Starea DE Veghe Spirituală LA Părinții Neptici

=== l ===

CUPRINS

INTRODUCERE

I. Argumentul antropologic al trezviei privit prin prisma omului lăuntric

II. Gândurile, mintea și inima

1. Raportul dintre suflet, inimă, minte și gânduri în Sfânta Scriptură și în scrierile patristice

2. Gândurile

a. ce sunt gândurile ?

b. cauza sau originea gândurilor – clasificare:

– gândurile din păcatul strămoșesc

– gândurile din simțuri

– gândurile provocate de demoni

– gândurile provenite de la patimile existente în om

– gândurile cauzate de lucruri în sine

c. Consecințele gândurilor pătimașe sau treptele păcatului

3. Mintea

a. viața firească a minții

b. viața nefirească a minții

4. Inima

a. inima firească (trupească)

b. inima duhovnicească

c. conceptul de persoană

III. Mijloace propriu – zise de realizare a trezviei

1. Frica de Dumnezeu

2. Tăierea, respingerea și alungarea gândurilor

3. Rugăciunea împreunată cu smerenia – temelii ale trezviei

4. Asceza – factor esențial în disciplinarea trupului și în dobândirea curăției minții

5. Cugetarea la moarte

6. Citirea cuvântului lui Dumnezeu și cultivarea gândurilor bune

IV. Concluzii

INTRODUCERE

Subiectul pentru această lucrare nu este ales întâmplător, ci reprezintă o parte din răspunsurile la multele întrebări pe care cred că și le adresează la anumite momente din viață orice om.

Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului afirma că "cea mai frumoasă podoabă a unui suflet – a unui tânăr – este să aibă minte trează și inimă curată", adică inima curată presupune o minte trează, întrucât o minte trează nu permite să intre în inimă gânduri care vor afecta mai apoi sufletul în mod negativ, cum de asemenea o minte trează se va împotrivi permanent la ceea ce nu se va potrivi cu binele omului.

Astăzi ne confruntăm cu o avalanșă de oferte informaționale vizuale și auditive, adică fenomenul mass-media este în floare. Cineva cu experiență în acest domeniu afirma că "în proporție de 90 % audio-vizualul reprezintă artificii, show, circ..", cuvinte care nu are rost să le mai explicăm. Așadar, nu este de mirare că omul contemporan trăiește într-un fenomen de împrăștiere, dezordine, în fizică echivalentul fiind fenomenul de entropie.

Adunarea din rătăcire, împrăștiere, se numește potrivit Părinților filocalici "trezvie" sau "nepsis". Trezvia presupune, în esență, adunarea și concentrarea minții asupra numelui lui Iisus, încă din faza de gând simplu, sau de la primul gând (întâiul născut). De altfel, pentru gânduri am rezervat o parte importantă a acestei lucrări.

Sfântul Nichifor din Singurătate, așa cum este numit în Filocalie, dă următoarea definiție trezviei: "unii dintre sfinți au zis despre luarea aminte că este paza minții, iar alții păzirea inimii. Alții: trezvie, într-alt chip.Toate acestea, însă, numai una, și aceeași arată. Așa precum cineva, voind a spune ceva despre pâine, ar zice felie sau îmbucătură… trezvia este statornicia minții, spargere a gândurilor este, născătoarea credinței este, precum și a dragostei". Dar modurile de adunare și concentare a minții sunt diverse și reclamă anumite trepte sau etape, pentru că trezvia nu este o stare, ci un proces care trebuie să fie permanent în viața aceasta, unde în cele din urmă nu suntem de fapt decât niște călători spre viața veșnică.

În finalul introducerii, putem spune, fără îndoială, că lupta noastră cu păcatul trebuie să fie clipă de clipă, alungând permanent din noi gândurile cele rele, iar în această luptă duhovnicească ne este de mare ajutor ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, care nu sunt grele dacă vrem să împlinim voia Sa (I Ioan 5, 3).

CAPITOLUL I

ARGUMENTUL ANTROPOLOGIC AL TREZVIEI PRIVIT PRIN PRISMA OMULUI LĂUNTRIC (SUFLETESC)

Motto: "Dacă nu ne cunoaștem cum ne-a făcut Dumnezeu, nu ne vom cunoaște cum ne-a făcut diavolul"

( Sfântul Grigorie Sinaitul )

"Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut …"(Fac. 1, 27) – acestea sunt printre primele referințe pe care le avem în Scriptură în legătură cu modul cum ne-a plăsmuit Dumnezeu.

Legat de acest subiect, Mitroplitul Hierotheos Vlachos ne spune: "Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Cu siguranță, acest chip nu se referă la trup, ci se referă în primul rând la suflet. În om chipul lui Dumnezeu este zidit mai pregnant decât în îngeri, întrucât sufletul omului zămislește trupul cu care se însoțește. În mare parte deci se poate afirma că sufletul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu. Vorbind despre Botezul Mâtuitorului în apele Iordanului, Sfântul Grigorie Palama explică de ce «taina omului creat și recreat (restaurat) dezvăluie taina Sfintei Treimi» și învață că aceasta se întâmplă nu pentru că omul este singurul pământean preamăritor al Sfintei Treimi, ci mai ales pentru «că el singur a fost zidit după chipul lui Dumnezeu». Animalele, necugetătoare dar simțitoare, au un spirit vital care nu poate exista în sine, deoarece ele nu sunt înzestrate cu minte și cuvânt. Îngerii și arhanghelii au minte și cuvânt – deci sunt ființe noetice și inteligente – dar nu duh dătător de viață, întrucât nu au un trup care să primească viață de la duh. Prin urmare, «numai omul a fost făcut după Chipul Cel în trei ipostasuri», întrucât numai el este înzestrat cu minte, cuvânt și duh dătător de viață care dă viață trupului cu care este unit".

Am vorbit până acum despre suflet, însă n-am precizat ce este în fapt sufletul. Christos Yannaras este de părere că acest termen, suflet (psyche), este unul dintre cele mai dificile de înțeles atât în Sfânta Scriptură, cât și în literatura creștină, în general. Și încă: "sufletul nu se referă la o singură sferă a existenței umane – cum ar fi sfera spirituală opusă celei materiale – ci la om în totalitatea sa, ca la o singură ipostază vie. Sufletul nu sălășluiește pur și simplu în trup, ci se exprimă printr-un trup într-un mod care corespunde – întocmai înfățișării sau inimii noastre – eului nostru și modului în care înțelegem viața. Omul este un suflet, este o ființă umană, este cineva. Sufletul, deci, nu este cauza, iar viața efectul – ci este purtătorul vieții ".

Sfânta Scriptură folosește pentru acest termen cuvântul viață. În Vechiul Testament avem un exemplu în Cartea lui Iov: " Și Domnul a zis către Satan: «Îl dau în puterea ta ! Numai nu te atinge de viața lui»" (Iov 2,6). Exemplele continuă și în Noul Testament: "Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viața Pruncului" (Mt.2,20) sau "Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune viața pentru oile Sale" (In. 10,11).

Conform Sfântului Isihie Sinaitul, sufletul este simplu și bun, "căci așa a fost creat de Bunul Stăpân". În aceeași notă vorbește și Sfântul Grigorie al Nisei despre suflet pe care îl definește ca fiind esență creată, vie, noetică, care atât timp cât sălășluiește în trup, împărtășește din el însuși putere de viață și de simțire unui trup sensibil și bine întocmit.

După expunerea elementelor constitutive ale sufletului, vom trece la subiectul creării sale. Fiind creat de Dumnezeu, sufletul este deci plămădit de El. Întemeiem această afirmație pe Revelația primită de Moise: "Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om, și a suflat în fața lui suflare de viață, și s-a făcut omul ființă vie" (Fc.2,7). Cercetând aceste spuse ale profetului, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că ele nu pot fi deslușite de mintea omenească decât cu "ochii credinței": "Cuvintele Scripturii au nevoie de ochii credinței, cu toate că sunt spuse cu mult pogorământ, pe măsura slăbiciunii noastre. Da, cuvintele acestea:«A făcut Dumnezeu pe om și a suflat în fața lui suflare de viață» sunt nevrednice de Dumnezeu. Dar pentru noi, din pricina slăbiciunii noastre, dumnezeiasca Scriptură ni le istorisește așa, pogorându-se până la noi, pentru ca, învredniciți de acest pogorământ, să ne putem urca la înălțimea aceea". Felul în care ne explică Sfânta Scriptură cum a pus Dumnezeu început făpturii, făcând-o ființă vie, este o pogorâre la nivelul slăbiciunii înțelegerii noastre.

Pe de altă parte, interpretând versetul de la I Cor. 15,45: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu", Sfântul Grigorie Palama spune că "suflet viu" înseamnă "nepieritor, nemuritor, adică rațional și înțelegător, pentru că ceea ce e nemuritor este rațional și înțelegător – și, pe deasupra, plin de binecuvântata insuflare a harului dumnezeiesc. Așa este sufletul viu."

Așa cum omul văzut e alcătuit din suflet și din trup, tot așa omul ceresc și lăuntric e alcătuit în străfundurile sufletului din atenție (prosoche) exactă și rugăciune (proseuche) neîncetată .

Conform lui Teolipt al Filadelfiei, "omul lăuntric devine suflet viu (Fc.2,7) atunci când mintea e răpită de Dumnezeu din simțuri (este vorba de simțirea încincită îndreptată spre cele sensibile pe care o vom trata separat), pofta sufletului se îndreaptă spre cele inteligibile, și primește de la El prin suflare vederea Lui și Îi dă adorația cuvântătoare prin chemarea Numelui Său. Ca urmare a acestui fapt, "mintea devine rai pe care-l lucrează și-l păzește (Fc.2,8): lucrează aducerea-aminte a lui Dumnezeu prin rugăciune și-l păzește prin atenție și prin trezvie".

Și ca să rămânem în același cadru al trezviei, Teolipt al Filadelfiei continuă: "Când mintea e trează, privește spre inima sa și cheamă pe Dumnezeu, atunci întunecimea demonică venită din patimi dispare, iar în suflet răsare luminarea Duhului și, așa cum cel ce șade în casa sa și se îngrijește de toate lucrurile sale, dacă vede pe cineva care vrea să-i răpească din cele ale sale, le ia din vistieria sa, se duce la autorități și le cheamă în ajutorul său, tot așa și mintea care rămâne în casa cunoașterii și cugetă gândurile ei, atunci când vede atacul satanic care încearcă să-i facă o nedreptate, ia înțelesurile gândite de ea din lumea aceasta și aleargă la Dumnezeu arătându-i nenorocirea sa; iar Domnul, Care nu trece cu vederea suspinul sărmanilor și nenorocirea celor săraci (Ps.11,6), primește darurile lui și-și însușește dispoziția lui și îndată, prin dragostea luminii dumnezeiești, sufletul devine tron al lui Dumnezeu și casa sărmanei sale minți se vede casă a Împăratului, iar oștirea îngerilor e trimisă împotriva demonilor lucrând răzbunarea sufletului".

Dar nu numai sufletul este creat după chipul lui Dumnezeu, ci și trupul. Dar ce fel de trup? Sfântul Grigorie Sinaitul vorbește de "trupul pământesc afară de musturi și de grosime, prefăcut în chip negrăit din trup sufletesc în trup duhovnicesc, încât este și pământesc și ceresc prin subțirimea înfățișãrii dumnezeiești. Căci așa cum a fost plăsmuit la început, așa va și învia, ca să fie după chipul Fiului Omului, împărtășindu-se în întregime de îndumnezeire.". Tâlcuind cuvintele acestea, părintele Dumitru Stăniloae ne spune că " subțirimea este o notă a trupului îndumnezeit și restabilit în frumusețea lui firescă, care nu este opusă unei anumite vigori, vigoare și subțirime în care se implică nestricăciunea (incoruptibilitatea); trupul în starea aceasta a ajuns pnevmatic din sufletesc, pentru că Duhul covârșește în el simțurile trupești ale sufletului. Dar el, devenind ceresc, rămâne și pământesc, pentru că nu leapădă materia oricât de transparent ar deveni prin Duhul dumnezeiesc. Trupul ajuns astfel atinge statura prevăzută de Dumnezeu a omului, cum o are Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, după înviere, motiv pentru care se numește Fiul Omului prin excelență ". Așadar, în spiritualitatea ortodoxă, putem vorbi de un trup transfigurat spre care putem tinde în condițiile în care dobândim trezvie, iar această trezvie ne asigură pașii spre viața cea veșnică.

CAPITOLUL II

1. RAPORTUL DINTRE SUFLET, MINTE, INIMĂ ȘI GÂNDURI,

ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ ȘI ÎN SCRIERILE PATRISTICE

Înainte să începem să tratăm acest capitol, trebuie precizat de la debut că relațiile și diferențierile dintre acești termeni nu pot fi delimitate foarte clar, ca fiind ceva distinct ori separat unul față de altul. Nici nu trebuie să delimităm și să separăm acești termeni decât din punct de vedere didactic, pentru că, în practică, acest lucru este imposibil și neadevărat întrucât există o simbioză (osmoză) a acestor termeni, în scrierile Părinților.

Ceea ce cred că este necesar să precizez e tocmai aplicația practică a acestor termeni în viața noastră duhovnicească. Spre exemplu, Sfântul Ioan Damaschin susține că mintea este latura cea mai pură a sufletului sau ochiul sufletului: "Sufletul nu are mintea ca ceva care se deosebește de el, ci ca și cea mai curată latură a sa, întrucât ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este și mintea pentru suflet". Mergând mai departe, Sf. Grigorie Palama identifică mintea cu sufletul: "Căci nu în întocmirea trupului stă acest chip, ci în firea minții, decât care nimic nu este mai bun după fire".

Și încă: "Ceea ce numim «minte» este totodată lucrarea minții, care constă în gânduri și imagini inteligibile. Mintea este puterea care săvârșește acestea și pe care Scriptura o numește «inimă». Referitor la aceste cuvinte, Hierotheos Vlachos trage concluzia: "inima este esența sufletului, iar lucrarea minții, alcătuită din gânduri și imagini inteligibile, este energia sufletului; deci și mintea are esență și energie – termenul minte fiind folosit atât pentru a desemna «esență», cât și «energie» sau «lucrare»". Putem vedea din cele de până acum că între toți acești termeni pot fi relații de identitate, de interschimababilitate, de simbioză sau osmoză, de unde și complexitatea vieții duhovnicești.

De altfel și în Canonul de rugăciuni înainte de Împărtășanie, Cântarea a șasea ne precizează: "Mintea și sufletul, inima și trupul sfințește-mi-le, Mâtuitorule, și mă învrednicește ca, fără de osândă, Stăpâne, să mă apropii de înfricoșătoarele Tale Taine".

Din punct de vedere didactic este însă necesară o delimitare sau o separare a acestor termeni, pentru un studiu mai amănunțit, mai analitic. Cum am prezentat deja în primul capitol al acestei lucrări problema sufletului, rămâne ca să analizăm în continuare gândurile, mintea și inima .

2.GÂNDURILE

a. Ce sunt gândurile ?

Vom începe expunerea despre gânduri cu un citat din Ilie Ecdicul, care ne spune că "în lumea văzută se vede omul ca o altă lume, iar în cea cugetată (inteligibilă) gândul. Căci omul este vestitorul cerului și al pământului și al celor din mijloc; iar gândul este tălmaciul minții și al simțirii și al celor din jurul lor".

Când spunem gânduri, nu înțelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile și reprezentările sub care se înfățișează ele de fiecare dată însoțind cugetările corespunzătoare. Cu alte cuvinte, chipurile împreună cu cugetările alcătuiesc gândurile.

Gândurile sunt considerate a fi "o cădere a minții, un efect al păcatului, ce a dus la ruperea armoniei dintre minte și inimă, o urmare a ruperii armoniei și echilibrului dintre funcțiile sufletului omenesc, care nu mai lucrează natural ca în starea lor originară".

Prin "gânduri" sau "raționamente" (logismoi), Sfinții Părinți înțeleg nălucirile și reprezentările mintale în spatele cărora se află de fapt adevăratele gânduri. Termenul logismoi înseamnă atât "năluciri", cât și "gânduri": în unele cazuri, nălucirile par a lua forme vizibile, în timp ce gândurile sunt produse ale minții – dar adeseori avem de-a face cu o împletire între chipuri și gânduri. Deoarece imaginile vizibile provoacă și ele diferite gânduri, asceții numesc atât nălucirile invizibile, cât și imaginile vizibile «gânduri intruzive».

Despre gânduri, Sfântul Isihie consideră că "cei mai mulți nu știm că gândurile nu sunt altceva decât numai năluciri ale lucrurilor sensibile și lumești, iar dacă stăruim mult timp în rugăciune, cu trezvie, rugăciunea golește cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele; iar pe de altă parte îi face cunoscute gândurile vrăjmașilor și marele câștig al rugăciunii și al trezviei: «Și cu ochii tăi vei privi și răsplătirea păcătoșilor spirituali vei vedea» și tu însuți cu mintea, și vei înțelege, zice David, dumnezeiescul cântăreț".

Cu alte cuvinte, "orice gând este o nălucire a unui lucru sensibil, apărută în minte. Căci Asirianul, fiind minte, nu poate să ne amăgească altfel, decât folosindu-se de lucrurile cunoscute de noi prin simțuri și obișnuite nouă".

b. Clasificarea gândurilor

Ca să cercetăm cu de-amănuntul problema gândurilor este necesar să aflăm care este proveniența sau cauza lor. În lucrarea de față am clasificat gândurile în cinci categorii.

