Starea DE Necesitate – Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei
CUPRINS
Capitolul I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală și posibilitatea înlăturării acestuia
Noțiunea de caracter penal al faptei
Posibilitatea înlăturării caracterului penal al faptei
Noțiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în reglementarea Codului penal în vigoare și efectele lor
Noțiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Considerații preliminarii
Clasificarea în raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Clasificarea în raport de sfera de aplicare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Clasificarea în raport de natura cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
4. Constatarea existenței cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
5. Unele considerații privind cauzele care exclud existența infracțiunii, reglementate de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009
Capitolul II
NOȚIUNEA STĂRII DE NECESITATE ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A REGLEMENTĂRII SALE
Noțiunea stării de necesitate
Starea de necesitate ca stare de fapt
Starea de necesitate ca instituție a dreptului penal
Evoluția istorică a reglementării stării de necesitate
Reglementarea stării de necesitate înainte de intrarea în vigoare a Codului penal din 1968
Reglementarea stării de necesitate după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, republicat, cu modificările ulterioare
Teorii asupra fundamentului stării de necesitate
Teorii care nu admit utilitatea reglementării stării de necesitate
Teorii care au la bază constrângerea morală
Teorii care au la bază ideea intereselor ordinii de drept
Teorii care concep motivarea mixtă a stării de necesitate
Fundamentarea stării de necesitate potrivit legislației penale române
Fundamentarea stării de necesitate potrivit legislației penale în vigoare
Fundamentarea stării de necesitate potrivit noului Cod penal
Capitolul III
CONDIȚIILE STĂRII DE NECESITATE
Condițiile privitoare la pericol în cazul stării de necesitate
Existența unui pericol
Existența unui pericol iminent
Existența unui pericol grav și inevitabil
Existența unui pericol care să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obștesc
Condițiile privitoare la acțiunea de salvare în cazul stării de necesitate
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege trebuie să se concretizeze într-o faptă prevăzută de legea penală
Acțiunea de salvare a valorilor amenințate de pericol trebuie să fie necesară
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege să nu producă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege să nu fie înfăptuită de către persoana sau pentru o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul
Depășirea limitelor stării de necesitate
Capitolul IV
EFECTELE STĂRII DE NECESITATE
Efectele asupra laturii penale a cauzei
Efectele asupra laturii civile a cauzei
Capitolul V
ASPECTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE PRIVIND STAREA DE NECESITATE
Particularități privind dreptul probator
Soluții procesuale
Înainte de începerea urmăririi penale
În faza de urmărire penală
În faza de judecată
Bibliografie
=== L ===
CUPRINS
Capitolul I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală și posibilitatea înlăturării acestuia
Noțiunea de caracter penal al faptei
Posibilitatea înlăturării caracterului penal al faptei
Noțiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în reglementarea Codului penal în vigoare și efectele lor
Noțiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Considerații preliminarii
Clasificarea în raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Clasificarea în raport de sfera de aplicare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Clasificarea în raport de natura cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
4. Constatarea existenței cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
5. Unele considerații privind cauzele care exclud existența infracțiunii, reglementate de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009
Capitolul II
NOȚIUNEA STĂRII DE NECESITATE ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A REGLEMENTĂRII SALE
Noțiunea stării de necesitate
Starea de necesitate ca stare de fapt
Starea de necesitate ca instituție a dreptului penal
Evoluția istorică a reglementării stării de necesitate
Reglementarea stării de necesitate înainte de intrarea în vigoare a Codului penal din 1968
Reglementarea stării de necesitate după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, republicat, cu modificările ulterioare
Teorii asupra fundamentului stării de necesitate
Teorii care nu admit utilitatea reglementării stării de necesitate
Teorii care au la bază constrângerea morală
Teorii care au la bază ideea intereselor ordinii de drept
Teorii care concep motivarea mixtă a stării de necesitate
Fundamentarea stării de necesitate potrivit legislației penale române
Fundamentarea stării de necesitate potrivit legislației penale în vigoare
Fundamentarea stării de necesitate potrivit noului Cod penal
Capitolul III
CONDIȚIILE STĂRII DE NECESITATE
Condițiile privitoare la pericol în cazul stării de necesitate
Existența unui pericol
Existența unui pericol iminent
Existența unui pericol grav și inevitabil
Existența unui pericol care să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obștesc
Condițiile privitoare la acțiunea de salvare în cazul stării de necesitate
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege trebuie să se concretizeze într-o faptă prevăzută de legea penală
Acțiunea de salvare a valorilor amenințate de pericol trebuie să fie necesară
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege să nu producă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege să nu fie înfăptuită de către persoana sau pentru o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul
Depășirea limitelor stării de necesitate
Capitolul IV
EFECTELE STĂRII DE NECESITATE
Efectele asupra laturii penale a cauzei
Efectele asupra laturii civile a cauzei
Capitolul V
ASPECTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE PRIVIND STAREA DE NECESITATE
Particularități privind dreptul probator
Soluții procesuale
Înainte de începerea urmăririi penale
În faza de urmărire penală
În faza de judecată
Bibliografie
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Caracterul penal al faptei prevăzute de legea penală și posibilitatea înlăturării acestuia
Noțiunea de caracter penal al faptei
Pentru ca o faptă determinată să poată fi considerată că are caracter penal este necesar ca aceasta să prezinte trăsăturile esențiale ale infracțiunii, în general, și să întrunească în mod cumulativ toate condițiile pentru a fi încadrată într-o dispoziție care stabilește conținutul faptelor prevăzute de legea penală.
Deci, caracterul penal al unei fapte constituie însușirea sintetică a acelei fapte, rezultând din întrunirea în conținutul ei a trăsăturilor esențiale ale unei infracțiuni.
Trăsăturile esențiale trebuie să fie îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele înlătură caracterul penal al faptei și prin aceasta înlătură și răspunderea penală a făptuitorului.
Prin definirea noțiunii generale de infracțiune în art. 17 alin. 1 Cod penal, legiuitorul a stabilit trăsăturile esențiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infracțiune.
Aceste trăsături esențiale sunt următoarele:
fapta concretă să prezinte gradul de pericol social care justifică recurgerea la sancțiunile de drept penal;
fapta să fie săvârșită cu vinovăție, așa încât la starea de pericol social pe care o prezintă fapta să se adauge și periculozitatea făptuitorului;
fapta să fie prevăzută de legea penală, adică să fie descrisă într-o normă de incriminare.
Dacă fapta nu are caracter penal ea nu constituie infracțiune și, pe cale de consecință, lipsește singurul temei al răspunderii penale – existența infracțiunii (art. 17 alin. 2 Cod penal).
În măsura în care legea penală atribuie unor fapte caracter penal, acțiunile sau inacțiunile destinatarilor legii dobândesc semnificație de fapte ilicite sau licite după cum ele se încadrează sau nu în limitele pe care legea le-a instituit.
Posibilitatea înlăturării caracterului penal al faptei
Stabilirea caracterului infracțional al faptei fiind în esență expresia voinței legiuitorului, acesta poate să înlăture, în anumite situații, caracterul penal și să prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt săvârșite în anumite condiții, nu constituie infracțiuni și nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală, ci, eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică.
Întreaga incidență a legii penale și justa aplicare a instituțiilor sale depind, în primul rând, de constatarea existenței caracterului penal al faptei concrete care face obiectul unei învinuiri penale.
Pentru a se stabili caracterul penal al faptei este necesar să se facă o dublă examinare și anume: mai întâi dacă trăsăturile esențiale necesare pentru existența oricărei infracțiuni sunt realizate în fapte care fac obiectul unei învinuiri penale și apoi dacă nu există cumva vreo cauză care, potrivit legii penale, duce la excluderea vreuneia din trăsăturile esențiale și atrage implicit lipsa caracterului penal al faptei respective.
În ceea ce privește prima examinare, aceea privitoare la existența trăsăturilor esențiale, ea se efectuează prin verificarea dacă fapta concretă este prevăzută de lege și apoi dacă ea a fost săvârșită cu vinovăție, prezența pericolului social putând rezulta fie din existența acestor două trăsături esențiale, fie din prevederile art. 181 Cod penal.
Cea de-a doua examinare privind existența vreunei cauze care, potrivit legii penale, ar exclude eficiența juridică a vreuneia din trăsăturile esențiale și ar face să lipsească caracterul penal al faptei, necesită o verificare mai complexă și mai dificilă, ea implicând, pe de o parte, cunoașterea completă și temeinică a acestor cauze care înlătură vreuna din trăsăturile esențiale, iar pe de altă parte, atenta lor confruntare cu împrejurările concrete ale faptei care formează obiectul învinuirii.
Întrucât caracterul penal al faptei este stabilit prin lege, cauzele care pot conduce la excluderea caracterului penal – prin nerealizarea unei trăsături esențiale infracțiunii nu pot avea acest efect decât dacă sunt prevăzute de lege.
Deci, caracterul penal al faptei poate fi înlăturat, fie în situațiile în care se constată în mod direct inexistența unei trăsături esențiale ale infracțiunii, fie ca urmare a unei stări, situații sau împrejurări care determină lipsa vreunei trăsături esențiale ale infracțiunii.
Noțiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei în reglementarea Codului penal în vigoare și efectele lor
Noțiunea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
În viziunea legii penale române sunt considerate instituții fundamentale ale dreptului penal: infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa. Aceste instituții corespund unor realități obiective în jurul cărora se situează toate reglementările legii penale.
În legea penală sunt prevăzute nu numai dispoziții care reglementează aceste instituții, implicit efectele juridice pe care le produc, dar și dispoziții referitoare la modalitățile în care instituțiile fundamentale menționate încetează să mai producă efectele. Astfel, instituției infracțiunii îi va corespunde dispozițiile privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, instituției răspunderii penale îi va corespunde dispozițiile privind răspunderea penală și consecințele condamnării, iar instituției pedepsei îi va corespunde dispozițiile privind cauzele care înlătură pedeapsa.
Referindu-se numai la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei unii autori le-au definit ca fiind acele stări, situații, cazuri, împrejurări prevăzute explicit sau implicit de Codul penal ori în acte normative speciale, a căror existență în timpul săvârșirii faptei, fac ca realizarea eficientă a vreuneia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii să devină imposibilă.
Într-o altă formulare, prin cauze care înlătură caracterul penal al unor fapte se înțeleg „… anumite împrejurări, stări sau situații care fac ca o faptă să-și piardă vreuna din trăsăturile de bază, inerente unei infracțiuni”.
Caracterul penal al faptei rezultând din dispozițiile legii penale și cauzele care înlătură acest caracter, pentru a putea avea acest efect, la rândul lor, trebuie admise de lege. Deci, toate situațiile, stările, cazurile și împrejurările care constituie cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt explicit sau implicit, prevăzute de lege, uneori în Codul penal, alteori în acte normative speciale.
Privite ca realități care au răsfrângeri în sfera relațiilor social-umane, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei apar ca ceva excepțional, ca o deviere de la ceea ce este socotit ca obișnuit, ca o realitate întâmplătoare de natură să modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte. De exemplu, fapta de vătămare corporală săvârșită în cadrul unor întreceri sportive desfășurate regulamentar sau împotriva unui agresor în cazul legitimei apărări, este prevăzută de legea penală și întrunește aparent trăsăturile esențiale ale unei infracțiuni dar în realitate îi lipsește vinovăția, determinând astfel înlăturarea caracterului ei penal.
2.2. Efectele cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Legea penală admite ca în prezența unor anumite cauze caracterul penal obișnuit al faptei să fie excepțional înlăturat.
Sub aspect juridic cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constituie o negațiune juridică a acestui caracter și funcționează ca o condiție negativă, de îndeplinirea căreia depinde existența caracterului penal al faptei și deci existența infracțiunii și a răspunderii penale. Cu alte cuvinte când o faptă prezintă trăsăturile esențiale necesare pentru existența unei infracțiuni, ea va avea un caracter penal cu condiția să nu existe vreo cauză care înlătură acest caracter și invers, fapta nu va avea caracter penal dacă condiția negativă nu este îndeplinită datorită prezenței unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei produc efecte din momentul existenței lor; faptul că este necesară și constatarea lor de către organul judiciar, nu are implicații asupra momentului în care acestea încep să aibă relevanță juridică penală. Altfel spus, constatarea ulterioară a acestor stări, situații, sau împrejurări nu înseamnă că își vor produce efectele din momentul în care s-a dovedit existența lor, ci chiar din momentul în care au existat în condițiile cerute de normele dreptului penal. Deși din punct de vedere procesual soluționarea cauzei nu poate fi decât ulterioară momentului săvârșirii faptei prevăzute de legea penală în condițiile stării, situației sau împrejurării respective soluția procesuală – indiferent dacă este vorba de scoaterea de sub urmărirea penală sau de achitare – se consideră a produce efecte din momentul acțiunii sau inacțiunii respective.
