Starea de bine la vârstnicii din centre versus cei de acasă. [606125]

1
CAPITOLUL 1. STAREA DE BINE

1.1. DEFINIȚIA STĂRII DE BINE

Definiția stării de bine pe care o dă Organizatia Mondiala a Sanatatii, potrivit careia
binele nu este numai o stare de bine fizic, ci si o stare de bine mentală, o stare de bine la nivel
social , este definiția luată în considerare în literatura de specialitate. Cu alte cuvinte, acest
bine la care ne referim presupune un confort pe multiple planuri: familial, financiar, social la
nivel exins, de comunitate, oraș și de nație.
Sănă tatea psihic ă nu înseamn ă doar absența bolilor psihice. Sănă tatea psihic ă pozitivă
implică o stare de bine psihic, ce merge m ână în mână cu un sentiment de sine sănă tos (Ryff
si Singer, 1998).
Potrivit lui Ryff (1989), starea de bine psihologică este o implicare activă înt r-o serie
de provocări existențiale.
Este o stare subiectiv ă de bine sau de fericire ce constitu ie evaluarea de c ătre persoan ă
a propriei vieț i. (Diener et all, 2000).

1.2. EVOLUȚIA STĂRII DE BINE

Evoluția stă rii de bine s -a dovedit a avea o formă de “U”, adica oamen ii tind sa fie
mai fericiti la începutul și spre sfârșitul vieții și cei mai nefericiți la vârsta mijlocie. Î n general
starea de bine începe sa creasc ă din nou dup ă 50 de ani. Cercetator ii oferă trei ipostaze ce
cauzează această curbă î n for mă de “U”.
1. La jumătatea vieții, oamenii știu deja să îmi maximizeze punctele forte, să se
adapteze la slăbiciunile proprii și să își țină în frâu visele neîmplinite ;
2. Cum oamenii veseli tind să trăiască mai mult decât cei nemulțumiți, creșterea
stării medi i de bine în a doua jumătate a vieții poate fi un efect al selecției ;
3. Oamenii care își păstrează forma fizică bună și care își văd prietenii sau
cunoștințele de vârsta lor îmbolnăvindu -se sau murind învață în viață că, în anii ce
le rămân, să se concentrez e asupra lucrurilor bune din viața lor (Singer & Ryff,
(2001).

2
1.3. TIPURI DE STARE DE BINE

Conform unei cercetări realizate de Keys (2007) care a vizat starea de bine, evaluările
privind gradul de sentimente pozitive, fericirea, cu experiență și pe rcepții, satisfacția, față de
viața cuiva reprezintă în general starea de bine subiectivă. Un al doilea flux de cercetare a
stării de bine specifică dimensiunile funcționării pozitive în ceea ce privește starea de bine
psihologică și starea de bine socială . În general, starea de bine subiectivă constă în două
domenii largi – starea de bine emoțională (hedonia) și starea de bine pozitivă (eudaimonia).

1.3.1 . Hedonia: starea de bine emoțională
Clusterul de stare de bine emoțională al simptomelor reflectă p rezența și absența
sentimentelor pozitive despre viață, operaționalizate ca evaluări ale fericirii și satisfacției cu
viața și echilibrului dintre experiențele pozitive și negative care afectează o perioadă de timp.
Astfel, starea de bine emoțională poate fi conceptualizată ca echilibru al sentimentelor,
pozitive și negative, trăite în viață și sentimentele percepute, fericire și satisfacție.
 Afectează echilibrul: echilibrul dintre valoarea afectării pozitive și negative înregistrată
într-o perioadă de timp .
 Afecțiuni pozitive: simptome care sugerează prezența unor sentimente plăcute.
 Afecte negative: simptome care sugerează absența unor sentimente neplăcute.
 Satisfacția cu viața: un sentiment de mulțumire, pace și satisfacție din cauza
discrepanțelor mici d intre nevoi și nevoi, cu realizări și realizări.
 Fericire: având un sentiment general și experiență de plăcere, mulțumire și bucurie.

1.3.2 Eudaimonia: Funcția pozitivă
Starea de bine psihologică
Stare de bine subiectivă este mai mult decât prezența și a bsența stărilor afective; include,
de asemenea, prezența percepută și absența unei funcționări pozitive în viață. Funcționarea
pozitivă cuprinde șase dimensiuni ale bunăstării psihologice: acceptarea de sine, relațiile
pozitive cu ceilalți, dezvoltarea per sonală, scopul vieții, stăpânirea mediului și autonomia.