Gânduri din păcatul strămoșesc

Prima și cea mai de temelie pricină a gândurilor este păcatul strămoșesc. Până atunci mintea omului era neîmpărțită spre alte lucruri, fiind ațintită numai la Dumnezeu. Însă în clipa săvârșirii păcatului strămoșesc a început să lucreze gândul tăgăduirii, al îndoielii și în continuare toate celelalte gânduri.

Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune în acest sens: "Începutul și pricina gândurilor este împărțirea prin neascultare a amintirii simple și unitare a omului. Prin aceasta a pierdut și amintirea de Dumnezeu. Căci, făcându-se din simplă compusă și din unitară felurită, și-a pierdut unitatea împreună cu puterile ei ", adică înaintea căderii sale în neascultare, omul se bucura de o amintire simplă, neîmpătimită și îndreptată întru totul spre Dumnezeu; toate puterile sufletului său se concentrau asupra Lui.

Părintele Dumitru Stăniloae, comentând acest text, ne spune: "Amintirea simplă de la început a fost pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Această pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simplă s-a divizat. Așa s-a născut și așa se succedă felurimea gândurilor la cele mărginite, o dată cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-și mai poate reține mintea la unul singur, pentru că fiecare este mărginit și nu poate întreține în om un interes netrecător. Când mintea se îndreaptă însă spre Dumnezeu (amintirea vine de la admentem "a ține mintea la ceva sau ceva în minte"; aminte să ne fie înseamnă "a ține ceva în minte") nu mai e divizată de gândurile variate ce se succedă, pentru că Dumnezeu este nemărginit, e o hrană nemărginită pentru contemplație. De aceea numai în legătură cu Dumnezeu putem păstra amintirea neîncetată sau amintirea propriu-zisă".

Cu alte cuvinte, putem spune că gândurile sunt produsul sau urmarea unei porniri întortocheate a firii, fire care și-a pierdut traiectoria simplă și rectilinie; în gânduri se întâlnesc două traiectorii, sau o traiectorie care nu poate merge până la final, ci se întoarce împotriva ei. Gândurile sunt un nod de contraziceri.

Gânduri din simțuri

A doua cauză a gândurilor o reprezintă organele simțurilor, atunci când acestea nu sunt conduse de mintea cea stăpânitoare. Dar mai ales auzul și vederea. Privitor la aceste două simțuri, Sfântul Filotei Sinaitul ne vorbește la modul următor: "Pricina privirii desfrânate stă în desfrânarea și întunecarea ochiului dinăuntru. Iar pricina dorinței de a auzi lucruri de rușine stă în aceea că urechile sufletești ascultă cele ce le șoptesc împotriva noastră dracii nerușinați dinăuntru. Suntem datori deci în Domnul să ne curățim pe noi înșine înăuntru și în afară și să păzim fiecare simțurile noastre și să curățim pe fiecare în parte de lucrările pătimașe și de greșeli".

Tot în legătură cu simțurile, Teolipt al Filadelfiei ne spune: "Descătușarea simțurilor se face lanț sufletului", înlănțuire pe care o putem asemăna cu întunericul: "apusul soarelui aduce noaptea; retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul patimilor și fiarele cele nevăzute îl sfâșie". De asemenea și Ilie Ecdicul, făcând legătura dintre minte și simțuri, ne spune: "Dacă nu s-a desfăcut din toate ale simțurilor, nu se poate sui la înălțime și nu-și poate cunoaște vrednicia (demnitatea) sa".

Privitor la simțuri, părintele Dumitru Stăniloaie consideră că "înclinarea omului îndreptându-se spre cele sensibile, s-a stârnit în trupul lui plăcerea pentru ele; aceasta s-a făcut în paguba activității mintale, care s-a redus considerabil, împreună cu plăcerea legată de ea. Omul și-a întors toată energia spre lucrurile supuse simțurilor, dând plăcerii de ele cea mai mare intensitate ". Sf. Maxim întărește aceste cuvinte: "Cel ce și-a desfăcut mintea de iubirea și de preocuparea stăruitoare de Dumnezeu și o are legată de ceva din cele ce cad sub simțuri, acela cinstește trupul mai mult decât sufletul și cele făcute de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu, care le-a făcut".

Astăzi, îndeosebi datorită tehnologiei moderne, simțurile primesc mai multe iritații decât mai demult, adică până la jumătatea secolului XX. De aceea și lupta cu gândurile este mai puternică. Totuși, deși această luptă este mai puternică, cuviosul Paisie Aghioritul este de părere că "mulți sfinți ar fi dorit să se nevoiască în vremurile de astăzi".

Gândurile provocate de demoni

Al treilea și cel mai însemnat motiv sunt înșiși diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în mod explicit și pregnant acest aspect: "Gândurile păcătoase sunt rațiunile dracilor și înaintemergătoarele patimii, precum rațiunile și chipurile sunt ale lucrurilor; este cu neputință a face vreun bine sau vreun rău, dacă nu este întâi momit gândul tău. Căci gândul este mișcarea fără chip a momelii unor lucruri oarecare". Părintele Dumitru Stăniloae explică acest pasaj astfel: "Gândurile sunt porniri neconcretizate spre păcat. Ca atare ele sunt rațiuni ale demonilor, ca spirite. Ele se introduc în sufletul nostru sau în chipurile lucrurilor și așa își găsesc în chipurile lucrurilor concretizările obiectelor păcatului. Demonii pot strâmba în forme ispititoare spre păcat chipurile lucrurilor, pentru că acestea sunt concretizări plasticizate ale unor rațiuni divine pe care le pot gândi și demonii, dar strâmbându-le sau introducând în ele modificări ispititoare". Și încă: "Tăbărârea gândurilor rele e ca un șuvoi de râu; prin ele vine momeala, iar după aceasta se naște încuviințarea păcatului, ca o inundare de valuri ce acoperă inima".

În același duh filocalic, Ilie Ecdicul observă: "Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în ele însele sunt necesare. Și pricina lucrurilor este auzul și vederea. Însă al gândurilor obișnuința și dracii" (adică lucrurile în ele însele fiind necesare, nu sunt primejdioase sufletului, decât atunci când se adaugă la ele gândurile aduse de draci).

Cauza principală care provoacă cugetările rele este războirea demonilor cu cei ce se nevoiesc în virtute. În mare parte, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat- fie cu gândul, fie cu lucrul. El a încercat să se războiască chiar și cu Mântuitorul Hristos, firește, fără să reușească să-și atingă ținta; cu atât mai mult noi simpli muritori de rând, fie și foarte buni nevoitori, suntem o țintă permanentă pentru vrăjmaș. Dracii, care "caută pururea sufletul nostru, îl caută prin cugetări pătimașe, ca să-l împingă la păcatul cu gândul sau la cel cu lucrul. «Deci când vor vedea că mintea nu-i primește, se vor rușina»" Cel ce gândește răul păcătuiește cu gândul, iar cel ce face voia diavolului și își satisface poftele păcătuiește cu lucrul; a făptui păcatul înseamnă, deci, a păcătui cu lucrul. În timp ce demonii însămânțează în noi necontenit gândul păcatului, pentru a ne subjuga mintea, sfinții, "cunoscând semănăturile dracilor", îi povățuiesc pe oameni cum să se ferească de unele ca acestea.

În orice caz, e bine să reflectăm la spusele Sfântului Maxim Mărturisitorul: " Mare lucru este să nu fii cuprins de patimă față de lucruri. Dar cu mult mai mare este să rămâi fără patimă și față de nălucirile lor. Căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri este mai cumplit ca războiul cel prin lucruri ".

Gânduri provenite de la patimile deja existente în om

Al patrulea izvor al gândurilor îl reprezintă patimile deja existente în om. De la acestea, demonii iau pricină să miște împotriva noastră gândurile rele, războindu-ne prin ele și silindu-ne la consimțirea cu păcatul: "Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimașe din patimile aflătoare în suflet", cunoscând patimile încuibate acolo și îndeamnându-ne mintea la "păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârșindu-se, o duc în sfârșit, ca pe o roabă la faptă".

Înainte de a continua subiectul gândurilor izvorâte din patimi, cred că este bine să precizăm mecanismul de formare al unei patimi.

Trebuie să spunem mai întâi că atunci când inima omului este înclinată spre satisfacerea plăcerilor, ea devine sursa gândurilor rele: "Din inima împătimită de plăcere răsar gânduri și cuvinte spurcate".

Gândurile, la rândul lor, sunt atât involuntare, cât și voluntare; cu alte cuvinte, există gânduri care se ivesc fără ca noi să le dorim, și gânduri care răsar din voia proprie. Cele involuntare sunt zămislite de păcatele săvârșite, iar cele voluntare de consimțirea voinței: "Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte, iar cele cu voia, din voința liberă. De aceea, cele din urmă sunt pricinile celor dintâi". Schematic, rezultă că gândurile involuntare izvorăsc din cele voluntare: gânduri voluntare→ gânduri involuntare.

Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune: "Pricinile patimilor sunt faptele păcătoase, iar pricinile gândurilor, patimile; ale nălucirilor, gândurile; ale chipurilor amintirea; ale amintirilor, uitarea (uitarea îndatoririlor spre bine), ale uitării, neștiința; ale neștiinței, nepăsarea; nepăsarea e născută de dorința poftitoare; iar maica dorințelor este nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei; iar fapta este din dorința nesocotită a păcatului și din aplecarea simțurilor către cele supuse lor".

Schematic, lucrurile arată în modul următor:

a) gânduri voluntare → fapte păcătoase → patimi → gânduri involuntare.

b) gânduri involuntare → năluciri → robia simțurilor + lucrarea faptei păcătoase → nestatornicie → dorință poftitoare → nepăsare → neștiință → uitare (a îndatoririlor spre bine) → amintire pătimașă → chipuri sau năluciri… și putem relua acest circuit, de unde se poate vedea ce puternic lanț al slăbiciunilor declanșează patimile.

În general, gândurile care vin de la demoni ne subjugă mintea, îndemnând-o la păcatul cu gândul și cu lucrul. Dacă păcatul este săvârșit de mai multe ori, atunci se crează deprinderea, și astfel apare patima; patimilor, care sunt răni ale sufletului, le urmează cugetările rele. Același fenomen are aplicație și în cazul rănilor trupești: există un element care provoacă rana, rana produce o neplăcere crescândă, neplăcerea – suferință acută, suferința acută – suferință cronică.

Multe din învățăturile Mântuitorului se referă la zămislirea gândurilor rele în inimă: "Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule" (Mt.15,19). Referindu-se la o neînțelegere ivită între discipoli cu privire la întâietatea dintre ei, Sfântul Evanelist Luca spune: " Și a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare? Iar Iisus, știind cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine, și le-a zis: Oricine va primi pe pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primește"(Lc 9, 46-47). Când Mântuitorul le-a apărut discipolilor Săi după înviere, le-a zis: "De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?"(Lc24,38). Deși gândurile atacă mai întâi mintea, patimile lucrează și în inimă, iar diavolul se folosește de ele pentru a-și întinde mrejele momelilor lui; de aceea se spune că gândurile vin din inimă.

Sfântul Diadoh al Foticeei remarcă: "E drept că inima izvorăște din sine gânduri bune și gânduri rele, dar nu rodește prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe și mai rele dintre gânduri le zămislește din răutatea dracilor; dar noi le simțim pe toate ca ieșind din inimă". Mintea omului, "având o simțire foarte fină, își însușește lucrarea gândurilor șoptite ei de duhurile rele". Același lucru se întâmplă și cu trupul, care este unit cu sufletul; întrucât "trupul iubește pururea și fără măsură mângâierea amăgirilor, ni se pare că și gândurile semănate de draci în suflet purced din inimă".

În materie de gânduri, mintea este furnizorul de materie primă pentru inimă: tot ce a adunat în ea, bun sau rău, este transmis direct inimii. Întucât mulți dintre noi sunt lipsiți de experiență duhovnicească, nu percepem rapiditatea acestui transfer și rămânem cu impresia că gândurile pornesc din inimă și nu din minte.

Potrivit părintelui Dumitru Stăniloae "patimile sunt cauza unei minți văduvite de adevărata înțelegere, a unei iraționalități și a unei încuieri a duhului, sau a inimii, sau a iubirii".

Într-o scurtă concluzie, putem spune că gândurile pătimașe atacă mintea, mintea la rândul ei le primește și le depozitează în inimă, depozite sau acumulări care se transformă în amintiri pătimașe, care devin o deprindere sau o a doua natură care nu este altceva decât patima. Grăitoare în acest sens este și pilda pe care ne-o oferă Sf. Ioan Scărarul: "Precum fierul se supune magnetului și fără să vrea, tot astfel și cei care și-au însușit până într-atât vechile lor deprinderi încât le-au devenit o a doua natură, sunt tiranizați de către dânsele".

Gânduri cauzate de lucrurile în sine

Pe lângă diavoli și pe lângă patimi, mai există un izvor al gândurilor: lucrurile în sine. Sfântul Grigorie Sinaitul precizează însă că lucrurile produc gânduri simple și bune, în timp ce insinuările diavolului provoacă gânduri rele.

Vorbind despre gânduri și încercând să stabilim cu exactitate natura lor, un ghid important este și Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Unele dintre gânduri sunt simple, altele complicate (compuse). Simple sunt cele nepătimașe, iar compuse sunt cele pătimașe, ca unele ce constau din patimă și idee. Așa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse, când încep să fie mișcate spre păcatul cu mintea. Să luăm, de pildă, aurul. În amintirea cuiva s-a iscat gând pătimaș despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt și la săvârșirea păcatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat îndată amintirea pungii, a lădiței, a vistieriei și cele următoare. Amintirea aurului era compusă căci avea în ea patima. Dar a pungii, a lădiței și a celor următoare era simplă. Căci mintea nu nutrea nici o patimă față de ele. La fel stau lucrurile cu orice gând, cu slava deșartă, cu femeia și cu celelalte.Căci nu toate gândurile care urmează gândului pătimaș sunt și ele pătimașe, cum am arătat mai sus. Din acestea putem cunoaște care sunt înțelesurile pătimașe și care cele simple".

Dacă am înțeles bine, exemplul acesta se referă la faptul că, gândului simplu cu privire la aur, i s-a adăugat dorința irațională de a intra în posesia aurului, celelalte lucruri cum ar fi lădița sau punga nu au nici o valență de gând compus sau complice, ele fiind doar accesorii care pot fi oricând înlocuite sau înlăturate, gândul compus fiind alcătuit din ideea de aur și iubirea nerațională a aurului.

Metoda de descompunere a gândului compus ne este oferită tot de Sfântul Maxim: "Să despărțim patima de înțeles și va rămâne gândul simplu. Și o despărțim prin iubire duhovnicească și înfrânare, dacă voim".

Trebuie inclusă în această lucrare și tâlcuirea părintelui Cleopa la spusele Sfântului Maxim privitor la bani, la femeie și la slavă: "Se apropie de mine un gând, dar nu cu patimă. Femeie, să zicem; slavă, bani. Să luăm de pildă numai acestea trei. Dar nu-i nimica rău; că Dumnezeu le-a făcut la început bune toate; și femeie și bani și slavă.

Zic femeie! Nimic nu mă vatămă. Că nu este cuvântul în mintea mea cu patimă. Dar lângă femeie mi-aduce diavolul ispite în gând: «Măi, dacă ar fi frumoasă; dacă ai văzut-o pe cutare, și dacă ar fi prietenă cu tine și dacă ar fi lângă tine când te luptă patima, că ai păcătui cu dânsa!» Ai văzut unde te duce imaginația? Îndată cuvântul femeie s-a complicat cu patima, cu momeala păcatului.

La ban; cuvântul ban nu te vatamă cu nimic.Este numai o bucată de fier sau o zgură a pământului făcută acolo rotundă, dacă-l numim așa simplu. Dar lângă ban apare patima: «dacă vei avea tu mai mulți bani ! Dacă vei avea o pungă ! Faci o lădiță pe urmă ! Și dacă vei mai ascunde din ei !» Ai văzut cum se lipește ispita de gândul simplu ? Îndată se complică cu patima.

La fel să zicem slava. «Cela ce Mă slăvește pe Mine, îl voi slăvi». Este slava bună ! Nu-i nimica cuvântul slavă. Dar, «dacă m-ar lăuda, dacă aș fi așa, dacă aș face așa, dacă aș ajunge așa, dacă aș fi eu așa !» Iată deci unde te duce slava ! Atunci cuvâtul "slavă" se complică cu patima. Și auzi ce zic dumnezeieștii Părinți: «precum iedera și hameiul se agață de orice plantă care-i mai aproape, așa și lângă gândul simplu al lucrului se agață patima».Și tocmai asta e lupta omului trezvitor – că despre trezvia atenției vorbim aici ! Aceasta este cea mai străvezie (pătrunzătoare) luptă a creștinului și monahului.Toți ne luptăm pentru mântuire. Dar trebuie să despărțim gândurile simple ale lucrurilor, de cele complicate cu fapta ! Nu-i păcat să gândesc la femeie, că și Evanghelia zice că Cel ce privește la femeie, nu spre a o vedea, ci spre a o pofti, preacurvește cu dânsa în inima sa. Îndată ce lângă femeie a apărut pofta, gata ! Este preacurvie ! Eu, dacă am privit-o, dar fără să cuget cu patima, nu-s preacurvar. Pot să văd un milion de femei ! Dar dacă am poftit una în inima mea, atunci imediat eu sunt preacurvar.

