medi a țărilor în tranziție (MTT)
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
MTT 1 6 , 7 1 7 , 7 2 0 , 6 2 1 , 3 2 1 , 2
România 14,2 16,6 17,0 16,5 15,2 15,5 16,0 15,7 15,9 16,6
Media
țărilor
europene în
tranziție 2 0 , 4 2 1 , 4 2 5 , 9 2 8 , 1 2 6 , 5 2 7 , 0
Media
țărilor CSI 1 3 , 6 1 4 , 8 1 6 , 5 1 6 , 6 1 8 , 0 1 9 , 6
Rep. Cehă 2 1 , 5 2 3 , 0 2 4 , 2 2 2 , 9 2 5 , 9 2 5 , 5
Slovacia 2 4 , 4 2 5 , 5 2 7 , 3 2 8 , 4 2 6 , 0
Polonia – 2 0 , 2 2 7 , 0 3 0 , 5 2 9 , 4
Ungaria 2 2 , 5 2 2 , 7 2 9 , 6 3 1 , 9 3 1 , 3 3 2 , 9
Slovenia – – – 2 8 , 1 2 9 , 9 2 8 , 6 2 9 , 5
Bulgaria 2 0 , 3 2 1 , 2 2 4 , 5 2 7 , 0 2 2 , 8 2 1 , 0 1 8 , 3
Estonia – – – – 2 3 , 7 2 5 , 0 2 7 , 0
Letonia 1 8 , 0 1 6 , 6 1 8 , 7 1 9 , 3 2 5 , 2 2 6 , 2 2 6 , 7
Lituania 1 4 , 8 1 5 , 5 1 8 , 7 1 8 , 6 1 7 , 5 1 9 , 3
Sursa: Zamfir, 1999,Tabelul 5. 1

Dacă analizăm cifrele referitoare la PIB în termeni absoluți (t abelul nr. 6)
observăm o scădere în valoare reală a PIB față de 1989 și aceas ta se poate explica
(cel puțin în cazul României) și prin scăderea PIB după 1989 (t abelul nr. 7).

Tabelul nr. 6

Dinamica PIB-ului real ca procent din anul 1989
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Țările central-europene 96,3 87,2 83,5 82,7 85,1 88,4 92,3
Țările balcanice * 89,7 73,5 69,9 72,0 75,0 80,1 83,1
România 94,4 82,2 75,0 76,1 79,1 84,8 88,1 82,3
*Bulgaria, Rom ânia, Albania.
Sursa: Zamfir, 1999, tabelul 5. 2.

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
23 17
Tabelul nr. 7

Ratele creșterii PIB (schimbări anuale, %)
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Rep. Cehă 2,4 -1,2 -11,5 -3,3 0,6 2,7 5,9 4,1 1,0
Ungaria 0,4 -3,5 -11,9 -3,1 -0,6 2,9 1,5 1,0 3,0
Polonia 0,2 -11,6 -7,0 2,6 3,8 5,2 7,0 6,0 5,5
Slovacia 1,1 -2,5 -14,6 -6,5 -3,7 4,9 6,8 6,9 4,5
Albania 11,7 -10,0 -27,7 -7,2 9,6 9,4 8,9 8,2 -15
Bulgaria -0,3 -9,1 -11,7 -7,3 -2,4 1,8 2,1 -10,9 -7,0
România -5,8 -5,6 -12,9 -8,8 1,5 3,9 7,1 3,9 -6,6
În 1998, în România PIB a scăzut cu 7,3 % față de 1997, conform CNS. În 1999, scăderea a fost de
aproximativ 5%, iar în 2000 s-a constatat o creștere cu aproxim ativ 1,2%, conform estimărilor
Guvernului.
Sursa: Zamfir, 1999, Tab elul A. 1., Mihuț (1999).

Aceste cifre ne indică faptul că toate țările est-europene au t recut prin
perioade mai grele, reușind ulte rior să se redreseze. În Români a, după un ușor
reviriment economic între 1993 ș i 1996, situația economică s-a înrăutățit din nou.
Dincolo de aceste date statistice, în termeni de ideologie, ten dința statului
bunăstării românesc pare a se orie nta spre modelul sudic, cu un rol redus al statului,
în timp ce conceptul cetățeniei sociale pare a se eroda. Totuși , în această privință
trebuie să spunem că moștenirea regimului socialist pare a încu raja menținerea
unui nivel ridicat de dezvoltare a conceptului de cetățenie soc ială. În acest sens mai
poate acționa și presiunea exerc itată de o posibilă integrare î n Uniunea Europeană.
Analizând situația protecției sociale din țările central și est -europene,
Standing (1996) afirmă că factorii de decizie în domeniul polit icilor sociale din
cele mai multe dintre aceste țări au fost „încurajați“ să intro ducă măsuri care sunt
apropiate de „modelul rezidual de stat al bunăstării” în sensul celui identificat de
Titmuss, „bazat pe o îmbinare a asigurărilor sociale și a asist enței sociale, și o
parțială privatizare a politic ilor sociale” (1996: 225).
Importante în acest sens au fost influențele exercitate de org anismele
financiare internaționale, și a nume, Fondul Monetar Internațion al și Banca
Mondială. Numai că, așa cum spunea și Deacon (1994: 72), „ironi a este că aceste
recomandări de politică socială individualistă demodate complot ează cu
economiștii adepți ai unui laissez-faire extrem din primele ministere de finanțe
post-comuniste pentru a distruge dreptul la un venit pe bază de cetățenie, tocmai în
momentul în care factorii de decizie din țările vest-europene r ealizează că,
deoarece pe viitor piața forței de muncă nu va putea suporta o r a t ă a ș o m a j u l u i
redusă, devine necesară trecerea de la acordarea unui venit de bază în funcție de
muncă, la acordarea acestuia ca un drept al cetățeniei”. Tocmai de aceea afirmam
că, dacă România va dori în continuare să fie admisă în UE, va trebui să se supună

