Statie Emisie Receptie Frecventa 88 108fm [304811]

––

CAPITOLUL 1

1.1 Introducere

Pentru utilizarea lucrării s-[anonimizat].

În primele 3 capitole am realizat o descriere a lucrării cu elementele de comandă de pe panoul frontal și totodata câteva detalii despre emițătoare și radioreceptoare.

Principiul de funcționare este descris în capitolul 4 și scoate în evidență complexitatea funcționării circuitelor integrate folosite. În continuare în acest capitol mai sunt prezentate principalele caracteristici electrice ale circuitelor integrate utilizate.

În capitolul 5 s-a descris modul de punere in functiune a [anonimizat].

În capitolele 6 si 7 am întocmit lista de componente electronice și alte piese necesare la realizarea lucrării practice. [anonimizat] s-au efectuat numeroase operațiuni și s-[anonimizat], toate acestea fiind precizate în capitolul 7 al lucrării. Tot în capitolul 7 au fost precizate și principalele avantaje obținute prin realizarea lucrării.

Pe timpul realizării lucrării, s-[anonimizat] s-a ținut cont de măsurile de protecția muncii precizate în capitolul 6.

1.2 Generalități

Pentru o primă definire a „sistemului de comunicație” vom spune că acesta constă din echipamentele de emisie/recepție, [anonimizat], etc. Se poate spune că odată realizat un astfel de sistem s-a creat o resursă de comunicație.

Administratorul este interesat în folosirea cât mai eficientă a acestuia. Acest interes este cu atat mai accentuat cu cât sistemul de comunicație are o complexitate mai mare. Un singur utilizator va putea folosi eficient o astfel de resursă numai în cazuri cu totul particulare. Soluția constă în a permite mai multor utilizatori să aiba acces la resursa de comunicație. Această se realizează prin o [anonimizat]. Se foloseste denumirea în această formă deoarece ambele noțiuni se refera la folosirea în comun a [anonimizat] a [anonimizat] o serie de elemente comune dar  și câteva diferențe nesemnificative.

Clasificarea canalelor de comunicație:

a.  dupa modul de constituire a canalului de comunicație:

        [anonimizat];

        [anonimizat];

        [anonimizat];

        diviziune spațiala;

        diviziune prin polarizare.

Diviziunea în frecvența (FD) banda totală se împarte în subbenzi și fiecare utilizator are alocată o subbandă.

Diviziunea în timp TD: timpul de lucru se împarte în segmente temporale;  fiecare utilizator ale alocat un segment care se repetă cu o perioadă oarecare.

Diviziunea în cod CD; în sistemele de comunicație cu spectru împrăștiat (spread spectrum) informația de transmisie este împrăștiată cu ajutorul unui cod. Recuperarea ei se face  numai cunoscand codul.

Folosind coduri diferite  se pot separa semnalele transmise de diverși utilizatori.

Diviziunea spațială (SD) sau refolosirea frecvențelor prin transmiterea cu mai multe fascicule. Dacă antena de emisie este directivă semnalele lucrand pe aceleași frecvențe pot transporta informații diferite care vor fi destinate unor utilizatori amplasați în poziții corespunzătoare: exemplu sateliții cu mai multe fascicule.

Diviziunea prin polarizare (PD) sau refolosirea frecvențelor prin polarizare. Două semnale având plane de polarizare perpendiculare sunt ortogonale. Deci semnalele radio corespunzătoare pot folosi aceeaș bandă de frecvență.

Comunicațiile la care nu apare o modificare a polarizării în cursul propagării (sateliți).

În esență toate tehnicile de multiplicare sau acces multiplu se bazează pe folosirea unor semnale ortogonale în domeniul considerat:

–  timp

–  frecvență

–  cod

b. dupa structura legăturii de comunicație:

        Unilaterală

        Bilaterală

         Simplex

        Duplex

        Semiduplex.

c. după relația cu alte sisteme de comunicție:

        Deschise

        Închise

d. după procedeul folosit pentru acoperirea radio a teritoriului:

        Celulare

        Necelulare

Se poate spune că multiplexarea constă în folosirea resursei de comunicație în comun prin alocare sau combinarea căilor facandu-se foarte aproape de utilizator.

Accesul multiplu constă în folosirea în comun a unei resurse de comunicație, de la distanță, printr-o alocare dinamică a căilor de comunicație.

Conform fig.1 Sistemul de comunicație are trei secțiuni mari:

– secțiunea de emisie(transmisie);

– mediul de transmisiune;

– secțiunea de recepție.

Fig.1.1 Canale de comunicații

Mesajele generate de sursă sunt mărimi mecanice, semnale luminoase, sonore, etc. Indiferent  de natura lor aceste semnale sunt aleatore.

Traductorul poate fi microfon, fotodiodă, traductor, cameră de luat vederi, etc.

Fig.1.2.Formarea semnalului

Modulația reprezintă realizarea unui semnal optim în vederea transmiterii și pentru a permite folosirea mediului pentru a transmite mai multe mesaje.

Modificarea unuia sau a mai multor parametri ai unui semnal, numit semnalul purtător, în ritmul semnalului de transmisie (semnalul modulator).

Se cunosc două variante de semnale purtătoare:

1. semnale sinusoidale;

2. succesiune de impulsuri.

1. Modulația cu semnal purtator sinusoidal:

S0(t) = U0 cos (ω0t + φ0)

Acceptă trei variante de modulație:

– liniară (de amplitudine);

– exponențială – de frecvență;

– exponențială – de fază.

Aspect comun: transmiterea mai multor mesaje prin folosirea unui singur mediu de transmisiune se face utilizând tehnica cunoscuta sub denumirea de diviziune în frecvență.

f1                                                                                            f2

Fig 1.3.Diviziunea în frecvență.

2. Modulația  cu semnal purtător prin succesiune de impulsuri;

Și în această variantă se pot realiza mai multe tipuri de semnale modulate prin:

– modulația impulsurilor în amplitudine;

– modulația impulsurilor în durată;

– modulația impulsurilor în poziție;

– modulația impulsurilor în frecvență;

– modulația impulsurilor în cod.

Aspect comun: pentru a transmite mai multe mesaje folosim un singur mediu de transmisiune:diviziunea în timp.

Pentru transmiterea valorii extrase dintr-un mesaj dat într-o perioadă de timp (conform teoremii esantionării) se alocă un segment (slot) temporal.

Atât în cazul diviziunii în timp cât și în frecvență pentru transmiterea unuia sau a mai multor mesaje se constituie asa numitele canale de comunicație (transmisiune).

Medii de transmitere mai cunoscute:

     liniile bifilare;

     cablurile coaxiale;

     fibrele optice;

     ghidurile de undă;

     mediul înconjurător.

În procesul de transmisiune semnalul este modificat:

     atenuat;

     întârziat;

     afectat de zgomote dintre care cel mai cunoscut este zgomotul termic.

