Statistica Afacerilor

CUPRINS

=== Cap1 ===

CUPRINS

Capitolul I

INDICII STATISTICI

1.1.Indicii statistici: noțiune, funcții, clasificare

1.2.Indicii individuali

1.3.Indicii sintetici

1.4.Procedee de descompunere în factori a dinamicii unui

fenomen complex

1.1.Indicii: noțiune, funcții, clasificare

Indicii reprezintă o categorie distinctă a indicatorilor statistici, cu largă aplicabilitate în toate domeniile activității economice și sociale, deoarece reflectă cu multă expresivitate și în mod analitic schimbările care au loc, rolul și influența diverșilor factori în variația fenomenelor cercetate.

Prin definiție, indicele se obține prin raportarea a două niveluri absolute, relative sau medii ale aceluiași fenomen sau grup de fenomene. Unul dintre niveluri reprezintă volumul fenomenului din perioada ce se raportează, iar celălalt, volumul fenomenului din perioada considerată ca bază de raportare. Nivelul ales drept bază de comparație trebuie să aibă o semnificație deosebită, adică, să reprezinte o anumită etapă sau treaptă de dezvoltare, în așa fel încât să justifice alegerea lui ca etalon în analiza statistică.

Întrucât indicii se obțin prin raportarea nivelului înregistrat de unul sau mai multe fenomene, în două momente, perioade diferite, ei sunt indicatori fără dimensiune, adică nu au unitate de măsură și de aceea rezultatul lor se înmulțește cu 100 și se poate exprima în procente.

Indicii statistici îndeplinesc o serie de funcții cognitive:

reflectă nivelul unui fenomen în comparație cu un fenomen de același fel existent într-o altă perioadă sau într-un alt moment de timp;

permite descompunerea în factori a nivelului unui fenomen complex, pe factori de influență.

Marea varietate a indicilor folosiți în practica statistică impune clasificarea lor după mai multe criterii:

după destinația lor în analiza activității economice;

după sfera de cuprindere;

după modul de alegere a bazei raportate;

după sistemul de ponderare.

După destinația lor în analiza activității economice, indicii pot fi:

indici ai variației în timp sau cronologici;

indici ai variației în spațiu.

După sfera de cuprindere, indicii se împart în două categorii:

indici individuali sau elementari, ce exprimă nivelul relativ determinat pentru o singură unitate statistică;

indici de grup sau sintetici, ce exprimă variația relativă a unor colectivități sau fenomene complexe.

După modul de alegere a bazei de raportare, există:

indici cu bază fixă;

indici cu bază mobilă sau în lanț.

După sistemul de raportare, deosebim:

indici cu ponderi constante;

indici cu ponderi variabile.

Pentru înțelegerea problemelor teoretice și practice ale indicilor, se vor folosi următoarele notații:

i = 1,…,n – unități statistice componente ale colectivității cercetate;

fi – factor sau element cantitativ;

xi – factor sau element calitativ;

yi – variabilă complexă determinată de relația: y = fx;

t = 0,T unități de timp (zi, lună, trimestru, semestru, an), notate cu 0 pentru perioada de bază și cu 1 pentru perioada curentă.

Indicii sintetici în funcție de procedeul de calcul, pot fi:

indici sintetici agregați;

indici calculați sub formă de medie aritmetică ponderată a indicilor individuali;

indici calculați sub formă de medie armonică ponderată a indicilor individuali;

indici calculați sub formă de medie geometrică;

indici ca raport a două medii aritmetice ponderate.

1.2. Indici individuali sau elementari

Indicii individuali se identifică cu mărimile relative de dinamică, întrucât ei măsoară variația în timp a valorii unei caracteristici înregistrate în două perioade diferite de timp pentru o singură unitate statistică; indicii individuali se notează ix1/0.

Formula generală a unui indice individual este:

ix1/0 = x1/x0 (100)

In cazul studierii dinamicii unui fenomen complex, y, ce se obține prin înmulțirea a doi factori elementari, x și f, indicele individual se determină cu ajutorul formulei:

Dacă se studiază o serie dinamică ce cuprinde valorile caracteristicii înregistrate pentru t unități de timp, unde t = 0,T , se pot determina indici individuali cu bază fixă și cu bază mobilă.

Indicii individuali cu bază fixă au următoarea formulă generală:

ixt/0 = xt/x0 (100)

adică se formează șirul de indici: ix1/0; ix2/0; ix3/0;…; ixt/0;…; ixT/0

Acești indici se determină prin raportarea valorii caracteristicii din unitatea de timp t la nivelul caracteristicii din unitatea de timp considerată de bază, notată cu 0.

Indicii individuali cu bază mobilă se obțin prin schimbarea bazei de la o unitate de timp la alta, și au formula generală:

adică se formează șirul de indici : ix1/0; ix2/1; ix3/1;…ixt/t-1;…; IxT/T-1.

Între indicii individuali cu bază fixă și cei cu bază mobilă există două relații de interdependență:

produsul indicilor cu bază mobilă este egal cu indicele cu bază fixă al întregii perioade:

unde: t = 1, T

raportul dintre doi indici cu bază fixă consecutivi este egal cu indicele cu bază mobilă corespunzător perioadelor de raportare:

Rezultatul unui indice individual arată de câte ori a crescut sau a scăzut nivelul caracteristicii dintr-o perioadă, față de nivelul din perioada considerată de bază. Dacă rezultatul se exprimă în procente, arată cu cât la sută a crescut sau a scăzut nivelul înregistrat într-o perioadă, față de perioada aleasă drept bază de comparație.

În cazul indicilor individuali, măsura variației în timp a valorilor unei caracteristici se poate completa cu modificarea absolută (), ce se determină sub forma diferenței dintre numărătorul și numitorul indicelui respectiv, fie din termenii indicilor cu bază fixă fie din cei ai indicilor cu bază mobilă :

xt/0 = xt – x0 = sau xt/t-1 = xt – xt-1 =

Valorile pozitive ale acestor diferențe exprimă creșteri ale nivelului caracteristicii. Valorile negative corespund unor scăderi ale acestora, iar valoarea 0, indică faptul că nu s-a înregistrat nici o modificare.

1.3. Indicii sintetici sau de grup

Dinamica fenomenelor colective se măsoară în statistică cu ajutorul indicilor sintetici sau de grup ce se notează Ix1/0.

Folosirea indicilor de grup ridică anumite probleme ce se referă la:

separarea factorilor calitativi (intensivi) și cantitativi (extensivi);

posibilitatea însumării elementelor respective;

alegerea formulei de calcul în funcție de natura datelor de care se dispune;

alegerea sistemului de ponderare în funcție de conținutul indicatorului de comparat și relațiile de sistem utilizate astfel încât, variația unui fenomen complex să poată fi descompusă în produsul influenței factorilor săi.

La alcătuirea indicilor sintetici, este necesar să se calculeze nivelul totalizat al întregului ansamblu de fenomene comparate. În legătură cu efectuarea acestei operații, este necesar să se diferențieze elementele ansamblului și anume:

Elementele de natură cantitativă, extensivă, cum sunt unitățile colectivității, cantități de bunuri materiale, număr de persoane etc., care se notează cu f. Elementele cantitative pot fi aditive (de exemplu: cantități ale aceluiași produs fabricat de diferiți producători sau numărul de salariați din diferite secții, etc.) sau nonaditive (de exemplu: cantități de produse diferite ca valori de întrebuințare).

Volumul totalizat al elementelor cantitative aditive se obține prin însumare directă.

Elementele cantitative nonaditive devin însumabile prin exprimarea lor într-o formă comensurabilă, realizată cu ajutorul unor ponderi (de exemplu: prețul pentru produsele cu valori de întrebuințare diferite).

Elementele de natură calitativă, intensivă, care se identifică de obicei cu valorile individuale ale caracteristicii, care se notează în general cu xi. Elementele calitative sunt aditive, însă însumarea lor directă nu are sens concret (de exemplu: însumarea prețurilor unitare ale diferitelor produse).

Indicii sintetici agregați se obțin din compararea ca raport a două sume (agregate), calculate pentru două ansambluri de fenomene de aceeași natură. Sumele reprezintă valorile totalizate ale caracteristicii sau fenomenului studiat, determinate pentru întreaga colectivitate atât pentru perioada raportată, cât și pentru perioada de bază.

Indicele sintetic sau de grup al unei caracteristici este:

Dacă y = xf, atunci formula devine:

Toți indicii de grup se bazează pe determinarea prealabilă a unor agregate (sume) și de aceea poartă denumirea de indici sintetici agregați.

Contribuția fiecărui factor la schimbarea nivelului absolut al întregului ansamblu de elemente se obține calculând indicii indexați pentru fiecare factor, lăsând liberă variația unuia dintre factori și constantă pentru celălalt factor.

Contribuția factorului intensiv la variația nivelului absolut al ansamblului de elemente, poate fi scrisă sub forma unui indice de grup astfel:

iar pentru factorul extensiv, indicele de grup este:

În activitatea economică nu se întâlnesc însă niveluri convențional – constante ale măsurătorilor, așa cum apar în relațiile de calcul de mai sus, ci niveluri reale înregistrate în condiții concrete de timp și spațiu, ceea ce creează problema alegerii juste a elementelor de ponderare.

Indicii de grup sub formă agregată sunt aplicați numai dacă baza de date este strict detaliată pentru fiecare variabilă cuprinsă în analiză și pentru fiecare unitate statistică. În cazul în care nu se înregistrează în documente primare elementele de agregare (x, y), atunci pentru determinarea indicilor agregați se folosesc combinat unele mărimi absolute cu privire la variabila complexă (y) și indicii individuali ai caracteristicilor analizate. Astfel, indicele de grup se poate determina și sub formă de indice mediu de grup, fie ca medie aritmetică ponderată, fie ca medie armonică ponderată a indicilor individuali.

Pentru o reflectare corectă a variației fenomenului, media aritmetică se aplică atunci când se cunosc nivelurile de bază ale factorului de ponderare, iar media armonică a indicilor individuali se folosește în situația înregistrărilor curente ale factorului de ponderare.

În cazul în care ne referim la fenomenul complex (y) și pornim de la indicele agregat al acestuia, dacă se cunoaște iy1/0 = y1/y0 y1 = iy1/0 y0 și y0, se obține:

Prin înlocuirea elementelor de calcul cunoscute în formula indicelui sintetic agregat, se obține indicele mediu aritmetic:

Dacă se cunoaște: iy1/0 = y1/y0 y0 = (1/iy1/0) y1, atunci prin înlocuirea elementelor cunoscute se obține indicele mediu armonic, calculat după formula:

Indicii sintetici de grup mai pot fi determinați și ca raport de medii, obținându-se indicii sintetici structurali.

Forma generală a acestora este:

La construirea indicilor structurali se folosesc următoarele notații :

x – nivelul mediu al caracteristicii urmărite;

x – nivelurile individuale ale caracteristicii;

f – ponderea sau frecvența de apariție a nivelurilor individuale.

Indicii sintetici structurali pot fi de 3 categorii:

ai variației structurii;

cu structură variabilă;

cu structură fixă.

Indicele cu structură variabilă (sau indicele bifactorial) se determină după formula:

sau dacă se cunosc frecvențele relative:

Acest indice arată modificarea medie a caracteristicii (x ), ca urmare a influenței concomitente exercitate atât de factorul calitativ x cât și de factorul cantitativ f.

Indicele variației structurii sau indicele modificărilor structurale se construiește considerând nivelul individual al caracteristicii constant, la valoarea din perioada de bază și reflectă modificarea nivelului mediu al caracteristicii x numai în funcție de influența factorului cantitativ (structural) f, și are formula:

Indicele cu structură fixă se construiește dacă se consideră frecvența constantă, la nivelul din perioada curentă și arată modificarea nivelului mediu al caracteristicii (x ) influențată numai de variația factorului intensiv (calitativ) (x) și are formula:

Deci:

Dacă nu se cunosc produsele x0f1, ci doar nivelul totalizator din perioada curentă (y1 = x1f1) și indicele individual al caracteristicii x, formula devine:

În acest mod, indicele cu structură fixă se transformă în indicele mediu armonic.

Între cei trei indici sintetici structurali calculați, se verifică relația:

Prin urmare, indicii de grup se pot determina sub formă agregată, sub formă de medii sau raport de medii, această tipologie fiind determinată de felul datelor disponibile.

1.3.1.Sisteme de ponderare utilizate la construirea indicilor sintetici

Ponderarea constantă (sau fixă) propusă de Etienne Laspeyres, presupune determinarea influenței factorilor elementari asupra variației fenomenului complex, prin menținerea factorului constant (atât cel calitativ cât și cel cantitativ) la nivelul din perioada de bază.

Potrivit acestui sistem de ponderare, indicele sintetic pentru factorul intensiv devine:

Indicele sintetic pentru factorul extensiv are formula:

Ponderea variabilă (curentă) propusă de Hermann Paasche, presupune luarea în considerare a nivelurilor curente ale factorului constant, potrivit relațiilor următoare:

Iy(x)1/0 = x1f1 / x0f1 pentru factorul calitativ

Iy(f)1/0 = x1f1 / x1f0 pentru factorul cantitativ

În practica statistică internațională există un sistem de ponderare încrucișată în condițiile substituirii în lanț a factorilor, ce au la bază o succesiune în influența factorilor. Se consideră că, mai întâi se modifică factorul cantitativ, menținând constant factorul calitativ la nivelul din perioada de bază, iar apoi se modifică factorul calitativ, menținând constant factorul cantitativ la nivelul din perioada curentă.

Formulele de calcul ale indicilor sintetici indexați, după metoda descrisă anterior, se prezintă astfel:

Iy(f)1/0 = x0f1 / x0f0 pentru factorul cantitativ

Iy(x)1/0 = x1f1 / x0f1 pentru factorul calitativ

Acest sistem de ponderare încrucișată permite verificarea relației dintre indici, potrivit căreia produsul indicilor indexați ai factorilor de influență, este egal cu indicele fenomenului complex în ansamblul său:

sau

O altă metodă de ponderare ce a căpătat o mare notorietate, a fost propusă de Irving Fisher, potrivit căreia indicii sintetici indexați se determină ca medii geometrice ale variabilelor cu pondere fixă și variabilă stabilite pentru fiecare factor.

