Stat Si Biserica In Timpul Imparatului Carol Cel Mare

INTRODUCERE

Începând cu epoca lui Carol cel Mare (768-814), Galia, intră în rândul marilor puteri ale lumii. Până atunci, fusese privită doar ca o zonă europeană marginală. În acest vast ansamblu dominat de Roma nu a fost decât o provincie cucerită, nici foarte bogată, nici foarte glorioasă, din cuprinsul imperiului mediteanean.

Importanța relativă a epocii lui Carol cel Mare în istoria Galiei și în cea a Occidentului, reiese în primul rând din izvoarele scrise care au ajuns până în zilele noastre: diplome acordate bisericilor sau unor persoane particulare, anale, scrisori, poeme, cronici etc. Mișcarea de înnoire din interiorul Bisericii a continuat în timpul lui Carol cel Mare în direcția reformei clericale și liturgice, dar s-a extins și spre alte direcții. Carol s-a implicat personal, și va vedea în această mișcareun mijloc de dezvoltarea regatului și de promovare a puterii regale. Prin acțiunile întreprinse Carol s-a dovedit un adevărat lider al Bisericii din regat: emitea capitularii prin care reglementa probleme sacramentale care țineau de organizarea vieții clericale, decreta posturi și rugăciuni, numea favoriții în posturi episcopale ș.a.m.d. carol s-a implicat și în creștinarea saxonilor, ultimul neam germanic rămas păgân.

Regele era direct interesat în promovarea cunoașterii, curtea sa fiind totodată școală, bibliotecă, loc de adunare a cărturarilor și centru de reînnoire religioasă.

Lucrarea de față își propune să scoată în evidență rolul și importanța pe care Carol cel Mare, le-a avut pentru viitorul Imperiului de Apus, și nu numai, ci chiar al Europei de astăzi. Nu trebuie trecute cu vederea nici reformele, sau mai degrabă implicarea asiduuă a împăratului în problemele și mersul bisericii. Această implicare a împăratului i-a pus pe poziții și pe bizantini, care odată cu încoronarea lui Carol cel Mare, nu vor conteni să țină privirile ațintite asupra Occidentului.

Domnia lui Carol a lăsat, fără îndoială, un număr mare de surse scrise, pentru că în preajma regelui exista o cancelarie în care activau un număr foarte mare de buni cunoscători ai limbii latine, care redactau capitulariile regale.

De a lungul acestei domnii putem distinge două perioade. Carol cel Mare este uns rege al francilor în 754, și a murit ca împărat august în 814. În legendă a intrat ca un bărbat bătrân, înțelept și bărbos. Înaintea anului 800, Carol, pornește să cucerească lumea în fruntea poporului creștin al francilor. Acum începe să pună bazele vastului său teritoriu și dă regulile de organizare a acestuia.

În palatul de la Aix-la-Chapelle, după anul 800, a pus la punct coordonatele unei societăți prospere. Preluând modelul regelui biblic înțelept, David sau Solomon, Carol se prezintă ca un garant al salvării creștinătății occidentale. Cu timpul, trecând etapele regalității, iar mai apoi pe cele ale imperiului, a devenit, după spusele lui Alcuin, „lumina creștinătății”, sau după alții inițiatorul Occidentului european.

CAPITOLUL I

IMPERIUL CAROLINGIAN PÂNĂ LA ÎNCORONAREA LUI CAROL CEL MARE

În perioada dintre epoca merovingiană și mijlocul secolului al IX-lea, domnia lui Carol cel Mare vine ca o reușită a unificării și organizării teritoriului cuprins între Elba și Ebru.

Carol s-a născut în Franconia, în ținutul Maingau, și a primit primele învățături la mănăstirea Fulda, în școala întemeiată de Sfântul Bonifaciu. Este descris de contemporani ca fiind atletic și impunător, avea gesturi simple, dinamismul său se vedea din ținuta francă, ispravile vânătorești, și îi îndrepta pe toți cu dragă inimă. Era lat în spate și robust, creștetul capului era rotund, ochii mari și expresivi, părul frumos și cărunt. Îi plăcea să călărească și să meargă la vânătoare. Purta veșmintele obișnuite ale francilor: cămașa de in și pe deasupra, o tunică tivită cu mătase și pantaloni. Când pleca undeva, mergea într-un car cu boi mânat țărănește de un bouar; astfel mergea la palat, venea la adunarea publică a poporului, și tot astfel se întorcea acasă.

Alcuin din York și Theodull, iar mai apoi Eginhard, fac parte dintre oamenii importanți de la curte care au trăit în preajma lui Carol cel Mare.

Obiceiul ungerii regelui a intrat în Galia odată cu familia Pipinizilor în anul 751, când Pepin cel Scurt este uns rege. În anul 754, fiul acestuia, Carol, în vârstă de doisprezece ani este uns la rândul său. Până la ungerea din 751, pipinizii, au purtat și titlul de dux Francorum: conducător al neamului francilor în timp de război.

Începând cu luptele duse de Carol Martel, fiul lui Pepin de Herstal, imaginea conducătorului militar (dux) a eliminat în totalitate pe cea a regelui. În anul 732, Carol Martel a fost salvatorul creștinătății în bătălia de la Moussais, aproape de Poitiers, unde a condus oastea francilor și i-a adus victoria în fața musulmanilor care invadaseră Galia. Tot așa, fiul său Pepin, a fost cel care a adus pacea în provinciile Alemania, Bavaria și Aquitania, și a fost vârful de lance al papalității împotriva longobarzilor care amenințau Roma.

Aistulf – regele longobarzilor – va profita și va exercita presiuni asupra orașului Roma. Deși sunt cerute întăriri de la Constantinopol, răspunsul nu va veni, ceea ce va conduce la cererea adresată papei de către romani de a găsi un aliat cu ajutorul căruia să se evite dominația longobardă. Astfel, în anul 751, papa Ștefan apelează la Pepin cel Scurt (majordomul Palatului – funcție obținută de la Carol Martel, tatăl său), și, considerându-l aliatul căutat, îi va acorda acestuia suportul său pentru a deveni regele francilor. Zaharia va aproba lovitura de stat prin care Pepin cel Scurt va deveni deținătorul suveranității, defavorizându-l în acest fel pe ultimul descent al lui Clovis. Prin actul său, Pepin dobândește coroana de rege al francilor, fiind primul rege sfințit, precum David din Vechiul Testament.

Situația devine din ce în ce mai tensionată. Ștefan al II-lea, numit noul papă, cere ajutor în Galia, și în drumul său, spre finalul anului 753, va negocia retrocedarea Ravennei la Pavia, act cu care Aistulf nu va fi însă de acord. Continuându-și drumul, Ștefan al II-lea va fi întâmpinat lângă Langres de către Carol (fiul lui Pepin, în vârstă de 11 ani) ce avea să devină mai târziu Carol cel Mare. Acesta sosește de praznicul Bobotezei, anul 754, la palatul regal din Ponthion. Reinstalarea papei are loc la Quierzy, Ștefan al II-lea devenind astfel triumfător. Ca mulțumire, el și fiii săi vor primi titlul de patricii ai romanilor, fiind unși la Saint Denis. De menționat faptul că acest titlu a fost acordat până la momentul respectiv numai împăraților. Prin independența obținută, epicopul Romei își vede aproape îndeplinită dorința sa ca regii franci să susțină monarhia pontificală.

Principii longobarzi mizează pe alianța bizantină și văd un pericol în tot ceea ce îl favorizează pe viitorul rege Carol cel Mare, care din 771 va deveni singurul rege al francilor.

Noul monarh Carol manifestă un interes deosebit asupra Italiei. Cucerește regatul Paviei și se încoronează ca rege al longobarzilor (5 iunie 774), după ce îl înlătură însă pe Desiderius. Apără cu înverșunare papalitatea, contribuind la atenuarea lipsurilor Imperiului. Carol nu a reușit, prin victoria sa, să distrugă însă toate principatele longobarde. Ducii de Spoleto și Benevento reiau atacurile asupra statelor papale, astfel că 778 va fi anul luptei de la Roncevaux (când au murit contele Anselm, seneșalul Eggihard si Roland, marchizul de Bretagne; pentru cinstirea acestuia din urmă a fost compus chanson de geste, care îi poartă și numele) și al revoltei saxonilor de la Widukind. În aceste condiții nefavorabile, Carol va da Capitularul de la Herstal, cel mai semnificativ act din timpul dominației sale, reorganizând astfel politica internă. Anul 781 va fi anul unei noi expediții militare la Roma, prin care monarhul urmărește numirea, ca rege al Italiei, a lui Pepin, cel mai mare fiu al lui Carol. Pe parcursul șederii sale la Roma, Carol se va întâlni cu o solie bizantină, ceea ce un rege franc nu realizase de 15 ani.

După înlăturarea lui Desiderius și distrugerea iei, Adalgis, fiul acestuia, devine patriciu al romanilor (titul acordat și lui Carol) și i se încredințează o armată în vederea recuceririi regatului tatălui său. Irina, disprețuindu-l pe Adalgis, îi propune prin intermediul lui Constaes și Mamalas, o alianță bazată pe căsătoria fiicei lui Carol – Rotruda – cu tânărul bazileu Constantin. Instruirea Rotrudei, ca viitoare basilissa, se va face de către eunucul Elissaios, al cărui rol este acela de a o învăța limba greacă și obiceiurile de la Palat. Bucuria că o prințesă francă va deveni împărăteasă îi este comunicată lui Carol de către Paul Diaconul.

Tratatul din 781 dă roade, Carol nu-i mai oferă ajutorul lui Elpidios, care are parte numai de înfrângeri și astfel, în 782, se vede nevoit să fugă în Africa, împreună cu ducele Calabriei numit Nikephoros.

Deși în Italia sunt tulburări datorate lui Elipidos și expediției pelerinaj a lui Carol, la Constantinopol lucrurile merg pe făgașul normal. Irina, împreună cu oamenii săi, dorește ca în Imperiu să aibă loc o revenire la iconofilia tradițională.