Constatarea existenței vreuneia dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei are ca efect procesual împiedicarea punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale, în baza dispozițiilor art. 10 alin. 1 lit. e Cod procedură penală. Existența oricăreia dintre aceste cauze poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal și trebuie luată în considerare din oficiu.
Deoarece cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au ca efect inexistența infracțiunii, în literatura de specialitate s-a arătat că acestea nu trebuie să fie confundate cu cauzele care înlătură răspunderea sau consecințele condamnării (art. 119-135 Cod penal); dacă primele exclud existența infracțiunii și a răspunderii penale, cele care înlătură răspunderea penală operează numai asupra răspunderii penale și nu produc niciun efect sub aspectul existenței infracțiunii; infracțiunea există, însă, răspunderea penală pentru anumite rațiuni este înlăturată, nu mai produce efecte, sau când aceste efecte s-au produs face să înceteze (amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia, împăcarea părților, grațierea).
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate nici cu cauzele de nepedepsire. Acestea din urmă nu au niciun efect asupra existenței infracțiunii și a răspunderii penale pentru că fapta constituie infracțiune, există temei al răspunderii penale, dar pentru anumite motive legea apără pe făptuitor de pedeapsă (art. 22, art. 167 alin. ultim și art. 260 alin. 3 Cod penal etc.).
În fine, nu trebuie asemuită instituția cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei cu aceea a înlocuirii răspunderii penale. În cazul înlocuirii răspunderii penale după cum indică însuși cuvântul “înlocuire” există infracțiune și răspundere penală, dar răspunderea penală este înlocuită în condițiile legii, cu o răspundere nepenală de către instanța de judecată, atunci când aceasta apreciază că scopul constrângerii juridice se poate realiza prin aplicarea unei sancțiuni cu caracter nepenal (administrativ).
3. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Considerații preliminarii
Diferitele cauze care duc la înlăturarea caracterului penal al faptei sunt, în realitate, negațiunea în fapt și în drept a trăsăturilor esențiale fără de care nu poate exista o infracțiune.
De asemenea, unele din aceste cauze sunt implementate prin dispoziții de aplicație generală (cuprinse în Partea generală a Codului penal) iar alte cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt reglementate prin dispoziții speciale cu aplicare restrânsă.
Unele din aceste cauze produc efecte in rem iar altele produc efecte in personam.
Deci, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt susceptibile de clasificare în raport de următoarele criterii: de trăsăturile esențiale ale infracțiunii, de sfera de aplicare a acestor cauze și de natura acestor cauze.
Clasificarea în raport cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Cea mai importantă dintre clasificări este aceea care folosește drept criteriu trăsăturile esențiale ale infracțiunii asupra cărora cauzele respective influențează în mod preponderent. Din acest punct de vedere cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în:
– cauze care privesc pericolul social;
– cauze care privesc vinovăția;
– cauze care se referă la prevederea faptei în legea penală.
Din cadrul cauzelor care înlătură pericolul social fac parte mai multe situații. Una dintre situații este aceea în care legea permite sau îngăduie efectuarea unor acte sau acțiuni care, în mod obișnuit, constituie elementul material al unor fapte prevăzute de legea penală, apreciindu-se însă că în situațiile sau cazurile respective acele acte sau acțiuni nu mai prezintă gradul de pericol social necesar pentru existența unei infracțiuni, cum ar fi de exemplu: vătămarea integrității corporale produsă printr-o intervenție chirurgicală sau în cazul unor competiții sportive desfășurate regulamentar.
De asemenea, această categorie de cauze include fapte care, potrivit dispozițiilor art. 181 Cod penal, nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni. Potrivit acestei norme penale, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă unei din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsit în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Tot în această categorie se încadrează și anumite acțiuni considerate explicit ca fiind socialmente utile deoarece sunt ordonate de lege cum ar fi: percheziția domiciliară, ridicarea de obiecte și înscrisuri, reținerea, arestarea preventivă, sechestrul penal etc., dacă aceste măsuri procedurale au fost dispuse și aduse la îndeplinire în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Cauzele care vizează trăsătura esențială a vinovăției sunt acele stări, situații sau împrejurări prevăzute de lege a căror prezență, în timpul săvârșirii faptei, conduce la înlăturarea sau paralizarea conștiinței sau voinței de acțiune a persoanei care săvârșește fapta prevăzută de legea penală, înlăturând vinovăția și implicit caracterul penal al faptei. Din această categorie, în principal, fac parte cauzele reglementate în art. 44-51 Cod penal și anume: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beție fortuită completă, minoritatea făptuitorului și eroarea de fapt.
Unele exclud direct vinovăția, altele o efectuează în direct.
În literatura de specialitate, s-a subliniat faptul că din categoria cauzelor privitoare la vinovăție fac parte pe lângă cele menționate și unele situații particulare, reglementate în dispoziții cuprinse în Partea specială a Codului penal, cum ar fi: efectuarea probei verității în caz de insultă sau calomnie (art. 207 Cod penal), darea de mită prin constrângere (art. 255 alin. 2 Cod penal), lovirea inferiorului determinate de o necesitate militară (art. 336 alin. ultim Cod penal) și durerile sau suferințele rezultate exclusiv din sancțiuni legale, dacă sunt inerente (art. 2671 alin. ultim Cod penal).
Din categoria cauzelor care privesc trăsătura esențială a prevederii faptei de către legea penală fac parte anumite situații în care prevederea legală lipsește sau a încetat să mai existe, cum ar fi: lipsa dublei incriminări în cazul faptelor săvârșite în străinătate (art. 6 lit. a Cod penal) și abrogarea incriminării (art. 12 alin. 1 Cod penal).
Potrivit unei opinii exprimate în doctrină, în această categorie ar trebui cuprinse și situațiile când faptei concrete îi lipsește unul din elementele constitutive cerute de textul de incriminare argumentându-se că fapta care nu are elementele cerute de lege înseamnă că este o faptă pe care legea nu o prevede (de exemplu: o amenințare care nu este de natură să alarmeze).
Clasificarea în raport de sfera de aplicare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Potrivit acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi clasificate în cauze generale și cauze speciale.
Cauzele generale sunt cele reglementate în Partea generală a Codului penal și devin aplicabile în cazul tuturor faptelor comise în condițiile lor.
Din categoria cauzelor generale fac parte: abrogarea incriminării (art. 12 alin. 1 Cod penal), cele reglementate de art. 44-51 Cod penal, lipsa dublei incriminări (art. 6 lit. a Cod penal) și lipsa pericolului social al faptei potrivit art. 181 Cod penal.
Cauzele speciale sunt cele prevăzute, de regulă, în normele din Partea specială a Codului penal și au o sferă de aplicare mai redusă, numai la faptele la care se referă. Sunt cuprinse în această categorie: proba verității în caz de insultă sau calomnie (art. 207 Cod penal), constrângerea mituitorului la darea de mită (art. 255 alin. 2 Cod penal), lovirea inferiorului determinate de o necesitate militară (art. 336 alin. ultim Cod penal) și existența durerii sau unor suferințe rezultate exclusiv din sancțiuni legale și sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele (art. 2671 Cod penal).
Clasificarea în raport de natura cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Potrivit acestui criteriu, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în cauze reale și cauze personale.
Cauzele reale sunt de natură obiectivă și cuprind stările, situațiile sau împrejurările care, în principal, exclud pericolul social al faptei ori fac ca aceasta să nu fie prevăzută de legea penală. Aceste cauze produc efecte față de toți participanții.
Cauzele personale sunt cele de natură subiectivă și ale căror efecte se răsfrâng, în principal, asupra subiectului. Ele operează numai față de făptuitorul cu privire la care se constată că a săvârșit fapta datorită vreuneia din aceste cauze. De regulă cauzele care afectează existența vinovăției sunt personale.
Această clasificare este importantă deoarece în cazul săvârșirii faptei în participație, cauzele reale influențează situația tuturor participanților, în timp ce cauzele personale produc efecte numai față de persoana care s-a aflat din punct de vedere psihic sub influența acestor cauze.
Constatarea existenței cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
În doctrină s-a arătat că aceste cauze care înlătură caracterul penal al faptei își produc, virtual, efectul lor chiar din momentul în care ele s-au ivit; concret însă, acest efect nu operează decât după ce cauza de înlăturare este judiciar constatată și reținută.
Existența cauzei care înlătură caracterul penal poate fi invocată în orice fază a procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să o constate și să-i recunoască efectul, din oficiu, ori de câte ori existența acesteia rezultă din datele cauzei.
În îndeplinirea acestei obligații, prima verificare pe care organele judiciare trebuie să o facă este dacă fapta constatată este sau nu prevăzută de legea penală, în caz afirmativ, cercetează, apoi, dacă acea faptă întrunește elementele constitutive cerute pentru existența infracțiunii. Așadar, numai în cazul când organele judiciare constată că fapta este prevăzută de legea penală și sunt întrunite elementele constitutive, cercetează, în continuare, dacă nu există cumva vreo altă cauză care să înlăture caracterul penal al faptei.
Constatarea că fapta concretă este prevăzută de legea penală nu înseamnă că acea faptă este o infracțiune, ci o faptă care ar putea fi infracțiune, numai dacă se va constata că sunt realizate și celelalte două trăsături esențiale fără de care nu poate exista infracțiune, adică pericolul social și vinovăția.
2Constatarea privind existența trăsăturii esențiale “a prevederii faptei de legea penală” și constatarea că existența trăsăturii esențiale “a pericolului social” nu este înlăturată de vreo cauză specială, trebuie să fie urmate de o cercetare cu privire la trăsătura esențială a “vinovăției”.
Această trăsătură trebuie corectată mai întâi sub aspectul pozitiv, adică, dacă fapta a fost săvârșită cu vinovăție, și în caz afirmativ și sub aspectul negativ, al absenței sau prezenței vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în raport cu vinovăția.
În cazul când fapta a fost săvârșită de mai multe persoane, cercetarea cu privire la vinovăție se va face separat pentru fiecare persoană.
Dacă cu privire la aceeași faptă concretă se constată că există mai multe cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei se va lua în considerare, în principal cauza care, cronologic, a atras mai întâi înlăturarea caracterului penal, iar de celelalte cauze se va ține seama în măsura în care ar produce un plus de efecte.
Unele considerații privind cauzele care exclud existența infracțiunii, reglementate de Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009
Spre deosebire de Codul penal în vigoare, în legătură cu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, în art. 15 reglementează faptul că infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Deci trăsătura esențială a infracțiunii vizând pericolul social al faptei este înlocuită cu trăsătura esențială care se referă la aceea că fapta săvârșită trebuie să fie nejustificată și imputabilă făptuitorului.
Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, prin reglementările sale, privitoare la cauzele care exclud existența infracțiunii, aceasta fiind unicul temei al răspunderii penale, a împărțit aceste cauze în două mari categorii, respectiv cauze justificative și cauze de neimputabilitate.
Astfel, potrivit art. 19 – art. 22 din noul Cod penal, cauzele justificative sunt: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate.
În același timp, potrivit art. 24 – art. 31 din nou Cod penal, cauzele de neimputabilitate sunt: constrângerea, fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit.
Codul penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009, intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia (art. 446 alin. I teza I din noul Cod penal), dată care depinde și de adoptarea noului Cod de procedură penală (ale cărui lucrări sunt în întârziere). Deoarece reglementările celor două coduri se împletesc organic, va trebui ca ele să se aplice de la aceeași dată, moment care nu este plasat într-un viitor foarte apropiat.
Având în vedere o asemenea situație, considerăm ca tema lucrării – „Starea de necesitate” – să fie analizată și prezentată potrivit reglementărilor Codului penal în vigoare.
CAPITOLUL II
NOȚIUNEA STĂRII DE NECESITATE ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A REGLEMENTĂRII SALE
Noțiunea stării de necesitate
Starea de necesitate ca stare de fapt
Starea de necesitate își găsește temeiul în realitatea vieții sociale în care pot apărea unele situații când valori de o importanță deosebită sunt supuse unor pericole iminente datorită unor întâmplări obiective.
În viața socială există momente în care o persoană, datorită unor situații excepționale, accidentale sau provocate de oameni, săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, anumite valori protejate de lege. În astfel de situații fapta săvârșită se consideră comisă în stare de necesitate.