Indicele Fisher al factorului intensiv (calitativ) este:

Pentru determinarea influenței factorului extensiv se utilizează formula :

1.4. Procedee de descompunere în factori a dinamicii unui fenomen complex

Un indicator complex, y, poate fi prezentat sub formă de produs de factori:

cazul bifactorial y = x f

cazul trifactorial y = x w f

cazul qvadruplu y = x z w f

Modificarea unui fenomen complex poate fi determinată în mărime absolută cu relația:

y1/0 = x1f1 – x0f0

y1/0 = x1w1f1 – x0w0f0

y1/0 = x1z1w1f1 – x0z0w0f0

În mărime relativă, modificarea fenomenului complex se determină cu ajutorul indicilor sintetici, care prezintă următoarele formule:

Iy1/0 = x1f1 / x0f0

Iy1/0 = x1w1f1 / x0w0f0

Iy1/0 = x1z1w1f1 / x0z0w0f0

Descompunerea modificării absolute și relative a unui indicator complex se realizează în statistică, cu ajutorul a două metode:

Metoda substituției în lanț (MSL);

Metoda restului nedescompus (sau a influențelor izolate).

Metoda substituției în lanț constă în modificarea, mai întâi, a factorului cantitativ, iar după modificare, factorul cantitativ rămâne la nivelul din perioada curentă, pe tot parcursul procedeului de descompunere.

Descompunerea relativă va fi calculată cu ajutorul următoarelor formule:

a. pentru cazul bifactorial:

Iy1/0 = x1f1 / x0f0 – indicele sintetic agregat;

Iy(f)1/0 = x0f1 / x0f0 – indicele factorului extensiv;

Iy(x)1/0 = x1f1 / x0f1 – indicele factorului intensiv.

Între cei trei indici se stabilește relația:

Iy1/0 = Iy(x)1/0 Iy(f)1/0

b. pentru cazul trifactorial:

Iy1/0 = x1w1f1 / x0w0f0 – indicele sintetic agregat;

Iy(f)1/0 = x0w0f1 / x0w0f0 – indicele factorului cantitativ;

Iy(w)1/0 = x0w1f1 / x0w0f1 – indicele primului factor calitativ;

Iy(x)1/0 = x1w1f1 / x0w1f1 – indicele celui de-al doilea factor calitativ.

Relația dintre cei 4 indici sintetici prezentați anterior este următoarea:

Iy1/0 = Iy(f)1/0 Iy(w)1/0 Iy(x)1/0

Descompunerea absolută va fi stabilită pe baza următoarelor formule:

a. pentru cazul bifactorial:

y1/0 = x1f1 – x0f0 – modificarea absolută pe ansamblul fenomenului complex y;

y(f)1/0 = x0f1 – x0f0 – modificarea absolută pentru evidențierea influenței factorului cantitativ f;

y(x)1/0 = x1f1 – x0f1 – modificarea absolută pentru factorul calitativ x.

Proba pentru cazul bifactorial se va stabili cu ajutorul relației:

y1/0 = y(x)1/0 y(f)1/0

b. pentru cazul trifactorial:

y1/0 = x1w1f1 – x0w0f0 – modificarea absolută a fenomenului complex y în ansamblul său;

y(f)1/0 = x0w0f1 – x0w0f0 – modificarea absolută a factorului cantitativ f;

y(w)1/0 = x0w1f1 – x0w0f1 – modificarea absolută a primului factor calitativ w ;

y(x)1/0 = x1w1f1 – x0w1f1 – modificarea absolută a celui de-al doilea factor calitativ x.

Proba pentru cazul trifactorial este :

y1/0 = y(f)1/0 y(w)1/0 y(x)1/0

Metoda restului nedescompus sau a influențelor izolate se bazează pe ipoteza că modificarea fiecărui factor, are loc în condițiile în care celălalt factor rămâne neschimbat, la nivelul înregistrat în perioada de bază.

Modificarea relativă pentru cazul bifactorial va fi:

Iy1/0 = x1w1 / x0f0 – pentru ansamblul fenomenului complex y;

Iy(f)1/0 = x0f1 / x0f0 – pentru factorul cantitativ f;

Iy(x)1/0 = x1f0 / x0f0 – pentru factorul calitativ x.

Mărimea prin care diferă produsul indicilor factoriali, Iy(f)1/0 Iy(x)1/0 , față de valoarea modificării relative generale Iy1/0 , se numește “rest nedescompus” și se determină cu relația:

Ixf1/0 = x1f1 / x0f1 ) : ( x1f0 / x0f0 )

Modificarea absolută a variației indicatorului complex y va fi pentru cazul bifactorial:

y1/0 = x1f1 – x0f0 – pe ansamblul fenomenului complex y;

y(x)1/0 = x1f0 – x0f0 – pentru factorul intensiv x;

y(f)1/0 = x0f1 – x0f0 – pentru factorul extensiv f.

Mărimea prin care diferă suma modificărilor absolute factoriale față de modificarea absolută a fenomenului complex, reprezintă mărimea absolută a “restului nedescompus” și se calculează cu ajutorul următoarei formule:

xf1/0 = ( x1f1 – x0f1 ) – ( x1f0 – x0f0 )

Proba în cazul acestei metode se efectuează cu ajutorul relației:

y1/0 = y(x)1/0 y(f)1/0 y(xf)1/0

Repartizarea restului nedescompus se poate face prin următoarele variante:

– se atribuie integral unuia dintre factori;

– se repartizează proporțional cu influențele independente ale factorilor;

– se repartizează în mod egal pe factori.

a) Atunci când câtul și restul se atribuie unuia dintre factori, de regulă se atribuie celui calitativ , această variantă reducându-se la metoda substituției în lanț.

b) Dacă restul nedescompus se repartizează în mod proporțional asupra celor doi factori, pentru a stabili mărimea modificării absolute, se vor determina coeficienții de importanță cu relațiile:

– pentru factorul calitativ x: – pentru factorul cantitativ f:

Abaterile absolute recalculate se obțin pe baza următoarelor relații de calcul:

*y(f)1/0 = y(f)1/0 + Kf y(xf)1/0 – pentru a determina influența factorului cantitativ f ;

*y(x)1/0 = y(x)1/0 + Kx y(xf)1/0 – pentru a stabili influența factorului calitativ x.

Proba în această situație se va verifica folosind relația:

y1/0 = *y(x)1/0 + *y(f)1/0

În vederea determinării modificării relative în cazul repartizării proporționale a restului nedescompus asupra celor doi factori de influență se utilizează următoarele formule:

– pentru factorul calitativ x; – pentru factorul cantitativ f.

c) În cazul în care restul nedescompus se atribuie în părți egale celor doi factori (x și f), se aplică următoarele formule:

modificarea absolută:

y(x)1/0 = y(x/fo)1/0 + 1/2 y(xf) – pentru factorul calitativ x;

y(f)1/0 = y(f/xo)1/0 + 1/2 y(xf)1/0 – pentru factorul cantitativ f.

modificarea relativă, respectiv indicii corespunzători:

– pentru factorul calitativ x;

– pentru factorul cantitativ f.

Metoda influențelor izolate a factorilor explică cauzele variației fenomenului complex, dar folosirea acestuia în practică devine dificilă pe măsură ce crește numărul factorilor de influență. Alegerea unui anumit procedeu de repartizare a restului nedescompus pe factori de influență rămâne la aprecierea celui care face descompunerea să utilizeze un procedeu sau altul de repartizare, ținând cont și de datele numerice de care se dispune.

=== CAP3 ===

Capitolul III

ELEMENTE DE STATISTICĂ MACROECONOMICĂ

3.1. Definirea și clasificarea subiectelor economice și a fluxurilor dintre subiectele economice

3.2. Colectarea și agregarea datelor statistice

3.3. Sistemul conturilor naționale

3.4. Estimarea agregatelor macroeconomice

3.1. Definirea și clasificarea subiectelor economice și a fluxurilor dintre subiectele economice

Activitatea economică a fiecărei țări se manifestă sub forma unui ansamblu de fluxuri care au loc între elementele ei sau între acestea și restul lumii în legătură cu producția, distribuția și consumul de bunuri materiale și servicii.

Premisele metodologice ale caracterizării circuitului economic național sunt următoarele:

definirea și clasificarea unităților ce operează pe piața internă și/sau cu parteneri străini;

definirea și clasificarea relațiilor dintre aceste unități;

stabilirea surselor de date și a metodologiilor de colectare și agregare a informațiilor sub formă de indicatori statistici;

coordonarea și integrarea diferitelor subsisteme de indicatori într-un tablou mic, adică în sistemul conturilor naționale;

asigurarea comparabilității internaționale a indicatorilor macroeconomici.

Unitățile între care se produc fluxuri sunt persoane fizice sau juridice, denumite subiecte economice, clasificate după funcția îndeplinită în cadrul economiei naționale în 5 categorii:

gospodăriile private sau menajele, care acționează pe piața factorilor de producție ca unități ofertante de muncă, iar pe piața bunurilor materiale și serviciilor, apar ca exponenți ai cererii. Alături de gospodăriile private, se evidențiază și administrațiile private ( organizații private nonprofit, biserici, partide politice, sindicate, etc).

întreprinderile (societăți comerciale, regii autonome) atrag factori de producție (capital, muncă, pământ) și oferă bunuri materiale și/sau servicii, fie pentru gospodării private, fie pentru alte întreprinderi, fie pentru administrația publică.

statul reprezintă un subiect economic deosebit, care, pe de o parte, are comportamentul unei gospodării private ce consumă bunuri materiale și servicii, fie, pe de altă parte, creează unele bunuri materiale de folosință publică. Denumirea generică de “stat” se referă atât la instituțiile administrației centrale, cât și la cele constituite la nivel local, județean sau regionale.

băncile (comerciale) reprezintă o categorie de subiecte economice, care pot fi asimilate într-o anumită măsură întreprinderilor, deoarece apar pe piață în calitate de prestatoare de servicii financiar-bancare și de asigurări. Misiunea lor principală, constă însă în colectarea și mobilizarea economiilor existente la celelalte categorii de subiecte economice și oferirea lor spre valorificare sau investire.

restul lumii (străinătatea) constituie un alt subiect economic complex, ce reunește sub această denumire totalitatea partenerilor externi care au tranzacții cu persoane fizice sau juridice cu sediul într-o altă țară.

Între cele 5 categorii de subiecte economice se stabilesc numeroase operații, fluxuri, tranzacții economice care îmbracă următoarele forme: vânzare/cumpărare de bunuri, prestare/angajare de servicii, acordare/angajare de credite, încasări/plăți diverse.

Cele 12 fluxuri pot fi definite astfel:

în schimbul muncii prestate, gospodăriile private încasează de la întreprinderi venituri (Yg);

pentru a supraviețui și a asigura procesul de reproducere, o parte din veniturile gospodăriilor se consumă (Cg) pentru cumpărarea de bunuri materiale și servicii;

o altă parte a veniturilor gospodăriilor se economisesc (Eg) prin depunere în bancă;

veniturile gospodăriilor cuprind și impozitele directe datorate statului (Td), dar și subvențiile de consum (Sg) acordate de stat gospodăriilor sub formă de alocații, compensații, ajutoare, etc.;

statul percepe și impozite indirecte (Tind), aplicate întreprinderilor și poate aloca temporar subvenții de producție.

o parte din veniturile statului sunt destinate acoperirii consumului propriu (Cs), bunurile necesare fiind achiziționate de la întreprinderi.

Diferențele între veniturile statului și cheltuielile sale de consum constituie economiile statului (Es) și se capitalizează în bănci.

o parte din bunurile și serviciile întreprinderilor se exportă (X).

o parte din bunurile și serviciile necesare populației și a factorilor de producție, se importă (M).

Exportul (X) și importul (M) de bunuri materiale și servicii generează încasări și plăți în raporturile cu străinătatea, ce se realizează prin mijlocirea băncilor comerciale autorizate.

Pe măsură ce capitalul fix al întreprinderii se valorifică prin producția de bunuri materiale și servicii, acestea depozitează contravaloarea uzurii în bancă (A), tot în acest flux se încadrează și acea parte a profitului net al întreprinderii care, prin hotărârea acționarilor, nu ia forma vărsămintelor sau dividendelor achitate.

Atragerea de capital suplimentar oferit de bănci întreprinderilor pentru a-l investi (In).

Calculele indicatorilor macroeconomici de rezultate au în vedere împărțirea fluxurilor în două clase:

fluxuri reale sau operațiuni economice concrete, care au ca obiect bunuri materiale și servicii. Aceste fluxuri permit caracterizarea producției, schimbului și utilizării bunurilor materiale și serviciilor;

fluxuri (tranzacții) financiare se numesc operațiile de formare, repartiție (distribuție) a veniturilor între subiecții economici.

3.2. Colectarea și agregarea datelor statistice

Informațiile cu privire la activitatea subiectelor economice și fluxurile dintre acestea se găsesc în documentele întocmite de acestea pentru gestiunea internă a afacerilor (evidența operativă și cea financiar – contabilă), fie pentru reglarea raporturilor cu sistemul fiscal al statului.

Pentru colectarea datelor se pot folosi trei tipuri de înregistrări statistice:

anchete lunare, trimestriale și anuale realizate în rândul întreprinderilor și al gospodăriilor private. Majoritatea acestui tip de înregistrări se face pe baza unui eșantion reprezentativ la nivel de economie națională, ceea ce permite estimarea indicatorilor macroeconomici, în condițiile acceptării unui anumit prag de eroare.

valorificarea statisticilor departamentale, ce sunt înregistrări exhaustive cu caracter continuu.

utilizarea înregistrărilor sistemului fiscal, care din punct de vedere statistic au valoarea unei observări pe bază de declarație.

Accesul la aceste surse de date se autorizează de către organele competente care le colectează, în condițiile protejării informației personale.

Gruparea și agregarea datelor se face cu ajutorul unor nomenclatoare de produse sau servicii, nomenclatoare de subiecte economice, clasificări de activități și nomenclatoare teritoriale.