Starea de bine socială
Există mai multă stare de bine subiectivă decât stare de bine emoțională și
psihologică. Keyes (1988) a afirmat că funcționarea pozitivă include provocări și sarcini
sociale și propune cinci dimensiuni ale stării de bine sociale. În timp ce starea de bine

3
psihologică și componența sa, relațiile pozitive cu ceilalți reprezintă mai multe criterii private
și personale pentru evaluarea funcționării, starea de bine socială consemne ază criteriile mai
publice și societale prin care oamenii își evaluează funcționarea în viață. Aceste dimensiuni
sociale constau în coerența socială, actualizarea socială, integrarea socială, acceptarea socială
și contribuția socială.
Integrarea socială este evaluarea calității relației cuiva față de societate și comunitate.
Integrarea este, prin urmare, măsura în care oamenii simt că au ceva în comun cu ceilalți care
constituie realitatea lor socială, de exemplu, vecinătatea lor, precum și gradul în care ei simt
că aparțin comunităților și societății lor. Contribuția socială este evaluarea valorii cuiva
pentru societate. Aceasta include credința că unul este un membru vital al societății, cu ceva
de valoare pentru a da lumii. Coerența socială este percepț ia calității, organizării și machinării
(organizării) societății și include o preocupare pentru cunoașterea lumii. Actualizarea socială
este evaluarea potențialului și a t raiectoriei societății. Aceasta este credința în evoluția
pozitivă a societății și în sensul că societatea are un potențial care se realizează prin
intermediul instituțiilor și cetățenilor săi. Acceptarea socială este construcția societății prin
caracterul și calitățile altor persoane în general. Persoanele fizice trebuie să funcționeze în tr-o
arenă publică care constă în principal din străini. Persoanele care ilustrează acceptarea socială
a altora cred că alții sunt capabili de bunătate și cred că oamenii pot fi harnici. Acceptarea
socială a oamenilor posedă opinii favorabile asupra naturi i umane și se simt confortabilă cu
ceilalți.

1.4 DIMENSIUNILE STĂRII DE BINE

Carol Ryff împreună cu Keyes (1995) au elaborat un model ce cuprinde șase
dimensiuni ale stării de bine:
1. Acceptarea de sine .
Se referă la elemente ca: simțul valorii persona le, acceptarea de sine și capacitatea de
a gândi și acționa independent, atitudine pozitivă fata de propria persoană, acceptarea
calităților și defectelor personale, percepția pozitivă a experiențelor trecute și a viitorului.
Acceptarea de sine necesită me nținerea respectului pentru sine, în timp ce se confruntă cu
aspecte personale complexe și uneori neplăcute ale sinelui. În plus, indivizii acumulează un
trecut și au capacitatea de a -și aminti și de a -și aminti în timp. Persoanele sănătoase se percep
pozitiv pe parcursul vieții și acceptă toate părțile lor.

4
2. Relațiile pozitive cu alții,
Se referă la încredere în oameni, sociabilitate, intimitate, nevoia de a da și de a primi
afecțiune, atitudine empatică și deschisă. Relațiile pozitive cu alții constau în capacitatea de a
cultiva relații calde și intime cu ceilalți. Aceasta include și prezența unor contacte și relații
sociale satisfăcătoare.
3. Autonomia.
Autonomia personală este o trăsătură de personalitate, care diferențiază un individ în
raport cu alții c a orientare generală în relațiile sale cu mediul (fizic și social):
 Autonomia exprimă un grad de libertate și capacitate de deliberare neinfluențabilă și
facilă că trăsătură psihică a conștiinței de sine și a personalității.
 Autonomia personală este abilit atea unui individ competent de a -și conduce viața și de a
lua decizii pe baza informațiilor disponibile.
 Autonomia se referă la capacitatea individului și la libertatea sa de a se auto -guverna sub
aspect psihologic, moral și social.
 Autonomia se definește prin atributele: încredere în sine, orientare spre muncă și
identitate.
 Autonomia este competența sau capacitatea individuală de a înțelege, prin prisma
valorilor proprii, opțiunile relevante și consecințele unei decizii sau sarcini particulare 6.
 Autonom ia se referă la libertatea unei persoane de a -și aranja viața în concordanță cu
propriile dorințe și valori.
De fapt, pe parcursul timpului, în filosofie și în psihologie, termenul de autonomie a
fost pus în relație cu noțiuni diverse, unele imprecis și va g definite, precum: libertate, alegere,
decizie, independență, condiționare, intenționalitate, cauză, motivație, determinare, control,
raționalitate, responsabilitate, voință, agent, scop, sine.
4. Stăpânirea mediului .
Se referă mă modul de gestionare a treb urilor cotidiene, conștientizarea oportunităților
din jur, controlul asupra lumii externe, capacitatea de a crea contexte adecvate nevoilor și
valorilor personale. Mediul de stăpânire este angajamentul activ față de mediului înconjurător
pentru a -l modela pentru a -și satisface nevoile și dorințele. Persoanele sănătoase recunosc
nevoile și dorințele personale și, de asemenea, se simt capabile să ia și să se simtă permise să –
și asume un rol activ în obținerea a ceea ce au nevoie din mediul lor.