Starea de necesitate se caracterizează, deci, prin iminența pericolului pentru valorile prevăzute de lege, prin ivirea unui fenomen neprevăzut – care creează această stare de pericol și prin alternativa în care se află o persoană, de a salva acele valori aducând prejudicii drepturilor altuia (altora) ori de a lăsa să fie pierdute sau prejudiciate acele valori (drepturi, bunuri sau interese). Dacă salvarea se materializează într-o faptă prevăzută de legea penală și dacă acea faptă a fost comisă în anumite condiții, de asemenea prevăzute de lege, există starea de necesitate ca o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei, excluzând existența infracțiunii și a răspunderii penale.
Prin urmare, săvârșirea faptei prevăzute de legea penală în condițiile în care făptuitorul nu poate scăpa de pericolul ce îl amenință decât în acest mod, constituie o caracteristică a stării de necesitate. Aceasta înseamnă că, dacă pericolul ar putea fi evitat în alt mod, starea de necesitate, ca situație obiectivă cu relevanță juridică penală, nu va fi realizată.
Cu toate că persoana ce acționează în stare de necesitate o face sub presiunea circumstanțelor excepționale în care se află, ea săvârșește fapta cu voință și conștiință, realizând consecințele pe care le poate produce intervenția sau neintervenția sa, cu toate că opțiunea sa are un caracter inevitabil, fiind rezultatul unei voințe constrânse, astfel încât nu se poate vorbi de o libertate de determinare, aprecierea existenței sau inexistenței, în mod obiectiv, a stării de necesitate se face ulterior, după comiterea faptei prevăzute de legea penală.
Starea de necesitate ca instituție a dreptului penal
Codul penal în vigoare a prevăzut starea de necesitate în art. 15, dându-i următoarea redactare:
„Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită în starea de necesitate.
Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc.
Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.”
Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece lipsește vinovăția, iar fără vinovăție nu există infracțiune.
Așa cum s-a arătat în literatura noastră juridică, starea de pericol “…face ca omul să lucreze condus de un animus, adică element imaterial deosebit de acela cerut pentru existența ilicitului penal; astfel fiind, rațiunea reacțiunii represive dispare și odată cu ea încetează incidența legii penale”. De asemenea, “…legile penale nu au rațiunea de a interveni decât acolo unde activitatea omului poate și trebuie să fie îngrădită. Ori, acolo unde legea poate să intervină cu o îngrădire înseamnă că și omul poate și, deci, trebuie să se conformeze unei atari îngrădiri”. Activitatea celui constrâns de împrejurări de excepție este lipsită de “un element subiectiv conform cu acela cerut pentru existența ilicitului penal “, respectiv vinovăția.
Datorită faptului că voința făptuitorului nu este determinată în condiții normale ci sub imperiul nevoii de salvare, aplicarea pedepsei n-ar fi nici utilă, nici eficace deoarece, pus din nou în fața unei situații similare, autorul, neputând reacționa în alt fel, va repeta săvârșirea faptei – independent de existența unei sancțiuni – căci, așa cum s-a spus, “necesitatea nu cunoaște lege”.
Înlăturarea imputabilității în cazul faptelor comise în stare de necesitate se sprijină pe inutilitatea pedepsirii acestora, dar – alături de majoritatea autorilor – și noi credem că nu se poate admite sau justifica, cu deplin temei, ideea unei facultăți juridice sau a unui drept de a săvârși asemenea fapte, care ar avea ca fundament utilitatea socială.
Prin urmare, dacă fapta ar fi lipsită de pericol social nu ar putea fi incidente dispozițiile art. 45 Cod penal.
Motivul pentru care legea a scos de sub incidența sa faptele săvârșite în stare de necesitate este faptul că “nu se poate reproșa nimic unui om care acționează pentru evitarea unui pericol care nu putea fi altfel evitat”.
Fiind circumscrisă într-un anumit cadru legal, ca instituție a dreptului penal român, starea de necesitate este caracterizată prin două condiții primordiale: existența unui pericol iminent și necesitatea înlăturării acestuia, condiții care rezultă din dispozițiile art. 45 Cod penal.
Deci, constituie stare de necesitate săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru salvarea unor valori sociale ocrotite de lege, de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel.
2. Evoluția istorică a reglementării stării de necesitate
Reglementarea stării de necesitate înainte de intrarea în vigoare a Codului penal din 1968
Încă din cele mai vechi timpuri s-a considerat că nu poate fi tras la răspundere penală cel care săvârșește fapta ca urmare a necesității înlăturării unui pericol grav provocat fie de oameni, fie din cauze fortuite, pericol care nu putea fi altfel evitat.
În antichitate extrema necesitate – rezultată mai ales din necesități fiziologice (foame, sete, frig etc.) – era considerată o cauză ce exonera de răspundere. Se citează astfel în literatura juridică, legile lui Manu din India (1280 Î.H.), Cartea lui Samuel și Proverbele lui Solomon în Iudeea. Tot astfel se justifică – pe baza necesității – de Xenofon – furturile comise în timpul unei retrageri a armatei și altele. De asemenea, Codul lui Hammurabi (1792 – 1750 Î.H.) înlătura pedeapsa în cazul stării de necesitate prevăzând că “dacă cineva a fost făcut captiv și în casa sa nu rămâne nimic de mâncare, iar soția intră în casa altuia, această femeie nu are nicio vină” și, în consecință, nu este pedepsită cu înecul, așa cum sunt pedepsite soțiile care, deși nu duceau lipsă materială, părăseau casa soțului căzut în captivitate, pentru a conviețui cu un alt bărbat”.
În dreptul roman starea de necesitate era reglementată prin Legea Aquilia care prevedea că nu va fi pedepsită fapta comandantului unei nave care tăia funiile de la o altă navă cu care intrase în coliziune, dacă era silit la aceasta de necesitatea de a-și salva propria navă. Aceeași lege prevedea că nu va fi pedepsit nici cel care, silit de necesitatea de a-și salva imobilul propriu, cauzează unele stricăciuni la imobilul vecinului. Lex Julia de adulteris prevedea, de asemenea, că femeia nu va fi vinovată de adulter dacă, după ce a căzut în mâinile dușmanilor, a fost constrânsă să cedeze acestora din necesitatea de a-și salva viața. Tot astfel legislația romană considera că este comisă în stare de necesitate, fapta comandantului unei nave, care pentru a-și salva nava de la înec, a fost obligat să arunce o parte din mărfurile aflate la bord; în acest caz paguba se va împărți în mod egal între proprietarii mărfurilor. De asemenea, legea permitea, atunci când, în timpul unei călătorii, proviziile alimentare s-ar fi terminat, iar unul dintre călători ar mai fi avut o rezervă, ca aceste provizii să fie consumate de toți călătorii.
În dreptul canonic (Corpus juris canonici) era consacrat principiul că “necesitatea nu are lege” (necesitas non habet legem). Pe baza acestui principiu se admitea nepedepsirea hoțului care a furat constrâns de foame, deoarece hoțul nu a acționat cu scopul de a realiza un câștig (cum animus lucri faciendi) Același principiu a stat la baza nepedepsirii faptelor comise în stare de necesitate în vechiul drept german, (Ordonanța lui Carol Quintul din 1532) ca și în vechiul drept francez.
În dreptul islamic, omorul nu putea fi justificat de existența stării de necesitate, considerându-se că viața oricărei persoane este egală în fața legii și nimeni nu poate fi îndrituit a deturna pericolul în dauna altuia. Cu toate acestea, nu era pedepsit cel care, murind de foame, săvârșea un furt, deoarece – dacă n-ar fi recurs la asemenea faptă și murea de foame – ar fi fost învinuit că și-a provocat singur moartea, ceea ce constituia o încălcare gravă a poruncilor Profetului. Fapta comisă în condițiile de mai sus nu înlătură însă răspunderea civilă a celui care a săvârșit furtul.
În vechiul drept românesc (pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab) starea de necesitate era cunoscută sub așa-numita “lege a iertării”. Astfel Cartea românească de învățătură (1646) prevedea că: “cela ce de mare sărăcie va fura, iară nu mult, ci numai cât va mânca și va îmbrăca, acesta să se iarte; iară de vor vrea să-l și cearte mai pre puțin, iară nu ca pe un furt, pentru că să cheamă c-a furat de nevoie”.
Codul penal român din 1864 nu a mai menținut nicio dispoziție cu privire la starea de necesitate. Asemenea situații se soluționau pe baza dispoziției privitoare la iresponsabilitate dar numai atunci când era vorba de salvarea vieții. Această soluție care extindea – nejustificat sfera de aplicare a iresponsabilității – a fost criticată ca fiind neștiințifică. Starea de necesitate a fost reglementată ca o instituție aparte în Codul penal din 1936 (art. 131).
“Nu constituie infracțiune faptul pe care cineva îl săvârșește pentru a scăpa de la un pericol grav, iminent și fortuit, viața sau integritatea sa corporală sau a unei rude, ori a unei persoane cu care este legat printr-o temeinică afecțiune, dacă pericolul nu putea fi înlăturat altfel. De asemenea, nu se socotește infracțiune degradarea sau distrugerea averii altuia, săvârșită în condițiile de mai sus, pentru salvarea averii proprii, dacă bunul salvat este de o valoare vădit mai mare decât bunul sacrificat. Nu se consideră în stare de necesitate acela care avea obligația legală de a înfrunta pericolul.”
Reglementarea stării de necesitate după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, republicat, cu modificările ulterioare
Codul penal în vigoare a prevăzut starea de necesitate în art. 45.
Din conținutul acestui articol, rezultă că legea în vigoare a extins sfera bunurilor care pot fi salvate de la pericol referindu-se și la sănătatea persoanei precum și la interesele obștești.
De asemenea s-a renunțat la limitarea cercului de persoane care pot fi salvate în cazul stării de necesitate (rudele făptuitorului sau persoanele de care acesta era legat printr-o temeinică afecțiune). Nu au fost reproduse nici prevederile art. 131 alin. final din Codul penal anterior, care prevedea că nu este în stare de necesitate acela care avea obligația legală de a înfrunta pericolul. Această renunțare a fost justificată, în literatura juridică, cu argumentul că: “În ceea ce privește obligațiile legale care implică înfruntarea pericolului, este de la sine înțeles că nu se poate invoca starea de necesitate, iar, pe de altă parte, sunt și situații când persoanele care au obligația legală de a înfrunta pericolul pot săvârși în stare de necesitate fapte prevăzute de legea penală, dar care erau necesare îndeplinirii obligațiilor legale și, ca atare, este just ca ele să beneficieze de dispoziția care înlătură caracterul penal al faptei (de exemplu, pompierul care distruge anumite obiecte pentru a împiedica extinderea incendiului).
Teorii asupra fundamentului stării de necesitate
În doctrină sunt diferite teorii cu privire la fundamentarea stării de necesitate.
Asemenea teorii sunt:
cele care nu admit utilitatea stării de necesitate;
cele care nu au la bază constrângerea morală;
cele care au la bază ideea intereselor ordinii de drept;
cele care concep motivarea mixtă a stării de necesitate.
Teorii care nu admit utilitatea reglementării stării de necesitate
În privința necesității reglementării stării de necesitate și a exonerării răspunderii penale a faptelor comise în condițiile acestei instituții, au existat păreri diferite.
Astfel, I. Tanoviceanu îl citează pe Balckston care susținea că trebuie respinsă ideea nepedepsirii faptei comise în stare de necesitate sprijinindu-se pe un text din Cicero după care fiecare trebuie să-și sufere neajunsurile sale, mai bine decât să ia lucrurile altuia.
Tot Blackston susținea că furtul săvârșit în stare de necesitate este evitat în Anglia prin sistemul milosteniei (al protecției sociale).
În țara noastră, G. Costa-Foru și-a însușit părerea autorilor Codului francez care propuneau pedepsirea faptei comise în stare de necesitate.
Unii autori au susținut chiar că nepedepsirea faptelor comise în stare de necesitate ar reprezenta o soluție imorală și primejdioasă, deoarece foamea sau mizeria nu pot constitui decât cel mult circumstanțe atenuante ale infracțiunii. În acest sens Tanoviceanu scria, că: “…dacă am pedepsi un om care fură o pâine ca să nu moară de foame, pentru motivul că n-a muncit sau n-a fost prevăzător, în realitate n-am pedepsi furtul în sine, ci cauza furtului care și ea în sine însăși este nepedepsită de lege”; “pedeapsa nu ar putea să aibă niciun efect, deoarece ar trebui o pedeapsă mai aspră decât tortura morții prin foame, spre a face pe cel constrâns prin foame să nu fure o pâine”.