Fluxurile de bunuri și servicii se grupează pe ramuri producătoare ale economiei naționale (CAEN – Clasificarea Activităților din Economia Națională) pentru a putea fi cuprinse în domeniul intrărilor și ieșirilor.

Fluxurile financiare se grupează pe sectoare instituționale pentru a putea observa formarea veniturilor subiectelor economice și procesul de redistribuire a acestora între sectoare.

3.3.Sistemul conturilor naționale (SCN)

Sistemul conturilor naționale este un ansamblu coerent de conturi și de tablouri, prin care se ordonează elementele necesare calculului indicatorilor macroeconomici și analizei activității desfășurate în economia națională în perioada de referință.

Pentru a avea o imagine coerentă a fluxurilor dintre subiectele economice, sistemul conturilor naționale elaborează conturi de activitate pentru fiecare sector și conturi naționale pentru întreaga economie.

Conturile naționale se obțin prin agregarea și consolidarea conturilor de activitate ale sectoarelor.

Agregarea presupune însumarea tranzacțiilor desfășurate de subiectele economice aparținând unui sector, în relațiile lor cu subiecte economice din alte domenii.

Consolidarea presupune compensarea tranzacțiilor de același fel, între subiectele economice aparținând aceluiași sector. Deci, fluxurile reciproce intrasectoriale sunt eliminate din calcule, păstrându-se doar fluxurile intersectoriale.

Dacă se compensează și fluxurile intersectoriale, atunci se procedează la soldare, în sensul că se înregistrează doar fluxurile nete sau soldurile relațiilor dintre sectoare, pentru a obține rezultatele la scara economiei naționale.

Sistemul conturilor naționale (SCN) este structurat în două conturi naționale și șapte grupe de conturi ce se elaborează atât la nivelul sectoarelor, cât și pe întreaga economie.

Succesiunea conturilor reflectă derularea proceselor reale și financiare din economie, legate de:

-activitatea de producție;

-activitatea de repartizare;

-activitatea de redistribuire;

-activitatea de utilizare finală;

Cele două conturi naționale principale sunt:

-contul sintetic: contul sintetic: 0;

-contul străinătatea: contul 8.

Contul sintetic bunuri este elaborat numai la nivelul economiei naționale și reflectă în partea stângă proveniența bunurilor materiale și serviciilor și în partea dreaptă modul de folosire a acestora

Schematic, contul “bunuri” se prezintă astfel:

Valoarea producției brute autohtone, constituie partea preponderentă a resurselor și cuprinde:

valoarea bunurilor materiale și serviciilor vândute de firmă, fie altor firme, fie populației;

valoarea bunurilor capitale din producție proprie, utilizate pentru realizarea altor bunuri materiale și/sau servicii;

modificarea absolută a stocurilor;

valorificarea bunurilor și serviciilor produse de administrația publică pentru folosința colectivă;

valoarea bunurilor și serviciilor produse de organizații private nonprofit;

valoarea bunurilor și serviciilor furnizate de gospodăriile private pentru a fi utilizate fie de firme, fie de alte menaje;

plata muncii angajate de gospodăriile private.

În partea de utilizări, se face distincție între consumul intermediar (bunuri și servicii, altele decât bunuri de capital fix, folosite pentru producerea altor bunuri materiale) și consumul final al populației, al organizațiilor private nonprofit și al statului.

Următoarele șapte conturi ale sistemului conturilor naționale, se construiesc sub formă de conturi de activitate pentru fiecare sector instituțional, precum și pe întreaga economie națională și de aceea se mai numesc grupe de conturi.

Grupa 1 : Producție ilustrează activitatea de producție a tuturor subiectelor economice din cadrul fiecărui sector și din economia națională.

Schematic, contul “Producție” poate fi reprezentat astfel:

La nivelul fiecărui sector, eliminând din valoarea brută a producției (VBP), consumul intermediar (CI), rezultă valoarea adăugată brută a fiecărui sector (VAB):

VAB(i) = VBP(i) – CI(i)

iar la scară națională:

PIBpp = (VAB)i = (VBPi – CIi)

Unde: pp – prețurile pieței, adică prețurile factorilor de producție consumați, la care se adaugă impozitele indirecte nete.

Grupa 2: Crearea veniturilor reprezintă acea parte din valoarea adăugată brută (VAB), care este creată în producție. Prin eliminarea amortizării capitalului fix (A) și a impozitelor indirecte nete (Tind.nete) din valoarea adăugată brută, rezultă la nivelul sectoarelor instituționale un sold, care se numește valoare adăugată netă (VAN), exprimată în prețurile factorilor consumați:

VANi,,pf = VABi, pp – (A + Tind.nete)i

iar pentru întreaga economie națională, rezultă produsul intern net la prețurile factorilor:

PINpf = PIBpp – (A + Tind.nete)i

sau

PINpf = (VAN)i, pf = (VF)i

unde: VFi – reprezintă veniturile factorilor implicați în activitatea sectorului.

Soldul grupei de conturi 2, crearea veniturilor constituie izvoarele veniturilor din activitatea economică.

Contul 2 se prezintă schematic astfel:

Grupa 3: Repartizarea veniturilor evidențiază distribuția primară a rezultatelor activității, în funcție de factorii de producție implicați, făcând distincție între veniturile create de munca angajată și veniturile din activitatea de întreprinzător și din proprietate, care se împart și ele între agenții economici locali și cei străini, care au investit în economia națională.

Acest cont se reprezintă astfel:

PNNpf = PINpf + SVF

unde: SVF – soldul veniturilor factorilor în relațiile cu străinătatea, calculat ca diferență între încasări și plățile efectuate cu titlul de venituri ale factorilor de producție.

Grupa 4: Redistribuirea veniturilor. La nivelul sectorului de activitate înregistrează în partea dreaptă, pe lângă soldul contului 3 (valoarea adăugată netă) și veniturile provenite din alte sectoare și transferurile curente primite din străinătate, iar în partea stângă apar veniturile transferate către alte sectoare și către străinătate, ceea ce înseamnă că soldul acestui cont exprimă venitul disponibil al fiecărui sector.

La nivelul economiei naționale, conturile reflectă transferurile dinspre și către străinătate, impozitele indirecte nete. Soldul reprezintă venitul disponibil (VD), numit și venit național disponibil (VND).

În formă schematică, acest cont se prezintă astfel:

Relația corespunzătoare acestui cont este:

VD = VN + Transf + Tind.nete

unde: Transf – soldul transferurilor curente;

Tind.nete – totalul impozitelor indirecte corectat cu subvențiile acordate de stat.

Grupa 5: Utilizarea veniturilor. Acest cont preia venitul disponibil din contul 4 și prezintă consumul final al bunurilor materiale și serviciilor (CF) așa cum este înregistrat în contul 0. Soldul acestui cont reflectă la nivelul sectoarelor și pe ansamblul economiei, sumele care nu sunt afectate consumului final, adică economiile nete (EN).

Relația de calcul corespunzătoare acestui cont este următoarea:

EN = VD – CF

Întrucât economiile reprezintă principala sursă de finanțare a investițiilor, în analiza economică se recurge frecvent atât la conceptul de economie netă (EN) cât și la cel de economie brută (EB), diferența fiind dată de amortizarea capitalului fix (A), potrivit relațiilor:

EB = EN + A

sau

EB = VD + A – CF

Grupa 6: Modificarea patrimoniului reflectă formarea patrimoniului și finanțarea acestuia. Se preiau economiile nete (EN) din contul 5 iar din contul 2 se preia amortizarea. La nivelul sectoarelor, soldul contului 6 exprimă excedentul (+) sau deficitul de finanțare (-) al fiecărui sector în raporturile sale cu restul economiei naționale.

Pe întreaga economie, soldurile sectoriale interne se compensează iar rezultatul contului exprimă doar soldul finanțării în raport cu străinătatea. De aceea, soldul contului 6 are ca înregistrare corespondentă, contul 8.

Schema contului 6 este următoarea:

Grupa 7: Finanțare. La nivelul fiecărui sector, soldul finanțării precum și modificările survenite în angajamentele asumate față de celelalte sectoare și respectiv în creanțele asupra celorlalte sectoare.

Pe ansamblul economiei, acest cont ar trebui să fie echilibrat, adică modificarea angajamentelor să fie egală cu modificarea creanțelor din economie. Deoarece datele din acest cont, provin din surse diferite, apare un anumit sold care se echilibrează prin “diferența statistică”.

Contul 7 se prezintă schematic astfel:

Din cele prezentate, rezultă că fiecare dintre conturile elaborate pe sectoare și pe ansamblul economiei, prezintă un sold preluat în contul imediat următor.

Contul Străinătatea reflectă totalitatea tranzacțiilor care au loc de-a lungul perioadei de referință, între rezidenții unei economii naționale și restul lumii.

Acest cont se mai numește și “contul oglindă” deoarece înregistrările se fac din punct de vedere al străinătății și nu din punct de vedere al economiei țării. Astfel, un import de mărfuri sau servicii deși constituie o resursă pentru agenții economici din țară apare ca o vânzare a străinătății către țară, iar tranzacțiile de export ca o cumpărare de către străinătate.

3.4. Estimarea agregatelor macroeconomice

Pe baza datelor oferite de seriile cronologice, se pot determina o serie de indicatori macroeconomici, al căror rol este acela de a ilustra cantitativ performanțele economiei naționale.

De regulă, se face distincție între indicatorii propriu-ziși de rezultate, cum ar fi PIB / PNB, PIN / PNN, UN și agregatele macroeconomice de venituri: venit personal (VP), venit disponibil (VD), ce depind nu numai de performanțele economiei naționale, ci și de proporția dintre consum și economii la nivelul gospodăriilor private și de politica fiscală a statului.

Pornind de la principiul că ceea ce pentru un subiect economic reprezintă venituri, constituie pentru un alt subiect economic cheltuieli, se poate accepta o dublă identitate:

Total Total venituri Total cheltuieli

pentru

producție = realizate din = cumpărarea de

bunuri

finală activitatea economică materiale și servicii

Din această identitate pot fi deduse metode de estimare a indicatorilor macroeconomici și natura informațiilor inițiale ce se folosesc în procesul de agregare și consolidare a conturilor:

pe baza fluxurilor reale de bunuri și servicii:

în funcție de producerea lor metoda de producție;

în funcție de consumul lor metoda de consum;

pe baza fluxurilor financiare dintre subiectele economice:

în funcție de formarea veniturilor metoda veniturilor;

în funcție de folosirea veniturilor metoda cheltuielilor.

Folosind date de intrare din surse statistice diferite și aplicând procedee diferite de prelucrare, cele patru metode conduc la valori estimate diferite, ceea ce implică efectuarea unei ajustări statistice.

Metoda de producție presupune agregarea tranzacțiilor, având ca obiect bunurile materiale și serviciile produse de agenții economici, în perioada de referință.

Dacă produsul global brut (PGB) însumează totalitatea bunurilor și serviciilor produse și destinate consumului, produsul intern brut (PIB), estimat la prețuri de piață, nu ia în calcul consumul intermediar (CI) ci doar producția destinată consumului final (CF).

Pornind de la relațiile:

PIBpp = (VPB – CI) sau PIBpp = PGB – CI

Dacă din PIB se elimină consumul de capital fix (amortizarea A), rezultă produsul intern net la prețurile pieței PINpp :

PINpp = PIBpp – A

Agregatele macroeconomice PIB și PIN sunt delimitate spațial de frontiera țării. În realitate, o parte din agenții economici din țară sunt reprezentanți ai altor economii naționale, după cum în afara țării activează agenți economici naționali.

Dacă agregarea activităților se face în funcție de apartenența națională a agenților economici, atunci rezultă PNB și PNN ca expresii macroeconomice ale rezultatelor tuturor agenților economici aparținând unei națiuni, independent de locul unde își desfășoară activitatea: în țară sau în străinătate.

Relația dintre produsul intern și produsul național poate fi mai ușor observată din următoarea schemă:

Metoda de consum permite obținerea PIBpp/PNBpp, pe baza rezultatelor economice furnizate de agenții economici din sfera distribuției (adică circulația mărfurilor și servicii nefinanciare).

Utilizarea finală a bunurilor materiale și serviciilor produse se realizează pe următoarele destinații:

1). consum privat (C) al gospodăriilor: constă în bunuri materiale și servicii pentru consumul personal;

2). consumul statului (G), este consumul public pentru scopuri civile și militare în beneficiul colectivității, fără a achita un preț remuneratoriu;

3). investiții noi (In) și de înlocuire (Ir) ale agenților economici precum și variația stocurilor ();

4). exportul net sau soldul schimburilor comerciale cu străinătatea (X – M) ce majorează sau restrânge oferta pe piața națională.

Formula de calcul a PIB exprimat în prețurile pieței se calculează cu ajutorul relației:

PIBpp = C + G + I + + (X – M)

Metoda veniturilor estimează agregatele macroeconomice pornind de la fluxurile dintre subiectele economice, astfel:

PIBpp este egal cu suma veniturilor primare ale subiectelor economice și cu suma amortizării capitalului fix, rezultat cunoscut și sub denumirea de valoare adăugată brută (VAB):

VABpp = PIBpp – A

PINcf este egal cu totalul dintre suma salariilor brute și suma veniturilor rezultate din activitatea de întreprindere și din proprietate (chirii).

Metoda cheltuielilor parcurge aceste calcule în sens invers, având drept punct de plecare diversele categorii de cheltuieli sau disponibilități (economii) ale subiectelor economice. Astfel, dacă la consumul privat (C ) se adaugă economiile nete ale populației (EN), rezultă venitul disponibil (VDpp).

Dacă se mai adaugă impozitele directe (impozit pe salariu + CAS + indemnizația de șomaj), rezultă PINCF . Prin luarea în considerare a soldului dintre impozitele indirecte și subvențiile acordate de stat, se estimează PINpp, ce împreună cu amortizarea (A), conduce la PIBpp .

Agregatele macroeconomice se estimează atât în prețuri curente (valoare nominală), cât și în prețurile unei perioade de referință (valoare reală sau estimare în prețuri constante), ceea ce permite descompunerea creșterii economice înregistrate la nivel de sector sau pe întreaga economie pe factori de influență.

