Stari psihice care exlud raspunderea [617848]

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA DREPT
REFERAT
Stari psihice care exlud raspunderea
penala
Autor
Terzi Xenia,
gr. 24
Chișinău – 2012

Stari psihice care exlud raspunderea
penala

Plan:
I.Obiectivele, componentele structurale și definiția psihologiei juridice
II.Metodologie si metode ale psihologiei juridice
III.Starilor afective complexe în procesul penal
IV.Constringerea fizica sau psihica, ca stare care exclude raspunderea
penala
V.Stare de afect ca stare care exclude raspunderea penala
VI.Depresia maniacală ca stare care exclude raspunderea penala
VII. Schizofrenie ca stare care exclude raspunderea penala

I. Obiectivele, componentele structurale și definiția psihologiei juridice
În cadrul tradițional al psihologiei juridice de la noi s-a instituit un cerc de probleme ce
țin preponderent de domeniul penal. Acestea își au geneza încă în timpul apariției științei date,
strâns legată de criminalistică și criminologie, deservind cu deosebire cercetarea infracțiunii și a
comportamentului părților încadrate în procesul anchetei (învinuitului, martorului, victimei,
agentului judiciar), contribuind, în așa fel, la calificarea juridică a crimei și la organizarea
activității de recuperare socială în instituțiile speciale.
De fapt, această știință, pe care am definit-o ca sinteză a două domenii – drept și
psihologie – și-a menținut caracterul preponderent aplicativ, practic, precum și legătura cu
științele paternale. Însă contemporaneitatea i-a modificat obiectivele, i-a amplificat cadrul de
studiu, confruntând-o cu necesitatea unei perfecționări permanente.
Perioada contemporană, care în contextul geopolitic al Europei de Est pune problema
edificării unui stat de drept și a optimizării activității tuturor institutelor juridice, cere un studiu
mai larg al problemelor psihologice ale cadrului judiciar, punând în discuție socializarea
individului și asimilarea de către acesta a normelor de drept în vederea formării unor conduite în
armonie cu normativitatea socială, determinarea criminalității de către un șir de factori
psihologici și sociali, aspectele psihologice ale activității legislative, de aplicare a normei de drept
și de organizare a condițiilor necesare în vederea respectării acesteia. Odată cu lărgirea spectrului
de specializări în drept se cer a fi puse problemele psihologiei relațiilor sociale în care sunt
implicați agenții judiciari, ale dreptului civil, al muncii, internațional, antreprenorial etc. Unele
chestiuni, examinate și anterior în psihologia juridică, necesită o aprofundare și dezvoltare.
Acestea sunt psihologia organizării duelului judiciar, a apărării în instanța de judecată, a diferitor
tipuri de procese, chiar a reflectării publice a problemelor de drept, inclusiv în mass-media, și
rolului acesteia în educarea conștiinței de drept. Toate aspectele reflectate mai sus reies din
necesitatea de perfecționare a științei psihologic-juridice, determinată de reformarea întregului
sistem de drept.
Psihologia juridică, fiind o știință și o practică de activitate, realizează un șir de obiective,
care sunt supuse obiectivului general: sinteza științifică a cunoștințelor psihologice și juridice în
scopul reflectării esenței categoriilor fundamentale ale dreptului, cercetarea particularităților
psihice, psihologice și sociale care determină comportamentul subiecților relației de drept în
diverse situații, facilitarea procesului de conștientizare de către agenții judiciari a
comportamentului uman, prin aplicarea volumului de cunoștințe speciale psihologice.
În scopul realizării acestui obiectiv-cheie se conturează un șir de obiective teoretice:
– sinteza științifică a cadrului conceptual juridico-psihologic și determinarea domeniilor
de aplicare a lui;
– perfecționarea aparatului teoretico-conceptual (a sistemelor de noțiuni care deservesc nu
doar psihologia judiciară, dar și dreptul în general), precum și elaborarea unor termeni noi, în
conformitate cu realizările științifice curente și realitatea socială în schimbare, punerea lor în uz;
– elaborarea modelelor teoretico-explicative ale fenomenelor psihice și psihosociale
implicate în drama judiciară;

– validarea și adaptarea aparatului conceptual și a modelelor teoretico-explicative,
utilizate în psihologia generală și psihosociologie, necesităților domeniului activității judiciare.
Deoarece psihologia judiciară este, în primul rînd, o știință aplicativă, ea urmează să
realizeze și anumite obiectivele empirice:
– stabilirea unei metodologii specifice de cercetare a realității psihice și psihosociale, a
fenomenelor specifice, întâlnite în activitatea judiciară;
– determinarea prin intermediul unor cercetări teoretico-empirice concrete a legităților
manifestării fenomenelor psihice și realității sociale în drama judiciară;
– oferirea organelor de drept a informațiilor cu referință la particularitățile activității
psihice a indivizilor implicați în drama judiciară;
– ajutor practic organelor judiciare în stabilirea adevărului și aplicarea corectă a legii, în
evitarea erorilor condiționate de cauze psihologice;
– elaborarea și promovarea unor programe de recuperare și readaptare, reintegrare socială
a infractorilor;
– organizarea unor programe de acțiune socială preventivă;
– asistența psihologică în forma expertizelor pe parcursul procesului penal, de terapie
psihologică în perioada detenției și post-detenție.
Realizarea acestor obiective permite elucidarea răspunsurilor la un șir de întrebări pe care
și le adresează atât cei ce administrează justiția, cât și psihologii ce au tangențe cu agențiile
judiciare:
– Care sunt factorii psihologici și psiho-sociali ce determină comportamentul persoanelor
implicate în drama judiciară (infractor, victimă, martor, agent judiciar)?
– De ce este determinat fenomenul recidivismului?
– Cum poate fi cercetată personalitatea infractorului, în ce măsură pot fi utilizate
schemele tipologice generale?
– Ce tehnici și metode psihologice pot fi eficient utilizate în cadrul procesului penal și
civil?
– Cum poate fi explicată psihologic adaptarea sau neadaptarea infractorilor privați de
libertate la condițiile de trai și activitate în instituțiile speciale, ce măsuri psihologice pot
contribui la recuperarea socială a lor?
– Ce modalități de acțiune ce efect de inhibare a pulsiunilor criminale la nivel social pot fi
utilizate în fiecare cadru social concret?
– Care este rolul expertizei psihologic-judiciare în stabilirea adevărului și când poate fi
utilizat acest serviciu?
Necesitatea de a răspunde la toate aceste întrebări a determinat următoarea structură a
psihologiei juridice:
1. Cadrul de studiu, obiectul, obiectivele, sarcinile, metodologia și metodele utilizate în
psihologia juridică.
2. Psihologia dreptului, care studiază problemele reflectării fenomenelor de drept,
funcționalitatea normei juridice, procesul formării personalității și adaptării individului uman la
cerințele sociale, orientarea comportamentului acestuia: normativă, pro- sau antisocială,
elucidează măsurile în vederea perfecționării educației juridice, formării conștiinței de drept.