De aceea zice dumnezeiescul Efrem: Nu mă aruncați în negrijă, frații mei, pentru păcatele cu gândul că n-ar fi mari ! Dacă nu erau mari, nu era nevoie ca dreptul acela, Iov, cu 1850 de ani înainte de Hristos, să aducă jertfă pentru păcatele cu gândul ale feciorilor săi, și Înțelepciunea lui Dumnezeu nu socotea preacurvie întru pofta de muiere, și ucidere întru ura de frate. Toată lupta noastră și a fiecăruia dintre noi, care vrea să se mântuiască, este să despartă gândurile simple ale de cele complicate cu fapta. Că nu ne rănește pe noi gândul simplu, ci cel ce ne complică cu patima".

Prin urmare, privite în sine, lucrurile nu sunt rele. Rele pot fi dorințele iraționale sau nerușinate dinlăuntrul nostru, patimile încuibate în noi, și provocările care vin din partea demonilor: "Căci precum moara, câtă vreme este mișcată de apă, nu se poate opri de la sine, dar stă în puterea morarului să macine grâu sau neghină, tot astfel și cugetarea noastră, fiind mereu în mișcare, nu poate sta fără gânduri, dar stă în puterea noastră să gândim cele duhovnicești sau cele trupești", astfel încât atunci când zăbovim "în griji lumești și în lucruri trupești, ba ne mai dăm și la vorbe deșarte și netrebnice, sporesc în noi gândurile cele ticăloase".

Rău nu este deci a trăi în lume sau a ne folosi de ea, ci ceea ce se află în predispozițiile noastre și în voia proprie. În acest sens, Sfântul Maxim ne precizează: "Dacă mintea e curată când primește înțelesurile lucrurilor, acestea o stârnesc spre contemplarea duhovnicească a lor. Dar dacă din trândăvie s-a făcut necurată, rămâne simplu la înțelesuri, când e vorba de alte lucruri; iar când e vorba de oameni, le preface în gânduri spurcate și viclene", astfel încât "fericit este omul care nu se lipește de nici un lucru stricăcios sau vremelnic și fericită este mintea care a trecut peste toate lucrurile și se desfătează neîncetat de frumusețea dumnezeiască".

c. Consecințele gândurilor pătimașe sau treptele păcatului

În capitolul precedent am analizat pe larg cam ce ar fi gândurile și care este izvorul lor. Însă este necesar să le examinăm mai amănunțit pentru a ne debarasa sau a ne elibera de ele.

Sfântul Isihie Sinaitul ne înfățișează patru trepte ale păcatului:

1. momeala sau atacul;

2. însoțirea sau amestecarea gândurilor noastre cu ale dracilor vicleni;

3. consimțirea sau învoirea minții de a se afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos;

4. fapta exterioară sau păcatul.

Sfântul Filotei Sinaitul ne prezintă cinci trepte ale păcatului:

1. atacul sau momeala;

2. însoțirea;

3. consimțirea;

4. robirea;

5. patima îmbibată de obișnuință și continuitate.

Ne vom opri în lucrarea de față asupra variantei Sfântului Isihie, fiind în fond identică, dar ceva mai ușor de reținut. Să le analizăm pe rând:

– gândurile care pătrund în rațiunea sufletului nostru încearcă să ne subjuge mintea, sugerându-ne satisfacerea sau împlinirea uneia sau alteia din poftele, dorințele sau patimile ce se află în suflet. Acesta este stadiul de ispită, de momeală sau de primul atac; privitor la acest prim stadiu, Sfântul Isihie este foarte limpede: "Precum e cu neputință ca printr-un șanț să treacă foc și apă deodată, tot așa este cu neputință să intre în inimă păcatul, de nu va bate mai întâi în ușa inimii (minții) prin nălucirea momelii viclene";

– al doilea stadiu este cel de convorbire sau taifas, care încet, încet atrage atenția minții noastre; de altfel părintele Dumitru Stăniloae, tălmăcind cuvintele Sfântului Isihie privitoare la treptele păcatului, ne atrage atenția că traducerea literală a textului "însoțirea sau amestecarea gândurilor noastre cu ale dracilor vicleni" este "însoțirea gândurilor noastre și ale dracilor vicleni devenite amestecate". Se produce în acest dialog o "încântare", o "îndulcire", cum chiar Sfântul Isihie ne spune, iar părintele Stăniloae accentuează: "Îndulcirea aceasta e un clei care face să se însoțească, să se lipească, să se unească gândurile noastre cu gândul simplu (neîndulcit încă de aderența noastră) aruncat de Satana". Trebuie să precizăm totuși că este un stadiu încă la nivel de gânduri, însă Sfântul Maxim ne avertizează în această privință: "Mintea cade de la îndrăznirea cea către Dumnezeu atunci când se însoțește cu gândurile viclene și spurcate";

– în al treilea stadiu însă, se implică întreaga noastră minte la sfatul păcătos al celor două feluri de gânduri. În această privință, Sfântul Isihie precizează: "Precum copilul mic și fără de răutate, văzând pe vreun făcător de năluciri, se bucură și se ia după el din nevinovăție, așa și sufletul nostru, fiind simplu și bun (căci așa a fost creat de Bunul Stăpân) se desfată de momelile nălucirilor diavolului; și, amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun, precum aleargă porumbița spre cel ce întinde curse puilor ei. Și așa își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești. Dacă întâlnește fața unei femei frumoase, sau altceva oprit cu totul de poruncile lui Iisus Hristos, voiește să plănuiască ceva cu ele, ca să prefacă în faptă ceea ce i s-a arătat frumos. Și atunci căzând la consimțire, preschimbă, prin mijlocirea trupului, în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie".

Și, ca să rămânem în același cadru, să-l ascultăm și pe Sfântul Ioan Scărarul: "Precum ouăle nasc viață atunci când sunt încălzite în cuibar (când sunt clocite), tot astfel și gândurile pe care le ținem ascunse în noi prind viață și se prefac în fapte". De asemenea și Avva Dorotei ne face conștienți de pericolul consimțirii: "Căci și un gînd poate despărți pe cineva de Dumnezeu, de-l primește acela și consimte cu el".

– al patrulea și ultimul stadiu se referă în mod clar la păcatul cu fapta.

În Patericul egiptean, avem următorul exemplu: "Cel ce nu se luptă cu mintea împotriva păcatului, nici răspunde împotrivă-i, cu trupul îl face pe dânsul".

La fel, Avva Dorotei ne spune: "Priviți cu mintea voastră la cele spuse. Înainte de a pune cineva în lucrare patima lui, chiar de vor porni gândurile la luptă împotriva lui, este încă în cetatea sa, este încă liber și are și pe Dumnezeu ca ajutor. Deci de se va smeri lui Dumnezeu și va purta jugul necazului și al încercării cu mulțumire, și va lupta puțin, ajutorul lui Dumnezeu îl va scăpa pe el. Dar de va fugi de osteneală și va coborî la pătimirea trupului, va fi dus de silă și de nevoie în pământul asirienilor și va robi acela fără să vrea – și aceasta pentru că diavolul va îngreuna și mai tare "patimile împotriva lui" și-l va război "cu și mai multă putere".

3. MINTEA

După cum am mai spus, mintea este cea mai curată zonă a sufletului. Cu alte cuvinte, putem specula că mintea este cea mai sensibilă zonă a sufletului. Această sensibilitate este afectată prin intermediul simțurilor, producându-se astfel un dezechilibru care nu este altceva decât îmbolnăvire și întunecare a minții. Echilibrul minții îl poate reda însă numai Dumnezeu sau "Mintea supremă", așa că ținta noastră trebuie să fie comuniunea sau unirea minții cu Dumnezeu. În capitolul anterior, am văzut că mintea are esență și energie; ca esență, ea se află în inimă, iar ca energie, iese afară din trup, lucrând în gânduri și concepând chipurile lucrurilor. Cu alte cuvinte, putem spune că în stare naturală, mintea intră în inimă (energia intră în esență), înălțându-se în acest chip spre Dumnezeu.

Referitor la minte, Sfântul Talasie Libianul ne spune: "Singur Dumnezeu e bun și înțelept prin fire. Dar se face și mintea prin împărtășire, dacă se străduiește". Așadar, analizând starea naturală a minții, este necesar să precizăm limpede care sunt mișcările sale firești și, bineînțeles, cele nefirești.

În capitolul de față vom analiza atât viața firească, cât și viața nefirească a minții (sau bolile minții), prin prisma mărturiilor sfinților Părinți.

a.Viața firească a minții

Sfântul Marcu Ascetul spune depre mișcările minții: "Trei sunt locurile spirituale la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire și cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor și-și mărturisește lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel după fire, se descoperă pe sine ca pricina gândurilor rele și-și mărturisește lui Dumnezeu și se războiește cu oamenii pe motiv că o nedreptățesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt".

Rămânând în cadrul mișcărilor firești ale minții, Cuviosul Nichita Stithatul este de părere că "cel ce stăruie în mișcările cele după fire ale minții și în vrednicia cuvântului se păzește curat de cele materiale, se împodobește cu blândețe, smerită cugetare dragoste și milă, și se umple de strălucirea iluminărilor Duhului Sfânt", căci "mintea care s-a tămăduit pe sine însăși și tămăduiește și pe alții cu cele ce s-a vindecat pe sine este doctor".

De asemenea și Sfântul Maxim continuă în același duh filocalic: "mintea lucrează după fire când și-a supus patimile și contemplă rațiunile lucrurilor, aducându-le în legătură cu Dumnezeu", același sens putând fi dat și cuvintelor Sfântului Talasie Libianul: "ține de firea minții să nu sufere gândul ce bârfește în ascuns pe aproapele". Interpretând acest text al Sfântului Talasie, Hierotheos Vlachos zice că "în starea sa firească, mintea refuză gândurile ce purced de la cel rău, refuzând, în general, orice gând care se opune iubirii".

De asemenea, Sfântul Maxim, referindu-se la starea firească a minții, ne spune: "Mintea curată primește uneori învățătură de la Dumnezeu însuși, care vine în ea. Alteori îi insuflă cele bune Sfintele Puteri. Și iarăși alteori, firea lucrurilor contemplate.". În același sens ne edifică și Sfântul Isihie Sinaitul: "Căci nu se vor sătura Îngerii să laude pe Făcătorul, nici mintea curată să se ia la întrecere cu ei" .

Deși am văzut că mintea este o putere a sufletului, totuși mintea în sine are și alte puteri și energii. Despre acestea ne vorbește Cuviosul Nichita Stithatul: "Puterile cuprinzătoare ale minții sunt patru: cumințenia, agerimea, înțelegerea și destoinicia. Cel ce unește acestea cu cele patru virtuți corespunzătoare ale sufletului, însoțind cu cumințenia minții, cumpătarea sufletului; cu agerimea chibzuința; cu înțelegerea, dreptatea; cu destoinicia, bărbăția, și-a întocmit sieși, în chip îndoit, căruță cu foc ce-l duce la cer și din care luptă împotriva celor trei căpetenii și puteri generale ale oștirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de plăceri și iubirea de slavă". Și Ilie Ecdicul face referire la starea firească a minții: "Precum se ascund stelele când răsare soarele, așa se sting gândurile când se întoarce mintea la împărăția sa".

Și în Sfânta Scriptură avem referințe cu privire la viața firească a minții. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Căci cine a cunoscut gândul lui Dumnezeu, ca să-l învețe pe El ? Noi însă avem gândul lui Hristos"(I Cor. 2,16). Hierotheos Vlachos consideră că aici «gândul» are înțelesul de «minte» și că starea firească a minții omului este de a se uni cu mintea lui Hristos. De altfel, același Apostol Pavel vorbește destul de limpede către romani: "Fiecare să fie pe deplin încredințat în mintea lui"(Rom. 14,5), referindu-se în mod clar la dobândirea unei minți curate și vii.

În concluzie, putem spune că mintea e un factor esențial ce determină desfășurarea întregii vieți a omului: "Mintea noastră este la mijloc între două ființe, care își lucrează fiecare cele proprii, una virtutea, cealaltă virtutea; adică între înger și drac. Dar ea are libertatea și puterea să urmeze sau să se împotrivească cui vrea". Cînd urmează virtutea, atunci "mintea curată primește uneori învățătură de la Dumnezeu însuși, care vine în ea. Alteori îi insuflă cele bune Sfintele Puteri. Și iarăși uneori, firea lucrurilor contemplate". Însă "când mintea se apleacă spre vreun lucru al patimii omenești", atunci sufletul se dezbină, căci "mintea cu minte se încaieră la luptă în chip nevăzut; mintea drăcească cu mintea noastră" și atunci intrăm în viața nefirească a minții despre care vom vorbi în cele ce urmează.

b.Viața nefirească a minții

Dacă în capitolul anterior am vorbit despre natura gândurilor și despre patimi la modul general, să vedem acum, într-un mod mai analitic, cum întinează demonii mintea. Am văzut cercul vicios pe care-l formează patimile, acum e bine să înțelegem că ele se transformă în lanțuri foarte groase pentru minte: "Patimile de ocară sunt lanțuri ale minții, care o țin în lucrurile supuse simțurilor".

Iată un pasaj limpede: "Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimașe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimțirea cu păcatul. Astfel, biruitori fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârșindu-se, o duc în sfârșit, ca pe o roabă, la faptă. După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele și rămâne în minte numai idolul păcatului, despre care zice Domnul: «Deci, când veți vedea urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citește să înțeleagă»(Mt.24,15) că loc sfânt și biserică a lui Dumnezeu este mintea omului în care dracii, după ce au pustiit sufletul prin gânduri pătimașe, au așezat idolul păcatului".

Continuând în aceeași idee, Sfântul Isihie Sinaitul ne previne: "când momeala ia chip în suflet prin nălucirea lucrului sensibil, de pildă când fața celui ce ne-a supărat, sau nălucirea frumuseții femeiești, sau a aurului, sau a argintului, vin una câte una în cugetul nostru, îndată ni se dau pe față gândurile ținerii de minte a răului, ale curviei și ale iubirii de argint care pricinuiesc nălucirile inimii… și dacă însă mintea noastră este neîncercată în iscusința trezviei, îndată se amestecă în chip pătimaș cu chipul ce i s-a nălucit, oricare ar fi, și stă de vorbă cu el, primind întrebări necuvenite și dând răspunsuri. Și atunci gândurile noastre se amestecă cu nălucirea drăcească, aceasta crescând și sporind și mai mult, ca să pară minții, care a primit-o și pe care a prădat-o, vrednică de iubit, frumoasă și plăcută. Mintea pățește atunci același lucru care s-ar întâmpla, de pildă, dacă s-ar arăta un câine undeva într-o livadă, unde se nimeresc și niște miei, care, fiind fără răutate, aleargă la câinele ce li se arată ca la maica lor, necâștigând de apropierea câinelui altceva, decât că se umplu de necurăția și de putoarea aceluia. În același chip și gândurile noastre aleargă prostește spre toate nălucirile drăcești din minte și amestecându-se, precum am spus, cu acelea, pot fi văzute voind împreună să dărâme Troia, ca Agamemnon cu Menelaos. Căci așa se sfătuiesc și ele ce trebuie să facă spre a trece în faptă, prin trup, frumoasa și dulcea nălucire ce li s-a arătat în chip amăgitor prin înrâurirea drăcească. Așa se înfăptuiesc înăuntru căderile sufletului. Pe urmă cele dinăuntru ale inimii se prelungesc și afară în chip necesar".

Observăm acum că "idolul păcatului" se implantează adînc în inimă astfel încât să provoace o rană din care să răsară noi și noi păcate; în situația aceasta "mintea stăpânită de patimi cugetă cele ce nu se cuvin, iar cugetarea aceasta o fac arătată cuvintele și faptele". Cu alte cuvinte, toate vorbele și faptele unui om scot la iveală sau sănătatea, sau boala unei minți. Iar o minte bolnavă nu numai că nu-și revine în fire, dar nici nu poate comunica în mod real și profund cu semenii săi, întrucât "precum norii acoperă soarele, tot astfel și cugetele rele întunecă și nimicesc mintea".

Iată ce "rodește" o astfel de minte: "se întunecă și rămâne neroditoare atunci când grăiește cuvinte lumești, sau când primindu-le în cuget, stă de vorbă cu ele, sau când trupul împreună cu mintea se ocupă în deșert cu niscai lucruri supuse simțurilor… Atunci îndată pierde căldura, străpungerea, îndrăznirea către Dumnezeu și cunoștința. Căci cu cât suntem mai atenți la minte, ne luminăm, și cu cât suntem mai neatenți, ne întunecăm". Și tot despre întunericul minții, Sfântul Nichita Stithatul ne spune: "Neștiința minții pământești fiind o ceață și un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat și înnegurat, de nu poate înțelege cele dumnezeiești și omenești, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeiești sau să se bucure de bunătățile acelea pe care «ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit» (I Cor. 2,9)".