Secțiunea de recepție are rolul ca, din multitudinea de semnale, afectate de procesul de comunicație, să extragă semnalul dorit, să-l amplifice, să-l demoduleze și să aducă semnalul demodulat la caracteristici convenabile utilizatorului.

CAPITOLUL 2

2.1 Noțiuni generale despre radio receptoare

Receptoarele radio sunt formate dintr-un ansamblu de circuite electronice destinte recepționării semanalelor de radiofrecvență, prelucrării acestora prin selecție, amplificare, decodare, demodulare și concersie, in scopul radării informației sonore. Perfecționarea dispozitivelor electrionice și a tehnologiei de realizare a circuitelor electronice a permis evoluția și diversificarea tipurilor constructive de radioreceptoare.

Multe din realizările actuale conțin în esență aceleași blocuri funcționale, doar că ele au fost îmbunătățite cu bucle de automatizare, instrumente indicatoare de nivel, panouri elegante pentru controlul funcționării și pentru efectuarea de reglaje, în spatele cărora se află circuite de tip microcontroler.

Din punct de vedere al evoluției constructive și al performanțelor atinse generațiile de radioreceptoare trecute și prezente pot fi grupate în următoarele faze:

Faza 1: – radioreceptorul cu tuburi electronice, masiv, mare consumator de nergie, inerent staționar, calitate bună, panou de acționare mecanic, preț de excepție. Fidelitatea receptorului, exprimată prin gradul de inteligibilitate, era determinată în mare măsură de caracteristiile difuzorului.

Faza 2: – radioreceptorul cu tranzistoare. În această fază este realizat aparatul radio portabil caraterizat prin consum redus, fiabiltate mai mare ceea ce l-a plasat pe locul 1. Raportul performanțe-preț al aparatelor de radiorecepție a crescut continuu odată cu progresul tehnologic de fabricare a componentelor și circuitelor electronice specializate.

Faza 3A: – radioreceptoare cu tranziszoare și circuite integrate în calea de semnal.

Faza 3B: – funcțiile complete ale radioreceptorului fiind integrate, preocupările constructorilor se îndreaptă către dotarea setului cu facilitate auxiliare de comanda și control. Se pune problema fidelității reproducerii și a funcționării corecte prin afisaj de acord optim sau nivel de câmp. Radioreceptoarele sunt prevăzute cu “muting” pe raport semnal- zgomot sau pe deviația de frecvență, precum și cu circuite de acord automat. Decodarea stereo capătă o largă răspândire. Filtrele ceramice pentru frecvența intermediară sunt omni prezente.

Faza 4: – se păstrează facilitățile “ artificiale ” menționate mai sus, dar sunt modernizate unele elemente standard din structura receptorului pentru îmbunătățirea performanțelor prin utilizarea circuitelor integrate LSI și VLSI la această structură. Prelucrarea numerică și circuitele DSP(Digital Signal Processing) în radioreceptoare au adus acestora posibilități noi.

În present, cele mai răspândite receptoare radio sunt cele la care informația se extrage dintr-un semnal cu frecvență fixă, denumită frecvență intermadiară. Frecvența intermediară este obținută prin mixarea semnalului de radiofrecvență corespunzător postului de emisie cu semnalul generat de către oscilatorul local. Aceste radioreceptoare sunt denumite receptoare superheterodină, receptoare prevăzute u circuite de reglare automata a amplificării în vederea îmbunătățirii caracteristicilor de funcționare și a indicilor de calitate.

Progresele din domeniul tehnologiei electronicii au permis realizarea de receptoare radio cu caracteristici tehnici tot mai performante.

2.2 Clasificare radio receptoare.

 Din punct de vedere al benzi de frecvență în care receptoarele pot efectua recepția, acestea pot fi destinare recepționării unuia sau mai multor domenii de lungimi de undă standardizate:

Receptoare radio pentru unde lungi UL

Receptoare radio pentru unde medii UM;

Receptoare radio pentru unde scurte US;

Receptoare radio pentru unde ultrascurte UUS.

 Din punct de vedere al tipului de modulație utilizat pentru codificarea informației, receptoarele radio pot fi grupate in

 Receptoare radio pentru semnale MA, receptoare ce lucrează în domeniul undelor lungi, medii și scurte

a)Receptoare radio pentru semnale MF (monofonice sau stereofonice), receptoare care lucrează în domeniul undelor ultrascurte;

b)Receptoare radio pentru semnale MA și MF (monofonice sau stereofonice ) receptoare care pot acoperi întreaga gamă de lungimi de undă și care au cea mai largă răspândire.

 Din punct de vedere al destinației receptoarele radio pot fi grupate în două categorii:

a) Receptoare radio de radiodifuziune, receptoare destinate recepției programelor de radiodifuziune;

b)Receptoare radio profesionale, receptoare destinate comunicațiilor speciale: telefonie, aviație, marină, spațiale.

 Din punct de vedere al valorilor unor parametrii caracteristici esențiali și recomanda prin normative: sensibilitate, selectivitate, gradul de distorsiuni și puterea de ieșire, sunt stabilite 4 clase de recceptoare radio de radiodifuziune:

a) Receptoare radio de clasa I, au cele mai bune performanțe sunt complexe si prevăzute cu dispozitive și circuite auxiliare de reglaj cu ajutorul cărora se obțin o audiție de înaltă calitate, puterea maxim utilizabilă( PM sau PN) de 5-10 W sau mai mult, sensibilitatea de 50µV;

b) Receptoare radio de casa a II-a, sunt receptoare de bună calitate, prezintă audiție satisfăcătoare. Puterea maxima audio(PM) este de 2-4 W, iar sensibilitatea de 100µV;

c) Receptoare radio ce clasa a III-a, au o construcție mai simplă, audiții satisfăcătoare, dimensiuni mici. Puterea maximă audio(PM) este de 0,5-1,5W iar sensibilitatea de 200µV;

d) Receptoare radio de clasa a IV-a, sunt receptoare simple, cu detecție sau cu amplificare directă. Puterea maxima audio este de 0,5 W, iar sensibilitatea de 50 µV.

2.3. Receptoare radio de tip superheterodină.

Receptoarele radio de tip superheterodină sunt variante perfecționate ale receptoarelor cu amplificare direct. Perfecționarea constă în aceea că semnalul amplificat în radiofrecvență se aplica unui schimbător de frecvență, format dintr-un etaj de amestec și dintr-un oscilator local. Convertorul de frecvență numit și heterodină translatează frecvența semnalului de intrare fs într-o frecvență fixă, numită frecvență intermediară fi sau medie frecvență. Prelucrarea semnalului recepționat prin heterodinare, conferă receptorului denumirea de receptor superheterodină.