Estimarea PIB sau PNB în prețuri curente, permite calcularea unor indicatori derivați cum ar fi:

PIB/locuitor;

PIB/populația ocupată;

PIB/om ore lucrate în economie;

PIB/capital fix în funcțiune;

PIB/consum de energie în activitatea economică.

Din agregatele macroeconomice se mai pot determina și alți doi indicatori:

– rata de consum, obținută ca raport între consumul final și valoarea adăugată brută pe economie;

– rata de investiție, determinată ca raport între formarea brută de capital fix și valoarea adăugată brută.

Indicatorii macroeconomici permit evidențierea unor aspecte ale calității activității economice anuale, prin efectuarea unor comparații și ierarhizări internaționale, pentru a încadra performanțele fiecărei țări în contextul economic mondial.

=== CAP4 ===

Capitolul IV

ANALIZA STATISTICĂ A POTENȚIALULUI UMAN

4.1. Indicatorii statistici ai mărimii, structurii și utilizării resurselor de muncă

4.2. Analiza numărului, structurii și dinamicii forței de muncă

4.3. Indicatorii utilizării timpului de muncă

4.4.Indicatorii productivității muncii

4.1. Indicatorii statistici ai mărimii, structurii și utilizării resurselor de muncă

Determinarea resurselor de muncă dintr-o societate, la un moment dat, presupune un volum mare de operații și se poate realiza folosind datele de la ultimul recensământ, completate cu date curente privind intrările și ieșirile din sistem, precum și estimări privind evoluția probabilă a populației pe grupe de vârstă.

La calculul resurselor de muncă se pornește de la următorii indicatori:

populația în limitele vârstei apte de muncă;

populația cuprinsă în limitele de vârstă aptă de muncă dar incapabilă de muncă;

populația cuprinsă în afara limitelor de vârstă ale populației apte de muncă dar care mai lucrează.

Mărimea resurselor de muncă la un moment dat se obține printr-o egalitate a balanței:

Total resurse = Total populație – Populația în vârstă de +

disponibile în vârstă aptă de muncă cu incapacitate

muncă de muncă

+ Populația în afara

limitelor vârstei de

muncă și care lucrează

Populația aptă de muncă se determină în mod diferențiat în fiecare țară, potrivit legislației în vigoare. În prezent, în România, populația în vârstă de muncă este cuprinsă între 16-57 ani pentru femei și 16-62 ani pentru bărbați. Potrivit legii 19/2000, se trece la un nou sistem de stabilire a limitei de vârstă, astfel încât , într-un interval de 13 ani, se va ajunge la 60 ani pentru femei și la 65 ani pentru bărbați. De aici rezultă că pentru determinarea numărului populației în vârstă de muncă sunt necesare calcule, care trebuie făcute anual. În acest scop, se pornește de la datele obținute la ultimul recensământ, la care populația este structurată pe grupe de vârstă, se identifică grupa de vârstă corespunzătoare și se recalculează până la momentul care interesează.

Datele obținute trebuie corectate cu mortalitatea probabilă pe fiecare grupă de vârstă.

Rata specifică de mortalitate pentru grupa de vârstă se obține astfel:

mx = (Mx / Px) 1000

unde: Mx – numărul decedaților de vârstă X;

Px – populația totală de vârstă X.

Rata de supraviețuire (Sx) se obține ca valoare complementară:

Sx = 1000 – mx

Aplicând succesiv ratele probabile de supraviețuire la grupele respective de populație, se actualizează, prin translație, gruparea pe vârste până la momentul de calcul. Însumând grupele de vârstă actualizate din interiorul limitelor populației apte de muncă se determină numărul total al acesteia, la momentul de calcul.

Populația în vârstă de muncă, dar în incapacitate de muncă se obține din informațiile provenite de la Ministerul Sănătății, anual.

Populația în afara limitelor de vârstă apte de muncă, dar care lucrează, se obțin de la unitățile economice și social-economice pe baza raportărilor acestora.

Resursele de muncă se calculează în funcție de modul de structurare a informației statistice, distinct în fiecare țară. În țara noastră grupările se realizează în funcție de ramuri, unități teritorial-administrative și pe categorii socio-profesionale.

Schematic, balanța resurselor de muncă se prezintă astfel:

Spre deosebire de populația aptă de muncă – principalul indicator demografic care se modifică sub influența mișcării naturale, migratorii, populația activă este influențată sub aspectul structurii sale, de întreaga evoluție economică și socială a unei țări. Gruparea de bază în acest caz, este în funcție de criterii socio-profesionale, ce se combină cu gruparea pe sexe și pe grupe de vârstă.

Populația activă, potrivit dicționarului statistico-economic, se definește drept totalitatea persoanelor care participă la procesele muncii sociale, care se desfășoară în mod obișnuit o activitate profesională și cuprinde nu numai persoanele care au activitate lucrativă ci și persoanele a căror activitate profesională nu este remunerată.

Populația ocupată se obține pe baza informațiilor primite de la unitățile economice, social-culturale prin sistemul raportărilor statistice, sondaje special organizate de Institutul Național de Statistică și de organele fiscale pentru unitățile particulare.

Rezervele de muncă se obțin prin informații de la unitățile școlare, militare, de la oficiile de plasare a forței de muncă și din sondaje.

Sistematizarea acestor date sub formă de balanță, dă posibilitatea să se efectueze o serie de calcule referitoare la relațiile dintre cele trei grupe de indicatori la dinamica și modificările structurale, ce se înregistrează permanent în economia națională.

In balanță, datele referitoare la resursele de muncă sunt prezentate static pentru începutul și sfârșitul anului și ca mărimi medii anuale, determinate ca medii aritmetice simple între valorile înregistrate la aceste două momente.

Pe baza datelor din balanță, se pot determina următorii indicatori specifici:

gradul de ocupare a resurselor de muncă se calculează ca raport între numărul populației ocupate (P.O.) și volumul resurselor de muncă (R.M.):

KORM = (P.O./R.M.) 100

Cu cât valoarea acestui raport crește, cu atât o parte mai mare din populație va fi capabilă să-și asigure un venit independent și să participe la procesul de dezvoltare a țării.

ponderea rezervelor de muncă în totalul resurselor, se obține ca raport între volumul rezervelor de muncă și volumul resurselor de muncă:

gRez./R.M. = (Rez.M./R.M.) 100

Din cadrul acestui indicator referitor la rezervele de muncă trebuie separat cel ce se referă la numărul șomerilor. Numărul șomerilor trebuie să includă nu numai persoanele în vârstă aptă de muncă, care și-au pierdut locul de muncă, dar și persoanele care au absolvit o formă de calificare și nu-și găsesc de lucru.

rata șomajului față de volumul total al resurselor, se obține cu formula:

rs = (S.t./R.M.) 100

unde S.t. – numărul total al șomerilor.

Aceste formule se pot adapta și la calcularea ratei șomajului pe sexe, pe grupe de vârstă, pe profesiuni, în profil teritorial.

rata generală de activitate măsoară proporția dintre populația activă și populația totală și se calculează cu formula:

ra = (PA/p) 100

rata de activitate a populației în vârstă de muncă se calculează ca raport între populația activă și populația în vârstă de muncă, după formula:

rapvM = (PA/PVM) 100

rate specifice ale activității pe sexe se obține ca raport între populația activă corespunzătoare fiecărui sex și populația totală a sexului respectiv, utilizând formula:

ras = (P.As/PS) 100

rata specifică activității pe grupe de vârstă (raxi) este rezultatul raportului dintre populația activă a grupei de vârstă luată în calcul și populația totală a grupei de vârstă respective:

raxi = (P.A.xi/Pxi) 100

unde:PA – populația activă totală;

P – populația totală;

PVM – populația în vârstă de muncă;

PAsi – populația activă pe grupe de vârstă.

Comparând aceste rate cu cele din perioada anterioară, se obțin indicatorii de dinamică, punându-se astfel în evidență modificările produse în cadrul populației active. De asemenea, acestea se pot extrapola și pentru calculele de prognoză privind mărimea și structura populației active în viitor.

Analizând populația activă, trebuie să se facă referiri și la partea de populație pasivă (inactivă). În acest sens, se pot calcula următorii indicatori:

rata de dependență economică, ca raport între populația în afara vârstei de muncă și populația în vârstă de muncă;

rata de întreținere, ca raport între populația inactivă și populația activă;

rata de ocupare a forței de muncă, calculată ca raport între populația care lucrează și populația aptă de muncă.

Un indicator deosebit pentru analiza gradului de ocupare a forței de muncă este rata șomajului. În acest scop, rata efectivă a șomajului se calculează raportând numărul șomerilor (din combinarea mai multor surse) la numărul mâinii de lucru civile (persoane ocupate plus șomeri).

4.2. Analiza numărului, structurii și dinamicii forței de muncă

Existentul de forță de muncă la un moment dat se obține pe baza informațiilor obținute din raportările statistice ale unităților economice și social-culturale, incluse în sistemul informațional statistic, iar pentru sectorul privat, pe baza informațiilor obținute de la organele fiscale sau pe baza unor anchete selective.

La nivelul fiecărei unități economice, sociale sau culturale, acest indicator exprimă potențialul uman de care dispune și care împreună cu fondurile fixe, dimensionează de fapt gradul de mărime a întreprinderii.

Deosebit de importantă pentru analiza forței de muncă existente la un moment dat, este structura acesteia. Grupările folosite pentru structurarea forței de muncă existente la un moment dat sunt numeroase, unele având caracter comun pentru toate ramurile, altele având caracter specific.

Numărul personalului existent la un moment dat se poate structura după mai multe criterii: pe categorii socio-profesionale, pe sexe, pe vârste, după vechime, pe unități administrativ-teritoriale, după sezonalitate, etc.

Pe baza grupărilor statistice privind forța de muncă existentă, se pot interpreta și stabili corelațiile și proporțiile pe ramuri, profesii, grad de calificare.

Structura forței de muncă se stabilește cu ajutorul greutăților specifice, după formula:

giT = (Ti/Ti) 100

unde:

Ti – numărul forței de muncă pentru o grupă;

Ti – numărul total al forței de muncă.

Folosirea indicatorului existent de forță de muncă este limitată doar la caracterizarea unui moment dat, iar pentru perioade de timp, se utilizează indicatori medii întrucât, în numărul forței de muncă se produc variații mari pentru perioade scurte de timp, în special pentru personalul direct productiv.

Pentru determinarea numărului mediu de muncitori se utilizează următoarele formule:

T = Ti/n

sau

T = Tzi/n

unde:

Ti – numărul muncitorilor corespunzători fiecărei zi de lucru;

n – numărul de zile calendaristice pentru perioada considerată;

Tzi – numărul zilelor – om.

Pentru personalul TESA, unde mișcările de personal sunt mai reduse, formula de calcul a numărului mediu de personal este:

unde: T1 – numărul de angajați existent la începutul perioadei (lunii);

T2 – numărul de angajați de angajați de al sfârșitul perioadei considerate (lunii).

Pe o perioadă mai lungă de o lună (trimestru, semestru, an), se face o medie generală din medii parțiale. De exemplu, pentru un trimestru, numărul mediu al personalului se calculează cu formula:

T = (T1 + T2 + T3) / 3

Aceste mărimi medii se pot centraliza pe ramuri la nivelul macroeconomic, folosindu-se ca orice variabilă însumabilă direct.

Dinamica forței de muncă se caracterizează cu ajutorul indicilor care se pot determina atât pe fiecare grupă cât și pe total.

Formula generală de calcul a indicelui forței de muncă este:

unde:

T1 – numărul personalului din perioada curentă;

T0 – numărul personalului din perioada de bază.

Modificarea absolută ce exprimă excedentul sau deficitul de forță de muncă, se calculează cu formula:

T = T1 – T0 =

În cazul în care forța de muncă este analizată în dependență de îndeplinirea planului de producție sau de desfacere, interpretarea rezultatelor se face în funcție de respectarea următoarei corelații: indicele de dinamică al producției sau desfacerii trebuie să devanseze indicele de dinamică al forței de muncă, adică:

Iq1/0 IT1/0

Respectarea acestei corelații este verificată cu ajutorul indicelui economiei sau risipei de forță de muncă, determinat cu ajutorul formulei:

Economia sau risipa absolută de forță de muncă se obține cu relația:

Expresia T0 iq1/0 se numește admisibil de forță de muncă în condițiile productivității perioadei de bază.

Se consideră că a fost respectată corelația dintre indicele producției și indicele forței de muncă, dacă indicele economiei sau risipei forței de muncă are o valoare subunitară, iar economia sau risipa absolută înregistrează valori negative.

4.3. Indicatorii utilizării timpului de muncă

Timpul de muncă efectiv lucrat este un indicator de măsură a gradului de organizare a procesului de muncă dintr-o unitate economică, ramură sau economie națională.

Timpul de muncă se exprimă în om-ore, om-zile, mai rar om-lună, om-trimestru, om-an.

Prin om-ore lucrate, se înțelege timpul efectiv lucrat de tot personalul care s-a prezentat la lucru.

Prin om-zile, se înțelege numărul de zile în care personalul s-a prezentat la lucru, indiferent de numărul orelor lucrate, incluzând și timpul nelucrat din cadrul zilelor de muncă.

Indicatorul om-lună și următorii se referă și la zilele nelucrate din cadrul perioadei respective.

Principalul instrument de caracterizare a timpului de muncă, îl reprezintă balanța timpului de lucru, în care se regăsesc indicatori ce măsoară resursele de timp de muncă și indicatori ce măsoară modul de utilizare a acestuia.

Schematic, balanța timpului de muncă se prezintă astfel:

În baza datelor din balanță se pot determina următorii indicatori:

gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil:

K = (TEZ/FTMD) 100

durata medie a zilei de lucru:

dz = THE / TEZ

unde:

THE – timpul efectiv lucrat, exprimat în om-ore;

TEZ – timp efectiv lucrat, exprimat în om-zile.

durata medie a lunii de lucru:

dl = TEZ / T

coeficientul de utilizare a zilei de lucru:

Kz = (dz / dnz) 100

unde dnz – durata normală a zilei de lucru.

coeficientul de utilizare a lunii de lucru:

Kl = ( dl / dnl) 100

unde dnl – durata normală a lunii de lucru.

pierderile de timp înregistrate ca urmare a folosirii incomplete a zilei de lucru: dz = (dz – dnz) TEZ

pierderi de timp cauzate de folosirea incompletă a lunii de lucru:

dl = (dl – dnl) T

pierderi de producție cauzate de utilizarea incompletă a zilei de lucru:

P(dz) = dz wn

unde wn – productivitatea orară a muncii.

pierderi de producție cauzate de utilizarea incompletă a lunii de lucru:

P(dl) = dl wz

unde wz – productivitatea zilnică a muncii.