Papa Adrian I, nepot al lui Theodotus, aprobă concepția Irinei, cum că cele cinci centre importante ale Bisericii sunt Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, manifestând în același timp o admirație deosebită față de Carol, regele franc. Papa îl considera pe acesta ca fiind cel care a reușit să-i aducă pe saxoni la credință și, totodată cel care a înlăturat pericolul longobarzilor care plutea asupta papalității. Carol, primul rege franc venit la Roma, va fi considerat cele mai bun apărător al Ortodoxiei în fața păgânilor și musulmanilor.

Cu toate acestea, relațiile dintre Carol și Adrian I sunt totuși tensionate, având ca punct de plecare evenimentele din 774, când regele longobarzilor Desiderius este asediat la Pavia. Apropiindu-se Sfintele Paști, Carol merge în pelerinaj la Roma, fapt care îl neliniștește pe Adrian, întrucât regele urmărea extinderea teritorială, iar ducatul Spoleto fusese alipit Romei. Deși papa considera că venirea lui Carol ar produce tensiuni, regele franc este primit așa cum se cuvine patricilor, fiind întâmpinat la Noves de toți conducătorii armatei, care purtau stindardul pontifical. Aceasta este o primă întâmpinare a lui Carol, fiind urmată de o a doua, de către reprezentanții milițiilor pedestre și de copii din școli, cu ramuri de palmieri în mâini. Regele franc urcă treptele de la Bazilica Sfântul Petru, sărutându-le cu smerenie, și, odată ajuns în fața lui Adrian, are loc îmbrățișarea dintre cei doi.

Fiind perioada Paștelui, regele și papa participă la slujbele religioase. Însă dincolo de această primire frumoasă, Carol este obligat de a se caza, împreună cu suita sa, pe celălalt mal al râului Tibru, dincolo de reședința pontifilor. Pe perioada șederii sale în Cetatea Eternă, la 6 aprilie 774, regele franc confirmă donațiile făcute de Pepin Sfântului Scaun în urmă cu 20 ani, donații ce constau în teritoriile Parma, Mantova, exarhatul Ravennei, Veneția, Istria, Corsica și cele două ducate – Spoleto si Benevento. Așadar, controlul papalității devenea din ce în ce mai mare (cu toate că donațiile nu au fost confirmate și în scris). Acest pelerinaj la Roma al lui Carol va dovedi ulterior că există diferențe de opinii între rege și Adrian, papa neînțelegând faptul că regele adoptă propria politică de conducere.

Următorul moment decisiv, care va spulbera visul lui Adrian, va fi al doilea pelerinaj al lui Carol la Roma, împreună cu familia sa (soția sa – regina Hildegard, fiica sa – Gisela și cei doi fii – Carloman și Ludovic), pelerinaj de Sărbătoarea Sfintelor Paști din anul 780. Cu ocazia acestei vizite, Carol îi cere lui Adrian să-l boteze pe fiul său Carloman (cu numele de Pepin) și totodată să-l ungă pe acesta ca rege al Italiei și, pe Ludovic, ca rege al Aquitaniei. În acest fel, Pepin va fi instalat la Pavia, Carol devenina Hildegard, fiica sa – Gisela și cei doi fii – Carloman și Ludovic), pelerinaj de Sărbătoarea Sfintelor Paști din anul 780. Cu ocazia acestei vizite, Carol îi cere lui Adrian să-l boteze pe fiul său Carloman (cu numele de Pepin) și totodată să-l ungă pe acesta ca rege al Italiei și, pe Ludovic, ca rege al Aquitaniei. În acest fel, Pepin va fi instalat la Pavia, Carol devenind singur regele francilor și longobarzilor (deoarece Pepin acționa doar împuternicit de tatăl său). Încet, Carol va reuși să realizeze unitatea Italiei, la care va contribui și căsătoria Rotrudei, fiica sa, cu Constantin al VI-lea. În aceste condiții, Adrian I va adopta o politică de îndepărtare de Imperiu, va bate monedă în numele său și va modifica datarea actelor Cancelariei pontificale, fapte care nu se vor resimți însă foarte tare la Constantinopol.

Adrian I se folosește de Sinodul de la Niceea, pentru a recupera drepturile Sfântului Scaun și dorește să îndepărteze presiunea pe care Carol o exercită. Deși protocolar îl numește pe acesta magnus, pentru papă regele se supune lui Dumnezeu și trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a apăra Biserica, puterea regelui fiind inferioară puterii papei și episcopului. Perioada 780-786 va fi una de schimbare, Adrian I îndreptându-și atenția spre Bizanț, unde criza iconoclastă încetează și Irina începe să-l sprijine pe principele de Benevento – Arichis – considerat la vremea aceea cel mai puternic principe al longobarzilor din peninsulă.

Carol părăsește reședința sa din Worms și se îndreaptă spre Italia, fapt ce-l va neliniști pe Arichis întrucât consideră că scopul lui Carol este acela de a acționa împotriva sa. După petrecerea Crăciunului la Florența, Carol își continuă drumul către Roma, avându-l ca aliat pe Pepin, fiul său. Are loc aici o întrevedere între cei doi regi și papă, pentru a lua hotărâri în privința problemelor italiene.

Această întâlnire și un viitor război ce ar putea să se declanșeze îi agită pe locuitorii principatului Benevento, iar Arichis, conducătorul lor, decide să negocieze pacea cu Ștefan I al Neapolelui, profitând și de faptul că napoletanii se temeau și ei de evenimentele ce se desfășurau la Roma. Arichis va lua toate măsurile necesare pentru a îndepărta pericolul, ajungând până la a-l trimite pe Romuald, fiul său, la Carol pentru a ajunge la un armistițiu, fapt ce nu se va întâmpla însă, regele franc menținându-se ferm pe poziții și cerându-i lui Romulad ca el însuși să se alăture oștirii sale când va înainta spre sud. Ajuns în Campania, Carol primește la Capua o vizită bizantină prin care Irina face presiuni în ceea ce privește căsătoria dintre Constantin al VI-lea și Rotruda. În fond, această solie nu reprezintă altceva decât un avertisment prin care bizantinii îl atenționează pe regele franc asupra limitelor italiene până unde poate înainta cu armata sa. Ca răspuns, Carol trimite la Constantinopol pe șambelanul Witbold și pe Ioan, cu o misiune secretă, în urma căreia se încheie treptat relația bizantini-franci, în anul 787. Bizantinii și francii se acuză reciproc: bizantinii îi consideră pe franci ca fiind imperialiștii ce amenință cuceririle lor occidentale, iar francii, la rândul lor, au și ei o nemulțumire, aceea că nu sunt consultați în vederea rezolvării problemelor Bisericii.

Totodată, francii nu recunosc dreptul bizantinilor de a convoca un sinod ecumenic și consideră că nu mai există legătură între romanitate și creștinism. Plecând de la aceste concepții diferite asupra lumii creștine, se ajunge la relații din ce in ce mai deteriorate între bizantini și franci. Deși istoria nu oferă foarte multe amănunte asupra celor întâmplate ulterior, autorul face o reconstituire asupra faptelor petrecute. Cei doi trimiși ai lui Carol, ca răspuns la solia bizantină primită (Witbold și Ioan), transmit Irinei solicitările regelui franc, punând accent asupra statului său de viitor socru al lui Constantin al VI-lea. Acest fapt o va nemulțumi pe Irina care consideră că, într-un final, nu ar mai avea nevoie de rege ca aliat. Ca și consecință, logodna celor doi tineri va fi ruptă. În același timp, în Italia, Arichis transmite regelui franc decizia de a se supune și trimite lui Carol, ca ostatici, pe fiul său Grimoald și 12 seniori nobili ai ducatului. Carol, nemaiavând suportul bizantinilor, va accepta negocierea, trimițându-l lui Arichis pe Romuald , cu jurământul de supunere, al său și al demnitarilor săi. Se ajunge astfel la o înțelegere, deși Arichis rămâne in continuare la Salerno, fără a veni personal la Carol. Arichis va plăti regelui franc un tribut de 7000 galbeni anual, iar missi dominici franci vor străbate orașele ducatului pentru a obține jurământul de credință, jurământ pe care Carol îl solicită fiecărui cetățean longobard. În acest mod va lua sfârșit campania regelui franc Carol, fiind conștient de un posibil eșec în cazul în care continuă expansiunea. Încetarea logodnei fiicei sale Rotruda nu este favorabilă regelui, însă îl avantajează din postura de tată al tinerei fete, întrucât aceasta va ramâne alături de el. Din dorința lui Carol de a avea tot timpul copiii alături, Rotruda nu se va căsători niciodată, ci va avea numai relații de concubinaj. Până la 28 martie 787 Carol va rămâne la Roma, după care va reveni în Galia cu scopul inițierii unei alte expediții, de această dată împotriva ducelui Bavariei (Tassilo al III-lea), văr al său și soț al Liutbergăi (fiică a lui Desiderius).

În timpul acestei noi expediții a lui Carol, Arichis începe să negocieze cu bizantinii, obținând titlul de patriciu.

În același timp, Arichis va iniția și el o nouă expediție condusă de cumnatul său, Adalgis. Scopul acestei epediții urma a fi alungarea francilor din Italia, plan ce nu se va concretiza. Romuald, fiul lui Arichis, moare la 21 iulie 787, tragedie care-i va aduce sfârșitul chiar tatălui său puțin timp mai târziu, la 26 august același an. În urma morții bătrânului principe, Benevento rămâne fără conducător, întrucât Grimoald, celălalt fiu al lui Arichis, este ostatic al regelui Carol. La aflarea veștii morții principelui, regele francilor îl va numi duce pe Grimoald, impunându-i totodată și anumite condiții.

La rândul ei, Adelperga, văduva lui Arichis, va prelua puterea, încercând să continue politica internă a soțului ei. De menționat aici este faptul că Adelperga este sora Liutbergăi de Bavaria, ambele fiice ale lui Desiderius. Astfel, expediția pe care Carol o va întreprinde în Bavaria va fi umbrită de teama că cei care-i amenință statele sunt descendenți ai ultimului rege al Paviei, rege de neam longobard. Simultan cu expediția tatălui, și Adalgis va ajunge pe coastele italiene, evenimente ce vor conduce la apariția tensiunilor în peninsulă, însă vestea morții lui Arichis va calma pentru scurt timp situația.