Putem observa cât de plastic, dar în același timp și cât de clar vorbesc Părinții despre bolile minții, despre modul cum, pas cu pas, ni se fură "lumina" minții: "Când demonii au pus stăpânire pe suflet și au stins lumina minții, atunci nu vor mai exista în noi, ticăloșii, nici trezvie, nici discernământ, nici judecată, nici rușine, ci insensibilitate și nesimțire și confuzie și orbire". Și tot Sfântul Ioan Scărarul ne dă o scurtă sentință asupra insensibilității: "Insensibilitatea inimii întunecă mintea".

Observând limpede în ce labirint ne introduc patimile, totuși trebuie să știm că și printr-un singur cuvânt ne întinăm mintea, după cum ne precizează același sfânt: "De multe ori, cel care a gustat din adevărata rugăciune își întinează mintea printr-un singur cuvânt și astfel, stând la rugăciune, nu mai dobândește ca de obicei lucrul dorit".

Și Avva Filimon ne avertizează: "Când sufletul lasă desimea și intensitatea minții să slăbească, pune stăpânire pe el noaptea".

Să vedem acum și ce ne spune Sfânta Scriptură despre o minte nefirească sau bolnavă. Sfântul Apostol Pavel ne dă cele mai elocvente exemple:

– îl sfătuiește pe Tit să fie ferm în relația cu cretanii: "Toate sunt curate pentru cei curați; iar pentru cei întinați și necredincioși nimic nu este curat, ci li s-au întinat lor și mintea și cugetul" (Tit 1,15);

– îl îndeamnă pe Timotei să se țină de "cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos" (I Tim.6,3) și să se depărteze de "gâlcevile necurmate ale oamenilor stricați la minte și lipsiți de adevăr" (I Tim.6,5) sau "oameni stricați la minte și netrebnici pentru credință" (II Tim 3,8);

– de asemenea, se adresează la modul următor efesenilor: "Așadar, aceasta zic și mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblați de acum cum umblă neamurile, în deșertăciunea minții lor." (Efes.4,17)

4. INIMA

Motto: "De ai inimă trează, poți să te mântuiești."

(Avva Pamvo)

În Sânta Scriptură și în scrierile Părinților, găsim cuvântul "inimă" având două sensuri: inimă metafizică sau duhovnicească și inimă organică sau trupească. Deși între cele două sensuri există o împletire sau osmoză, există și diferențe.

a. Inima trupească (firească)

Din punct de vedere organic " natura face întâi inima; inima ia de la natură structura sa în raport cu ființa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se țese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii ce stau la temelia diferitelor forme și mărimi ale ființelor". Nu numai că se zidește prima dintre organe, dar și își încetează activitatea la urma tuturor.

"Inima este scaunul, rădăcina, începutul și izvorul tuturor puterilor naturale ale trupului – al celor firești, hrănitoare, crescătoare, simțitoare, mânioase, poftitoare și al celorlalte; precum și ale sufletului: raționale, cuvântătoare și voitoare". Aceasta este starea naturală a inimii. Primul editor al colecției de scrieri filocalice, Sfântul Nicodim Aghioritul, susține că "inima trupească este un centru natural, paranatural și supranatural" .

Inima este centrul paranatural pentru că din ea izvorăsc toate patimile și toate gândurile hulitoare. Această afirmație trebuie spusă în sprijinul celor deja afirmate în alte pasaje ale acestei lucrări, anume că, după Sfântul Botez, harul dumnezeiesc se sălășluiește în centrul inimii, în timp ce diavolul se insinuează din afara ei.

Sfânta Scriptură ne lămurește, în acest sens, în capitolul "Faptele Sfinților Apostoli": "Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhului Sfânt?" (FAp 5,3), întrebare adresată de Sfântul Petru lui Anania.

De asemenea, în aceeași carte, găsim mustrarea Sfântului Petru către Simon Magul: "Banii tăi să fie cu tine spre pierzare! Căci ai socotit că darul lui Dumnezeu se agonisește cu bani. Tu n-ai parte, nici moștenire la chemarea aceasta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pocăiește-te deci de această răutate a ta și te roagă lui Dumnezeu, doară ți se va ierta cugetul inimii tale."(FAp 8,20-22). Același satana intrase și în inima lui Iuda: "Și făcându-se Cină, și diavolul punând dinainte în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, ca sa-L vândă…" (Ioan 13,2).

Este binecunoscută învățătura Mântuitorului: "Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15,19), căci "în inimă sunt rădăcinile și începătoriile tuturor păcatelor peste fire pe care le-am făcut după Botez – prin gânduri și lucruri rele – pe care le facem și le vom face. Tot acolo se află și satana, chiar dacă nu în adâncul ei, (căci acolo este darul, după cum a spus Sfântul Diadoh), ci deasupra, în fața și – în scurt – împrejurul inimii, după cum același Diadoh zice, afumând mintea de acolo cu umezeala, cu pofta și cu dezmierdările trupului".

O altă mărturie o avem tot în Evanghelia după Matei: "Iar când duhul cel necurat va ieși din om, umblă prin locuri fără de apă (adică uscate de dumnezeiasca curgere – după Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu), căutând odihnă și nu află. Atunci zice: mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieșit; și venind o află deșertată, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât sine (adică cu mai multă putere) și intrând locuiesc acolo și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Mt.12, 43-45)". Unul din cuvintele cheie este "intrând". În acest sens ne tâlcuiește și Sfântul Grigorie de Nazianz: "Ai venit din nou la mine, împletitorule de vicleșuguri, după cum ai vrut. Plâns al inimii mele ești, ce paști înlăuntru".

b. Inima duhovnicească

Dacă până acum am văzut parțial cum stau lucrurile în legătură cu starea naturală și paranaturală a inimii, în cele ce urmează vom trata aspectul supranatural al inimii. Iar aceasta deoarece darul cel mai presus de fire al lui Dumnezeu pe care l-am primit prin Sfântul Botez se află în inimă ca într-un jilț sau scaun. Să vedem în cele ce urmează câteva argumente scripturistice: "Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Lc 17, 21)", sau: "A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte (Gal. 4, 6)". Și în continuare ne zice Sfântul Apostol Pavel: "Dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noastre (Rom. 5, 5)", sau: "Ca să dea vouă, după bogăția slavei Sale, cu putere să vă întăriți prin Duhul Lui întru omul cel dinlăuntru ca să locuiască Hristos prin credință întru inimile voastre (Efes. 3, 16-17)". Inima este ceea ce au simțit cei doi ucenici aflați în drum spre Emaus când s-au întâlnit cu Hristos: "Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile ?(Lc. 24, 32)".

Alături de Scripturi, mărturisesc și dumnezeieștii Părinți; inima este vasul în care păstrăm untdelemnul harului divin. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, "Cele cinci fecioare înțelepte, luând în vasele inimii lor untdelemnul cel străin de natura lor- care este harul Duhului – au putut să intre în cămara de nuntă împreună cu Mirele". Tot el ne spune: "abis necuprins este inima ta".

Același sfânt ne precizează că "Inima stăpînește și domnește peste tot trupul. Când harul ia în stăpînire inima, devine stăpân peste toate mădularele și peste toate cugetele. Pentru că acolo, în inimă, este mintea și toate cugetele sufletului și încrederea lui".

După Sfântul Marcu Ascetul, "Hristos Se așează la Botez în altarul inimii, sau în partea cea mai din lăuntru a ființei noastre", fără să ne dăm la început seama de acest fapt, ci devenindu-ne conștient abia prin preschimbarea treptată a noastră.

Inima este țarina unde este ascunsă comoara pe care, găsind-o, omul "se duce și vinde tot ce are" pentru a o cumpăra (Mt. 13, 44). Așa cum explică Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Aceasta este comoara ascunsă în țarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o încă, din pricina nelucrării, căci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate și ai fi cumpărat țarina aceasta".

Sfântul Isaac Sirul ne spune: "Iată, cerul este în lăuntrul tău, de ești curat; și vei vedea îngerii în tine împreună cu lumina lor și pe Stăpînul lor împreună cu ei și înlăuntrul lor". Și încă: "Sârguiește-te să intri în cămara cea mai dinlăuntru a ta și vei vedea cămara cerească. Căci una sunt aceasta și aceea".

De asemenea și Diadoh al Foticeii: "Eu […] am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfîntul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foiește în adîncurile lui […], dar din ceasul în care renaștem, diavolul este scos afară iar harul intră înăuntru".

Și Sfântul Grigorie al Tesalonicului, tâlcuind cuvîntul Marelui Macarie, ne sfătuiește să cercetăm dacă darul a scris înlăuntru legile Duhului: "Unde? În organul cel stăpînitor, în scaunul darului, acolo unde se află mintea și toate gîndurile sufletului – adică în inimă".

Și Fericitul Augustin mărturisește: "Târziu Te-am iubit, Frumusețe atît de veche și atît de nouă, tîrziu Te-am iubit. Și, iată, Tu erai înlăuntrul meu și eu eram în afară și acolo Te căutam și dădeam năvală eu, cel urît, în aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut ".

c. Conceptul de "persoană"

Inima este omul cel tainic. Descoperirea inimii echivalează cu descoperirea persoanei. Cel care, prin asceză, întru har, pătrunde în inima sa – acel loc unde Se revelează Hristos ca Împărat al său – devine o persoană, deoarece persoana poartă în sine asemănarea cu Dumnezeu. Creat de Dumnezeu și recreat prin Sfântul Botez în Biserică, omul este, în mod virtual, persoană; atunci când dobândește asemănarea cu Dumnezeu, prin strădania proprie – și, mai presus de toate, prin harul dumnezeiesc – el devine cu adevărat persoană. Prin urmare, susținem că, priviți din perspectivă ontologică, toți oamenii sunt "persoane". Din perspectivă soteriologică, însă, nu toți suntem "persoane", întrucât nu toți am dobândit asemănarea cu Dumnezeu. Cuvintele părintelui arhimandrit Sofronie sunt lămuritoare în această direcție: "În Ființa dumnezeiască, Ipostasul constituie cel mai adânc principiu ființial. În mod asemănător, în făptura umană, ipostasul este elementul cel mai intrinsec. «Persoana» este «omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă a duhului blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu» (I Petru 3,4). Ea constitue cel mai prețios miez al întregii ființe și se manifestă în capacitatea omului de autocunoaștere și autodeterminare, în energia sa creatoare, în capacitățile sale cognitive îndreptate atât spre tărâmul omenesc, cât și spre cel dumnezeiesc. Arzând de dragoste pentru Dumnezeu, omul simte că s-a unit cu Preaiubitul său. Prin această unire, el ajunge să-l cunoască pe Dumnezeu – și astfel, iubirea și cunoașterea se contopesc într-o singură lucrare".

Persoana este, deci, "omul cel tainic al inimii". Aceasta este denumirea cea mai adecvată, întrucât, fiind o comuniune și o unire mistică cu Hristos, persoana nu se poate defini în termeni științifici. Așa cum Biserica nu poate fi definită altcum decât ca Trup al lui Hristos, nici omul și nici inima lui, care este sălașul comuniunii mistice dintre Dumnezeu și om, nu se pot defini altfel. Părintele arhmandrit Sofronie observă: "Cunoașterea științifică și filosofică pot fi formulate teoretic, dar «persoana» este dincolo de orice formulare; dacă nu se revelează ea însăși pe sine, este incognoscibilă privită din exterior. Așa cum Dumnezeu este un Dumnezeu ascuns, și omul are tărâmurile sale de taină. El nu este, desigur, nici autorul existenței și nici sfârșitul ei. Dumnezeu este Alfa și Omega, nu omul. Atributele dumnezeiești ale omului se reflectă în calitatea vieții sale: aceasta este «asemănarea» după ființă, depre care ne vorbește Sfânta Scriptură".

Persoana reprezintă o realitate care se naște prin harul dumnezeiesc; ea identificîndu-se cu inima, putem afirma că și inima se naște tot prin harul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, nici persoana, nici inima nu pot fi definite în termeni obișnuți: "Persoana se naște de sus și nu se supune legilor naturii; ea transcende hotarele pământești. Fiind singulară și unică, ea nu poate fi cuprinsă în cuvinte". "Când spunem că persoana renaște de sus", continuă părintele Sofronie, "spunem de fapt că o floare negrăit de gingașă se deschide în adâncul ființei noastre: ipostasul sau persoana. Ca și împărăția lui Dumnezeu, persoana «nu va veni în chip văzut» (Luca 17,20). Procesul prin care spiritul uman pătrunde în tărâmul veșniciei divine diferă pentru fiecare dintre noi".

Renașterea unei persoane este deci o revelație – inima fiind locul unde Dumnezeu se arată omului, ne încredințează părintele Sofronie: "Dumnezeu se revelează în inimă ca iubire și lumină, omul contemplă slava lui Hristos ca pe Unul- Născut din Tatăl, slava care li s-a arătat discipolilor pe Muntele Tabor, considerând preceptele evanghelice ca pe niște reflectări pămîntești ale veșniciei cerești. Revelația personală face Revelația Noului Testament să ne fie familiară duhovnicește".

Cu alte cuvinte, putem spune că inima duhovnicească este locul care ni se dezvăluie treptat printr-o viață ascetică după har, locul înlăuntrul căruia se arată Dumnezeu.

CAPITOLUL III

MIJLOACE PROPRIU-ZISE

DE REALIZARE A TREZVIEI

1.FRICA DE DUMNEZEU

Motto: "Cel ce crede, se teme,

iar cel ce se teme, se trezește"

(Sfântul Maxim Mărturisitorul)

Pornind de la aceste cuvinte ale Sfântului Maxim, acest capitol va trata în mod special despre frica sau teama de Dumnezeu și modul în care este privită aceasta în Sfânta Scriptură și în operele sfinților Părinți, ca născătoare a trezviei.

Vom începe cu un pasaj din Cuvântul Ascetic al Sfântului Maxim:

"Dar te rog, Părinte, să-mi spui cum pot să dobândesc trezvia atenției? Și răspunse bătrânul: Negrija totală de cele pământești și ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenției. Atunci sufletul începe să vadă pe dracii care îl războiesc prin gânduri și începe să se apere. Despre acestea a zis David: «Și a străbătut ochiul meu în vrăjmașii mei»(Ps. 53,9). Spre această faptă îndemnând și Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: «Fiți treji, privegheați, că protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită; căruia stați-i împotrivă, vârtoși în credință»(I Petru 5,8). De asemenea, Domnul ne spune: «Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită»(Matei 26,41). Ecleziastul încă zice: «Dacă se va urca peste tine duhul stăpânitorului, să nu-ți părăsești locul tău»(Ecl. 10,4). Iar locul minții este virtutea, cunoștința și frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptând cu mare trezvie și vitejie, zice: «Umblând în trup, nu ne oștim trupește. Căci armele cu care luptăm nu sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca să dărâme întăriturile; noi surpăm cugetările și orice înălțare care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, și tot gîndul îl robim spre ascultarea lui Hristos; și gata suntem să pedepsim orice neascultare» (II Corinteni 10,4-6). Dacă, așadar, vei imita și tu pe sfinți și, desfăcându-te de toate, vei sluji cu osteneală numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atenției ". Iată pe scurt, într-o formă foarte concentrată, cum putem dobândi trezvia.

După cum vedem, majoritatea argumentelor din acest pasaj în legătură cu frica lui Dumnezeu sunt de sorginte scripturistică. Să vedem cum tratează pe larg acest subiect Sfântul Maxim. În primul rând, să vedem cum înmănunchează Sfântul Maxim mărturiile din Vechiul Testament: "Căci cine nu s-ar simți străpuns auzind pe Moise grăind în numele lui Dumnezeu despre păcătoși: «Foc a ieșit din mâna Mea și va arde până la iadul cel mai de jos. Mânca-va pământul și rodurile lui; arde-va temeliile munților. Îngrămădi-voi asupra lui rele și voi rupe săgețile Mele în ei»(Deut. 32, 22-23). Și iarăși: «Voi ascuți ca fulgerul sabia Mea și va începe mâna Mea Judecata și mă voi răzbuna pe vrăjmașii Mei și voi răsplăti celor ce Mă urăsc»(Deut. 32,41). Să auzim și pe Isaia strigând: «Cine va vesti vouă că focul arde, cine va vesti vouă focul cel veșnic. Mergeți în lumina focului vostru și în flacăra în care ați ars»(Is. 33,14; 50,11). Și iarăși: «Vor ieși și vor vedea stârvurile oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea. Căci viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge, și vor fi spre vedere pentru tot trupul»(Is. 66,24). Auzi și pe Ieremia care zice: «Dați Domnului Dumnezeului vostru slavă, până nu se întunecă și până nu se poticnesc picioarele voastre prin munți întunecoși»(Ier. 13,16). Și iarăși: «Ascultați popor nebun și fără de inimă: ochi au și nu văd, urechi au și nu aud. Au nu vă veți teme de Mine, zice Domnul, și nu veți tremura de fața Mea? De cel ce a pus nisipul hotar mării și graniță veșnică peste care nu va trece»(Ier.5, 21-22). Și iarăși: «Pedepsi-te-va necredința ta și răutatea ta te va mustra. Cunoaște și vezi că amar îți este că M-ai părăsit pe Mine zice Domnul. Eu te-am sădit viță roditoare, toată adevărată. Cum te-ai întors la amărăciune, viță străină ?»(Ier. 2, 19-21)… Și cine nu se înfricoșează auzind și pe David zicând: «A grăit o dată Dumnezeu și am auzit acestea două: că puterea este a lui Dumnezeu și a Ta este mila, Doamne; că tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui»(Ps. 61,11). Și iarăși auzim pe Ecleziastul care zice: «Sfârșitul cuvântului: ascultă tot, teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Acesta este tot omul. Căci Dumnezeu va aduce tot ce s-a făcut întru ascuns la judecată, cu tot lucrul trecut cu vederea, fie bun, fie rău»(Ecl. 12, 13-14)".