FLORIN LAZĂR
24 18
condițiilor și regulilor impuse de aceasta nu numai în domeniul economic, ci și
social.
Astfel că, în ciuda unor presiuni spre o reducere a redistribuț iei și o tendință
de accentuare a beneficiilor soc iale focalizate, de constituire a unei „plase de
siguranță”, presiuni care vin din partea organismelor financiar e internaționale, atât
nevoile cât și atitudinea majorității populației par a încuraja o menținere a unui
grad însemnat de redistribuție. Dacă ne referim la atitudinea p opulației, trebuie să
spunem că, spre exemplu, ajutorul de șomaj ca și cel social par a avea valori reduse
și datorită faptului că se consideră că este mai bine să se opt eze pentru un loc de
muncă, în loc de a beneficia de ajutoarele oferite de stat. Sau cu alte cuvinte,
beneficiile nu trebuie să creeze dependență, ci să îndemne oame nii să-și caute de
lucru, prin această caracteristică apropiindu-ne de modelul sta tului rezidual al
bunăstării.
În ceea ce privește drepturile sociale , cadrul lor legal este destul de bine
elaborat, în bună măsură fiind o moștenire a regimului socialis t. Datorită faptului
că în regimul comunist forma predominantă de protecție socială era atât
universalistă cât și legată de muncă (Standing, 1996), se poate spune că în acest
domeniu România se plasa între modelul instituțional redistribu tiv și cel industrial
de atingere a performanțelor. Ceea ce se încerca era egalizarea dar, spre deosebire
de statul social-democrat, nu la standarde ridicate, ci la unel e minimale, de
subzistență chiar. Prin politi ca de subvenționare a prețurilor bunurilor de consum
care menținea costurile vieții la un nivel destul de scăzut, ma i mult sau mai puțin,
toată populația câștiga. În anii ’80, în condițiile în care pre țurile erau strict
controlate și destul de reduse, puterea de cumpărare a populați ei a depășit cu mult
oferta de bunuri, și astfel, lipsa de bunuri era tot mai accent uată.
Din punct de vedere ideologic, i negalitățile și diferențierile trebuiau să fie
reduse. Se stabilea ca obiectiv f undamental „realizarea unei so cietăți înalt prospere,
cu un grad ridicat de omogenitate. Nu neapărat egalitară, dar c u inegalități
moderate” (Zamfir, 1999: 21).
Pentru realizarea acestor obiective, transferurile sociale au o cupat un loc
central în politica socială. Era vorba, în primul rând, de tran sferurile universale,
care aveau drept rațiune de a fi considerente sociale (locuri d e muncă, educație,
subvenționarea unor bunuri consid erante a fi importante). Acest ora li se adăugau
transferurile legate de contribuția prin muncă, diferențiate pr in sistemul asigurărilor
sociale. Așa cum spuneam, prin intermediul acestora se încerca menținerea unei
oarecare stratificări sociale. Alte transferuri sociale erau „f ocalizate”, în funcție de
nevoi, dar erau condiționate de existența unui loc de muncă. Es te cazul alocațiilor
pentru copii, al biletelor gratuite pentru tratament sau pentru concediu etc. Pe lângă
aceste transferuri condiționate, mai existau și altele necondiț ionate, dar acordate
numai celor în nevoie și bazate pe „testarea mijloacelor” (spre exemplu, se acordau
burse pentru elevi și studenți doar în funcție de venit, apoi m ai existau azile pentru
bătrâni, instituții pentru persoanele cu handicap). Nu se poate spune că era vorba

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
25 19
efectiv de un sistem de ajutor social bazat pe testarea mijloac elor. Un asemenea
sistem s-ar putea spune că exista, dar numai dacă luăm în consi derare prevederea
legală conform căreia se putea acorda un mic suport o dată la c el mult trei luni,
numai că acest suport nu era cons tant pentru a asigura un minim de viață.
Legat de tendința spre egalizare, putem menționa că în România, prin lege,
raportul dintre salariul minim și cel maxim era de 5,5, ceea c e ne indică angajarea
pentru păstrarea unei egalități relative. Iar acest lucru era p osibil și pentru că
inițiativa privată, în afara sistemului era practic inexistentă . În ultimii ani ai
regimului comunist, când sistemul intrase într-o criză economic ă profundă, salariile
au fost tot mai mult reduse și depreciate, astfel că diferenție rile salariale au fost
reduse, regimul ducând „o politică de accentuare a egalitarismu lui” după cum se
exprimă Zamfir (1999: 36). Sistemul de protecție socială, destu l de generos
anterior, s-a deteriorat progresiv, pe măsură ce criza economic ă se accentua,
contribuind astfel la degradarea standardului de viață a marii majorități a
populației. Calitatea serviciilor sociale a scăzut, inclusiv a celor fundamentale –
educația și sănătatea –, și aceasta pe fondul înrăutățirii cali tății vieții.
Plecând de la această situație, după 1989 cheltuiele alocate ed ucației și
sănătății au crescut, mai accentuat în domeniul învățământului (tabelul nr. 8).
Această creștere, deși mare în raport cu datele anterioare, pla sează România la un
nivel destul de redus al cheltuielilor sociale pentru sănătate și învățământ
comparativ cu țările din zonă.

Tabelul nr. 8

Dinamica cheltuielilor pentru s erviciile sociale fundamentale: sănătate și învățământ
(% din PIB).
* 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998
Învățământ
Total țări în
tranziție 5 , 1 5 , 3 5 , 5 5 , 3 4 , 9
România 2,2 3,0 3,6 3,6 3,2 3,1 3,4 3,6 3,3 3,6
Țări
europene în
tranziție 4 , 7 4 , 8 5 , 4 5 , 4 5 , 2 5 , 0
Țări CSI 5 , 5 5 , 3 5 , 4 5 , 4 4 , 6
Sănătate
Total țări în
tranziție 3 , 1 3 , 4 3 , 8 4 , 4 3 , 9
România 2,5 2,9 3,3 3,3 2,7 3,1 2,9 2,8 2,6 3,1
Țări
europene în
tranziție 3 , 9 4 , 6 5 , 0 5 , 4 5 , 0 5 , 6
Țări CSI 2 , 6 2 , 8 3 , 0 3 , 4 3 , 1
*Media țărilor în tranziție cu date disponibile în anul respect iv (între 14 și 16); media țărilor europene
în tranziție (Poloni a, Republica Cehă, Sl ovacia, Ungaria, Bulga ria , media țărilor CSI și România).
Sursa: Zamfir, 1999, tabelul 5. 6.