Carol, pentru a preveni apariția unei răscoale, trimite două misiuni france la Benevento și Salerno, însă, din teamă să nu fie arestate sau ucise, nu își îndeplinesc scopul pentru care sunt trimise. Pe de altă parte, solii trimiși de Irina la Benevento, vor fi întâmpinați de Adelperga, ceea ce va conduce la ruptura dintre Imperiu si Carol. Adelperga reușește să-i convingă pe trimișii Irinei să se retragă pentru moment la Neapole, pentru a nu se lua măsuri severe împotriva unicul său fiu, Grimoald, în continuare ostaticul lui Carol. Trimișii Irinei vor fi primiți de Ștefan, duce și episcop al orașului. La Roma, Adrian I, de teama unei noi puteri longobarde, cere regelui franc să-l mențină ostatic pe Grimoald, însă Carol nu va ceda solicitării papei. Primind la Ingelheim o delegație a longobarzilor, va face promisiunea de eliberare a fiului lui Arichis si de numire a acestuia ca și conducător al principatului. În schimbul acestei numiri, Grimoald va face anumite compromisuri și își va lua angajamentul că numele lui Carol va apărea pe monede și documente, că va prelua plata tributului de 7000 galbeni de pe urma tatălui său și că, în semn de supunere, își va rade barba. Carol își propune în acest mod să evite apariția unei alianțe între bavarezi și longobarzi.

Tassilo al III-lea, la îndemnul soției sale, încheie o alianță cu hunii, în ciuda faptului că și fiul lor – Theodon – se numără printre ostaticii regelui Carol, alianță care-i va aduce condamnarea la moarte. Grațiat, Tassilo și fiii săi vor fi călugăriți și închiși la Jumieges. Astfel, vor lua sfârșit 24 de ani de autonomie și se va opri o posibilă alianță bavarezi-longobarzi-avari. Carol ia decizia de a-l trimite pe Grimoald pentru a rezolva problemele italiene, iar acesta, împreună cu missi dominici, să obțină jurământul promis de doi ani, de la oamenii liberi ai principatului. Grimoald, instalat la Benevento, va respecta angajamentele luate, bătând monedă cu numele lui Carol și datând documentele oficiale cu anii de domnie ai regelui. Așadar, Carol transformă Benevento într-un stat vasal, cu toate că bizantinii îl voiau ca stat client.

Pornind de la aceste evenimente, afacerile religioase vor fi afectate de neînțelegerile dintre bizantini și franci. Adrian I, cu ocazia transmiterii lui Carol a actelor de la Sinodul de la Niceea (traducerea acestora în limba latină fiind cea transmisă regelui), îi amintește acestuia de adeziunea sa la hotărârile luate de Sfinții Părinți la Sinod. Traducerea, plină de greșeli (de exemplu: se vorbește despre latria către icoane, și nu despre latria către Dumnezeu), va produce un mare scandal, deorece s-a considerat că regele Carol ar fi luat la cunoștință de deciziile Sinodului doar din cele stipulate în această traducere transmisă de papa Adrian I. Anul 788 va fi anul în care se va întocmi un text (Capitulare adversus synodum) prin care se dorește respingerea deciziilor Sinodului de la Niceea. In 791, Adrian I este rugat să revizuiască deciziile luate de Sinod, însă pontiful va transmite lui Carol o scrisoare prin care încearcă să-l convingă pe acesta de canoanele date de Sfinții Părinți. Însă nu se va ajunge la niciun rezultat și ca urmare se va redacta Carolini sau Capitulare de imaginibus, text adoptat de Sinodul de la Frankfurt ca răspuns la deciziile luate în urma Sinodului de la Niceea. În același timp, francii și longobarzii își stabilesc strategiile militare de acțiune.

În noiembrie, pe câmpul de luptă, la granița dintre Benevento și Calabria, are loc înfrângerea oștilor bizantine în frunte cu logothetul Ioan, cel care a prezidat și Sinodul de la Niceea.

Irina, aliindu-se cu Grimoald, face ca numele lui Carol să dispară din documentele principatului Benevento și totodată nu se mai bate monedă cu monograma regelui. Între timp, regele Italiei, Pepin, inițiază o expediție în Benevento, însă aceasta încetează brusc. Carol va părăsi Italia de Sud, urmărind distrugerea adversarului, iar relația francilor cu bizantinii se va îmbunătăți abia peste două decenii, sub domnia succesorului Irinei la tron – Mihail I.

Conform zvonurilor acelei vremi, prin căsătoria ce ar fi urmat să se realizeze între Constantin al VI-lea și Rotruna, tânărul bazileu spera, cu ajutorul celui care i-ar fi devenit socru (regele Carol), să scape de tutela mamei sale.

Cronicarul Teofan consideră obținerea puterii imperiale de către Irina ca pe o ruptură în ordinea succesiunii împăraților la tron. Irina va domina de una singură, fiind nevoie de 20 ani ca această ateniană să devină prima femeie împărat roman pe care l-a avut istoria. Instalarea Irinei la tron are loc la 19 august 797, însă pe parcursul domniei sale de aproximativ 5 ani, are de înfruntat doi adversari puternici: Carol cel Mare și Harun al-Rashid, drept pentru care perioada sa de domnie este vazută ca fiind una catastrofală în istoria bizantină.

Occidentalii văd Roma ca fiind centrul imperiului creștin. Încet are loc restaurarea Imperiului în Apus. În Bizanț, dat fiind că la domnie se află o femeie, vor apărea tensiuni în lumea creștină.

CAPITOLUL II

CAROL CEL MARE ÎMPĂRATUL CAROLINGIAN

Restaurarea titlului imperial a început prin anul 794, când regele depășise cincizeci de ani. Carol cel Mare a construit în anul 795, în orașul Aix-la-Chapelle, în regiunea în care văzuse lumina zilei, un palat în care se oprea din ce în ce mai des, din cauza vârstei înaintate. A ridicat aici o biserică de o mărime impresionantă, și a îmbrăcat-o cu podoabele necesare; și a construit un palat numit Latran.

În 794 la Aix începe construcția capitalei regatului lui Carol cel Mare, imitându-se și în acest caz modelul capitalei Imperiului, Constantinopol. Capela, centrul viitorului oraș-reședință, construită după planurile arhitectului Eudes de Metz, și mai cu seamă clădirile anexe acesteia, sunt inspirate și ele după edificiile Cetății Eterne. În apropierea capelei, se înalță Lateran-ul, edificiu unde se vor ține sinoadele în timpul conducerii lui Ludovic cel Pios și care va deveni reședința papilor. Totodată, asemănări izbitoare sunt și între fântâna de forma unui pin de bronz de la Aix și cea de la Capela Sfântul Petru. Aix-ul va deveni astfel Noua Romă, copie fidelă și rivală a Constantinopolului. Sfârșitul anului 795 este momentul înscăunării papei Leon al III-lea, care încă de la început va căuta sprijinul lui Carol, un prim fapt pe care îl va săvârși fiind acela de a-i transmite regelui francilor Confessio-ul Sfântului Petru și stindardul Romei.

Carol, oarecum reticent la inițiativa pontifului, transmite la Roma, prin intermediul lui Angilbert, directive care anunță intenția sa de a fi stăpân al statului pontifical, însă Leon se menține pe poziție și continuă cu intențiile sale de a face din Carol un nou Constantin. Chiar pe mozaicul din Lateran, apare imaginea Sfântului Apostol Petru care înmânează pallium-ul papei Leon și stindardul de culoare albastru cu trandafiri roșii lui Carol, scenă imitând pe Hristos oferind cheile papei Silvestru și stindardul împăratului Constantin. Concluzia care se desprinde de aici și pe care și Carol trebuie să o înțeleagă, este aceea că el va deveni un nou Constantin.

În jurul regelui, va lua naștere ideea imperială, din trei motive esențiale: teritoriul romanizat al Imperiului roman de Apus era în stăpânirea lui Carol cel Mare; Imperiul de Răsărit exista, dar nu avea dreptul să reprezinte Imperiul creștin; Imperiul și-a căutat legitimarea la Roma, pentru că acolo domniseră împărații romani și pentru că tot acolo locuia papa, conducătorul creștinătății.

Partea occidentală a fostului Imperiu roman era în cea mai mare parte în stăpânirea regelui francior. Andaluzia, Baetica romană și Maghrib-ul, invadate de islam, rămâneau în afra posesiunilor carolingiene. Expediția împotriva Zaragozei se încheie pe neașteptate în anul 778, regele menținându-și interesul față de Peninsula Iberică. Atunci când regele Alfons al Galiciei cucerește Lisabona de la musulmani, apusenii, consideră darurile trimise la Aix drept închinare a victoriei precum și a rezultatelor ei lui Carol cel Mare. Regatele anglo-saxone erau conduse de regi cu care Carol cel Mare a întreținut relații bune. În Germania, Italia și Galia se găseau capitalele Imperiului roman târziu.

Comparația între Occidentul mereu sensibil la tradițiile romane și ceea ce rămăsese din Imperiul de Răsărit nu era, din perspectiva lui Carol cel Mare, în favoarea Bizanțului. Disputele cu privire la natura lui Hristos, sau cu iconoclasmul au rămas probleme bizantine. Disputa iconoclastă a ridicat și a doborât la Bizanț, mulți împărați; în schimb, Carol cel Mare a fost rezervat în această chestiune, și a împărtășit papei punctul său de vedere. După părerea lui Carol, Bizanțul nu era demn de titlul imperial. Totodată, când, în anul 798, o facțiune ostilă împărătesei Irina, a venit sa-i dea ui Carol coroana Orientului, regele a refuzat-o. Carol nu putea să conducă Imperiul Bizantin, deoarece occidentalii arătau un oarecare dispreț față de Răsărit.

Dacă Bizanțul nu putea să reprezinte Imperiul creștin, atunci Carol cel Mare a considerat că trebuie să-și îndrepte atenția spre Roma. Începând cu anul 754, papii purtau negocieri, încheiau tratate cu regii francilor, bazându-se pe un text numit convențional „donația lui Constantin”. Conform acestui text, împăratul Constantin cel Mare ar fi dat puterea imperială în Apus papei Silvestru și urmașilor acestuia, dar și „toate provinciile, localitățile, orașele din Italia și din regiunile occidentale ale imperiului”. Prin acest document, Pepin cel Scurt și fii lui au primit de la papă titlul de patriciu al romanilor, iar Pepin a promis să restaureze puterea vremelnică a papei.