Fără îndoială, aceste mărturii sunt suficient de limpezi. Dar, oare, acesta este Dumnezeul creștinilor, despre care Sfântul Ioan Evanghelistul spune că este Iubire (I Ioan 4,8) ? Da, fără nici un fel de tăgadă. Acest contrast este remarcat și explicat în scrierile Părinților.

De exemplu, Sfântul Talasie Libianul precizează antinomia dintre frică și iubire: "La începutul înțelepciunii e văzută frica care e la urmă. Iar la sfârșit, iubirea care e la început". În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul spune: "Cel ce a început de la frica de osândă și înaintează la curăția inimii prin lacrimile pocăinței se umple mai întâi de înțelepciune, deoarece temerea este începutul după cuvântul Scripturii (Prov. I,7); apoi de înțelegere, după aceea de sfat, prin care îmbrățișează cu bun sfat cele de folos. Înaintând până aci prin lucrarea poruncilor, se înalță la cunoștința lucrurilor și primește știrea adevărată despre lucrurile dumnezeiești și omenești. După aceea, făcându-se întreg sălaș al evlaviei, se desăvârșește, urcându-se în cetățuia de vârf a iubirii. Și îndată îl primește temerea curată a duhului spre a păzi vistieria Împărăției cerurilor, sălășluită în sine (părintele Stăniloae, referindu-se la temerea curată a duhului, consideră "că cel ce se nevoiește, înălțat până la dragostea de Dumnezeu, se odihnește în frica de El, frică de a nu pierde dragostea de Dumnezeu și a lui Dumnezeu"). Această temere, fiind foarte mâtuitoare, face pe cel ce s-a înălțat la locul dragostei să fie plin de cutremur și să susțină lupta, de teamă să nu cadă de la o asemenea înălțime a dragostei lui Dumnezeu și să fie aruncat iarăși în temerea înfricoșătoare de chinuri".

Altfel spus, "temerea de Dumnezeu este îndoită. Una se naște în noi din amenințările chinurilor. Aceasta face să se nască în noi pe rând: înfrânarea, răbdarea, nădejdea în Dumnezeu și nepătimirea, din care răsare dragostea. Ea susține pururea în suflet sfiala evlaviei, ca nu cumva, pentru îndrăzneala dragostei, să ajungă la nesocotirea lui Dumnezeu. Prima temere este scoasă afară de dragostea desăvârșită a sufletului, care a dobândit-o și care nu se mai teme de chinuri. A doua temere este împreunată pururea, cum s-a spus cu dragostea. Celei dintâi temeri, i se potrivește cuvântul: «De frica Domnului se abate tot omul de la rău»(Prov. 15,27), sau: «Începutul înțelepciunii este frica Domnului» (Prov. 1,7). Celei de-a doua, cuvântul: «Frica Domnului cea curată rămâne în veacul veacului»(Ps. 18,10), sau: «Nimic nu le lipsește celor ce se tem de El»(Ps. 33,9)." (FII, c81-82, p74-75).

Sfântul Grigorie Sinaitul, tâlcuind cuvintele: "Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat"(Ps.22,5), socotește că toiagul și varga "în înțelesul proorocesc sunt judecata și providența; iar în înțelesul moral, psalmodierea și rugăciunea. Căci judecați de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povățuiți spre întoacere (I Cor. XI,32). Iar pedepsind noi pe cei ce se răscoală împotriva noastră, cu toiagul psalmodierii bărbătești ne sprijinim pe rugăciune. Având deci toiagul și cârja în mâna lucrării minții, să nu încetăm a pedepsi și a fi pedepsiți, până ce vom ajunge cu totul sub providență, fugind de judecata de acum și de cea viitoare". Comentând cuvintele Sfântului Grigorie, Părintele Stăniloae afirmă că "pedepsele sau judecata lui Dumnezeu aplicată nouă când nu împlinim vreo poruncă ne este de ajutor. Ajutați de judecata lui Dumnezeu sau de gândurile la pedepse, sau chiar de pedepse, ajungem prin împlinirea poruncilor sub mângâierea deplină a Providenței. Dar toiagul pedepsirii ar fi greu de suportat dacă nu ne-am sprijini pe cârja rugăciunii, ținută în mâna lucrării minții. Fără aceasta, nu am putea folosi toiagul nici în sensul de pedepsire a patimilor noastre, nici a vrăjmașilor care ni le insuflă".

Cu alte cuvinte, putem spune că frica de Dumnezeu, împreunată cu rugăciunea, ne ajută să ne eliberăm de războiul cu gândurile. Putem să afirmăm că este chiar un dar pe care Dumnezeu îl oferă omului. Cel ce primește un astfel de dar se nevoiește să nu facă nimic din cele neplăcute lui Dumnezeu, după cum subliniază și Sfântul Talasie Libianul: "«Precum se topește ceara de fața focului»(Ps. 67,2), așa și gândul necurat de frica lui Dumnezeu", adică focul lui Dumnezeu ajunge să topească orice gând necurat. De aceea și Avva Filimon ne îndeamnă: "Numai lupta și frica mare pot păzi sufletul". Și Sfântul Teofan Zăvorâtul ne face să fim cu luare aminte la frica de Dumnezeu: "Trebuie să-ți agonisești cu orice preț frica de Dumnezeu. Ea este rădăcina oricărei științe și a tot ceea ce este bun. Când ea stăpânește în suflet, atunci totul merge bine, și înlăuntru și în afară. Stăruiește mai întâi de toate s-o aprinzi în tine în fiecare dimineață. Apoi ea le va întări pe toate ca un fel de pârghie".

Acest subiect legat de teama de Domnul poate fi încheiat cu îndemnul Sfântului Isaia Pustnicul: "Să stăm deci, iubiților, întru frica lui Dumnezeu, păzind și supraveghind lucrarea virtuților. Să nu dăm prilej de sminteală conștiinței noastre, ci să luăm aminte la noi înșine întru frica lui Dumnezeu, până când se va dezrobi și ea împreună cu noi, ca să se facă între noi și ea unire deplină. Ea atunci va fi paznica noastră, arătându-ne fiecare lucru de care trebuie să ne ferim. Dacă însă nu o vom asculta, se va depărta de la noi și ne va părăsi, și vom cădea în mâinile vrăjmașilor, care nu vor mai avea milă de noi. Căci iată cum ne-a învățat Stăpânul nostru, zicând: «Împacă-te cu pârâșul tău degrabă, până ești încă pe cale cu el (Mt. 5, 25)» și cele următoare. Pârâșul este conștiința, fiindcă se împotrivește omului ce vrea să facă voia trupului, iar dacă acesta nu vrea să o asculte, îl dă pe mâna vrăjmașilor săi" și, continuă același sfânt: "Iar dacă Dumnezeu vede că mintea I s-a supus Lui din toată puterea și nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întărește zicând:«Nu te teme, fiul Meu, Iacov, preamicule la număr Israi… Nu te teme, că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu și al Meu ești tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi și puhoaiele nu te vor înghiți. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Cel ce te mântuiește (Isaia XLIII, 1-3)»".

2. TĂIEREA, RESPINGEREA ȘI

ALUNGAREA GÂNDURILOR

Motto: "Toată lupta omului trebuie să se dea în minte; el trebuie să nimicească pădurea gândurilor rele care-l înconjoară"

(Sf. Macarie cel Mare)

După ce am văzut la capitolul despre gânduri "meșteșugul" demonilor de a se insinua în sufletul nostru, să vedem acum modalitățile de respingere a gândurilor păcătoase.

Sfântul Isihie Sinaitul este de părere că: "știința științelor și meșteșugul meșteșugurilor este meșteșugul gândurilor viclene. Deci este un mod desăvârșit și un meșteșug minunat împotriva lor. El stă în a privi în Domnul nălucirea momelii și a păzi cugetarea, precum păzim ochiul sensibil și privim ager cu el la ceea ce vine, poate, să-l lovească și depărtăm, cât putem, orice gunoi din el".

Altfel spus, trebuie să respingem gândurile rele, fără nici un fel de dialog cu ele, pentru că cel ce "se va smeri lui Dumnezeu și va purta jugul necazului și al încercării cu mulțumire, și va lupta puțin, ajutorul lui Dumnezeu îl va scăpa pe el", sau mai bine zis "tuturor trebuie să le interzicem scurt intrarea, prin împotrivire evlavioasă și rugăciune, ca să nu spurce locul cel sfânt și să întineze pe omul lui Dumnezeu".

Această respingere, împotrivire sau alungare a gândurilor nu este însă posibilă fără rugăciune, adică nu putem alunga gândurile fără chemarea deasă a Domnului Iisus Hristos.

Acest lucru este subliniat de Sfinții Părinți: "Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu. Căci numai cei puternici pot război și alunga gândurile; dar și aceștia nu de la ei alungă gândurile, ci împreună cu Dumnezeu poartă război împotriva lor, ca unii ce au îmbrăcat toate armele Lui. Iar tu, venind gândurile, cheamă pe Domnul Iisus, des și cu stăruință, și vor fugi. Căci, nerăbdând căldura inimii, izvorâtă din rugăciune, fug ca arse de foc". Tâlcuind cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, Părintele Stăniloae ne precizează că "această căldură a inimii este de ordin spiritual; e înfocarea inimii pentru Dumnezeu, care covârșește, prin alipirea minții la El, atracția oricărui alt gând. Dar ea produce o căldură curată și în inima sensibilă".

Sfântul Isihie Sinaitul ne previne și el: "nu e fără primejdie să lăsăm să intre în inima noastră gândurile, înainte ca mintea să ne fi fost mult încercată în război, și mai ales la început. Fiindcă într-o clipă sufletul nostru se încântă de momelile diavolești, se îndulcește de ele și le urmează. Ci trebuie numai să le înțelegem și îndată să le tăiem de cum răsar și ne atacă (ne momesc)… Dar după ce prin războire îndelungată în acest lucru minunat, mintea s-a exercitat în el și-l înțelege și a dobândit deprinderea neîncetată a războiului, încât pătrunde cu adevărat gândurile, și cum zice Proorocul: «Poate stăpâni ușor vulpile cele mici», atunci trebuie să lase gândurile să vină înăuntru, apoi să le războiască în Hristos, să le vădească cu știință și să le doboare".

Tot în acest sens ne avertizează și Ilie Ecdicul: "Cei ce resping atacurile nu lasă să intre gândurile la via rațională ca niște fiare și să facă pagubă în roadele ei. Iar cei ce se însoțesc fără să se îndulcească cu ele, le lasă simplu să intre, dar să nu se atingă nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviințare, se aseamănă cu cei ce lasă fiara să intre înlăuntrul țarinii și a îngrăditurii, dar nu-i îngăduie să se sature din strugurii viei. Dar pe urmă o găsesc mai tare decât puterea lor, ajungând deseori la încuviințarea patimilor". Deci, decât să lăsăm gândurile să intre, cel mai potrivit și mai sănătos este ca să le înțelegem și îndată să le tăiem.

În această luptă a trezviei, "de ne vom îndeletnici cu Dumnezeu vreme îndelungată și vom avea grijă de partea pătimitoare (pasională) a sufletului, nu vom mai fi atrași de momelile gândurilor, ci înțelegând mai exact pricinile lor și tăindu-le de la noi, vom deveni mai străvăzători și așa se va împlini cu noi cuvântul: «Și a privit ochiul meu către dușmanii mei și pe cei vicleni, ce se ridică împotriva mea, îi va auzi urechea mea»(Ps. 91,11)". Iar Sfântul Talasie Libianul ne îndeamnă în felul următor: "Mișcă-ți mintea necontenit la rugăciune și vei împrăștia gândurile care stăruiesc în inimă ". Observăm limpede cum se îngemănează atenția cu rugăciunea.

Suntem chiar datori să ne împotrivim săgeților celui viclean: "Tu ești dator să privești cu o căutătură ageră și încordată a minții, ca să cunoști pe cei ce intră. Iar cunoscându-i, îndată să zdrobești, prin împotrivire, capul șarpelui. Și o dată cu aceasta, strigă cu suspin către Hristos și vei simți ajutorul nevăzut dumnezeiesc și atunci vei vedea luminând departe curăția și dreptatea inimii… deci cel ce păzește capul șarpelui și prin mânioasă împotrivire se folosește de cuvinte curajoase, lovindu-l cu pumnul în față, a alungat vrăjmașul de la sine. Căci zdrobind capul, a pus pe fugă multe gânduri rele și fapte și mai rele".

Chiar dacă, pe alocuri, suntem prinși descoperiți, împotrivirea trebuie să fie reluată imediat: "când pierzi un gând, împotrivește-i-te îndată și cheamă pe Hristos pentru izgonirea lui. Și dulcele Iisus, încă vorbind tu, îți va grăi: Iată sunt aici, ca să-ți dau ajutor".

Iată și câteva exemple din Patericul Egiptean, privind tăierea gândurilor. Un exemplu grăitor în privința trezviei este Avva Pimen: "Un frate a venit la avva Pimen și i-a zis: «Avvo, multe gânduri am și mă primejduiesc din pricina lor». Și l-a scos pe el bătrânul afară sub văzduh și i-a zis: «Întinde brațul și ține vânturile». Iar el a zis:«Nu pot să fac aceasta». Și i-a zis lui bătrânul:«Dacă asta nu poți s-o faci, nici gândurile nu le poți opri să vină. Alt lucru este însă să stai împotriva lor»". Așadar, nu putem împiedica gândurile să ne atace, dar ne putem lupta împotriva lor.

A ne opune gândurilor înseamnă a le întâmpina cu un total dispreț, pe de o parte, și a nu le pune în lucrare, pe de altă parte: "A întrebat avva Isaia pe avva Pimen despre gândurile cele spurcate. Și i-a zis lui avva Pimen: «precum o ladă plină cu haine, de le va lăsa cineva, cu vremea putrezesc, așa și gândurile, de nu le vom face cu trupul, cu vremea se prăpădesc și putrezesc» ".

"A întrebat și avva Iosif tot acest cuvânt. Și i-a zis lui avva Pimen: «Precum dacă cineva va pune într-un vas șarpe și scorpie și îl va astupa, negreșit, cu vremea, mor, așa și gândurile cele rele, de la draci odrăslind, prin răbdare lipsesc»".

"Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen despre supărarea gândurilor. Și i-a zis lui bătrânul: «Acest lucru este asemenea unui bărbat ce are foc de-a stânga și un pahar cu apă de-a dreapta; deci de se va aprinde focul, va lua apa din pahar și-l va stinge». Focul este sămânța vrăjmașului, iar apa însemnează a se arunca pe sine înaintea lui Dumnezeu" .

Și alți părinți ai Pustiei ne împărtășesc din experiența luptei lor duhovnicești: "Când avva Agathon vedea un lucru și voia gândul lui să-l judece, își zicea luiși: «Agathoane, să nu faci tu aceasta!» Și așa se liniștea gândul lui".

"Zis-a avva Ioan: «Asemenea sunt unui om care șade sub un copac mare și vede fiare multe venind spre dânsul; și când nu va putea să stea împotriva lor, aleargă sus în copac și scapă. Așa și eu, șed în chilia mea și văd cugetele cele viclene deasupra mea; și când nu voi putea sta asupra lor, fug la Dumnezeu prin rugăciune și scap de vrăjmașul»".

Sau: "se spunea pentru avva Theodor și avva Lukie cel de la Ennat, că au făcut cincizeci de ani, batjocorindu-și gândurile lor și zicând: «După iarna aceasta ne vom duce de aici». Și iarăși când venea vara ziceau: «După vara aceasta ne vom duce de aici». Și așa au făcut în toată vremea, pururea pomeniții părinți ".

O modalitate foarte eficace de alungare a gândurilor este aceea de a le mărturisi unui duhovnic experimentat. De acest lucru ne asigură Sfântul Ioan Casian: "Precum șarpele, scos afară din ascunziș la lumină, se silește să fugă și să se ascundă, tot astfel și gândurile cele rele, date pe față de prin mărturisire desăvârșită, se grăbesc să fugă de la om". Citându-l pe Avva Serapion, același Ioan Casian ne spune: "nimic nu vatămă pe monahi (sau bunii creștini) și nu bucură pe draci mai tare, ca ascunderea gândurilor față de părinții cei duhovnicești". Cu alte cuvinte, ascunderea gândurilor distruge viața duhovnicească și ne predă în mâinile celui rău, care va face cu noi tot ce dorește el, de unde și remediul propus de Sfântul Ioan Casian: " Deci din toate cele zise, să învățăm că nu se află altă cale de mântuire decât aceasta: să mărturisești gândurile tale părinților celor mai cu dreaptă socoteală și să te lași îndrumat de ei spre virtute, și nicidecum de gândul și de părerea ta".

Un exemplu ne dă și Sfântul Ioan Scărarul: "Observând, din curiozitate, faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliță (scil. carnețel), ce-i atârna de crucea cu care era încins și pe care am aflat că-și însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului (părintelui duhovnic)".