Amplificatorul de frecvență intermediară amplifică semnalul de frecvență fixă fi fără a-i modifica forma sau frecvența. Prin mixarea semnalului recepționat cu un semnal generat local rezultă un semnal de frecvență constantă, denumit semnal de frecvență intermediară. Frecvența intermediară poate fi obținută prin două procedee de schimbare de frecvență:

Schimbare de tip supradină;

Fi=fosc – fs

Schimbare de tip infradină.

Fi=fs-fosc

Relații în care: fosc- este frecvența oscilatorului local

fs- este frecvența semnalului util.

Frecvența intermediară se obține prin procedeul supradină în cazul comunicațiilor pe frecvența purtătoare de până la 1GHz. Schimbarea de frecvență infradină este utilizată în radiocomunicațiile din domeniul microundelor și în cazul transmisiilor radio prin satelit.

Menținerea consantă a valorii frecvenței intermeiare fi, impune ca frecvența semnalului generat local fosc să se modifice odată cu frecvența semnalului util fs. Rezolvarea acestei probleme se asigură prin reglajul simultan al selectivității circuitului de intrare și oscilatorului prin folosirea condensatoarelor variabile iar în cazul frecvențelor de valori ridicate rin utilizarea diodelor varicap. Menținerea diferenței de frecvență la valoarea constantă, impun “alinierea” circuitului de intrare al receptorului și a circuitului de acord al oscilatorului local.

Prin ,,alinierea” se înțelege stabilirea ce precizie a tuturor componentelor din circuitul de intrare și din oscillator pentru a realiza cât mai précis schimbarea de frecvență potrivit relațiilor.

Echiparea radioreceptoarelor cu schimbătoare de frecvență asigură performanțe superioare receptoarelor radio de tip superheterodină prin:

Creșterea sensibilității;

Îmbunătățirea selectivității și a stabilității;

Reducerea dependenței performanțelor receptorului radio de valoarea frecvenței postului recepționat.

Pentru receptoarele de radiodifuziune valoarea frecvenței intermediare a fost stabilită prin normative și standard international astfel:

Pentru receptoarele radio cu MA, fi=455 KHz sau 465 KHz;

Pentru receptoarele radio cu MF, fi=10,7 MHz.

Schema bloc(reprezentată pe ,,obiecte procesoare de semnal”) a receptorului radio de tip superheterodină cu MA și Mf stereophonic este prezentată în figura 1.1. semnificația notațiilor și rolul blocurilor funcționale este:

 A- antena, circuit electric care realizează captarea undelor electromagnetice dintr-o anumită game de frecvențe;

 CI-circuitul de intrare, conține circuite selective, cu acord variabil sau reglabil pe frecța postului de emisie; asigură transferul de la antena de recepție la etajele receptorului numai benzii de frecvență în care se află semnalului dorit;

 ARF-amplificator de radiofrecvență asigurp amplificarea semnalelor de radiofrecvenței selectate, pentru a putea fi prelucrate de celelalte etaje ale receptorului;

 OL-oscilatorul local generează semnalul de radiofrecvență necesar realizării schimbării de frecvență; frecvența de oscilație fosc depinde de frecvența semnalului recepționat fs si de frecvență intermediară fi, conform relațiilor(1.1.a și b);

 EA-etaj de amestec(mixer) realizează amestecul semnalului recepționat cu semnalul oscilatorului local, în vederea extragerii componentei de frecvență intermediară, cu ajutorul unui filtru trece bandă acordat pe frecvență intermediară;

 AFI- amplificator de frecvență intermediară este un amplificator selectiv, care asigură amplificarea de bază a receptorului, fiind format din mai multe eraje de amplificare selective conectate în cascadă, acordate pe frecvența intermediară fi;

 D-demodulator, etajul care asigură extragerea din semnalul de radiofrecvență modulat a semnalului purtător de informații;

 AAF- amplificator de audio frecvență, un boc funcțional format din unul sau mai multe etaje, cunoscut și sub denumirea de amplificator de joasă frecvență, asigură amplificarea în tensiune și putere a semnalului de joasă frecvență pentru a putea fi redat cu ajutorl difuzorului;

 Df- difuzorul, dispozitiv magnetoelectric sau piezoelectric, care asigură transformarea semnalelor de joasă frecvență în semnale sonore;

 Decodor stereofonic- circuit complex care asigură extraderea din semnalul stereofonic a semnalelor audio corespunzătoare canalelor de audiofrecvență stâng S și drept D.

 CAF- control automat al frecvenței- circuit specific numai receptoarelor cu MF este destinat menținerii acordului stabil pe frecvența postului selectat;

 RAA-reglarea automată a amplificării- circuit specializat pentru menținerea a nivelului semnalului la ieșirea demodulatorului.

Fig.2.1. – Schema bloc a receptorului radio superheterodină stereofonic pentru semnale MA-MF

Receptoarele de radio difuziune moderne pot asigura atât recepția semnalelor modulate în amplitudine, cât și recepția semnalelor modulate în frecvență, fiind echipate la partea de intrare cu un bloc specializat-blocul UUS- format din circuit de intrare MF și un schimbător de frecvență( etaj de amestec EA-MF și oscilator local OL-MF).

Receptoare radio de calitate asigură și prelucrarea transmisiilor stereofonice, dispunând pentru acesta de un bloc specializat decoder stereo. Amplificatorul de audiofrecvență, în acest caz este construit pe două canale indentice, canal stâng AAF-D, corespunzător cele două semnale cuprinse în transmisiunile stereofonice.

Introducerea unei noi frecvențe intermediare fil corespunde transformării receptorului superheterodină cu o schimbare de frecvență în receptor superheterodină cu dublă schimbare de frecvență. Receptoarele pentru US și UUS folosite în comunicațiile serviciilor specializate: aeronautic, maritim, radionavigație, radiodifuziune prin satelit, etc, precum și receptoarele din gamele superioare de frecvență ( 3-30 GHz) sunt prevăzute cu două sau mai multe schimbări de frecvență. Prima schimbare de frecvență se face pentru atenuarea frecvenței imagine, iar celelalte schimbări de frecvență se fac pentru asigurarea selectivității impuse.

Necesitatea atenuării semnalelor de intrare a căror frecvență este egală cu frevența intermediară.

În acest scop se folosește la intrare un filtru oprește bandă, care rejectează semnalele a căror frecvență se situează în jurul valorii frecvenței intermediare fi.

Dacă acest filtru lipsește, exista periolul ca aceste semnale să pătrundă direct în etajele AFI fără ca ele să fie rezultatul schimbării de frecvență.

Valorile frecvenței intermediare se aleg la valori standardizate sau pe frecvențe pe care nu se efectuează transmisii radio.

Indiferet de modul de prelucrare a semnalelor : analogic sau digital, aprecierea calității receptoarelor se face prin aceleași metode chiar dacă sunt folosite aparate moderne de măsură și control.