Între Carol cel Mare și papalitate raporturile au fost bune, mai cu seamă în timpul papei Adrian, care i-a uns pe fii regelui, în anul 781, a susținut politica bavareză și beneventină a francilor, în anii 781, 786 și 787. În conflictul religios cu Bizanțul în anul 794, papa a fost de partea francilor. Carol l-a vizitat de trei ori la Roma și a primit onorurile cuvenite rangului său și titlului de patriciu.

În anul 796 când papa Adrian moare, regele poruncește rugăciuni și pune pe mormântul papei un epitaf cu litere de aur. După ce este ales noul papă, Leon al III-lea, trimite soli încărcați cu daruri la Carol cel Mare, și cere regelui să trimită la Roma reprezentanți care să primească jurământul de fidelitate și ascultare. Odată cu acestea, i-au fost date și cheile de la bazilica Sfântul Petru și stindardul orașului Roma. Regele considera că lui îi revine sarcina de a apăra peste tot cu ajutorul armelor Biserica lui Hristos, iar papei îi revine sarcina, ridicând mâinile către Dumnezeu, să ajute oștile să izbândească prin rugăciunile lui.

CAPITOLUL III

ÎNCORONAREA LUI CAROL CEL MARE-MOMENT DE COTITURĂ

Încoronarea imperială a lui Carol s-a desfășurat la Roma, la data de 25 decembrie 800. Carol s-a îndreptat spre Italia în toaman anului 800 pentru a pune la punct afacerile publice, ecleziastice și private ale Romei, ale întregii Italii și implicit ale scaunului apostolic. Pentru că regina Liutgarde decedase în primăvara anului trecut, regele a întreprins pelerinajul la Roma împreună cu diferiți membri ai familiei regale și cu o escortă destul de numeroasă.

Textele care relatează evenimentul sunt diferite. Anturajului regal i se opune versiunea Romei și cea a Bizanțului, și apoi cea a curții carolingiene, din anii următori încoronării.

Titlul imperial bizantin nu a fost receptat ca o piedică în calea restaurării titlului imperial în Apus, mai cu seamă datorită situației puterii bizantine în anul 800. Apusenii considerau că în acea vreme, în Imperiul Bizantin, titlul de împărat nu mai era purtat de nimeni, iar o femeie conducea pe atunci imperiul. Puterea exercitată de împărăteasa Irina, considerată drept basileus autocrator, avea o bază solidă, și se bucura de susținerea unei părți a clerului grec. Calitatea de femeie, modalitățile de obținere a tronului, precum și existența unei grupări adverse puternice reprezentau motive suficiente ca francii să-i conteste legitimitatea.

După încoronare, Carol cel Mare a angalat negocieri cu împărații bizantini care au urmat și a avut parte de reaua lor voință, grație mărinimiei sale care îi scotea în evidență superioritatea, trimițându-le solii și numindu-i frații săi. În anul 811, Carol amintea împăratului bizantin Nikephoros I că vroia ca pacea să fie stabilită între cele două imperii și să fie unite în dragostea față de Hristos.

Încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800 a fost favorizată de mai mulți factori printre care un rol deosebit de important l-au avut împrejurările politice ale vremii pe de o parte, și fenomenul cultural al Renașterii carolingiene și acțiunea personală a lui Leon al III-lea, pe de altă parte. Situația relațiilor dintre franci și bizantini devine din ce în ce mai critică începând cu anul 788.

Carol preia modelul bizantin de conducere și primește cât mai multe titluri nobiliare care se acordau pănă în acel moment împăraților. Astfel, încă de la început, în anul 774, lui Carol i se acordă titlul de magnus de către papa Adrian I, iar laudele regale sunt copiate după modelul celor pe care le primesc bazileii. Până și sigiliile și formulele specifice bizantinilor vor fi copiate de către regele franc, încât se ajunge ca acesta să fie imitatio imperii, adică o copie fidelă a împăratului bizantin.

Atentatul asupra lui Leon, de la 25 aprilie 799, va precipita lucrurile. Evenimentele de la acea dată au decurs în felul următor: în drumul său spre biserica San Lorenzo in Lucina, papa este atacat de un grup înarmat de lângă mănăstirea Sfinții Ștefan și Silvestru, fiind bătut cu brutalitate timp de mai multe ore, maltratat, umilit și chiar mutilat. Transportat în partea opusă a Romei, la mănâstirea Sfântul Erasm, este lăsat în grija starețului, timp în care peste tot domnește agitația. Într-un final eliberat, papa este dus la Vatican. Însă de aici va pleca către Spoleto, ducele oferindu-i gâzduire. Papa ia decizia de a pleca și de aici și se îndreaptă spre Paderborn, unde se afla Carol în expediție împotriva saxonilor.

La Paderborn, mai mult ca sigur, s-a pus problema încoronării regelui franc, acesta fiind cel considerat demn de a conduce poporul creștin și salvatorul mult așteptat pe care îl sprijină bisericile lui Hristos, așa cum se afirmă într-o scrisoare pe care abatele mănăstirii din Tours o transmite regelui în timpul întâlnirii acestuia cu Leon. Înainte de a părăsi Paderborn-ul, Carol îl va primi pe ambasadorul noului strateg al Siciliei. Întorcându-se la Roma, Carol își trimite reprezentanții pentru a ancheta evenimentele din aprilie, iar în urma acestei anchete, Leon iese vinovat de sperjur și adulter. Printre anchetatori (doi arhiepiscopi, cinci episcopi și trei conți) se numără și episcopul Arn de Salzburg care va transmite printr-o scrisoare abatelui din Tours, cele descoperite la adresa papei. Abatele va arde scrisoarea primită.

Pus să intervină pentru a aplana situația critică provocată de aceste evenimente, regele Carol va convoca la Mainz o adunare a regatului, prin care anuntă deplasarea sa în Italia în vederea soluționării problemei și restabilirii ordinii Bisericii. La 28 noiembrie 800, regele ajunge la Nomentum, la 12 mile de Roma, fiind întâmpinat de papa Leon al III-lea, care va pregăti și primirea sa de a doua zi la Vatican. Această primire, spre deosebire de cea din anul 774, este una solemnă, demnă de un adevărat adventus Caesaris.

La 1 decembrie 800 un sinod se întrunește în Bazilica Sfântul Petru, sinod cu ocazia căruia Carol va anunța motivul sosirii sale la Roma: acela de a cerceta acuzele ce se aduceau papei Leon al III-lea. Această întâlnire se dovedește a fi un fel de proces în care se discută plângerile aduse papei Leon al III-lea, însă nu se va ajunge la niciun rezultat, motiv pentru care regele franc va propune un jurământ purificator prin care acuzatul să-l ia ca martor pe Dumnezeu privind adevărul asupra faptelor sale, jurând cu mâna pe Biblie sau pe sfinte moaște. În caz de mărturie mincinoasă, acuzatului i se tăia mâna dreaptă.

Papa Leon al III-lea va fi nevoit să se supună acestui jurământ cu ocazia ultimei ședințe a sinodului, la 23 decembrie 800, în fața tuturor celor adunați în Bazilica Sfântul Petru și în fața regelui franc. Tot în cadrul acestei întâlniri, Carol va fi numit, de către papa Leon și de către toți cei adunați, împărat al Romei, întregii Italii, Galiei și Germaniei.

În semn de respect, tot în această zi, Carol va primi de la patriarhul Ierusalimului cheile de la Sfântul Mormânt și pe cele de la Stânca Golgotei, cheile orașului și de la Biserica de la Muntele Sion, precum și un stindard, fapt care va întări ideea în rândul romanilor și francilor, că el este cel cu adevărat vrednic de a fi numit împărat.

Încoronarea lui Carol cel Mare se va săvârși de sărbătoarea Nașterii Domnului, anul 800, de către papa Leon al III-lea. Deși și cu această ocazie se văd influențele ceremonialului de încoronare a împăraților bizantini, noutatea este dată de importanța pe care o va avea papa asupra viitorului Imperiu.

Ceremonialul încoronării a apărut drept inovator, în special prin modul cum s-a derulat. La Roma, la fel ca la Bizanț, împăratul ridicat prin voința poporului era aclamat și apoi încoronat, ca un răspuns al exprimării acestei voințe. Ceremonialul urmat de Carol cel Mare a fost, potrivit tuturor mărturiilor cu totul altul. Conform Liber pontificalis, venind ziua Nașterii Mântuitorului Hristos, augustul pontif cu mâinile sale l-a încoronat pe rege cu o foarte prețioasă coroană. După aceasta, romanii, văzând cât de mult apărase și iubise Biserica Romană și pe vicarul acesteia, au strigat într-un glas: „Lui Carol, Augustul evlavios, încoronat de Dumnezeu, împărat mare și pacificator, viață și victorie”. Această aclamație a fost rostită de trei ori în fața bisericii Sfântului Apostol Petru invocând mai mulți sfinți și prin ei a fost înălțat ca împărat al romanilor.

Ritualul încoronării este unul solemn, la care participă un număr mare de persoane adunate la bazilica Sfântul Petru. Purtând o tunică lungă, cu hlamidă și încălțări purpurii, Carol împreună cu fiul său, se reculege în fața Confessio-ului Sfântului Petru și imediat după i se așează pe cap o coroană. În acest fel, regele va fi consacrat. De menționat aici este faptul că acesta nu a fost uns, întrucât ritualul ungerii împăraților se va institui abia mai târziu.

Potrivit textului franc, încoronarea l-ar fi surprins pe rege în timpul rugăciunii. Toate sursele susțin că încoronarea a precedat aclamarea, dând o mai mare greutate intervenției papale. Din spusele lui Eginhard aflăm că, împăratul a fost potrivnic la început încât spunea că nu ar fi intrat în biserică în acea zi, cu toate că era cea a celei mai mari sărbători, dacă ar fi știut dinainte planurile papei.

