Statele Balcanice Si Pacea DE Paris 1919 1920

CUPRINS

=== l ===

CAPITOLUL I

Raporturile politico-diplomatice și militare ale statelor balcanice în anii Primului Război Mondial

În 1914 nu era clar că „un mare război” avea să izbucnească în Balcani. Peninsula se refăcea după doi ani de război, iar sistemul alianțelor europene era astfel conceput, încât să mențină statu-quo-ul. Cu toate acestea, relațiile dintre state erau influențate pretutindeni de un segment al opiniei publice care dobândise o viziune simplificată a evenimentelor prin prisma patriotismului, naționalismului sau a obsesiei puterii.

Slavii sudici erau împărțiți între cele două fracțiuni ale monarhiei dualiste și Serbia și Muntenegru, state independente. Dacă ideea iugoslavă se bucura de un sprijin cel puțin tacit din partea unei secțiuni a opiniei publice, oponenți săi deschiși formau doar un grup mic având mai multă sau mai puțină educație, care nu luau cu adevărat în considerare problemele practice ale unificării.

La începutul verii lui 1914, Serbia s-a confruntat cu o criză internă pornind de la chestiunea capacității guvernului de a controla armata. Ca rezultat al rivalității dintre societatea civilă și armată în Serbia și în Bosnia austro-ungară, Gavrilo Princip (1894-1918), un tânăr de 20 de ani, a reușit să își ducă la capăt actul pripit, dar încununat de succes, de a-l asasina pe moștenitorul Coroanei habsburgice la 28 iunie 1914.

Reacția Austro-Ungariei a fost una de teamă – teama de a urma Imperiului Otoman pe calea declinului. Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei conceput astfel încât să fie refuzat. Acceptarea tuturor prevederilor cu excepția uneia (participarea oficialilor austro-ungari la investigațiile desfășurate în Serbia) nu era suficientă: monarhia dualistă a declarat război pe 28 iulie și a atacat. Muntenegrul și-a exprimat imediat „solidaritatea pentru apărarea națiunii sârbe”.

Serbia se afla în pericol, un mic stat cu 4,5 milioane de locuitori împotriva celor 25 de milioane ale monarhiei dualiste. Cu excepția Muntenegrului, aliații săi erau departe și erau preocupați de apărarea împotriva atacurilor germane. Serbia a ținut piept invaziei după care a continuat printr-un contraatac în Ungaria.

Între timp, dictatura „Junilor turci” implicase Imperiul Otoman în război de partea Germaniei. Acesta fusese nevoit să facă față noului val de imigrare musulmană din teritoriile câștigate de Serbia și Grecia în urma războaielor balcanice; dorea abolirea capitulațiilor și recâștigarea teritoriilor pierdute. Membrii Antantei, indiferenți față de chestiunea iugoslavă, erau preocupați să atragă de partea lor Italia neutră, care aspira la fostele teritorii venețiene ale Austriei. Ei și-au atins scopul prin Tratatul secret de la Londra din aprilie 1915.

Aceștia puteau să folosească teritoriul austriac pentru a atrage Italia. Italia s-a alăturat Antantei în schimbul unor promisiuni care includeau Istria, Trieste și o parte a Dalmației. Ea putea păstra Dodecanezul și i s-a oferit o parte din teritoriile otomane ce aveau să fie împărțite.

Această stare de lucruri a fost curând echilibrată de Bulgaria, care s-a alăturat Puterilor Centrale în schimbul părții sârbe a Macedoniei.

Ambele blocuri combatante fuseseră nerăbdătoare să își asigure loialitatea Bulgariei, care controla căile de aprovizionare spre Serbia și spre Turcia. Austro-Ungaria și Germania o puteau invita să își extindă teritoriul cu o parte a Macedoniei și cu alte achiziții în cazul în care România și Grecia se alăturau Antantei. În vara anului 1915, alianța Bulgariei cu Germania și Austro-Ungariei a fost definitivată și la mijlocul lui octombrie aceasta s-a alăturat noului atac împotriva Serbiei. Noua ofensivă combinată a călcat Serbia în picioare.

Albania se afla într-o stare de anarhie. Esat pașa se instalase la putere cu sprijin italian și sârb. O mișcare din interiorul țării, dorea reîncorporarea în Imperiul Otoman sau alegerea unui prinț otoman. Italienii ocupaseră în sud portul Valona (Vlore). De asemenea, Qemal se întorsese pentru a se opune trupelor grecești care veniseră în speranța anexării zonelor cu o minoritate greacă numeroasă.

Sârbii decimați au ajuns în porturile albaneze nordice Scutari și Durazzo, francezii au trimis trupe marine pentru a-i evacua și, până în februarie 1916, în jur de 135.000 de soldați sârbi fuseseră duși în Corfu, care aparținea Greciei.

Esat pașa, care se aliase cu Antanta și declarase război Austro-Ungariei, a plecat și el, fiind transportat de o navă franceză de război la Salonic, unde s-a instaurat ca șef al unui stat în exil. Noul șef, Ahmet Zogolli a primit cu brațele deschise Austro-Ungaria care se pare că intrase în Albania doar pentru a-i alunga pe sârbi și pe italieni și a stabilit sediul guvernului său provizoriu în Elbasanul ocupat de bulgari. Până la sfârșitul anului 1916, întreaga Albaniei se afla sub ocupație militară, austro-ungară în nord și centru și franco-italiană în sud. Francezii îi preferau pe italieni grecilor nehotărâți ai regelui Constantin.

În ianuarie 1916, regele Nicolae al Muntenegrului a pornit spre Scutari, aflat în mâinile sârbilor, și apoi spre Italia, lăsând în urmă o rămășiță de guvern care a capitulat în fața Austro-Ungariei.

Armata bulgară ocupase cea mai mare parte a Macedoniei (în primăvara anului 1916, germanii i-au permis să pătrund chiar puțin în teritoriul grec). În ianuarie 1916, guvernul bulgar și-a definit din nou țelul, „de a uni națiunea bulgară din interiorul granițelor istorice și etnice”, un program expansionist rezumat de hotărârea regelui Ferdinand de a adopta un nou tricolor, negru-alb-albastru, simbolizând cele trei țărmuri – al Mării Negre, al Mării Egee și al Adriaticii – pe care ar fi urmat să le aibă Bulgaria.

Alianța secretă a Românie cu Puterile Centrale fusese reînnoită în 1913.. Regele Carol I, liberalii și conservatorii au căzut cu toții de acord că războiul trebuia evitat, dar, în vreme ce monarhul se situa de partea Puterilor Centrale, de care era atașat, opinia publică era în general ostilă Austro-Ungariei și, în ciuda resentimentelor față de Rusia, sprijinea Antanta. S-a hotărât adoptarea unei poziții strict neutre, în baza faptului că Tratatul cerea părților semnatare intrarea în război doar în cazul în care una dintre ele atacată. Deși a menținut legătura cu Puterile Centrale care ofereau, Basarabia, Brătianu a căzut de acord împreună cu rușii asupra neutralității favorabile a României în schimbul recunoașterii aspirațiilor sale înspre Transilvania.

După moartea regelui Carol în octombrie 1914, România a rămas neutră, deși Ferdinand, succesorul său, înclina spre Antantă. Presiunile Antantei pentru ca România să renunțe la neutralitate s-au intensificat în 1916. În august, au fost finalizate condițiile pentru intrarea sa în război. Rusia și Franța aveau să-i acorde sprijin în fața Austro-Ungariei și respectiv a Bulgariei: România a primit permisiunea de a prelua teritoriile austro-ungare cu populație românească, ale cărei drepturi la autodeterminare și unificare cu România au fost recunoscute. Declarația de război împotriva Austro-Ungariei se justifica prin faptul că României nu i se satisfăcuse nici una din cererile privind Transilvania.

L’armée d’Orient franceză urma să ajute România din Salonic. Intrarea în război a Greciei a fost cea mai amânată și cea mai controversată dintre toate.

Venizelos era atașat de Franța și Marea Britanie. De altfel, el se bucura de sprijinul puternicelor grupuri de interese economice britanice. Nu primise nici un fel de promisiuni teritoriale dar, deși știa că Rusia avea să primească Constantinopolul în cazul victoriei, considera totuși că aspirațiile țării sale aveau cele mai multe șanse să fie împlinite de puterile occidentale. Regele Constantin, care avea un respect mai mare față de puterea militară a Puterilor Centrale, dorea ca Grecia să rămână neutră.

Temându-se să nu precipite intrarea Turciei și a Bulgariei în război, englezii au refuzat ajutorul lui Venizelos. Când Bulgaria a atacat Serbia, Venizelos a fost cel care i-a îndemnat pe francezi și pe englezi să trimită la Salonic forțe expediționare în sprijinul partenerului Greciei din 1913. Regele Constantin i-a cerut lui Venizelos să demisioneze. Monarhul și primul-ministru se acuzau reciproc de acțiuni anticonstituționale.

Până la sfârșitul lui 1916, toate statele balcanice erau implicate în război într-un fel sau altul.

Ambele blocuri militare făcuseră promisiuni pentru a atrage de partea lor statele neutre sau pentru a le împiedica să se alieze cu dușmanul. Bulgaria profita cel mai mult de pe urma ofertelor. Debarcarea Aliaților la Salonic nu reușise să o împiedice să ocupe o mare parte a Serbiei până la sfârșitul lui 1915 sau chiar să intre într-o serie de orașe ale Traciei grecești în vara următoare.

Înțelegerea cu România pentru ca acesta să pornească la război împotriva Austro-Ungariei prevedea ca L’armée d’Orient,cu baza la Salonic, să întreprindă o acțiune împotriva Bulgariei. Obiectivele care i s-au încredințat armatei române erau imense: să se concentreze în Transilvania, dar și să apere frontiera dunăreană și să acopere debarcarea rusească în Dobrogea. Trupele generalului Averescu au trecut cu entuziasm Carpații. Generalii nemți au preluat comanda luptelor din Carpați și de la Dunăre. Sorții s-au întors complet în noiembrie. Germanii și austriecii au forțat trecătorile și au înaintat spre București. Regele, guvernul și parlamentul s-au refugiat la Iași. O intervenție rusească în Moldova a ajutat la stabilizarea frontului. Austro-Ungaria a impus o administrație militară al cărei scop principal era rechiziționarea de petrol și provizii.

Cu excepția Bulgariei și a României, efortul Aliaților la Salonic nu fusese în van. Francezii salvaseră armata sârbă și o readuseseră la viață. Până la sfârșitul anului 1916, sârbii recâștigaseră o porțiune a țării lor.

Anul următor a fost unul confuz. Rusia s-a retras din război, Statele Unite au intrat în război, noii conducători ai Rusiei și președintele Wilson vorbeau de autodeterminarea naționalităților.

Evenimentele din Rusia au avut repercursiuni mult mai pregnante asupra Românie. Sprijinită atât de liberali, cât și de conservatori, proclamația regelui Ferdinand din aprilie 1917, promițând pământ și dreptul la vot imediat ce se restabilea pacea, a avut efectul scontat de a stăvili contagiunea revoluționară. Românii au rezistat până când „Revoluția din Octombrie” a pus capăt sprijinului rusesc și a produs haos în rândul unităților rusești din Moldova. Când guvernul bolșevic a început negocierile cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să încheie un armistițiu și să înceapă convorbirile de pace în ianuarie 1918.

Evenimentele care au anticipat încheierea primului război mondial, au fost păcile separate încheiate la Brest-Litovsk și Buftea-București de Puterile Centrale cu doi dintre aliații Antantei: Rusia și România;

Aceste păci au fost rezultatul ofensivelor germane din martie și iunie 1918, afectând îndeosebi statutul României. Pacea de la București este o reacție a celei de la Brest-Litovsk Alexandru Marghiloman și-a asumat încheierea păcii.

Sfârșitul războiului este caracterizat prin armistițiile încheiate de Antanta cu aliații Puterilor Centrale: Bulgaria ( 29 septembrie 1918), Turcia (Moudros, 30 octombrie 1918), Austro-Ungaria (Villa Giusti, 3 noiembrie 1918).

Germania a fost nevoită să semneze armistițiul de la Compiegne (Rothondes, 11 noiembrie 1918) prin care era obligată să evacueze Alsacia și Lorena, să evacueze malul stâng al Rinului, să evacueze teritoriile ocupate în Franța, Belgia și Luxemburg, trupele germane trebuiau să se retragă din Austro-Ungaria, Turcia și Romania, anularea clauzelor păciilor de la Brest-Litovsk și București, era obligată să remită Antantei 5000 de locomotive și 150.000 de vagoane, 5000 automobile, 1700 avioane, flota și submarinele, 5000 tunuri și 28000 mitraliere.

Primul război mondial se terminase după lupte care duraseră patru ani și trei luni. Se soldase cu pierderi uriașe (cca. 13 milioane de morți; peste 20 milioane de răniți); regiuni întregi fuseseră pustiite (în Franța distruse 1500 localități); războiul a dezorganizat economia și transporturile; a distrus inestimabile valori spirituale; a produs traume psihice.