În practică se impune a determina mai întâi parametrii și indicii globali cum sunt: sensibilitatea, selectivitatea, fidelitatea, raportul semnal/zgomot, gradul de distorsiune armoncă și puterea nominală. Sunt apoi determinați indicii și parametrii funcționali pentru care punctul de injecție a semnalului de test rămâne totdeauna același- antena, iar punctul de măsură îl constitue sarcina finală a receptorului radio-difuzorul.

2.4 Clasificarea și performanțele receptoarelor

De la posturile de emise sosesc spre antenele de recepție ndele electromagnetice. În apropierea antenelor de recepție, datorită prezenței tensiunii electomotoare vor exista câmpuri magnezice identice cu cele de la emisie cu caracteristica că ele sunt mai slabe decât la emisie.

Aceste câmpuri electromotare trebuie să asigure un anumit număr de funcționalitate:

Selectivitatea, care presupune alegerea din multitudinea de semnale eistente în antena de recepție numai a emnalului postului de emisie dorit și eliminarea celorlalte

Demodularea, reprezintă funcția de extragere a semalului util de JF, cu care sa făcut modularea semnalului de emisie

Sensibilitatea reprezintă realizarea unei amplificări suficiente pentru a putea recepționa semnalele mai slabe sosite de la posturi de emisie îndepartate astfel încât să poată realiza o audiție satisfacătoare

Fidelitatea reprezintă măsura în care informația recepționată este apropiată de cea originală, cea a posturilor de emisie

Circuite de intrare in receptor:

Antena de recepție este defapt un generator care conține urmatoarele elemente:

Rezistența antenei

Inductanța antenei

Capacitatea antenei

Prin urmare antena prezinta o impedanță a antenei Za.

Dezacordul produs asupra circuitului de intrare de către impedanța antenei trebuie să fie cât mai mic.

Factorul de transfer al tensiunii de rezonanță, raportul dintre tensiunea corespunzatoare semnalului recepționat și a tensiunii electromotarea a antenei, să fie cât mai mic.

La radioreceptoarele cu antene interioare care în decursul timpului cu parametri constanți nu se mai are în vedere factorul de transfer.

Factorul de transfer trebuie să fe cât mai constant pentru fiecare gamă sau de la trecerea de la o gamă la alta sau la schimbarea antenei.

La radioreceptoarele cu tranzistoare la care impedanța de intrare este mică va trebui să se realizeze o adaptare din punct de vedere al impedanțelor circuitelor de intrare și a transformatorului pe care este montat ARF-ul.

Circuitele de intrare trebuie să atenueze semnalele a căror frecvență este egală cu frecvența intermediară.

Clasificarea circuitelor de intrare:

După modul în care este realizat cuplajul dintre antenna și circuitul de intrare

După modul în care este realizată adaptarea între circuitul de intrare și primul tanzistor al receptorului

După numărul de circuite oscilante

După modul în care este realizat cuplajul dintre circuitele oscilante care compun circuitele de intrare: cuplaj inducitv, cuplaj capacitive, cuplaj direct.

În cazul radioreceptoarelor cu antenă internă pe grilă se va avea în vedere ca aceasta să fie montată cât mai departe de transformator, de difuzor sau de parțile metalice ale receptorului.

Receptorul superheterodină este alcătuit din următoarele blocuri funcționale:

C.I circuitul de intrare;

ARF amplificator de radiofrecvență;

SF schimbător de frecvență;

AFI amplificator de frecvență intermediară;

D demodulatorul;

AAF amplificatorul de audiofrecvență;

OL oscilatorul local

Functionare:

Undele electromagnetice sunt captate de antenă și transformate în energie electrică de radiofrecvență, această energie este transferată optim către receptor prin intermediul CI (circuitu de intrare) care are rol de adaptare cu antena(pentru transferul maxim de energie) și selectare a benzii de frecvență oprind pătrunderea în receptor a semnalelor nedorite (selectivitatea acesti circuit este slabă). Circuitul de selectare a frecvenței este reglabil și este sincron cu OL(oscilatorul local) și cu ARF (amplificatorul de radiofrecvență). După ce este “selectat” și “optim transferat” semnalul pătrunde în ARF (amplificatorul de radiofrecvență) unde este amplificat la valori suficent de mari pentru a depăși zgomotul mixerului (SF-schimbătorul de frecvență). La unele receptoare ARF lipsește rolul său principal fiind doar de îmbunătățire a raportului semnal/zgomot(sensibilitatea).

După ce este amplificat și selectat semnalul pătrunde în SF(schimbătorul de frecență sau mixerul) unde se mixeză cu semnalul general de OL(oscilatorul local) obținându-se la iesirea mixerului diferență dintre cele două frecvențe care trebuie să fie egală cu frecvența AFI(amplificatorul de frecvență intermediară) aceasta având amplificare maxima numai pe o anumită frecvență(frecvența intermediară). Altfel spus pentru o anumită frecvență a oscilatorului local vor exista două frecvențe care scăzute din frecvența oscilatorului să dea o diferență egală cu frecvența intermediară:

F(intrare)-F(oscilator)=F(intermediară), atunci când F(intrare)>F(oscilator), frecvență infradină;

F(intrare)-F(oscilator)=F(intermediară), atunci când F(intrare)>F(oscilator), frecvență supradină de unde și denumirea de superheterodină(atunci când frecvența oscilatorului este mai mare decât frecvența de intrare). Din cele două formule rezultă că în orice moment pot fi recepționate două frecvențe de intrare, cele care respectă una din formule. Totuși receptorul v-a reception numai una din ele, cealaltă fiind atenuată de CI(circuit de intrare) și ARF(amplificatorul de radiofrecvență). Frecvența atenuată numindu-se frecvență imagine și aceasta fiind mai mare decât frecvența recepționată cu dublul frecvenței intermediare(în cazul supradină).

După mixarea semnalului de radiofrecvență, având freccvența egala cu frecvența intermediară, patrunde în AFI(amplificatorul de frecvență intermediară) unde este puternic selectat(filtrat) de către circuitele acordate sau filtrele amplificatorului de frecvență intermediară, aici realizându-se selecția față de frecvențele apropiate frecvenței de intrare.

Semnalul astfel filtrat și selectat pătrunde în blocul D(demodulator) care demodulează semnalul(extragerea semnalul audio din semnalul de intrare). Modularea și demodularea poate fi de mai multe feluri FM=modularea în frecvența(semnalul de radiofrecvență sau purtătoare este modulat în frecvență cu semnalul audio, semnalul modulator), MA=modularea în amplitudine(semnalul de radiofrecvență sau purtptoarea este modulat în amplitudine în ritmul semnallui audio, semnalul modulator).

Funcționarea după schema bloc a receptorului Superheterodină.

Fig.2.2. Receptorul Superheterodină

După extragerea semnalului audio din semnalul de radiofrecvență aceasta este amplificat de către AAF(amplificatorul de audiofrecvență) pentru a putea fi redat într-un difuzor.