3. Psihologia reglementării activității civile, cadrul problemelor ce țin de aspectele
psihologice ale relațiilor de proprietate, economice și interumane, care se află în domeniul de
cercetare al dreptului civil și ramurilor lui.
4. Psihologia infractorului și a comportamentului infracțional: psihologia personalității
criminale, a criminalității în grup și organizate, a delincvenței juvenile. Este consacrată
problemelor criminalității: formării orientărilor criminale, motivației antisociale, rolului factorilor
interni – psihici, și externi – sociali în comiterea infracțiunii. Facilitează cunoașterea personalității
infractorului, deservind cercetarea penală, calificarea judiciară, procesul de recuperare socială a
celor ce au venit în conflict cu legea, precum și profilaxia comportamentului criminal.
5. Psihologia judiciară, a activității în domeniul procedurii penale și civile, care
cercetează aspectele psihologice ale procesului penal și civil – ale urmăririi penale (inclusiv ale
comportamentului învinuitului, victimei, martorului), expertizei psihologic-judiciare, precum și
ale dezbaterilor judiciare, ținând cont și de momentele de etică psihologică judiciară.
6. Psihologia detenției: probleme psihologice ale infractorilor supuși privării de libertate,
metode de diagnosticare a comportamentului delincvent și de recuperare socială a infractorilor.
Totalizarea celor remarcate de sus ne permite o definiție amplă a psihologiei juridice.
Psihologia juridică este o disciplină distinctă teoretic-aplicativă care studiază persoana umană
implicată în drama judiciară și cadrul psihologic și sociopsihologic care determină
comportamentul ei. Fundamentată pe științele psihologice și juridice înrudite ea stabilește
mecanismele psihice și sociale ale comportamentului personalității în cauză, determină factorii
esențiali (psihici, psihologici și sociali) care îl influențează, utilizând metode adecvate de
diagnosticare, apreciere corectă a conduitelor stabilește și aplică programe de corectare a
comportamentului criminal, realizând în final sarcina de bază a organelor judiciare – respectarea
legilor într-un stat de drept.
II.Metodologie si metode ale psihologiei juridice
Metodologia oricărui domeniu științific indică spațiul domeniului teoretic de referință,
orientează cercetătorul spre formularea unor ipoteze ce pot fi testate empiric. Psihologia juridică,
care are în calitate de obiect particularitățile psihice, psihologice și sociale ce determină
comportamentul subiecților relației de drept în diverse situații, se dirijează de o metodologie,
care-i oferă investigației capacitatea de orientare spre realitatea psihologică și socială a cadrului
judiciar, cercetarea ei prin intermediul unui sistem de norme, tehnici și metode, generalizarea prin
adunarea datelor empirice capabile să controleze teoria.
Principiile metodologice ale psihologiei judiciare sunt următoarele:
– studiul personalității în dinamică, în acțiune, ținându-se cont de sistemul valoric-
normativ, inclusiv de normativitatea juridică, în care aceasta este încadrată;
– menționarea factorilor care au generat infracțiunea, cercetarea personalității
participanților la drama judiciară prin reconstituirea actului infracțional cu utilizarea materialelor
anchetei penale;
– utilizarea în cercetare a legităților funcționării psihicului uman, ale fenomenelor psihice
și determinantelor acestora;

– raportarea investigațiilor la condițiile sociale care au determinat comportamentul
infracțional, cercetarea valorilor – scopurilor – condițiilor – mijloacelor – motivelor – rezultatelor.
În cercetarea personalității implicate în drama judiciară sunt utilizate diverse metode:
– de cercetare teoretică – studiul legităților funcționării psihicului uman și a celor care
dirijează comportamentul social al individului în cadrul reglementat prin norma de drept;
– de diagnosticare a particularităților individual-psihologice, care au generat infracțiunea
(metode ale expertizei psihologic-judiciare);
– de influență psiho-pedagogică – orientate spre investigația fenomenului criminalității și
stabilirea cauzelor, spre elaborarea unor măsuri preventive și de recuperare socială a infractorilor.
Aceste metode sunt preluate din cadrul specific al psihologiei, adaptate la sarcinile
cercetării personalității implicate în drama judiciară și a tuturor factorilor care-i dirijează
comportamentul. Utilizarea lor solicită o posedare a cunoștințelor despre cercul de fenomene
psihice și sociale și aplicare a acestora în funcție de circumstanțele concrete, supuse investigației.
În dependență de sarcinile ce urmează a fi rezolvate în psihologie metodele se împart în:
– metode de colectare a datelor – studiul izvoarelor documentare, metoda biografică,
observația, ancheta, testele de personalitate și interpersonale;
– metode de clasificare teoretică a faptelor care, prin raportarea datelor empirice la
anumite canoane numerice, scheme, etaloane, etc., oferă o tratare a realității psihice și sociale;
– metode de intervenție psihologică, de corectare, bazate pe influență, formare, schimbare
– jocurile de rol, drama psihologică și socială, tehnicile T-group și E-group, analiza de caz,
diverse practici psihoterapeutice, etc.
Ne vom referi cu deosebire la primul grup de metode, cele din urmă necesitând un spațiu
amplu de prezentare și mai mult timp pentru formarea capacităților de utilizare.
Totodată, ținem să menționăm că și aceste metode pot fi utilizate amplu doar de către
specialiștii psihologi (experți), agenții judiciari folosind doar unele elemente ale lor pe parcursul
cercetării, calificării cauzei penale și în cadrul activității de recuperare socială.
Studiul izvoarelor documentare este o metodă indirectă, bazată pe cercetarea informației
conținute în documente în scopul reconstituirii traseului unor anumite fapte, evenimente,
epizoade deja «consumate». În psihologie se practică atât pentru analiza unor fenomene cu
caracter macrosocial, cât și a personalității (metoda biografică). Prima aplicare poate oferi date
privind fenomenul unui anumit tip de infracțiune (de exemplu – al crimei organizate), care vor
contribui la identificarea metodelor de combatere a acestuia. Cea de a doua formă de utilizare
poate servi drept mijloc de cunoaștere a personalității, analizându-i calea parcursă în timp,
anumite contexte sociale – condiții concret-istorice, etapele semnificative ale afirmării și
manifestării. Analiza se centrează pe corelarea a două tipuri de factori: subiectivi, extrași din
documentele cu semnificație personală (acte ce certifică nașterea, identitatea, starea civilă,
studiile, constituirea profesională, diverse documente cu caracter intim – autobiografia, jurnalele,
scrisorile, memoriile, etc.), obiectivi – căpătați prin analiza contextului social-istoric.
Cercetarea prevede o serie de tehnici: alcătuirea dosarului personal ce conține informația
minim necesară pentru orientarea prealabilă a investigației, ancheta biografică – ordonarea
cursului amintirilor, selectarea unor evenimente nereflectate în documente, întocmirea spontană
sau ordonată după o anumită schemă a autobiografiei, interviul biografic, pe parcursul căruia se
recurge și la observarea trăirilor subiectiv-emoționale. Se poate recurge la studiul cercului
comunicării, identificându-se durata, intensitatea raporturilor cu anumiți subiecți, semnificativi

pentru persoana cercetată, la analiza în detaliu a evenimentelor considerate de către respondent
importante, sau a celor ce i-au produs impresii, trăiri puternice, la relatările celor ce-l înconjoară
etc.
Informația căpătată este ordonată în tabele cronologice, care ilustrează datele, conținutul
evenimentelor și atitudinea subiectului față de acestea, determinându-se, în așa fel, semnificația
lor pentru evoluția biografică a persoanei.
Alte forme de prelucrare a informației – cauzometria și întocmirea cauzodramei – oferă
date pentru o analiză a personalității în dinamică și identificarea cauzelor comportamentului
actual.
Chiar și cea mai simplă utilizare a metodei biografice poate oferi informație despre
socializarea individului, aderarea la anumite valori și norme, raportarea la grupul de apartenență
(familie, grup școlar, de muncă) și la cadrul socio-cultural general.
Observația este o investigație sistematică a unui obiect (subiect), realizată în baza unui
plan întocmit din timp și cu ajutorul unor instrumente adecvate scopului. Este metoda, pe care
psihologii o consideră principală, toate celelalte fiind variații sau derivate din aceasta.
Obiectul observării – comportamentul individual sau raporturile sociale – este supus
investigației în scopul identificării obiectivelor propuse. Rezultatele sunt înregistrate în scris,
audio-sau video- de către observatorul pasiv sau activ (cel se implică ca participant direct,
provocând evenimentul necesar).
În practica judiciară observația este utilizată frecvent – începând de la cercetarea la fața
locului, ancheta preliminară, pe parcursul căreia agentul judiciar înregistrează comportamentul
persoanelor supuse cercetării, și până la activitatea specializată a experților.
Ancheta constă în culegerea de date sau informații despre entitățile sociale prin
intermediul chestionării orale sau scrise. Unitățile de analiză, sau entitățile sociale stabilite în
vederea chestionării, sunt selectate prin eșantionare, mai frecvent de tip probabilist, aleator.
Procedeele de bază ale anchetei – chestionarea și interviul – se realizează cu utilizarea unui șir de
enunțuri, formulate de cercetător anticipat. Propozițiile din chestionar pot fi interogative sau
enunțiative, solicitând răspunsuri închise, alese dintr-un șir de variante, propus de cercetător, sau
deschise – formulate de către respondenți.
Materialul căpătat este prelucrat statistic și analizat. În psihologia juridică această metodă
a fost folosită în scopul investigației atitudinii față de normativitatea juridică, a cauzelor
infracțiunii, a afirmării profesionale a agenților judiciari.
Experimentul constă în producerea deliberată a unui fenomen și în analiza manifestărilor
generate în condiții speciale de manipulare a factorilor generali și de posibilitate de control.
Există mai multe tipuri de experiment. În funcție de situația de experimentare se poate vorbi
despre experimentul natural, în care se operează cu o situație spontană, oferită de circumstanțe,
sau artificial – provocat de experimentator. Cel din urmă frecvent este definit și experiment de
laborator, folosit în practica psiho-judiciară în scopul cercetării particularităților proceselor
psihice și a influenței lor de anumite circumstanțe din exterior sau cu caracter intern, psihologic.
Experimentul de laborator este una din metodele folosite de către expertiza psihologic-
judiciară, sau în scopul controlului ipotezelor științifice. Realizarea necesită instrumente speciale,
aparate și condiții.
Experimentul de teren (sau natural) se realizează într-o situație reală, în vederea
controlării unei ipoteze, cercetătorul având o poziție pasivă, de observator, sau activă,