5
5. Scopul în vi ața
Subiectul este direcționat de scopuri de durata medie și lungă, de experiență pozitivă a
trecutului, de bucuria prezentului și relevanta viitorului, de convingerea că merita să te
implici. Scopul vieții captează percepția adultului de a avea direcția în viață, chiar dacă lumea
nu oferă sau nu oferă alternative nesatisfăcătoare. Persoanele sănătoase își văd viața de zi cu
zi ca îndeplinind o direcție și un scop și, prin urmare, își văd viața personală că fiind
semnificativă.
6. Dezvoltarea personală.
Cunoaștere de sine, cristalizarea imaginii de sine pozitive, creșterea responsabilității
personale fata de sine/ceilalți, creșterea capacității de decizie responsabilă, relaționare
interpersonală armonioasă, controlul stresului și păstrarea echilibrului în si tuațiile de eșec și
de succes, creșterea rezistenței la frustrare, autoevaluare realistă, autoanaliza erorilor,
eșecurilor, asumarea riscurilor, stăpânirea situațiilor de incertitudine, tehnici de învățare
eficiente, atitudini creative, opțiuni vocaționale realiste, elaborarea unor soluții alternative.
Dezvoltarea personală este capacitatea și dorința de a spori abilitățile și talentele
existente și de a căuta oportunități pentru o dezvoltare personală ulterioară. În plus,
persoanele sănătoase sunt deschi se experienței și au capacitatea de a identifica provocările
într-o varietate de circumstanțe.

1.5 FACTORII IMPLICAȚI ÎN STAREA DE BINE

Timp de mai mult de 20 de ani, studiul starea de bine psihologice a fost condus de
două concepții primare de funcțion are pozitivă. O formulă, tranșabilă la lucrarea lui Bradburn
(1969), a distins între afectarea pozitivă și negativă și fericirea denunțată ca echilibru între
cele două. Modificări conceptuale și metodologice construite pe această operaționalizare
timpurie a starea de bine. De exemplu, independența postulată a afectării pozitive și negative
a fost provocată și legată de eșecul de a distinge intensitatea și frecvența afectării (Diener,
Larsen, Levine, & Emmons, 1985). Frecvența afecțiunilor pozitive și negati ve tinde să se
coreleze negativ, în timp ce corelațiile intensității sunt, în general, pozitive. Aceste relații
conflictuale s -au spus că suprimă asocierea dintre efect pozitiv și negativ, creând astfel o
iluzie legată de independența componentelor. Dintre acestea, frecvența a fost promovată ca
fiind un indicator mai bun al bunăstării, deoarece poate fi măsurat mai bine și este mai strâns
legată de bunăstarea emoțională pe termen lung decât intensitatea (Diener & Larsen, 1993).

6
Alte inițiative s -au axat pe probleme de măsurare, solicitând indicatori mai valoroși și mai
fiabili de influență pozitivă și negativă și sugerând că eroarea de măsurare ascunde
bipolaritatea afecțiunilor pozitive și negative (Green, Goldman & Salovey, 1993).
Cea de -a doua concepție primară, care a câștigat importanță printre sociologi,
subliniază satisfacția vieții ca indicator -cheie al stării de bine. Privită ca o componentă
cognitivă, satisfacția vieții a fost văzută ca o completare a fericirii, dimensiunea mai afectivă
a funcționă rii pozitive (Campbell, Converse & Rodgers, 1976). De asemenea, alte studii au
analizat starea de bine în funcție de întrebările globale referitoare la satisfacția generală la
nivel de viață și la întrebările specifice domeniului muncii, veniturilor, relaț iilor sociale și
vecinătății (Diener, 1984).
Starea de bine și sănătatea psihologică sunt strâns legate, iar legătura poate deveni mai
importantă la vârste mai înaintate, numai pentru că prevalența bolilor cronice crește odată cu
vârsta înaintată. Pe măsu ră ce speranța de viață crește, iar tratamentele pentru boala care
amenință viața devin mai eficiente, problema de a menține starea de bine la vârste înaintate
este în creștere. Studiile efectuate de persoanele în vârstă arată că evaluările calității vieți i
sunt afectate de starea de sănătate a persoanei, însă constatarea frecventă a faptului că
evaluarea medie a vieții raportată de către populație crește cu vârsta sugerează că starea de
bine psihologică este afectată de mulți factori, alții decât sănătatea . Acestea includ condițiile
materiale, relațiile sociale și familiale, rolurile și activitățile sociale, factori care se schimbă și
odată cu vârsta. Există o literatură de cercetare în creștere care sugerează că starea de bine
psihologică poate fi chiar un factor de protecție în sănătate, reducând riscul bolilor fizice
cronice și promovând longevitatea. Să afirmat, de asemenea, că starea de bine psihologică ar
trebui abordată în evaluarea sănătății și ar trebui luată în considerare în alocarea resurselor
medicale. (Dolan & White, 2007)

Vârsta și starea de bine
Din anii 1950, studiile gerontologice au folosit starea de bine subiectivă ca o
construcție centrală pentru a caracteriza modurile normative și de succes ale îmbătrânirii.
Această direcție a fost faci litată de Erikson, care a oferit prima teorie cuprinzătoare despre
dezvoltare pe întreaga durată a vieții. Erikson a propus etapele de dezvoltare a adulților,
caracterizate de provocări unice de viață care oferă oportunități de creștere și de declin.
Studi ul stării de bine subiective în gerontologie a fost facilitat de două instrumente
principale: indicele de satisfacție a vieții (LSI) și scala morală a centrului geriatric din
Philadelphia (PGCMS). Fiecare dintre aceste scale a fost supusă analizei factoril or, care a