Pe lângă fenomele prezentate aici un receptor superheterodină mai conține și alte circuite între blocurile funcționale cum ar fi: circuitul de reglaj automat al amplificării(RAA) sau circuitul pentru controlul automat de frecvență(CAF), la receptoarele FM. Unele receptoare sunt dotate cu indicator de câmp, un instrument ce indică “tăria” semnalului recepționat. Pentru demodularea semnalelor BLU(modulație de amplitudine cu bandă laterală unică) se mai folosește un oscillator în blocul D(demodulator).

-Pagină albă-CAPITOLUL 3

3.1 Noțiuni generale despre emițătoare

Punctul de plecare al emisiei undelor electromagnetice se consideră a fi experiențele lui Hertz.

Astfel, primele emițătoare folosite (până în anii 1920) au fost cele cu scântei, principiul lor de lucru putând fi dedus cu ușurință din figura 1.2a. Puterile acestor emițătoare erau de ordinul sutelor de W.

Funcționarea este evidentă: comutatorul K este comutat periodic, ceea ce face ca în miezul transformatorului să se creeze un flux magnetic variabil. Acesta induce în înfășurarea secundară o tensiune electromotoare (figura 1.2b) cu un conținut bogat de armonici. Dintre acestea, circuitul acordat LC “alege” armonica cu frecvența sa de rezonanță, care va fi emisă cu ajutorul antenei. Eclatorul de (supra)tensiune E asigură descărcarea energiei accumulate în miez atunci când comutatorul K se deschide. După cum se poate constata (și) din caracteristica i-u din figura 1.2c, variația 0 di du < (rezistență negativă), ceea ce asigură condiții bune de oscilație, obținându-se astfel oscilații neîntrerupte.

Ulterior au apărut emițătoarele cu tuburi, care mai există și astăzi, îndeosebi în cazul puterilor mari, apoi emițătoarele cu semiconductoare, caracterizate de puteri mai mici, sau emițătoarele cuantice, cu aplicații în domeniul laserilor.

Emisia electromagnetică este riguros reglementată în toată lumea. Spectrul de frecvențe este un „bun” al tuturor și trebuie gestionat pentru a evita suprapunerile și interferențele. În România există un regulament al radiocomunicațiilor (1971), un regulament al stațiilor de radiocomunicații din România, un regulament al radiocomunicațiilor privind activitatea radioamatorilor din România, un ordin al ministrului comunicațiilor, etc.

În continuare se vor defini emisiile radio. Se acceptă următoarele noțiuni:

• Radiație radioelectrică: fluxul de energie sub formă de unde radioelectrice;

• Radioemițător: aparat producător de energie radioelectrică în vederea asigurării unei comunicații sau pentru alte întrebuințări (ex: balize);

• Emisie radioelectrică: radiație produsă intenționat de un radioemițător (nu cea parazită)

• Spectrul frecvențelor radio: cel utilizat în mod curent este 10kHz – 300GHz.

Convenție: caracterizarea unei emisii se face pe baza benzii necesare și prin indicarea clasei de emisie. Banda necesară: se indică prin 3 sau mai multe cifre plus o literă (cu rol de virgulă) ce poate fi H, K, M, G. Ex: 25KHz 10,K2510 Clasa de emisie: vizează caracteristicile emițătorului, precizate prin litere și cifre.

3.2 Funcțiile și structura unui radioemițător

Un radioemițător este un sistem capabil să transmită la distanță semnale utile, informații, cu ajutorul undelor electromagnetice.

Functiile esențiale ale unui radioemițător sunt:

-producerea oscilațiilor electrice care vor fi radiate in spațiu sub formă de unde electromagnetice;

-modificarea unui parametru al oscilației de către semnalul util, proces numit modulare.

Considerând oscilația armonică de forma: a(t)=Acosϕ(t)=Acos[ωt+φ(t)] și notând f(t) semnalul util, sunt posibile următoarele categorii fundamentale de modulație:

-modulația de amplitudine – MA, dacă: A=A[f(t)];

-modulația unghilară (exponențială) – MU (ME), dacă: ϕ(t)=ϕ[f(t)], in variantele:

-modulația de frecvență – MF: ω=ω[f(t)];

-modulația de fază – MP: φ= φ[f(t)];

Structura radioemițătorului

Pentru realizarea funcțiilor, in structura unui radioemițător sunt incluse urmatoarele blocuri (fig. 1)

Un oscilator pilot sau excitator, care furnizează oscilații cu frecvență foarte stabilă intr-o gamă impusă.

Un lanț de amplificare de radiofrecvență (ARF), conținând eventual și multiplicatoare de frecvență, circuite pentru translarea frecvenței, in care semnaul este prelucrat, amplificat, astfel încât să poată comanda etajul final.

Un amplificator de RF de putere (ARFP), capabil să furnizeze energia necesară sistemului radiant (antena de emisie) pentru a fi transmisă in spațiu sub formă de unde electromagnetice.

Un bloc de alimentare, care furnizează energie sistemului.

Un amplificator de joasă frecvență (AJF), pentru prelucrarea sistemului util, astfel încât să poată modula semnalul de RF, de purtătoare.

Modulația, în funcție de tip și alte criterii, se poate face în oscilatorul pilot, în lanțul de ARF sau în ARFP.

Radioemițătoarele de puteri mari și medii, sunt prevăzute cu sisteme de comandă, blocare și semnalizare (CBS) și cu sisteme de evacuare a căldurii (de răcire).

3.3 Clasificarea radioemițătoarelor

În prezent, radioemițătoarele (RE) sunt de o foarte mare diversitateți pot fi clasificate după diverse criterii, cum sunt: puterea de ieșire, gama frecvențelor de lucru, tipul semnalelor emise, destinația și condițiile de utilizare.

3.3.1 Clasificarea RE după putere

După puterea de ieșire (la intrarea in circuitul de cuplaj cu antena) P0, RE sunt:

-RE de putere foarte mică P0<3W;

-RE de putere mică P0=3…100W;

-RE de putere medie P0=100…3000W;

-RE de putere mare P0=3…1000kW;

-RE de putere foarte mare P0>1000kW.

3.3.2 Clasificarea RE după gama frecvențelor de lucru

Se știe că eficiența transmisiei energiei sub formă de unde electromagnetice a unui sistem radiant este destul de mare numai dacă lungimea de undă a radiației este comparabila cu înălțimea efectivă a antenei. Pe de altă parte, energia radiată de antenese propagă in mod diferit, in funcție de fecvență.

Ca urmare, radioemisia cu frecvență ridicată si dimensiuni rezonabile ale antenelor, se face in gama 10kHz…3000GHz.