FLORIN LAZĂR
26 20
Există câțiva factori explicativi ai acestei creșteri. Printre aceștia, putem
aminti nevoia efectivă de creștere a cheltuielilor pentru a țin e în funcțiune
sistemele, în contextul în care PIB a scăzut. Spre exemplu, înv ățământul este
considerat prioritate națională, prin Legea Învățământului avân d prevăzut un buget
minim de 4% din PIB (deși această prevedere nu a fost respectat ă până acum). Și în
termeni reali aceste cheltuieli au crescut.
Tabelul nr. 9

Dinamica cheltuielilor publice rea le pentru Învățământ și Sănăt ate ca procent din 1989
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998*
Învățământ 138,5 154,2 136,9 113,4 116, 2 140,2 159,2 133,0 162,6
Sănătate 121,2 129,3 113,1 87,9 104, 0 108,1 112,6 96,0 126,8
*Plan
Sursa : Baza de date a ICCV, după Zamfir, 1999, tabelul 5. 7.

Deși aceste creșteri sunt departe de proporțiile cheltuite în a ceste domenii în
țările din zonă și în țările d ezvoltate, ele denotă un grad de angajare sporit în ultimii
ani pentru îmbunătățirea acestor servicii.

Tabelul nr. 10

Evoluția cheltuielilor pentru Sănătate în câteva țări OECD
1960 1975 1980 1984
RFG
Suedia
Marea Britanie
SUA
Media OECD 4,7
4,7
3,9
5,3
4,2 7,8
8,0
5,6
8,6
7,0 7,9
9,5
5,6
9,5
7,2 8,1
9,4
5,9
10,7
7,5
Sursa: OECD, 1987, după Ginsb urg, 1992, tabelul A. 20.

Dacă cheltuielile pentru învățămâ nt și sănătate au crescut, nu același lucru se
poate spune despre efortul pentru protecția socială. Deși dific ultățile tranziției
reclamau o sporire a gradului de protecție socială, politica so cială s-a orientat spre
o creștere moderată a cheltuielilo r sociale, mai redusă decât m edia celorlalte țări
din zonă. Transferurile directe, în bani, au tins să scadă, rap ortat la 1989.

Tabelul nr. 11

Evoluția cheltuielilor sociale publice ca procent din PIB în Ro mânia.
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Servicii sociale 125,4 146,8 146,8 125,5 131,9 134,0 136,2 125,5
Total 116,9 119,7 116,2 107,0 109,2 112,7 110,6 112,0
Transfer direct
în bani 112,6 106,3 101,1 97,9 97,9 102,1 97,9 105,3
Sursa: Zamfir, 1999, Graficul 5. 4.

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
27 21
Tabelul nr. 12

Dinamica transferurilor sociale în bani: media tuturor țărilor în tranziție,
media țărilor europene, CSI și România
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996
Total țări în
tranziție 8 , 5 9 , 0 1 1 , 3 1 0 , 6 1 1 , 1
Țări europene în
tranziție 1 1 , 6 1 2 , 1 1 4 , 7 1 5 , 7 1 5 , 2
Țări CSI 6 , 2 7 , 0 9 , 1 7 , 5 7 , 7
România* 9,5 10,7 10,1 9,6 9,3 9,3 9,7 9,3
* În 1997 a fost 10,0, iar în 1998, 9,9.
Sursa: Zamfir, 1999, tabelul 5. 8.

Datorită acestui fapt, devine parțial explicabilă adevărata exp lozie a sărăciei
în primii ani ai tranziției. Dar să vedem cum stau lucrurile pe componente.
Asigurările sociale erau înalt cuprinzătoare, acoperind aproape toate riscurile
de pierdere a veniturilor (mai puțin șomajul). Totuși, exista, așa cum am mai spus,
un grad de fragmentare indus de sistem, prin aceea că angajații în economia de stat
erau favorizați față de țăranii cooperatori și de lucrătorii pe cont propriu. Pensiile
țăranilor erau foarte mici, iar situația nu s-a schimbat.
Imediat după Revoluție pensionarea a fost folosită ca un instru ment de
amortizare a impactului social al restructurării economiei. Ast fel, s-a introdus
posibilitatea pensionării anticipate ca alternativă la șomaj. N umărul pensionarilor a
crescut, iar în 1997 a depășit cu 400 000 numărul de salariați, și aceasta datorită, pe
de o parte, scăderii numărului de salariați, iar pe de altă par te, reorientării multora
dintre aceștia spre inițiativa privată. La aceasta se adaugă șo majul. Prin legea
pensiilor (19/2000, intrată în vi goare la 1 aprilie 2001) s-a d ecis creșterea treptată a
vârstei de pensionare d e la 62 la 65 de ani pentru bărbați și d e la 57 la 60 ani pentru
femei. Vechimea necesară este de 32 de ani pentru femei și de 3 5 de ani pentru
bărbați. De asemenea, se prevede un sistem pe puncte care să ia în considerare
întreaga perioadă de contribuție . Cuantumul pensiei este legat mai vizibil de nivelul
salariului avut (Mărginean, 1999: 194). Prin aceste măsuri, pen siile vor scădea și se
vor egaliza. De altfel, această tendință de scădere a pensiilor s-a manifestat și până
acum în aproape toate țările în tranziție.

Tabelul nr. 13
Sistemul de pensii în România comparativ cu alte țări în tranzi ție
Pensionarii ca %
din totalul
populației ’87-’88
’92 – ’93 Pensia medie
reală (1987=100)
’92-’93 Cheltuieli reale
totale pentru pensii
(’87=100) ’92-’93
Țările baltice 22,0 24,4 56 56
Țările Europei
Centrale 22,8 26,9 80 101
România 14,7 19,7 54,9 99,3
Sursa: Zamfir, 1999, Tabelul 5. 10.

FLORIN LAZĂR
28 22
Tabelul nr. 14
Raportul pensie medie/ salariu mediu
1989 1995 Anul cu raportul pensie medie/
salariu mediu cel mai mic
Țările central și est-europene 58,6 55,6
România 47,1 41,7 39,4 (1996)
Țările CSI 37,3 34,8
Sursa: Zamfir, 1999, Tabelul 5. 11.