7
relevat aspecte pozitive și negative ale îmbătrânirii. În ansamblu, această primă generație de
cercetări privind starea de bine subiectivă și îmbătrânirea a stimulat conceptualizarea și
studiul îmbătrânirii cu succes. Teoriile timpurii și modele le de îmbătrânire au reprezentat -o
ca un proces de dezangajare și declin în funcționarea cognitivă, socială și emoțională. Până în
1967, aproximativ 30% dintre adulții cu vârsta de 65 de ani sau mai mult au trăit la sau sub
standardul de sărăcie al guver nului și au raportat o medie de 30 -40 de zile de activitate
restricționată din cauza sănătății lor anual. Cu toate acestea, spre deosebire de modelele de
îmbătrânire că declin uniform, mari studii naționale au arătat că vârsta avansată este adesea
asociată cu menținerea sau creșterea stării de bine subiective. O serie de teorii care se bazează
pe paradigma îmbătrânirii cu succes au apărut pentru a explica modul în care indivizii se
adaptează sau compensă pentru pierderi în același timp în care rezolvă noi p rovocări și
optimizează aptitudinile existente. În plus, studiul tranzițiilor de viață arată acum că mulți
indivizi formează în mod activ sensul de experiență stresantă, rezolvă acei stresori spre
satisfacția lor și, prin urmare, învață noi abilități de co ping și informații despre propriile lor
puncte forte și abilități (Keys, 2007).

Starea civilă . Deși este limitată, cercetările existente subliniază importanța studierii
influenței stării civile asupra stării de bine psihologice. Niciun studiu nu include r eferiri la
influența stării civile asupra scorurilor totale de bunăstare psihologică; totuși, au fost evaluate
scorurile pentru subscalele individuale. Bierman și colab. (2006) au abordat doar o singură
dimensiune a bunăstării psihologice, scop în viață. A ceștia au descoperit că persoanele care
se raportează că sunt căsătorite au obținut un punct semnificativ mai mare pe aceste subscale
decât cei care au raportat că nu sunt căsătoriți. Diferențele de gen nu au fost găsite în acest
studiu.
Clarke și colab. (2000) au constatat, de asemenea, că starea civilă a influențat starea
de bine psihologică la vârstnici canadieni cu vârsta de 65 de ani și pește. Starea civilă a fost
tratată ca o variabilă nominală: căsătorit, văduv, divorțat/separat și niciodată căsător it.
Seniorii căsătoriți au obținut un număr semnificativ mai mare decât grupurile necăsătorite pe
o serie de subscale de stare de bine psihologică. Persoanele căsătorite au obținut o valoare
semnificativ mai mare pe subscala "Scopul în viață", comparativ c u cei văduvi și niciodată
căsătoriți, subscala de autoacceptare, comparativ cu divorțat și separat și relațiile pozitive cu
ceilalți, comparativ cu cei divorțați, căsătoriți. În timp ce constatările au fost semnificative,

8
starea civilă a reprezentat doar o mică variație a scorurilor, variind de la 0,4% la 2,2% pe
subscale. Nu au fost raportate alte date semnificative privind starea civilă.
Vârstă. Motivul inițial pentru studierea stării de bine psihologice pozitive și
dezvoltarea unui instrument de măsurare a construcției a fost de a înțelege mai bine ce
înseamnă "îmbătrânirea cu succes" (Ryff, 1989). Astfel, Ryff și alți anchetatori au studiat și
au raportat constatări psihologice de bunăstare legate de vârstă mai mult decât orice altă
variabilă socio -demog rafică sau psihologică. Cel mai adesea, vârsta este tratată ca o variabilă
categorică, în esență, pe grupe de vârstă. Bunăstarea psihologică a persoanelor în grupuri de
vârstă de adulți mai tineri (18 -29 ani), adulți de vârstă mijlocie (30 -64 ani) și adulț i mai în
vârstă (vârsta de 65 de ani și pește) au fost comparate în studii transversale și longitudinale.
Diferențe au fost demonstrate între aceste grupe de vârstă prin intermediul scorurilor pe cele
șase scale de bunăstare psihologică.
În studiul lui Ry ff (1989), acesta a raportat constatările inițiale legate de vârstă. Ea a
comparat scorurile psihologice ale stării de bine a adulților tineri, adulții de vârstă mijlocie și
adulții mai în vârstă. Dimensiunea totală a eșantionului a fost de 321 de particip anți, 60%
femei și 40% bărbați. Rezultatele au arătat un efect semnificativ al vârstei, asupra stării de
bine psihologice. În mod specific, adulții de vârstă mijlocie au înregistrat o creștere
semnificativă în ceea ce privește autonomia și protecția mediul ui, comparativ cu adulții tineri.
Adulții mai în vârstă au obținut o notă semnificativ mai mare în ceea ce privește mediul
înconjurător decât omologii lor mai tineri, semnificativ mai scăzute în ceea ce privește scopul
în viață decât adulții în vârstă medi e și semnificativ mai mici în ceea ce privește creșterea
personală decât omologii lor mai tineri. Deși aceste constatări au fost semnificative din punct
de vedere statistic, diferențele de medii au fost mici, variind de la 2 la 8 puncte pe subscale.
Nu s -au constatat interacțiuni între vârstă și sex. Cu toate acestea, femeile au înregistrat o
creștere semnificativă în comparație cu bărbații la nivelul subscalei relații pozitive cu ceilalți.