Opiniile exprimate împotriva nepedepsirii stării de necesitate au rămas izolate, toate legislațiile moderne sub o formă sau alta, recunoscând necesitatea de a reglementa această instituție juridico-penală. Ceea ce separă pe autori în prezent nu este atât necesitatea reglementării acestei instituții cât justificarea ei teoretică.
Teorii care au la bază constrângerea morală
În concepția unor autori, fapta săvârșită în stare de necesitate, nu trebuie să fie pedepsită deoarece a fost comisă în condițiile unei constrângeri morale, determinată de intervenția unor situații care au subjugat complet voința autorului împingându-l în mod irezistibil spre săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Dacă subiectul este constrâns să se supună necesității înseamnă că fapta comisă nu are la bază voința sa; de aici concluzia că starea de necesitate constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin inexistența vinovăției.
Dacă o persoană constrânsă de existența pericolului alege infracțiunea ca singurul mijloc de salvare, amenințarea cu pedeapsa (amenințare inevitabil ulterioară și eventuală) nu o poate abate de la această alegere; în această situație pedeapsa încetează de a mai fi legitimă deoarece nu mai poate atinge finalitatea în vederea căreia a fost pronunțată.
Această fundamentare a stării de necesitate, așa cum s-a observat ar putea avea în vedere numai situația când făptuitorul supus unui pericol grav nu are alte posibilități de a salva decât încălcând legea penală și sacrificând alte valori ocrotite de lege. O atare motivare n-ar putea fi extinsă și la ipoteza când intervenția salvatoare provine de la o persoană care nu se află în pericol și care nu acționează în interes propriu: starea de pericol în acest caz nu exercită nicio constrângere asupra sa; dimpotrivă el își păstrează întreaga luciditate pentru a lua hotărârea cea mai adecvată spre a reuși să salveze valorile periclitate.
Fundamentarea de mai sus a fost combătută remarcându-se că ea n-ar putea fi valabilă când este vorba de salvarea unui interes public ori a unui bun, situații în care nu există o constrângere de natură să împiedice pe autor să-și dirijeze acțiunea după voința sa. În același sens, autorii moderni au arătat că starea de necesitate ar putea fi considerată ca o cauză de vinovăție, ca urmare a constrângerii, numai când pericolul se răsfrânge asupra unei persoane apropiate de cel care exercită acțiunea de salvare dar nu și în cazul intervenției terțului salvator (Padovani). Potrivit unor opinii, se consideră că, starea de necesitate nu poate fi decât un fapt justificativ nu o cauză de nevinovăție (Roger Merle, Andre Vitu). Se argumentează că acela care salvează un bun de o valoare superioară prin sacrificarea altuia de o valoare mai redusă când nu existau alte căi de evitare a pericolului săvârșește o faptă socialmente utilă ori, cel mult, indiferentă sub aspect penal (când valorile în conflict sunt egale ca importanță); în acest caz legiuitorul renunță la orice represiune; nu există nicio rațiune de a pedepsi un asemenea act deoarece nu relevă o perversitate a făptuitorului; statul este interesat să conserve valorile sociale care au o importanță superioară; necesitatea justifică acțiunea, creează un drept al necesității (Donnadieu de Vabres). Acela care acționează în stare de necesitate are posibilitatea unei opțiuni: sau să accepte răul cu care este amenințat sau să comită infracțiunea “în acest caz nu este vorba de o înlăturare completă a posibilităților făptuitorului de a lua o hotărâre în cunoștință de cauză; pe de altă parte când salvarea se referă la o altă persoană cu atât mai mult este exclusă orice constrângere”.
S-a argumentat, de asemenea, că și atunci când este vorba de o acțiune de salvare a propriei persoane, pericolul fiind generat de o situație fortuită făptuitorul reflectează asupra căilor de a se salva, în așa fel încât să nu sacrifice inutil unele valori sociale pentru a ajunge la rezultatul dorit. Aceasta înseamnă că starea de necesitate nu exclude o anumită judecată rațională asupra mijloacelor care urmează să fie folosite ca și o anumită evaluare a importanței valorilor în conflict.
Comandantul vasului care ia hotărârea să arunce peste bord mărfurile pentru a salva pasagerii (și pe sine însuși) nu procedează necugetat sub influența constrângerii ci își păstrează luciditatea pentru a găsi soluția salvatoare cea mai potrivită (Giuseppe Bettiol).
Teorii care au la bază ideea intereselor ordinii de drept
O altă justificare a stării de necesitate este aceea care are la bază, în esență, ideea intereselor ordinii de drept. Aceste interese pretind că în cazul unei situații de pericol care ar amenința valorile sociale ocrotite de lege, să fie salvate valorile mai importante prin sacrificarea celor mai puțin importante. În cazul când valorile în pericol sunt de importanță egală trebuie să se salveze măcar unele din aceste valori dacă nu este posibilă salvarea tuturor. Din moment ce toate valorile în conflict ar trebui să dispară, amenințarea fiind comună, atunci este în interesul general ca măcar unele să fie salvate. În aceste situații aplicarea pedepsei ar fi inutilă deoarece oricât de aspre ar fi ele nu vor putea intimida pe omul supus necesității (Kant). De asemenea, s-a mai argumentat că omul care acționează în stare de necesitate nu prezintă pericol social astfel că pedeapsa ar fi inutilă și pentru acest motiv (Feeri). Pe aceeași linie de gândire se situează și teoria mai veche a conflictului de drepturi.
Astfel, Berner considera că, în cazul stării de necesitate se produce o coliziune de drepturi, iar dacă aceste drepturi sunt inegale, legea trebuie să protejeze pe cel mai important. Dacă dreptul sacrificat este mai mic decât cel salvat nu mai este cazul să se aplice o pedeapsă, iar dacă situația este inversă, atunci ar trebui să se aplice o pedeapsă cu circumstanțe atenuante. Stammler adăuga că dreptul mai important n-ar putea fi cunoscut decât post-factum și că, odată conflictul rezolvat legea trebuie să protejeze dreptul care a triumfat, motiv pentru care faptele comise în stare de necesitate n-ar trebui pedepsite. La rândul său, P. Morriaud, apreciază că legea trebuie sacrificată ori de câte ori respectarea ei ar atrage o pierdere mai importantă decât aceea care ar rezulta din violarea ei. Același autor considera că acest conflict de drepturi, care s-ar produce în afara orbitei dreptului, legea trebuie să rămână indiferentă. De asemenea, Hegel susținea că a nu permite unui individ să-și salveze viața aflată în pericol, înseamnă a-i refuza dintr-o dată toate drepturile.
Teorii care concep motivarea mixtă a stării de necesitate
Fiecare din fundamentările analizate așa cum bine se observă au tendința de a da o motivare exclusivă stării de necesitate: întotdeauna aceasta ar constitui o cauză justificativă predominând interesul social și al ordinii de drept sau întotdeauna ar constitui o cauză de nevinovăție predominând ideea constrângerii făptuitorului.
O asemenea poziție încearcă să evite doctrina și legislația germană concepând o soluție mixtă în ceea ce privește fundamentarea și reglementarea stării de necesitate.
În această viziune se admite ideea că unele din ipotezele stării de necesitate ar putea legitima tratarea lor drept cauze justificative iar alte ipoteze ar legitima caracterizarea lor drept cauze de nevinovăție.
Din prima categorie ar face parte ipotezele în care valorile în conflict diferă esențial, valorile salvate fiind mult mai importante decât cele sacrificate (pe lângă alte trăsături distinctive cum ar fi acelea că pericolul grav poate purta asupra vieții, integrității corporale, libertății, onoarei, proprietății sau asupra oricărei alte valori juridice referitoare la cel care desfășoară acțiunea de salvare sau la orice altă persoană și că fapta comisă în stare de necesitate trebuie să constituie un mijloc adecvat pentru înlăturarea pericolului). Din a doua categorie ar face parte ipotezele în care importanța valorilor în conflict este egală (pe lângă alte trăsături distinctive cum ar fi acelea că pericolul grav nu poate purta decât asupra vieții, integrității corporale sau libertății persoanei, că pericolul poate să privească numai pe cel în cauză, pe o rudă sau altă persoană apropiată acestuia ș.a.).
În raport cu fiecare din ipotezele arătate, starea de necesitate poate fi o cauză justificativă sau o cauză care înlătură vinovăția făptuitorului. În acest sens sunt și dispozițiile Codului penal german care în &35 reglementează starea de necesitate scuzabilă.
Fundamentarea stării de necesitate potrivit legislației penale române
Fundamentarea stării de necesitate potrivit legislației penale în vigoare
Înlăturarea caracterului penal al faptei în cazul stării de necesitate își găsește justificarea în existența constrângerii voinței celui care desfășoară acțiunea de salvare pentru că el nu are posibilitatea să adopte o hotărâre potrivit convingerii sale și trebuie să se supună necesității de a săvârși fapta. De aceea starea de necesitate nu poate fi privită decât ca o cauză care înlătură vinovăția.
Starea de necesitate este, deci, o modalitate a constrângerii psihice. La starea de necesitate există o voință, dar nu voință determinată liber, ci sub imperiul constrângerii psihice, pe care a creat-o starea de necesitate. Factorul volitiv fiind deformat, indirect și factorul subiectiv suferă aceeași deformație și deci, imputabilitatea dispare, conducând la înlăturarea incidenței legii penale.
Motivele care justifică înlăturarea imputabilității, în caz de stare de necesitate constă în aceea că voința omului nu s-a determinat în condiții normale, ci sub imperativul nevoii de a se salva sau de a salva pe altul, situație în care pedeapsa nu ar fi nici utilă, nici eficace, nici rațională, fiindcă ea nu ar putea face ca cel constrâns de necesitate să lucreze altfel de cum îi dictează instinctul de conservare, având în vedere că societatea nu a putut interveni util, fapt ce a determinat ca aceasta din urmă să accepte rezultatul pe care natura lucrurilor l-a impus.
Deci, doctrina română, în raport cu Codul penal în vigoare, justifică starea de necesitate pe baza ideii de constrângere morală în sensul că pericolul grav în care se află o persoană o constrânge pe aceasta să comită o faptă prevăzută de legea penală, făptuitorul acționând fără voință proprie, adică fără să existe un proces de autodeterminare și de dirijare liberă a voinței sale.
4.2. Fundamentarea stării de necesitate potrivit noului Cod Penal
Justificarea stării de necesitate în raport cu Codul penal în vigoare a fost părăsită de noul Cod penal, care situează starea de necesitate în rândul cauzelor justificative și nu în rândul cauzelor care înlătură vinovăția. Acest lucru a fost posibil deoarece starea de necesitate poate fi invocată nu numai de făptuitorul aflat în pericol care este constrâns psihic, dar și de cel care-l salvează pe cel aflat în pericol fără ca el să fie constrâns psihic. Totodată cel ce săvârșește fapta prevăzută de legea penală pentru a-și salva anumite bunuri acționează cu bună știință în raport cu valorile apărate de legea penală.
Pornind de la situațiile menționate, legiuitorul prin art. 20 alin. 1 din noul Cod penal, reglementează starea de necesitate ca o cauză care justifică fapta prevăzută de legea penală săvârșită într-o asemenea stare, iar în alin. 2 al aceluiași articol descrie condițiile în care se consideră că a acționat o persoană într-o asemenea stare.
CAPITOLUL III
CONDIȚIILE STĂRII DE NECESITATE
Din analiza dispozițiilor art. 45 din Codul penal în vigoare, cât și din părerile exprimate în literatura de specialitate, rezultă că în momentul apariției unor împrejurări care lezează anumite valori sociale ocrotite de legea penală, se creează un pericol datorită căruia se impune o acțiune de salvare. În mod corespunzător condițiile prevăzute de lege pentru existența stării de necesitate se referă unele la pericol și altele la acțiunea de salvare.
Condițiile privitoare la pericol în cazul stării de necesitate
Existența unui pericol
Să existe un pericol adică o amenințare pentru valorile sociale prevăzute de legea penală. Astfel, pericolul poate să fie provocat de fenomene ale naturii (inundații, alunecări de teren, cutremure) sau din cauza prăbușirii unei case, ori din cauza unui animal, sau datorită unor acțiuni umane fără vinovăție, sau din culpă, ori intenționate (de exemplu, din cauza unor acte de tiranie în familie). Pericolul poate să constea și din acțiunea unei persoane care, ripostând legitim, amenință viața și integritatea corporală a altei persoane (de exemplu, o persoană aruncând cu pietre împotriva unui câine care o amenință obligă pe un trecător să se adăpostească într-o curte fără voia proprietarului).