introducând factori experimentali sau chiar persoane care contribuie la crearea situației dorite. În
scopul reconstituirii faptei în procedura penală se utilizează diverse situații experimentale, cu
participarea părților implicate în proces, în scopul reactualizării informației. Unele situații, mai
dificile, necesită convocarea în calitate de consultant a psihologului.
Testele sunt probe psihologice standartizate, care informează asupra calităților cognitive,
emotiv-volitive, a capacităților și aptitudinilor, trăsăturilor de personalitate, însușirilor psihice ale
subiectului uman. În funcție de obiectivul urmărit ele se împart în următoarele categorii: teste
pentru abilități senzo-motorii; teste de atenție; teste de inteligență; teste de memorie; teste de
aptitudini; teste de temperament, caracter; teste de personalitate; teste proiective; teste pentru
stabilirea capacităților social-afective, etc.
În domeniul practic al psihologiei judiciare sunt mai frecvent folosite testele de
personalitate și proiective: Rorschach (testul petelor de cerneală), T.A.T. (Testul de apreciere
tematică), Szondi, Rosenzweig, M.M.P.I. (Inventarul multifazic de personalitate), Luscher, etc.
Sunt folosite testele și în activitatea de selectare a cadrelor pentru agențiile judiciare.
Desigur că cele mai valide teste sunt caracterizate printr-o utilizare destul de sofisticată,
cuprinzând un număr mare de enunțuri, pe care subiectul testării urmează să le con-sulte și să-și
exprime atitudinea. La fel de dificilă este și procedura prelucrării rezultatelor. În ultimul deceniu
au apărut variantele computerizate ale testelor, acestea înlesnind testarea.
Utilizarea metodelor psihologice permite elucidarea conținutului adecvat al obiectului
cercetat, stabilirea unui program și realizarea unor acțiuni psihologice în direcția necesară.
III. Starilor afective complexe în procesul penal
Procesele afective – fenomene psihice complexe, manifestate în modificări fiziologice mai
mult sau mai puțin extinse, ducînd la provocarea unei conduite marcate de expresii emoționale și
de trăire subiectivă – se prezintă ca un răspuns la niște situații bine definite, caracterizat printr-o
combinație unică de reacții nervoase și fiziologice, implicînd în structura sa un șir de însușiri și
procese psihice individuale. Aceste procese se caracterizează prin:
– subiectivitate – aparțin unui subiect concret, întrunind caracteristicile lui individuale și
relevînd gradul de armonie/contrariere între trebuințele personale și evenimentele din ambianță;
– evaluativitate – implică o relație, o raportare implicită la valorile personale și sociale,
apreciind favorabil sau nefavorabil evenimentele și situațiile concrete;
– motivație – se prezintă în forma unor motive sau însoțitor al motivației acțiunilor,
stabilind o anumită tensiune în raport cu trebuințele individuale, contribuie la reflectarea,
înregistrarea faptelor, dar și orientarea, reglarea conduitelor;
– polaritate – au forma unor contraste în dinamica afectivă, dictate de gradul tensiunii
emoționale, de tendința individului spre compensare a unor nevoi și trebuințe.
Cercetarea proceselor afective a stabilit esenta substratului lor neurofiziologic –
activitatea sistemului limbic, inclusiv a hipotala-musului în conexiune cu scoarța cerebrală; rolul
emisferelor cerebra-le: a celei drepte, cu contribuție ridicată în producerea stărilor afective
negative, în particular depresive, și stîngi – implicată mai mult în producerea emoțiilor pozitive;
dar și a importanței învățării sociale și influenței asupra individului a ambianței. Expresiile
emoționale se realizează, din aceste considerente, prin complexe de reacții înăscute, dar și prin
răspunsuri învățate – condiționate și voluntare.

Adaptîndu-se la mediu, omul înfruntă piedici, suportă conflicte. Acestea duc la o
învătare afectivă, care, în funcție de calitățile individuale ale SNC, capătă diverse dimensiuni
psihologice.
Fiind o categorie distinctă a fenomenelor psihice, domeniul proceselor afective se
prezintă ca o oglindă a trăirilor individului uman, a răspunsurilor lui la stimulii din interior și
exterior. În condițiile cînd aceștia atentează la integritatea psihico-socială a omului, are loc o
dereglare mai mult sau mai puțin pronunțată a celorlaltor categorii de manifestări psihice – a
proceselor de reflectare cognitivă (a senzațiilor, percepțiilor și reprezentărilor), a celor de
cunoaștere logică (a gîndirii, memoriei, imaginației), a voinței și conștiinței. Este cazul unor
trăiri, caracterizate prin intensitate emoțională înaltă, definite în psihologie prin noțiunile de
«frustrare», «stres» și «afect». Anume aceste stări complexe pot deveni cauze a unor conduite
neadecvate, caracterizate prin capacitate diminuată a indivizilor umani «de a-și da seama de
actele lor sau de a le dirija», în scopul calificării juridice a cărora este nevoie de concluziile EPJ.
Vom analiza particularitățile esențiale ale acestor stări și ale manifestării lor.
Frustrarea este o stare psihică, provocată de un conflict intern sau extern dintre
motivația, scopurile, aspirațiile individului și anumiți factori obiectivi care împiedică realizarea
lor. În funcție de caracterul forțelor care provoacă acest conflict, cercetătorii disting mai multe
tipuri de situații conflictuale:
1).Conflictul atracție-atracție – în care se întîlnesc situații de intensitate pozitivă aproape
egală, și care pot fi rezolvate rapid, sau, atunci cînd în joc intră valențele unor propuneri cu
pondere, pot genera comportamente neadaptive.
2).Conflictul evitare-evitare – în care individul este nevoit să aleagă dintre două variante
la fel de indezirabile. Se alege «răul cel mai mic», sau se recurge la evaziunea fisică, imaginară,
ori la o conduită agresivă.
3).Conflictul atracție-evitare – cînd același scop posedă valențe pozitive și negative,
contribuind la crearea unei atitudini ambivalente. Este rezolvat printr-o luptă a motivelor,
suscitînd un efort volitiv. Atunci cînd se recurge la alegerea unei situații nedorite, imposibilitatea
suportării ei poate genera comportamente deviante: consum de alcool, nevroze, evaziune psihică.
Deși în cotidian omul se ciocnește de o multitudine de situații provocatoare de frustrare,
starea dată are două caracteristici obligatorii: manifestarea în calitate de obiect al frustrării a unei
trebuințe de importanță sporită pentru individ și apariția unei piedici în realizarea ei.
În așa fel, frustrarea poate fi definită ca o reacție afectivă la o situație rezultată din
blocarea realizării (P) unei trebuințe, dorințe, aspirații, scopuri.
Reacțiile comportamentale imediate la frustrare, manifestîndu-se în forma unor
consecințe, pot fi următoarele:
– neastîmpărul și tensiunea – hiperactivitate motorie, verbal-motorie, afectivă;
– agresivitatea – reacție îndreptată asupra sursei frustrării sau a unui obiect neimplicat în
provocarea stării tensionante, iar uneori deplasată asupra altor persoane – este o modalitate de
conduită mai răspîndită printre extravertiți;
– apatia – reacție mai răspîndită printre introvertiți, avînd uneori valențe adaptive, dar
alteori manifestîndu-se ca factor provocator de neîncredere în forțele proprii, autoînvinuire de
situația creată, diminuare a capacităților de evaluare de sine și de apreciere adecvată a
circumstanțelor, ducînd la depresii, îmbolnăviri neurogene, suicid;
– evaziunea în imaginar – încetarea căutării unor soluții reale, recurgerea la imaginar,
evaziunea din cotidian, pierderea capacității de percepție și apreciere adecvată, patologii
psihotice;
– stereotipia – tendința de repetare a unor comportamente, refugiul în automatism, care
poate reduce anxietatea, diluiază presiunea, dar poate și genera nevroze, fixități funcționale;
– regresia – atît comportamentală cît și afectivă. Cea din urmă se bazează pe regenerarea
de sentimente plăcute, contribuie la evadarea din prezent spre trecut.