Momentul încoronării lui Carol este primit cu bucurie de către toți cei prezenți, iar Leon va respecta ritualul bizantin al proskynesis-ului, care amintește de idolatria dezbătută în cadrul Sinodului de la Frankfurt.

Din acest moment Carol cel Mare va fi numit împărat și fiul său Carol cel Tânăr va fi și el încoronat. Cu toate acestea, Carol manifestă nemulțumire privind modul de desfășurare a ceremoniei, întrucât nu a fost de acord cu rolul pe care și l-au acordat papa și populația romană, cum că lor ar trebui să datoreze Carol această coroană.

Noul împărat părăsește Roma în primăvara anului 801. Lumea creștină, lumea islamică, precum și celelalte popoare au înțeles schimbarea intervenită la Crăciunul trecut. O activitate diplomatică intensă s-a manifestat în toate direcțiile mai ales după 801. Între anii 802 și 813 au fost schimbate numeroase solii cu Bizanțul și au fost încheiate păci cu venețienii și cu dalmații în anul 806.

Saxonii și avarii au fost înfrânți, iar regiunile cucerite au fost transformate în avanposturi împotriva normanzilor și a slavilor. Între 804 și 810, mai multe negocieri s-au încheiat cu normanzii, dar fără rezultat, astfel încât, Carol cel Mare construiește o flotă în anul 811 la Boulogne.

Relațiile de diplomație cu Islamul s-au intensificat în ciuda raidurilor sarazinilor asupra Insulei Corsica. Negocierile au fost purtate în Orient (802-807), dar și la curtea lui Carol cel Mare (810), soliile fiind însoțite de daruri.

Regele Northumbriei, Earduf, i-a cerut lui Carol cel Mare să intervină ca mediator în regatul său (808-809). Astfel, Carol cel Mare și-a asumat în ochii tuturor titlul imperial. Începând cu anul 801, papa Leon al III-lea și-a datat actele în ani ai imperiului, iar în 804 i-a făcut o vizită împăratului la palatul de la Aix.

Într-o primă fază, încoronarea a luat prin surprindere anturajul și cancelaria noului împărat. Textul aclamației din ziua încoronării amintea aspectul roman al puterii imperiale a lui Carol cel Mare. Alte texte, precum legenda unei diplome imperiale din anul 802, susține aceeași interpretare. O altă diplomă acordată câțiva ani în urmă în Italia îl amintea pe Carol cel Mare ca stăpânitor al Imperiuluui roman (Romanum gubernans imperium). În perioada imediat următoare încoronării a existat sentimentul renașterii Imperiului roman. acest nou imperiu nu semăna deloc cu imperiul condus de Constantin cel Mare. Poporul franc înlocuise pe vechii conducători ai Occidentului și avea o misiune explicit formulată. Împăratul era prin excelență creștin lși franc și era atașat cu precădere celei din urmă trăsături.

Astfel împăratul s-a depărtat din ce în ce mai mult de conotațiile romane ale titlului său. A rămas împărat „Augustus”, uneori chiar „Caesar”, iar cu timpul menționarea atributului roman s-a pierdut. Într-un capitular din 806 el nu mai apare ca „împărat al romanilor”, ci ca „stăpân al Imperiului roman”, iar acest titlu era adăugat după cel franc. Mai târziu, legenda dinarilor emiși după 805 îl prezintă drept „Carol, împărat și august”, fără a fi menționată Roma.

Într-o scrisoare către Mihail I Rangabe din anul 813, găsim titulatura „Carol, prin bunăvoința grației divine, împărat, August, rege al francilor și longobarzilor.”

Chiar după încoronare, Carol a păstrat tot timpul titlul de „rege al francilor și longobarzilor”, titlu pe care îl purta încă din anul 774. Se pune apoi problema dacă a rămas mai degrabă rege franc decât împărat; actul din 806 de împărțire a regatelor între fii săi, potrivit legi francilor, pare să lămurească acest lucru. Carol împarte regatul între fii săi, urmând încă odată modelul tatălui său, Pepin cel Scurt. Prin împărțire nu se prevedea consfințirea unor regi cu titluri identice. Primul născut, și anume Carol, purta titlul de rege al francilor, și cu el se încheie textul împărțirii. Documentul de împărțire nu va fi pus în practică, deoarece doi dintre fii lui Carol cel Mare vor muri înaintea lui. Acest document a fost mai puțin destinat stabilirii succesiunii; urmărea în special asigurarea unei păci imediate în întreaga țară.

Anumite remarci făcute de împărat întăresc această interpretare. Împăratul dorea menținerea păcii, pentru ca, aristocrații, vasalii și supușii unuia sau altuia dintre fii, nu doreau ca la moartea lui Carol cel Mare să fie lipsiți de demnitățile și posesiunile lor, cerând astfel din timp locul unde urmau să se instaleze: „Nici unul dintre frați să nu primească pe vasalul fratelui său, indiferent de cauza sau motivul care l-ar îndemna să se retragă la curtea sa; omul liber care ar trece în regatul altuia să nu fie acceptat de acesta.” Se remarcă faptul că întreaga administrație a lui Carol cel Mare, începând cu 801, indică noile tendințe care pot fi considerate drept imperiale.

CAPITOLUL IV

BISERICA ÎN TIMPUL ÎMPĂRATULUI CAROL CEL MARE

Procesul de formare a papalității, a Bisericii și a Imperiului roman de Apus, a fost declanșat în Evul Mediu, de decretele iconoclaste ale împăratului Leon al III – lea Isaurianul. Papa Grigore al II-lea s-a opus acestei noi idei apărute în sfera credinței și a culturii, populația și chiar garnizoanele bizantine aprobând, lucru ce a dus la răscularea acestora împotriva autorităților imperiale.

Leon al III-lea a răspuns, scoțând de sub stăpânirea Romei diocezele din Iliria, Cantabria și Sicilia; acest eveniment a fost suficient pentru a se distruge echilibrul care ținea Biserica romană pe orbita imperiului. Longobarzii doreau restabilirea pe baze noi, dar, episcopii Romei vehiculau ideea de a cere ajutor francilor.

După aproximativ o sută cincizeci de ani de când Grigorie cel Mare refuzase ideea de a fi numit episcop al longobarzilor, și nu al romanilor, succesorii săi au redus statutul la acela de episcop al Bisericii teritoriale france. Aceasta subordonare nu s-a realizat în final, deoarece Biserica teritorială francă se considera o Biserică universală și se recunoștea în cultul Sfântului Petru, revendicând învățăturile Romei. Totuși, concepția lui Leon I, a fost contrazisă de franci, spunând că, Carol cel Mare, singurul rege al francilor la 771, consideră că lui, și nu papei i-a fost încredințată Biserica, spre a o cârmui.

Prin Conciliul de la Frankfurt, prezidat de Carol în iunie 794, acesta nu a inaugurat o altă serie de concilii ecumenice imperiale. Numai până la moartea lui Carol, a părut că se restaurează imperiul în Occident, făcând să renască modelul bisericii Imperiale, însă, începând cu jumătatea secolului al IX- lea, această probabilitate a fost cu totul exclusă, chiar dacă au mai fost făcute unele tentative de a o reactualiza.

Succesorii lui Grigore al II-lea au acordat o atenție deosebită situației din Italia, ceea ce a dus la schimbarea orizontului lor politico- ecleziastic, cu atât mai mult cu cât, după ce a fost înlăturată dominația bizantină asupra Romei, au trebuit să își exprime drepturile reale pe care le cerea suveranitatea lor asupra teritoriului care corespunde în linii mari, în prezent, cu regiunea Lazio.

Totuși, se consideră că încoronarea din 800 a avut loc la Roma, deoarece, prin prezența papalității, orașul încă mai avea intactă natura de orașul regal. Însă, atunci când a venit momentul oportun, papii nu au luat atitudine pentru a deveni ei înșiși împărați ai Imperiului roman de Apus, realizând astfel scopul lui Constantin.

Carol cel Mare, fără a accentua caracterul roman al imperiului francilor, a încercat să facă universală Biserica francă, aceasta fiind explicația pentru care cărțile liturgice folosite la Roma, cât și colecția romană de vechi canoane ale conciliilor și decretele papale, care au fost duse la curtea lui Carol cel Mare. De asemenea, și una dintre regulile monastice care circula în acea vreme, cea atribuită lui Benedict de Nursia, a avut aceași soartă, iar în momentul în care a fost descoperită la Monte Cassino de Carol, a fost trimisă la curtea acestuia de la Aachen, devenind mult mai importantă decât celelalte reguli.

Acest lucru urmărea reglementarea tuturor riturilor și regulilor bisericilor și mănăstirilor din cadrul Imperiului roman de Apus, ceea ce a dus la conturarea statutului pe care îl dorea Carol, și anume acela de rector incontestabil al Bisericii Universale. Deși rolul episcopilor Romei în adoptarea acestei decizii a fost doar de curele de transmisie, Carol acționa în numele Sfântului Petru, lucru ce se va dovedi în avantajul Bisericii, care afirma că este urmașă a lui Petru.

Faptul că Africa septentrională și Spania fuseseră cucerite, concurenții care puteau contesta întâietatea Scaunului apostolic în fostul Imperiu roman de Apus, au fost eliminați. Însă, papalitatea trebuia să aibă în vedere cele două forme insulare de creștinism care căpătaseră amploare, și anume curentul celtic-irlandez și curentul anglo-saxon.

Totuși, cea dintâi, cu abații-episcopi, nu avea caracteristici conforme cu tradiția urbano-centralistă a catolicismului medieval, iar a doua, păstra amintirea creștinătății primitive a Britaniei, încurajată de Grigorie cel Mare, prin urmare nu avea cum să opteze în favoarea Bisericii Sfântului Petru.

Formarea unui Imperiu occidental prin opera lui Leon III și Carol cel Mare, a contribuit semnificativ la procesul de îndepărtare a Bisericii bizantine și separarea pentru totdeauna de Roma. Ar fi falsă afirmația cum că, pierderea bisericii grecești ar reprezenta prețul plătit de papi în consolidarea alianței lor cu noua familie a popoarelor Europei. Această separare se pregătea de mult; pe de o parte nu se găsea într-o facă atât de avansată, încât să nu poată fi evitată, chiar dacă încoronarea lui Carol avusese deja loc. În schimb, după câteva secole această problemă se va agrava și va deveni de nevindecat.