4.4. Indicatorii productivității muncii

Nivelul productivității muncii se măsoară direct prin raportul dintre producția obținută și cantitatea de timp de muncă utilizată pentru producerea ei.

Notând cu w – productivitatea muncii, cu q – volumul producției, T – consumul total de timp de muncă, se poate determina nivelul productivității muncii, folosind formula:

w = q / T

Metodele de calcul ale productivității muncii, depind de modul de calcul al producției și de modul de exprimare a timpului de lucru.

În funcție de modul de exprimare a timpului de lucru, avem: – productivitatea orară a muncii (wn); – productivitatea zilnică a muncii (wz); – productivitatea muncii lunară (wl); – productivitatea trimestrială a muncii (wt).

Productivitatea orară a muncii (wn), se determină ca raport între producția obținută și numărul de om-ore lucrate:

wn = q / Tn

Productivitatea zilnică a muncii (wz), se calculează raportând producția obținută, la numărul de om-zile lucrate:

wz = q / Tz

Productivitatea lunară a muncii, se obține ca raport între volumul producției și numărul mediu lunar al personalului muncitor.

În funcție de modul de agregare a producției, se identifică patru metode de calcul a productivității muncii:

metoda unităților naturale

metoda unităților natural-convenționale

metoda unităților valorice

metoda unităților de timp de muncă

Metoda unităților naturale, se aplică pentru producția omogenă însumabilă direct și presupune determinarea dinamicii productivității muncii cu ajutorul formulelor:

indice individual:

indicele sintetic cu structură variabilă:

Metoda unităților natural-convenționale, se poate aplica pentru producții asemănătoare, adică atunci când se obțin mai multe variante ale aceleiași valori de întrebuințare. În acest caz, se alege unul dintre produse drept etalon și cu ajutorul unui coeficient de convenționalitate (ales de regulă dintre parametrii tehnici ai produsului respectiv), notat cu K, se transformă unitățile de măsură ale tuturor variantelor de produs, în unitatea de măsură a produsului etalon. Productivitatea muncii se va obține cu formula: w = (qK) / T . În acest caz, indicele individual al productivității muncii va avea formula:

Indicele sintetic cu structură variabilă:

Metoda unităților de timp de muncă, se poate utiliza pentru o producție eterogenă, dar numai în cazul în care se cunoaște timpul normat pe unitate de produs (tn). Productivitatea muncii se calculează după formula: w = (q tn) / T iar indicele individual:

Indicele sintetic se calculează după formula:

Metoda unităților valorice, este aplicabilă de asemenea unei producții eterogene și presupune calcularea productivității muncii folosind fie prețurile perioadei de bază, fie prețuri comparabile, după formula: W = (q p0) / T iar indicele individual:

Indicele sintetic se calculează după formula:

Indiferent de metoda utilizată, indicele sintetic al productivității muncii este un indice de raport de medii, și anume indicele cu structură variabilă, ce se poate descompune într-un produs de doi indici factoriali:

indicele variației structurii:

indicele cu structură fixă:

Orice indice de grup al productivității muncii se poate calcula și cu frecvențele relative, folosind greutățile specifice ale volumului total de timp de muncă.

=== Cap5 ===

Capitolul V

STATISTICA RAMURILOR

5.1. Statistica în industrie

5.2. Statistica în construcții

5.3. Statistica în transporturi

5.4. Statistica în comerț

5.5. Statistica în turism

5.1. Statistica în industrie

Indicatorii activității industriale sunt elaborați în prezent în baza concepției sistemului producției materiale și a concepției Sistemului Conturilor Naționale (SCN).

Activitatea industrială se desfășoară în cadrul întreprinderilor de profil, dar care au producție industrială.

Producția industrială (PI) este partea produsului social, creată în ramura industriei, fiind constituită din totalitatea bunurilor materiale și a serviciilor cu caracter industrial.

Producția industrială este rezultatul direct și util al activității proprii productive industriale a întreprinderii

După natura rezultatelor, producția industrială se compune din:

valori de întrebuințare executate ca produse obiectuale;

servicii industriale.

În funcție de gradul de finisare a producției industriale, se disting următoarele elemente:

produsul finit (PF) este produsul a cărui prelucrare a fost terminată în unitatea respectivă și care este destinat livrării în afară sau consumului neindustrial în cadrul aceleiași întreprinderi.

Cerințele care trebuie îndeplinite de un produs pentru a fi considerat finit sunt următoarele:

să fie predat cu acte de predare legale la magazia de produse finite;

să fie predat beneficiarului cu proces-verbal de recepție;

să corespundă normelor din standarde, normelor interne;

să fie recepționat de organele prevăzute legal.

semifabricatul este produsul din producția proprie ce a parcurs unul sau mai multe stadii de prelucrare și care a fost predat la magazie, urmând să fie trecut pentru prelucrări ulterioare la alte secții ale întreprinderii, în scopul obținerii unui produs finit. Delimitarea semifabricatului de produsul finit, se face în funcție de criteriul economico-organizatoric. În consecință, același produs poate fi semifabricat pentru o întreprindere și produs finit pentru alta.

producția neterminată este un element intermediar între materia primă și semifabricat sau produs finit ori între semifabricat și produs finit și reprezintă producția al cărei proces de execuție sau de montaj nu s-a încheiat, materiile prime și materialele fiind în curs de prelucrare, în așteptarea prelucrării sau în faze interoperații. Valoarea producției neterminate executate într-o perioadă, se calculează ca diferență între stocurile de la sfârșitul și de la începutul perioadei, evaluată în costuri de producție.

lucrările cu caracter industrial pentru alte unități și pentru sectoarele neindustriale ale unității producătoare. Aceste lucrări au drept scop fie restabilirea valorii de întrebuințare a produselor industriale prin reparații curente, capitale, revizii tehnice, fie sporirea valorii de întrebuințare a produselor create anterior, în urma cărora acestora li se conferă unele caracteristici tehnice noi. Includerea valorii lucrărilor cu caracter industrial în valoarea producției, este supusă acelorași condiții de calitate și de recepție ca și pentru produsul finit sau semifabricat.

Principalii indicatori ai producției industriale sunt:

producția fizică;

valoarea producției fizice industrială;

producția marfă;

cifra de afaceri.

Producția fizică (PFZ) exprimă rezultatele obținute în procesul de producție, ca proces fizic-material, de creare a valorilor de întrebuințare. Aceasta exprimă cantitățile de diferite bunuri materiale (produse finite, semifabricate, servicii) create de întreprindere. Producția fizică se exprimă în funcție de principalele particularități și caracteristici specifice ale diferitelor valori de întrebuințare în:

unități naturale-fizice;

unități natural-convenționale;

unități de timp de muncă.

Producția fizică exprimată în unități naturale, caracterizează pe produse și pe grupe de produse, volumul fizic al producției industriale dintr-o perioadă.

În producția fizică se include volumul integral (cantitățile totale) de produse fabricate în unitățile industriale, indiferent de proveniența materiilor prime, materialelor și subansamblelor și de destinația produselor.

Valoarea producției fizice (VPFZ) ,la nivelul întreprinderii, este suma valorii tuturor produselor, semifabricatelor și serviciilor create în cursul lunii, atât cele ce se livrează în afară, cât și cele ce se consumă intern, productiv, evaluate în prețuri de producție. Valoarea producției fizice exprimă volumul integral al producției fizice, fiind corespondentul valoric al acesteia. Față de alți indicatori valorici, valoarea producției fizice, elimină, la nivelul întreprinderii, influențele pe care le poate genera modificarea destinației unui produs (consum intern productiv sau livrare în afara unității), cât și modificările ce pot apare în legătură cu specializarea sau cooperarea în producție.

Producția marfă (PM) caracterizează în expresie bănească, volumul producției întreprinderii industriale, executat într-o perioadă și livrat sau destinat livrării. Aceasta exprimă volumul producției cu care se finalizează activitatea productivă a întreprinderii într-o perioadă dată și arată cu ce volum de producție participă la circuitul economic real al țării.

Producția marfă cuprinde următoarele elemente:

Valoarea produselor finite (PF) fabricate într-o anumită perioadă, din materii prime, materiale, subansamble și piese din producția proprie, achiziționate sau recuperate, precum și din cele ale clienților, cu destinația de a fi livrate către alte întreprinderi, fondul pieței, la export, precum și pentru investițiile proprii sau pentru alte nevoi neindustriale ale întreprinderii;

Valoarea prelucrării materiilor prime și a materialelor clienților interni (C);

Valoarea semifabricatelor din producție proprie livrate, indiferent de perioada în care au fost fabricate (SLV);

Valoarea obiectivelor de plan tehnic terminate și valorificate de unitate (OPT);

Valoarea lucrărilor cu caracter industrial terminate (LI), executate pentru alte unități, inclusiv pentru sectorul de investiții și alte sectoare neindustriale ale unității producătoare.

Formula de calcul a producției marfă este:

PM = PF + SLV + OPT + C + LI

Evaluarea producției marfă se face la preț de decontare, respectiv la cost de producție pentru produsele și serviciile ce se consumă în sectoarele neindustriale din cadrul aceleiași întreprinderi sau unități economice asimilate acesteia, și la prețuri de producție pentru produsele și serviciile destinate a fi consumate în alte întreprinderi decât cele în care au fost fabricate.

Finalizarea activităților productive ale întreprinderii este reflectată prin intermediul indicatorilor derivați din producția marfă:

producția marfă livrată și recepționată (PMLR) cuprinde acea parte a producției marfă ce a fost livrată și recepționată de client, exprimă volumul producției a cărei valoare a fost realizată din punct de vedere economic, motiv pentru care se mai numește și “producție marfă economică”.

producția marfă vândută și încasată (PMVÎ) exprimă volumul producției executate de întreprindere, ce a fost livrată beneficiarilor potrivit destinației și pentru care au fost încheiate toate documentele de vânzare, încasare sau decontare. Aceasta cuprinde volumul producției realizate din punct de vedere financiar, drept pentru care se mai numește “producție marfă financiară”. Producția marfă vândută și încasată, include produsele finite, semifabricatele și lucrările cu caracter industrial a căror contravaloare a fost încasată în perioada curentă, indiferent de perioada fabricației și de perioada livrării.

Cifra de afaceri industrială (CA) se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări și prestarea de servicii, mai puțin rabaturile și diferitele reduceri acordate clienților. In cifra de afaceri industrială, nu se includ următoarele elemente:

valoarea produselor sau serviciilor furnizate unităților ce nu sunt independente din punct de vedere juridic;

vânzările propriilor terenuri și active fixe;

vânzarea de acțiuni;

încasări de dobânzi și dividende.

5.2. Statistica în construcții

Activitatea din domeniul construcțiilor se concretizează în producția de construcții-montaj, ce include lucrările de construcții-montaj (construcții, instalații, livrări de montaj), construcțiile de locuințe, servicii pentru construcții, lucrări de întreținere, modernizarea construcțiilor existente, reparațiile curente, lucrările geologice.

Activitățile de construcții-montaj, se pot realiza:

în antrepriză, în cazul în care lucrările sunt executate de unități specializate;

în regie proprie, atunci când lucrările de construcții-montaj sunt executate de unități economice prin forțe proprii.

Sistemul informațional statistic existent în prezent cuprinde raportări statistice referitoare la activitatea din construcții, precum și documentația tehnico-economică, în principal proiectul și devizul.

Producția de construcții-montaj reprezintă procesul de execuție al lucrărilor de construcții-montaj aferente investițiilor și reparațiilor capitale, constând în executarea unor operații succesive de construcții, montaj a utilajelor și instalațiilor, conducând în final, la realizarea de noi capacități și obiective productive sau social-culturale, la dezvoltarea, modernizarea sau readucerea la parametrii inițiali a construcțiilor existente.

Indicatorii producției de construcții-montaj se pot clasifica în două categorii:

indicatori fizici ai producției de construcții-montaj;

indicatori valorici ai producției de construcții-montaj.

Indicatorii fizici se stabilesc distinct, pentru fiecare categorie de lucrări sau de obiecte de construcții: clădiri industriale, construcții agrozootehnice, construcții socio-culturale, clădiri de locuit. Pentru fiecare din aceste tipuri de obiecte de construcții, sunt adecvați anumiți indicatori, exprimați în unități naturale-fizice:

pentru hale – metri pătrați suprafață construită;

pentru depozite – tone sau metri cubi capacitate utilă;

pentru drumuri sau căi ferate – kilometri lungime;

pentru lacuri de acumulare – metri cubi;

pentru hoteluri, săli de spectacol – număr de locuri;

pentru locuințe – număr de apartamente, metri pătrați suprafață construită, suprafață utilă, suprafață locuibilă.

Pe lângă unitățile naturale, în domeniul construcției de locuințe se folosesc și unități natural-convenționale, cum ar fi: numărul fizic al apartamentelor construite se exprimă în apartamente de două camere sau în apartamente convenționale de 30 de metri pătrați suprafață locuibilă.

Și alte lucrări de construcții-montaj sunt exprimate în unități natural-convenționale, utilizându-se în acest scop o unitate etalon, stabilită în funcție de un parametru tehnic esențial.

Indicatorii valorici ai producției de construcții-montaj sunt:

Producția de construcții-montaj terminată, care exprimă valoarea lucrărilor executate într-o perioadă de timp, inclusiv sumele încasate pentru organizarea de șantiere și credite bancare acordate în acest sens. Aceasta se determină ca sumă a valorii articolelor de deviz la care s-au executat toate operațiile prevăzute în indicatoarele de norme de deviz, inclusiv valoarea lucrărilor efectuate integral dar nerecepționate de beneficiari.