Scăderea nivelului pensiilor est e mai accentuată decât cea a sa lariilor.
Aceasta s-a produs pe fondul creșterii cheltuielilor cu pensiil e, dar acest fapt este
explicabil prin aceea că și numărul pensionarilor a crescut. To tuși, pensiile s-au
erodat mai puțin decât alte venituri provenite din transferuri sociale, putându-se
afirma că pensionarii au fost mai puțin afectați de sărăcie dec ât alte categorii
sociale. Dar iată în tabelul nr. 15 cum au evoluat cheltuielile și pentru alte tipuri de
transferuri.

Tabelul nr. 15

Dinamica diferitelor transferuri sociale monetare ca procent di n PIB în România
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997
Pensii 5,2 6,5 6,0 6,4 6, 5 6,5 6,9 6,9 6,9
Suport
pentru copii 3,1 3,8 2,2, 1,9 1,8 1,7 2,0 1,7 1,9
Ajutor șomaj
și asistență
socială 1,2 0,4 1,9 3,0 1, 0 1,1 0,8 0,7 1,2
Sursa: Zamfir, 1999, Graficul 5. 5.

În condițiile dificile ale tranziției, suportul pentru familiil e cu copii s-a redus
simțitor. Avantajele de care beneficiau familiile cu copii (dif eritele gratuități și
subvenții) aproape au dispărut. Sp re exemplu, alocația pentru c opii reprezenta în
1996 20% din valoarea ei reală din 1989, astfel că cei mai afe ctați de sărăcie au
fost copiii.

Tabelul nr. 16

Dinamica persoanelor aflate în sărăcie ca procent din respectiv ele grupuri
1995 1996
Total populație 25,2 23,3
Vârstnici 10,9 9,1
Copii 34,7 32,7
Sursa: Zamfir, 1999, Tabelul 5. 22.

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
29 23
Astfel se poate explica și scăderea ratei natalității după 1989 (Raportul
național al dezvoltării umane, 1998). Un copil reprezintă o sur să în plus de
cheltuieli din veniturile unei familii, și cum aceste transferu ri care să ajute familiile
cu copii au scăzut, tendința natalității a fost de scădere. Un alt element care a
afectat familiile tinere a fost criza de locuințe și șomajul.
Ajutorul de șomaj a fost introdus în România la începutul lui 1 991. Dacă la
început se acorda pe o perioadă de 6 luni, ulterior s-a extins la 9 luni. După această
perioadă se acordă o alocație de sprijin fixă, indiferent de sa lariul inițial, pe termen
de 18 luni. Apoi nu mai există nici un sistem de protecție. Val oarea ajutorului de
șomaj s-a dorit a fi suficient de redusă pentru a-l determina p e individ să-și caute
un loc de muncă.
În 1997, pentru a evita tensiunile sociale, guvernul a acordat celor concediați
în urma restructurări marilor în treprinderi, compensații în val oare de 6-12 salarii
medii pe economie, în funcție de vechimea în muncă, pe lângă dr epturile de ajutor
de șomaj (OU 9/1997 și ulterior OU 22/1997). Mulți dintre cei a stfel disponibilizați
au consumat aceste venituri, deși intenția era de a-i impulsion a spre inițiativa
privată.
O ultimă măsură de protecție socială bazată pe transferurile în bani este cea a
ajutorului social bazat pe testarea mijloacelor. Acest tip de a jutor foarte prezent în
modelul statului rezidual al bunăstării este destul de puțin de zvoltat la noi. Legea
ajutorului social a apărut abia în 1995 și se dorea a se adresa celor mai săraci. El se
plătește din bugetele locale, și de multe ori, deși îndreptățit e, multe persoane nu-l
primesc din lipsă de fonduri. Che ltuielile cu ajutorul social ș i asistența socială nu
au depășit 1,6% din PIB în 1997 – anul de vârf.
Standing (1997) afirma necesitatea instituirii unei forme de su port cât mai
extinse, o „plasă de siguranță” care să atenueze dificultățile provocate de procesul
de tranziție în țările est-europene. Aceasta ar putea fi utilă pentru sprijinirea celor
care se află în sărăcie.
Ca urmare a tuturor acestor prob leme, sărăcia a crescut în anii tranziției.
Aceasta spune multe despre eficiența politicii sociale. Și acea sta deoarece
reducerea sărăciei este un criteriu important de evaluare a pol iticilor sociale ale
unei țări.

Tabelul nr. 17

Dinamica coeficientului Gini și a proporției săracilor în popul ație
Coeficientul Gini Proporți a săracilor în populație
’87-’88 ’93-’94 ’87-’88 ’93-’94
Polonia 26 31 6 20
Bulgaria 23 31 2 17
România 23 33 6 32
Ungaria 23 28 <1 2
Rep.Cehă 19 27 0 <1

FLORIN LAZĂR
30 24
Slovenia 24 29 0 0
SUA 34 ( ’86) 36 ( ’94)
Marea
Britanie 30 ( ’86) 34 ( ’95)
Norvegia 23 ( ’86) 24 ( ’95)
Sursa: Zamfir, 1999, Tabel 5. 21 și Luxembourg Income Survey .