Starea prelungită de frustrare în multe cazuri duce la deformarea conceptului de «sine» –
la o autoevaluare eronată (supraevaluare la extravertiți și subevaluare la introvertiți), de «alții» –
apreciere greșită, subiectivistă a comportamentelor și atitudinilor lor.
În general se poate spune că reacțiile la frustrare au și unele valențe pozitive – contribuind
la sporirea adaptabilității subiectului. Totuși în cele mai frecvente cazuri ele sînt semnificația unei
tulburări a echilibrului psihic, dezorganizînd conștiința și anihilînd posibilitățile controlului
volitiv al comportamentului. Iată de ce un șir de autori consideră frustrarea și consecințele ei
factori psihici, care pot provoca dezorganizări considerabile, ducînd la incapacitatea de
conștientizare deplină și dirijare a comportamentelor, situații în care individul uman poate comite
infracțiuni de o gravitate deosebită ce pot fi calificate de către organele juridice prin utilizarea
concluziilor specializate ale experților în categoria de circumstanțe atenuante.
Cercetarea particularităților individual-psihologice ale perosnelor ce au comis o
infracțiune în stare de frustrare necesită identificarea anumitor calități ale sistemului psihic și ale
comportamentului social, precum și forța impactului dezorganizatoriu, provocat de factori interni
sau externi. Dintre calitățile individual-psihologice ce favorizează frustrarea pot fi menționate
următoarele:
– dezechilibrul proceselor excitației și inhibiției scoarței cerebrale, manifestat în
emotivitate sporită, excitabilitate, apreciere neadecvată a propriilor trăiri și a circumstanțelor ce le
provoacă, capacități insuficiente de dirijare a conduitelor;
– capacitățile intelectuale medii sau joase, care favorizează imposibilitatea tratării
raționale a conflictului intern sau extern, evaluarea neadecvat înaltă a propriilor trebuințe, nevoi,
așteptări, concentrarea atenției asupra piedicii în realizarea lor și a circumstanțelor de moment;
– anumite deficiențe caracteriale – autoevaluare neadecvată, capacități afectiv-
comunicative deficitare, egocentrism, rigiditate a proceselor cognitive, capacități insuficiente de
reglare volitivă a comportamentului.
Starea de frustrare poate fi agravată de anumite condiții temporare – îmbolnăviri
somatice, astenie psihică, graviditate, situații de nerealizare socială (șomaj, sărăcie, conflicte cu
ambianța socială, etc).
Pentru identificarea acestei stări și stabilirea forței perturbatorii a ei se prezintă eficientă
ordonarea expertizelor complexe – psihologic-psihiatrică, psihologic-medicală.
Se recomandă folosirea în cadrul invvestigației a mai multor metode psihologice: teste de
personalitate, pentru măsurarea temperamentului, caracterului, de inteligență, de identificare a
sociabilității, proiective etc. De exemplu, utilizarea testului Rorschach permite aprecierea
proporției dintre manifestările introvertite și extravertite în comportamentul subiectului cercetat: a
tipului de organizare a percepției, tipului de rezonanțe intime, intereselor, tendințelor nevrotice,
tensiunilor conflictuale, aspectelor inteligenței etc. Testul de apercepție tematică (T.A.T.), care
solicită tratarea de către subiect a unor situații ilustrate în 30 de planșe, permite identificarea unor
tendințe cu manifestare latentă – de agresivitate, independență/dependență, dominație/supunere
etc. Utilizarea testului Rosenzweig, ce cuprinde 24 de planșe ce reprezintă două persoane aflate
în situații de frustrare, face posibilă determinarea indicelui de conformitate la grup.
Pentru a evita frustrările este nevoie de a pune în joc anumite mecanisme de apărare:
– raționalizarea – oferirea de justificări plauzibile condiției create, presupunerea unor
variante de realizare, într-un termen mai de durată și cu efort mai mare a scopului spre care este
orientat subiectul;
– reevaluarea – atribuirea de noi valențe scopului care nu poate fi realizat, înlocuirea lui cu
altul – la fel, sau aproape la fel de pozitiv;
– aprecierea corectă a șanselor – evaluarea critică a posibilităților personale și considerația
factorilor din ambianță care au blocat realizarea.
Stresul este o reacție nespecifică a organismului la solicitările externe, reieșită dintr-o
incapacitate de adaptare. Cercetat inițial de H.Selye, acest fenomen a fost explicat prin
modificările organizmului apărute în cazul unor situații noi, care cer o perioadă de adaptare de

durată: schimbări a parametrilor sistemului nervos, hormonal și a nivelului neurotransmițătorilor.
Această adaptare poate crea o discordanță dintre solicitări și autoevaluarea de sine – fenomen
definit cu noțiunea de stres.
Factorii stresanți pot avea diverse configurații:
– zgomotul – modifică nivelul de adrenalină, provoacă o transpirație abundentă,
hipertensiune, tulburări psihosomatice, care pot contribui la scăderea atenției, posibilității de
concentrare, creșterea timpului de reacție, a agresivității, oboselii, crearea impresiei de
neajutorare;
– înghesuiala – determină creșterea agresivității, scăderea sensibilității sociale;
– evenimentele de viață – moartea unei ființe apropiate, divorțul, o stare nouă – căsătoria,
nașterea primului copil etc, reclamă stări noi în modul de viață a individului;
– stresul ocupațional, profesional, generat de trecerea la activități noi cu responsabilitate
mult mai superioară decît în cazurile precedente, care duc la o suprasolicitare a subiectului,
periciclează integritatea psihofizică.
Răspunsurile la situațiile stresante mobilizează întreaga ființă umană pusă în fața unor
cerințe majore de adaptare. Organismul uman trece prin cîteva etape ale adaptării:
1). reacția de alarmă (R.A) – faza de șoc(F. х) cu depresiunea sistemului nervos,
hipotensiune, hipotermie etc; faza de contrașoc (F.C х) caracterizată prin apariția unor fenomene
de apărare. Organismul își modifică caracteristicile, dar nu se poate opune suficient stresului, din
care cauză un factor stresant puternic poate provoca chiar moartea;
2). stadiul de rezistență (S.R) – reacții provocate de o expunere prelungită la situația
stresantă. Dacă acțiuniea factorului stresant poate oferi posibilități de adaptare, individul
elaborează anumite mijloace, capacitatea de rezistență crește peste nivelul disponibil lui;
3).stadiul de epuizare (S.E) – dacă nu intervine adaptarea, atunci oboseala, lipsa de
speranțe, inhibiția cresc, se reduce activitatea, rezistența, acțiunea mecanismelor de apărare,
intervine prăbușirea, istovirea.
Acțiunea constantă sau puternică a unui factor stresant duce la tulburarea echilibrului
psihic, intervenind schimbări:
– procesele senzorial-perceptive și atenția sînt caracterizate prin hipervigilență, tulburări
perceptive, incapacitate de comutare a atenției asupra altor obiecte, decît cele implicate în
provocarea de stress;
– procesele afective – prin pulseuri emotive acute, grave, accese de panică;
– prelucrarea cognitiv-logică a informației – generalizări pripite și eronate, confuzie și
dezorganizare a gîndirii și memoriei;
– conștiința este afectată de iluzii, pseudohalucinații, coșmaruri, obsesii;
– comportamentul – de căutări stereotipe a persoanelor, situațiilor pierdute, de repetiții
comportamentale;
– starea somatică în rezultatul rezistenței sau epuizării se înrăutățește, manifestîndu-se
diferite îmbolnăviri ale organelor interne – gastro-intestinare, sistemului coronar etc. – care trec în
stare cronică.
Atunci cînd în joc intră mecanismele personale de apărare, sau se recurge la solicitarea
ajutorului celor apropiați ori a psihoterapeutului se obține rezolvarea conflictului, normalizarea
raportului cu ambianța. Există un stres pozitiv (eustres) – producător de mari bucurii, emoții
pozitive, și negativ (distres) – de tulburări, blocări. Stresul devine distres atunci cînd:
– este prelungit sau frecvent;
– duce la diminuarea performanțelor;
– duce la tulburări psiho-somatice, boli neurogene.
Totodată, în funcție de factorii stresanți cercetătorii disting două tipuri de stres –
fiziologic, survenit în rezultatul acțiunii unor stimuli neplăcuți asupra receptorilor (a frigului,
subalimentației, arșiței, zgomotului, etc), și psihologic, cauzat de acțiunea unor stimuli cu caracter
psihologic și social, care tulbură integritatea generală a omului. În condițiile stresului fiziologic