În același duh ne îndeamnă și Sfinții Varsanufie și Ioan: "Cel ce nu-și spune gândurile sale, rămâne nevindecat". Așadar, este necesar "să ne mărturisim în mod deschis gândurile, îndeosebi pe cele mai stăruitoare, înfățișându-le părintelui duhovnic care răspunde de mântuirea noastră și care ne va vindeca, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunile sale". Gândurile persistente sau stăruitoare sunt acelea ce nu pot fi alungate – nici prin disprețuirea sau respingerea lor, nici prin rugăciunile noastre – și care continuă să ne războiască, mai ales atunci când sunt combinate cu patimile. Despre astfel de gânduri stăruitoare vorbește și Sfântul Teofan Zăvorâtul: "Care gând intră mai des în luarea ta aminte, îți arată care patimă este mai puternică, și tocmai împotriva ei începe să lucrezi mai puternic. Totuși, nu nădăjdui în tine însuți și nu te încrede că ai să poți face ceva cu propriile tale osteneli. Leacurile de vindecare și mijloacele le trimite Domnul. Lui te și predă, – aceasta la fiece clipă. Străduiește-te și iar străduiește-te; iar tot ce este bun așteaptă numai de la Domnul".

Putem spune că cel ce învață să-și înfățișeze toate gândurile sale Domnului prin părintele său duhovnic și aduce la vedere toate rănile provocate de acestea, și că mai apoi va urma sfaturile părintelui său, cu timpul va fi slobozit de gânduri, aflându-și liniștea lăuntrică și înțelegând ce semnifică pacea lui Hristos.

Înainte de a trece la următorul capitol, este bine să observăm și deosebirea dintre straja gândurilor și paza minții, deosebire observată de Sfântul Ioan Scărarul: "Ceva este străjuirea gândurilor și altceva paza minții: pe cât este de îndepărtat răsăritul de apus, tot pe atât este mai înaltă cea de de-a doua față de cea dintâi, deși este mai dureroasă". Cu alte cuvinte "supravegherea gândurilor înseamnă adunarea diferitelor gânduri prin nevoințe și rugăciune, iar paza minții este inima nerobită și neîmprăștiată amintire de Dumnezeu".

De straja gândurilor avem însă mare trebuință:"Cel ce s-a predat pe sine gândurilor rele e cu neputință să se curățească de păcate după omul dinafară. Și dacă n-au fost smulse din inimă gândurile rele, nu se poate să nu fie scoase la arătare în fapte".

Învățăturile patristice ne cer să ne adunăm mintea (nous, adică energia sufletului în esența sa), să ne păzim gândurile și să ne războim cu cele pătimașe. Este deci esențial ca vârtos să ne păzim noi "gândurile și cugetele".

3.RUGĂCIUNEA ȘI SMERENIA,

TEMELII ALE TREZVIEI

Motto: "Nu va umbla corabia multe mile fără apă; și nu va înainta deloc paza minții fără trezvie împreunată cu smerenie și cu rugăciunea lui Iisus Hristos"

(Sfântul Isihie Sinaitul)

Pornind de la citatul de mai sus, să pătrundem mai în amănunt în această problemă a rugăciunii împreunată cu smerenia. În lupta noastră, pe care o avem de dus în plan duhovnicesc, Sfântul Isihie ne dă ca pildă păianjenul: "Dacă vrei să lupți, să-ți fie mica gânganie a păianjenului pururea pildă. Iar de nu, încă nu te-ai liniștit cum trebuie cu mintea. Acela vânează muște mici. Iar tu, dacă faci așa și vrei să-ți câștigi liniștea sufletului cu osteneală, nu înceta să ucizi pururea «pruncii babilonești». Căci pentru această ucidere vei fi fericit de Duhul Sfânt, prin David".

Pilda aceasta a păianjenului este continuată și accentuată de Ioan Carpatinul: "Nimic nu este mai slab ca el, nici mai fără de putere, căci nu are averi, nu face călătorii peste mări, nu se judecă, nu se mânie, nu adună în jitnițe, ci-și duce viața în desăvârșită blândețe, cumpătare și liniște, nu iscodește cele ale vecinilor, ci face numai lucrurile sale, iar în ocupația sa rămâne într-o pașnică și netulburată liniște, spunând, parcă, celor ce iubesc lenea, doar atâta: «Cel ce nu voiește să lucreze nici să nu mănânce !»… În această stare liniștită petrecând firavul și neînsemnatul păianjen și neîngăduindu-și nicidecum să umble pe afară, nici să rătăcească încoace și încolo cum i se năzare prin minte, nici să se ostenească și să muncească la nesfârșit, Domnul, care «locuiește în cele înalte și spre cele smerite privește» (căci nimic nu e mai smerit ca păianjenul), și-și întinde până la el purtarea Sa de grijă, îi trimite în fiecare zi mâncarea aproape de unghețul lui, făcând să cadă în pânza lui micile musculițe de care are trebuință".

Altfel spus, "trezvia și rugăciunea lui Iisus se susțin una pe alta. Căci atenția supremă vine din rugăciunea neîncetată; iar rugăciunea din trezvia și atenția supremă", iar "mintea atentă la lucrarea ei ascunsă va dobândi împreună cu celelalte bunuri, care izvorăsc din lucrarea neîncetată a păzirii de sine, și izbăvirea celor cinci simțuri de relele din afară. Căci, fiind neîncetat atentă prin virtutea și prin trezvia sa și vrând să se desfăteze cu gândurile cele bune, nu îngăduie să fie furată prin cele cinci simțuri, când se apropie de ea gândurile materiale și deșarte. Ci, cunoscând înșelăciunea lor, le retrage de cele mai adeseori înlăuntrul său"

Cuviosul Nichita Stithatul își aduce contribuția la trezvia minții, făcând o paralelă între cele cinci simțuri duhovnicești și cele cinci simțuri trupești. După acest Cuvios, aceste simțuri trebuie în fapt unite astfel încât să obținem următoarea combinație: vedere – priveghere; auz – cugetare; miros – rugăciune; gust – înfrânare; pipăit -liniștire. Părintele Dumitru Stăniloae explică această unire la modul următor: "scopul unirii simțurilor duhovnicești cu cele trupești este de a le înfrâna pe cele din urmă, decât pentru a le potența. Însă în acest mod, odată cu trecerea timpului, «energia simțurilor trupului înduhovnicită întărește simțurile sufletului: privegherea vede, meditația aude, înfrânarea gustă cele spirituale», prin toate acestea mintea subțiindu-se întrucât s-a eliberat de gândurile pământești care o îngroșau și o tulburau, devine liniștită și transparentă". Deci "trebuie să păzim fără greșeală cele cinci simțuri și cuvântul rostit. Cel ce nu păcătuiește în acestea «e bărbat desăvârșit, în stare să-și înfrâneze și mădularele trupului»(Iacob 3,2)". Ne asigură de acest lucru și Sfântul Isaia Pustnicul: "Când mintea va izbăvi simțirile sufletului de voile trupului, atunci dacă va vedea Dumnezeu nerușinatele patimi năvălind asupra sufletului ca să-i tragă simțirile în păcat și va striga mintea întru ascuns pe Dumnezeu neîncetat, îi va trimite ajutorul Său și le va alunga pe toate deodată".

Cu alte cuvinte, trebuie să trecem din lumea simțurilor trupești în lumea simțurilor duhovnicești, sau mintale. Iar în lumea aceasta mentală, temelia este tot Iisus: "Plutind pe marea mintală (inteligibilă), încrede-te în Iisus. Căci El îți zice tainic înăuntrul inimii tale: «Nu te teme, fiul meu Iacob, puținule la număr Israele, Eu te apăr și te sprijinesc». Deci dacă Dumnezeu este cu noi, care e răul care poate ceva împotriva împotriva noastră ?… De aceea, să nu încetăm, după dumnezeiescul Pavel, a ne deprinde mintea spre evlavie. Căci cu dreptate s-a spus că evlavia este aceea care smulge din rădăcină semințele celui rău. Fiindcă evlavia e calea rațiunii, sau calea judecății, sau calea gândului". Iar "pomenirea bucuroasă a lui Dumnezeu, adică a lui Iisus, le arde pe toate cu ușurință. Căci în nimic altceva nu se află mântuirea noastră, decât în Hristos Iisus. Aceasta a spus-o însuși Mântuitorul: «Fără de Mine nu puteți face nimic»".

Una dintre cele mai vechi și mai edificatoare mărturii despre rugăciunea lui Iisus o avem la Sfântul Diadoh al Foticeii: "Când îi închidem minții toate ieșirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupație care să dea de lucru hărniciei ei. Trebuie să-i dăm deci pe «Doamne, Iisuse Hristoase», prin care își poate ajunge deplin scopul. «Căci nimenea nu numește Domn pe Iisus, fără numai în Duhul Sfânt(I Cor.XII, 3)». Dar așa de strâns și de neîncetat să privească la acest cuvânt în cămările sale, încât să nu se abată nicidecum spre niscai năluciri. Căci toți aceia care cugetă neîncetat la acest nume sfânt și slăvit în adâncul inimii vor putea vedea odată și lumina minții lor. Pentru că dacă e ținut strâns în amintire, el arde toată pata de pe fața sufletului printr-o simțire puternică. «Căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor(Deut. IV, 24; Evr. XII, 29)», ce arde toată răutatea. Ca urmare, Domnul atrage sufletul la iubirea puternică a slavei Sale. Căci, zăbovind numele acela slăvit și mult dorit prin pomenirea minții în căldura inimii, sădește în noi numaidecât deprinderea de a iubi bunătatea Lui, nemaifind nimic care să ne împiedice. Acesta este mărgăritarul cel de mult preț pe care-l poate agonisi cineva vânzând toată averea sa, ca să aibă o bucurie negrăită de aflarea lui (Mt. XIII, 46)".

De aici, trebuie să deducem că esențial este repetarea deasă și neîncetată a rugăciunii, sau mai bine zis o așa repetare a rugăciunii este temelia lucrării pentru mântuirea sufletului. Edificator în acest sens cred că este un fragment din cartea "Pelerinul rus": "Repetarea deasă a rugăciunii va aduce neapărat deprinderea și se va transforma în natură, va atrage cu timpul mintea și inima în starea cuvenită. Închipuiește-ți odată cu aceasta, dacă omul ar împlini, fără nici o scăpare din vedere, această unică poruncă dumnezeiască despre rugăciunea neîncetată, atunci el ar împlini toate poruncile printr-una singură, fiindcă dacă el ar săvârși necontenit rugăciunea, în orice vreme, și în orice ocupații sau lucruri, dacă ar chema în chip tainic numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, cu toate că la început o va face fără nici o căldură sufletească și fără osârdie, ci numai de silă, totuși, în acest răstimp n-ar mai avea răgazul trebuincios pentru plăcerile simțite și păcătoase. Orice gând ar întâlni, în calea lui de răspundere, o piedică, orice faptă păcătoasă, n-ar mai putea fi judecată cu atâta rodnicie, cum e gândită într-o minte deșartă. S-ar curma sau s-ar nimici cu totul vorba multă și zadarnică și orice faptă s-ar curăți îndată cu puterea plină de har a numelui lui Dumnezeu chemat atât de des. Deasa practicare a rugăciunii ar abate sufletul de la faptele păcătoase și l-ar atrage spre o esențială cunoaștere de sine, spre unirea cu Dumnezeu! Îți dai seama acum, cât e de trebuincioasă cantitatea de rugăciune ? Deasa repetare a rugăciunii este singurul mijloc de dobândire a unei rugăciuni curate și adevărate, este cea mai bună, cea mai lucrătoare pregătire pentru rugăciune și cea mai dorită cale pentru atingerea scopului ce duce, prin rugăciune, la mântuire!

Pentru o cât mai bună încredințare despre necesitatea și rodnicia repetării rugăciunii, cât se poate mai des și mai tare, observă:

1. că fiecare trezire, fiece gând despre rugăciune, nu este decât lucrarea Duhului Sfânt și glasul Îngerului tău păzitor;

2. că numele lui Iisus Hristos, chemat în rugăciune închide în sine, o binecuvântată putere de sine stătătoare și de aceea,

3. nu te tulbura din pricina necurățeniei sau uscăciunii rugăciunii tale, ci cu multă răbdare așteaptă roadele ce vin din deasa chemare a numelui lui Dumnezeu. Nu asculta vorbele lipsite de experiență și de sens ale unei lumi deșarte care caută să ne încredințeze că simpla chemare a numelui lui Iisus, chiar când este făcută cu toată stăruința, însă cu răceală, rămâne o poliloghie nefolositoare. Nu ! Puterea numelui lui Dumnezeu și deasa lui chemare își vor aduce roadele la timpul lor !".

Această stăruință în chemarea lui Iisus împreunată cu smerenia este subliniată și de următoarele cuvinte: "Săvârșește rugăciunea cu numele lui Iisus cu evlavie, în chip tainic, în felul următor: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă !». Stăruiește să adâncești această rugăciune în sufletul și inima ta; Fă-o cu mintea și cu gândul, nu o lăsa să se depărteze de gura ta nici pentru cel mai scurt timp; unește-o, pe cât poți, cu respirația și stăruiește-te, pe cât te țin puterile, să te silești pe tine însuți spre zdrobirea inimii, ca să nu te căiești de păcatele tale fără lacrimi. Dacă nu ai lacrimi, atunci să ai, cel puțin, zdobirea și suspinele inimii". Încheiem acest capitol cu îndemnul starețului Agapie din Valaam: "Fiți treji și vegheați, iar mai ales în vremea rugăciunii ce se face cu mintea și cu inima. Nimeni nu este așa de plăcut lui Dumnezeu ca cel ce se îndeletnicește în chip drept cu rugăciunea minții și a inimii. Când nu vă este la îndemână, sau nu aveți vremea să vă îndeletniciți cu rugăciunea, atunci cu orice chip păstrați în orice îndeletnicire v-ați afla, un duh de rugăciune, adică să-l aveți în memorie pe Dumnezeu, și încordați-vă pe toate căile să-L vedeți cu ochii minții pe El înaintea voastră cu frică și cu dragoste și, simțindu-I prezența înaintea voastră cu o evlavioasă supunere, lăsați-vă cu toate treburile voastre în mâinile Atotțiitorului, Atotputernicului, Atoatevăzătorului și Atotcunoscătorului în așa fel încât tot lucrul, cuvântul și gândul să fie amintit de Dumnezeu și Sfânta Lui voie. Iată pe scurt, în ce constă duhul de rugăciune !".

4. ASCEZA – FACTOR ESENȚIAL

ÎN DISCIPLINAREA TRUPULUI ȘI

ÎN DOBÂNDIREA CURĂȚIEI MINȚII

Motto: "Nici trupul nu se poate curăți fără post și priveghere; nici sufletul, fără milă și adevăr. Dar nici mintea fără vorbirea cu Dumnezeu și fără vederea Lui"

(Ilie Ecdicul)

Asceza este întruchipată cel mai bine de Domnul Iisus Hristos, despre acest lucru vorbindu-ne Sfântul Isihie Sinaitul: "După Botez, suindu-se în pustie, începe lupta mintală cu post, diavolul apropiindu-se de El ca de un om simplu. Și prin acest mod al biruinței, Stăpânul ne-a învățat și pe noi nevrednicii, cum trebuie să purtăm lupta față de duhurile răutății, adică în smerenie, cu post, cu rugăciune și cu trezvie; El, Care n-avea trebuință de ele, ca Cel ce era Dumnezeu și Dumnezeul Dumnezeilor ".

Interpretând cuvintele Sfântului Evanghelist Matei în legătură cu ispita din pustia Carantaniei: "Și după ce a postit 40 de zile și 40 de nopți, la urmă a flămânzit"(Mt. 4, 2), Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că "flămânzind, i-a dat diavolului prilej să se apropie de El, ca să ne arate cum trebuie să-l biruim când ne luptăm cu el. Așa fac și atleții; vrând să-și învețe elevii să biruie, se luptă de bunăvoie cu alții în locurile de exercițiu, dându-le astfel prilejul să observe cum lovesc trupurile adversarilor și astfel îi învață chipul în care pot birui. La fel a făcut și Hristos atunci. Pentru că voia să-l atragă pe diavol pentru a-l ispiti, i-a făcut cunoscută foamea: apropiindu-se, l-a primit; și primindu-l l-a doborât la pământ o dată, de două, de trei ori, cu ușurința proprie a lui Hristos ". Dar să vedem mai departe ce ne spune Scriptura: "Și apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De ești Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Mt. 4, 3)" Dumnezeiescul Ioan tâlcuiește: "Diavolul auzise glasul pogorât de sus «Acesta este Fiul Meu cel iubit (Mt. 3, 17)», auzise și pe Ioan care mărturisise atâtea despre El; apoi L-a văzut flămând. Era deci nedumerit: nu putea crede că este simplu om, din pricina spuselor despre El; dar iarăși nici nu putea accepta că este Fiul lui Dumnezeu, din pricină că-L vedea flămând. Și astfel, nedumerit fiind, îi ies din gură cuvinte în care se vede îndoiala. Și, după cum la început, când s-a apropiat de Adam, se servește de o minciună ca să afle adevărul (Fc. 3, 1), tot așa și acum, pentru că nu cunoștea bine taina negrăită a întrupării Fiului lui Dumnezeu și cine este Cel din fața lui, încearcă să împletească alte curse cu ajutorul cărora socotea că va afla ce-i era ascuns și nelămurit.