Pericolul poate să emane chiar de la persoana care trebuia salvată (de exemplu, când cineva acționează pentru salvarea unei persoane de la sinucidere) sau de la un bolnav mintal periculos.
Pericolul trebuie să fie o realitate efectivă nu o simplă bănuială ori o impresie a făptuitorului. Dacă făptuitorul se află în eroare asupra existenței pericolului vor fi aplicabile regulile referitoare la eroarea de fapt. Poate fi vorba de un pericol efectiv susceptibil de a fi înlăturat printr-o acțiune în stare de necesitate numai dacă pericolul nu emană dintr-o măsură legală luată de autoritate. Persoana privată de libertate prin executarea unui mandat de arestare legal emis nu poate acționa contra organului care efectuează arestarea pentru a-și salva libertatea; o asemenea acțiune n-ar putea întreprinde nici o terță persoană care ar dori să intervină pentru salvarea celui arestat (de exemplu, un membru al familiei). Mai mult chiar, în situația de mai sus cel arestat n-ar putea invoca starea de necesitate chiar dacă ar avea probe că este nevinovat.
Realitatea pericolului implică totodată certitudinea făptuitorului că el se va produce, certitudine de natură să-i inspire o temere serioasă și să-l determine să comită fapta prevăzută de legea penală spre a salva valorile sociale amenințate.
Existența unui pericol iminent
Așa cum s-a subliniat în literatura noastră juridică, pericolul este iminent atunci când se află pe punctul de a trece de la amenințarea cu un rău, la producerea acelui rău, sau, altfel spus, atunci când amenință să aducă atingere valorilor proteguite de lege în orice moment, nemaifiind timp pentru a lua alte măsuri pentru salvarea acestora.
Pericolul este iminent până când acesta devine actual, între aceste două momente existând, uneori, un interval de timp care poate permite luarea altor măsuri eficiente de salvare a valorilor protejate de lege.
Dacă s-ar fi putut lua alte măsuri decât săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, pentru salvarea de la pericol a valorilor amenințate și făptuitorul era conștient de aceasta, nu se va putea invoca starea de necesitate.
Iminența pericolului nu presupune că acesta ar fi instantaneu, fiindcă nu ar mai permite o faptă pentru înlăturarea lui. Deci este posibil ca pericolul iminent să permită luarea unor măsuri de salvare.
Având în vedere că pericolul este actual din momentul declanșării sale efective până în momentul încetării, starea de necesitate poate fi invocată numai dacă valorile sociale prevăzute de lege nu au fost încă lezate, în caz contrar nefiind vorba de o salvare propriu-zisă, astfel cum cer dispozițiile art. 45 alin. 2 Cod penal, iar acțiunea pentru înlăturarea pericolului nu mai apare ca fiind necesară. Totuși, considerăm că existența stării de necesitate nu poate fi contestată decât, chiar în situația unui pericol ce a început să-și producă efectul – lezând, într-o anumită măsură, valorile prevăzute de lege, fapta era necesară chiar și numai pentru salvarea, pro parte, a valorilor respective, cu condiția de a fi îndeplinite celelalte cerințe ale legii.
Dacă pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu se poate vorbi de o acțiune de salvare, așa încât dacă pentru înlăturarea unui asemenea pericol – îndepărtat sau epuizat – s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, aceasta constituie infracțiune și atrage răspunderea prevăzută de lege.
Nu va exista starea de necesitate nici în raport cu un pericol viitor deoarece în acest caz agentul va putea să ia alte măsuri de precauție. La fel dacă pericolul a trecut și a fost depășit. Este actual și pericolul de durată în măsura în care orice moment poate deveni acut.
Pericolul trebuie să existe în momentul în care a fost săvârșită acțiunea de salvare; caracterul actual al pericolului se evaluează ex ante adică ținând seama de situația existentă în momentul săvârșirii faptei determinate de starea de necesitate.
Existența unui pericol grav și inevitabil
Pericolul trebuie să fie grav, justificând astfel acțiunea de salvare. Gravitatea pericolului se evaluează atât calitativ în raport cu importanța valorilor sociale enumerate în art. 45 alin. 2 Cod penal (de exemplu, pericolul care amenință viața este întotdeauna grav), cât și cantitativ (de exemplu, pericolul asupra bunurilor devine grav când depășește o anumită valoare).
Gravitatea pericolului include și ideea imposibilității înlăturării în alt mod a pericolului decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Nu poate invoca starea de necesitate șoferul care fuge de la locul accidentului de teama consecințelor ori pentru că ar avea de rezolvat o afacere comercială urgentă; la fel soldatul care părăsește unitatea pentru a face o vizită familiei; gravitatea pericolului se evaluează în raport cu împrejurările concrete în care s-a produs pericolul și cu starea persoanei care desfășoară acțiunea de salvare.
Dacă făptuitorul și-a dat seama că are la dispoziție și alte posibilități sau mijloace de salvare, nu se mai poate vorbi de un pericol grav și inevitabil și, în consecință, nici de caracterul necesar al faptei săvârșite în scop de salvare a valorilor respective, după cum nu se mai poate susține nici existența unei constrângeri care să justifice existența stării de necesitate.
Existența sau inexistența stării de necesitate – sub aspectul gravității și inevitabilității pericolului, depinde așadar, nu atât de posibilitățile reale, obiective, aflate la dispoziția făptuitorului și constatate ulterior, cât și de poziția psihică a acestuia în momentul în care a fost obligat să procedeze la înlăturarea pericolului. Pe bună dreptate s-a arătat că “posibilitățile de înlăturare a pericolului – chiar ivite în aceleași împrejurări – pot fi percepute diferit de o persoană sau alta, în funcție de structura psihică a fiecăruia, de emotivitatea proprie.
Afirmația categorică potrivit căreia existența vreunui alt mijloc prin care persoana s-ar fi putut sustrage pericolului reprezintă o cauză care înlătură necesitatea acțiunii făptuitorului”, sau că “nefolosirea acestei posibilități dezvăluie o culpă din partea făptuitorului care îl privează de beneficiul exonerării de răspundere trebuie înțeleasă nuanțat în sensul că este vorba de o posibilitate de care cel în cauză a fost conștient în momentul săvârșirii faptei și pe care o avea la îndemână. Așa de pildă, dacă la dispoziția făptuitorului se află un mijloc unic de salvare, nu i se poate reproșa acestuia că n-a folosit alte mijloace în timp ce în cazul unor mijloace multiple starea de necesitate implică folosirea acelui mijloc care este eficient pentru salvarea valorilor periclitate și totodată susceptibil să provoace cele mai ușoare consecințe posibile; aceasta bineînțeles în condițiile în care făptuitorul era în măsură să facă o atare comparație și evaluare. Dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture prin fugă pericolul și era conștient de aceasta el va fi exclus de la beneficiul stării de necesitate dacă săvârșește o faptă ilicită pentru a înlătura pericolul. Aprecierea că pericolul nu putea fi înlăturat altfel constituie o chestiune de fapt, fiind necesar a se ține seama de persoana făptuitorului, împrejurările în care s-a ivit pericolul, condițiile concrete în care a avut loc acțiunea de salvare și orice alte elemente necesare unei juste evaluări.
Existența unui pericol care să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obștesc
Pericolul trebuie să se refere la anumite valori sociale ocrotite de legea penală.
Astfel, potrivit art. 45 alin. 2 din Codul penal român valorile sociale care pot fi salvate în condițiile stării de necesitate sunt viața, integritatea corporală sau sănătatea, un bun important sau un interes obștesc.
Amenințarea poate avea ca obiect atributele persoanei făptuitorului, dar și ale oricărei alte persoane. Sentimentul de solidaritate umană obligă pe acela care vede o persoană în primejdie să acționeze pentru înlăturarea pericolului.
Necesitatea de a salva aceste valori determină, în concepția legislației române, existența stării de constrângere care se exercită asupra voinței persoanei aflate în pericol sau a persoanei care intervine pentru înlăturarea pericolului și sub presiunea acestei stări se săvârșește fapta prevăzută de legea penală, respectiv acțiunea de salvare. Așa cum s-a arătat mai înainte există și părerea că cel puțin în situația terțului intervenient, înlăturarea caracterului penal al faptei ar părea că are la bază mai puțin ideea de constrângere psihică și mai mult ideea de solidaritate și datorie socială. Tot astfel, și atunci când pericolul se răsfrânge asupra unui interes obștesc.
Valorile sociale susceptibile de a fi amenințate de un pericol grav și care ar justifica aplicarea dispozițiilor privitoare la starea de necesitate pentru salvarea lor ar putea fi împărțite în valori nepatrimoniale și valori patrimoniale. În categoria valorilor nepatrimoniale este cuprinsă viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei (indiferent dacă victima este în putere ori în suferință, dacă este normal dezvoltată sau infirmă, dacă este o persoană tânără sau bătrână etc.).
Viața, integritatea corporală și sănătatea sunt valori sociale ocrotite prin dispoziții ale părții speciale a Codului penal privitoare la infracțiunile contra persoanei.
Constituția României, prin art. 22 alin. 1, referitor la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică ale persoanei, prevede că acestea sunt garantate. De asemenea, același text, în alin. 2 și 3 prevede că nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant, iar pedeapsa cu moarte este interzisă.
S-ar pune problema dacă, având în vedere reglementarea constituțională de principiu, între valorile enumerate în art. 45 alin. 2 Cod penal n-ar trebui inclusă expres și integritatea psihică, deoarece în partea specială a Codului penal există Capitolul I din Titlul II, referitor la infracțiuni contra persoanei, care se intitulează “Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății care în art. 177 și art. 182 alin. 2 Cod penal, fac referiri la starea, și respectiv, infirmitatea psihică.
Din alt punct de vedere însă, apreciem că incriminarea unor fapte ilicite care vizează direct și nemijlocit integritatea psihică a persoanelor, cum ar fi procesele moderne de spălare a creierelor, administrarea unor medicamente sau a altor substanțe chimice de natură a modifica structural psihicul individului etc., ar putea și ar trebui avută în vedere de legiuitor.
Pe lângă aceste valori nepatrimoniale pe care le enumeră explicit art. 45 alin. 2 din legea noastră penală, în legislațiile și în doctrina modernă se admite că vor beneficia de același regim și alte valori nepatrimoniale cum ar fi libertatea, onoarea, inviolabilitatea sexuală și chiar pudoarea (de exemplu, s-a admis că o tânără fată care fură o haină pentru a-și acoperi goliciunea, deoarece propriile ei bunuri au fost furate, acționează în stare de necesitate). Valorile nepatrimoniale pot fi individuale sau colective (interese publice). Așa de pildă, săvârșirea unei fapte ilicite pentru a asigura securitatea circulației pe drumurile publice, ori aprovizionarea populației, sau ocrotirea mediului înconjurător, ori a secretului de stat, s-a considerat că poate beneficia de dispozițiile referitoare la starea de necesitate.
De asemenea s-a admis că valorile nepatrimoniale pot să apară persoanei care exercită acțiunea de salvare ori altei persoane.
O altă categorie de valori susceptibile a fi amenințate sunt cele patrimoniale dar numai dacă sunt de o anumită mărime încât să facă verosimilă ideea că făptuitorul a putut comite o faptă ilicită pentru salvarea lor.
În ce privește noțiunea de “bun important”, s-a arătat că acesta privește “entitatea” patrimonială care prin substanța, destinația, valoarea sa artistică, științifică, istorică sau chiar afectivă legitimează efectuarea acțiunii de salvare în fața pericolului care amenință, fiindcă nevoia de a salva un astfel de bun face să apară ca verosimilă existența constrângerii psihice sub presiunea căreia s-a săvârșit fapta de salvare.
Condiția este esențială și determinativă pentru existența stării de necesitate, numai astfel justificându-se necesitatea reală de salvare a bunului respectiv.
Valorile patrimoniale pot fi, la rândul lor, individuale (aparținând persoanei care desfășoară acțiunea de salvare sau altei persoane) ori colective (de exemplu, clădiri, muzee, opere de artă, instituții, uzine etc.). Se admite în unele legislații, că și valorile comunității (obștești, publice) pot fi salvate de orice persoană în condițiile stării de necesitate.