Sfârșitul primului război mondial marchează și prăbușirea imperiilor german, austro-ungar, otoman și rus, dar și o serie de procese care duc la crearea statului multinațional al sârbilor, croaților și slovenilor prin unirea Serbiei cu Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Polonia se reface, statul federal al cehilor și slovacilor, republica Ungaria (stat independent separat de Austria, care ,devine la rândul ei, republică independentă). România își desăvârșește unitatea națională.

La sfârșitul războiului au loc o serie de mișcări zonale influențate de evenimentele din Rusia din 1917-1918, revolte ale marinarilor la Adriatica și crearea unor consilii ale soldaților, dar și crearea unor consilii naționale care pregătesc apariția unor noi state independente pe harta Europei.

Europa își pierde rolul dominant în lume, preluat de S.U.A.

CAPITOLUL II

Diplomația statelor balcanice în timpul încheierii sistemului tratatelor de pace de la Paris (1919-1923)

Aprecierile la adresa „sistemului de la Versailles”, desigur, sunt diferite. Franța, care adăugase numai la imperiul său colonial circa 700.000 km2 cu o populație de peste 15.000.000 de locuitori, era mulțumită, deși ar fi dorit granița pe Rin; învinșii s-au declarat nemulțumiți, dar au fost siliți, cu excepția turcilor, să cedeze.

Englezul G.M. Trevel afirmă, pe drept cuvânt, că, „în general, trasarea frontierelor europene nu a fost rău făcută la Versailles. Europa nouă era alcătuită dintr-un număr de state ce se sprijineau pe adevăratul principiu al naționalităților. Într-adevăr, statele moștenitoare ale Austro-Ungariei se formaseră prin vrerea propriilor lor popoare, în ultima etapă a războiului, astfel că tratatele de la Versailles trebuiau numai să confirme o realitate. Dar în problema Germaniei s-a greșit, obligând-o la despăgubiri care o striveau, că Aliații n-au făcut nimic ca să-i dea posibilitatea să, supraviețuiască sub forma unei democrații pașnice și ca noua republică germană să devină stabilă și cu largă aderență în rândurile poporului său. Aprecieri corecte, obiective, reale și fără părtinire.

J.B. Duroselle susține că relațiile internaționale, ca o consecință a războiului, au evoluat ținând cont tot mai mult de voința popoarelor. Totodată, tratatele din anii 1919-1920, fără să reușească, pe deplin, a realiza o Europă a naționalităților, a marcat un real progres în acest sens.

Pornind de la aceste aprecieri și bazându-ne pe realitatea românească, se poate afirma cu certitudine că „sistemul Versailles” n-a dăruit nimic țării noastre, ca stat învingător. Teritoriile recunoscute României erau străvechi provincii românești, iar în privința despăgubirilor, aliații ne-au dezavantajat. În orice caz, prin poziția adoptată la Paris, Woodrow Wilson i-a temperat pe Clemenceau, Lloyd-George și Orlando și a sprijinit majoritatea națiunilor nou-constituite în state independente, pe principiul naționalităților. Iar înființarea Ligii Națiunilor, prin efortul președintelui Wilson, a fost un mare pas în evoluția relațiilor internaționale, ca statele mici și mijlocii, de la această tribună, să fie ascultate.

Deși Wilson reușise în ciuda unei formidabile opoziții să cuprindă Liga Națiunilor în prevederile Tratatului de pace de la Versailles, America nu l-a urmat. Marea cauză pentru care se luptase era pierdută, căci, în martie 1920, Senatul printr-un vot final a respins Tratatul de la Versailles, ca și participarea la Liga Națiunilor condamnând țara „pentru mulți ani la un izolaționism steril”. Dar numai după al doilea război mondial, mai teribil decât primul, care zguduise temeliile înseși ale ordinii de atunci, oamenii au recunoscut valabilitatea principiilor pentru care Wilson luptase cu atâta curaj.

Primul război mondial, prin proporțiile sale, a cuprins aproape toate continentele, alarmând oamenii politici, teoreticieni de orientări diferite, juriști, chiar militari, pentru a găsi în comun modalități de a imprima păcii un caracter universal. Ideea nu era nouă, a preocupat oamenii politici și pe diplomați încă din secolul anterior, dar acum se punea deosebit de acut, datorită dimensiunilor acestui măcel.

De fapt cele „14 puncte” ale președintelui Wilson includeau dezideratul creării unui organism internațional, în cadrul căruia să participe pe bază de egalitate atât statele mari, cât și cele mici.

Nu ne propunem să facem un istoric cui a aparținut ideea creării Societății Națiunilor, dacă inițial, Angliei sau altcuiva, dar propunerea lui Wilson a impulsionat acest proiect, la care au subscris chiar și Puterile Centrale (iulie 1918). Chiar dacă acestea au vrut să susțină că ideea le aparține, ceea ce trebuie reținut este faptul că propuneau că în acest organism internațional să intre, de la început, atât statele, învingătoare, cât și cele învinse. Germania și Austro-Ungaria, deci, nu mai erau sigure de victorie în iulie 1918 și își pregăteau o portiță în cazul unei înfrângeri, de a participa la treburile europene.

În orice caz, la insistențele lui Wilson și după ce a fost nevoit să facă unele concesii englezilor și francezilor, Pactul Societății Națiunilor a fost adoptat la 28 iunie 1919 și a constituit parte din tratatele de pace încheiate cu Germania și cu foștii săi aliați, cu care constituiseră Quadrupla Alianță.

România a participat la dezbaterile privind proiectul de statut al Societății Națiunilor. Înainte de sistarea operațiunilor militare, diplomația românească a condamnat admiterea Puterilor Centrale ca membre fondatoare ale acestui for internațional, state care s-au dovedit agresoare și au dezlănțuit războiul. De asemenea, în diferite comisii, a cerut să se precizeze clar egalitatea în drepturi a tuturor țăranilor care vor face parte din acest organism indiferent că sunt mari sau mici, să se interzică încheierea pe viitor a unor tratate secrete, să se reglementeze legislația muncii în spiritul concepției moderne a lumii, să se recunoască dreptul femeilor de a fi reprezentate în acest for, etc.

Chiar dacă Societatea Națiunilor a fost dominată de interesele Marilor Puteri, chiar dacă multe lucruri n-au fost rezolvate și agresorii n-au putut fi temperați ori stopați în diferite situații, crearea acestui organism a fost un moment de cotituri în evoluția relațiilor internaționale și trebuie apreciat ca atare.

Prezența României, alături de celelalte state mici și mijlocii, în rândul membrilor fondatori ai Societății Națiunilor subliniază mutațiile petrecute în lume, în comparație cu brigandajul Marilor Puteri din secolele precedente. Dacă la congresele de la Viena, Paris, Berlin, din secolul trecut, Marile Puteri erau factotum, iar celelalte așteptau umile în anticameră, ca prin delegații lor să-și expună memoriile, lucrurile au progresat, în sens bun, pozitiv. De fapt, pacea de la București din 1913 a spart gheața când micile state din Europa singure și-au reglat problemele. Este drept că securitatea bazată pe garanția oferită de Societatea Națiunilor a fost fragilă, dar glasul unei Albanii, unei Portugalii, unei Românii (nu trebuie uitat că eminentul diplomat Nicolae Titulescu a fost președinte în două legislaturi al Adunării generale a acestui for), al unei Norvegii, ori al unei Finlande a fost, într-o serie de cazuri, nu numai auzit, dar și ascultat.

Acest tratat este numit și Versailles, Paris – Washington sau Versailles – Washington.

Discuțiile au fost purtate numai între aliați, țările învinse având doar dreptul să facă observații în scris.

Conferința de pace de la Paris a evidențiat gravele contradicții dintre învinșii și învingători și nu numai. Europa datora mult Americii, a cărei intervenție în război a grăbit sfârșitul conflictului, statele Antantei fiind datoare SUA cu peste 10 miliarde de dolari.

Ca bază a tratativelor au fost acceptate propunerile în Cele 14 puncte făcute de președintele S.U.A., Woodrow Wilson, la începutul anului 1918. Prevederi se refereau la: principiul autodeterminării, renunțarea la diplomația secretă, libertatea navigației în timp de pace și război, libertatea comerțului internațional, reducerea înarmărilor, rezolvarea problemelor coloniale, evacuarea teritoriilor invadate de Puterile Centrale, crearea unei Societăți a Națiunilor, deschiderea strâmtorilor, restituirea Alsaciei și Lorenei către Franța, rectificarea frontierei Italiei, nerecunoașterea conținutului tratatelor încheiate de Antanta cu aliații mai mici (Italia – 1915, România – 1916)

Toate puterile urmăreau să-și asigure hegemonia politică și economică, să-și mențină sau să împartă coloniile, mai ales că unele Mari Puteri (Rusia, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Imperiul German) fuseseră eliminate.

Anglia era o mare putere maritimă și colonială – politica ei era de a menține un echilibru în relațiile internaționale și de a-și păstra piețele de desfacere, Germania fiind principalul ei client, s-a opus fărâmițării acesteia. Anglia era slăbită și datoare SUA.

Franța era îngrijorată pentru securitatea ei, ea dorind garanții internaționale pentru a-și păstra integritatea. Pentru ei victoria a fost foarte scumpă din toate punctele de vedere. A dorit să-și asigure rolul de hegemon în Europa postbelică și a luptat pentru crearea unui bloc de state care să susțină politica franceză în Europa: Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia.

Italia dorea Triest. Era nemulțumită că tratatul din 1915 nu era recunoscut și avea veleități de influență la Marea Adriatică, în Mediterana, unde se lovea de Turcia.

Dintre statele balcanice, România, Iugoslavia și Grecia erau partenerele Antantei. Anglia, Franța, Italia prin tratate, le-au recunoscut dreptul de a alipi teritorii naționale din monarhia austro-ungară.

Prin dispariția Imperiului Habsburgic și desăvârșirea unității statale a României și Iugoslaviei, unii istorici folosesc termenul de „balcanizarea Europei Centrale” (Serbia se unește cu Croația, Voivodina și Slovenia, Transilvania și Banatul se integrează statului român).

Revenind la S-E Europei, patru state: Serbia, Muntenegru, România și Grecia își vedeau dezideratele naționale satisfăcute. Prin voința comună Serbia și Muntenegru formau un singur stat, unde alături de provinciile desprinse din monarhia austro-ungară – Croația, Slovenia, Dalmația, Voivodina – formau regatul sârbo-croato-sloven, cu o suprafață de 247.691 km2 și o populație de 12.568.000 locuitori.

De asemenea, dezideratele românești au fost îndeplinite, țara în granițele sale firești atingând o suprafață de 295.046 km2 și o populație de aproximativ 16.000.000 locuitori.

Rolul României și Iugoslaviei a crescut atât pe plan zonal cât și european.

Conferința și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919.

Au participat delegați din 27 (+ 4 dominioane și India) țări printre care și România. Rusia nu a fost invitată.

Adunarea a fost una secretă, conferința derulându-se în ședințe plenare iar statele prezente au fost împărțite în 4 categorii:

1. State cu interese generale: S.U.A., Anglia, Franța, Japonia și Italia (reprezentanții acestor state au participat la toate întrunirile și comisiile).

2. State beligerante cu interese speciale: Belgia, Brazilia, dominioanele englezești, India, Grecia, Cuba, China, România, Polonia, Serbia și Cehoslovacia (puteau participa la dezbaterea problemelor ce le priveau direct).

3. State care rupseseră relațiile diplomatice cu Quadrupla Alianță.

4. State în curs de formare și cele neutre.

Organismele conferinței erau:

Consiliul celor patru mari puteri

– hotărârile importante au fost luate de „Consiliul celor patru mari puteri” (Woodrow Wilson, George Clemenceau – președintele guvenului francez, Orlando – președintele guvernului italian, David Lloyd George – primul ministru britanic);

Consiliul celor 10

România a participat ca învingătoare la Conferință, dar a fost tratată ca învinsă, cu o delegație condusă de I. I. C. Brătianu.

Principala problemă a fost cea a Germaniei. Politica Germaniei era aceea a reparațiilor de război divergențe existând între aliați privind modalitatea de plată și perioada de plată. Clemenceau credea că Germania trebuie să acopere în întregime pagubele. Lloyd George susținea că aceste cheltuieli trebuie să depindă de cheltuielile militare ale aliațiilor. O comisie de experți trebuia să stabilească suma care trebuia să o plătească Germaniei și modalitățile de plată. Reprezentanții marilor puteri, Belgia și Iugoslavia urmau să stabilească suma totală.

Conferințele de la Spa (iulie 1920) și Londra (aprilie 1921) au stabilit suma la 132 miliarde mărci aur, în care intrau și reparațiile orientale.

României i se cuvenea 72 miliarde aur, dar i s-au recunoscut doar 31 miliarde.

Acodurile ulterioare – planul Dawes, planul Young, conferința de Haga – au făcut ca România să nu primească din partea nici unui stat suma integrală a despăgubirilor ce i se cuveneau.