9
CAPITOLUL 2. ASPECTE TEORETICE ALE DEPRESIEI

2.1 DEFINIREA STĂRII DE DEPRESIE
Depresia este descrisă în “The Cambridge dictionary of psychology” (an), ca o stare
de spirit caracterizată de emoții negative, energie scăzută, pierderea interesului pentru
activitățile obișnuite, pesimism, gânduri nerealiste negative despre sine și viitor și retragerea
socială. Stările scurte de depresie sunt normale după pierderi personale de diferite tipuri și
sunt considerate tulburări numai atunci când persistă pe perioade lungi sau interferează
semnificativ cu funcționarea zilnică ca și în diferite tulburări depresive.
Depresia se definește ca un ton emoțional pervaziv (extins) care influențează profund
punctul de vedere și percepția de sine, a altora și asupra altora și a mediului în general.
Adeseori confundată cu tristețea, ca re este o emoție normală și naturală, strâns legată
de anumite situații prin care trecem de -a lungul vieții (pierderea persoanelor semnificative,
despărțiri, concedieri, boli grave, divorț, etc.), depresia se diferențiază prin faptul că este o
stare care n u mai trece în timp, ba chiar tinde să se agraveze.
Dacă starea de tristețe de care vorbeam anterior se micșorează și trece în timp,
depresia devine constantă, mai profundă, și afectează starea generală, nivelul de
funcționalitate al persoanei în cauză.

2.2 ETIOLOGIA STĂRII DE DEPRESIE

Din punct de vedere medical, depresia este un concept care se adresează unei afecțiuni
cu simptome bine definite, cu o modalitate de exprimare variată, ca origine și gravitate. De
aceea, depresia în sens strict medical, este o boală a dispoziției care implică procese cognitive
și care are răsunet asupra funcționării întregului organism. Cu o frecvență în rândul populației
de 5-8%, depresia poate ajunge ca la vârsta de 65 de ani să fie diagnosticată la 15% din
subiecți, ia r la 70 de ani crește până la 26,9% în rândul bărbaților și 45,2% pentru femei
(Gräsbäck, 1996). Într -un studiu efectuat asupra bolnavilor internați în perioada 1975 -1977 la
Institutul Național de Geriatrie, A. Aslan și C. Bălăceanu – Stolnici au arătat că incidența
depresiei a fost de 16,5%, din care 77,6% au fost femei și 22,4% bărbați.
Prevalența depresiei variază în funcție de populația studiată, de definiția depresiei și
de metoda de diagnostic. Criteriile de diagnosticare a depresiei la vârstnici nu sunt foarte bine
stabilite; doar o treime din pacienții care necesită ajutor se adresează medicului specialist, din

10
aceștia 60% sunt subdiagnosticați, incorect tratați, primesc medicație necorespunzătoare, în
doze prea mici, pentru o perioadă prea scurtă. Prevalența depresiei la vârstnicii care se
adresează medicului în ambulator variază după unele studii între 13 -14%, după cum susțin
Evans și Katona (1993), care utilizează scala geriatrică a depresiei – Geriatric Depression
Scale (GDS) investigând vârstnic ii care se adresează medicului de familie. Gottfries (1997)
utilizează GDS modificată, într -un studiu efectuat în Suedia, în cazul vârstnicilor care se
adresează medicului de familie și stabilește o prevalență a depresiei la aceștia de 16%.
Incidența depr esiei crește la bolnavii care au un accident vascular în antecedente, 60%
din aceștia înregistrează un episod depresiv în primii 2 ani, iar procentul crește ulterior. De
asemenea, depresia este un factor de risc pentru bolnavii cu infarct miocardic acut (F rasure –
Smith, 1996, Glassman și Chapiro, 1998). Mortalitatea crescută rămâne însă cea mai
frecventă consecință a depresiei. Asocierea depresie – accident vascular cerebral are o
mortalitate mult crescută comparativ cu cu cea a pacienților care nu fac dep resie (Morrison,
1993). Vârstnicii îngrijiți la domiciliu, pentru diferite afecțiuni invalidante, care au asociată
depresia, au o rată de mortalitate de 3 ori mai mare decât cei cu afecțiuni asemănătoare dar la
care nu apare depresia. Creșterea mortalități i pacienților vârstnici la care apare depresia se
produce și prin creșterea ratei suicidului, care este de 2 ori mai mare decât la tineri și este de
6 ori mai frecventă în rândul bărbaților singuri cu vârstă peste 60 de ani.