indivizii umani reacționează asemănător (caută posibilități de înlăturare a stimulului neplăcut,
provocator de foame, supraîncălzire etc), Stresul psihologic favorizează o diversitate de
răspunsuri cu caracter individual și imprevizibile.
H.Selye analizează această situație, explicînd de ce același factor stresant poate provoca
reacții diferite ale indivizilor umani și chiar ale aceluiași om, în funcție de starea lui de moment.
Răspunsurile la stres pot căpăta forma de orientare spre adaptare și suportare a factorului stresant
– sintoxică, dar și de contrapunere activă, căutare de soluții și căi de înlăturare a stimulului
negativ – catatoxică. Primul tip de comportament afectează starea exponentulului stării stresante,
al doilea îl orientează spre factorul stresant.
În practica judiciară poate fi utilizată EPJ în scopul stabilirii comportamentelor
neadecvate, apărute sub impactul stresului. Înlăturarea factorilor stresanți pe parcursul cercetării
penale poate optimiza relația anchetatorului cu persoana anchetată.
Dintre cele mai potrivite metode psihologice, utilizate în diagnosticarea stresului, putem
nominaliza testul Lusher, testele de personalitate, MMPI, testele proiective.
Mecanismele de apărare de stres, la fel de diferite precum în cazul frustrării, pot fi
următoarele:
– raționalizarea – căutarea de soluții plauzibile, justificări logice ale comportamentului
personal, a unei lumini favorabile pentru proiectarea acțiunilor;
– proiecția – atribuirea unei situații, persoane a propriilor trăsături negative, greșeli
proprii;
– intelectualizarea – concentrarea percepției asupra reacției intelectuale, explicarea stării
personale, disocierea de starea emotivă;
– represia – înlăturarea din conștiință a impulsurilor, ideilor inacceptabile;
– reacția inversă – dezvoltarea subconștientă a unei reacții opuse primului impuls;
– sporirea considerației de sine – reevaluarea și căutarea de soluții;
– activități care diminuează stresul – la aer liber, sportive, de muncă, interesante, care
contribuie la modificări fiziologice în organism, la concentrarea atenției asupra unor factori
plăcuți;
– substituția – înlocuirea unor scopuri fără șanse de succes cu altele, atractive și pline de
sicces.
Starea de afect se manifestă în condițiile apariției pe neașteptate a unui pericol pentru o
valoare supremă a individului, menținerii acestuia și conștiinței de neputință de a-l înlătura. Cu cît
valoarea obiectului la care se atentează este mai mare, cu atît mai puternic se manifestă starea de
afect în comportamentului individului.
Acțiunile subiectului în a înlătura situația afectogenă sînt blocate de activitatea centrelor
cognitiv-logice, situate pe partea superioară a scoarței cerebrale. Are loc o acumulare a energiei
psihohervoase, o instituire a unor emoții negative, care duc la schimbări în structura fiziologică,
nervoasă, comportamentală a individului. Atenția este diminuată de acțiunea pericolului,
concentrată asupra lui, percepția – deformată și selectivă, gîndirea – orientată spre căutarea de
soluții, vointa – diminuată. Comportamentul este dominat de emotivitate, stereotip.
Starea de afect este însoțită de scimbări organice – oboseală, neliniște, dorință sexuală,
anxietate, îmbolnăviri neurogene etc.
Sresul, frustrarea, starea afectivă pot căpăta o dezvoltare impulsivă, necontrolată,
manifestată în forma unei explozii afective, îndreptate în direcția înlăturării factorului care au
contribuit la tensionarea nervoasă, sau a celui care poartă în sine această tensiune – asupra sinelui.
Aceste izbucniri emoționale sînt definite cu termenul de afect fiziologic și caracterizate prin
apariția bruscă și de scurtă durată a unor compulsiuni nervoase, comportamentale puternice,
unipolare, cu consum mare de energie. Caracteristicile exploziei afective:
– agresivitate oarbă și furie pînă la abandonul de sine;
– stare de groază, anxietate, disperare;

– îngustare a cîmpului de conștiință; percepție și conștientizare eronate, fixate asupra
cauzei care a provocat tensiunea nervoasă, diminuarea sau chiar lipsa unor senzații;
– regresiune spre conduite inferioare, apropiate de instinct, reorganizate cultural;
– comportament neadecvat – accese nestăpînite de rîs sau plîns, fapte necugetate, în
contrast cu modul obișnuit de comportament;
– dezorganizări motorii: vorbire afectată, mișcări iuți, nestăpînite, necontrolate, expresii și
gestică vie, forță mărită;
– modificări organice vii, dezorganizatorii.
Sub imperiul afectului fiziologic omul poate săvîrși fapte necugetate, crime cu caracter
grav.
După explozia afectivă apare o stare de istovire, provocată de un consum mare de energie
– astenie psihică și fizică, trăiri grele, oboseală, milă, compasiune față de victimă. În cele mai
frecvente cazuri persoana care a suportat o asemenea stare singură comunică despre crima
săvîrșită organelor respective, rămîne în așteptare, uneori, însă, poate evada, dar nu depune efort
în a se ascunde, a lichida urmele crimei, rătăcește fără a-și da seama de aspectul său exterior și de
acțiunile sale. Deseori afectul provoacă o stare de amnezie – uitare a acțiunilor comise în
momentul exploziei afective.
În cadrul expertizei psihologic-judiciare afectul fiziologic este cercetat pentru a identifica
posibilitățile de conștientizare și de dirijare a acțiunilor de către subiect în timpul comiterii
infracțiunii. Afectului fiziologic este o condiție facilitatorie, comportamentul învinuitului fiind
determinat de trăiri puternice, iar uneori – ca generînd iresponsabilitate totală de conduitele
personale. În această activitate apar cîteva probleme: stabilirea caracterului afectului – fiziologic
sau patologic, diferențierea lui de unele manifestări patologice ale psihicului, de manifestări
emotive de alte configurații, care nu contribuie la dereglări de conduită de asemenea dimensiuni,
precum afectul. Aceste probleme pot fi rezolvate prin investigația și apreciarea situației care a
generat afectul, a calităților psihoindividuale ale subiectului, a manifestărilor psihofiziologice în
momentul cercetat, a comportamentului postafectiv.
Unul din aceste momente – circumstanțele și rolul lor în provocarea stării de afect. Forța
emoțiilor poate fi calculată după următoarea formulă: E = V(In-Ip), unde E este forța emoțiilor, V
– valoarea, trebiunța, necesitatea care a determinat-o, In – informația pe care trebuie s-o posede
subiectul pentru a-și rezolva conflictul, Ip – informația pe care el o posedă. Cu cît mai mare este
ponderea obiectului care a provocat conflictul (V), și mai mică cunoașterea unor soluții de
rezolvare a lui (Ip), cu atît mai grave sînt circumstanțele care au generat afectul.
Ponderea valorii (V) este stabilită în conformitate cu locul ei în ierarhia necesităților,
trebuințelor, motivelor individului. Valori cu pondere sporită sînt sănătatea și bunăstarea
personală și a celor mai apropiați oameni (a copiilor, soțului, soției, părinților etc), onoarea,
respectul, autoritatea, evaluarea socială etc. Comportamentul agresiv, negativ al unei persoane
sau circumstanțele nefavorabile în raport cu aceste valori pot condiționa o stare emotivă
tensionată.
Forța acesteia poate fi determinată și de calitățile individului. Mai expuși emoțiilor sînt
indivizii cu anumite accentuări de caracter (tipul hipertimic, epileptoidal, schizotimic), cu
rigiditate a proceselor cognitive, cu capacitatea de neechilibru al SNC (colericii, melancolicii) etc.
S-a constatat experimental că persoanele care au săvîrșit infracțiuni în stare de afect sînt,
mai frecvent, orientate prosocial, avînd un comportament pozitiv, au trecut favorabil prin
procesul de socializare, înglobînd modelele și normele sociale, străduindu-se să le respecte,
manifestînd uneori cerințe chiar mult ridicate față de sine și alții în raport cu organizarea
conduitelor. Foarte frecvent aceste persoane suferă de unele psihoze, slab manifestate.
Alți factori determinanți ai afectului:
– vîrsta: infracțiuni în stare de afect săvîrșesc mai mult persoanele tinere – pînă la 40 ani
(85,3%) dintre care predomină cei care au de la 20 la 29 ani (70,6%);
– apartenența sexuală: femei – 25,5%, bărbați – 74,5;