A doua problemă era cea a stabilirii granițelor de apus ale Germaniei. Pentru Franța aceasta era problema cheie. Clemenceau și mareșalul Foch credeau că malul stâng al Rinului trebuia să se afle sub controlul Franței prin crearea unor state tampon, fie anexată. S.U.A. și Anglia s-au împotrivit, neacceptând granițe franco-germane pe Rin, ci doar demilitarizarea zonei și ocuparea vremelnică a malului stâng al Rinului. Franța a cerut și teritoriul Saar-ului și a promis că se va abține de la o exploatarea masivă a minelor de aici; S.U.A. nu au ratificat tratatul de garanții solicitat de Paris și datorită opoziției manifestate de Congresul american față de poziția lui Wilson.

Rusia nu a fost invitată la Conferință, dar la Paris se aflau reprezentanți ai fostei Rusii Țariste: Sazonov, Ceaikosvski, Kupenski și Smidt. Franța se pronunța pentru o intervenție deschisă împotriva Rusiei, iar ceilalți aliați pentru o alianță camuflată.

În februarie 1919 S.U.A. – trimite ca ambasador la Paris pe W. Bullit, care, se pronunță pentru retragerea trupelor străine și încetarea războiului civil, reluarea raporturilor comerciale între Rusia și vechii ei parteneri.

Al treilea obiectiv al Conferinței era problema păstrării păcii europene prin crearea unui organism internațional . S-a înființat Societatea Națiunilor (1919). Scopul ei: de a oferi tuturor statelor garanții reciproce privind respectarea independenței și a integrității teritoriale. Proiectul american prevedea sancțiuni economice sau financiare împotriva statului agresor.

Au existat puncte de vedere divergente, privind rosturile Societății Națiunilor: Anglia susținea sancțiuni morale sau economice, Franța – sancțiuni militare și chiar pentru crearea unei forțe internaționale care să pună capăt statului agresor.

Toate tratatele au în față pactul Națiunilor. El se pronunța pentru o politică de pace, colaborare, securitate, pentru renunțarea la război ca mijloc de rezolvare a diferendelor internaționale, pentru relații de echitate între state, pentru respectarea dreptului internațional, justiției și moralei.

Organismele Societății Națiunilor erau: Adunarea Generală, Consiliul în perioada dintre sesiunile Adunării Generale. Existau organisme permanente ca Organizația internațională a muncii și Curtea permanentă de justiție internațională.

Se constată o creștere a rolului statelor mici și mijlocii în politica internațională.

În iunie 1932, Comitetul pentru Dezarmare Morală a adoptat punctul de vedere românesc – “Memorandumul Pella” – privind adaptarea legislației naționale la cerințele fundamentale ale vieții internaționale.

În 1930-1931, N. Titulescu a îndeplinit funcția de președinte al Adunării generale.

A patra chestiune a fost problema teritoriilor coloniale. Au fost împărțite în teritorii sub mandate: sub mandat A – teritorii aflate sub posesia Imperiului Otoman: Siria, Palestina, Iordania; sub mandat B – fostele colonii germane din Africa; sub mandat C – Africa de S-V și posesiunile germane din O. Pacific: N. Guinee, Samoa, Arhip. Mariane, Caroline.

Teritoriile aflate sub mandat A se gândeau la independență.

Tratatele de pace au condus la reorganizarea Europei Centrale și a Balcanilor.

S-au înființat noi state: Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (denumit din 1929 Iugoslavia); Finlanda și Țările Baltice (Lituania, Letonia, Estonia) se constituie în state independente.

Tratatele următoare au fost cele care au afectat Balcanii în mod direct – tratatele de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10 septembrie 1919), de la Neuilly-sur-Seine cu Bulgaria (27 noiembrie 1919), de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) și de la Sèvres cu Imperiul Otoman (10 august 1920).

1. Statele balcanice în fața Forumului Păcii. Semnarea Tratatului de la Versailles

– 28 IUNIE 1919 –

Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919) a fost dur și umilitor pentru Germania care recunoștea că este responsabilă de declanșarea războiului. Oficialii germani au considerat acest tratat un dictat.

Conținând 440 de articole și 15 părți, tratatul conținea: probleme teritoriale, fixa granițele Germaniei cu Franța, Belgia, Luxemburg, Elveția, Austria, Polonia, Danemarca și Cehoslovacia.

Prevederi: teritoriul german se micșora cu 1/8, iar populația cu 1/10, Alsacia și Lorena reveneau Franței, ceda Belgiei o serie de teritorii, suprimarea serviciului militar obligatoriu, reducerea armatei la o sută de mii de oameni, malul stâng al Rinului și o fâșie de 50 de km lățime pe malul său drept, vor fi demilitarizate: nu trebuia să existe armate, să se construiască fortificații și să se desfășoare manevre militare;

Pe malul stâng au fost stabilite trei zone de ocupație: Koln (1925), Koblenz (1930) și Mainz (1935). Teritoriul Saar era supus Ligii Națiunilor pentru 15 ani după care un plebiscit urma să-i fixeze soarta. Germania recunoștea independența Poloniei, îi restituia teritoriile luate cu ocazia împărțirii statului polonez și o parte a Sileziei Superioare. Germania recunoștea independența Cehoslovaciei și îi ceda o parte din Silezia Superioară și renunța la Anschluss (alipirea Austriei). Orașul Danzig (Gdansk) devenea oraș liber, subordonat Ligii Națiunilor, el era inclus în sist. vamal polonez.

Germania renunță la coloniile sale. Acestea erau luate de învingători. Renunța la Peninsula chineză Shan-pu.

Clauzele militare: armata germană era redusă la 100.000 soldați și 4000 ofițeri, serviciul militar obligatoriu era interzis, Statul Major General german era desființat, Germania nu avea dreptul să dețină artilerie grea, tancuri, submarine și aliați, canalul Kill era deschis tuturor navelor, iar căile fluviale germane erau internaționalizate, Wilhelm II urma să fie judecat pentru a i se impune recunoașterea responsabilităților în izbucnirea unui război mondial, pierdea o mare parte a flotei comerciale, plătea o importantă despăgubire de război.

După terminarea primei conflagrații mondiale, delegații României s-au deplasat la Paris pentru a prezenta spre confirmare și recunoaștere internațională, în fața Marilor Puteri și a forumului păcii din capitala Franței, Hotărârile plebiscitare de Unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28 noiembrie, și 1 decembrie.

România venea la Paris conștientă că își îndeplinise obligațiile asumate în anii războiului și că făcuse enorme sacrificii umane și materiale. „Cu toate acestea – aprecia cunoscutul istoric american Sherman David Spector – România a trebuit să combată, atât pe câmpul de luptă, cât și în sălile Conferinței”.

La începutul anului 1919, Marile Puteri recunoșteau României calitatea de stat aliat „pe picior de egalitate cu Serbia, Belgia și Grecia”. Ambasadorul Angliei de la Paris, Lordul Derby, informa, la 10 ianuarie 1919, pe șeful Foreign Office-ului, Curzon, despre „nemulțumirea” lui I.I.C. Brătianu în legătură cu tratamentul impus României la Conferința de Pace comparativ cu Belgia și Serbia.

Victor Antonescu, ministrul de la Paris, sesiza că stabilirea unei distincții, în favoarea Belgiei și Serbiei și în dezavantajul României, era de „origine engleză” și spera, totuși , că Franța va combate o asemenea soluție. Ideea împărțirii arbitrare a statelor aparținea primului ministru englez, David Lloyd George. Conform acestei hotărâri, fiecare țară semnifica înaintea Conferinței Păcii atât cât reprezenta puterea sa militară.

Delegația română a fost primită nefavorabil la Paris, unde a trebuit să suporte nedreptăți și jigniri. Pentru România Conferința a fost un adevărat „calvar al păcii”.

Nemulțumirea delegației Bucureștilor față de tratamentul oficialilor s-a amplificat la 4 ianuarie 1919. României i se aducea „acuzația” că a semnat pacea cu Puterile Centrale și, în consecință, nu avea dreptul la toate revendicările formulate în preajma deschiderii Conferinței.

Oficialii români au mai aflat cu surprindere că nu aveau reprezentați în unele comisii (teritorială, a minorităților, a Ligii Națiunilor, a Căilor Navigabile și a Porturilor), de o mare importanță pentru viitorul statut internațional al țării. În final s-a admis prezența împuterniciților ei în șapte comisii.

Sosit la Paris, I.I.C. Brătianu a căutat să ia legătura cu Take Ionescu, dar i-a fost imposibil. Brătianu comunica în țară că presa franceză comenta neînțelegerile dintre el și Take Ionescu și că acțiunea acestuia din urmă „a agravat, dacă nu și compromis, revendicările noastre”. Se pare că Take Ionescu a dat unele asigurări formale Angliei și Franței în legătură cu acceptarea problemei minorităților și a chestiunii Banatului. I.I.C. Brătianu,în drum spre Paris, a aranjat o întâlnire la Belgrad cu prințul regent Alexandru. Brătianu considera că Dunărea era singura frontieră capabilă să evite un eventual „proces între noi și sârbi”. După întrevedere, Alexandru a confirmat corespondentului ziarului „Le temps”, Tavernier, „înțelegerea” survenită între Take Ionescu și Pașici, prin care primul recunoștea Serbiei drepturile asupra părții de vest a Banatului. I.I.C. Brătianu comunica, la 14 ianuarie 1919, că atitudinea lui Take Ionescu a compromis interesele românești în Banat, iar intervenția americană a complicat-o și mai mult. La 29 ianuarie 1919, conducătorul delegației Bucureștilor a prezentat un expozeu în problema Banatului de Timișoara. Două zile mai târziu, șeful guvernului britanic, David Lloyd George, întreba: „unde dracu’ este Banatul?”. România și Regatul Sârbo-croato-sloven erau convinse, în iunie 1919, de necesitatea menținerea „unor relații strânse”. Surse diplomatice britanice vorbesc de rolul Italiei, care a făcut tot ce a putut ca să învrăjbească cele două state în chestiunea Banatului.

Secretariatul general al Conferinței de Pace a invitat, la 30 ianuarie 1919, pe oficialii români, pentru a doua zi. I.I.C. Brătianu, a prezentat la 1 februarie, o expunere verbală în problema Banatului și a remis memoriul România în fața Conferinței de Pace: Revendicările sale teritoriale. Era însoțit de Nicolae Mișu, Constantin Brătianu, secretarul personal al primului ministru, și Alexandru Lapedatu, consilier tehnic. La intrarea în ședință, G. Clemenceau, i-a ieșit înainte și l-a rugat să nu mai ridice problema tratatelor anterioare, deoarece l-ar „indispune” pe Wilson, ci numai să prezinte revendicările teritoriale.

Primul ministru al României a refuzat. A făcut pentru fiecare teritoriu în parte expuneri detaliate. David Lloyd George l-a interpelat pe Brătianu în privința naturii adunărilor naționale, el, personal, dovedindu-și neîncrederea în plebiscitul spontan și apreciind cererile delegației României „exorbitante”.

După retragerea lui I.I.C. Brătianu, premierul englez a propus ca revendicările României să fie analizate de o comisie teritorială.

I.I.C. Brătianu face o scurtă vizită la Londra, unde se afla și regina Maria.

Reîntors la Paris, primul – ministru a insistat, din nou, în „Comisia pentru studierea problemelor teritoriale”, asupra satisfacerii revendicărilor românești.

Un prim moment care a dus la încordarea raporturilor României cu Marile Puteri a fost legat de semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania. Documentul a fost remis delegației României numai cu cinci minute înainte de intrarea în sala Conferinței, ceea ce a pus-o în imposibilitatea de a-l studia cu atenție. I.I.C. Brătianu și generalul Coandă au semnat documentul ca să nu strice armonia și întrucât România „nu prea era interesată în problema Germaniei”.

În articolul 292, Germania recunoștea ca fiind abrogate toate tratatele, convențiile și înțelegerile încheiate cu România înainte de 1 august 1914 sau după această dată. Prin articolul 256, Germania era obligată să renunțe la Pacea de la Buftea-București. Cu toate acestea, delegația română a formulat observații în legătură cu problema reparațiilor, dar demersurile nu au fost luate în considerare.

Situația s-a pus cu acuitate și în perioada discutării Tratatului de la Saint Germain. Rezervele lui I.I.C. Brătianu la clauzele financiare aveau în vedere faptul că nu era just ca statele succesorale sau formate în urma dezmembrării monarhiei Austro-Ungariei să plătească valoarea bunurilor și a proprietăților dobândite; în legătură cu sarcinile financiare ale tratatului cu Austria, România, împreună cu Polonia, Regatul Sârbo-croato-sloven și Cehoslovacia au protestat, considerându-le ca „injuste”. Danielopol, delegatul României în Comisia Reparațiilor, comunica președintelui Conferinței că țara sa își rezervă dreptul de a face observații suplimentare, de îndată ce proiectul definitiv ne va fi comunicat.

Tratatele de pace n-au precizat (afară de cel de la Neuilly sur Seine) sumele datorate de foștii inamici.

În chestiunea reparațiilor, României îi reveneau doar 1%, Regatului Sârbo-croato-sloven 5%, Greciei 0,40 %.