2.3. CLASIFICAREA DEPRESIEI

Cele mai importante forme de depresii întâlnite la vârstnici sunt:
 depresiile din nevroză;
 depresiile pe fond psiho -organic cerebral (în boli cerebrale degenerative, vasculare,
infecțioase, toxice, tumorale);
 depresiile simptomatice (în boli dureroase , boli endocrine, metabolice etc.);
 depresiile endogene (psihoza maniaco -depresivă, melancolia de involuție);
 depresiile reactive (după traume psihice, stresuri, neadaptare socială, familială,
ocupațională).
Clasificarea cea mai admisă în ultimii ani es te cea urmând criteriul etiologic (Robins
Gr., an), mai potrivită geronto depresiilor (depresia vârstnicului): depresii primare, nelegate
de o boală psihică sau somatică, și depresii secundare unor boli somatice (infecțioase,
nutriționale, vasculare, endoc rine, neoplazice), unor boli psihice (sindroame cerebrale

11
organice, alcoolism, schizofrenii tardive și anterioare), unor terapii medicamentoase
(rezerpine, sedative, hipnotice, steroizi, propranol etc).

2.4 ETIOLOGIA DEPRESIEI LA VÂRSTNICI

În prezent s e acceptă ideea că etiologia depresiei la vârstnic este multifactorială și că
există factori de risc asociați acestora. Astfel, depresia apare în una din următoarele
circumstanțe:
 procesul normal de îmbătrânire
 condiții patologice ca: demență, afecțiuni n euro degenerative, miocardice,
 endocrine: tulburări tiroidiene, hiperparatiroidismul, S. Cushing, boala Addison;
neoplazii;
 metabolice: uremia;
 infecțioase: tbc, sifilis;
 sistemice: boala lupică, poliartrita;
 în deficiențe nutriționale,
 administrarea de droguri: rezerpină, metildopă, dioxină, barbiturice, estrogeni;
 administrarea de corticosteroizi, Plenul azide, Cimetidină Arena, cicloserină,
vincristină și rar: guanetidină, hidralazină, propranolol, levodopă.
 afecțiuni genetice.
Se presupune că met abolismul cerebral al neurotransmițătorilor, în special al
serotoninei și noradrenalinei, ar avea importanță patogenică în tulburările emoționale, în
special în tulburarea de dispoziție. Aceleași modificări se înregistrează la bolnavii cu
Alzheimer sau la cei care înainte de deces au avut demență vasculară.

2.5. DIAGNOSTICAREA DEPRESIE LA VÂRSTNICI

În diagnosticul depresiei este necesar mai întâi să individualizăm faza subclinică ce
constă din astenie, inactivitate, preocupări ipohondrice. De asemenea, e ste necesar să se
culeagă informații heredo -biologice, eventuale simptome maniaco -depresive în antecedente
colaterale și de asemenea, date privind structura psihologică a subiectului, ținând seama că
înaintarea în vârstă accentuează tendințele preexistente spre introversie, izolare, resemnare.
Boala depresivă trebuie mai întâi deosebită de oscilațiile de dispoziție, de depresiile
de situație,de depresiile secundare altor tulburări psihice sau somatice.

12
Se va ține seama că stările de malnutriție prin defi citele proteice și vitaminice cu
deosebire din grupul B, în dietele sărace, se pot însoți de simptome care pot simula depre sia:
astenie progresivă sau apatie.
De un interes deosebit este dignosticul diferențial între depresie și demență,
cunoscând faptul că multe stări depresive sunt diagnosticate drept demențe (supradiagnosticul
demenței). În principiu, trebuie reținut că, în timp ce pacientul dement își ascunde tulburările,
cel depresiv se plânge (exagerat) de ele. Se apreciază că 10 -20% din cazurile dia gnosticate ca
demențe sunt în realitate stări depresive de involuție .
Crizele depresive, la vârstnici, sunt declanșate de evenimente psiho -sociale, de natură
existențială cum sunt pierderea partenerului de viață, a locuinței, greutățile materiale, apariț ia
unei boli cu pronostic sumbru, pierderea integrității în urma unei boli sau instituționalizarea
făra consimțământul persoanei vârstnice.

2.6 EVOLUȚIE ȘI TRATAMENT

Debutul depresiei la vârstnici poate fi brusc, reactiv, psihogen la o psihotraumă
intensă, sau lent -progresiv. Evoluția acestei boli are unele particularități, cum ar fi: intervalele
devin tot mai scurte după fiecare nouă fază depresivă, se maresc ca și durată episoadele
depresive, dar se atenuează ca și simptomatologie cu o monotonie pro gresivă a conținutului.
În lucrarea lor, Norcross și colaboratorii ( 2003) au evidenția faptul că termenul de
depresie este utilizat frecvent și de multe ori abuziv. După cum am spus și la diagnosticare,
trebuie să facem diferența între „depresie” și „tri stețe”. Tristețea face parte din stările afective
prezente în viața de zi cu zi a persoanelor echilibrate psihic, constituind reacția emoțională
firească față de pierderile suferite pe oricare dintre planurile existenței noastre . Ceea ce face
diferența înt re depresie și tristețe este faptul că depresia este o tulburare psihică, fiind
înregistrată în urma unui eșec al adaptării persoanei, iar tristețea este o manifestare normală a
sistemului psihic uman ce se declanșează ca o adaptare eficientă a persoanei l a situația
perturbatorie.
Tratamentul stărilor depresive se adresează factorilor etiologici determinanți sau
favorizanți, putând fi schematizat în:
 tratament prin mijloace psiho -sociale;
 tratamentul suferințelor organice ale creierului și al afecțiunilor somatice responsabile
de exostența stărilor depresive;
 tratament prin mijloace psiho -farmacologice.