Aceste cifre ne indică și o creștere a diferențelor, a inegalit ăților sociale, nu
numai în România, ci și în țări puternic dezvoltate.
În concluzie, putem spune că, în ceea ce privește drepturile so ciale, România
se află undeva între modelul stat ului industrial de atingere a performanțelor (prin
accentul puternic pe asigurările sociale și prin aceea că benef iciile sociale nelegate
de muncă tind să se deprecieze mai rapid decât celelalte) și ce l sudic (datorită
fragmentării pe care pare să o inducă factorul muncă).
Deocamdată cel puțin, importanța sistemului de ajutor social ba zat pe testarea
mijloacelor – o caracteristică a modelului rezidual – este redu să.
În ceea ce privește sistemul primar de furnizare a bunăstării , se poate
spune că încă este reprezentat de stat, aceasta fiind în mare p arte o moștenire a
regimului comunist. Am vorbit deja despre mecanismele prin care statul asigura
bunăstarea indivizilor. Este vorba de transferurile preponderen t în servicii.
Educația și îngrijirea sănătății erau gratuite. Accesul în cămi nele de bătrâni era, de
asemenea, gratuit. La toate ace stea se adăugau subvențiile impo rtante ale unor
bunuri și alimente. Copiii benefici au și ei de o atenție specia lă.
Această situație s-a schimbat destul de mult în perioada de tra nziție. Astfel,
așa cum am arătat deja, copiii au fost, poate, cei mai afectați . Cheltuielile pentru
multe beneficii sociale s-au redus (mai puțin pentru învățământ și sănătate). Astfel,
o serie de ONG-uri au început să se implice în domeniul servici ilor sociale, acesta
fiind în continuare un domeniu de explorat. Ceea ce s-a produs este un proces de
privatizare a unor servicii sociale, iar acest proces este larg răspândit (și în creștere)
în majoritatea statelor bunăstării (Rhodes, 1997).
Se poate spune că, astfel, ne-am apropiat de modelul sudic, în care atât
instituțiile publice cât și cele nonpublice se implică în furni zarea bunăstării. Un alt
element care ne apropie de acest model este clientelismul. Pent r u a e x e m p l i f i c a
putem aminti aici corupția care există în unele instituții publ ice. Nu de puține ori,
cadre medicale (contra unor sume de bani sau servicii) au elibe rat certificate pentru
pensionarea anticipată datorită „bolii”. Tot aici putem aminti condiționarea
accesului în unele funcții de conducere, de apartenența la un a numit partid politic
(PDSRizare/ CDRizare). Cedarea în fața minerilor și acordarea u nui regim special
acestora prin cele 12-20 salarii medii pe ramură minieră (și nu pe economie, în
minerit salariile fiind mult mai mari) drept compensație pentru concediere este

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
31 25
un alt asemenea exemplu de cliente lism. Astfel, se poate spune că asemănarea
statului românesc cu modelul sudic de stat al bunăstării este d estul de evidentă.
În ceea ce privește angajamentul pentru ocuparea deplină a f o r ț e i d e
muncă, acesta a fost înalt în timpul regimului comunist. Practi c, ocuparea deplină
era elementul central al politicii sociale. Șomajul nu era recu noscut și nici acceptat.
Rata de ocupare era relativ înaltă, în anii ’80 fiind în jurul a 47% (Poenaru, 1998).
Și rata de ocupare a femeii era crescută, pe de o parte, ca urm are a promovării
drepturilor egale între femei și bărbați cu privire la accesul și ocuparea unui loc de
muncă, iar pe de altă parte, ca urmare a nivelului de trai foar te scăzut, ceea ce
făceau insuficiente veniturile provenite dintr-un singur salari u . F e m e i l e a u
reprezentat aproximativ 45% din totalul forței de muncă. De alt fel, existau
reglementări care sprijineau accesul femeilor în funcții de con ducere.
Prin urmare, se poate spune că angajamentul pentru ocuparea deplină ca și
cel pentru angajarea femeilor erau înalte înainte de Revoluție. Această situație s-a
schimbat în ultimii ani. În primul rând, angajamentul pentru oc upare deplină a
forței de muncă s-a redus. Dacă la sfârșitul lui 1991 rata șoma jului abia atingea 3%,
un an mai târziu ajungea la 8,4% (Zamfir, 1995).
Până acum, măsuri active de combatere a șomajului au fost puțin e. S-a mers
pe acordarea ajutorului de șomaj și pe cursuri de recalificare, dar care au avut un
impact redus. La acestea s-au adăugat compensațiile acordate în urma restructurării
marilor întreprinderi. Practic, șomerii au fost lăsați să-și ca ute singuri un nou loc de
muncă. Nu de puține ori acesta era în „economia subterană”, cu salarii mici și fără
carte de muncă care să le dea dreptul la vreo formă de protecți e socială. Practic,
guvernanții au acceptat acest mod de ocolire a plății impozitel or și munca „la
negru” fără contribuții la sistemele de asigurări. Și aceasta p rin simplul fapt că nu
au luat nici o măsură concretă de combatere a acestor practici.
Multe slujbe prost plătite sunt o cupate de femei. Prin urmare s e poate spune
că angajamentul pentru ocuparea femeilor s-a redus și el. Șomaj ul în rândul
femeilor a fost mai ridicat decât în rândul bărbaților (RNDU, 1 998) – 54% în 1996,
între timp situația inversându-se. Cele mai afectate sunt femei le tinere și cu un
nivel scăzut de educație. Discriminarea femeilor în raport cu b ărbații la angajare,
deși interzisă prin lege, există în fapt. Practic, acum a fost lăsată piața să
reglementeze acest lucru.
Pe timpul regimului comunist, statul era principalul angajator , atât pentru
femei cât și pentru bărbați. Așa cum am mai spus, munca era obl igatorie și toată
lumea trebuia să muncească. Este adevărat că femeile puteau să nu o facă, dar
numai dacă aveau grijă de copii. Acum se poate spune că statul nu mai este
angajator de prim resort. Într-un fel, piața este lăsată să dec idă. Numai că există și
măsuri de sprijinire a intrării „forțate” pe piața muncii, ca î n modelul sudic. Spre
exemplu, prin OU 35/1997 „persoanele fizice sau juridice care î ncadrează
absolvenți cu contract individual de muncă pe durată nedetermin ată, primesc pe o
perioadă de 12 luni pentru fiecare absolvent o sumă lunară repr ezentând 70% din