În ceea ce privește reparațiile datorate de Austria, Ungaria și Bulgaria, s-a stabilit ca suma globală să fie divizată în două: prima jumătate urma să fie împărțită între Anglia, Franța, Belgia, Italia, Japonia, Portugalia, Serbia, România, Grecia, etc., în cote identice cu reparațiile germane; a doua era repartizată astfel: 40 % Italiei, iar restul de 60 % Greciei, Serbiei, României și altor state. În acest fel, României i se ofereau 12, 5 % din suma globală a reparațiilor austro-ungare și bulgare. Austria a obținut suspendarea pe timp de 20 ani a plății reparațiilor.

Cât privește Bulgaria, ea a obținut o reducere substanțială a sumei prevăzute, care a fost eșalonată pe 60 de ani.

Pentru a preîntâmpina o situație similară cu aceea creată în momentul semnării tratatului cu Germania, reprezentanții statelor mici au hotărât să acționeze concertat.

A fost întreprins un demers comun pentru ca prevederile tratatelor cu Austria, Bulgaria și Turcia să nu mai fie stabilite fără participarea țărilor interesate. Răspunsul la nota înaintă de delegațiile României, Greciei, Regatului Sârbo-croato-sloven, Poloniei și Cehoslovaciei a fost însă cu totul „vag și dilatoriu”, după care s-a hotărât alcătuirea unei a doua note. Brătianu a demonstrat acestora că problema care se punea cu acuitate în acel moment era apărarea suveranității statelor lor. Acest lucru a reieșit atunci când Venizelos i-a spus lui Brătianu: „eu am iluzia că aș reprezenta o țară liberă și independentă. Noi toți suntem la discreția Marilor Puteri. Eu nu cred că mă pot opune voinței lor”. Replica lui Brătianu a fost promptă: „Dacă dumneata renunți la suveranitatea Greciei, eu nu pot renunța la acea a României”.

2. Statele balcanice

ȘI TRATATUL DE LA SAINT – GERMAIN

– 10 SEPTEMBRIE 1919 –

Prezentarea textului tratatului de Versailles a cauzat nemulțumiri șefului delegației României, Ionel Brătianu și reprezentantului Iugoslaviei datorită prezenței în preambul a unei clauze economice, care ar fi lăsat drum liber statelor occidentale în economia românească și al clauzei minorităților, pe care Brătianu credea că a rezolvat-o prin decretul din septembrie 1918 (toți cetățenii României se bucurau de aceleași drepturi).

Tratatul de la Saint-Germain i-a fost prezentat lui Brătianu în timp util, deoarece acesta a amenințat că nu-l va semna dacă se va întâmpla ca la Versailles când l-a primit cu puțin înainte de semnare. El observa că prevederile tratatului de la Versailles erau (napoleoniene) dure iar mijloacle de realizare erau mussoliene (dure).

Brătianu a declarat că se bucură deoarece aliații recunosc unirea României cu Bucovina, dar el nu-l va semna, deoarece există două clauze potrivnice statutului de țară independentă a României. “Am moștenit o țară independentă și pt. a-i lărgi granițele nu am dreptul să-i sacrific independența”. I.I.C. Brătianu a respins un control al Marilor Puteri asupra micilor state, dar nu și unul al Ligii Națiunilor.

România nu figura în textul tratatului de la Saint Germain; i se impuneau doar condiții care îi afectau independența politică și libertatea economică. Poziția adoptată de I.I.C. Brătianu – de neacceptare a unor clauze care puneau în pericol independența țării – a fost aprobată de conducătorii delegațiilor celorlalte state mici, precum și de o serie de personalități din Franța, Italia și Statele Unite.

În timpul pregătirii tratatului cu Austria, Brătianu a protestat că nu se respectă tratatul încheiat în 1916 între România și Antanta, nu se repară prejudiciile aduse de raptul din 1775, când nordul Moldovei a fost smuls prin vicleșug de Habsburgi, iar prin clauzele referitoare la drepturile minorităților se aduceau prejudicii României ca stat suveran. În Memoriul remis, la 2 iulie 1919, Consiliul Suprem Aliat, în momentul retragerii sale de la Conferința de pace, premierul român preciza: „Guvernul român nu poate primi articolul din Proiectul de Tratat cu Austria privitor la garantarea drepturilor minorităților și la organizarea tranzitului și a negoțului. În forma lui, acest articol prevede o obligație ce nu s-a impus niciodată până acum, nici măcar unui dușman învins”. Delegația română a propus introducerea următorului text: România acordă tuturor minorităților de limbă, rasă sau religie locuind în interiorul noilor frontiere drepturi egale cu ale celorlalți cetățeni români”.

Convocați la 5 iunie 1919, în fața Consiliului Suprem, delegații României (Brătianu), Poloniei (Panderewski), Cehoslovaciei (Beneș), Greciei (Venizelos) și Iugoslaviei (Vesnić), în problema dezarmării, și-au expus motivele pentru care țările lor nu puteau dezarma, precizând că cei Patru țineau cont numai de situația creată Austriei prin tratatul de pace, iar Vesnić a obiectat că nu se făcea nici o distincție între învingători și învinși. Același lucru spunea și Brătianu, declarând că îi este imposibil să accepte o limitare a forțelor sale armate calculate în raport cu Austria.

La 10 iunie 1919, situația s-a încordat și mai mult, când au început discuțiile privind frontiera Ungariei în raport cu vecinii săi. De aceea Brătianu, după ce și-a pus semnătura pe tratatul de pace cu Germania, la 28 iunie 1919, a părăsit Franța. La 10 septembrie 1919, se semna la Saint-Germain Tratatul cu Austria, fără iscăliturile României și Iugoslaviei. A doua zi, la 11 septembrie 1919, sosea la București, Sir George Klerk, pentru a găsi o soluție în chestiunea divergențelor ce se creaseră în legătură cu Budapesta între Aliați și România.

Brătianu a părăsit Conferința. Diplomația americană propunea, ca represalii, excluderea României de la Conferință și adoptarea unei blocade economice și financiare.

La 12 septembrie 1919, Brătianu își prezenta demisia regelui cu următoarea motivație: „După victoria Aliaților, Majestatea Voastră a fost atât de bun să mă însărcineze cu formarea guvernului și să mă numească primul delegat al României la Conferința de Pace. De acord cu colegii mei, eu mi-am asumat această înaltă și dificilă misiune și Majestatea Voastră a consimțit că eu o voi îndeplini numai în virtutea Tratatului de alianță pe care l-am semnat în 1916. Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferința de Pace a statelor aliate, nu a luat în considerare acest tratat și a decis să impună României condiții pe care ea nu le poate accepta deoarece ele sunt incompatibile cu demnitatea, independența și cu interesele ei politice și economice. Aceasta este convingerea unanimă a membrilor guvernului, incluzând pe cei care reprezintă Vechiul Regat, ca și pe cei care reprezintă toate provinciile unite. Ca urmare a faptului că tratatul nostru de alianță a fost ignorat, am onoarea să rog pe Majestatea Voastră să fie atât de bun să accepte demisia guvernului”. Referindu-se la demisia guvernului I.I.C. Brătianu, la 13 septembrie 1919, însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la București raporta la Washington că situația internațională este în exclusivitate responsabilă de căderea guvernului și că marea majoritate a opiniei publice din România împărtășește punctul de vedere al domnului Brătianu.

După demisia, la 12 septembrie 1919, a lui I.I.C. Brătianu, România a continuat să adopte aceeași linie de intransigență față de hotărârile Conferinței.

Între 1 și 3 decembrie 1919, diverși reprezentanți ai „Blocului” au angajat discuții cu delegații Antantei, prilej cu care Al. Vaida – Voievod le-a declarat că viitorul guvernul avea de gând să primească ultimatul (al 12-lea), însă nu fără condiții.

În urma unor noi presiuni ale Aliaților, România a luat hotărârea să semneze, la 9 decembrie 1919, Tratatul de la Saint Germain, reglementările financiare și tratatul cu Bulgaria. Datorită eforturilor Bucureștilor fură înlăturate preambulul și articolele 10 și 11 din tratatul minorităților. La 22 decembrie 1919, Consiliul Suprem autoriza reluarea relațiilor economice cu România.

Recunoașterea Unirii Bucovinei cu România a ridicat mai puține probleme decât chestiunea Banatului. Înscrierea ei în tratatul de la Saint Germain a fost amânată până după fixarea frontierelor cu Ungaria și Regatul Sârbo-croato-sloven.

La 4 decembrie, Clemenceau aprecia drept „satisfăcătoare” discuția cu delegatul român, generalul Coandă, iar în ziua următoare șefii delegațiilor celor cinci mari puteri, întruniți la locuința lui Pichon, erau anunțați că noul prim-ministru de la București, Al. Vaida Voievod, promisese semnarea tratatelor în discuție.

Guvernul Vaida Voievod, ca și guvernul Coandă au reușit să fie modificate și înlăturate unele formulări din Tratatul cu Austria și din cel al Minorităților, încât documentul este semnat de generalul Coandă și Ion Pelivan, la 9 decembrie 1919. Prin articolul 59, „Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului Ducat al Bucovinei, cuprinsă dincoace de fruntariile României, astfel precum vor fi fixate ulterior de Principalele Puteri Aliate și Asociate”, consfințindu-se, prin aceasta, recunoașterea internațională a Unirii Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie 1918. O dată cu semnarea Tratatului minorităților, delegații plenipotențiari români subscriau și la Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye, din 10 septembrie 1919, la Aranjamentul referitor la contul reparațiilor, la Aranjamentul privitor la contribuția de cheltuieli pentru eliberarea teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, precum și la Tratatul de pace cu Bulgaria, semnat la Neuilly-sur-Seine la 27 noiembrie 1919. Tratatul minorităților conținea 17 articole și preciza toate facilitățile pe care România se angaja să le dea minorităților. „Guvernul român – stipulează articolul 2 – se angajează a da tuturor locuitorilor săi întreagă și deplină protecție pentru viața și libertatea lor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religiune. Toți locuitorii României vor avea dreptul la liberul exercițiu, atât public, cât și privat, al oricărei confesiuni, religiuni sau credințe, atât timp cât între exercițiul acestora și ordinea publică și bunele moravuri nu va exista incompatibilitatea”.

În timpul negocierilor pentru încheierea Tratatului de la Saint Germain, britanicii și francezii s-au împotrivit dorinței americanilor de a se acorda României întreaga Bucovină, pe baza Rezoluției Consiliului Național de la Cernăuți; Departamentul de Stat se gândea la posibilitatea creării unui stat rutean. Americanii au forțat România să separe bazinul râului Ceremuș, ale cărui interese economice se aflau în direcția Galiției. Diplomația română, când a fost informată asupra împărțiți Bucovinei, a refuzat să accepte soluția și a preferat o graniță comună cu Polonia în Galiția de Est.

Presa internațională a consemnat satisfacția acordată, până la urmă, României. Astfel, „La Nation Belge” nota: „Consiliul Suprem ar fi trebuit să utilizeze cu totul alte argumente decât amenințările. Dar Consiliul, atât de blajin pentru germani, nu a fost adesea prea just pentru puterile cu interese limitate. Numai atitudinea energică a României a putut decide Consiliul să-i acorde schimbări avantajoase la Tratatul minorităților”.

Partea pozitivă a prevederilor Tratatului de la Saint Germain se referea la desființarea monarhiei dualiste austro-ungare și la recunoașterea proceselor revoluționare care avuseseră loc pe teritoriul fostului imperiu în cursul anului 1918.

Mulțumită atitudinii exemplare a dinastiei în timpul primului război mondial, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor a beneficiat, cu ocazia elaborării tratatelor de pace, de bunăvoința Aliaților, în special a francezilor. Ca și regina Maria a României, prințul Alexandru al Serbiei se deplasa frecvent la Paris în timpul Conferinței de Pace să discute direct cu șefii de stat și de guvern aliați și să-l susțină pe Trumbić, care apăra interesele țării. De altfel, chiar pe culoarele Ritz-ului a întâlnit prințul în repetate rânduri familia regală a României.

Tratatele de pace, în ciuda ostilității Italiei, care nu vedea cu ochi buni faptul că Serbia ajungea la Adriatica, au oficializat unirea slavilor meridionali în jurul regatului sârbesc. Prin Tratatul de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919, Austria renunța la Slovenia, în timp ce Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 obliga Ungaria să cedeze Croația. În urma medierii de către Franța, neliniștită să-și vadă doi dintre aliați, Regatul României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, disputându-și cu furie dreptul asupra Banatului timișan, provincie aflată odinioară sub tutelă ungară, însă locuită de români și de sârbi (alături de germani și maghiari),acest teritoriu a fost împărțit între București și Belgrad. Românii au moștenit orașul Temesvár, devenit de atunci Timișoara, în timp ce sârbii, cu partea sudică a Banatului ce le era atribuită, erau din acel moment în măsură să asigure capitalei lor o protecție eficace. În fine, Tratatul de la Neully din 27 martie 1919, primul din punct de vedere cronologic, dar cel mai puțin aprig discutat de fapt, a permis Regatului S.C.S. să-și rectifice frontierele cu Bulgaria în Macedonia, fapt ce satisfăcea interesele strategice ale Belgradului.