13
Tratamentul utilizând mijloacele psiho -sociale este deosebit de important și adesea,
ignorat, pe nedrept; este un tratament etipatogenic fiindcă,cum am văz ut, la baza multor
depresii stau ca factori declanșanți (sau favorizanți) factori psiho -sociali specifici bătrâneții.
Astfel,sunt necesare construirea unui climat psihologic familial, favorabil, în care bătrânul să
se considere util și nu marginalizat, men ținerea unor legături firești, afective cu membrii
familiei, pregătirea psihologică pentru unele schimbări,mai greu suportate de vârstnici .
Tratamentul s uferințelor organice tratabile: afecțiuni vasculare, tumorale și
infec țioase; al bolilor somatice: boli cerebro -vasculare, digestive, diabet etc.), reprezintă una
din direcțiile terapeutice eficace în depresie.
Tratamentul prin mijloacele psiho -farmacologice în formele ușoare și m edii include
psihoanaleptice și mai ales, trimoanaleptice (inhibitori de mon oaminoxidază selectivi)
inclusiv IMAO minore de tipul produselor procainice. În formele mai g rave, antidepresive
triciclice cu efect secundar anticolinergic (A tenție ! – Pot duce l a scăderea tensiunii arteriale și
hipotensiune ortostatică), de tipul antidep rinului, amitriptilinei; în formele cu anxietate
importantă -anxiolitice (haloperidol, tioridazin); hipnotice: meclotenoxat; se supraveghează
atent formele grave, cu tendință de sinucid. Conform regulilor de baza din secțiile de
neurologie -psihiatrie, mânui rea antidepresivelor (tratamentului de bază, cât și a tratamentelor
specifice pe persoană sau diagnostic), trebuie facută cu mare grijă , ajustându -se dozele în
funcție de reacțiile de până atunci ale pacientului, iar în cazuri extreme, utilizându -se cu mar e
grija tranchilizantele, mai greu de suportat de depresivi, riscând instalarea unor sindroame
confuzionale atât pentru cadrul medical, asistenta medicala și aparținători.
Se va recurge la spitalizare în următoarele situații:
 când există un risc suicidar;
 în prezența unor condiții socio -economice precare;
 în cazul unui pacient izolat, trăind singur;
 coexistența cu o boală somatică gravă care poate fi agravată de persistența depresiei;
 când terapeuticele administrate nu sunt eficace și se pune problema unor terapii forte –
antidepresive în perfuzie, electroșocuri;
Depresiile tardive sunt geropatii majore. Ele trebuie diagnosticate precis și precoce,
tratate corect, ceea ce va diminua și riscul suicidar.

14
CAPITOLUL 3. SATISFACȚIA CU VIAȚA

3.1. DEFINIȚIA CO NCEPTULUI

Satisfacția este definită ca reprezentând „starea subiectivă rezultată din împlinirea
necesităților, lipsa de tensiuni, de anxietate; se fundează pe aprecierea pozitivă a modului de
desfășurare a vieții în general sau a unei stări particulare a acesteia” (Zamfir în Zamfir și
Vlăsceanu coord.., 1993, pp.522 –523). Dacă ne referim la satisfacția față de viață remarcăm
caracterul polisemantic al acestui concept, în sensul că „pe de o parte este folosit ca un
indicator general de bunăstare subiectivă , din altă perspectivă este numai o componentă (cea
cognitivă a acestuia)” (Bălțătescu, 2003, p.254).

3.2. INDICATORI CE DETERMINĂ SATISFACȚIA CU VIAȚA

Domeniul bunăstării subiective este considerat ca reprezentând produsul a trei
componente aflate în strânsă legătură: satisfacția față de viață, afectele pozitive și afectele
negative (Diener, 1984; Diener și Suh, 1997). Referindu -se la domeniul bunăstării subiective,
cercetătorul olandez Ruut Veenhoven plasa indicatorii privind satisfacția, alături de c ei ce
măsoară fericirea sau mulțumirea, în centrul abordărilor privind cunoașterea calității
subiective a vieții indivizilor. Veenhoven (1989) consideră satisfacția față de viață ca
reprezentând măsura în care indivizii își evaluează „viața ca întreg”, sub liniind astfel
caracterul general al acestui indicator. Măsurarea satisfacției se realizează și prin utilizarea
unei palete largi de indicatori privind aspectele concrete ale vieții: satisfacția față de serviciu,
satisfacția față de viața de familie, satis facția față de nivelul material, satisfacția față de
petrecerea timpului liber etc.