Destinațiile diferitelor frecvențe și benzi din gama RF, repartizarea pe țări și zone, sunt reglementate prin Regulamentul radiocomunicațiilor [41], respectat de țările membre ale UIT.În fiecare țară. Exista organisme de stat cae reglementează radiocomunicațiile locale și zonale, De regulă sunt reglementate: modul de alocare/repartizare a frecvențelor (benzilor), caracteristicile tehnice, modalitățile de comercializare, instalare, punere in funcțiune.

3.3.3 Clasificarea RE după destinație și condiții de utilizare

În funcție de destinație, se disting:

-RE pentru radiofuziune (sonoră și TV);

-RE pentru radiolegături telegrafice și/sau telefonice (fonie), incluzând RE navale și aviatice, radiotelefoane etc.;

-RE pentru radionavigație maritimă și aeriană;

-RE pentru radiolocație;

-RE pentru telecomandă și radioghidaj;

-RE pentru bruiaj;

-RE pentru radiorelee, sisteme „paging” și „trunked”;

-RE pentru utilizări industriale (încălzire sau uscare cu unde RF etc.), medicale (diatermie etc.), meteorologice etc.

În funcție de condițiile de utilizare, se disting:

-RE terestre fixe;

-RE terestre mobile și portabile;

-RE pentru nave maritime și fluviale;

-RE pentru aeronave;

-RE pentru rachete;

-RE pentru sateliți si nave spațiale.

3.3.4 Clasificarea RE după caracteristicile emisiei

Radioemițătoarele pot realiza, in funcție de construcție, emisii de un singur tip sau de mai multe tipuri.

Emisiile se clasifica, conform Regulamentului radiocomunicațiilor [41], în funcție de banda necesară și clasificarea emisiei (caracteristicile purtătoare, tipul modulației, caracteristicile semnalului util, numărul de canale, multiplexare).

Banda necesară se exprimă prin 3 cifre si o literă; litera ocupă poziția virgulei și reprezintă unitatea lărgimii de bandă (de exemplu, benzile cu lărgimile 400Hz, 3,7kHz, 265,4kHz, 2MHz, 8,25GHz se exprimă: H400, 3K70, 265K, 2M00, 8G25).

Clasificarea și simbolizarea emisiilor se face cu 3-5 simboluri:

-primul simbol (literă) se referă la tipul modulației purtătoarei principale (tipul modulației);

-al doilea simbol (cifră) se referă la natura semnalelor care modulează purtătoarea principală (semnal cuantizat (telegrafic) sau digital sau analogic, pe un canal sau mai multe etc.);

-al treilea simbol (literă) se referă la tipulinformației transmise (telefonie, telegrafie, televiziune etc.);

-al patrulea simbol (literă, opțional) se referă la detalii privind semnalele utile transmise (codul utilizat, calitatea sunetului, tipul si calitatea imaginii etc.);

-al cincelea simbol (literă, opțional) se referă la semnale multplexate (în timp, în frecvență etc.).

CAPITOLUL 4

4.1 Funcționare după schema electrică

În sistemul cu modulare/ demodulare prezentat în fig.1 din anexe, fiecare semnal de intrare este eșantionat pe rand și transmis pe o singură linie de transmisie intr-un anume interval de timp. La recepție, semnalele sunt distribuite pe canalele corespunzatoare și se refac semnalele de intrare printr-o filtrare trece-jos adecvată.

Pentru o refacere corectă a semnalelor inițiale, frecvența de eșantionare trebuie să fie superioară dublului componentei de frecvența maximă a semnalului de intrare.

Semnalele de control pentru portile de transfer G1÷G4 sunt furnizate de un divizor programabil MMC 4018 si o rețea de decodificare cu porțile SAU-NU (NOR) I3÷I6. frecvența ceasului fck trebuie să satisfacă relația:

Fck > 2fmNc,

unde fm este frecvența maximă din spectrul semnalului de intrare, iar Nc este numarul canalelor care se eșantionează. Semnalul de ceas pentru sincronizarea demultiplexorului de la receptie se transmite tot pe linie. Impulsul de ceas este îngust pentru a se evita o interactiune prea mare cu semnalul util, a carui amplitudine trebuie mentinută sub tensiunea maxima de intrare în stareaJOS, pentru intrarea CK a divizorului N2[30%(VDD – VSS)]. În figura de mai jos se poate vedea forma semnalului de pe linie. Atat timp cat semnalul de ceas este în starea SUS, poarta de transfer G6 este blocata.

Fig. 4.1. Sistem de comunicație PAM cu 4 canale multiplexate in timp.

Cand semnalul de ceas este în starea JOS, sunt deschise poarta de transfer G6 si una din portile G7÷G10, corespunzator canalului selectat la intrare. Semnalul util este filtrat trece-jos si transmis la ieșirea corespunzătoare (Y0; Y1; Y2; Y3).

Sistemel de transmisie din fig.1 anexe foloseste numai o singură sursa de alimentare. Din acest motiv, excursia negativa a semnalului de intrare trebuie să se limiteze la mai putin de VBE(≈0,5 V). Pentru a putea folosi aemnalele cu amplitudine mai mare, fie se transmite separat semnalul de ceas, fie se adauga o componentă de curent continuu semnalului de intrare, dar în așa fel incat sa nu se depașească VIL  pentru intrarea CK a circuitului MMC 4018.

Daca se foloseste circuitul squelch pentru a separa ceasul de calea de semnal, se pot transmite semnale  a caror amplitudine sa se apropie de (VDD – VSS)/2.

Circuitul squelch permite numai transmiterea unor semnale care au un nivel mai mare decat un prag dat.(fig.4.2)

Fig.4.2. Circuitul squelch

Dioda D si condensatorul C2 formează un detector de vârf. Tensiunea de pe condensatorul C2 este amplificată de amplificatorul operațional AO și aplicată porții ȘI-NU (NAND), construită cu tranzistoare din capsula MMC 4007. Caracteristica de transfer a porții este foarte abruptă. Cand tensiunea de la intrarea 6 a portii ȘI-NU (NAND) scade sub tensiunea de tranziție, ieșirea trece în 1 logic, deschizând poarta de transfer. în acest caz, semnalul de la intrare se regasește la iesire. Din rezistența semireglabilă R4 se reglează sensibilitatea circuitului. Daca tensiunea de la intrarea 6 a porții ȘI-NU (NAND) creste peste tensiunea de tranziție, iesirea trece în 0 logic, blocând poarta de transfer.

În funcție de domeniul de frecvența în care lucrează circuitul, se alege valoarea condensatorului C2. Acest gen de circuit este util în sistemele de comunicație, acolo unde zgomotul este mare sau unde trebuie să se transmită numai semnale cu un nivel mai mare decat un prag dat.

4.2 Caracteristici ale componentelor folosite în schemă

1. MMC 4018

Circuitul integrat MMC 4018 constă din 5 bistabili master-slave de tip D, legați într-o configurație de numarator Johnson. Exista iețiri Q cu buffer la fiecare etaj și logica de control a presetării numărătorului. Circuitul este prevazut cu intrări de CLOCK, RESET, DATA, PRESET ENABLE și 5 intrări JAM de presetare.