Singurul element care a aruncat o umbră asupra sistemului tratatelor de pace a fost, pentru Regatul S.C.S., anexarea de către Italia a Istriei, Triestului și a câtorva insule dalmate. Această anexare fusese promisă de Aliați italienilor în 1915 pentru a-i convinge să se alăture Antantei, ceea ce ei au și făcut.Cu toate că populația acestor regiuni era majoritar slavă, Belgradul a aceptat să le cedeze prin Tratatul de la Rapallo din 12 noiembrie 1920. În acest fel, un stat aliat „cu interese secundare”, conform clasificării adoptate de organizatorii Conferinței de pace, trebuia să cedeze în fața pretențiilor unuia dintre „cei Mari”, care, împreună cu Franța, Anglia și Statele Unite, făceau parte din Consiliul celor Patru. Acest fapt demonstra de asemenea că, înainte de toate, rivalitatea italiano-sârbă pentru posesiunea țărmului stâng al Adriaticii, departe de a se potoli, era cât se poate de actuală. Consecința pe plan intern a Tratatului de la Rapallo a fost demisia șefului diplomației de la Belgrad, Trumbić, care, originar din Dalmația, era, fără îndoială, mai sensibil decât alții la amenințarea hegemonismului italian.

Ideea unui stat iugoslav se bucurase de puțin sprijin internațional. Primele care au încurajat-o au fost Statele Unite începând cu vara lui 1918; tot ele au recunoscut statul iugoslav în februarie 1919. Spre deosebire de Polonia și Cehoslovacia, el nu fusese admis ca atare la Conferință, unde a fost reprezentat formal doar de Serbia. Italia susținea cu convingere că iugoslavii din fosta monarhie dualistă erau dușmani și în consecință trebuiau excluși de la Conferință. Când Franța s-a hotărât, fără tragere de inimă și abia după Marea Britanie, să recunoască noul stat la mai bine de șase luni după crearea sa, a făcut-o pentru că Tratatul de la Versailles era gata. Din moment ce Serbia se luptase cu Germania, era nevoie de semnătura guvernului de la Belgrad.

Dintre toate statele balcanice, Iugoslavia se prezenta cu cele mai complexe probleme. Singura frontieră sigură și nedispusă era cu Grecia, dar, pe de altă parte, se află într-un conflict deschis cu unul dintre cei Patru – Italia. Prima dintre chestiunile iugoslave prezentate la Conferința a fost cea a Banatului, în ianuarie 1919, și deși părea ușor de rezolvat a necesitat aproape un an și jumătate.

Pretențiile concurente ale Italiei și Iugoslaviei la coasta adriatică estică au fost examinate în februarie. Negocierile au redus treptat aria disputată, dar portul Fiume (Rijeka) cu populația sa majoritar italiană nu a ajuns în discuție decât în aprilie. Situația s-a complicat în septembrie, când scriitorul Gabriele D’Annuzio l-a capturat printr-o acțiune pornită din inițiativă particulară. Când Conferința a luat sfârșit, cele două părți au fost îndemnate să își rezolve singure conflictul de interese, ceea ce s-a și întâmplat prin Tratatul de la Rapallo în noiembrie 1920, prin care Italia obținea Istria, portul Zara (Zadar), ca o enclavă italiană în teritoriul iugoslav, și câteva insule. Fiume urma să fie un oraș-stat independent, legat teritorial de Italia, dar Sušak, suburbia sa slavă, a trecut în mâinile Iugoslaviei. Aproape 500.000 de etnici iugoslavi s-au trezit în Italia, fără nici un fel de protecție stipulată prin Tratat, spre deosebire de etnicii italieni din Iugoslavia.

Provincia austriacă mixtă Carintia a fost primul și singurul exemplu din Balcani a cărui soartă a fost hotărâtă prin plebiscit. Chestiunea nu a fost cu adevărat discutată până în primăvara lui 1919, moment în care trupele iugoslave încercau deja să intre în provincie. Fără să se îndoiască de rezultate, politicienii sloveni au propus un plebiscit. Conferința l-a aprobat și a împărțit teritoriul într-o zonă sudică, predominant slovenă, care urma să voteze prima, și una nordică, ce urma să voteze dacă sudul se hotăra să treacă la Iugoslavia. Mulți locuitori aveau sentimente împărțite. Organizat în octombrie 1920, plebiscitul din sud a hotărât în favoarea Austriei printr-o majoritate de 59 %. Rațiunile practice predominaseră. Cum chemarea la urne a celeilalte zone nu mai era necesară, Carintia a rămas austriacă. După câteva ajustări minore ale graniței cu Bulgaria din motive strategice, Iugoslavia avea o suprafață de 247.000 km2 și o populație de 12 milioane.

Grecia, primind teritorii din Tracia Apuseană (Dimotica, Karaagaci, Dedeagaci), rectificări în favoarea ei în Macedonia, atinge până la sfârșitul primului război mondial suprafața de 100.000 km2 (aproape dublu față de războaiele balcanice și o populație de 5.100.000 de locuitori). Este drept că grecii pretindeau Strâmtorile, Constantinopolul și chiar teritorii din Anatolia, dar războiul ce va urma cu turcii le va fi nefavorabil.

Războiul câștigat de puterile Antantei ridica probleme deosebit de complexe pentru Albania. Trupele italiene, grecești, muntenegrene și sârbești refuzau să evacueze zona și ridicau pretenții teritoriale, deși Albania n-a făcut parte din Puterile Centrale, adică din blocul celor învinși. Nu trebuie uitat că blocul învingătorilor (Anglia, Franța, Italia) iscăliseră Acordul secret de la Londra (1915). În această situație, Albania și-a mobilizat toate forțele pentru eliberarea țării, concentrându-și concomitent atenția asupra Conferinței de pace de la Paris. Aici au sosit, afară de delegația guvernului albanez, delegați din străinătate (România, Bulgaria, Egipt, Turcia și S.U.A.). Dar aceste încercări au eșuat. Albania își intensifică lupta.

În același timp, Italia având dificultăți interne și nedorind să satisfacă o serie de pretenții ale Serbiei și Muntenegrului încheie cu Grecia un acord secret, cunoscut sub numele de „acordul Tittoni – Venizelos” unde cele două state își împart regiuni întregi din Albania..

Pentru a pune capăt disensiunilor dintre aliați, Anglia, Franța și S.U.A. obligă pe ceilalți parteneri să iscălească Memorandumul din 9 decembrie 1919 în problema Albaniei. Astfel, Italiei avea dreptul să anexeze Vlora cu toată zona respectivă, insula Sazani și primea mandat asupra teritoriului albanez; Grecia anexa Ghirocastro, iar Regatul Sârbilor-Croaților-Slovenilor avea dreptul de a-și construi o cale ferată la Marea Adriatică prin nordul Albaniei.

În fața acestei situații, poporul este chemat la luptă. Este convocat un nou congres la Lușnia (28-31 ianuarie 1920). Congresul anterior a fost ținut la Durres în decembrie 1918, când s-a format un guvern sub președinția lui Turhan Pașa, care avea sarcina să reprezinte interesele Albaniei la Conferința de pace. Respingând orice protectorat străin, a declarat independența Albaniei și a chemat la luptă împotriva ocupanților; s-a format un guvern în care erau reprezentate toate grupurile politice și religioase, prezidat de Suleiman Bey. S-a format o regență compusă din patru persoane (2 musulmani, 1 catolic, 1 ortodox).

Italia este nevoită ca prin Protocolul de la Tirana (august 1920), să-și retragă trupele din Albania, cu excepția insulei Sazani. La 3 septembrie 1920, trupele albaneze intră în Vlora liberă. Lupta eroică a poporului a atras simpatia întregii lumi și atunci când guvernul albanez a cerut admiterea în Liga Națiunilor. Adunarea Generală l-a primit cu majoritatea voturilor la 17 decembrie 1920. Conferința de la Paris (noiembrie 1921) – unde s-au întrunit ambasadorii Franței, Angliei, Italiei și Japoniei – a recunoscut independența Albaniei și granița din 1913, cu mici modificări.

Prin acest tratat se recunoștea: formarea Republicii Austria (84.000 Km2, 6,7 mil. locuitori); formarea unor state noi: Cehoslovacia (Boemia, Moravia, Slovacia), statutul polonez primea Galiția, Slovenia, Dalmația, Bosnia, Herțegovina Regatul sârbiilor, croațiilor și sloveniilor.

Italia primea Tirolul de sud, Istria fără Fiume, orașul Sara și câteva insule.

Bucovina, Transilvania, Banat erau recunoscute aparținând regatului României.

Minoritățile naționale beneficiau de protecția marilor puteri.

Deplina libertate a tranzitului de mărfuri pe teritoriul României, vreme de cinci ani.

Clauzele militare: armata austriacă era demobilizată și redusă la 30.000 de persoane, nu avea dreptul la aviație; ca reparații – trebuia să predea întreaga flotă comercială și de pescuit; art. 88 interzicea Anschluss-ul.

3. Tratatul de la Neully-sur-Seine

– 27 noiembrie 1919 –

Exceptând Turcia, Bulgaria a fost singurul stat balcanic aflat în tabăra Puterilor Centrale care a stat în tabăra celor învinși. Cu toate eforturile făcute (800.000 militari) sub arme, în 1918), pierzând războiul a pierdut și unele teritorii, rămânând cu o suprafață de 103.146 km2 și o populație de 4.396.000 locuitori. Cu 100.000 de morți, cu despăgubiri ce trebuiau achitate, în valoare de 2.250.000.000 franci-aur, fără ieșirea la Marea Egee, fără Macedonia, fără porțiuni din Tracia, la care râvnea, fără sudul Dobrogei, suspectată de vecini pe care îi atacase de două ori (fără declarație de război), aștepta orice conjunctură ce urma să ducă la schimbarea status-qou-ului în Balcani.

Tratatul de la Neully din noiembrie 1919 a redus considerabil frontierele țării, deposedată mai cu seamă de către Grecia de deschiderea sa la Marea Egee. Bulgaria nu mai era din acel moment o națiune mediteraneană, flota ei văzându-se silită să se mulțumească cu cabotajul pe Marea Neagră. Această amputare a fost, fără îndoială, cel mai dureros resimțită de opinia publică, fiindcă ea punea capăt visurilor de hegemonie în Balcani. Serbia și România, în cele privește, își refăceau granițele [cu Bulgaria] din 1913, care sporeau spre Dobrogea și Macedonia cu titlul de compensație pentru agresiunile bulgare din 1915 și 1916. Statul a fost nevoit să concedieze o parte din armată și să plătească grele despăgubiri de război, mai ales României, din cauza faptului că bulgarii participaseră la jefuirea lipsită de scrupule a bogățiilor economice a bogățiilor economice românești în perioada 1916-1918.

Severitatea Tratatului de la Neully a provocat dificultăți considerabile. Taxele fiscale au început să apese dureros pe umerii unui popor care, orice s-ar spune, nu simțise pe propria-i piele războiul așa cum îl simțiseră sârbii și românii. Au început, firește, să apară nemulțumiri, exacerbate și de rănile suferite de amorul propriu, care au urmat umilirii țării în fața vecinilor ei balcanici, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și România Mare, care deveneau puteri dominante în zonă.

Puterile Aliate și Asociate au semnat, la 27 noiembrie 1919, tratatul de pace cu Bulgaria. În timpul negocierii tratatului de la Neuilly-sur-Seine, marile puteri au căutat să speculeze interesul diplomației Bucureștilor în sancționarea acestui act internațional pentru a face noi presiuni în a-l determina „să accepte” clauzele tratatului cu Austria și cel al minorităților, pe care România refuza să le semneze.

În timpul elaborării tratatului americanii au sugerat ca România să renunțe la Cadrilater (S Dobrogei) pentru a i se recunoaște suveranitatea asupra Basarabiei.

Oficialii francezi și englezi nu au împărtășit această găselniță americană opinând că nu este normal ca o țară învingătoare să cedeze teritorii unui stat învins.

În legătură cu acel tratat, americanii propuseseră, încă de la 5 martie 1919, trasarea unei frontiere etnice între România și Bulgaria în Dobrogea. Opțiunea lor reprezenta un compromis între frontierele stabilite prin Tratatul de la Berlin (1878) și cel de la București (1913). Foreign Office-ul nu era dispus să revizuiască tratatele antebelice, dar nu se împotrivea unei revizuiri de frontiere dacă România și Bulgaria o doreau.

Quai d’Orsay-ul a fost, mai întâi, de acord că linia propusă de americani „va rectifica erori vechi”, dar a sfârșit prin a se împotrivi soluției care cerea unui stat aliat să cedeze teritoriul unui inamic.

În vara anului 1919, americanii au insistat pe lângă englezi ca aceștia să facă presiuni asupra României „să cedeze Dobrogea de Sud Bulgariei”.

La 4 mai 1919, Consiliul miniștrilor de externe a abordat, în discuțiile sale, fixarea frontierei româno-bulgare în Dobrogea, iar două zile mai târziu Raportul Comisiei pentru afacerile românești și iugoslave în această chestiune, a fost înaintat Consiliului celor zece. Între timp, diverși emisari și organe de presă, susținuți de Sofia, întrețineau o vie propagandă pentru a crea , față de Puterile Aliate și Asociate, o atmosferă favorabilă aspirațiilor teritoriale bulgare, înclusiv în problema Dobrogei.