– stări individuale temporale: îmbolnăviri somatice, suprasolicitare psihică sau fizică,
insomnie, astenie psihică, graviditate etc.
Cercetarea nivelului de școlarizare a celor care au săvîrșit o crimă fiind dominați de
afectul fiziologic a stabilit că majoritatea (cca 90%) au studii medii complete, de specialitate, sau
chiar superioare.
Problema «afectului patologic» este mai dificilă, suportînd și diverse viziuni ale
cercetătorilor. S-a stabilit experimental că persoanele cu leziuni organice ale cutiei craniale și
creierului, care au suportat diverse traume sau infecții intracraniane, sînt predispuși spre
cumularea de emoții și spre explozii afective. Spre deosebire de afectul fiziologic – care poate
acționa distructiv asupra conduitelor unui individ caracterizat prin sănătate psihică, cel patologic
ține de domeniul unor persoane cu anumite dereglări psihice, pot provoca dezechilibrări
cognitive, afective, volitive, iar în rezultat – conduite agresive. Expertiza afectului patologic
trebuie să fie realizată de un specialist-psihiatru.
Dacă subiectul cercetat se caracterizează prin anumite deficiențe ale dezvoltării
intelectuale, calități psihopatice, antecedente medicale cu caracter nevrologic și alte dereglări ce
nu au provocat o îmbolnăvire psihică, este nevoie de convocarea unei expertize complexe –
psihologic-psihiatrică. În asemenea cazuri experții activează în conformitate cu competența
personală, concluziile fiind întocmite în baza datelor căpătate de ambii.
Un loc special a fost rezervat cercetării afectului în stare de alcoolizare sau sub influența
stupefiantelor. El este atribuit și unei categorii specifice. Desigur alcoolizarea, drogarea
contribuie la deformări ale activității psihice – restructurarea conștiinței, simplificarea percepțiilor
și reprezentărilor, diminuarea posibilităților de autocontrol al conduitelor, sporirea agresivității,
subiectivismului, rigidității cognitive etc. Dar aprecierea stării cu calificativul de
«iresponsabilitate» în asemenea condiții este imadmisibilă, deoarece ea a fost provocată conștient
de către individ.
Dar unii autori consideră că e nevoie de realizarea unei expertize și în aceste cazuri, cu
deosebire atunci, cînd învinuitul a consumat o cantitate neînsemnată de alcool.
Autorul rus V.Vasil'ev relatează și unele particularități ale activității persoanelor ce
realizează ancheta în scopul facilitării cercetării afectului fiziologic.
Deoarece calificarea stării emoționale depinde considerabil nu numai de experiența
psihologului-expert, ci și de volumul de informație referitor la personalitatea și comportamentul
subiectului infracțiunii din dosarul penal, cercetătorul recomandă colectarea acesteia în cadrul
anchetării victimei, martorilor, învinuitului.
Victima, martorii urmează să indice date despre aspectul exterior al învinuitului (culoarea
feței, privirea, calitățile locomotorii și verbomotorii), comportamentul lui pînă, în timpul și după
infracțiune, particularitățile relațiilor infractor-victimă.
Învinuitul urmează să comunice informație despre starea sa somatică (îmbolnăviri,
astenie, insomnie, etc), caracterul relațiilor cu victima, sursa și particularitățiel conflictului.
La dosar se anexează documente, care-l caracterizează pe învinuit (referințe ale
membrilor familiei, vecinilor, de la locul de muncă).
În competența expertului-psiholog intră următoarele probleme, legate de cercetarea
afectului:
– aprecierea circumstanțelor ce au provocat infracțiunea, a caracterului relațiilor
interpersonale dintre învinuit și victimă în perioada de pînă la comiterea infracțiunii, dinamica
acestor raporturi, cauzei conflictului, dezvoltării lui;
– cercetarea personalității infractorului – a particularităților individual-psihologice, social-
comunicative, a manifestării lor în momentele cu pondere pentru anchetă;
– analiza fenomenologiei infracțiunii;
– stabilirea trăsăturilor de personalitate, care au putut contribui la acumularea de energie
psihonervoasă și la explozia afectivă;
– stabilirea tipului afectului, diferențierea lui de alte stări emotive sau de reacții afective;

– diagnosticarea prealabilă a unor patologii, devieri și recurgerea la serviciul specializat al
psihiatrului, neuropatologului etc.
Aceste probleme trebuie să fie reflectate și în ordonanța de dispunere de EPJ.
Metodele de cercetare, folosite în scopul determinării afectului fiziologic: observația,
testele pentru abilități senzo-motorii, de atenție, de memorie, de aptitudini, inteligență, de
determinare a însușirilor psihice, de personalitate etc. O grupă distinctă o alcătuiesc testele
proiective – Rorschach, TAT, Szondi, Rozenzweig etc; inventarele de personalitate – MMPI ș.a.
IV. Constringerea fizica sau psihica ca stare care exclude raspunderea penala
Articolu 39 Cod penal ne spune ca:
(1) Nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat
daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în
urma acestei constrângeri persoana nu putea să-și dirijeze acțiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea
penală prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menține
posibilitatea de a-și dirija acțiunile, se stabilește în condițiile art.38.
1. Alin.1 al prezentului articol stabilește două forme distincte de înlăturare a
caracterului penal al faptei: constrângerea fizică și constrângerea psihică.
Atât în cazul constrângerii fizice, cât și în cel al constrângerii psihice se înlătură
caracterul penal al faptei, întrucât infracțiunii îi lipsește una din trăsăturile esențiale:
vinovăția. Conform regulilor generale ale răspunderii penale, nu există vinovăție în cazul
în care făptuitorul este lipsit de capacitatea de a-și manifesta voința și a-și dirija acțiunile.
2. Constrângerea fizică este o presiune condiționată de o energie străină care îl pune
pe făptuitor în imposibilitatea de a-și dirija în mod liber voința și îl determină să
săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
3. Constrângerea psihică constă într-o amenințare asupra psihicului persoanei care,
sub imperiul acestei presiuni și ca urmare a ei, nu-și dirijează voința în mod liber și
săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
4. Condițiile constrângerii fizice și psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de
lege, pot fi deduse din conținutul legii. Acestea sunt:
•existența sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acțiuni de constrângere fizică
sau psihică;
•constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viața, sănătatea,
integritatea corporală ori bunurile persoanei;
•pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală.
5. Alin.2 al articolului nominalizat prevede situația (starea) în care făptuitorul își
menține posibilitatea de a-și dirija acțiunile în urma constrângerii fizice sau psihice. În
cazul în care persoana are posibilitatea de a-și alege un anumit comportament și a lua o
decizie sau alta se vor aplica prevederile stării de extremă necesitate.
V.Stare de afect, ca stare care exclude raspunderea penala
Articolul 146 Cod penal ne spune ca:

Omorul săvârșit în stare de afect, survenită în mod subit provocată de acte de
violență sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei, dacă aceste
acte au avut sau ar fi putut avea urmări grave pentru cel vinovat sau rudele lui, se
pedepsește cu închisoare de până la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei decurge
din însăși natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracțiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relațiile sociale a căror existență și
desfășurare normală sunt condiționate de ocrotirea vieții persoanei.
3. Latura obiectivă se realizează prin omorul săvârșit în stare de afect, provocată de
acte de violență sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei, dacă
aceste acte au avut sau ar fi putut
avea urmări grave pentru cel vinovat sau rudele lui.
4. Starea de afect constituie o stare a psihicului omului, în care acesta, deși își dă
seama de acțiunile sale, în mare măsură pierde controlul asupra propriilor sale acțiuni și
capacitatea de a le conduce. În acest caz omul acționează în stare de afect fiziologic. În
această ordine de idei, important este a nu confunda starea de afect fiziologic cu starea de
afect patologic, când psihicul făptuitorului se află în stare de iresponsabilitate, adică
persoana nu poate să-și dea seama de acțiunile sale ori să le conducă, din cauza unei
tulburări psihice.
În starea de afect fiziologic persoana răspunde pentru acțiunile sale, dar aceasta este
considerată o circumstanță atenuantă.
5. Omorului în stare de afect îi premerg trei categorii de acțiuni exprimate prin:
a) acte de violență prin care trebuie înțeleasă atât violența fizică, adică orice atentat
la integritatea corporală sau sănătate (lovituri, bătăi, vătămări corporale, tentativă de
omor), cât și violența psihică – amenințarea cu aplicarea violenței fizice. Aceste acte de
violență sunt cuprinse de dispoziția art.146 CP numai atunci când nu au fost folosite drept
mijloc de apărare contra violenței ilegale, pentru că în acest caz ele trebuie calificate după
regulile legitimei apărări;
b) insulta gravă presupune cuvinte și acțiuni ale victimei, care, din punct de vedere
moral, se consideră deosebit de insultătoare și care au provocat ucigașului o stare de
afect, ca rezultat al înjosirii cu adevărat grosolane a cinstei și demnității vinovatului sau a
rudelor lui;
c) prin alte acte ilegale sau imorale ale victimei se înțelege orice acțiune ilegală sau
imorală care a avut sau a putut să aibă consecințe grave pentru vinovat. De exemplu,
incendierea casei, călcarea cu automobilul a unui copil, distrugerea unui bun material
important, închiderea unicului drum spre casă, o înșelare grosolană din partea unei
persoane apropiate, infidelitate conjugală etc.
6. Răspunderea pentru omorul în stare de afect poate fi stabilită numai în cazul în
care starea de afect și intenția de a săvârși omorul apar subit în timpul comportării ilegale
a victimei sau îndată după aceasta și se aduce la îndeplinire fără întârziere. Dacă însă
starea de afect nu a apărut imediat după acțiunile ilegale ale victimei sau omorul a fost
comis după un anumit răstimp, omorul nu poate fi calificat potrivit art.146 CP.
7. Potrivit indicațiilor HP CSJ din 15 noiembrie 1993, omorul săvârșit în stare de
afect și în prezența circumstanțelor agravante prevăzute de alin.2 sau 3 art.145 CP trebuie
calificate numai potrivit art.146 CP.

8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenție directă sau indirectă.
9. Subiect al infracțiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit
vârsta de 16 ani.
VI.Depresia maniacală ca stare care exclude raspunderea penala
Termenul de depresie maniacală a fost folosit pentru a descrie starea unor persoane
care trec de la exaltare la disperare. În timpul fazei maniacale, oamenii să se simtă
invincibili și plini de idei interesante, vorbirea li se accelerează, nu dorm mai mult de
câteva ore pe noapte și pot pierde orice simț al responsabilității financiare – scoțând
uneori sume uriașe de pe carduri. În faza de depresie, ei depun eforturi pentru a lua cele
mai simple decizii, iar uneori au tentații sinucigașe.
Cercetarea sugerează că este o afecțiune genetică în cea mai mare parte, dar este
declanșată și de o experiență stresantă, cum ar fi pierderea unui loc de muncă, un deces
sau o boală fizică. Pacienții pot experimenta o trecere rapidă de la o extremă la alta, la
fiecare câteva săptămâni.
Astăzi, termenul-umbrelă de tulburare bipolară acoperă două forme. O formă este
atunci când pacientul a suferit cel puțin un episod maniacal – când devine extrem de
agitat, insomniac, vorbește repede și își pierde inhibițiile – etapă care durează mai mult de
o săptămână, urmată de depresie severă.
Cea de-a doua formă, de tipul celei cu care a fost diagnosticată Catherine Zeta-
Jones, este cea în care pot exista perioade lungi de depresie moderată, punctate de atacuri
ușoare de manie. Este caracterizată prin hipomanie, când o persoană poate fi într-o stare
semipermanentă de excitație, ce poate fi confundată cu energie pură și entuziasm de către
apropiați, înainte de a cădea într-o depresie ce poate varia de la debilitare la strivire, astfel
că nu se poate da jos din pat.
Chiar și pentru psihiatri tulburarea bipolară 2 poate fi greu de deosebit de depresie.
Se crede că asocierea cu geniul artistic este un motiv-cheie pentru cei care caută un
diagnostic bipolar.
Termenul este mai acceptabil decât cel de depresie maniacală, dar creșterea rapidă
a folosirii etichetei bipolare a provocat o divizare în cadrul comunității din domeniul
sănătății mintale. Mulți psihologi sunt alarmați de evidenta suprafolosire a etichetei
bipolare și se tem ca ea să nu fie manipulată de cei care vor să pună pe seama stresului o
afecțiune medicală. Există, de asemenea, îngrijorarea că cei care experimentează
simptome bipolare ca rezultat al unei medicații cronice sau al abuzului de alcool se pot
folosi de legitimitatea unui diagnostic medical pentru a-și ascunde problemele.
Sunt prezente urmatoarele tipuri de tulburari:
Tulburari de afectivitate:
– euforie (cel putin 4 zile pentru diagnosticul de hipomanie si 7 zile pentru manie)
cu optimism, satisfactie, incredere, cresterea stimei de sine, sau

– iritabilitate
Tulburari ale ritmului somn-veghe:
– insomnie partiala sau totala, scade nevoia de somn.
Tulburari de atentie:
– atentia este superficiala, distractibila.
Tulburari de perceptie:
– hiperestezie perceptiva
– halucinatii auditive laudative care apar in mania cu simptome psihotice.
Tulburari de gândire:
– tahipsihie, fuga de idei
– delir de grandoare
Tulburari ale instinctelor
– creste instinctul alimentar
– creste instinctul sexual
Tulburari de comunicare:
– tahilalie
– logoree
– incoerenta (in cazul fugii de idei)
– hiperexpresivitate mimico-gestuala
– tinuta extravaganta
– hipersociabilitate
Tulburari de activitate motorie:
– tahikinezie
– hiperactivitate motorie, pâna la agitatie psihomotorie
Tulburari de comportament:
-comportament riscant, iresponsabil: jocuri de noroc, conducere auto
imprudenta, cheltuieli excesive, danseaza in public
VII.Schizofrenie ca stare care exclude raspunderea penala
Schizofrenia este un sindrom clinic de psihopatologie variabila, dar profund disruptiva,
care implica cognitie, emotie, perceptie, si alte aspecte comportamentale. Expresia
acestor manifestari variaza in functie de pacienti si de-a lungul timpului, dar efectul bolii
este intotdeauna sever si este, de obicei, de durata. Aceasta tulburare incepe in general
inainte de varsta de 25 de ani, persista de-a lungul vietii, si afecteaza persoane din toate
clasele sociale. Atat pacientii, cat si familiile lor suporta de cele mai multe ori ingrijiri
lacunare si ostracizare sociala din cauza ignorantei foarte raspandite in ceea ce priveste
tulburarea. Desi schizofrenia este considerata ca fiind o singura boala, probabil comprima
un grup de tulburari cu etiologii eterogene, si afecteaza pacienti a caror prezentare