Producția de construcții-montaj neterminată include valoarea lucrărilor începute în cursul perioadei analizate, la care s-au executat toate operațiile prevăzute în normele de deviz și care nu pot fi decontate.

Alți indicatori valorici sunt: valoarea totală a construcțiilor, valoarea medie a unui apartament, valoarea medie a unui metru pătrat construit sau a unui metru cub construit.

5.3. Statistica în transporturi

Transporturile reprezintă activitatea de deplasare a persoanelor și bunurilor, cu ajutorul vehiculelor, efectuată de unități economice care au ca activitate de bază, executarea transporturilor pentru terți și transportul în regie proprie.

Din punctul de vedere al clasificării statistice, transporturile includ activitățile de transport feroviar, auto, naval, aerian, prin magistrale, precum și de transport de mărfuri și de călători.

Informațiile statistice referitoare la activitatea de transport sunt cuprinse în raportările statistice și în documentele întocmite de agenții economici.

Principalii indicatori ai activității de transport sunt:

– Indicatorii transporturilor de mărfuri;

– Indicatorii transporturilor de călători.

5.3.1. Indicatorii transporturilor de mărfuri

Indicatorii transportului de mărfuri se determină distinct pe grupe de activități și pe sisteme de transport, existând indicatori specifici pentru transportul feroviar, auto, naval și aerian.

5.3.1.1. Indicatorii transportului feroviar de mărfuri

Indicatorii transportului feroviar de mărfuri se determină pe baza datelor din scrisoarea de trăsură și aceștia sunt:

mărfuri expediate;

mărfuri sosite;

mărfuri transportate;

parcursul mărfurilor.

Mărfurile expediate exprimă în tone greutatea mărfurilor, caracterizând faza inițială a activității de transport-expediere.

Mărimea indicatorului include:

mărfuri expediate din stații;

mărfuri sosite din străinătate în stațiile de frontieră;

reexpedierea mărfurilor sosite în stațiile de destinație și expediate mai departe cu o altă scrisoare de trăsură.

Mărfurile sosite caracterizează operațiunile finale ale procesului de transport și cuprinde:

mărfurile descărcate în stațiile de cale ferată;

mărfuri sosite în stațiile de frontieră pentru a pleca în străinătate.

Mărfurile transportate este indicatorul care cuprinde totalitatea mărfurilor transportate de o unitate feroviară, într-o perioadă determinată de timp. La nivel național, indicatorul are un conținut identic cu mărfuri expediate.

Parcursul mărfurilor sintetizează două dimensiuni ale activității de transport: tonajul mărfurilor și distanța parcursă și se determină cu ajutorul formulei:

P.marf = q d.

Parcursul mărfurilor se exprimă în tone-kilometru.

5.3.1.2. Indicatorii transportului rutier de mărfuri

Indicatorii transportului rutier de mărfuri se determină pe baza informațiilor extrase din foaia de parcurs ce identifică vehiculul, încărcătura, beneficiarul și scrisoarea de transport, prin care se confirmă transportul și se efectuează decontările între beneficiar și întreprinderea de transport.

Principalii indicatori sunt:

mărfuri expediate;

parcursul mărfurilor.

Mărfurile expediate se exprimă în tone și caracterizează volumul transporturilor efectuate cu autovehicule proprii sau închiriate, inclusiv transportul pentru propriile nevoi ale întreprinderii de transport.

Parcursul mărfurilor este indicatorul care, similar transportului pe calea ferată, se obține prin multiplicarea greutății produselor transportate cu distanțele parcurse.

La nivelul unui an, parcursul mărfurilor se stabilește astfel:

P.marf = Pi C + CUP CUT CUPs PMZ 365

unde:

Pi – numărul autovehiculelor aflate în inventar;

C – capacitatea medie a unui autovehicul (t);

CUP – coeficientul utilizării parcului auto;

CUT – coeficientul utilizării tonajului;

CUPs – coeficientul utilizării parcursului;

PMZ – parcursul mediu zilnic.

Elementele de calcul pentru parcursul mărfurilor se determină după următoarele formule:

CUP= (autovehicule zile-active) / (autovehicule zile-inventar)

CUT =(cantitatea transportată) / (sarcina utilă)

CUPs =(parcurs cu încărcătură) / (parcurs total)

PMZ =(distanța parcursă de tot parcul) / (numărul de zile active).

5.3.1.3. Indicatorii transportului naval de mărfuri

Acești indicatori se obțin cu ajutorul datelor extrase din contractul de navlosire și conosament.

În domeniul transportului naval, indicatorii se diferențiază pe ramurile transportului maritim și fluvial, pe două grupe de activități: transportul propriu-zis, cu nave proprii sau închiriate și activitatea portuară.

Indicatorii transportului propriu-zis sunt:

mărfuri transportate;

greutatea mărfurilor încărcate;

parcursul mărfurilor.

Mărfurile transportate sau expediate se calculează prin însumarea cantităților expediate, exprimate în tone.

Greutatea mărfurilor încărcate pe nave se poate stabili fie în prealabil, prin cântărire, fie pe baza pescajului navei (adică a adâncimii de scufundare a navei, citită pe marcajul aplicat la bordul navei, iar prin utilizarea unor diagrame și tabele speciale se stabilește deplasamentul – ca volum de apă dislocat de navă înainte și după încărcare).

Parcursul mărfurilor se stabilește tot ca sumă a produselor între distanțele parcurse și tonajul transportat. Acestea se exprimă în tone-kilometru sau tone-mile marine (1 milă = 1,852 km).

Numărul de nave operate, este un indicator ce depinde de capacitatea de trafic a radei, stabilit după formula:

Nno = (Pn) / (Nn Tm)

unde:

Pn – perioada de navigație, în zile;

Nn – numărul de nave ce pot fi plasate simultan în radă;

Tm – timpul mediu în zile de staționare a navei în radă.

5.3.1.4. Indicatorii transportului aerian de mărfuri

Acești indicatori au drept sursă a datelor fractul aerian, care cuprinde informații privind marfa, expeditorul și destinatarul.

Principalii indicatori ai acestui tip de transport, sunt:

– mărfuri expediate ;

parcursul mărfurilor.

Cei doi indicatori au un conținut asemănător cu cei determinați pentru celelalte sisteme de transport.

5.3.2. Indicatorii transportului de călători

Indicatorii transportului de călători se determină atât pe sisteme de transport cât și pe destinații.

Structura transportului de călători se urmărește astfel:

ca transport feroviar: – internațional;

– direct (pe teritoriul mai multor

regionale);

– local (în limitele unei regionale); – suburban.

– ca transport auto: urban, interurban, turistic, special;

– ca transport aerian: internațional și național;

– ca transport naval: fluvial și maritim;

– transport cu metroul.

Sursele de informații pentru calcularea indicatorilor sunt: documentele de evidență primară cum sunt: legitimațiile de călătorie: curente, abonamente, legitimații militare, bilete pentru trafic internațional etc.

Principalii indicatori ai transportului de călători sunt:

călători plecați;

călători sosiți;

călători transportați;

parcursul călătorilor;

distanța medie a călătoriei.

În transportul feroviar, indicatorul călătorii plecați reprezintă toți călătorii plecați din stațiile de cale ferată din țara noastră și călătorii plecați din străinătate, care au intrat prin frontierele țării.

În transportul auto, naval și aerian, indicatorul cuprinde toți călătorii, indiferent dacă locul de plecare sau destinația se află în țară sau în străinătate, în condițiile în care mijloacele de transport aparțin unor unități economice din țară.

Călătorii sosiți se determină pentru transportul feroviar prin însumarea numărului călătorilor sosiți în stațiile unei regionale și a celor ieșiți prin frontierele țării. Indicatorul “călători sosiți” – la nivel național, se obține prin însumarea indicatorilor regionalelor și este egal cu indicatorul “călători plecați”.

Călătorii transportați se determină numai la nivelul regionalelor sau unităților de transport, pentru că pe ansamblul rețelei este egal cu indicatorul călători plecați.

Parcursul călătorilor se calculează ca sumă a produselor dintre numărul călătorilor transportați și distanțele de deplasare. Se exprimă în călători-kilometru și măsoară în mod complet volumul traficului de persoane.

Distanța medie a călătoriei este distanța exprimată în kilometri, parcursă în medie de un călător și se stabilește ca raport între parcursul călătorilor și numărul de călători transportați.

5.4. Statistica în comerț

Activitatea comerțului interior este parte integrantă a circulației mărfurilor și asigură încheierea ciclului economic, mărfurile trecând din sfera circulației în sfera consumului.

În sfera circulației mărfurilor, pe lângă comerțul interior, mai sunt incluse actele de vânzare-cumpărare corespunzătoare comerțului en-gros interindustrial, comerțului exterior, preluarea, contractarea și achiziționarea produselor agricole, alimentația publică.

Comerțul interior – prin cele două stadii ale sale: comerț cu ridicata și comerț cu amănuntul – reprezintă circulația pe piața internă a mărfurilor alimentare și nealimentare destinate consumului individual al populației, precum și a bunurilor destinate consumului colectiv și uzului gospodăresc al agenților economici.

Întrucât comerțul interior și alimentația publică fac parte din sfera mai largă a circulației, în statistica oficială a României, s-a acceptat includerea convențională a alimentației publice în volumul comerțului interior.

Principalii indicatori ai comerțului interior, sunt:

– Indicatorii stocurilor de mărfuri;

– Indicatorii prețurilor;

– Indicatorii cheltuielilor de circulație.

5.4.1. Indicatorii stocurilor de mărfuri

Principalii indicatori ai stocurilor de mărfuri sunt :

nivelul absolut al stocului;

stocul mediu;

rata stocului;

numărul mediu de rotații a stocului;

durata medie a unei rotații.

Nivelul absolut al stocului se poate determina în unități naturale sau valorice, pe grupe de mărfuri și pe total.

Stocul fizic se urmărește în cadrul fiecărei unități comerciale pe baza documentelor primare de evidență, care arată mișcarea mărfurilor precum și prin evidența analitică a fiecărei unități. Cunoașterea mărimii stocului, în expresie fizică, este necesară pentru calcularea spațiilor de depozitare-păstrare și pentru aprecierea posibilităților concrete de satisfacere a cererii de consum pentru fiecare produs. În expresie bănească, stocul reflectă o imobilizare de fonduri, servind la verificarea gestiunilor materiale și a contribuției unității la rezultatele obținute de întreprinderea de care aparține. Mărimea stocurilor exprimată valoric fundamentează volumul creditelor bancare angajate de întreprindere pentru finanțarea stocului.

De-a lungul unei perioade de activitate, stocurile de produse se modifică astfel: la stocul inițial (Si) , se adaugă intrările (In) și se scad ieșirile datorate vânzării (Ie). Din această mișcare a stocurilor în perioada de observare, rezultă stocul final:

Sf = Si + In – Ie

Caracterizarea situației stocurilor pentru o perioadă de timp, fie în expresie fizică, fie în expresie valorică, se realizează prin stocul mediu calculat în funcție de datele disponibile, astfel:

– când se cunosc doar stocul inițial (Si) și stocul final (Sf) al perioadei cercetate, se face media aritmetică simplă a acestor stocuri:

S = (Si + Sf) / 2

pe baza datelor din evidența analitică, pot fi preluate stocurile existente la intervale regulate de timp (de exemplu la începutul fiecărei luni), ceea ce permite aflarea stocului mediu cu ajutorul mediei cronologice simple a nivelelor extrase din evidență;

stocurile de inventar observate de-a lungul unei perioade, la intervale neregulate de timp, conduc la aflarea stocului mediu cu ajutorul mediei cronologice ponderate.

Rata stocului (Rs), se stabilește ca raport între mărimea stocului mediu al perioadei analizate și desfacerile înregistrate în acea perioadă, potrivit relației:

Rs = (S / D ) 100(1000, 10.000…)

Rezultatul arată mărimea stocului necesar la fiecare 100, 1000 sau 10.000 lei încasări din vânzarea mărfurilor.

Numărul mediu de rotații a stocului (Nr) se obține ca raport între desfaceri și nivelul stocului. Rezultatul arată de câte ori se reînnoiesc stocurile în perioada cercetată. Formula de calcul este:

Nr = D / S

Se poate aprecia că o întreprindere își ameliorează performanțele economice, dacă:

ID INr

Relația dintre indicele stocurilor și indicele desfacerilor de mărfuri nu trebuie tratată simplist. Tendința obiectiv determinată de preocupare a eficientizării activității presupune luarea unor măsuri de menținere a evoluției stocului mediu sub nivelul creșterii vânzărilor de mărfuri. Evoluția rapidă a gusturilor consumatorilor și diversificarea gamei sortimentale a ofertei exercită însă o influență de creștere a vitezei de circulație a mărfurilor.

Durata medie a unei rotații (dr ) se calculează raportând numărul de zile calendaristice ale perioadei considerate la numărul mediu de rotații și exprimă numărul de zile la care are loc o nouă aprovizionare. Formula de calcul este:

dr = Zc / Nr

Acești indicatori permit caracterizarea stocurilor unei societăți comerciale, permițând evaluarea situației actuale și identificarea măsurilor care în perioada următoare să îmbunătățească eficiența activității respectivei societăți.

5.4.2. Indicatorii cheltuielilor de circulație

Cheltuielile de circulație reflectă consumul de muncă și de material ocazionat de desfășurarea activității economice, fie la nivelul unei unități operative, fie pe întreaga întreprindere comercială.

Principalii indicatori ai cheltuielilor de circulație sunt:

Nivelul absolut al cheltuielilor (N);

Nivelul relativ al cheltuielilor (Nr);

Cuantumul de creștere sau reducere a nivelului relativ al cheltuielilor (Nr);

Nivelul absolut al economiilor sau depășirilor de cheltuieli (E).

1). Nivelul absolut al cheltuielilor (N) exprimă totalitatea cheltuielilor de circulație ale unei întreprinderi comerciale înregistrate într-o perioadă de timp pentru desfășurarea activității.