FLORIN LAZĂR
32 26
salariul de bază net stabilit la data angajării” (art.2, alin. 1). Această măsură se vrea
a veni în întâmpinarea problemei reprezentate de șomajul în rân dul tinerilor. Astfel,
în 1996 ponderea tinerilor în totalul șomerilor era de 50,9% (R NDU, 1998), iar rata
șomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani este în jur de 20%.
În timp ce realitatea pare a fi undeva între modelul sudic și c el rezidual,
atitudinile populației par a fa voriza intervenția statului în a sigurarea unui loc de
muncă, și aceasta este o rămășiță a regimului trecut. În regimu l trecut, femeia
beneficia de drepturi egale cu ale bărbatului. Totuși, independ ența femeii nu era
încurajată, ci mai degrabă căsătoria. Este adevărat că de cele mai multe ori femeile
lucrau, dar aceasta se întâmpla nu pentru a-i asigura acesteia independența, ci
pentru a spori veniturile familiei și, prin urmare, și bunăstar ea ei. Existența creșelor
și grădinițelor pentru copii le încuraja pe femei să lucreze. Î n ultimii ani, proporția
acestor instituții a scăzut, ca și proporția copiilor care le f recventează (Preda,
1997). În 1997, prin legea 120/1997 se prevedea acordarea conce diului plătit
pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la doi ani, unuia dintre părinți. Așadar,
ei pot decide, deși, de cele mai multe ori, femeile sunt cele c are rămân acasă pentru
a se îngriji de copil, numai că femeile trebuie să fie asigurat e într-unul din
sistemele de asigurări. Astfel, se poate spune că în acest dome niu situația de la noi
este similară cu cea caracteristică modelului statului industri al de atingere a
performanțelor, chiar dacă intrarea femeilor pe piața muncii nu este descurajată (ca
în cazul acestui model). În mediul rural unde familia tradițion ală s-a mai menținut,
este posibil ca modelul bărbatului „capul” gospodăriei să mai f ie încă prezent.
În ceea ce privește ultima car acteristică, în Constituția Român iei, articlolul 38
afirmă că „ dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, iar la articolul 43 se spune:
„statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de
natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent ”. Putem astfel spune că,
precum în modelul sudic, dreptul la muncă și bunăstare sunt pro clamate. Ferrera
afirma că în statele care pot fi incluse în modelul sudic exist ă reglementări care nu
sunt implementate. S-ar putea spune că intențiile sunt bune, ap licarea lor fiind
problematică. Un asemenea mecanism pare a exista și la noi. Spr e exemplu,
ajutorul social se acordă, conform legii, dar datorită faptului că este plătit din
bugetele autorităților locale, nu de puține ori nu se mai plăte ște, din lipsă de
fonduri.
După această analiză comparativă a statului bunăstării din Româ nia cu
modelele vestice de state ale bunăstării, observăm o combinație unică de elemente
aparținând tuturor celor patru modele. În același timp, datorit ă moștenirii statului
socialist al bunăstării, remarcăm și caracteristici specifice R omâniei. Procesul de
tranziție generează multe disfuncționalități și la nivelul poli ticilor sociale. Lipsa
unei strategii și incoerența unor măsuri de politică socială pa r a fi elemente foarte
importante. Măsurile care s-au l uat au fost preponderent punctu ale, în situații de
criză. Problemele sociale s-au acumulat, iar problemele de legi timitate ale actorilor
politici au început să apară. Nu de puține ori aceștia au fost acuzați că se supun

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
33 27
unor factori externi, și în special organismelor internaționale (financiare). Este
adevărat că pentru a obține împrumuturi necesare relansării eco nomice, guvernele
României au fost nevoite să îndeplinească unele condiții impuse de asemenea
organisme. Deacon (1994) afirma că au fost cazuri în care recom andările acestor
organisme erau contradictorii, ceea ce a creat confuzie la nive lul decidenților
politici. Desigur că și acești factori pot fi considerați, dar nu numai. Astfel, Zamfir
(1999: 98 și urm.) consideră că pe lângă starea economiei (mai precis, declinul
acesteia) mai pot fi identificați ca factori explicativi: strat egia adoptată de relansare
economică (care vedea protecția s ocială ca o frână), politica d e echilibrare macro-
economică, scăderea bugetului corelată cu o structurare diferit ă a acestuia,
subvenționarea unor sectoare economice nerentabile de către pop ulație, ca și
atitudinea contradictorie a acesteia față de susținerea socială a celor în nevoie.
Astfel, „rezultatul primilor ani de tranziție a fost un stat so cial minimal și un stat
economic maximal, lipsit de coere nță și transparență” (Zamfir, 1999:108).
Într-o analiză a politicilor sociale în Europa de Est, Deacon ( 1993) numea
statul bunăstării din România „post-comunist conservator-corpor atist”. El spunea
că limbajul socialismului și egalitarismului nu a dispărut, tra diția democratică este
modestă, iar statul are un prestigiu ridicat în ceea ce priveșt e implicarea în
economie. El lua în calcul elemente precum dezvoltarea economic ă (scăzută pentru
România), mobilizarea clasei muncitoare (pe care el o considera ridicată), influența
catolică în politică (mică; în acest caz Deacon face o greșeală pentru că România
este majoritar ortodoxă, dar putem accepta acest factor ca refe rindu-se la influența
bisericii în genere), moștenirea absolutistă și autoritară (rid icată), caracterul
procesului revoluționar (de masă), impactul transnațional (măsu rat prin datoria
externă către țările vestice – este considerat redus, numai că acest mod de a măsura
este inadecvat, după cum ne arată experiența, FMI-ul jucând un rol important în
România cel puțin în ultimii ani). Aceeași etichetă este pusă ș i pentru Bulgaria,
Polonia, Serbia și țările CSI.
Așa cum reiese și din acest u ltim exemplu, încercările de a car acteriza statul
bunăstării în țările în tranziție se lovesc de o serie de dific ultăți legate de
particularitățile acestor țări. Nici România nu face excepție d e la regulă.
Identificarea de tipologii este cu atât mai dificilă cu cât, ce l puțin deocamdată,
conturarea opțiunilor este în derulare. Încercarea pe care am f ăcut-o aici a fost de a
identifica asemănări și deosebiri cu modelele vestice de state ale bunăstării. Ceea
ce se remarcă este că, în ciuda multor diferențe, la nivel de s tructură există
similarități.
CONCLUZII
Această lucrare și-a propus să re alizeze o analiză a statului b unăstării din
România într-o perspectivă comparativă.