– Și ce spune diavolul?

– «Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini». N-a spus: Pentru că ți-i foame!, ci: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu. Socotea că prin laude are să-L înșele. De aceea i-a trecut sub tăcere foamea, ca să nu pară că-I dă pe față slăbiciunea și să pară că-L insultă. Necunoscând măreția celor ce se rânduiseră, diavolul socotea că pentru Iisus foamea era o rușine. De aceea, ligușindu-L cu viclenie pomenește numai de vrednicia Lui.

– Ce a răspuns Iisus ?

– Îi înfrânge mândria; și arătându-i că flămânzirea nu-i vrednică de rușine, dar nici nevrednică de înțelepciunea Sa, dă pe față tocmai ceea ce diavolul, prin lingușeală, trecuse sub tăcere, și zice: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. (Mt. 4, 4; Deut. 8,3)». Cuvintele Sale au acest înțeles: Dumnezeu poate și cu cuvântul hrăni pe cel flămând. Prin aceste cuvinte, Hristos îi aduce diavolului mărturie din Vechiul Testament (Deut. 8, 3), iar pe noi ne învață să nu ne depărtăm niciodată de Stăpân, fie de flămânzim, fie de suferim un alt necaz" .

Pornind de la acest argument scripturistic și de la foarte subtila interpretare a lui de către Sfântul Ioan Gură de Aur, este foarte necesar să aflăm care sunt binefacerile ascezei, conform Părinților Bisericii. Vorbind despre post și despre binefacerile lui, Sfântul Isaac Sirul ne zice: "Postul este apărătorul a toată virtutea și începutul nevoinței. El e cununa ce se înfrânează și frumusețea fecioriei și a sfințeniei; e strălucirea neprihănirii și începutul căii viețuirii creștine; e maica rugăciunii și izvorul neprihănirii și al cumițeniei; e învățătorul liniștirii și înainte-mergătorul tuturor faptelor bune".

Trebuie reținut că principiul esențial al ascezei, ca disciplină și pedagogie trupească și sufletească, constă în faptul că postul, înfrânarea, privegherea sau lepădarea nu sunt scopuri finale, ci doar mijloace care conduc spre acestea. Altfel spus, "postul și înfrânarea au o valoare capitală în viața duhovnicească întrucât nu putem face nici un fel de progres fără disciplinarea vieții noastre, atât cea trupească, cât și sufletească".

Pentru o mai bună înțelegere a postului, potrivit ar fi să facem o clasificare a lui și anume în post trupesc și în post sufletesc sau lăuntric.

Postul trupesc

În privința acestui aspect, este bine să reținem că "asceza trupească vizează în primul rând lăcomia pântecelui, desfrânarea, trândăvia și mânia, deși e greu de operat o separare a lor de patimile sufletești: slava deșartă și mândria, deoarece, potrivit experienței ascetice ortodoxe, o patimă nu vine și lucrează singură, ci le atrage și pe celelalte, întregul cortegiu de păcate, chiar dacă dominantă este una".

Dacă e să vorbim despre pântece sau stomac, atunci observăm că cele mai multe din caracterizările ce i se fac sunt negative: "împărat al patimilor", "împreună-lucrătorul dracilor și sălașul patimilor","loc al vedeniilor și un balcon al nălucirilor necuvenite chiar de am fi singuri în pustie" când este plin și sătul. Toate patimile trupești își au punctul de plecare din pântece, iar "cel ce are prietenie cu pântecele său este lup ce gustă din otrava pricinuitoare de moarte", căci "săturarea poftește multe". Iar dacă săturarea ne pricinuiește atâtea rele, atunci "înfrânarea face mintea noastră un loc pustiu ce are pace din partea gândurilor și liniște de orice tulburare din partea lor"și de asemenea "din pântece umilit și flămând nu se ivesc niciodată gânduri spurcate".

Sfântul Nil Ascetul ne spune că "firea devenită roaba patimii trimite în stomac, prin canalul adânc săpat al lăcomiei, mâncare pregătită, ca într-o mare ce nu poate fi umplută". Sfântul Nil aplică stomacului cuvintele lui Solomon: «Toate râurile curg în mare și marea nu se va umple» (Eccl. 1, 7), zicând: "Căci stomacul și marea sunt la fel, absorb râurile ce se varsă în ele fără să se sature, unul consumând prin digestie, cealaltă prin sărătură, cele ce vin în ele, dorind iarăși altă hrană și neînchizându-și niciodată căscătura".

Deci putem spune că acest pântece al nostru devine în funcție de voința noastră ori dușman de moarte ori prieten duhovnicesc. Însă nu trebuie să uităm că materia primă cu care lucrează stomacul este mâncarea, absolut necesară pentru desfășurarea în bune condiții a vieții biologice. Ascetica ortodoxă clasifică problema mîncării în trei trepte: înfrânarea, îndestularea (săturarea) și îmbuibarea.

– Înfrânarea presupune a se scula cineva de la masă flămând;

– Îndestularea înseamnă a mînca atât cât să nu rămânem flămânzi, dar nici să ne îngreunăm;

– Îmbuibarea constă în îngreunare, poarta lăcomiei pântecelui și a tuturor celorlalte patimi.

Sfinții Varsanufie și Ioan definesc astfel înfrânarea: "a se scula cineva de la masă cu puțin înainte de a se sătura", adică "a te opri puțin înainte de săturare, fie de la mâncare, fie de la băutură, adică înainte de a avea stomacul plin. Și a te folosi de mâncare și vin cu socoteală". Aceiași sfinți ne îndeamnă să nu renunțăm la lupta împotriva lăcomiei pântecelui: "Nu te opri, ci luptă împotriva gândului, aducându-ți aminte că mâncarea se va transforma în ceva rău mirositor și că vom fi judecați ca unii ce am mâncat, în vreme ce alții, s-au înfrânat cu desăvârșire. Și dacă pofta a încetat, mănâncă, dar ostenește-te tu însuți. Iar de stăruie, cheamă numele lui Dumnezeu în ajutor". Și Cuviosul Isaia Pustnicul ne recomandă: "Mănâncă o dată pe zi și dă trupului numai ceea ce e de trebuință, sculându-te încă până mai voiești să mănânci".

În același sens, Sfântul Simeon Noul Teolog spune că acela care se gândește la cele viitoare "are silă de toată mâncarea, băutura și podoaba hainelor. El nu mănâncă pâinea și nu bea apa cu plăcere, ci împlinește trebuința trupului atâta numai cât ajunge pentru a trăi". Sfântul Isaac Sirul ne prezintă comparația dintre un ostenitor și un obișnuit al ospețelor: "Cel ce pregătește des ospețe este argatul dracului curviei și spurcă sufletul celui smerit la cuget. Pâinea modestă de al masa celui curat curățește de orice patimă sufletul celui ce o mănâncă. Mirosul mesei celui lacom e răspândit de risipa de bucate și de prăjituri. Și cel fără de minte și neînțelept esteb atras de ea, ca un câine de măcelărie. Iar masa celui ce stăruie totdeauna în rugăciune e mai dulce decât orice miros de vițel și de mirodenii. Și iubitorul de Dumnezeu o dorește pe aceasta ca pe o comoară fără preț". Altfel spus, "acela care se liniștește, creștinul care luptă pentru dobândirea păcii lăuntrice, trebuie să fie totdeauna în lipsire, nesăturându-se".

Ar fi bine să vedem și câteva sfaturi practice pentru fiecare dintre noi, întrucât sunt firi și firi și nu există un panaceu universal valabil pentru toți oamenii, așa că modul și măsura postirii trebuie diferențiat și personalizat, de la caz la caz. De altfel și Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că "unul are trebuință de puțină, altul de multă hrană". Spre exemplu, când suntem în situația de a fi la o recepție cu multe feluri de mâncare, Sfinții Varsanufie și Ioan ne recomandă "să luăm din fiecare câte puțin", dar "să nu întindem mâna la masă înaintea celorlalți". În toate acestea, "să se hrănească din cele ce se găsesc. Să nu umble după cele ce le caută pofta, ci să se folosească cu înfrânare de cele ce le rânduiește purtarea de grijă a lui Dumnezeu".

În cazul în care avem de a face cu situația în care am luat deja masa și suntem vizitați de cunoscuți, suntem sfătuiți să mâncăm și a doua oară, și a treia oară, din dragoste, aceasta fiind voia lui Dumnezeu, căci iubirea este mai mare decât înfrânarea și decât celelalte virtuți însumate. Celor care se pregătesc de călătorii, li se recomandă dublarea cantității de mâncare.

În preocupările părinților, un loc deosebit îl ocupă și elementele esențiale ale mâncării: pâinea și vinul, căci "pâinea întărește inima omului", iar "vinul veselește inima omului” (Ps.104). În viața duhovnicească, Sfântul Grigorie Sinaitul ne asigură că "nu întăresc trupul celelalte mâncări așa cum o face împărtășirea de pâine și vin". Acest lucru este subliniat și de sfinții Varsanufie și Ioan, care ne spun că "vinul nu trebuie tăiat cu desăvârșire, ci întrebuințat puțin, cu discernământ, deși mai mari sunt roadele celor ce se înfrânează deplin și de la acesta", iar celui sănătos și dornic să se înfrâneze "îi ajunge un pahar pe zi și nimic mai mult". Și tot ei continuă: "Din toată greutatea pâinii, bucatelor, legumelor și a fructelor micșorează până la o uncie (a douăsprezecea parte). Iar din vin și apă, din fiecare câte o jumătate de pahar. Și dacă te ții tare și nu obosești, e bine să bei o dată pe zi. Iar de nu poți, de două ori, dar de fiecare dată mai puțin. Iar în vremea mișcărilor și războaielor gândurilor, trebuie să mai tai puțin din măsura obișnuită cu două uncii, iar băutura cu un pahar".

Regula de bază în folosirea vinului este următoarea: "după vreme, căci la bătrânețe, la neputință și al frig, e foarte folositor. Dar și atunci puțin. Iar la tinerețe, la căldură și la vreme de sănătate, e mai bună apa, dar și aceasta cât se poate de puțină. Căci setea e mai bună decât toate faptele trupești". Același lucru este subliniat și de Sfântul Marcu Ascetul: "Mai ales băutura de vin nici să n-o miroase tinerețea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea patimii din lăuntru și din băutura de vin, să i se înfierbinte peste măsură dorul de plăcere al trupului și să alunge de la sine plăcerea duhovnicească a durerii, născută din străpungerile inimii, și să aducă în aceasta întunecare și împietrire. Ba, de dragul plăcerii duhovnicești, tinerețea nici la săturare de apă să nu se gândească. Căci puținătatea apei ajută foarte mult la sporirea în neprihănire".

Tot referitor la apă și Evagrie Ponticul ne spune că lipsa acesteia ajută mult la păstrarea stăpânirii de sine; în acest sens s-ar putea explica și izbânda celor 300 de israeliți care, împreună cu Ghedeon, au luat în stăpânire Madianul.

Talasie Libianul ne previne și el: "Când nu bei vin, să nu te saturi de apă; iar de nu, îi dai curviei aceeași materie". O categorie aparte o constitue bolnavii, căci "boala este o a doua formă de asceză, efect al lipsei celei dintâi, adică al lipsei ostenelilor noastre ascetice, iar pentru cel bolnav înțelegerea adâncilor semnificații ale bolii este principalul canon", căci "nu cere Dumnezeu de la tine aceasta (înfrânarea), pentru că știe neputința ce ți-a trimis-o".

În concluzie, putem afirma că "postul trupesc trebuie să conducă spre întărirea, deopotrivă, a sufletului și a trupului și nicidecum la șubrezirea vreunuia dintre ele. Un trup slăbit peste putere este un mijloc de slabă eficiență sufletului, în opera sa ascetică. Importantă este nu cantitatea mâncării, ci felul în care mâncăm-cu poftă și patimă sau cu înfrânare- și starea spre care conduce mâncarea: spre patimi sau spre virtuți. Decât a mânca o singură dată cu lăcomie, mai bine este a mânca de trei ori cu înfrânare, potrivit slăbiciunii firii. Mai bine mai des cu înfrânare, decât mai rar cu săturare și cu îmbuibare. De aceea regula de aur a postului ortodox este discernământul duhovnicesc, adică a nu exagera nici într-o direcție: nici să nu fim ispitiți să nu respectăm întu totul rânduiala postului integral, dar, în același timp, nici să o exagerăm, pe motiv de evlavie, ci în toate să procedăm potrivit puterii noastre firești după cât poate trupul, și treptei noastre duhovnicești, dar mai ales în ascultare față de părintele nostru duhovnicesc, cel care ne știe cel mai bine chiar și decât noi puterile sau slăbiciunile și ne poate stabili adevărata măsură, pe care, respectând-o, să o putem îmbunătăți, iar noi să putem înainta duhovnicește" .

Postul sufletesc (lăuntric)

Dacă până acum am prezentat postul trupesc, vom încerca în cele ce urmează să vedem ce presupune postul sufletesc. Postul interior are menirea de a completa asceza trupească. Acest lucru presupune însă o veghe asupra mișcărilor interioare, asupra gândurilor, de la stadiul de cugetări inerne sau mintale, sau din stadiul lor de gânduri "întâi-născute" și închinarea sau oferirea lor Domnului Iisus Hristos, prin invocarea numelui Său.

Ni se recomandă de către dumnezeieștii Părinți să avem în vedere în mod deosebit postul minții și al inimii, adică să ne abținem de la orice fel de gânduri, reprezentări, închipuiri pătimașe, simultan cu efortul de a ne curăți și înduhovnici sentimentele noastre. Aceasta înseamnă abținerea de la multa vorbărie, de la clevetire, bârfire, judecarea și osândirea aproapelui, mustrarea lui, căci zice un proverb popular: "învață mai întâi să vindeci și mai apoi să tai", sau "unde-i dragoste puțină, este loc de multă pricină".

Oricum am vedea și de oriunde am privi, observăm că paza gândurilor și a minții este mai greu de obținut decât liniștirea din partea simțurilor trupești, știut fiind faptul că mai ușor este a cădea în păcat cu gândul, decât cu fapta. Dacă păcatele materiale sau sensibile au nevoie de materia lor sau de circumstanțe exterioare, căderea în planul minții se realizează mult mai ușor, odată ce păcatul din adâncul sufletului nu are nevoie de astfel de prilejuri și materii, chiar dacă și le imaginează cu o varietate cum nu întâlnim în realitate. Drept urmare și lupta cu gândurile rele și eliberarea de ele este cu mult mai dificil de atins decât nepătimirea cu fapta. În legătură cu acest efort de trezvie, Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește de 4 etape ale nepătimirii:

1. oprirea de la săvârșirea păcatului;

2. distrugerea gândului cu privire la păcatul săvârșit anterior;

3. nemișcarea părții poftitoare a sufletului spre patimi;

4. eliberarea deplină de păcat, prin eliberarea de amintirea lui

Se vede limpede că numai atunci când postim cu adevărat, trupește și sufletește, după rânduială și cu advărata măsură – discernământul duhovnicesc – vom descoperi roadele binecuvântate ale înfrânării depline. Dintr-un asemenea post izvorăsc: "supunerea simțurilor, din acestea vegherea; prin aceasta se îmblânzesc patimile ce se mișcă în trup; din aceasta blândețea gândurilor; din aceasta, mișcările luminoase ale cugetării; din aceasta, lacrimile fără măsură ce se nasc în tot timpul și amintirea morții; din aceasta, înțelepciunea curată, străină cu desăvârșire de orice nălucire care ispitește cugetarea; din aceasta, pătrunderea și ascuțimea cunoștinței celor de departe; din acestea, înțelesurile tainice mai adânci, pe care înțelegerea le vede cuprinse în cuvintele dumnezeiești, mișcările mai lăuntrice ce se nasc în suflet și felurimea și deosebirea duhurilor deosebite de puterile Sfinților și vederile adevărate care sunt străine de năluciri deșarte; din acestea, frica de căile și cărările din oceanul cugetării; din aceasta, căldura care disprețuiește toată pofta și o nimicește pe aceasta din cuget și produce uitarea oricărei amintiri a celor trecătoare împreună cu a altora. Și, ca să spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevărat și bucuria sufletului și învierea și odihna cu Hristos în Împărăția cerurilor".

5. CUGETAREA LA MOARTE

Motto: "Iertați-mă că nu vă pot spune altceva decât că nu va putea greși niciodată cel ce-și aduce aminte de moarte"

(Sfântul Isihie Horevitul)

Acest aspect al gândului morții pare înfricoșător, și de fapt așa și este, însă în lucrarea trezviei gândul și pomenirea morții sunt medicamente foarte tari, dar și foarte necesare, pentru vindecarea sufletului.

Ne asigură de acest lucru Ilie Ecdicul: "Nimic nu e mai înfricoșat ca gândul morții și nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealaltă dăruiește veselie.«Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, și m-am înveselit». Iar înțeleptul zice:«Adu-ți aminte de cele din urmă și nu vei păcătui». Dar e cu neputință să o dobândească cineva pe cea de-a doua, până n-a încercat apăsarea celui dintâi". Deci este vorba de o aducere aminte neîncetată de Dumnezeu, care ne va aduce în timp și bucurii duhovnicești.