În toate cazurile salvarea în condițiile stării de necesitate a unor valori implică inexistența concretă, la momentul respectiv, a altor posibilități de salvare. În acest sens în practica judiciară s-a decis că nu a fost săvârșită în stare de necesitate fapta aceluia care a condus un autovehicul pe drumurile publice, fără permis, spre a transporta la gară un prieten din altă localitate, venit la el în vizită și a cărui locuință și bunuri personale erau supuse pericolului de inundație, câtă vreme existau și alte posibilități de a transporta la gară, în timp util, pe cel interesat.
În aprecierea “importanței” bunului salvat trebuie să se țină seama de natura, destinația și valoarea (economică, tehnică, artistică, istorică, științifică și chiar sentimentală) a bunului, de imposibilitatea sau greutatea de a-l înlocui, de caracterul indispensabil al acestuia în momentul respectiv, precum și de diferența de valoare dintre bunul salvat și cel distrus sau deteriorat prin fapta prevăzută de legea penală.
Stabilind condiția “importanței” bunului aflat în pericol, art. 45 Cod penal ocrotește valori patrimoniale mai restrânse decât în cazul legitimei apărări, deoarece, așa cum s-a arătat, în cazul stării de necesitate, înlăturarea pericolului este legată de vătămarea unui interes just al unei terțe persoane, care nu are nicio culpă în producerea evenimentului generator de pericol. Pentru a fi legitimă vătămarea unui interes just al altuia în condițiile stării de necesitate, este necesar ca pericolul să poată avea sau să fie perceput ca având consecințe iremediabile.
În literatura juridică s-a susținut că persoana care are un drept asupra unui bun aflat la o unitate publică sau la orice altă persoană juridică, nu poate fi trasă la răspundere penală pentru acțiunea de sustragere dacă, în împrejurări concrete serioase, care i-au inspirat teama pierderii ireparabile a bunului – își ia bunul respectiv înapoi, deoarece aceasta, urmărind realizarea unui interes legitim, s-a aflat în stare de necesitate.
Interesul obștesc, ca valoare ce poate fi salvată de la un pericol iminent în condițiile stării de necesitate, constă în orice stare, situație, relație sau activitate care privește colectivitatea. Deși, de regulă, pentru salvarea intereselor obștești acționează persoanele în ale căror atribuții de serviciu intră apărarea acestora, nu este exclus de la beneficiul stării de necesitate nici acela care intervine fără a se afla în vreun raport juridic cu colectivitatea ale cărei interese se află în pericol.
În ce privește salvarea anumitor interese obștești, considerăm că – din punctul de vedere al dreptului penal – nu se pune problema înlăturării caracterului penal al faptei prevăzute de legea penală, săvârșite pentru salvarea acestora dacă făptuitorul avea obligația legală de a interveni în acest sens. Anticipând asupra problemei obligației de a înfrunta pericolul, putem spune că, chiar dacă și în această ipoteză poate exista o anumită constrângere psihică, lipsește posibilitatea individului de a alege, de a opta între intervenția sau non-intervenția sa. Pentru funcționarul public căruia îi incumbă o astfel de obligație legală problema se pune între a respecta legea sau a nu o respecta, cu riscul – în acest din urmă caz – de a fi tras la răspundere penală pentru neexercitarea îndatoririlor ce i-au revenit. Prin urmare, în cazul existenței obligației legale de a salva de la pericol un interes obștesc (independența, unitatea sau suveranitatea statului, siguranța națională etc.), prin însăși existența acestei obligații norma juridică autorizează fapta prevăzută de legea penală ca infracțiune (uciderea adversarului în caz de război), astfel încât acea faptă este scoasă, indirect din sfera ilicitului penal. Pe cale de consecință, urmează a se aplica, cu prioritate, norma extrapenală care prevede acea obligație și care face ca fapta să nu constituie infracțiune, fără a mai fi necesar să se cerceteze dacă, sub aspectul legii penale, au fost sau nu întrunite condițiile stării de necesitate. În astfel de cazuri, dacă s-ar pune problema unei soluții procesuale, ar trebui să se dispună scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea învinuitului sau inculpatului cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală și nu pentru că există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, în speță, starea de necesitate.
Se poate spune, deci, că putem vorbi de intervenient în salvarea de la un pericol iminent sau actual a unui interes obștesc numai în măsura în care făptuitorul nu avea obligația – rezultată dintr-un text de lege – de a interveni. În caz contrar, intervenția nu se mai află la latitudinea făptuitorului.
Ar mai fi de precizat că există starea de necesitate chiar dacă interesul aflat în pericol aparține numai în parte domeniului obștesc, deoarece, spre deosebire de bunuri aflate în pericol, cu privire la care se cere să fie importante, legea nu condiționează existența acestei stări de o anumită calificare a interesului obștesc.
Legat de același interes obștesc, în literatura juridică s-a discutat despre situația delicată a persoanei puse în alternativa de a alege într-o afecțiune față de rude și supunerea față de lege, considerată ca o formă incompletă a stării de necesitate. Astfel, unele legislații pedepsesc mărturia mincinoasă a persoanei care, dacă ar fi făcut declarații sincere, ar fi expus la consecințe grave pe una dintre rudele sale, în timp ce altele nu o pedepsesc. Situația este asemănătoare și în cazul denunțului obligatoriu.
În legislația noastră, ținându-se seama de alternativa gravă în care se găsește acea persoană, s-a prevăzut expres că omisiunea de a denunța, săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește în anumite cazuri (art. 262 alin. 2 și art. 265 alin. 2 Cod penal) ori se pedepsește numai în situații speciale (art. 170 alin. 2 Cod penal). Pentru situația martorilor, art. 80 C.pr.pen. prevede că soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori, iar organele judiciare sunt obligate să aducă aceasta la cunoștința persoanelor sus-menționate imediat după ce le-a întrebat dacă sunt soț ori rudă cu vreuna din părți.
Condițiile privitoare la acțiunea de salvare în cazul stării de necesitate
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege trebuie să se concretizeze într-o faptă prevăzută de legea penală
În situația în care, activitatea de salvare se concretizează într-o faptă prevăzută de legea penală, nu are relevanță forma faptei săvârșite, nici încadrarea juridică, ori dacă a fost comisă de cel expus pericolului sau de o altă persoană.
De asemenea, acțiunea de salvare se poate concretiza chiar în mai multe fapte prevăzute de legea penală care se află în concurs.
În măsura în care acțiunea de salvare nu se încadrează în sfera ilicitului penal, nu se ridică nici problema înlăturării caracterului penal al faptei, acest caracter depinzând în mod esențial, direct și nemijlocit de prevederea acțiunii sau inacțiunii respective într-o normă juridică de incriminare. Pe cale de consecință, dacă acțiunea de salvare nu este prevăzută de legea penală, nu interesează nici existența sau inexistența condițiilor stării de necesitate.
Dacă fapta este prevăzută de legea penală examinarea condițiilor stării de necesitate și aplicarea, eventuală, a prevederilor art. 45 Cod penal are loc indiferent de încadrarea juridică care s-ar putea da acțiunii de salvare (omor, distrugeri, vătămări corporale, violare de domiciliu, încălcarea regulamentului de circulație etc.). Încadrarea juridică a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului va prezenta interes numai dacă nu sunt îndeplinite condițiile cumulative cerute de lege pentru existența stării de necesitate, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
Dacă acțiunea de salvare ar întruni elementele constitutive ale mai multor infracțiuni, aflate în concurs și dacă sunt întrunite condițiile legale ale stării de necesitate, prin efectul prevederilor art. 45 Cod penal se va înlătura caracterul penal al faptei pentru toate aceste infracțiuni, indiferent de numărul lor, de gravitatea acestora sau de pedepsele prevăzute de lege. Deși, din motive de tehnică juridică, art. 45 alin. 1 Cod penal folosește singularul prevăzând că “nu constituie infracțiune fapta….” Textul va opera în raport cu acțiunea de salvare în ansamblul său indiferent de numărul dispozițiilor din partea specială în care fapta salvatoare ar putea fi încadrată.
În ce privește pluralitatea de intervenienți care au săvârșit acțiuni de salvare în condițiile stării de necesitate, concretizate în fapte prevăzute de legea penală, examinarea existenței sau inexistenței cerințelor prevăzute de lege trebuie să se facă în raport cu fiecare participant la salvarea valorilor protejate de lege, în contextul general al faptelor generatoare de pericol.
Persoana care desfășoară acțiunea de salvare acționează, de regulă, conștientă de urmările faptei sale și din dorința de a asigura salvarea valorilor ocrotite de lege (chiar dacă pe lângă aceste scopuri ar urmări și alte scopuri).
Condițiile speciale în care acționează, iminența pericolului, temerea că pericolul ar putea avea consecințe grave, necesitatea unor hotărâri rapide, starea de tulburare firească legată de aceste condiții fac posibilă o reprezentare eronată atât asupra existenței pericolului (făptuitorul poate să creadă că există un pericol actual, grav, deși în realitate pericolul este îndepărtat și de o însemnătate redusă), asupra căilor de înlăturare a pericolului (de exemplu făptuitorul crede că singurul mijloc de salvare în fața incendiului este distrugerea unei părți din locuința vecinului deși existau și alte mijloace de salvare mai puțin costisitoare) cât și asupra valorii bunurilor în conflict (de exemplu, făptuitorul crede că salvează un bun important, o operă de artă valoroasă, sacrificând un bun mai puțin important deși în realitate era invers). În această situație devin aplicabile regulile privitoare la eroarea de fapt
Este discutabilă în doctrină soluția în cazul în care făptuitorul nu acționează cu voința de a se salva pe sine ori pe altul aflat în pericol ci din cu totul alte motive, necunoscând că, obiectiv, există o situație de pericol și că acțiunea sa avea și un caracter de salvare a propriei persoane sau a alteia de la acest pericol (de exemplu, făptuitorul spre a se răzbuna pe cineva pătrunde cu forța în locuința acestuia fără să știe că în acest mod s-a salvat de la un pericol iminent fiind urmărit cu cuțitul, spre a fi ucis de un dușman mai vechi; tot astfel dacă făptuitorul vrând să se răzbune pe vecinul său aruncă o piatră în geam pe care-l sparge salvându-l pe locatar de la moarte deoarece lăsase robinetele de la gaze deschise). Într-o viziune (doctrina germană), făptuitorul chiar dacă obiectiv a desfășurat o acțiune de salvare nu beneficiază de prevederile referitoare la starea de necesitate deoarece nu a acționat cu intenția de a salva pe cineva (ori pe sine) de la pericol; în acest caz făptuitorul va răspunde fie pentru fapta consumată, fie pentru tentativa de infracțiune. Într-o altă concepție (care este și a legislației române) făptuitorul va beneficia de aceste dispoziții deoarece fiind vorba de o circumstanță favorabilă acestuia dispozițiile legale se aplică indiferent de poziția sa subiectivă.
Beneficiază de prevederile referitoare la starea de necesitate și intervenția terțului care, deși, nu este expus pericolului, sare în ajutorul celui aflat în pericol (indiferent dacă aceasta este o persoană capabilă sau incapabilă).
În cazul intervenției terțului trebuie, de asemenea, să fie îndeplinite condițiile menționate ale stării de necesitate (condiții referitoare la starea de pericol și la starea de salvare). Acțiunea terțului va beneficia de prevederile referitoare la starea de necesitate indiferent dacă între el și persoana salvată există vreo legătură ori era o persoană străină.
Intervenția terțului poate avea loc fie la solicitarea victimei aflate în pericol, fie din inițiativa terțului; în acest din urmă caz, nu interesează dacă persoana care se află în pericol cunoaște situația în care se află, sau dacă o ignoră. În anumite situații acțiunea de salvare a terțului poate consta și dintr-o faptă de vătămare corporală a persoanei aflate în pericol, dacă prin aceasta se asigură salvarea ei de la urmări mult mai grave (salvarea prin violență a unui înotător imprudent aflat în pericol de a se îneca).
Acțiunea de salvare a valorilor amenințate de pericol trebuie să fie necesară
Fapta prevăzută de legea penală va fi considerată ca fiind necesară numai dacă ea – în raport cu împrejurările cauzei – s-a comis între momentul în care pericolul a devenit iminent și momentul în care acesta a încetat să mai fie actual și, prin consecință, înlăturarea stării de pericol nu ar fi fost posibilă prin altă modalitate de salvare.
Acest caracter de cvasi exclusivitate nu este absolut, deoarece caracterizarea necesității faptei depinde de împrejurări obiective și subiective ale situației concrete, între care un loc important îl are starea psihică a celui care a acționat, existentă în acel moment.