FLORIN LAZĂR
34 28
Pentru aceasta, am început cu definirea conceptului de stat al bunăstării și am
examinat câteva definiții posibile. Ca orice concept din științ ele sociale, și acesta
beneficiază de o varietate de definiții. Dincolo de aceste defi niții, putem identifica
unele elemente de bază:
– statul bunăstării presupune existența unor mecanisme de distr ibuție –
redistribuție; aceste mecanisme acționează în funcție de scopur ile care se doresc a
fi atinse, de rezultatele care se vor îndeplinite. Putem accept a faptul că prin aceste
mecanisme se dorește a se asigura bunăstarea membrilor societăț ii respective.
Rămâne de văzut dacă această bunăstare se asigură la un nivel m inimal, optimal,
sau la unul general acceptat.
Pentru aceasta, există o serie de mecanisme instituționalizate legal, care
trebuie numai puse în mișcare de către stat, și nu numai. Statu l este cel care
administrează această redistribuție. Astfel, se presupune exist ența unui „contract
social” menit să reglemen teze atribuțiile statului.
Pentru a înțelege mai bine statul bunăstării este necesar să șt im cum a apărut.
Două teorii principale am luat în considerare în explicarea apa riției statului
bunăstării.
Pe de o parte, se c onsideră că statul bună stării a ap ărut ca ur mare a procesului
de industrializare și a schimbărilor sociale produse de societa tea industrială.
Schimbările sociale asociate procesului de industrializare au g enerat noi nevoi în
societate. Pentru satisfacerea acestor nevoi a fost necesară cr eșterea eforturilor
statului de asigurare a bunăstării pentru cetățenii săi (prin c reșterea cheltuielilor
sociale publice).
Pe de altă parte, teoria modern izării afirmă că, pe fondul proc esului de
industrializare și a eforturilor de atingere a cetățeniei depli ne (a drepturilor sociale),
dinamica democrației a permis accesul maselor la puterea politi că prin intermediul
partidelor social-democrate, ceea ce a permis formarea statelor bunăstării.
Atât teza industrialismului cât și cea a modernizării par a ved ea evoluția spre
statul bunăstării ca ireversibilă, ca necesară. Diferențele înt re statele bunăstării sunt
explicate prin nivelul de dezvo ltare economică al diferitelor ț ări.
Eroarea care pare a se ivi în aceste raționamente este că, pe d e o parte, nu se
iau în considerare actorii acestor schimbări (cum este cazul în „logica
industrialismului”), iar pe de altă parte, nu se ține cont de c ondițiile interne ale
fiecărei țări (istorice, sociale, culturale, geografice), care au dus la respectivele
dezvoltări ale tipului de stat al bunăstării.
În același timp, așa cum s-a constatat ulterior, nivelul de dez voltare
economică nu este singurul factor explicativ al variațiilor. E ste important, în sensul
că este o precondiție pentru dezvoltarea unui stat al bunăstări i, dar nu este și
suficient.
Dezvoltări teoretice ulterioare au identificat variații structu rale între diferitele
state ale bunăstării.

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
35 29
Dacă primele clasificări luau în considerare doar nivelul chelt uielilor sociale
în PIB, Titmuss realizează una dintre primele și cele mai impor tante tipologizări. El
identifică trei tipologii de state ale bunăstării:
Statul rezidual al bunăstării puternic orientat spre piață, se bazează
preponderent pe un sistem de asistență socială bazată pe testar ea mijloacelor în
asigurarea bunăstării membrilor săi.
Statul industrial de atingere a performanțelor – încorporează un rol
semnificativ al instituțiilor bun ăstării sociale ca ajutătoare economiei.
Statul instituțional redistributiv al bunăstării – orientat spre asigurarea de
servicii sociale universale prin implicarea puternică a statulu i și în scopul reducerii
inegalităților sociale.
O altă clasificare importantă a fost realizată de Esping-Anders en. Acesta
identifică trei „grupări de regimuri” ale statelor bunăstării, care în linii mari
corespund (în ceea ce privește caracteristicile de bază) cu cel e trei modele
identificate de Titmuss. Astfel, modelele care au rezultat sunt :
Modelul statului liberal – care se înscrie în tipul „rezidual” al lui Titmuss
prin dominanța logicii pieței.
Modelul statului conservator/ „corporatist” al bunăstării – care îl
aproximează pe cel „industrial de atingere a performanțelor” pr in organizarea
corporatist-etatistă.
Modelul statului social-democrat al bunăstării (socialist) – similar celui
„instituțional redistributiv” prin universalism și tendința sp re egalitate socială.
La aceste trei tipuri, Leibfried adaugă un al patrulea: modelul sudic/ latin de
stat al bunăstării, situat undeva între cel liberal și cel cons ervator, dar având
caracteristici specifice (rudimentar, puternic impregnat de cli entelism, cu
probleme de implementare a măsurilor care să asigure bunăstarea ).
Folosind aceste tipologizări am încercat să plasăm statul bunăs tării
„românesc” într-un context mai larg, printr-un demers comparati v . D i n a n a l i z a
realizată pe mai multe dimensiuni (ideologie, gradul de dezvolt are a drepturilor
sociale în acordarea de beneficii, sistemul primar de furnizare a bunăstării,
angajamentul pentru ocuparea dep lină și pentru angajarea femeil or în muncă, statul
ca angajator, poziția femeii și d repturile sociale garantate pr in lege) au rezultat
multe similarități cu cele patru modele. În același timp, „tabl oul” rezultat conține
elemente din toate modelele amintite.
În analiza noastră am făcut referire adesea la situația existen tă în timpul
regimului comunist când în România exista un stat socialist al bunăstării bazat pe
economia socialistă și nu pe cea de piață, precum cel social-de mocrat. Așa cum era
de așteptat, am identificat multe asemănări între situația dina inte de 1989 din
România și unele caracteristici ale modelului statului „institu țional redistributiv” al
bunăstării (sau social-democrat). În ceea ce privește orientări le actuale, am
remarcat o asemănare cu modelul sudic/ latin de stat al bunăstă rii (prin prezența
clientelismului, a problemelor de implementare, prin implicarea statului pentru