clinica, raspuns la tratament si desfasurare variaza. Clinicienii ar trebui sa fie constienti
de faptul ca diagnosticul de schizofrenie este bazat in intregime pe istoria psihiatrica si
examinarea statutului mental. Nu exista teste de laborator pentru schizofrenie.
Formele schizofreniei
DSM-IV-TR (1994) realizeaza o clasificare a schizofreniei in cinci subtipuri.
Schizofrenia paranoida. Aceasta forma de schizofrenie este caracterizata de preocuparea
pentru una sau mai multe iluzii sau halucinatii auditive frecvente. In mod clasic, forma
paranoida este caracterizata in mare parte de prezenta iluziilor de persecutie sau
grandoare.
Schizofrenia dezorganizata. Forma dezorganizata se caracterizeaza printr-o regresie
marcata catre comportamente primitive si dezorganizate si prin absenta simptomelor care
sunt incluse in criteriile de diagnosticare a schizofreniei catatonice.
Schizofrenia catatonica. Trasatura clasica a formei catatonice este o perturbare marcata a
functiilor motorii; aceasta poate include stupoare, negativism, rigiditate sau asezarea
intr-o anumita pozitie (postarea).
Schizofrenia nediferentiata. In mod frecvent, pacientii care sunt cu siguranta schizofreni
nu pot fi incadrati cu usurinta intr-o anumita forma de schizofrenie. Sunt prezente
simptomele criteriului A. – idei delirante, halucinatii, incoerenta ideo-verbala,
comportament dezorganizat, dar nu sunt intrunite criteriile pentru formele paranoide,
dezorganizate, catatonice.
Schizofrenia reziduala. Forma reziduala a schizofreniei este caracterizata de existenta
continua a tulburarii schizofrene in absenta unui set complet de simptome active sau
suficiente simptome pentru a indeplini criteriile de diagnostic pentru o alta forma de
schizofrenie.
Alte subtipuri: bouffe delirante, latenta, oneroida, parafrenia, schizofrenia
pseudonevrotica, tulburarea deteriorativa simpla, tulburarea depresiva postpsihotica a
schizofreniei, schizofrenia cu debut timpuriu, schizofrenia cu debut tardiv, schizofrenia
deficitara
Examinarea statutului mental
Descriere generala. Un pacient cu schizofrenie poate fi de la o persoana complet
dezorganizata, tipatoare, agitata, pana la o persoana obsesiv de ingrijita, complet
silentioasa, si imobila. Intre acesti doi poli, pacientii pot fi vorbareti si pot expune posturi
bizare. Comportamentul lor poate deveni agitat sau violent, aparent intr-un mod
neprovocat, dar in general ca raspuns la halucinatii. Alte comportamente ciudate includ
ticuri, manierisme, si, ocazional, ecopraxia, in care pacientii imita postura sau
comportamentul examinatorului.

Dispozitii, sentimente si afecte. Doua dintre cele mai cunoscute simptome in
schizofrenie sunt responsivitatea emotionala redusa si emotiile excesive si neadecvate
precum extremele de manie, fericire, si anxietate. Alte sentimente mai sunt perplexitatea,
simtul izolarii, ambivalenta coplesitoare, si depresia.
Tulburari perceptuale.
Halucinatii. Oricare din cele cinci simturi poate fi afectat de experiente halucinatorii la
pacientii cu schizofrenie. Cele mai comune halucinatii sunt cele auditive, cu voci adesea
amenintatoare, incriminatoare, sau ofensatoare. Halucinatiile vizuale sunt comune, dar
cele tactile, olfactive, si gustative sunt neobisnuite, iar halucinatiile chinestezice sunt
senzatii nefondate de stari modificate in organele corpului.
Iluziile. Iluziile sunt distorsiuni ale imaginilor reale sau ale senzatiilor, in timp ce
halucinatiile nu sunt bazate pe imagini sau senzatii reale. Iluziile pot aparea la pacientii
cu schizofrenie in timpul fazelor active, dar pot avea loc si in timpul fazelor anterioare si
in timpul perioadelor de remisie.
Gandirea.
Continutul gandirii. Tulburarile continutului gandirii reflecta ideile, credintele, si
interpretarile stimulilor proprii pacientului. Pacientii pot crede ca o entitate externa le
controleaza gandurile sau comportamentul.
Forma gandirii. Tulburarile de forma a gandirii sunt observabile in mod obiectiv in
limbajul scris si vorbit al pacientilor. Tulburarea include pierderea asociatiilor,
incoerenta, tangentialitatea, neologismele, ecolalia.
Procesul de gandire. Tulburarile de proces de gandire se refera la modul in care ideile si
limbajul sunt formulate. Tulburarile de proces al gandirii includ ideile fugitive, blocarea
gandirii, atentia deficitara, saracia continutului gandirii.
Tulburari de senzatie si cognitie.
Orientarea. Pacientii cu schizofrenie sunt de obicei orientati in timp si spatiu. Lipsa unei
astfel de orientari ar trebui sa alerteze clinicienii sa investigheze posibilitatea unei
tulburari medicale sau cerebrale neurologice.
Memoria. Memoria, asa cum a fost testata in examinarea statutului mental, este in general
intacta, dar pot fi deficiente cognitive minore.
Deterioarea cognitiva. O parte importanta in intelegerea psihopatologiei schizofreniei este
o apreciere a semnificatiei deteriorarii cognitive in aceasta tulburare. La pacientii externi,
deteriorarea cognitiva este un mai bun predictor al nivelului de functionare decat
severitatea simptomelor psihotice. Pacientii cu schizofrenie prezinta de obicei disfunctii

cognitive subtile in ariile precum ar fi atentia, functia executiva, memoria de lucru, si
memoria episodica.
Judecata si intelegerea. In mod clasic, pacientii cu schizofrenie sunt descrisi ca
avand o intelegere scazuta in ceea ce priveste natura si severitatea tulburarii lor. Asa-
numita lipsa de intelegere este asociata cu o slaba raspundere la tratament. La examinarea
pacientilor cu schizofrenie, clinicienii ar trebui sa defineasca atent diferite aspecte ale
intelegerii, precum constientizarea simptomelor, probleme in a relationa cu oamenii, si
motivele acestor probleme.
Incredere. Un pacient cu schizofrenie nu este mai putin demn de incredere decat
orice alt pacient cu o tulburare psihiatrica. Natura tulburarii, totusi, solicita
examinatorului sa verifice informatiile importante din surse suplimentare.
Imbolnavirea somatica
Descoperiri neurologice. Semnele neurologice localizate si non-localizate au fost
raportate ca fiind mai comune la pacientii cu schizofrenie decat la alti pacienti psihiatrici.
Prezenta semnelor si simptomelor neurologice coreleaza cu o severitate cresuta a bolii,
tocire afectiva, ticuri, stereotipii, grimase si un pronostic nefavorabil.
Examinarea ochilor. Pacientii cu schizofrenie au o rata ridicata de clipire. Aceasta
este considerata a reflecta activitatea hiperdopaminergica.
Vorbirea. Desi tulburarile de limbaj in schizofrenie (de exemplu, slabirea
asociatiilor) sunt considerate in mod clasic a indica o tulburare a gandirii, pot de
asemenea indica o forma de afazie, poate implicand lobul parietal dominant. Inabilitatea
pacientilor cu schizofrenie de a percepe dezordinea vorbirii sau de a-si conjuga propriul
discurs poate fi vazuta ca un simptom neurologic al unei tulburari in lobul parietal non-
dominant.