Acest indicator include:

remunerarea muncii personalului salariat și contribuțiile pentru asigurările sociale,

cheltuieli cu caracter administrativ-gospodăresc (chiria localului, reparații și revizii ale mijloacelor fixe, cheltuieli de birou, taxe pentru telefon, telex, fax, cheltuieli de deplasare);

cheltuieli pentru iluminat și încălzire;

amortizarea capitalului fix;

cheltuieli pentru transport, depozitare;

cheltuieli pentru reclamă comercială;

dobânzi;

cheltuieli generale ale întreprinderii.

Determinarea nivelului absolut al cheltuielilor, pe total și pe grupe de cheltuieli, permite efectuarea unei analize cantitative a evoluției cheltuielilor și stabilirea influenței diferitelor grupe de cheltuieli asupra dinamicii costurilor totale.

2). Nivelul relativ al cheltuielilor (Nr) reprezintă raportul dintre nivelul absolut al cheltuielilor (N) și valoarea desfacerilor (D), din perioada analizată. Formula de calcul este:

Nr = (N/D) 100(1000 …)

Rezultatul se înmulțește cu 100, 1000, astfel încât partea întreagă a câtului să fie expresivă și arată câte unități monetare de cheltuieli de circulație revin la 100, 1000 unități monetare de desfacere.

În procesul deciziilor și al preocupărilor pentru reducerea cheltuielilor de circulație este util să se determine nivelul relativ al cheltuielilor nu numai pe total, ci și pe componente: cum ar fi cheltuieli cu salariile la 100, 1000, unități monetare de desfacere, cheltuieli cu transportul, la 1000 unități de desfacere, cheltuieli cu reclama comercială la 100, 1000 unități de desfacere. Compararea în timp a nivelului relativ pe grupe de cheltuieli, permite localizarea cheltuielilor ce au determinat scăderea nivelului relativ pe întreaga întreprindere comercială

3). Cuantumul de creștere sau scădere a nivelului relativ al cheltuielilor de circulație (Nr) reprezintă diferența dintre nivelul relativ al cheltuielilor pentru perioada curentă și nivelul relativ pentru perioada de bază.

Formula de calcul este:

Nr = Nr1 – Nr0 =

Rezultatul arată mărimea cu care au scăzut sau au crescut cheltuielile de circulație la 100, 1000 unități monetare de desfacere și are următoarea semnificație:

Dacă Nr 0, atunci se înregistrează o reducere a cheltuielilor la 100, 1000 unități monetare desfacere.

Dacă Nr = 0 înseamnă că nivelul cheltuielilor la 100, 1000 unități monetare de desfacere a rămas constant în perioada curentă față de perioada de bază.

Dacă Nr 0 rezultă o creștere a cheltuielilor de circulație la 100, 1000 unități monetare de desfacere.

4). Nivelul absolut al economiilor sau depășirilor de cheltuieli (E) se poate determina înmulțind cuantumul de creștere sau descreștere cu valoarea desfacerilor de mărfuri din perioada curentă, iar rezultatul se împarte la 100, 1000, în funcție de valoarea folosită la determinarea nivelului relativ.

Formula de calcul este:

Ținând cont de faptul că Nr = (N/D) 100(1000…) se poate obține, înlocuind în formula precedentă:

La nivelul întreprinderii comerciale formată din mai multe unități operative, nivelul relativ al cheltuielilor de circulație se obține ca o medie (Nr), ce depinde de nivelul relativ realizat în unitățile operative (Nri) și de valoarea desfacerilor înregistrată de acestea (Di) :

,

unde: i = 1, 2, …, n unități operative

Dinamica nivelului relativ al cheltuielilor la nivelul unei unități operative se determină cu ajutorul indicilor, după formula:

La nivelul întregii întreprinderi comerciale, dinamica nivelului relativ al cheltuielilor de circulație se determină cu ajutorul indicilor structurali, după formula:

Această formulă permite evidențierea influenței nivelului absolut al cheltuielilor și a influenței valorii desfacerilor fiecărei unități operative asupra dinamicii nivelului relativ al cheltuielilor de circulație la nivelul întregii societăți comerciale.

5.4.3. Indicatorii prețurilor de mărfuri

În condițiile economiei de piață, mărfurile intră în sfera circulației la prețul de livrare, care include prețul de producție și TVA și părăsesc sfera circulației la prețul de vânzare cu amănuntul plătit de beneficiarul final. Diferența dintre cele două categorii de preț numit adaos comercial, este principala sursă de venituri a întreprinderilor comerciale, ce asigură acoperirea cheltuielilor de circulație și obținerea unui profit.

Indicatorii cu ajutorul cărora se poate asigura caracterizarea prețurilor sunt:

Nivelul absolut al prețului ;

Nivelul mediu al prețului sau prețul mediu;

Indicii individuali și sintetici ai prețurilor.

1). Nivelul absolut al prețului (p) este rezultatul interacțiunii unui număr mare de factori, dintre care cei mai importanți sunt: costurile unităților producătoare, concurența, mărimea adaosului comercial practicat, cererea pieței și gradul de satisfacere a cererii. Interacțiunea factorilor ce condiționează nivelul prețurilor, se exprimă prin faptul că pentru același produs pot fi practicate prețuri diferite. Statistic, urmărirea și caracterizarea nivelului absolut al prețurilor se realizează pe produse și pe grupe de produse omogene, pe baza datelor obținute prin anchetele lunare efectuate asupra unui eșantion de unități comerciale.

Întrucât pe același produs pot să apară prețuri diferite, se impune folosirea unui indicator ce sintetizează nivelurile absolute ale prețurilor înregistrate la un moment dat, și anume, prețul mediu.

2). Prețul mediu (p ) se calculează ca o medie aritmetică ponderată a nivelurilor absolute ale prețurilor practicate pentru un produs, folosind formula:

p = piqi / qi

unde qi – cantitatea vândută dintr-un produs la prețul pi.

Prețurile medii, pentru un eșantion reprezentativ de produse alimentare și nealimentare, se comunică lunar, în Buletinul de informare publică, de către Institutul Național de Statistică și Studii Economice (INSSE).

Având în vedere diferențierile ce apar în nivelul prețurilor, în profil teritorial, prețurile medii se calculează și se publică pe județe.

3). Indicii prețurilor caracterizează dinamica prețurilor și se analizează pe produse, pe grupe de produse și pentru toate produsele cumpărate de populație.

În cazul în care se urmărește dinamica prețurilor pe fiecare produs, se folosesc indicii individuali ai prețurilor, după formula:

ip1/0 = (p1/p0) (100)

Indicii sintetici ai prețurilor, caracterizează dinamica prețurilor pentru mai multe produse, pornind de la indicele valorii desfacerilor, menționând constante cantitățile vândute.

În cazul în care se mențin constante cantitățile vândute, la nivelul din perioada de bază, se apelează la sistemul de ponderare Laspeyres, obținându-se formula:

Ip1/0 = p1q0 / p0q0

Pentru a evita produsele p1q0, cunoscând indicii individuali ai prețurilor, se poate împărți și înmulți numărătorul cu p0 și se obține:

Știind că q0p0 = v0 iar p1/p0 – indice individual, se obține:

sau

În acest caz, indicele sintetic agregat s-a transformat în indice mediu aritmetic, denumit în statistică și indicele prețurilor de consum, ce se comunică lunar de către INSSE. Acest indice, sintetizează modificarea relativă a prețurilor produselor în condițiile în care, cantitățile cumpărate de populație au rămas nemodificate, la nivelul din perioada de bază. În acest caz, se presupune că structura mărfurilor cumpărate nu se modifică.

În cazul în care se apelează la cantitățile înregistrate în perioada curentă, se aplică sistemul de ponderare Paasche iar indicele sintetic al prețurilor va avea formula:

Ip1/0 = p1q1 / p0q1

Pentru evitarea produsului p0q1 se împarte și se înmulțește cu p1:

Deoarece: pq=v, indicele devine:

Indicele sintetic agregat devine așadar, indice mediu armonic și arată modificările intervenite în cererea de mărfuri. Aceasta deoarece, dacă cresc prețurile semnificativ la anumite produse, consumatorul este tentat să substituie aceste produse cu altele similare, la care creșterea relativă a fost mai mică. Tendința consumatorului de a se proteja împotriva creșterii prețurilor, prin substituirea produselor, conduc la faptul că se modifică baza de comparație, în sensul că anumite produse cumpărate în perioada de bază sunt eliminate. În aceste condiții, indicele prețurilor calculat pentru o anumită lună nu este comparabil cu indicii calculați în lunile anterioare și din acest motiv, în statistica internațională, dinamica prețurilor se măsoară pe baza indicelui mediu aritmetic.

5.4.4. Indicatorii desfacerilor de mărfuri

Activitatea economică desfășurată de unitățile comerciale se reflectă în vânzările obținute în perioada supusă cercetării statistice.

În majoritatea țărilor lumii, astfel de informații se culeg lunar, trimestrial și anual pe baza unui eșantion reprezentativ de unități operative, iar datele agregate la nivel național, se ajustează cu ajutorul unui coeficient multiplicator, pentru a estima totalul vânzărilor cu ridicata și cu amănuntul.

Principalii indicatori statistici ai desfacerilor de mărfuri sunt:

1). Vânzările din comerțul cu ridicata (D) se limitează la acele mărfuri care sunt revândute numai întreprinderilor comerciale cu amănuntul sau cooperativelor de consum.

Ca indicatori ai rulajului unui depozit comercial cu ridicata de-a lungul unei perioade determinate de timp, există:

vânzări pe categorii de produse și pe total, determinate atât în unități fizice-naturale, cât și în unități valorice;

vânzări pe cont propriu;

vânzări efectuate în contul terților;

comisioane încasate pentru tranzacțiile efectuate în contul terților.

Analiza poate fi adâncită prin calculul unor mărimi relative de intensitate, cum sunt:

rulajul / mp suprafață utilă de depozitare;

rulaj / numărul mediu de personal operativ;

comision / numărul mediu de personal TESA.

Vânzările de mărfuri cu amănuntul (Di) cuprind vânzările către populație a mărfurilor destinate consumului individual și familial sau uzului gospodăresc. În această categorie sunt cuprinse de asemenea vânzările de produse către întreprinderi și instituții, pentru a acoperi consumul colectiv sau uzul gospodăresc al acestora.

Indicatorii statistici ai comerțului cu amănuntul se referă la:

vânzări pe categorii de produse și pe total;

vânzări de produse fără o prealabilă transformare;

vânzări de produse transformate sau prelucrate în unitățile comerciale cu amănuntul.

2). Pe lângă exprimarea nivelului absolut al vânzărilor, o importanță deosebită o prezintă analiza structurală a vânzărilor cu ajutorul greutăților specifice, determinate după formula:

g(D) = (Di / Di) 100

unde:

Di – vânzări pentru o grupă de produse;

Di – vânzări totale.

Structura vânzărilor permite obținerea unor informații utile privind vânzările pe grupe de mărfuri (alimentare, nealimentare), pe medii (urban sau rural) după formele de plată (în numerar, prin virament, cu plata în rate, distribuția pe bază de abonament).

3). Modificările intervenite în timp, în nivelul și structura circulației mărfurilor cu amănuntul a unei întreprinderi sau rețele comerciale, se analizează prin metoda indicilor. Datele obținute din diferite înregistrări, exprimă valoarea vânzărilor în prețuri curente, deci la prețurile ce au fost în vigoare, în perioada pentru care se face calculul. Indicele vânzărilor calculat pe baza acestor date, exprimă creșterea sau descreșterea relativă datorată atât modificărilor intervenite în cantitățile vândute cât și în prețurile unitare cu amănuntul.

În cazul în care se urmărește dinamica vânzărilor pentru un produs, se determină indicele individual al desfacerilor, după relația de calcul:

iD1/0 = (D1/D0) (100)

Dacă se urmărește dinamica pentru mai multe grupe de produse sau pe total, la nivelul întreprinderii comerciale, se determină indicii sintetici agregați ai desfacerilor:

În cazul în care interesează dinamica valorii desfacerilor în condițiile în care s-ar fi modificat numai cantitățile vândute sau doar prețurile unitare, se calculează indicii indexați ai prețurilor și respectiv al cantităților vândute, fie prin metoda de ponderare Laspeyres sau Paasche, fie prin metoda combinată de ponderare:

ID(q)1/0 = q1p0 / q0p0- pentru factorul cantitativ

ID(p)1/0 = q1p1 / q1p0- pentru factorul calitativ

Alături de indicatorii de nivel, structură și dinamică, circulația mărfurilor cu amănuntul este analizată în cadrul unei întreprinderi comerciale, prin mărimi relative de intensitate: vânzări / mp suprafață comercială utilă; vânzări / o persoană direct antrenată în activitatea de desfacere, vânzări / 1000 unități monetare de fonduri fixe.

În profil teritorial, comparația între diferitele unități administrativ-teritoriale, poate fi realizată prin raportarea vânzărilor ce revin în medie pe un locuitor din fiecare unitate administrativ-teritorială.

Întrucât desfacerile sunt evaluate în prețurile curente ale fiecărei perioade, pentru a reflecta dinamica efectivă a acestora, valoarea desfacerilor trebuie corectată cu pierderea puterii de cumpărare a monedei în care acestea sunt exprimate.

În acest scop, trebuie determinat mai întâi indicele puterii de cumpărare a monedei naționale (IPCM), ce este inversul indicelui prețurilor de consum ale populației (IPC), care stă la baza măsurării inflației dintr-o țară:

IPCM = 1 / IPC

Iar ulterior, se înmulțește indicele indexat al prețului, cu indicele puterii de cumpărare a monedei naționale, obținându-se astfel creșterea reală a valorii vânzărilor:

Ip IPCM

Pe baza acestor calcule, relativ simple, se poate aprecia dinamica reală a vânzărilor unei societăți comerciale într-o perioadă față de perioada precedentă.

5.5. Statistica în turism

Turismul reprezintă ramura economiei naționale ce cuprinde activități complexe și eterogene care se concretizează în servicii exprimate generic sub formă de produs turistic.

Pentru caracterizarea activității complexe, a diversității serviciilor, a diferitelor forme de turism (organizate, neorganizate, itinerant, de sejur, agroturism, balneo-medical), a prețurilor și tarifelor diferențiate pe categorii de confort, este necesar un sistem de indicatori.