FLORIN LAZĂR
36 30
intrarea „forțată” pe piața muncii), dar și cu cel „conservator ” („industrial de
atingere a performanțelor”) (spre exemplu, în ceea ce privește sistemul de asigurări
care tinde spre menținerea diferențierilor de status și clasă s ocială) și „rezidual” (în
termeni de posibile tendințe).
Toate acestea ne relevă faptul că este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil,
de a încerca să aplici tipologiile vestice la realități diferit e și la contexte diferite.
Nu se poate încadra o realitate, ca aceea românească, în vreun model sau altul, ca
într-un „pat al lui Procust”. Ceea ce am încercat eu a fost o t entativă de plasare a
statului bunăstării „românesc” într-un context mai larg, în ter meni oarecum
comparabili și care să nu distorsioneze realitatea. De aceea am și preferat ca
statisticile prezentate să includă țări apropiate României.
Analiza realizată relevă faptul că statul bunăstării în România este puternic
zdruncinat de problemele sociale, economice, dar și politice cu care țara se
confruntă. Statisticile arată că, per ansamblu, efortul pentru asigurarea unui nivel
de trai decent pentru populație ( bunăstare ar fi prea mult spus ) a crescut moderat, în
timp ce necesitățile au crescut rapid. În același timp, la nive lul populației se
manifestă o neîncredere crescută în direcția spre care ne îndre ptăm, după cum arată
barometrele de opinie publică. Sărăcia, creșterea inegalitățilo r și a polarizării
sociale, criza morală care este prezentă în societatea noastră – toate acestea pun sub
semnul întrebării existența statului bunăstării în România. În ce măsură se poate
vorbi de un stat al bunăstării când sărăcia este în creștere, i ar beneficiile acordate
sunt foarte modeste?
După părerea mea, în România există un stat al bunăstării numai în termeni
de structuri și mai puțin în termeni de rezultate, și am în ved ere furnizarea unui
nivel de trai decent pentru popul ație. Folosind o metaforă am p utea spune că este
vorba de vechea problemă a „formei fără fond”. Problema pare a se afla la nivelul
punerii în practică a principiilor, după care părem a ne orient a; concordanța dintre
atitudini, valori și acțiuni.
Pasti (1997) afirma că în România se constituie o „societate de
supraviețuire”. Zamfir (1999) afirma că avem a opta între o pol itică a bunăstării și
o politică socială de supraviețuire. A opta între constituirea unei societăți a
bunăstării (ghidată de principiul coresponsabilității între col ectivitate și individ,
prin investiția în capitalul um an și o politică socială accentu ată) sau a uneia de
supraviețuire (printr-o politică socială centrată pe reducerea sărăciei). Mărginean
(1994) pleda pentru constituirea unui stat al bunăstării „moder at”.
După părerea mea, punctul nevralgic al politicilor sociale din România
ultimilor ani este reprezentat de lipsa lor de coordonare, de l uarea unor măsuri ad
hoc.
De aceea, se impune mai întâi analiza posibilelor orientări, și apoi, folosind
experiența altor țări în domeniul politicilor sociale, formular ea unei opțiuni
generale clare. Nu argumentez pentru preluarea unui model de st at al bunăstării din
cele deja constituite. Numai că, în conturarea propriei identit ăți, mai întâi observi

STATUL BUNĂSTĂRII DIN ROMÂNIA, ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII
37 31
modelele deja existente. De altfel, nici nu este posibilă prelu area/ imitarea unui
model. Acest lucru nu este posibil, datorită faptului că Români a este diferită ( ca
istorie, cultură, tradiții etc.), are particularitățile ei (ca, de altfel, orice altă țară).
Opțiunile trebuie să fie adaptate la realitatea românească.
Lucrarea de față a dorit să facă un prim pas pentru constituire a opțiunilor, și
anume analiza, comparativă cu pri ncipalele modele de stat al bu năstării.
BIBLIOGRAFIE
1. Colomer, J., Political institutions in Europe , London, Routledge, 1996.
2. Deacon, B., Developments in East European Social Policy , în Jones, C ., New Perspectives
on the Welfare State in Europe , London, Routledge, 1993.
3. Deacon, B., Global Social Policy Actors and the Shaping of Post-Communist S ocial Policy ,
în Swaan, A., Social Policy Beyond Borders , Amsterdam, University Press, 1994.
4. Deacon, B., Global and Regional Agencies and th e Making of Post-Communist S ocial
Policy in Eastern Europe , în Rhodes, M., Meny, Y., The Future of European Welfare. A New Social
Contract? , Macmillan Press Ltd., 1998.
5. Esping-Andersen, G., The Three Worlds of Welfare Capitalism , Oxford, Polity Press, 1990.
6. Ferge, Z., The Perils of the Welfare State Withdraw , în „Social Research”, vol.64, 1997,
no.4.
7. Ferrera, M., The “Southern Model” of Welfare in Social Europe , în „Journal of European
Social Policy”, vo l.6, 1996, no. 1.
8. Flora, P. , Heidenheimer, A., The Development of Welfare States in Europe and America ,
Transactions Publishers, 1995.
9. George, V., Political Ideology, Globalisation and Welfare Futures in Europe , în „Journal of
Social Policy”, vol . 27, 1998, part 1.
10. Ginsburg, N., Divisions of Welfare: A Critica l Introduction to Comparative So cial Policy ,
London, Sage, 1992.
11. Jones, C., The Pacific Challenge , în Jones, C., New Perspectives on the Welfare State in
Europe , London, Routledge, 1993.
12. Leibfried, S., Towards an European Welfare State?, în Jones, C., New Perspectives on the
Welfare State in Europe , London, Routledge, 1993.
13. Măgureanu, V., Studii de sociologie politică , București, Editura Albatros, 1997.
14. Mărginean, I., Politica socială și econom ia de piață în România , București, CIDE, 1994.
15. Mărginean, I., Tendințe în evoluția asigurărilor sociale , în Zamfir, C., (coord.), Politici
sociale în România: 1990-1998 , București, Editura Expert, 1999.
16. Mihuț, L., Politica socială a țărilor Europei Centrale și de Est , în Mihuț, L. și Lauritzen,
B., Modele de politici sociale. Models of Social Policy , București, Editura Didactică și Pedagogică,
1999.
17. Mishra, R., The Welfare State in Capitalist Society , Harvester Wheatsheaf, 1990.
18. Olsson, S., Social Policy and Welfa re State in Sweden , Lund, Arkiv, 1993.
19. Pasti, V. și alții, România – Starea de fapt . Volumul I, Societatea , București, Nemira, 1997.
20. Pierson, C., Beyond the Welfare State? , Oxford, Polity Press, 1991.
21. Poenaru, M., Politica socială și indicatori sociali , București, All, 1998.
22. Preda, M., Educația copilului , în Zamfir, E., Zamfir, C., Pentru o societate centrată pe
copil , București, Alternative, 1997.
23. Rhodes, M., The Welfare State: Internal C hallenges, External Constraints , în Rhodes, M.,
Heywood, P., Wright, V., (eds.), Developments in West European Politics , Hampshire, Macmillan,
Houndmills, 1997.