În cadrul reuniunii, din 3 septembrie 1919, Balfour a reamintit că forumul suprem „a hotărât că România, ca putere aliată, nu poate fi solicitată să cedeze teritoriu Bulgariei. În final, proiectul tratatului de pace cu Bulgaria, înaintat diplomației de la Sofia, la 19 septembrie, conținea clauza restabilirii, între România și Bulgaria, a graniței din 1913.

După ce, la 6 decembrie 1919, guvernul de la București a acceptat să semneze tratatul cu Austria și cel al minorităților, patru zile mai târziu, Victor Antonescu și Constantin Coandă parafau, în numele României, tratatul de pace cu Bulgaria.

Tratatul prevedea următoarele: Bulgaria ceda Tracia Occidentală Greciei și pierdea ieșirea la Marea Egee, iar Iugoslaviei unele părți din Macedonia, granița româno-bulgară revenea la cea stabilită prin tratatul de la București din 1913 care încheia al doilea război balcanic (art. 27, pct. 5), armata – 20.000 oameni, nu aveau dreptul la flotă sau avioane. Bulgaria era obligată să plătească despăgubiri de război de 2,250 milioane franci – aur, plătibili în 37 de ani, cu un procent anual de 5 %.

România a ratificat tratatul cu Bulgaria la 20 septembrie 1920.

4. PROTOCOLUL DE LA PARIS

– 28 OCTOMBRIE 1920 –

Odată cu căderea țarismului, Basarabia își afirmă imediat individualitatea și își revendică drepturile. Se afirmă principiul autodeterminării. Acest drept, confirmat oficial la 25 septembrie și 5 decembrie 1917, avea să pună capăt raptului de la 1812. Atunci, prin pacea de la București, Turcia cedase Rusiei Basarabia. Prin aceasta, Imperiul Otoman viola, pur și simplu, contractul său de vasalitate, iar Rusia a devenit complicea violării contractului de drept internațional. Or complicea violării unui contract de drept internțional nu poate crea dreptul.

La începutul lui decembrie 1917, Sfatul Țării proclamă autonomia provinciei. La 24 ianuarie 1918, a fost proclamată independența Republicii Autonome Democratice Moldovenești.

La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării a adoptat decizia Unirii Republicii Moldovenești cu România

Evenimentele revoluționare care au culminat cu Decizia de Unire a Basarabiei cu România au reținut atenția diplomaților Marilor Puteri. Problema a fost abordată de Inquiry Commission, iar la 29 octombrie 1918 era prezentă și în memorandumul Cobb-Liippmann. Prima constata că Basarabia are o populație în majoritate românească. Al doilea, reprezentând programul american pentru conferință, fusese expediat, la 29 octombrie 1918.

Chestiunea Basarabiei a interesat îndeaproape și cercurile diplomatice ale Foreign Office-ului. Comisia pentru revendicările românești recomanda, la 10 februarie 1919, ca forumul păcii „să recunoască Unirea, deja înfăptuită, a Basarabiei cu România”. Argumentele experților britanici erau următoarele: 1) Basarabia făcuse parte, până la 1812, din Moldova; 2) Sfatul Țării, reprezentanță națională, declarase independența și ceruse unirea cu România; 3) populația provinciei era în majoritate românească.

Comisia pentru afacerile română și iugoslavă a luat în discuție, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919, când au luat cuvântul Sir Eyre Crowe (Anglia), francezul Laroche și americanul Day. La 11 martie 1919, comisia se pronunța pentru unirea Basarabiei cu România.

Problema raporturilor româno-sovietice s-a pus în timpul ședințelor Consiliului Suprem din 1 și 2 iulie 1919. Delegația României cuprindea pe I.I.C. Brătianu, N. Mișu, C. Diamandi și I. Pelivan, iar cea britanică, având în frunte pe David Lloyd George, mai cuprindea pe A.J. Balfour, H. Nicolson, A.W. Leeper și H. Temperley. Reprezentantul Franței, A. Tardieu, a dat citire raportului prin care se recunoștea desăvârșirea statală a României și garantarea de către aceasta a drepturilor minorităților, în conformitate cu prevederile Pactului Ligii Națiunilor.

Atmosfera la Paris și la Londra în ajunul sosirii premierului Al. Vaida Voievod, în a doua jumătatea a lunii ianuarie 1920, continua să fie defavorabilă României.

Recunoașterea de către Aliații a Unirii Basarabiei cu România fusese amânată din motive complexe, cele mai importante fiind rezervele americane. Diplomația americană nu dorea să participe la delimitarea frontierelor fostului Imperiu țarist. La aceasta se adăuga sprijinul acordat de britanici și francezi rușilor albi, care emiteau pretenții la Basarabia și acceptarea unui șiretlic american de a amâna recunoașterea, până ce România era de acord cu hotărârile Consiliului Suprem.

În prima etapă a misiunii sale, Al. Vaida Voievod s-a oprit la Paris (16-27 ianuarie 1920), unde s-a întâlnit cu Clemenceau, Lloyd George, Nitti și Wallace. La 20 ianuarie 1920, Al. Vaida-Voievod a ridicat, în fața Consiliului Suprem, problema recunoașterii hotarelor orientale ale României. Deși,în timpul discuțiilor, Clemenceau și David Lloyd George au „condiționat” satisfacerea dorinței guvernului de la București de evacuarea teritoriului Ungariei, forumul păcii a luat notă de opinia „Comisiei pentru afacerile române”, potrivit căreia tertoriul dintre Nistru și Prut „trebuie să aparțină României”.

Între 28 ianuarie și 3 februarie 1920, Al. Vaida Voievod s-a deplasat la Londra. Prezența lui în capitala Angliei a stârnit în presa britanică ecouri din cele mai favorabile României.

Al. Vaida – Voievod a fost primul șef de guvern care a inițiat, după victoria bolșevicilor, negocieri directe cu reprezentanții statului sovietic pentru rezolvarea problemelor de interes comun, dorind, „cu toată sinceritatea și bunăvoința, a cădea de acord cu Sovietele”.

Pe linia bunelor raporturi cu Rusia, de neamestec în treburile sale interne, oficialitățile de la București nu au acceptat să se facă recrutări de oameni, pe teritoriul României, pentru a fi trimiși în armata lui Denikin.

Chestiunea Basarabiei a preocupat Conferința Puterilor Aliate și Asociate de la Londra din 3 martie 1920. Demiterea cabinetului Al. Vaida-Voievod, la 13 martie 1920, a semnat, într-un fel, întreruperea tratativelor începute sub auspicii favorabile cu Rusia Sovietică.

Conferința de la San Remo, din 24-25 aprilie, a reluat discuția asupra unor probleme teritoriale ale României. În virtutea hotărârii luate la San Remo, din inițiativă engleză, Aliații au decis să deschidă convorbiri cu delegația sovietică condusă de Krassin.

Propunerea Franței, făcută României, de a intra în război alături de polonezi împotriva Sovietelor nu a fost acceptată de guvernul de la București, primul ministru Al. Averescu fiind, așa cum aprecia postul de radio Moscova, la 14 iunie 1920, „destul de prevăzător și prudent pentru a se amesteca în această aventură”.

Consiliul Ambasadorilor a amânat semnarea Tratatului Basarabiei, până ce România era de acord să încheie pacea cu Ungaria. Această condiție a fost îndeplinită la 4 iunie 1920.

Un rol deosebit în fixarea clauzelor Tratatului Basarabiei l-a jucat N. Titulescu , care s-a deplasat în acest scop în capitala Angliei. În vara anului 1920, guvernul britanic condiționa semnarea Tratatului Basarabiei de „anumite asigurări privind proprietățile britanice din Basarabia” și de „satisfacerea Tratatului minorităților”. La 14 august, Foreign Office-ul îl ruga pe reprezentatul său la Paris, Lordul Derby, să convină cu Quai d’Orsay-ul semnarea imediată, întrucât cele două condiții fuseseră îndeplinite de România.

La 28 octombrie 1920, Take Ionescu a fost de acord să semneze Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoașterea de granițe comune între acele state care dobândiseră teritorii de la fosta monarhie dualistă. Consiliul Ambasadorilor, în schimbul faptului că România a acceptat hotarele cu Regatul Sârbo-croato-sloven, Cehoslovacia și Polonia, i-a prezentat lui Take Ionescu tratatul care menționa recunoașterea de jure a Unirii Basarabiei cu România. Tratatul a fost semnat de Imperiul Britanic, Franța, Italia și România, la 28 octombrie, iar peste câteva zile și de reprezentantul Japoniei, care, în momentul acela, se afla la Bruxelles, Vicontele Ishii va semna la 30 octombrie.

Cu ocazia semnării, de către Marile Puteri, a Protocolului de la Paris, din octombrie 1920, Rusia Sovietică a protestat împotriva acestui act internațional.

Importanța tratatului, semnat la 28 octombrie 1920, era dată de faptul că el conținea „singura obligație (…) asumată de Marea Britanie în Balcani „în afara obligațiilor tratatelor de pace și a înțelegerilor convenite prin rezoluția Conferinței Ambasadorilor cu privire la Albania”. Tratatul din octombrie 1920 recunoștea „suveranitatea României asupra Basarabiei” și includea obligația implicită de a i se acorda asistență, „în cazul unei încercări rusești de a redobândi Basarabia”. Deoarece ratificarea tratatului s-a produs în 1922, recunoașterea britanică a constituit o problemă majoră a relațiilor anglo-române la începutul deceniului respectiv.

Acest tratat internațional a fost ratificat, la 19 mai 1922, de Anglia și România, la 11 mai 1924 de Franța și la 7 martie 1927 de Italia. Japonia nu l-a ratificat.

5. Tratatul de Trianon

– 4 iunie 1920 –

Austro-Ungaria, cu care se semnase un armistițiu, se dezmembrase deja. Trecând printr-o revoluție, o contrarevoluție și o ocupație în cursul anului 1919, Ungaria a fost nevoită să înțeleagă că nu putea supraviețui cu întregul său teritoriu istoric și cu naționalitățile conlocuitoare. Semnat în sfârșit în iunie 1920, Tratatul de la Trianon lăsa Ungariei o treime din teritoriul său de dinainte de război. Norocul i se schimbase și, dintre statele care doreau revizuirea acordului de pace (statele „revizioniste”), ea a rămas cu cele mai multe resentimente. În timp ce înainte de război maghiarii reprezentaseră mai puțin de jumătate din populația teritoriilor sale, o treime dintre ei se găseau acum în afara Ungariei.

Odată cu terminarea primei conflagranții mondiale, Ungaria, prin numeroși emisari, a desfășurat în străinătate o intensă propagandă pentru a-și apăra teza „integrității teritoriale” antebelice și a câștigat numeroși prozeliți, îndeosebi în Statele Unite ale Americii, ea căutând, prin răspândirea a numeroase știri false, să câștige opinia publică internațională.

Dificultățile depășite în perioada iscălirii Tratatului de la Saint-Germain au ușurat mult finisarea și încheierea Tratatului cu Ungaria la Trianon. Totuși, pentru România, Cehoslovacia și Iugoslavia, un moment dificil în timpul negocierii Tratatului de pace cu Ungaria l-a constituit intenția Marilor Puteri de a alcătui o Confederație danubiană, sub egida Ungariei, o formă deghizată de lezare a suveranității naționale a acestor state. Interesul manifestat de Marea Britanie și Franța pentru realizarea acestei creații artificiale era, în primul rând, de natură economică și financiară, întrucât Ungaria oferise capitalurilor engleze, americane și franceze participarea și controlul asupra industriei și căilor ferate. În cele trei țări, proiectul Confederației danubiene a produs o legitimă îngrijorare, mai ales că Paleologue, secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe al Franței, punea un mare zel, motivând că această Confederație ar avea menirea de a apăra Austria de un eventual Anschluss, o încercare de blocare a unei eventuale expansiuni germane în sud-estul continentului. Iar primul-ministru al Italiei, Francesco Nitti, devenise peste noapte filomaghiar și cerea revizuirea granițelor statului ungar, contrar hotărârilor luate de Conferința de pace în ședința sa din 13 iunie 1919.

Românii din Transilvania și Ungaria, în urma declarației făcute în parlamentul de la Budapesta de reprezentantul Partidului Național Român, la 18 octombrie 1918, au trecut la măsuri de organizare, pregătind Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, care a proclamat Unirea cu România.

Armistițiul cu noul guvern al Ungariei, încheiat la 30 noiembrie 1918, a fost considerat de România ca având o mare importanță.

Condițiile pe care Ungaria a trebuit să le accepte, prin armistițiul de la Belgrad, prevedeau evacuarea tuturor trupelor maghiare la nordul unei linii care urma albia Someșului Superior și a Bistriței până la confluența lor cu Tisa. Linia din Transilvania urma albia Mureșului. Convenția împărțea, de fapt, Transilvania, linia de demarcație de pe Mureș fiind arbitrară și ilogică. Într-un memoriu remis conducătorului Quai d’Orsay-ului, din 28 noiembrie 1918, Iuliu Maniu aprecia că aceasta „împarte națiunea română din Transilvania și Ungaria în două părți”. România nu a fost invitată la negocierea armistițiului; nici una din clauze nu-i cerea să colaboreze la aplicarea convențiilor. Stabilirea liniei de demarcației devenea, în mod inerent, o sursă de conflict și tensiune.