În vederea îndeplinirii rolului de cunoaștere și comensurare a activității de turism, sistemul de indicatori trebuie să asigure informații referitoare la:

oferta turistică (sau potențialul material și uman), din punct de vedere al bazei materiale și al personalului;

cererea turistică, prin măsurarea volumului și a dimensiunii circulației turistice interne și internaționale în cadrul teritoriului național;

rezultatele valorice ale activității turistice, prin cheltuieli, încasări și eficiență economică;

calitatea activității turistice, prin efecte sociale, cultural-educative, politice.

Indicatorii specifici turismului pot fi indicatori absoluți, relativi și medii.

Unitatea de observare o reprezintă turistul, iar unitatea de raportare este unitatea turistică precum și unitatea bancară care efectuează operațiuni în domeniul turismului.

Datele necesare pentru determinarea indicatorilor, se obțin din rapoartele statistice întocmite de unitățile turistice din informările administrative periodice ce se fac la frontieră pe baza evidenței ținute de organele de vamă, prin buletine de intrare-ieșire, ale unităților de cazare, prin sistemul de înregistrare hotelieră, din observări special organizate de INSSE.

Oferta turistică cuprinde un ansamblu de bunuri și servicii ce sunt puse la dispoziția turiștilor într-o formă care să asigure satisfacerea cerințelor acestora.

Indicatorii ofertei turistice se exprimă în unități fizice și aceștia sunt:

capacitatea de cazare, exprimată în numărul de locuri sau numărul de camere, ce se calculează pe forme de cazare: hoteluri, campinguri, moteluri, vile, pe 24 ore, pe an, pe perioada de vârf;

capacitatea restaurantelor, cantinelor, exprimate în numărul de locuri;

numărul personalului angajat;

capacitatea mijloacelor de agrement (metri de pârtie, metri pătrați de plajă pe turist, capacitatea mijloacelor de transport pe cablu, etc).

Circulația turistică are drept scop evidențierea fluxului de turiști și presupune determinarea următorilor indicatori:

Numărul total de turiști (ti) este un indicator absolut ce se determină prin însumarea tuturor persoanelor care rămân cel puțin 24 de ore în țară sau localitatea vizitată, alta decât cea în care domiciliază, fără a efectua o activitate remunerată.

Numărul total de turiști poate fi structurat cu ajutorul mărimilor relative de structură în turiști români și turiști străini.

Turiștii români plecați în străinătate și străinii sosiți în România se diferențiază după scopul vizitelor (de odihnă, recreere, vacanță, în tranzit, afaceri sau motive profesionale, mic trafic de frontieră, personal însoțitor), după mijloacele de transport folosite (rutiere, feroviare, aeriene, navale). De asemenea, turiștii mai pot fi diferențiați pe categorii socio-profesionale, după sex, după vârstă, etc.

Numărul total de zile-turist (zt) este un indicator absolut și se obține ca sumă a produselor dintre numărul de turiști (t) și durata activității turistice sau durata sejurului exprimată în zile (z). Perioada maximă luată în calcul este de un an.

Dinamica numărului total de zile-turist se poate caracteriza în mărime relativă cu ajutorul indicilor sintetici agregați și în mărime absolută cu ajutorul modificării absolute.

Formula indicelui sintetic agregat este:

Descompunerea pe factori de influență după metoda substituirii în lanț, conduce la următoarele formule:

– pentru factorul cantitativ

– pentru factorul calitativ

Modificarea absolută are formula:

1/0 = z1t1 – t0t0

Descompunerea pe factori de influență se realizează după formulele:

1/0(t) = t1z0 – t0z0

1/0(z) = t1z1 – t1z0

Numărul mediu de turiști (t ) exprimă circulația turistică medie într-o anumită perioadă de timp și se calculează ca număr mediu de sosiri pe zi, prin raportarea numărului total de zile-turist la numărul de zile din perioada luată în calcul:

t = zt / z

Dinamica numărului mediu de turiști se caracterizează în mărime relativă, cu ajutorul indicilor sintetici structurali, după cum urmează:

indicele cu structură variabilă:

indicele variației structurii:

indicele cu structură fixă:

Dinamica în mărime absolută se exprimă cu ajutorul formulelor:

Durata medie a sejurului (z ) se calculează ca raport între numărul total de zile-turist și numărul total de turiști:

z = zt / t

Dinamica relativă a acestui indicator se poate evidenția cu ajutorul indicilor sintetici structurali:

cu structură variabilă:

ai variației structurii:

cu structură fixă:

Dinamica absolută se caracterizează cu ajutorul modificării absolute:

Densitatea circulației turistice (dt) este o mărime relativă de intensitate, dependentă de circulația turistică și populația autohtonă și se obține raportând numărul turiștilor care vizitează o zonă, stațiune sau țară, la numărul populației autohtone:

dt = t / p

Preferința relativă a turiștilor (Pr) este un alt indicator de intensitate a circulației turistice și arată tendințele fluxurilor turistice spre o anumită destinație. Acesta se calculează ca raport între numărul total al turiștilor dintr-o țară A spre o destinație B, și populația rezidențială a țării A, după formula:

Pr = t / p

Prin cheltuieli turistice se înțelege consumul de mijloace de producție, de forță de muncă sau de mijloace bănești efectuat pentru desfășurarea activității de turism.

Cheltuielile turistice pot fi caracterizate cu ajutorul unor indicatori de volum și de structură.

Indicatorii de volum evidențiază totalitatea cheltuielilor ocazionate de pregătirea, execuția, punerea în funcțiune și exploatarea bazei materiale, precum și pentru desfășurarea activităților și serviciilor turistice.

Indicatorii cheltuielilor turistice exprimați în mărime relativă sunt:

– cheltuieli raportate la circulația turistică, de exemplu cheltuiala medie pe turist:

C = C / t

cheltuieli raportate la baza materială, cum ar fi cheltuiala medie pe cameră, pe un loc de muncă;

cheltuieli raportate la rezultatele activității turistice.

Indicatorii încasărilor din turism, exprimă valoric rezultatele activității turistice desfășurate într-o anumită perioadă, la nivel de țară, zonă sau agent economic.

Valoarea încasărilor din turism este formată din:

– încasări din turismul internațional;

încasări din turismul intern;

desfaceri de mărfuri cu amănuntul;

încasări din prestații hoteliere;

încasări din alte activități.

Încasările totale pot fi analizate în dinamică și structură pe categorii de turiști. Încasările totale reprezintă o variabilă complexă calculată la produs de doi factori:

V = v t

unde:

v – încasări pe categorii de turiști;

t – numărul de turiști pe categorii.

Dinamica încasărilor totale poate fi analizată cu ajutorul indicilor agregați, după relațiile:

– pentru factorul cantitativ

– pentru factorul calitativ

Modificările absolute ale încasărilor totale (V):

v1/0 = V1 – V0 = v1t1 – v0t0

v1/0 = v(v)1/0 + v(t)1/0

Alți indicatori specifici încasărilor din turism sunt:

încasarea medie pe turist, calculată cu ajutorul formulei:

încasarea medie pe pat, cameră, loc la masă;

încasarea medie pe un muncitor;

încasarea medie pe locuitor.

Structura încasărilor rezultate din diverse sectoare ale activității turistice (cazare, masă, transport, agrement, tratament) se poate caracteriza cu ajutorul mărimilor relative de structură. În acest mod se poate stabili ponderea încasărilor din transport, a încasărilor din tratament, etc. din totalul încasărilor.

Dintre indicatorii prezentați, încasarea medie pe turist prezintă o importanță mai mare și se poate caracteriza dinamica acesteia, tot cu ajutorul indicilor sintetici structurali:

Descompunerea pe factori de influență presupune determinarea următorilor indicatori:

– pentru factorul cantitativ

– pentru factorul calitativ

Modificările absolute ale încasării medii pe turist se determină cu ajutorul formulelor:

sau

Indicatorii încasărilor din turism își găsesc o largă utilizare în caracterizarea eficienței economice a turismului.

Indicatorii eficienței economice a turismului pot fi structurați în patru categorii:

1). Indicatorii tehnico-economici de fundamentare a eficienței economice a investițiilor sunt:

valoarea investiției, alcătuită din totalitatea cheltuielilor necesare pentru pregătirea, execuția și punerea în funcțiune a obiectivului de investiții;

investiția specifică redă volumul de investiții necesar pentru realizarea unui loc de cazare sau de masă;

valoarea acumulărilor totale se obține ca diferență între valoarea estimată a încasărilor (VE), valoarea estimată a cheltuielilor (CE) și TVA, după formula:

At = VE – CE – TVA

Indicatorul exprimă, în mărimi absolute, eficiența cu care se prevede că va funcționa obiectivul, după punerea sa în funcțiune.

rata rentabilității se calculează anual ca raport între profit și încasări și exprimă nivelul profitului la 100, 1000 unități monetare încasări, utilizând relația:

R = (P/V) 100(1000)

– durata de recuperare a investiției totale se obține fie ca raport între valoarea investiției și profitul estimat, fie raportând valoarea acumulărilor totale la profitul estimat. Acest indicator se exprimă în ani sau luni și se determină după următoarea formulă:

Drit = Vit / PE

sau

Drit = At / PE

2). Indicatorii de eficiență economică a bazei de cazare sunt următorii:

coeficientul de utilizare a capacității (Cu) arată gradul de ocupare a spațiilor de cazare într-o anumită perioadă de timp. Acesta se determină ca raport între numărul de înnoptări realizate la numărul de paturi (Np) sau prin raportarea numărului de înnoptări realizate la numărul de înnoptări posibile ,Nîp (unde Nîp = 365 zile Np). Formulele de calcul specifice sunt:

Cu = Nîr / Np Iucc = (Nîr / Cext) 100

Cu = Nîr / Nîp Iucc = (Nîr / Ccf) 100

unde:

Cext – capacitatea existentă;

Ccf – capacitatea de cazare în funcționare.

încasarea medie pe un pat se determină raportând încasările efective la numărul de paturi;

încasări la 1000 lei fonduri fixe sau fonduri circulate.

3). Indicatorii de eficiență economică a activității de alimentație publică sunt:

încasări din producția proprie pe metru pătrat suprafață de producție;

productivitatea muncii salariaților din spațiile de producție;

profit pe un loc de masă;

coeficientul de folosire a capacității de desfacere a sălii de consum determinat ca raport între numărul mediu de locuri ocupate zilnic, la numărul total de locuri;

afluxul consumatorilor pe un loc de masă;

numărul consumatorilor pe un ospătar;

cheltuieli la 1000 lei încasări.

4). Indicatorii de eficiență economică a activității de agrement sunt:

gradul de ocupare a capacității mijloacelor de agrement;

cheltuieli la 1000 lei încasări din prestații de agrement;

încasarea medie pe autoturism închiriat.

Indicatorii prezentați în cadrul acestui capitol pot fi analizați în dinamică, iar prin aplicarea unuia dintre sistemele de ponderare cunoscute se poate separa influența factorului cantitativ de aceea a factorului calitativ.

BIBLIOGRAFIE

Andrei T., Stancu S., Statistica, Ed. ALL, București, 1994

Baron T., Biji E., Statistică teoretică și economică, Ed. Didactică și Pedagogică,

București, 1996

Baron T., Korka M., Pecican E., Stănescu M., Statistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981

Baron T., Anghelache C., Țițan E., Statistică, Ed. Economică, București, 1996

Bădiță M., Baron T., Korka M., Statistică pentru afaceri, Ed. Eficient, București, 1998

Biji E.(coordonator), Statistică teoretică și economică, Ed. Didactică și Pedagogică,București,1991

Biji E., Tővissi L., Bădiță M., Statistică teoretică, ASE București, 1984

Biji M., Biji E., Statistică teoretică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979

Biji M., Dicționar statistic economic, D.C.S., București,1962

Calot Gr., Cours de statistique descriptive, Ed. Dunod, Paris, 1975

Capanu I., Mitruț C-tin, Wagner P., Agregate macroeconomice. Sistemul conturilor naționale , Ed. ALL, București, 1994

Capanu I., Wagner P., Statistica macroeconomică, CNS, București,1991

Dubois J., Methodologie economique et technique statistique, Montpellier, 1995

Florea I., Statistică, vol.I., Universitatea Cluj- Napoca, 1986

Fourastie S.L., Statistiques appliquees a l’economie, Mason, Paris, 1993

Grais B., Statistique descriptive, Dunod, Paris, 1977

Hartley A., Bazele statisticii, Ed. Niculescu, București, 1999

Isaic-Maniu Al., Grădinaru A., Voineagu V., Mitruț C-tin, Statistică teoretică și economică, Ed. Tehnică, Chișinău, 1994

Isaic- Maniu Al., Mitruț C-tin, Voineagu V., Statistica pentru managementul afacerilor, Ed. Economică, București, 1996

Ivănescu I. (coordonator), Statistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980

Jaba E., Statistica, Ed. Sedcom Libris, Iași, 1996

Kaufmann P., Statistique. Information. Estimation, Dunod, Paris, 1994

Marin G., Puiu Al., Dicționar de relații economice internaționale, Ed. Enciclopedică, București, 1993

Mihoc Gh., Urseanu V., Urseanu E., Modele de analiză statistică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982

Negoescu Gh., Statistică, Ed. Zigotto, Galați, 1994

Negoescu Gh., Statistica ramurilor, Ed. Zigotto, Galați, 1995

Negoescu Gh., Ciobanu R., Bontaș A.C., Bazele statisticii pentru afaceri, Ed. ALL BECK, București, 1999

Quinet E., Series temporelles et decisions economiques, Ed. Dunod, Paris, 1969

Resa I.D., Statistică, Universitatea din Timișoara, 1986

Tővissi L., Isaic- Maniu Al., Statistica, ASE București, 1994

Trebici, V., Mică enciclopedie statistică, Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1985

Yule G.U., Kendall, M.G., Introducere în teoria statisticii, Ed. Științifică, București, 1969

Țarcă M., Statistică, Universitatea “Al. I. Cuza” Iași, 1984

Țarcă M., Tratat de statistică aplicată, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998

*** – Anuarul Statistic al României, 1998-2002

***- Dicționar statistico-economic, D.C.S., București, 1969