Carol cel Mare, pe parcursul întregii sale domnii, a adus ca noutate gândirea religioasă prezentă la nivelul tuturor ramurilor Imperiului (de la administrația sprijinită nu numai pe laici, ci și pe clerici, până la cel mai de jos nivel de organizare internă). Împăratul franc s-a implicat în mod real în treburile Bisericii, lăsându-și amprenta chiar asupra Liturghiei și a dogmei. Biserica i-a permis lui Carol să își asume îndatoriri religioase, împăratul încurajând dreptatea și înlăturând greșeala, iar orice aluzie urâtă la adresa bisericii reprezenta defapt o jignire adusă regatului franc.

Au fost stabilite pedepse pentru cei care nu respectau legile Bisericii, fixându-se clar obligativitatea ca până la vârsta de un an copiii să fie botezați, iar după trecerea acestui termen, Botezul trebuia să se săvârșească numai cu binecuvântarea preotului; în caz contrar se plătea amendă. Totodată, cei care nu respectau Sfântul Post al Paștelui, erau condamnați la moarte.

Domnia carolingiană s-a caracterizat prin anexarea completă a legii imperiale la cea religioasă, Carol folosind capitularii ce se asemănau foarte bine cu hotărârile sinodale, pentru a comunica hotărârile luate. Un astfel de document este cel în care îi condamnă pe cei care transportă sfinte moaște dintr-un loc în altul și construiesc biserici, în vederea obținerii de bunuri. Totodată, și capitulariile transmise emisarilor imperiali (missi) aveau amprentă religioasă: preoții și diaconii să fie înconjurați în casă numai de femei din familia lor, monahii să nu frecventeze cârciumile, clericii să nu meargă în călătorii în alte orașe, cărțile de cult folosite în biserică să fie canonice și episcopii să respecte canoanele. Împăratul franc a mustrat prin scrisorile sale pe călugări, trimițându-le un îndrumător care să le arate calea cea bună de urmat, prin însuși exemplul său de viață. Carol s-a implicat și în desfășurarea sinoadelor din anii 794, 798, 800 și 813, toate deciziile fiind luate cu acordul său. Un rol important a avut și în rezolvarea problemei adopțianismului (erezie ce susținea ca Hristos ar fi fost fiul adoptiv al lui Dumnezeu Tatăl) și a iconoclasmului. Implicarea lui Carol cel Mare la nivelul Bisericii s-a realizat nu doar prin legile date, ci mai ales prin faptul că s-a dovedit a fi judecătorul clerului (într-un capitular pentru missi chiar se stipulează astfel: atunci când călugării nu se îndreaptă la mustrarea episcopului locului, să fie chemați de către arhiepiscop la sinod și mai departe, dacă este cazul, să se prezinte în fața împăratului).

Carol, în calitatea sa de cel mai înalt reprezentant al ierarhiei religioase france, a stabilit structura clerului, definind în același timp cu precizie sarcinile preoților și ale episcopilor. Preotul avea obligativitatea de a fi un exemplu pentru enoriașii săi și de a se supune episcopului, acesta din urmă fiind obligat la rândul său să facă vizite frecvente în parohiile pe care le păstorea, să verifice corectitudinea cu care sunt săvârșite slujbele și modul în care sunt înțelese rugăciunile și psalmii. Viața religioasă era organizată așadar în jurul episcopilor, considerați în vremea aceea cadrele superioare ale bisericii. Arhiepiscopul, unic pentru toată Galia, a devenit un legat pontifical. Carol a reînființat arhiepiscopii în toate provinciile. În 810, existau deja 21 mitropolii, urmate de înființarea celor de la Aix și Narbonne. Chiar în testamentul său, împăratul a stabilit sumele de bani din visteria sa pe care le-a donat celor 21 orașe mitropolitane din regat. Mitropoliților li s-a acordat titlul arhiepiscopal, iar Carol a stabilit rolul acestora și îndatoririle lor față de episcopi. Reorganizarea clerului a fost făcută lent, episcopul fiind, în timpul domniei carolingiene, cel căruia i s-a încredințat cea mai mare parte din treburile Bisericii.

Inițial realizate cu ajutorul credincioșilor, sfintele slujbe au devenit cu prioritate preocuparea preoților, în timp ce poporul, neștiind limba latină pe care împăratul a început să o promoveze, s-a limitat doar la a asculta slujbele. În biserică, preotul deținea funcția principală, fiind ajutat de diaconi, lectori și cântăreți, care aveau la rândul lor sarcini precise. Carol și-a pus amprenta și asupra alegerii textelor liturgice și a tonului cântărilor, dorind în acest fel, să aducă în rândul credincioșilor sentimentul de respect atunci când se aflau în biserică. Astfel, a clădit un sistem religios riguros, în care poporul trebuia să respecte anumite reguli de conduită (să respecte zilele de duminică, să stea la slujbă până la finalul acesteia, să nu vorbească în biserică, să se împărtășească). Totodată, a cerut clericilor să se ocupe de întreținerea bisericilor, și chiar a impus ca atunci când un lăcaș de cult era de prisos într-un anumit loc, să fie demolat și să se păstreze și să se înfrumusețeze doar cele necesare. Carol cel Mare a realizat reforma religioasă și cu ajutorul stareților și a starețelor de mănăstiri, stabilind în primă fază regulile monastice, alegând cu precădere regula de la Monte Cassino, bazată pe activități intelectuale și pe rugăciune. Printre aceste activități se numărau: învățământ, traduceri de manuscrise, îngrijire medicală, filantropie etc., prin care se făcea cunoscută tuturor etica carolingiană. Împăratul a pus în fruntea mănăstirilor stareți energici (Angilbert de Saint-Riquier, Baugulf la Fulda, Alcuin la Saint-Martin), iar în atelierele acestor mănăstiri s-au pus bazele unui tip de scriere uniformizat numit minuscula carolingiană. Împăratul a acordat o atenție deosebită culturii, instituțiile de învățământ și bibliotecile s-au specializat (exemplu Saint Gall) mai ales prin prisma cântecului religios. Mănăstirile acelei epoci se caracterizau printr-o largă deschidere către lume, fiind frecventate de categorii vaste de persoane de la pelerini, studenți, oameni înstăriți, și până la bolnavi și săraci, ceea ce transforma aceste lăcașe de cult atât în azile, cât și în adevărate modele de cultură.

Acum organizată, Biserica avea nevoie de o noua liturghie unificată. Elaborarea acesteia s-a realizat mai lent, încă de pe vremea lui Pepin, tatăl lui Carol, iar proiectul a fost continuat de acesta din urmă din momentul în care a fost ales împărat.

S-a pus mai întâi problema înlocuirii liturghiei galicane cu o liturghie adaptată gândirii și ordinii imperiale carolingiene, care se baza pe mai multă rigurozitate. Ritualul (ordo) al curții imperiale a fost modelul împăratului franc. Deși Pepin solicitase cantilena romana, Carol a adaptat ritualul gregorian, fiind compilate texte de către Paul Wanefrid Diaconul, Amalaire de Metz, Theodulf. Această inițiativă s-a dovedit a fi oarecum ambiguă, astfel că din 798, respectiv 801 (Alcuin), elaborarea unei noi liturghii s-a realizat după textul gregorian, foarte asemănător celui gelasian, toate având la bază elemente de insiprație romană. În timpul Imperiului, liturghia a devenit desăvârșită, următorul pas fiind acela de a fi definite aspectele practice.

Noua liturghie aducea ca noutate unitatea dintre cler și credincioși (unanimitas), accentul căzând pe gloria divină. Mărirea lui Dumnezeu trebuia facută în toate cele trei ipostaze (Tatăl, Fiul și Sfântul Spirit) în egală măsură. Chiar împăratul, printr-o scrisoare transmisă episcopilor (anul 800) a încercat să definească cât mai clar Sfântul Spirit, aspect asupra căruia a revenit 9 ani mai târziu, într-o epistolă transmisă Papei Leon al III-lea.

Sfânta Liturghie și toate rugăciunile se oficiau în toate bisericile, catedralele și mănănstirile în limba latină, motiv pentru care studiul acestei limbi de cult a devenit o necesitate, așa cum împăratul transmite lui Baugulf de Fulda printr-o scrisoare în care menționează că prin învățarea și pătrunderea textelor latine, se poate înțelege mai ușor Sfânta Scriptură.

Sarcina studierii nu se adresa doar clerului, ci și credincioșilor care erau datori să învețe cel puțin două rugăciuni (Pater și Credo).

Textul Crezului trebuia cântat în biserică, și nu recitat. I s-a adăugat precizarea filioque (Sfântul Spirit purcede de la Tatăl și de la Fiul), motiv care a condus la apariția discuțiilor cu Papa Leon al III-lea, acesta fiind de acord, într-un final, cu punctul de vedere al împăratului. Dorința carolingiană a fost resimțită până în cele mai mărunte aspecte ale cultului divin, începând cu săvârșirea slujbelor și a Sfintelor Taine, și până la cea mai nesemnificativă activitate. Astfel, Carol a impus rugăciunea permanentă (laus parennis) și cultul Mântuitorului, luând măsuri în același timp și cu privire la arhitectura bisericilor, multe dintre ele modificându-le cu altarul spre vest, precum bazilica Sfântul Petru de la Roma (Saint Denis, Agaune, Fulda au suferit astfel de modificări).

Un accent important în noua liturghie s-a pus asupra și cântecului liturgic (cantus planus) și asupra cântăreților. Cântecul liturgic sau cel grigorian solicita aptitudini deosebite cantorului, ceea ce a condus la apariția, în apropierea catedralelor și a mănăstirilor, a școlilor de cantori numite scholae cantorum. Muzica religioasă a reprezentat nuvelul cel mai înalt al culturii carolingiene, reunind în același timp gramatica și matematica și pregătind pentru teologie. Domnia carolingiană s-a concentrat așadar cu precădere în jurul teologiei, religia înglobând toate celelalte ramuri (administrație, economie etc).