Guvernul de la București, Consiliul Dirigent și Marele Cartier General al Armatei – considerând arbitrar aliniamentul Mureș și în totală neconcordanță cu principiile tratatelor afirmate de Antantă, cu Hotărârea de Unire din 1 Decembrie 1918 – au adresat Consiliului Militar Interaliat de la Versailles și forumului păcii numeroase cereri de revizuire a ceea ce s-a stabilit la Belgrad.

Armata română a depășit cursul Mureșului și a mutat, fără rezistență, linia de demarcație spre vest.

La Conferința de Pace, problema Transilvaniei, a Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a preocupat diplomația marilor puteri și, mai ales, „Comisia pentru studierea problemelor teritoriale legate de România” – cei opt experți erau: Eyre Crowe, A.W.A. Leeper (Anglia; A. Tardieu, J. Laroche (Franța); Giacomo de Martino și contele Vannutelli-Rey (Italia); Clive Day și Charles Seymour (S.U.A.).

În octombrie 1918, Day a recomandat să se acorde României regiuni din Austro-Ungaria, populate de majorități române, Bucureștii asumându-și obligația să garanteze drepturile minorităților. Charles Seymour a sintetizat propunerile lui Day și a constatat că românii întreceau cu mult, ca număr, pe maghiari, în majoritatea regiunilor revendicate de ei. Recomandările Comisiei Inquiry prezentate lui W. Wilson, în ianuarie 1919, vizau acordarea Transilvaniei României, cu excepția a trei orașe în care se considera că populația era predominant maghiară – Szatmar-Nemeti, Nagy Varad și Arad. De asemenea, unele părți etnic românești din Crișana urmau să fie atribuite României. Propunerile americane reliefau că Departamentul de Stat avea de gând să ignore tratatul de alianță din 1916. De altfel, propunerile Comisiei Inquiry nu făceau nici un fel de referiri la tratatul respectiv, președintele Wilson dovedindu-se, mai ales, insensibil la prevederile lui.

Guvernul francez a organizat, în decembrie 1918, un grup care să formuleze un „program de pace”. Cu privire la Transilvania și Crișana, planul francez a fost cel mai favorabil României. De Martonne aprecia că România intrase în război pentru Transilvania.

Pentru diplomația Bucureștilor, încheierea Tratatului de pace cu Ungaria trebuia să consfințească recunoașterea de jure a Hotărârii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în felul acesta înlăturându-se și o mare nedreptate istorică.

La Paris, reprezentanții României, împreună cu cei ai Cehoslovaciei și Regatului Sârbo-croato-sloven, au cerut forului păcii să recunoască dreptul la autodeterminare al popoarelor respective. Consiliul Suprem, preocupat de perfectarea Tratatului de la Versailles, hotăra, la 26 februarie 1919, ca până la stabilirea frontierei definitive româno-ungare, să creeze o zonă neutră, concepută ca un teritoriu tampon între armata română și cea ungară, care urma să fie ocupată de trupele Antantei. Zona începea la est de calea ferată Arad-oradea-Carei-Satu-Mare, nepermițându-se și eliberarea acestor orașe; ea continua spre vest 5 Km dincolo de linia de revendicată de guvernul de la București. În interval de 10 zile – începând de la 23 martie – forțele militare ungare erau obligate să se retragă.

La 21 martie 1919, s-a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor și s-a constituit un Consiliu Revoluționar, în care Béla Kun a devenit comisar al poporului pentru afacerile externe.

Guvernul de la Budapesta a refuzat să recunoască dreptul poporului român din Transilvania la autodeterminare, a decretat mobilizarea și a declarat că se află în stare de război „cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”.

La 20 iulie 1919, trupele maghiare au întreprins primul atac asupra armatelor române aflate la est de Tisa. În acest context, s-a produs contra-ofensiva trupelor române care s-a făcut cu consimțământul și la sugestia Aliaților.

Ungaria nu intenționa să recunoască frontierele stabilite de forumul păcii de la Paris.

De astă dată, ignorând îndemnurile – uneori imperative – ale Consiliului Suprem Interaliat ca trupele române să nu înainteze, Brătianu și Înaltul Comandament al erau deciși să meargă până la capăt în confruntarea româno-ungară. Decizia avea o dublă motivație: de securitate și de prestigiu. Când trupele române și-au făcut, la 4 august 1919, intrarea în Budapesta, în locul guvernului controlat de Bela Kun se afla, de la 1 august, guvernul condus de socialiștii de dreapta Gyula Peidl și Karoly Peyer, ambii ostili comuniștilor. După patru luni, când armata română s-a retras din Ungaria, forțele conservatoare, eliberate de teama comunismului, au reluat tradiționala politică de ostilitate față de România.

Crearea unei zone neutre, trimiterea unor emisari la Budapesta, amânarea fixării graniței româno-ungare, atitudinea guvernului Kun, propaganda ungară desfășurată la Paris și în capitalele celorlalte mari puteri, care urmărea negarea Deciziei Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, au constituit factori care au prelungit momentul semnării Tratatului cu Ungaria.

În țară, schimbarea guvernului I.I.C. Brătianu avea în vedere și o modificare de atitudine a României față de forumul păcii din capitala Franței. La sfârșitul lui ianuarie 1920, Al Vaida-Voievod s-a deplasat la Londra, oraș considerat de N. Titulescu „un post de observație de prim ordin” pentru înțelegerea raporturilor internaționale.

Al. Vaida-Voievod, care a fost bine primit la Londra, a luat parte la Conferința Puterilor Aliate, el fiind însoțit la discuții de însărcinatul cu afaceri român M. Boerescu. La 23 februarie, el a adresat lui Lloyd George, un memoriu referitor la retragerea trupelor române de pe Tisa și evacuarea comandamentelor armatei române de pe teritoriul Ungariei.

Discuțiile de la Londra, privind încheierea Tratatului cu Ungaria, au fost extrem de interesante. La Foreign Office, Boerescu a primit asigurări că România putea considera chestiunea teritorială ca „închisă și hotărâtă” în favoarea sa, iar în ceea ce privește clauzele economice „acestea nu vor suferi decât ușoare modificări”. În Camera Lorzilor – în decembrie 1919 și martie 1920 – atunci când s-a discutat textul tratatului de pace cu Ungaria – s-au avansat și unele formule bizare ca aceea a Lordului Bryce, potrivit căreia „rezolvarea” chestiunii s-ar realiza prin crearea de „coridoare” între Ungaria și toate „insulele” unde locuiau maghiari și chiar secui în Transilvania, Cehoslovacia și Iugoslavia.

Conferința miniștrilor de externe și ambasadorilor, prezidată de Lordul Curzon, a hotărât, la 8 martie 1920, că proiectul de Tratat cu Ungaria rămânea definitiv în ceea ce privește clauzele teritoriale, militare, financiare și de tranzit. Autorii Tratatului de pace cu Ungaria acceptau, de fapt, valoarea indubitabilă a hotărârii de la Alba Iulia.

Contele Appony a protestat, la 16 mai, față de decizia Conferinței și a contesta caracterul plebiscitar al Hotărârilor de Unire din 1918. Diplomatul ungur a refuzat să semneze tratatul de pace. A doua zi, contele Teleky a remis președintelui Millerand o notă prin care anunța că Ungaria va semna tratatul de pace.

La 4 iunie 1920, în Palatul Marele Trianon de la Versailles, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, format din 14 părți și 364 de articole. Pentru a marca solidaritatea lor, delegația română (Nicolae Titulescu și dr. Ion Cantacuzino), cehoslovacă (Beneș) și iugoslavă (Pașić și Trumbić) au sosit împreună. Ședința solemnă a fost prezidată de Alexandre Millerand, deci, afară de Franța și cele 3 state mai sus-amintite, au iscălit tratatul Marea Britanie, Italia, SUA, Japonia, Canada, Grecia, Polonia, pe de o parte, și Ungaria, pe de altă parte.

Partea I conținea toate articolele referitoare la Pactul Societății Națiunilor. Articolele 27-35 stabileau frontierele Ungariei cu România, Iugoslavia și Cehoslovacia, iar articolul 45 stipula că „Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei”. Prin această prevedere, Actul de Unire a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România din 1 decembrie 1918 căpăta recunoaștere internațională. În conformitate cu articolul 46, o Comisie alcătuită din 7 membri, dintre care 5 numiți de Principalele Puteri Aliate și Asociate și câte unul de România și Ungaria, trebuia să se constituie în 15 zile de la intrarea în vigoare a Tratatului pentru a fixa granița la fața locului (descrisă în articolul 27). Articolul 47 preciza că România confirmă angajamentul de-a respecta dispozițiile cuprinse în Tratatul minorităților din 1919, iar articolul 55, obligația pentru Ungaria de-a acorda tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naștere, naționalitate, limbă, rasă și religie, deplina și întreaga protecție a vieții și libertății lor. Prin articolul 227 „Ungaria declară că recunoaște ca lipsite de orice efect tratatele, convențiunile și înțelegerile pe care ea sau fosta monarhie austro-ungară le-a încheiat cu Rusia sau orice stat sau guvern al cărui teritoriu constituia mai înainte o parte a Rusiei, cât și cu România înainte de 28 iulie 1914 sau de la această dată până la punerea în vigoare a Tratatului”. În urma Tratatului de la Trianon, Ungaria avea o suprafață de 92.915 km2 o populație de 8.457.000 locuitori, limitându-i-se forțele armate la 30.000 de oameni. Nu aveau voie să aibă aviație, tancuri, artilerie și flotă. Reparațiile de război nu au fost fixate.

Tratatul de la Trianon încheiat la 4 iunie 1920, a fost ratificat de forurile legislative de la București (Cameră și Senat) la 17, și, respectiv, 26 august același an. Opinia publică românească a salutat cu satisfacție încheierea acestui tratat care recunoștea de jure unul din Actele de Unire din 1918 ale națiunii române.

Ungaria, deși a semnat Tratatul de la Trianon, nu a renunțat la politica revizionistă.

În final, o dată cu alipirea Transilvaniei, a celei mai mari părți a Banatului și a altor teritorii ungurești, a Bucovinei, a Cadrilaterului și a Basarabiei, România și-a dublat suprafața de dinainte de război (la 295.000 km2) și populația (la peste 16 milioane). Ungaria, Bulgaria și Rusia nu au acceptat faptul că triumful România era definitiv. Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor – sau Iugoslavia („Țara slavilor sudici”) după cum era cunoscută – era o creație cu totul diferită. Până și numele simboliza autodeterminarea. Orice ar fi fost, cu siguranță nu era „creația Tratatului de la Versailles”, care o menționa doar ca semnatară. Ea luase ființă înainte de Conferința de pace; francezii nu jucaseră nici un rol în constituirea sa.

Negociatorii știau că autodeterminarea pură nu poate fi atinsă, că nu se pot trasa linii de demarcație între naționalități fără a le muta dintr-o parte într-alta și a opera schimbări geografice, că naționalismul deziluzionat poate reprezenta o amenințare pentru noua ordine internațională. Ei au introdus plebiscitul ca o modalitate de a măsura opiniile populației în cazul în care nu se ajungea la nici un acord. S-au străduit să ofere protecția drepturilor individuale ale membrilor comunităților minoritare, sperând că acestea vor mulțumi populația rămasă de partea greșită a graniței. Această practică era o extensie a fostei metode aplicate de Tratatul de la Berlin minorităților religioase. În Tratatele de pace au fost incluse acorduri pentru protejarea drepturilor minorităților, încheiate și cu statele nou create sau extinse teritorial. Toate statele care doreau să adere la Liga Națiunilor erau nevoite să subscrie unor proceduri asemănătoare. Astfel, toate statele balcanice erau acoperite din punctul de vedere al drepturilor minorităților, deși era imposibil ca o asemenea protecție să fie realizată. Statele revizioniste au exploatat nemulțumirea. Statele noi erau indignate de limitarea suveranității lor.

Toate luptaseră vreme îndelungată și războiul schimbase totul. Toate trecuseră prin suferințe grele. Erau împărțite în învingători și învinși. Învingătorii trebuiau să facă față succesului, iar învinșii resentimentelor: ambele aveau să fie exploatate. Cu toate acestea, existau acum de trei ori mai mulți oameni eliberați de sub stăpânirea străină decât cei aflați încă sub ea și, începând cu acest moment, nici unul dintre statele balcanice nu a mai pornit la război împotriva altui stat balcanic, până ce marile puteri nu au profitat din nou de slăbiciunile lor pentru propriile interese, așa cum făcuseră în 1914. prin comparație, acesta era un rezultat pozitiv al unui acord de pace bazat pe principiul nou al autodeterminării.