Fapta săvârșită pentru salvarea valorii protejate de lege poate fi atât de natură defensivă – constând dintr-o acțiune de apărare împotriva unei cauze generatoare de pericol (cum ar fi, spre exemplu, apărarea în fața atacului venit din partea unui animal), cât și de natură agresivă, concretizată în acțiuni îndreptate împotriva persoanelor sau a bunurilor cu totul străine de cauzarea pericolului, prin lezarea cărora – în împrejurările și în momentul respectiv – făptuitorul găsește ultima soluție de a salva valoarea supusă unui pericol iminent.
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege să nu producă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat
Prin instituirea acestei condiții se evidențiază că legiuitorul nu admite ca pentru salvarea de la un pericol a unei valori sociale de mai mică importanță să se sacrifice o alta, mult mai importantă.
De regulă, făptuitorul trebuie să aleagă mijloacele de salvare cele mai potrivite și care să asigure minimum de sacrificii; dar chiar dacă, obiectiv, ar fi existat o altă modalitate, mai puțin costisitoare, de salvare a valorilor amenințate, făptuitorul va beneficia de dispozițiile privind starea de necesitate dacă nu a întrevăzut această altă modalitate în situația concretă în care s-a aflat. În măsura în care fuga din fața pericolului era posibilă, făptuitorul era obligat să folosească această cale. Dacă se va constata, așadar, existența oricărei alte posibilități de salvare de care făptuitorul a fost conștient, nu se poate spune că acțiunea de salvare, respectiv fapta prevăzută de legea penală, a avut un caracter necesar.
Acțiunea de salvare este întotdeauna necesară când bunul salvat este de valoare egală sau mai mare decât bunul sacrificat. În mod excepțional făptuitorul va putea invoca beneficiul stării de necesitate chiar dacă pricinuiește urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat, dar numai dacă nu era conștient de aceasta (art. 45 alin. 3 Cod penal).
Evaluarea importanței valorilor în conflict nu comportă însă numai un examen cantitativ al acestora, ci și un examen calitativ, în sensul că o atare evaluare nu poate să nu țină seama și de anumite reguli etico-sociale. Așa de pildă, oricât ar fi de necesar pentru un bolnav o anumită cantitate de sânge, nimeni nu poate fi silit să doneze sângele necesar salvării bolnavului; tot astfel nimeni nu ar putea fi constrâns să permită efectuarea unor experiențe științifice pe corpul său oricât de utile ar fi aceste experiențe; la fel o persoană n-ar putea fi silită să cedeze bunul său de valoare mai mică spre a salva un bun de o valoare superioară (de exemplu pe o vreme ploioasă o persoană îmbrăcat într-un costum de haine foarte valoros, amenințat să fie distrus din cauza ploii, nu poate obliga pe altul să-i cedeze haina de ploaie modestă pentru a-și salva costumul; tot astfel nu s-ar putea prevala de starea de necesitate acela care ar vrea să salveze un bolnav sustrăgând medicamente mai costisitoare decât cele care stau în mod normal la dispoziție în cadrul ajutorului medical.
Acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege să nu fie înfăptuită de către persoana sau pentru o persoană care avea obligația de a înfrunta pericolul
Această condiție are ca temei normele legale care reglementează activitatea anumitor funcții, profesii sau îndeletniciri al căror rol social este de a combate și a înfrunta grave și frecvente pericole.
În aceste condiții (pompierii, militarii, medicii, aviatorii, etc.) obligați la înfruntarea pericolului, în virtutea funcției sau profesiei, nu vor putea invoca starea de necesitate, dacă pentru a se salva pe ei înșiși, săvârșesc vreuna din faptele prevăzute de legea penală.
Excluderea stării de necesitate privește numai acele pericole care sunt specifice și inerente profesiei, funcției sau îndeletnicirii respective, ori care sunt eventual posibile în sfera exercitării lor.
Totuși, persoanele obligate să înfrunte pericolul vor beneficia de această cauză care înlătură caracterul penal al faptei dacă săvârșesc o faptă prevăzută de legea penală, în exercițiul funcției sau profesiei, pentru a înlătura un pericol grav și iminent la care erau expuse alte persoane. De exemplu, dacă un pompier pentru salvarea unei persoane, distruge valori importante dintr-o locuință amenințată de incendiu.
Deși, de regulă, se refuză persoanelor care aveau obligația să înfrunte pericolul beneficiul stării de necesitate, doctrina modernă este favorabilă sancționării cu circumstanțe atenuante a acestor persoane. Se dă ca exemplu medicul care refuză să îngrijească un bolnav de teama molipsirii de aceeași boală, ori polițistul neînarmat care refuză să aresteze un infractor agresiv care are o armă de foc asupra sa. De asemenea, se admite că nu operează obligația legală de a înfrunta pericolul dacă îndeplinirea datoriei ar însemna moartea cu certitudine a celui care înfruntă pericolul.
Depășirea limitelor stării de necesitate
Din dispozițiile art. 45 alin. 3 Cod penal, rezultă că în ipoteza în care făptuitorul a depășit cu știință limitele stării de necesitate (și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave), fapta lui are caracter penal, dar va beneficia de circumstanțe atenuante prevăzute de art. 73 lit. a C.pen. (depășirea limitelor stării de necesitate), întrucât a lucrat sub amenințarea pericolului, care a influențat starea sa psihică.
Există o depășire a limitelor stării de necesitate numai în cazurile în care acțiunea de salvare a fost exagerată, depășind limitele de proporționalitate cerute prin dispozițiile art. 45 alin. 3 Cod penal. În acest caz dacă făptuitorul și-a dat seama că urmările faptei sale sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat va răspunde penal fie pentru o faptă intenționată, fie pentru o faptă din culpă.
Deși destul de dificil de probat, împrejurarea în care făptuitorul și-a dat sau nu seama că pricinuiește urmări vădit mai grave, va trebui analizată de la caz la caz, refuzându-se întotdeauna beneficiul stării de necesitate celui care intenționat a pricinuit asemenea urmări, dar examinându-se cu toată atenția cazul celui care și-ar fi putut da seama de producerea unor asemenea urmări.
Sub acest aspect s-a susținut că prin expresia folosită de legiuitor – “și-a dat seama” că pricinuiește “urmări vădit mai grave” – se înțelege și situația în care făptuitorul ar fi trebuit și ar fi putut să-și dea seama de posibilitatea producerii unor astfel de urmări, argumentându-se că, dacă în cazul legitimei apărări culpa evidentă într-o apărare exagerată exclude pe cel agresat de la beneficiul cauzei care înlătură caracterul penal al faptei, pentru identitate de rațiune, soluția ar trebui să fie aceeași și în cazul stării de necesitate. S-ar putea adăuga la această motivare și argumentul că întrucât starea de necesitate implică adesea un prejudiciu adus unui terț inocent, condițiile cerute de lege ar trebui să fie mai restrictive chiar decât în cazul legitimei apărări, obligându-l pe cel care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, să analizeze situația și să prevadă acele urmări vădit mai grave, iar dacă nu a făcut-o, deși putea și trebuia să o facă, ar trebui să răspundă pentru culpa sa, dacă fapta ilicită comisă este sancționată și atunci când este săvârșită din culpă.
Dar legiuitorul român a extins clemența sa chiar mai departe considerând că o faptă ilicită comisă chiar cu nerespectare condițiilor stării de necesitate și deci în situația când făptuitorul ar urma să răspundă penal va beneficia de o circumstanță atenuantă legală potrivit art. 73 lit. a Cod penal. Aceasta înseamnă că și în cazul în care acela care se salvează sacrifică conștient valori mai importante decât cele salvate răspunderea sa penală va fi atenuată. Se are în vedere starea de tulburare în care acționează acela care desfășoară o acțiune de salvare, capacitatea sa mai redusă de a-și determina liber voința în împrejurările de mai sus.
Această soluție legislativă a fost pe drept cuvânt criticată. Acela care conștient sacrifică valori mai importante pentru salvarea altora mai puțin importante poate să acționeze sub imperiul unei stări de tulburare, ipoteză în care atenuarea pedepsei ar fi pe deplin justificată, dar pot fi și cazuri când făptuitorul să comită fapta din dorința de răzbunare față de proprietarul bunurilor sacrificate; în acest caz făptuitorul acționează cu sânge rece și urmărește ca profitând de ocazia ivită, să ruineze pe acela despre care pretinde să îl salveze. De exemplu un vecin răzbunător folosește prilejul unui incendiu la o aripă a locuinței vecinului său, pentru a demola intenționat o mare parte din locuință sub pretextul salvării de la incendiu, lăsându-și victima ruinată. Atenuarea legală a pedepsei în acest caz ar apare nedreaptă.
Sub acest aspect s-ar impune ca circumstanță atenuantă menționată să nu aibă caracter legal (cu efecte obligatorii în toate cazurile) ci caracter judiciar, urmând ca de la caz la caz instanța să aprecieze dacă persoana care a depășit limitele stării de necesitate merită indulgența legii sau nu.
În orice caz, circumstanța atenuantă prevăzută în art. 73 lit. a n-ar putea fi concepută să opereze decât în cazul când cel care a depășit limita stării de necesitate s-a aflat inițial supus unui pericol nu și în situația când pericolul era îndepărtat ori se consumase. În aceste din urmă ipoteze subiectul neacționând sub imperiul unui pericol nu există stare de necesitate și implicit nu s-ar putea concepe o depășire a stării de necesitate susceptibilă să constituie o circumstanță atenuantă.
În cazul în care făptuitorul, în mod obiectiv, a depășit limitele stării de necesitate, dar nu și-a dat seama de aceasta ori nu a putut fi stăpân pe fapta sa, aceasta apare ca fiind săvârșită fără vinovăție, starea de necesitate înlăturând, și în acest caz, caracterul penal al faptei (exces justificat de act salvator).
CAPITOLUL IV
EFECTELE STĂRII DE NECESITATE
Efectele asupra laturii penale a cauzei
Potrivit legislației penale în vigoare starea de necesitate înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a lipsei de vinovăție, rezultată din existența constrângerii, ale cărei efecte se produc in personam.
În cazul pluralității de persoane care au participat la acțiunea de salvare, existența constrângerii va fi cercetată separat pentru fiecare participant.
Constrângerea ca fundament al stării de necesitate apare importantă în condițiile legislației române deoarece ea a extins mult sfera valorilor sociale susceptibile să fie salvate printr-o acțiune în stare de necesitate, enumerând printre aceste valori, pe lângă cele aparținând propriei persoane și pe cele aparținând altei persoane precum și cele care prezintă un interes public.
Legea română limitează aceste valori la viața, integritatea corporală și sănătatea proprie sau a altei persoane, excluzând posibilitatea aplicării beneficiului stării de necesitate în cazul unui pericol grav asupra libertății personale, a inviolabilității sexuale, a onoarei cât și a altor valori legate de persoana celui expus pericolului.
De remarcat că, sub alte aspecte, legea penală română permite folosirea pe o scară mai largă a stării de necesitate; astfel ea nu limitează posibilitatea intervenției terțului în sprijinul celui în pericol (cum procedează alte legislații care limitează această intervenție în cazul stării de necesitate scuzabile numai la salvarea unei rude sau a unei persoane apropiate) ci această intervenție ar putea avea loc în raport cu orice persoană.
De asemenea, legea penală română extinde aplicarea dispozițiilor stării de necesitate și la bunurile patrimoniale (ceea ce, în general, anumite legislații nu permit, soluție însă adoptată de aceste legislații numai când valoarea bunurilor salvate este esențial mai mare decât cea sacrificată) și chiar dacă valorile în conflict sunt egale ori valoarea salvată nu este esențial mai importantă decât cea sacrificată. Mai mult chiar, legea penală română, cum am văzut, permite sacrificarea chiar a unor valori mai importante decât cele salvate dacă făptuitorul nu și-a data seama că pricinuiește urmări mai grave decât cele care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă făptuitorul a produs în mod intenționat asemenea consecințe nu va exista starea de necesitate; dacă a produs din culpă va răspunde pentru infracțiunea din culpă (dacă legea incriminează fapta comisă și atunci când este comisă din culpă); dacă nu a putut prevedea producerea consecințelor menționate va beneficia de starea de necesitate.
În concluzie, dacă acțiunea de salvare a valorilor protejate de lege a fost comisă sub imperiul constrângerii, al amenințării pericolului iminent și, drept urmare, făptuitorul nu a acționat cu voință liberă, acesta este nevinovat. Fapta săvârșită în asemenea condiții nu este infracțiune și pe cale de consecință nu atrage răspunderea penală.
Efectele asupra laturii civile a cauzei
Înlăturarea caracterului penal al faptei prevăzute de legea penală, săvârșită în stare de necesitate nu are – de regulă – ca efect și înlăturarea răspunderii civile a făptuitorului.