Numărătorul își schimbă starea pe frontul crescator al semnalului de tact. Circuitul triggher Schmitt permite lucrul cu impulsuri ale caror fronturi sunt oricât de lente. Nivelul 1 logic la intrarea RESET sterge conținutul numărătorului. Nivelul 1 logic la intrarea PRESET ENABLE permite ca datele de la intrarile JAM să preseteze numărătorul.

Divizarea prin valori superioare lui 10 se poate obtine utilizand mai multe capsule MMC 4018.

Performanțe:

     viteza medie de operare: 10 MHz pentru VDD=10V;

     operare statică;

     caracteristici de ieșire simetrice.

2. MMC 4016

Circuitul integrat MMC 4016 constă din 4 comutatoare bilaterale destinate transmiterii sau multiplexarii semnalelor analogice sau digitale.

Fiecare din cele 4 comutatoare bilaterale, independente prezintă câte o intrare CONTROL, care comandă simultan tranzistorul cu canal n și tranzistorul cu canal p dintr-un comutator.

Performanțe:

     rezistența ON: 280Ω la VDD – VSS= 15 V;

     imperecherea rezistenței ON a comutatoarelor: 10Ω pentru o plaja a semnalului de intrare de 15 V;

     viteza de răspuns: 40 MHz;

     liniaritate bună: < 0,5% distorsiuni pentru fis = 1kHz, Vis= 5 VVV, VDD-VSS≥ 10 V, RL= 10 kΩ;

     diafonie redusă între comutatoare: – 50 dB pentru fis= 0,9 MHz, RL= 1 kΩ;

     curent rezidual OFF: 100 pA pentru VDD- VSS= 18 V si TA= 25°C.

3. MMC 4001

Circuitul integrat MMC 4001 conține 4 porți SAU-NU cu 2 intrări fiecare, realizate în tehnologie CMOS. Toate intrarile și ieșirile sunt prevazute cu etaje buffer.

Performanțe:

     intrari și ieșiri cu buffer;

     caracteristici de ieșire simetrice;

     imunitate la zgomot: 0,45 VDD;

     timp de propagare: 60 ns pentru CL= 50 pF si VDD= 10 V.

4. MMC 4069

Circuitul integrat MMC 4069 contine 6 inversoare CMOS. Acest tip de circuit este proiectat pentru aplicații de uz general, în care nu se solicită o capabilitate de comandă pentru porți TTL sau o conversie de nivel logic.

Performanțe:

     caracteristici de ieșire simetrice;

     timp de propagare: 30 ns pentru CL= 50 pF si VDD= 10 V.

CAPITOLUL 5

5.1. Algoritm de punere în funcțiune a aparatului

5.1.1 Pregatirea aparatului de funcționare.

Se verifică integritatea carcasei aparatului. Aspectul acesteia nu trebuie să prezinte deteriorări și în același timp, toate șuruburile să fie la locul lor, bine prinse în carcasă.

5.1.2. Punerea în funcțiune a aparatului.

Se alimentează sistemul la o tensiune de pana la 18V, de la o sursă de tensiune reglabilă, cu ajutorul a 2 tatori care se conectează la bornele „+” și „-” ale sursei, iar celelalte capete la bornele de intrare ale sistemului.

5.1.3. Oprirea aparatului

Scoaterea din funcțiune a instalației de convorbiri interioare se realizează prin aducerea comutatorului ON/OFF în poziția OFF sau, prin scoaterea de la sursa de tensiune reglabilă.

5.2. Măsuri de protectie a muncii.

Pe timpul lucrului cu dispozitivul, se vor respecta urmatoarele:

        se va avea în vedere ca toate organele de comandă și control să se afle la poziția corespunzătoare;

        dispozitivul trebuie în mod obligatoriu să fie prevazut cu o siguranță fuzibilă calibrată;

        conectarea la rețea se va face numai la o sursă reglabilă de tensiune;

        este interzisă conectarea aparatului la o tensiune mai mare de 15 V;

        se interzice lucrul cu montajul scos din carcasă;

        repararea să se efectueze numai de către personalul autorizat;

        se interzice plasarea aparatului pe suparafețe încalzite;

        este recomandată spălarea imediată cu apă și săpun a părților atinse de electrolit;

De reținut pentru utilizare:

        nu trebuie inversată polarizarea sursei de alimentare;

        toate intrarile trebuie conectate la un potențial bine stabilit. Lăsarea unei intrari în gol poate forța poarta CMOS să funcționeze în regiunea liniară și, astfel, curenții mari vor trece prin dispozitiv;

        sursele de alimentare trebuie menținute sub valorile limită

        nu trebuie depașită puterea maximă disipată permisă de capsulă;

        să se evite manipularea și montarea circuitelor fără respectarea recomandarilor specificate.

5.3. Modul de remediere al defectelor.

Posibilele defecțiuni ce pot apare în funcționarea dispozitivului se pot remedia astfel:

        firele de la bornele de alimentare sau din montajul electronic sunt dezlipite – se  lipesc firele dezlipite și se verifică lipiturile pentru a nu avea contacte reci;

        firele   de   legatură  sunt  întrerupte – se  verifică  continuitatea  firelor și se înlocuiesc cele întrerupte ;

        arderea rezistoarelor – se înlocuiesc;

        unul din circuitele integrate se defectează – se scoate circuitul și se înlocuiește cu unul nou;

        arderea   transformatorului – se   verifică   continuitatea   înfașurărilor și se rebobinează înfasurarea arsă;

        scurtcircuitarea condensatoarelor – se înlocuiesc;

        străpungerea joncțiunilor tranzistorelor sau a diodelor – se înlocuieste piesa cu una echivalentă

        străpungerea  punții redresoare – se înlocuiește puntea redresoare cu una cu aceiași parametri.

-Pagina alba-CAPITOLUL 6

Lista operațiunilor și a dispozitivelor folosite in

realizarea  lucrării.

6.1. Lista operațiunilor

Pentru obținerea unei lucrări valoroase și fiabile, în construcția echipamentului electronic trebuie regăsite urmatoarele elemente componente:

   elemente mecanice: carcase, socluri, ecrane, butoane, suporturi diverse;

   elemente electrice: componente electronice active și/sau pasive, subansambluri funcționale mecano-electrice (transformatoare, instrumente de măsură);

În acest sens, înafară de existența celor de mai sus, este necesară eplinirea urmatoarelor principale atributiuni:

   să nu deformeze sau să solicite inutil piesele enumerate mai sus;

   să realizeze o îbinare cît mai rigidă;

   să fie stabile în raport cu utilizarea repetată și să aibă o fiabilitate ridicată.