De altfel, Sfântul Filotei Sinaitul vorbește chiar de o frumusețe a amintirii și a gândului neîncetat al morții: "Eu, văzând odată, pentru o clipă, frumusețea acesteia, și rănindu-mă și desfătându-mă cu duhul, nu cu privirea, am voit să mi-o câștig soție pentru toată viața, îndrăgostit de frumusețea și de cuviința ei: cât este de smerită, cu câtă bucurie se mâhnește, cât e de gânditoare, câtă frică are de dreapta cercetare viitoare, temându-se de sorocul vieții; din ochii ei sensibili obișnuiește să curgă apa vie cea vindecătoare, din ochii cugetători (inteligibili) un izvor de gânduri prea înțelepte, care curgând și săltând veselește cugetul. Pe această fiică a lui Adam, adică pomenirea morții, însetam, cum am zis, pururea să mi-o câștig soție, să dorm cu ea și să vorbesc cu ea și să discut ce se va întâmpla după lepădarea trupului ? ". Și tot el ne încredințează și accentuează acest lucru: "Cel ce-și răscumpără viața sa bine, îndeletnicin-du-se cu gândul și cu pomenirea morții, și furându-și cu înțelepciune mintea de la patimi, obișnuiește să vadă îndată venirea momelilor drăcești, mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morții. Acesta vrând să-și curățească inima numai de dragul cunoștinței și nemântuind-o printr-un gând întristător, închipuindu-și uneori că-și stăpânește cu dibăcie toate patimile pierzătoare, este legat, fără să știe, de cea mai rea decât toate și cade adeseori, neavând pe Dumnezeu, în mândrie. Acesta trebuie să vegheze cu tărie, ca nu cumva, înfumurându-se, să-și piardă mințile… Iar cel ce cugetă cu zăbovire la moarte, văzând năvălirile dracilor mai ager decât cel ce face altfel, le aruncă izgonindu-le ".

O mărturie elocventă în acest sens o avem în Viețile Sfinților, la viața Sfântului Pahomie cel Mare. Această pomenire a morții, care e "maica rugăciunii și a lacrimilor" a câștigat-o cel care în lume a fost comediant, iar apoi călugărit în obștea Sfântului Pahomie cu numele Silvan: "După aceasta a venit la cuviosul, pentru călugarie un comediant, pe care cuviosul, primindu-l și invățându-l mult pentru pocăință, l-a îmbrăcat în schima monahală; iar numele lui era Silvan. Acesta, dupa câtăva vreme, îndărătnicindu-se, a început a viețui fără de grijă și a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru înștiințându-se cuviosul, l-a învățat pe el mult, iar uneori îl și bătea. În urma acestora, el se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca înaintea fraților să dezbrace de pe dânsul chipul monahicesc și, dându-i lui haine mirenești, să-l izgonească din mănăstire.

Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareț, rugându-l și zicând: «Iartă-mă, părinte, și mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred în Stăpânul Hristos, Cel ce mântuiește pe cei păcătoși și cu rugăciunile tale mă va întoarce la pocăință»". Iar starețul i-a zis lui: «Oare știi cât ți-am rabdat eu ție? De multe ori ți-am dat bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decât numai singur ție; pentru că n-am voit a intinde mâna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrând a face aceasta. Când te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decât pe tine, pătimind de milă cu sufletul împreună; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun și îți vei mântui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învățături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la rădăcină, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme și celelalte mădulare».

Astfel grăind către dânsul Sfântul Pahomie, el mai mult se ruga și plângea cu lacrimi, făgăduind pocăința cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar starețul i-a grăit lui: «Dacă voiești să te primesc iarăși în numărul fraților, apoi să pui pentru tine chezaș, că de acum te vei pocăi». Deci, el și-a pus chezaș pe un oarecare stareț cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertând pe Silvan, l-a încredințat batrânului Petronie, chezașul său, și singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povățuiască la calea cea adevărată a pocăinței. Dumnezeu Cel milostiv, Care nu voiește moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfântului Pahomie, plăcutul Său, atâta zdrobire de inimă întru pocăință, încât în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi ca pârâul. Pe când ședea la masă cu frații, de multe ori nu putea să se oprească din plâns și suspinuri, împlinindu-se către dânsul cuvântul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua și noaptea și băutura mea cu plângere am amestecat-o.

Iar când îi ziceau lui frații să se oprească din plâns, măcar la masă înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: «Cu adevărat voiesc să mă opresc, dar nu pot nicidecum». Iar frații îi ziceau lui: «Se cade a plânge când ești în rugăciune singur, dar în vremea mesei să te oprești din plângere, pentru că sufletul poate și fără de lacrimile cele din afară să fie umilit». După aceea, frații iarăși îl întrebau:

«Pentru ce plângi așa?» Și-l opreau, zicând: «Ne rușinăm și nu putem să mâncăm, căutând la tine cum plângi». El răspundea: «Frații mei, oare nu-mi este îngaduit să plâng, când văd pe bărbații cei sfinți slujindu-mi mie, păcătosul, cărora nici praful picioarelor nu sunt vrednic a-l privi? Oare nu sunt dator a plânge, că mie, spurcatul comediant, îmi slujesc niște bărbați cinstiți și plăcuți lui Dumnezeu ca aceștia? Deci, voi plânge, fraților, în toate zilele, iar nu să fiu înghițit de pământ ca Datan și Aviron, pentru mulțimea păcatelor mele».

Pentru o îndreptare ca aceasta și pentru adevărata pocăință a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum și sfinții îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfântul stareț adeverea acestea către frați, zicând: «Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de când s-a adunat această viață de obște, n-am văzut încă pe nici unul din toți frații care viețuiesc împreună cu mine, urmând așa smeriți, precum și-a luat asupră-și fratele acesta. Știu, fraților, că și voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătățite nevoințe, ați biruit pe vrăjmaș și l-ați izgonit; însă, dacă vă veți lenevi puțin, vrăjmașul vostru se scoală asupra voastră și, cel izgonit, se întoarce și începe a face război. Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, și-a întemeiat mântuirea sa într-atât de adâncă smerenie, încât se vede că a biruit desăvârșit pe diavol și nu mai poate vrăjmașul să se întoarcă și să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu biruiește desăvârșit pe vrăjmașul cel mândru ca smerenia din inimă și adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine». Deci, fericitul Silvan, viețuind opt ani într-o pocăință ca aceasta, s-a săvârșit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălțându-se spre cer de sfinții îngeri, ca o jertfă aleasă".

Și Ceaslovul ne învață să ne aducem aminte de moarte în fiece zi, când spunem rugăciunile de seară: "Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doară nu-mi va fi acest pat groapă ? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet ? Iată groapa îmi zace înainte și iată moartea îmi stă înainte". Sfântul Isihie Sinaitul întărește această rugăciune a Sfântului Ioan Damaschin: "Pedagog bun și al sufletului și al trupului este pomenirea neîncetată a morții care, trecând peste toate cele de până atunci, să privim de acum la ea însăși mereu, la patul pe care vom sta așezați în preajma morții, și la celelalte".

În concluzie, putem afirma că și noi suntem datori să "privim" cât mai des la moarte, atât în sens trupesc, cât și duhovnicesc.

6. CITIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

ȘI CULTIVAREA GÂNDURILOR BUNE

Motto: "Ferice de cel ce mănâncă și bea fără încetare

rugăciuni, psalmi și citirea Scripturii. Aceasta

dă o bucurie nemicșorată și acum, și în veacul

ce va să vie"

(Ioan Carpatiul)

O altă metodă foarte eficientă de întărire a trezviei este citirea cărților cu adevărat folositoare sufletului nostru. Recent, în cadrul unei meditații duhovnicești, un profesor de fizică a afirmat: "Eu nu știu dacă lectura biblică este echivalentă cu rugăciunea. Am întrebat diverse persoane, dintre care în mod deosebit preoți. Unii mi-au zis da, alții nu. Dar toți mi-au zis să citesc în continuare".

Pornind de la aceste cuvinte, părintele Teofil Pârâian ne sfătuiește să facem acest lucru în mod organizat astfel încât să citim Scriptura și apoi să ne cercetăm pe noi înșine să vedem cu ce anume ne-am îmbogățit. El ne dă următorul exemplu: "Cineva mărturisea că fiind la închisoare, mult își desfăta sufletul cu gânduri din Sfânta Scriptură pe care le-a învățat înainte, în copilăria lui, înainte de a ajunge la închisoare. Și mereu își verifica comoara de gând și se gândea în nopțile de nesomn ce cuvinte din Sfânta Evanghelie știe care încep cu <a>, ce cuvinte știe care încep cu <b>, ce cuvinte știe care încep cu <c> și așa mai departe. De exemplu cu <a>: Astăzi s-a făcut mâtuire casei acesteia, că și acesta fiul lui Avraam este, cuvânt spus de Domnul în legătură cu Zaheu vameșul pe care l-a mântuit Domnul Hristos. Cuvinte care încep cu <b>: Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri. Cuvinte care încep cu <c>: Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Și așa până la sfârșitul alfabetului, și altă dată tot așa, și în felul acesta își verifica comoara de gând pe care o purta în minte. Putem să facem și noi la fel, dar noi ne putem gândi și la cuvinte din sfintele slujbe, la cuvinte din texte liturgice pe care le spunem la Sfânta Liturghie, de exemplu: «Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem», «Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți», și așa mai departe, putem să ne gândim și, cercetându-ne în legătură cu începuturile lor, și alt fel, nu are importanță, important este să ne îmbogățim și să ne simțim îmbogățiți cu gânduri bune care să fie al îndemâna noastră și prin care să putem înlătura gândurile cele rele".

În sprijinul cuvintelor de mai sus, Sfântul Teofan Zăvorâtul ne întreabă: "Ai aflat cartea aceea ?", și tot el ne răspunde: "Citește-o, meditează și trece-o în trăirea ta, cu înfăptuirea. Rodul și scopul citirii este să-ți treci învățăturile în viață. Dacă citești fără să faci vreo schimbare a vieții tale proprii, nu-ți va fi de folos, ci mai degrabă spre vătămare. În chipul acesta se adună în minte numai teoriile care nu te învață să te preschimbi tu însuți pe tine, ci să-i osândești pe alții. Aibi urechi și ascultă aceasta. De ai Filocalia, caută-l și-l citește pe Isihie, unde scrie despre trezvie. E acolo descrisă povățuirea pentru călăuzirea și tocmirea gândurilor. Citește cu mai multă atenție, primește-le cu toată dragostea, tragere de inimă și apoi lucrează cele arătate acolo".

În timpul citirii, ținta de căpetenie a trăirii trebuie s-o avem în minte și totul trebuie adunat și adus către ea. Atunci se va alcătui ceva întreg, legat și, de aici, și tare. Tăria conștiinței dobândite și convingerii vor da o tărie și stării morale a sufletului, adică este vorba de o fermitate a minții, subliniată și de Evagrie Ponticul: "Mintea ce rătăcește încoace și încolo e făcută fermă prin citire, priveghere și rugăciune".

Și Sfântul Talasie Libianul ne îmbie la citirea cuvintelor duhovnicești: "Îndeletnicește-te neîncetat cu cuvinte dumnezeiești, căci osteneala cu ele mistuie patimile. Citirea, privegherea, rugăciunea și psalmodia opresc mintea de la rătăcirea în jurul patimilor". Mai ales pentru tineri este recomandată citirea și psalmodia: "Precum mânzul nu suferă primăvara să stea la iesle și să mănânce cele de acolo, așa nici mintea tânără nu poate răbda mult îngustimea rugăciunii, ci se bucură mai bine, ca și acela, să iasă la largul contemplației naturale, care se află în psalmodie și citire". Desigur citirea cu atenție a psalmilor ne aduce mult folos în viața noastră duhovnicească, iar aprofundarea psalmilor nu este un lucru foarte ușor. De altfel, Sfinții Varsanufie și Ioan ne sfătuiesc ca, în caz că ne-am împrăștiat cu mintea în rostirea sau citirea lor, să-i reluăm, până când vom trăi sensul lor, iar pe măsură ce psalmii se aprofundează avem de a face cu adevărata rugăciune, acest lucru fiind surprins în dialogul dintre Avva Filimon și ucenicul său: "De ce, Părinte, mai presus de toată dumnezeiasca Scriptură, te îndulcești cu Psaltirea ? Și de ce cânți liniștit, ca și când ai spune către cineva cuvintele?" Răspunsul bătrânului este grăitor: "Îți spun, fiule, că așa a întipărit Dumnezeu puterea Psalmilor în sufletul meu smerit, ca și în Proorocul David, și nu mă pot despărți de dulceața feluritelor vederi din ei. Căci cuprind toată dumnezeiasca Scriptură". În sprijinul celor spuse vine și Ilie Ecdicul: "Când cuvintele psalmilor sunt oprite în vremea rugăciunii din depănarea lor în inima celui ce se roagă, atunci inima, ca un pământ bun, începe să arate roadele ei: vederea celor netrupești, asemenea unor roze; limpezimea trupurilor asemenea unor crini; felurimea judecăților dumnezeiești, anevoie de contemplat, asemenea unor viorele".

Așadar nu ne mai rămâne de spus decât că citirea cuvintelor duhovnicești este un adjuvant foarte necesar al rugăciunii, un prilej de fixare și discernere a cunoștințelor spirituale, un motiv în plus în dobândirea unei conștiințe curate.

CONCLUZII

Conceptul de trezvie, așa cum l-am tratat în această lucrare, dezvăluie faptul că avem de a face cu un întreg proces psiho – fizic sau mai bine zis de o îmbinare a mentalului cu materialul, astfel încât în final latura fizică să fie transfigurată în latura spirituală. "Spiritualitatea ortodoxă subliniază permanent faptul că trezvia nu este o simplă tehnică spirituală, un simplu exercițiu sau performanță intelectuală, ci rodul unei lucrări constante, al unui efort susținut de înaintare în viața creștină, pe calea eliberării de patimi și a dobândirii și practicării virtuților, culminând cu smerenia, rugăciunea și iubirea".

Am încercat în lucrarea de față să înțeleg câte ceva din acest complex mecanism care este omul, conexiunile dintre gânduri, minte și inimă, mecanism care reprezintă o cheie foarte importantă în descifrarea sufletului omenesc, mecanism mai complex și mai profund de miliarde de ori decât toată tehnologia cibernetică dezvăluită din zilele noastre.

În majoritatea cărților pe care le-am parcurs în elaborarea acestei lucrări, n-am întâlnit niciunde trezvia fără rugăciune și de asemenea rugăciunea fără smerenie, de unde rezultă că trezvia singură nu aduce roade sănătoase. Rugăciunea lui Iisus, repetarea cât mai deasă a acestei rugăciuni, ocupă un loc central în toate scrierile Părinților filocalici. Iată un alt exemplu, pe lîngă celelalte amintite la capitolul despre rugăciune și smerenie: "Precum nu e cu putință să se vadă Marea Roșie pe cer în mijlocul stelelor și precum nu poate omul să umble pe pământ fără să respire aerul acesta, așa nu e cu putință să ne curățim inima noastră de gânduri pătimașe și să izgonim pe vrăjmașii spirituali din ea, fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos". Dar, din mai toate lucrările reiese clar că este nevoie de încordare, de tensiune duhovnicească, de o veghe permanentă a noastră, asupra gândurilor, asupra faptelor, chiar asupra gesturilor pe care le facem. Această încordare desigur că nu poate fi menținută continuu, dar aceasta nu înseamnă că gândul la Dumnezeu, la cele veșnice trebuie lăsat deoparte când și când. Citirea din Sfânta Scriptură, din cărțile duhovnicești, fixează și întăresc cunoașterea spirituală. Asceza, mai ales în vremurile în care trăim în care parcă suntem invitați cu o "permanentă trezvie" spre societatea consumeristă, este foarte importantă în spiritualitatea ortodoxă. Este foarte greu, dacă nu chiar imposibil a crede că se poate ajunge la un post duhovnicesc, fără să fi trecut mai întâi prin treapta postului trupesc, căci numai un post trupesc ne va disciplina în timp trupul, simțurile și gândurile spre un program duhovnicesc de rugăciune de meditație, de regăsire interioară. Mai ales noi, tinerii, trebuie să înțelegem importanța ascezei, a deprinderii postului trupesc.

Și în viața cotidiană trebuie să avem o atitudine de trezvie. În această direcție, Cuviosul Benedict Aghioritul ne îndeamnă: "În îndeletnicirile tale de serviciu, printre oameni, nu îți îngădui să omori vremea cu vorbire în deșert și cu glume proaste; în îndeletnicirile de birou, nu te lăsa furat de închipuire: astfel se va ascuți degrabă conștiința ta și va începe să-ți arate orice înclinare către împrăștiere ca pe o încălcare a Legii evanghelice, ca pe o încălcare chiar a bunului simț".

Concluzia finală a acestei lucrări aș dori să fie una optimistă, chiar dacă trăim într-o societate consumeristă, care tinde spre o globalizare, spre o programare, spre o nivelare a valorilor culturale și spirituale, într-o societate care a uitat în mare măsură valorile tradiționale ortodoxe. Trebuie să fim conștienți că societatea nu va fi probabil niciodată pregătită să împlinească deplin mesajul evanghelic, dar cu toate acestea, Cuviosul Paisie Aghioritul ne îmbărbătează cu următoarea sentință: "Mulți sfinți ar fi dorit să se nevoiască în zilele noastre", parafrazînd oarecum cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: "În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea"(Ioan 16, 33).

BIBLIOGRAFIE