Antrenarea răspunderii civile se bazează pe faptul că, adesea, prin fapta săvârșită în stare de necesitate se aduc prejudicii altei persoane căreia nu i se poate reproșa nimic cu privire la producerea pericolului respectiv, iar de cele mai multe ori vătămarea intereselor celui nevinovat este provocată de o acțiune de salvare a unui interes propriu al autorului faptei. Persoana prejudiciată nu poate fi obligată să suporte prejudicii ocazionate de salvarea unor bunuri sau valori ce nu-i aparțin.
Dacă acțiunea de salvare este comisă de cel amenințat, în condițiile în care pericolul a fost provocat de o împrejurare fortuită, repararea pagubei este în sarcina persoanei care a beneficiat de această acțiune. În cazul intervenientului, acesta va putea cere ca acțiunea în daune să fie îndreptată împotriva persoanei salvate de la pericol. Dacă în sarcina persoanei prejudiciate poate fi reținută o culpă exclusivă în producerea stării de pericol făptuitorul acțiunii de salvare nu va putea fi tras la răspundere civilă. În cazul culpei comune, atât a făptuitorului, cât și a persoanei prejudiciate, daunele urmează a fi suportate proporțional cu culpa fiecăruia. Nu există răspundere civilă în cazul în care fapta săvârșită în stare de necesitate de intervenient a fost efectuată pentru salvarea celui prejudiciat sau vătămat.
În cazul depășirii limitelor stării de necesitate, fapta săvârșită atrage răspunderea civilă a celui vinovat de producerea urmărilor vădit mai grave. De asemenea, subzistă dreptul la repararea integrală a prejudiciului și în cazul stării de necesitate putativă, deoarece, dacă în penal eroarea de fapt constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, făptuitorul trebuie să răspundă din punct de vedere civil.
În toate cazurile cel obligat prin hotărârea instanței penale la plata despăgubirilor civile va avea acțiune în regres contra persoanei care a provocat producerea pericolului și contra celor care răspund civil pentru acea persoană (părinții pentru copiii minori care locuiesc împreună cu aceștia, comitenții pentru prepuși etc.).
CAPITOLUL V
ASPECTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE PRIVIND STAREA DE NECESITATE
Particularități privind dreptul probator
Cunoașterea împrejurărilor în care s-a săvârșit o faptă depinde de mijloacele de probă existente și de informațiile ce se pot strânge, prin intermediul acestora, în vederea stabilirii cu precizie a realității. De aceea organele judiciare au obligația să soluționeze cauzele penale în așa mod încât hotărârile lor să reflecte adevărul. În acest sens, art. 62 C.pr.pen., prevede că organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe.
Pentru ca organele judiciare să poată folosi elemente de fapt care pot servi ca probe în realizarea scopului procesului penal, acestea trebuie administrate, adică să fie identificate, apreciate și a le da eficacitate juridică în modurile prescrise de normele legale.
După cum se știe, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei își produc, virtual, efectul chiar din momentul în care s-au ivit dar, în concret, acest efect nu operează decât după constatarea și reținerea judiciară a acelor cauze.
Cauza care înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a intervenției stării de necesitate poate fi invocată în orice fază sau etapă a procesului penal, iar organele judiciare au obligația de a o constata și a-i da eficiența juridică prevăzută de lege, din oficiu, ori de câte ori existența acesteia rezultă din probele existente în cauză.
În urma sesizării organului judiciar, cu săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, acesta are obligația de a verifica dacă acea faptă este într-adevăr prevăzută de legea penală, dacă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă prezintă pericol social. Dacă aceste trei condiții sunt întrunite, în continuare, rămâne obligația de a verifica dacă nu există vreo cauză care să înlăture caracterul penal al faptei.
Pentru realizarea acestei obligații, organul judiciar competent, va administra, în condițiile legii, probe din care să rezulte stările, situațiile sau împrejurările acelei cauze, precum și îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de legea penală pentru deplina ei eficiență juridică.
Soluții procesuale
Înainte de începerea urmăririi penale
Din cuprinsul dispozițiilor art. 228 C.pr.pen. rezultă că, pentru a putea dispune începerea urmăririi penale, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții.
O condiție constă în faptul că organul de urmărire penală trebuie să fie sesizat despre săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Cealaltă condiție rezidă în faptul că din cuprinsul actului de sesizare sau, când este cazul, al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare sau de exercitare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C.pr.pen., cu excepția celui de la lit. b1.
În situația prevăzută în art. 10 lit. b1 C.pr.pen., organul de urmărire penală va dispune începerea urmăririi penale, înaintând apoi dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire penală, pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Organul de urmărire penală nu dispune asupra începerii urmăririi penale dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C.pr.pen. cu excepția celui de la lit. b1, situații în care el va înainta procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală.
Dacă procurorul este de acord cu soluția propusă o confirmă prin rezoluție motivată și o copie de pe rezoluție o trimite persoanei care a făcut sesizarea, precum și, după caz, persoanei față de care s-au efectuat acte premergătoare.
Când s-a constatat ulterior că nu a existat vreuna din aceste cauze care înlătură caracterul penal al faptei, pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluția și restituie actele organului de urmărire, dispunând începerea urmăririi penale.
De cele mai multe ori apare dificil de constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei din însăși actul de sesizare ori din actele premergătoare.
În ceea ce privește constatarea existenței stării de necesitate se face în cadrul procesului penal deoarece așa cum s-a arătat în doctrină fapta săvârșită în stare de necesitate este dintre cele prevăzute de legea penală, fapt ce determină începerea urmăririi penale și, drept urmare, constatarea existenței în concret a condițiilor stării de necesitate în cursul desfășurării activității procesual penale.
În faza de urmărire penală
După cum am mai arătat existența cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a intervenției stării de necesitate trebuie constatat în cadrul procesului penal și, drept urmare, fapta a cărui rezultat s-a produs în condițiile cauzei sus-menționate, fiind o faptă prevăzută de legea penală, existența ei constituie un suficient temei pentru începerea urmăririi penale, rămânând ca în cursul desfășurării procesului să se constate existența împrejurării sau stărilor și a condițiilor cerute de lege pentru această cauză.
Dacă existența stării de necesitate este constatată în faza de urmărire penală, potrivit art. 11 pct. 1 lit. b C.pr.pen. și a art. 249 C.pr.pen. se va dispune scoaterea de sub urmărire penală.
Ori de câte ori se constată existența stării de necesitate, procesul penal privind fapta săvârșită de persoana în cauză trebuie să fie extins la persoana sau persoanele care au săvârșit acțiunea de salvare.
Când se constată însă că împrejurarea ce nu a fost prevăzută nu are caracterul de neprevedibilitate obiectivă, cunoașterea apariției sale depinzând de aptitudinea subiectivă a făptuitorului de a putea prevedea pericolul, stabilirea vinovăției sau nevinovăției face necesară cunoașterea persoanei făptuitorului și examinarea aptitudinilor sale.
În faza de judecată.
Dacă în cursul judecății se constată existența vreuneia din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca urmare a intervenției stării de necesitate, potrivit art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen. și a art. 345 alin. 3 C.pr.pen. se va dispune achitarea inculpatului.
În cazul situațiilor speciale, datorită concursului de cauze care înlătură caracterul penal al faptei, potrivit art. 346 alin. 2 C.pr.pen., făptuitorul va putea fi obligat la repararea pagubei materiale și a daunelor morale în măsura în care răspunderea sa civilă ar fi angajată.
În ipoteza că nu ar fi îndeplinite condițiile stării de necesitate dar a existat totuși o acțiune cu caracter de salvare cu depășirea limitelor acestuia se va ține seama de această împrejurare ca de o circumstanță atenuantă judiciară în individualizarea răspunderii (de exemplu, din împrejurările cauzei rezultă că existau posibilități de a înlătura pericolul prin alte mijloace, dar făptuitorul a cedat cu ușurință unei constrângeri exagerate).
Ori de câte ori instanța constată existența stării de necesitate, procesul penal privind fapta săvârșită de persoana salvatoare trebuie să fie extins și la altă persoană sau alte persoane care au contribuit la acțiunea de salvare, ori la crearea stării de necesitate.
Avându-se în vedere că starea de necesitate implică existența unui pericol grav care să nu poată fi înlăturat decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală iar acesta să fie accidental și nu provocat ca urmare a unei activități deliberate a unei persoane, în practica judiciară, cel mai adesea, instanțele de judecată, întemeiat, au respins starea de necesitate invocată în cauză.
Astfel, în rezolvarea unei cauze penale, inculpatul fiind condamnat la 3 luni închisoare pentru infracțiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 74 și art. 76 C.pen., săvârșită prin aceea că a sustras de la o societate comercială, la care era angajat 5 saci cu furaje concentrate, a invocat în recurs starea de necesitate, susținând că a comis fapta din cauza lipsurilor materiale și a stării de necesitate precară, a sa și a membrilor familiei sale.
Instanța de recurs, justificat, a respins recursul motivând că împrejurările invocate de recurent nu constituie un pericol inevitabil, de natură a nu putea fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, care, oricum nu putea fi considerată ca singura cale de salvare a familiei.
Într-o altă cauză, întemeiat, instanța a apreciat că nu se poate considera că inculpatul – condamnat pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășea limita legală – s-a aflat în momentul săvârșirii faptei în stare de necesitate chiar dacă a efectuat deplasarea pentru a procura medicamente pentru socrul său, bolnav de cancer. Se motivează că atâta vreme cât socrul inculpatului suferea de o boală incurabilă, cu o evoluție lentă și îndelungată, situație în care pericolul nu era nici neprevăzut, nici iminent, iar înlăturarea lui nu era posibilă prin administrarea unor medicamente.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE:
Constituția României;
Codul penal;
Codul de procedură penală;
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 1 iulie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 278/2006, pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 601 din 12 iulie 2006;
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 627 din 20 iulie 2006;
Legea nr. 224/2006, pentru modificarea și completarea Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 21 iunie 2006;
Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 august 2006;
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009;
Ordonanța de Urgență nr. 50/2006, privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prerogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 30 iunie 2006.
TRATATE, CURSURI:
George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, București, 1995;
Mihai Apetrei, Drept penal, Partea generală, Editura Victor, București, 2006;
Mihai Apetrei, Cleopatra Drimer, Drept penal, Partea generală, Teste grilă, Editura Victor, București, 2009
Costică Bulai, Bogdan Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Vasile Dobrinoiu, William Brânză, Drept penal, Partea generală, Editura LuminaLex, București, 2003;
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Partea Generală, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Traian Dima, Drept penal, Partea generală, Ediția a II-a, revăzută și adăugită în baza Legii nr. 278/2006, cu modificările Codului penal, Editura Hamangiu, București, 2007;
Vintilă Dongoroz și colectiv, Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Editura Academiei Române, București, 1969;
Ion Oancea, Drept penal, Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971;
Ilie Pascu, Drept penal, Partea Generală, Editura Hamangiu, București, 2007;
Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, Drept penal, Partea generală, Editura Chemarea, Iași, 1999;
ARTICOLE, PUBLICAȚII:
George Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, RDP nr. 1/2004;
George Antoniu, Legislația comunitară și Legea penală, RDP nr. 2/2000;
George Antoniu, Reflexii asupra pluralității de infracțiuni, RRD nr. 4/1999;
Mihai Apetrei, Ilie Pascu, Titularii plângerii prealabile, RDP nr.4/2000;
Tudor Avrigeanu, Pericolul social generic, Evaluare, RDP nr. 4/1997;
Ion Molnar, Participație penală, Elemente teoretice, RDP nr. 2/1998;
Vasile Papadopol, Contribuții la studiul infracțiunii colective, RRD nr. 9/1984.
JURISPRUDENȚĂ:
George Antoniu, Constantin Bulai, Practică judiciară penală, Partea generală, Vol. II, Editura Academiei Române, București, 1992;
Vasile Papadopol, Culegere de practică judiciară penală, pe anul 1993, Casa de Editură și Presă ȘANSA – SRL, București, 1994;
Vasile Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, Editura Continent XXI, București, 1995;
Vasile Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1995, Editura Continent XXI, București, 1996;
Vasile Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, Editura Holding Reporter, București, 1998;
Dan Lupașcu și colectiv, Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1994 – 1997, Editura ALL BECK, București, 1999;
Dan Lupașcu și colectiv, Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2000 a Curții de Apel București, Editura Rosseti, București, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Starea DE Necesitate – Cauze Care Inlatura Caracterul Penal AL Faptei (ID: 125191)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.