În vederea realizării lucrării , s-au executat urmatoarele operațiuni :

1.                 Proiectarea cablajului imprimat

2.                 Optimizarea cablajului imprimat

3.                 Gaurirea cablajului imprimat

Proiectarea cablajului s-a executat pe hartie milimetrică, ținandu-se cont de:

                    poziția componentelor

                    semnificația pinilor

                    polaritate sau sensul de conducție

                    corespondența pinilor circuitului integrat

                    traseele conductoare de interconectare

În realizarea traseelor s-a ținut cont de dispunerea componentelor cât mai ordonat, pentru a se ușura, astfel, lipirea, depanarea și controlul componentelor. Acestea au fost astfel proiectate încat să fie cât mai scurte, pentru reducerea consumului de material și pierderile prin căldură; s-au evitat unghiurile ascuțite, pentru prevenirea exfolierii cablajului. Lațimea traseelor conductoare este egală cu jumatate din raza pastilei de lipire și în conformitate cu intensitatea curentului care circulă prin acestea. Găurile de conectare au fost executate astfel încat acestea sa fie dispuse în moduri de rețea; la dimensionarea găurilor s-a ținut cont de grosimea terminalelor componentelor.

6.2. Realizarea parții electronice a aparatului

Ca primă măsură în vederea atingerii acestui obiectiv, s-a procedat la procurarea componentelor electronice necesare, conform documentatiei tehnice. Se continuă prin realizarea conexiunilor practice între piesele componente conform schemei electrice de principiu. În funcție de dimensiunile pieselor și pozitia acestora în circuit, se execută o schița imaginară a poziționării acestora în interiorul carcasei care urmează să asigure protecția exterioară a aparatului.

Realizarea îmbinarilor între elementele electrice componente se face cu ajutorul unor papuci de conectare prevazuți cu protecție cu proprietăți izolatoare. Pentru a preveni eventualele deconectări ale conductoarelor participante la îmbinari, s-a realizat orientarea fizică a acestora astfel încat, la introducerea montajului în carcasă să nu apară astfel de probleme.

Montarea parții electronice în carcasă s-a realizat prin îmbinare mecanică. În acest sens, s-au folosit șuruburi, piulițe și garnituri cauciucate de izolare. Aparatul de măsură și siguranțele fuzibile au fost montate cu ajutorul soclurilor.

6.3. Realizarea practică a cablajului imprimat.

Pentru realizarea cablajului s-au executat urmatoarele operațiuni:

1. Copierea desenului pe calc (toc Rotring, tus de desen negru, sablon pentru desen)

2. Decuparea suportului placat la dimensiunile necesare (riglă gradată, creion, fierastrau pentru metale)

3. Transpunerea desenului cablajului pe suportul placat(desenul pe calc al cablajului, ojă)

4. Corodarea plăcii (soluție 35-40% FeCl2)

5. Spălarea și curațarea cablajului (apă, dizolvant)

6. Marcarea și realizarea găurilor (punctator, mini-bormașină, burghiu 0.8 – 1 mm)

6.4 Pregatirea și montarea pieselor pe cablaj

Operațiunile de pregătire a pieselor pentru montare, constau în verificarea valorilor și tipurilor componentelor necesare, și pozițonarea terminalelor pentru corespondența cu gaurile de pe cablaj.

Montarea pieselor pe cablaj se face prin poziționarea și lipirea lor conform schemei electrice (mai întâi a componentelor pasive, iar apoi a celor active). Lipirea se realizează cu fludor, folosind un pistol de lipit de mică putere (15-20 W), sau prin   introducerea componentelor în socluri, dupa ce acestea au fost poziționate și lipite pe cablaj.

Se acordă o atenție deosebită pregătirii individuale a pieselor prin degresarea și cositorirea terminalelor acestora pentru asigurarea unui contact electric optim intre piesa și cablaj.

La montarea pieselor s-a ținut cont de pericolul supraîncălzirii acestora, precum și a traseelor cablajului, evitandu-se distrugerea componentelor electronice.

Înainte de lipire, terminalele au fost curățate cu hârtie abrazivă și au fost cositorite.

O mare importanță în realizarea unei lipituri corecte o are pastila de lipire. Această trebuie să fie de formă tronconică, iar aliajul bine topit, astfel încat să acopere complet și uniform terminalele; unghiurile de contact dintre terminale și pastila de lipire să fie cât mai mari.

Trebuie avut în vedere că suprafața lipirii să fie lucioasă, fără crapături sau asperitați, pentru că lipirea să fie corectă și rezistentă.

Aliajul trebuie să umple complet gaura în care este introdus terminalul componentei electronice pentru ca aceasta să nu joace în gaură. Dupa lipire, terminalele se taie cât mai scurt.

6.5. Realizarea carcasei

Pentru a obtine carcasa exterioară am folosit plastic în care am realizat locasurile necesare montării elementelor corespunzătoare panoului frontal și posterior. Inscripțiile de pe panoul frontal s-au realizat cu ajutorul vopselii.

Realizarea carcasei dobandește un rol foarte important în protejarea elementelor constituitive ale aparatului redresor.Ca și acțiuni efectuate amintesc următoarele.

– trasarea dimensiunilor necesare pe placă;

– taierea plăcii;

– realizarea îmbinărilor cu ajutorul suruburilor;

– realizarea plăcii frontale (trasare,găurile)

6.6 Verificarea montajului

Verificarea montajului se face prin aspectarea circuitului în vederea depistării eventualelor discontinuități pe unele trasee; prin măsurarea continuității cu un multimetru în vederea depistării lipiturilor reci. Se verifică corectitudinea montării componentelor pe cablaj. În final, se alimentează montajul cu tensiune și se verifică funcționarea lui.

-Pagina alba-

CAPITOLUL 7

Lista materialelor necesare executarii lucrării.Componente electronice

7.1 Scule și dispozitive de verificare și aparatura de măsură folosită la realizarea aparatului

Scule și dispozitive folosite:

     mașină de gaurit electrică;

     pile semifine diferite;

     diferite modele de șurubelnițe;

     bomfaier;

     polizor;

     un patent șpiț pentru a îndepărta firele în plus. Cu ajutorul șpițului se vor îndoi firele sau se vor ține nemișcate componentele pe timpul lucrului cu ele;

     trasor;

     pensetă;

     Vas pentru clorură ferică;

     Clorură ferică;

     Fludor;

     Sacâz;

     Riglă 30 cm;

     Șablon desen;

     Creion mecanic 0.5 mm;

     Toc Rotring 0.5 mm;

     Tuș negru pentru desen;

     Hârtie calc;

Aparatura de măsură și control:

     aparat de măsură digital.

Dispozitive de verificare:

     linie gradată;

     echer 45°, 90°;

     metru liniar;

     șubler.

Anexa1

-Antena-

-Pagina alba-

Anexa2

-Cablaj-

-Elemente componente-

-Pagina alba-Anexa3

-Lucrarea finală-