CAPITOLUL V

CAROL CEL MARE ȘI MIHAIL I – RECUNOAȘTEREA LUI CAROL CEL MARE

La moartea împăratului Leon al V-lea, soția sa, Irina, era în vârstă de 28 de ani, iar fiul ei, Constantin al IV-lea nu avea decât 9 ani, ceea ce a determinat-o să se impună ca regentă, însă poziția acesteia era una sensibilă: era iconodulă și condusese deja o mișcare de reaaducere a icoanelor în palatul imperial.

Dat fiind că la putere venise o femeie, aceasta nu avea experiența militară necesară, pe deasupra avea și dușmani puternici, și anume frații vitregi ai lui Leon al IV-lea, fiii lui Constantin al V-lea. Totuși, Irina a rămas în istorie ca una dintre cele mai interesante apariții ale Bizanțului, caracterul ei, chiar dacă nu era apreciat de standardele moderne, fiind unul puternic și determinant.

Cel mai mare obiectiv al ei a fost reabilitarea icoanelor, însă s-a făcut remarcată și în plan militar, fiind singura femeie care și-a luat titlul de „împărat”. A adoptat o serie de decizii, printre care: și-a numit administratori loiali ei, a destituit mulți dintre comandanții cu experiență, numind în locul lor comandații neexperimentați, dar devotați cauzei ei, și anume lupta împotriva iconoclasmului; a numit ca patriarh al Constantinopolului pe Tarasie, care era doar un mirean la vremea respectivă.

Însă, cea mai mare contribuție a Irinei a fost organizarea Conciliului din 786, în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, când, trupele imperiale staționate în capitală, care încă susțineau iconoclasmul, au declanșat o răzmeriță, sperând să dizolve lucrările conciliului. Irina a relizat pericolul care o pândește și a poruncit transferarea lor în Asia Mică, după care asigurând controlul, a organizat un alt conciliu în 787, la Niceea, prezidat de Tarasie, unde a fost condamnat imediat iconoclasmul, susținătorilor acestuia permițându-le, însă,să se căiască și să își păstreze în continuare funcțiile.

Încercând să amelioreze relațiile cu Apusul, Constantin al VI-lea fusese logodit cu Rotrud, fiica lui Carol cel Mare, regele francilor, care a devenit mai apoi împărat al Occidentului, însă, logodna nu a durat mult, deoarece Irina a anulat înțelegerea, alegând-o, la parada mireselor din anul 787, pe cucernica Maria, ca soție pentru fiul ei.

La împlinirea vârstei de 19 ani, Constantin încearcă să preia frâiele cârmuirii, însă nu a reușit să fie un bun conducător, și a readus-o pe mama sa pe tron, conducând împreună pentru încă cinci ani, într-o alianță extrem de dificilă.

Din cauza anumitor evenimente politice și militare, dar și din cauza neînțelegerilor dintre mamă și fiu, guvernarea Irinei și a lui Constantin a început șă șovăie. În anul 797, în urma unui complot, susținătorii Irinei l-au prins pe fiul acesteia și l-au orbit, mutilare care l-a costat viața. În urma morții lui Constantin, Irina a rămas singură la conducerea Bizanțului, păstrându-și în continuare forma masculină a titlului imperial.

Irina a fost în continuare urmărită de comploturile fiilor lui Constantin al V-lea, și de înfrângerile militare venite din partea arabilor, care aveau la conducere unul dintre cei mai experimentați conducători pe care trebuia să îi înfrunte Bizanțul. Între timp, în Apus, a avut loc un eveniment deosebit de important: în anul 800, în ziua de Crăciun, Carol cel Mare a fost încoronat împărat, de papa Leon al III-lea.

Coaliția dintre papalitate și monarhia francă, stabilită pe mai multe fronturi, avea un răsunet global și pe termen lung, ceea ce a avut un impact deosebit asupra relațiilor dintre Bizanț și Apus. Trebuie amintit faptul că, încă din timpul lui Iustinian, Bizanțul manifestase interes pentru Apus, în special pentru Italia, iar împăratul Constans al II-lea a dorit mutarea sediul puterii bizantine în Apus. De asemenea, papii îl considerau pe împaratul bizantin ortodox, un protector militar.

Însă, din anul 726, împărații au fost iconoclaști, deci au fost văzuți ca niște eretici de papalitate. La puțină vreme după ce Leon al III-lea își începuse atacurile împotriva icoanelor la Constantinopol, la începutul secolului al VIII-lea, Carol Martel, i-a învins pe arabi, în sudul Franței, la Tours. În 751, fiul lui Carol, Pepin cel Scurt, a fost încoronat rege al francilor, moment care a marcat înlocuirea bizantinilor de către franci, în rolul de apărători principali ai papei, în plan politic.

La conducere a urmat fiul lui Pepin, Carol, care în 770 îi învinge pe longobarzi și ia în stăpânire o parte mare a nordului Italiei. Această situație a fost declanșată de politica locală de la Roma, unde papa Leon al III-lea a intrat, la sfârșitul secolului al VIII-lea, în conflict cu inamicii de frunte ai orașului. Aceste evenimente, cumulate, au dus la producerea unuia dintre cele mai importante și mărețe evenimente din istoria Occidentului, și anume, încoronarea lui Carol, numit ulterior cel Mare, de către papa Leon al III-lea, în anul 800, în ziua de Crăciun, ca împărat.

O dată cu încoronarea lui Carol cel Mare, a apărut problema celor doi împărați. Până atunci, lumea a considerat că există doar o societate creștină, condusă de un singur împărat. Imperiul Bizantin chiar emisese unele pretenții universaliste, care fuseseră recunoscute, până la un moment dat, și în Apus. După încoronarea lui Carol, situația este, însă, confuză. Occidentalii pretind că o femeie, adică Irina, nu poate deține titlul de împărat, deci tronul Bizanțului este liber.

Papalitatea, dar și Carol cel Mare, au realizat că încoronarea a reprezentat o amenințare directă la adresa Bizanțului. În schimb, Imperiul Bizantin nu privea cu ochi buni această încoronare, considerându-l pe Carol cel Mare uzurpator, atâta vreme cât susținea că el era împărat.

Și poziția Irinei era dificilă, deoarece incapacitatea de a se opune cu forțe armate, a șubrezit politica internă a împăratesei. Carol cel Mare realizează, însă, că fără o recunoaștere din partea bizantinilor, pretenția lui la titlul imperial nu este validă, așa că trimite la Constantinopol o delegație, pentru a o cere în căsătorie pe Irina. Dar, dorința vizibilă a împărătesei de a analiza propunerea remarcabilă care i-a fost făcută, nu a reușit decât să stârnească tulburare în capitala răsăriteană.

Irina preia în mod direct gestiunea Imperiului în momentul morții lui Leon al IV-lea Khazarul, soțul ei, la 8 septembrie 780, fiul său nefiind încă la vârsta majoratului. Deși la început domnia sa a fost contestată, Irina și-a întărit autoritatea, încât nici în momentul în care băiatul devine major (primăvara lui 790), nu încetează a-și manifesta puterea.

Irina va deveni cunoscută ca fiind cea care își însușește titlul de ”împărat” și cea care obține triumful dreptei credințe, triumf ce a înlocuit victoriile militare și a consolitat puterea sa, conducând în același timp la repercusiuni neprevăzute. Astfel, papa transmite titlul imperial lui Carol cel Mare, considerând vacant scaunul Imperiului.

Cinstită ca sfântă pe de o parte și detestată pe de altă parte, Irina s-a remarcat ca o figură controversată în istorie, captivată de dorința absolută de putere. Ocuparea tronului de către împărăteasa ateniană se înfăptuiește în anii de domnie a lui Carol cel Mare (Occident) și Harun al-Rashid (Orient), motiv pentru care istoria nu-și va îndrepta în mod deosebit atenția asupra Bosforului, ci asupra Aix-ului și Bagdadului, cetăți aflate la apogeu.

Irina devine primul împărat-femeie, venirea sa la putere fiind considerată, de către Occident, favorabilă încoronării lui Carol cel Mare, întrucât această încoronare nu s-ar fi înfăptuit dacă ea nu ar fi fost împăratul Bizanțului pentru o perioadă de 5 ani. Pe timpul domniei sale, Irina își alege ca teren de luptă teologia, în defavoarea recunoașterii sale ca și comandant militar, recunoscându-și în acest mod slăbiciunile în a conduce cu vrednicie oștile pe câmpul de luptă. Astfel, se face recunoscută pe alte planuri, apărând Ortodoxia și înlăturându-i pe eretici.

Totodată, Irina se împotrivește viitorului socru – Constantin al V-lea – obținând victoria împotriva iconoclaștilor și aducând în prim plan credința tradițională bizantină.

Constantin al V-lea își va concentra în mod deosebit atenția asupra noii Rome, prin îndepărtarea pericolelor, iar vechea Romă va trebui să se descurce singură.

În perioada următoare încoronării, cei vinovați de atentatul asupra papei Leon vor fi condamnați la moarte, iar noul împărat va rămâne până la venirea primăverii în Roma, cu scopul de a soluționa o parte din problemele cu care se confrunta Biserica. După Paștele din 801 Carol se va reîntoarce în regatul său și va începe să își exercite atribuțiile de împărat, familiarizând astfel populația francă cu noțiunea de Imperiu. Carol va emite primul act ca împărat ”care guvernează Imperiul Roman” la 29 mai 801, și nu ca împărat al romanilor așa cum a fost numit în Cetatea Eternă (în acest mod pe primul loc erau așezați locuitorii Romei, confuzie pe care împăratul va dori să o clarifice). Evenimentele petrecute la Roma și încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, va produce tensiuni în Constantinopol. Bizantinii consideră acest act o uzurpare, papa nefiind în măsură de a oferi coroana imperială. Bizantinii au invocat și motivul că regele Carol nu a primit niciunul din titlurile grecești basileus și autokrator.