Tratatul de la Sevres

– 10 august 1920 –

Aspirațiile Greciei depășeau bineînțeles partea bulgară a Traciei, incluzând și principalele așezări grecești din Imperiul Otoman. În afara Constantinopolului, acestea se aflau pe coastele Mării Marmara și ale Egeei, în interiorul Capadociei și pe coasta estică a Mării Negre. Prăbușirea Imperiului Otoman în 1918 a fost la fel de bruscă precum cea a Austro-Ungariei. Turcia era în război din 1911. Comitetul pentru Unire și Progres (CUP) și ambițiile sale războinice erau terminate. Sultanul Mehmet al V-lea murise în iulie și succesorul său, Mehmet al VI-lea (1861-1926), a format un nou cabinet pentru a încheia armistițiul. Guvernul de la Constantinopolul, ca reacție împotriva „Junilor turci”, nu a văzut altă soluție decât cooperarea deplină cu învingătorii. Aliații erau liberi să acționeze cum credeau de cuviință în întreaga țară.

Triumful lor era deplin, dar tocmai Tratatul cu turcii a necesitat cel mai mult timp. Englezii și francezii au ocupat teritorii pe care și le-au acordat singuri. Grecii și italienii aveau pretenții la părți din Anatolia. Italiei i se făcuseră promisiuni clare. Venizelos, care nu primise decât asigurări vagi, s-a prezentat în februarie 1919 cu o listă „de cumpărături” formidabilă, incluzând nordul Epirului de la Albania, Tracia Vestică de la Bulgaria și Estică de la Turcia, insule și teritorii pe coasta Mării Egee a Asiei Mici. Obiectivul său principal era Smirna (Izmir) și hinterland-ul acesteia. Smirna avea o populație grecească numeroasă, dar din diversele statistici nu reieșea clar dac grecii sau turcii erau majoritari. De dragul Smirnei, Venizelos trimisese trupe pentru a participa la intervenția Aliaților din sudul Rusiei (unde trăiau și etnici greci). Tot pentru Smirna era gata să renunțe la alte pretenții.

Comisia care se ocupa de această chestiune era împărțită. Furios din cauza portului Fiume, premierul italian a plecat de la Paris la sfârșitul lui aprilie. Trupe italiene au debarcat în mai multe locuri din Turcia sub pretextul menținerii ordinii. Încercând să anticipeze hotărârile Conferinței de pace, Italia își prejudiciase poziția. Temându-se de intențiile sale în legătură cu Asia Mică, Aliații și-au dat acordul pentru ocuparea Smirnei de către Grecia în luna mai, pe motiv că protejează populația locală.

Grecii și italienii au fost nevoiți curând să își rezolve problemele, dar debarcarea grecilor a fost marcată de atrocități comise asupra turcilor. În ciuda pedepselor prompte, se produsese ireparabilul. Intervenția a acționat ca un catalizator pentru naționalismul turc și a alimentat resentimentele împotriva grecilor, Aliaților și guvernului de la Salonic și viitorul Kemal Atatürk, trimis să restabilească ordinea în rândul forțelor otomane, a început să organizeze o rezistență și în final o mișcare naționalistă viabilă, în afara capacității de intervenție a Aliaților și sultanului.

Spre sfârșitul anului, Marea Britanie și Franța au ajuns la un acord asupra formei angajamentelor din Orientul Apropiat. În aprilie, au inclus hotărârile în prima versiune a Tratatului de pace cu Turcia. Imperiul Otoman era practic dezmembrat în favoarea populației sale creștine și arabe și a puterilor Aliate. Grecia urma să obțină cea mai mare parte a Traciei și insulele Imbros și Tenedos, sporindu-și astfel teritoriul la 151.833 km2 cu o populație de 5,5 milioane de locuitori – o creștere de 2,9 milioane de locuitori a populației grecești din 1913. Ea avea să ocupe și să administreze regiunea Smirna timp de cinci ani, după care putea să o anexeze în mod formal dacă se cerea un plebiscit conform prevederilor Ligii Națiunilor. Venizelos era încrezător că imigrarea grecilor din alte regiuni ale Asiei Mici avea să asigure votul favorabil.

Aliații fuseseră de acord să se organizeze alegeri pentru un nou parlament otoman. Acesta s-a întrunit în ianuarie 1920 și a votat menținerea integrității teritoriale și independența statului. Aliații au convins guvernul sultanului să îl dizolve și să aresteze liderii naționaliști. Deoarece ocupaseră Constantinopolul, au obligat Poarta să semneze Tratatul. Niciodată ratificat, acesta a incendiat opinia publică turcă și a permis în final Turciei să își impună propriile condiții de pace în fața Aliaților victorioși.

Încă din august 1920, când s-a impus Turciei tratatul de la Sèvres, România a manifestat înțelegere față de interesele turcești. Acest lucru se datora, pe de o parte, faptului că regimul, care urma să fie stabilit Strâmtorilor Mării Negre, interesa în foarte mare măsură diplomația Bucureștilor, iar pe de altă parte, România fusese obligată de Marile Puteri Aliate să semneze tratatul de la Sèvres în condiții ce loveau interesele sale vitale. Franța și Anglia trebuiau să știe că României îi era absolut necesară libertatea de navigație, că ea nu-și va putea juca rolul de grânar al Europei dacă nu va participa la Comisia Internațională a Strâmtorilor cu același titlu ca și Marile Puteri. În asemenea împrejurări, este explicabilă poziția favorabilă pe care România, a adoptat-o față de Turcia, imediat după încheierea tratatului de la Sèvres. De altfel, armistițiul de la Mudania, din 11 octombrie 1922, anula acest tratat.

România era interesată de rezolvarea pe cale pașnică a problemei Strâmtorilor Mării Negre, ea având în vedere și eventualele alianțe care se puteau încheia în preajma tratatului cu Turcia. Obiectivele diplomației Bucureștilor vizau libertatea Strâmtorilor, punerea lor sub control internațional și crearea unei zone neutre între Bulgaria și Turcia, evitându-se o mărire exagerată a teritoriului bulgar.

Când delegații României au plecat la Lausanne, trei erau obiectivele pe care ei le urmăreau: 1) să se ajungă la stabilirea unei păci trainice în Orientul Apropiat; 2) să se creeze o zonă demilitarizată între Turcia și Bulgaria; 3) să se stabilească un regim al strâmtorilor Mării Negre care să asigure, pe cât posibil, libertatea navigației și nestingherita dezvoltare pe viitor a intereselor românești politice și economice. La Lausanne, învingătorii din 1918 încercau să impună voința lor unei Turcii care, la 1923, nu mai era învinsă. Punctul de vedere românesc a fost recunoscut just și înscris în tratat. Delegațiile aliate au intenționat să profite de reglementarea chestiunii strâmtorilor pentru a-și asigura pe Dunăre un drept pe care nu-l aveau. Față de acest lucru, reprezentanții români au protestat.

Deși tratatul de la Sevres (10 august 1920) n-a fost niciodată ratificat datorită mișcării naționale kemaliste, totuși el are o mare importanță pentru România. Tratatul de la Sevres, la care România n-a fost invitată să participe, a fost însoțit de așa numitul Tratat al frontierelor încheiat între Principalele Puteri Aliate și Asociate pe de o parte, și Polonia, Cehoslovacia, România și Regatul Sârbo-croato-sloven, pe de alta. Tratatul reafirma suveranitatea acestor țări asupra hotarelor recunoscute prin documentele Conferinței de Pace; articolele 2 și 3 înregistrau, din nou, traseele generale ale frontierelor României cu statele vecine, fixând punctele mai importante de graniță. Tratatul recunoștea statutul internațional al României, Cehoslovaciei și Regatul Sârbo-croato-sloven și oferea prilejul celor trei state de a-și rezolva singure problemele ridicate de stabilirea concretă al frontierelor, cunoscându-se că aceste trei țări erau vecine.

România a aderat la acest tratat la 28 octombrie 1920, iar în anii 1921-1923 a trecut, împreună cu aliatele sale, la aplicarea lui după ce acesta a fost înscris și în registrul de tratate al Societății Națiunilor (1922).

În pofida faptului că Polonia nu-l semnase și unele mari puteri nu-l ratificaseră, România, Cehoslovacia și Regatul Sârbo-croato-sloven au decis să-și fixeze frontierele, prin încheierea unor acorduri bilaterale.

Marile Puteri și-au exprimat, însă, nemulțumirea față de actele de independență ale celor trei țări și față de procedura utilizată.

Neînțelegerile procedurale – Polonia nu semnase tratatul, iar Franța nu-l ratificase – au împiedicat punere în vigoare a Tratatului frontierelor, dar statele care au format Mica Înțelegere l-au aplicat conform intereselor mutuale. După semnarea Tratatului de la Lausanne, s-a recunoscut, din nou, ansamblul tratatelor semnate anterior de Puterile Aliate și Asociate cu foștii aliați ai Imperiului Otoman – articolul 26 recunoștea frontierele României și aducea precizările necesare asupra naturii relațiilor bilaterale româno-turce.

Tratatul de la Sevres, în pofida carențelor arătate mai sus, a confirmat, din nou, statutele teritoriale ale României, Regatului Sârbo-croato-sloven și Cehoslovaciei.

Prin Tratatul de la Sévres, din 10 august 1920, practic, anglo-franco-italienii deveneau stăpâni absoluți ai Imperiului otoman, dispunând de căi strategice (aveau dreptul să întrețină în zona Strâmtorilor forțe militare și aeriene), exercitând controlul asupra finanțelor și bogățiilor țării, încât, de fapt, sultanul nu avea nici o autoritate. Se cuvine să menționăm că singură Turcia, s-a opus în mod deschis învingătorilor și a reușit să modifice clauzele tratatului de pace. Dar acest lucru a reușit în urma revoluției naționale, conduse de eminentul Mustafa Kemal Atatürk, care a impus Antantei un nou tratat modificat, iscălit la Lausanne (1923).

Turcia păstra doar Asia Mică și teritoriul din jurul Istambulului.

Strâmtorile Bosfor și Dardanele rămâneau deschise traficului maritim liber.

Convenția de Lausanne (24 iulie 1923) privea regimul Strâmtorilor Mării Negre, demilitarizarea acestora, libera navigație pentru toate vasele comerciale atât în timp de pace cât și de război, statele neriverane nu puteau intra în strâmtori cu mai multe nave de război decât cuprindea flota celui mai puternic stat riveran.

S-a format o Comisie Internațională a strâmtorilor: Anglia, Franța, Italia, Japonia, SUA, Rusia, Grecia, România, Bulgaria și Turcia, dar Rusia, Bulgaria și Turcia numai după ce intrau în Liga Națiunilor.

BIBLIOGRAFIE

BERNSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei.Naționalismele și Concertul European Secolul XIX (1815-1919), Iași, Editura Institutul European, 2005.

BUZATU, Gheorghe, România și trusturile petroliere internaționale până la 1929,Iași, Editura Junimea, 1981.

CIACHIR, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

Ciachir, Nicolae, Marile Puteri și România (1865-1947), Editura Albatros, București, 1996.

CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, România și Ungaria de la Trianon la Paris (1920-1947). Bătălia diplomatică pentru Transilvania, Editura Viitorul Românesc, 1996.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918-1940), Editura „Junimea”, Iași, 1991.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, România și sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iași, Institutul European, 1993.

DOBRINESCU, Valeriu Florin, România la Conferințele de Pace (Paris: 1919-1920, 1946-1947), Editura Neuron, Focșani, 1996 (în colaborare cu Doru Tompea).

Gauthier, Guy, Acvile și lei – O istorie a monarhiilor balcanice din 1817 până în 1974, Editura Humanitas, București, 2004.

IORDAN, Constantin, România și relațiile internaționale din sud-estul european: probleme ale păcii, securității și cooperării (1919-1924), București, Editura All Educational, 1999.

Jelavich, Charles și Barbara, Formarea statelor naționale balcanice (1804-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

MUȘAT , Mircea, ARDELEANU, Ion, România după Marea Unire, II (Partea I. 1918-1933), București, 1986.

PAVLOWITCH, Stevan K., Istoria Balcanilor (1804-1945), Editura Polirom, Iași, 2002.

Preda, Dumitru, Alexandrescu, Vasile, Prodan, Costică, Campania armatei române din 1918-1919, București, 1984.

Preda, Dumitru, România și Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliție (1916-1917), Iași, Editura Institutul European, 1998.

SCURTU, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999.

SPECTOR, Sherman-David, România la Conferinta de pace de la Paris, Iași, Institutul European, 1995.

SEIȘANU, Romulus, Principiul naționalităților. Originile, evoluția și elementele constitutive ale națiunilor: Tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly-sur-Seine, Sevres, Laussane: studiu istoric de drept internațional public, București, Editura Albatros, 1996.

Titulescu, Nicolae, Basarabia pământ românesc, Editura Rum Irina, București, Ediție Ion Grecescu, 1992.

VIANU, Alexandru, ZANFIR, Zorin, BUȘE, Contantin, BĂDESCU, Gheorghe, Relațiile internaționale în acte și documente, vol. I (1917-1939), București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.

ZBUCHEA, Gheorghe, Istoria Iugoslaviei, București, Editura Corint, 2001.

***, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Editura Junimea, 1980.

***, 1918 la Români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Recunoașterea ei internațională, vol. IV, București, 1986.