Titulatura imperială acaparată de Carol cel Mare și succesorii lui, cu binecuvântarea și sprijinul papei, a dat naștere la proteste și reacții vehemente din partea Constantinopolului, care n-a iezitat să recurgă la război împotriva Occidentului, război care nu s-a derulat numai pe plan diplomatic. Violența acestui incident a marcat, se pare, cea dintâi fisură importantă în sânul creștinătății: Occidentul și Orientul, din motive politice pătrundeau într-o eră a neîncrederii reciproce, al cărei final va fi devastator pentru „națiunea creștină”.

Din acest moment, Constantinopolul se va afla sub amenințarea armelor lui Carol, care va avea două posibilități de a obține recunoașterea titlului obținut: războiul sau diplomația. Atât noul împărat, cât și Irina, vor alege diplomația în defavoarea armelor, iar primul pas este făcut de împărăteasă care, trimite o solie de pace la Aix. Armistițiul dintre cei doi se va materializa în căsătoria acestora, conform celor menționate de Teofan.

Rolul acestei căsătorii va fi acela de a unifica cele două părți ale lumii romane și de a legitima noul titlu obținut de Carol, însă această unire matrimonială nu va fi acceptată de către supușii Irinei. Relațiile bizantini-franci vor avea de suferit, culminând cu anul 804 când va izbucni războiul dintre cele două imperii, inclusiv pe partea teologică (dispută cu privire la Filioque). Abia cu venirea lui Mihail I la putere ca succesor al Irinei, va fi recunoscut titlul de împărat al regelui franc. În 812 Mihail I îl va numi pe Carol împărat și bazileu, recunoscându-i acestuia demnitatea imperială prin prisma faptului că sub guvernarea sa se aflau mai multe regate. Însă, Carol era doar un împărat, în timp ce bazileu al romanilor era cel care domnea la Constantinopol. Momentul numirii regelui francilor ca împărat se suprapune cu momentul în care la Constantinopol apar din ce în ce mai multe intrigi care vor tulbura ultima perioadă de domnie a Irinei, femeia-împărat din istoria romană.

Împăratul Carol cel Mare a trăit până la 28 ianuarie 814, când, la vârsta de aproximativ 70 ani, încetează din viață în orașul Aachen și este înmormântat în capela palatină, ctitoria sa.

Însă, cu 8 ani înainte de moartea sa, împăratul emite ”Divisio Imperii”, act normativ prin care este stabilit dreptul la administrarea și succesiunea imperiului după moartea sa. Acest document, supus spre autentificare papei, a fost cel pe care au jurat mai marii imperiului. Tot prin ”Divisio Imperii” erau extinse teritoriile Italiei și Aquitaniei, care împreună cu teritoriul Franciei, aveau să alcătuiască moștenirile teritoriale ale celor trei fii ai lui Carol. Acest act a avut la bază tradiția francă și dreptul de succesiune germanic, dublate de imposibilitatea unui singur urmaș al împăratului de a conduce în mod unitar toate teritoriile, mai ales că unitatea și armonia imperiului avea ca piloni principali dragostea și înțelegerea frățească.

Cu toate acestea, moartea prematură a lui Pepin, fiul lui Carol ce moștenise Italia, a făcut ca cel mai mare dintre frați, Ludovic cel Pios, să devină singurul conducător al imperiului clădit de tatăl său. Procedând ca și Carol, Ludovic dorește încă din timpul vieții să stabilească ordinea la tron într-un mod cât mai obiectiv, motiv pentru care în anul 817 (când la vârsta de 40 ani trece printr-un accident grav) va emite la Aachen un act normativ numit "Ordinatio Imperii".

Acest document succesoral stipula ca fiul său cel mai mare, Lothar, să fie numit moștenitor principal asupra părții mai extinse a teritoriului și, în același timp, să devină deținător al titlului imperial. Astfel, frații săi mai mici, Pepin și Ludovic, primeau regatele Aquitaniei și Bavariei.

Pentru prima dată la franci, prin "Ordinatio Imperii" se dorea să se impună principiul primogeniturii, adică stabilirea prin lege a drepturilor primului născut de parte bărbătească și reducerea drepturilor celorlalți moștenitori. Prin urmare, scopul era acela de păstrare a unității statale, de înlăturare a luptelor pentru putere și a războaielor dintre frați pentru obținerea tronului.

CONCLUZII

Carol cel Mare este în primul rând, așa cum cere tradiția francilor un mare războinic. Războaiele pe care le-a purtat s-au împletit cu campanii de creștinare. Orizonturile de cucerire ale lui Carol se situau către est, sud și sud-est. În partea de est, mai exact în sudul Germaniei, Carol i-a învins pe avari și a anexat Bavaria în anul 788, iar în nordul Germaniei a fost constrâns să ducă o serie de campanii sângeroase până în 803, împotriva saxonilor păgâni.

Dinastia carolingiană, consolidată acum prin Carol cel Mare, a reușit să-și satisfacă ambițiile nu numai prin puterea militară, ci și prin alianța încheiată cu Biserica Catolică.

Atunci când Carol, fiul lui Pepin al III-lea este încoronat împărat, în anul 800, în ziua de Crăciun la Roma de către papă, clericii din ce în ce mai cultivați sunt convinși că el este cel care va reface tradiția romană. Carol rămâne în realitate un prinț franc, barbar și creștin. Această încoronare era de fapt o întoarcere către trecut, o încercare de a reînvia Imperiul Roman, și nu un proiect de viitor. Întemeind pe vechiul teritoriu al francilor noua capitală, Aix-la-Chapelle, Carol dorea să facă din ea o „Romă a viitorului”, o provocare la adresa Noii Rome, adică a Constantinopolului; și trebuia apoi lăsată în urmă Roma aceea care nu reprezenta centrul unui Imperiu Carolingian European, ci capitala unui papă cu putere redusă.

Europa carolingiană creată de regii franci, dar și Europa feudală vor suferi multă vreme influența cuceririlor barbare, încercând în același timp să realizeze o sinteză a forțelor diferite care au contribuit la nașterea sa.

După moartea lui Carol cel Mare, Aix-la-Chapelle a decăzut foarte mult. La scurt timp după ce a fost creat, a încetat să mai fie capitala Occidentului, cu toate că mitul lui a dăinuit de-a lungul Evului Mediu.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

EGINHARD, Vita Karoli Magni, Viața lui Carol cel Mare, traducere de Anca CRIVĂȚ, Editura Vremea, București 2001

LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE

*** Personalități care au schimbat istoria lumii, Larousse, Vol. I, Din Antichitate până în Evul Mediu: 1800 î. Hr. – 1492 d. Hr., traducere de Ana Andreescu, Adriana Bădescu, Enciclopedia Rao, București, 2002

AHRWEILER, Hélène, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, traducere de Cristina Jinga, Editura Corint, București 2002

BARBE, Dominique, Irina, împăratul Bizanțului, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2013

BĂLAN-MIHAILOVICI, Aurelia, Istoria culturii și civilizației creștine, Editura Oscar Print, București 2005

BĂNESCU, Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. II – Imperiul bizantin clasic (610-1081), Editura Anastasia, București 2000

CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007

DIEHL, Charles, Istoria Imperiului Bizantin, Traducere Carmen Roșulescu, Editura Scorilo, Craiova, 1999

DUMITRESCU, Doru, MANEA, Mihai, Personaje și personalități ale istoriei, Dicționar enciclopedic, Editura Didactică și Pedagogică, București 2009

ESLIN, Jean-Claude, Dumnezeu și puterea-Teologie și politică în Occident, traducere de Tatiana Petrache și Irina Floare, Editura Anastasia 2001

FILORAMO, Giovanni (coord.), Istoria religiilor, partea a II-a Iudaismul și creștinismul, traducere de Cornelia Dumitru, Editura Polirom, 2008

FRANZEN, August, BAUMER,Remigius, Istoria papilor, traducere de Pr. Romulus Pop, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București, 1996

GEARY, Patrick J., Merovingienii. Europa înainte de Carol cel Mare, traducere de Cosmin Popa-Gorjanu, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște 2009

GIBBON, Edward, Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman, vol. III, traducere de Dan Hurmuzescu, Editura Minerva, București, 1976

GOFF, Jacques Le, Evul Mediu și nașterea Europei, traducere de Giuliano Sfichi și Marius Roman, Editura Polirom, 2005

GOFF, Jacques Le, SCHMITT, Jean-Claude, Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental, Polirom 2002

GREGORY, Timothy E., O istorie a Bizanțului, Traducere de Cornelia Dumitru, Editura Polirom, 2013

GUIZOT, Francois, Istoria civilizației în Europa, traducere de Cristian Preda și Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Humanitas, București 2000

HERTLING S.J., Ludwig, Istoria Bisericii, traducere de Pr. Prof. Dr. Emil Dumea, Editura Ars Longa, 1998

MACCULLOCH, Diarmaid, Istoria creștinismului, Primii 3000 de ani, traducere de Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iași 2011

MUNTEAN, Pr. Prof. Dr. Vasile V., Istoria creștină generală, vol. I (ab initio – 1054), Editura IBMBOR, București 2008

PIRENNE, Henri, Mahomed și Carol cel Mare, traducere de Sanda Oprescu, Editura Meridiane, București, 1996

PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, MALEON, Bogdan-Petru, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Editura Polirom 2010

RICHE, Pierre, Europa barbară din 476 până în 774, traducere de Irina Cristea, Editura Corint, București, 2003

TREADGOLD, Warren, O istorie a statului și societății bizantine, vol. I: (284-1025), traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Institutul European 2004

VASILIEV, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, traducere și note Ionut-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Caraba, Sebastian-Laurentiu Nazaru, Editura Polirom, 2010

CUPRINSUL

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. IMPERIUL CAROLINGIAN PÂNĂ LA ÎNCORONAREA LUI CAROL CEL MARE

CAPITOLUL II. CAROL CEL MARE ÎMPĂRATUL CAROLINGIAN

CAPITOLUL III. ÎNCORONAREA LUI CAROL CEL MARE-MOMENT DE COTITURĂ

CAPITOLUL IV. BISERICA ÎN TIMPUL ÎMPĂRATULUI CAROL CEL MARE

CAPITOLUL V. CAROL CEL MARE ȘI MIHAIL I – RECUNOAȘTEREA LUI CAROL CEL MARE