3.3. MODELE EXPLICATIVE ALE SATISFACȚIEI CU VIAȚA

Un model de bunăstare psihologică a fost propus de Ryff, în urmă cu peste 25 de ani,
pentru a aborda omisiunile în form ulele de funcționare umană pozitivă care au predominat în
anii 1980. În ultimele decenii, cercetările experimentale au conturat existența a două orientări
relaționate, dar distincte: una care tratează fericirea și plăcerea (starea de bine hedonică) și

15
una centrată pe potențialul uman (starea de bine eudaimonică) (Waterman apud Ryff &
Keyes, 1995; Keyes, Shmotkin & Ryff, 2002)
Deși cercetările empirice considerabile în anii 1980 au avut în vedere bunăstarea, așa
cum au fost studiat și în segmentele de psiho logie, acestea s -au axat în mare parte pe
rapoartele fericirii, satisfacției de viață și afectării pozitive.
E. Diener (1984) susține teoretic și practic validitatea modelelor dintre satisfacția
generală și satisfacția față de domeniile vieții prin model ele bottom -up și top-down . Conform
perspectivei bottom -up, satisfacția generală față de viață este rezultatul luării în calcul de
către individ, într -o măsură evaluativă generală, a tuturor aspectelor vieții, în timp ce
perspectivă top-down susține că satisfacția generală față de viață determină modul în care
individul evaluează diversele aspecte ale vieții (Diener, 1984). Cu alte cuvinte, modelul
bottom -up afirmă existența unei relații între aspectele vieții și evaluarea generală a
satisfacției, în timp ce modelul top -down susține existența unei relații cauzale dinspre
satisfacția generală spre evaluarea aspectelor vieții.
În Etica nicomahică Aristotel afirmă că nu există un model unic de ajungere la fericire
și nici o unică formă de manifestare a acesteia , deoarece semnificația acesteia depinde de
subiect: „Unii cred că ea (n.m. fericirea) face parte din bunurile vizibile și clare, că
plăcerea, bogăția sau onoarea, alții cred altfel și adesea unul și același om o privește diferit
(bolnavul ca sănătate, săr acul ca bogăție) […]. Unii însă cred, că dincolo de multele bunuri
[de acest fel], se află un altul care există prin el însuși, fiind în același timp cauza ce
condiționează calitatea tuturor celorlalte de a fi bunuri” (Aristotel, 1988, p.183). Marele
filosof grec surprinde faptul că atingerea fericirii, și în principiu a unui nivel ridicat al
bunăstării subiective, este un proces determinat de particularitățile fiecărui individ și
influențează perspectiva pe care individul o are asupra vieții. Aristotel c onsideră că fericirea
poate fi atinsă prin trăirea în acord cu eul adevărat. (Aristotel, 1988).
J. Bentham (1748 –1832) și J. S. Mill (1806 –1873) a promovat modele de calcul ale
fericirii plecând de la utilitatea adusă individului de activitățile întreprin se de acesta (apud
Ene, 2000). Utilitariștii considerau că starea de fericire atinsă la un moment dat poate fi
înțeleasă pe baza faptelor individului angrenat în încercarea de a -și satisface propriile nevoi
(Ene, 2000). Cu alte cuvinte, bunăstarea subiecti vă rezidă din satisfacerea nevoilor
indivizilor. Această afirmație ne permite să considerăm că utilitarismul explică fericirea pe
baza unor relații bottom -up. Satisfacția generală a fost descrisă fie ca un predictor, fie ca un
produs al domeniilor vieții ( Singley, 2005). Din perspectiva modelului bottom -up, evaluarea
pe care individul o face vieții constituie, în mod indirect, și o evaluare a aspectelor particulare

16
ale acesteia. Satisfacția, în general, este văzută ca reprezentând o rezultantă, un produs al
unor aspecte punctuale, astfel este subliniată importanța evenimentelor trăite de individ în
generarea evaluării globale a vieții sale. Perspectiva bottom -up consideră că semnificația
acordată subiectiv de către individ evenimentelor și caracteristicilor vieții se transpune în
satisfacții particulare și că însumarea acestora dă naștere la ceea ce numim satisfacție față de
viață (Campbell, Converse & Rogers, 1976, apud Diener, 1984).
Într-un articol publicat în „Journal of Personality and Social Psychology ”, în anul
1995, o serie de autori (Feist, Bodner, Jacobs, Miles, și Tăn,) au realizat o analiză privind
modul în care cele două perspective explicative privind satisfacția față de viață sunt susținute
prin concluziile studiului psihosocial, în care ambele modele explicative se pretează în
aceeași măsură la analiza datelor. Astfel, că luând în calcul și variabilele utilizate (sănătate,
gândire constructivă, asumpțiile vieții, etc), nu se poate afirma că una dintre abordări se
susține într -o mai mare măsură decât cealaltă. Cu toate acestea, disputa dintre cele două
modele teoretice, privind satisfacția cu viața este în continuare marcată de divergențe.
Campbell, Converse și Rodgers (1976), în schimb, subliniază faptul că factorii
obiectivi (aspectele concret e ale vieții indivizilor) explică în mod satisfăcător bunăstarea. Cei
trei autori dezvoltă o teorie privind asumarea de către individ a unui anume grad de satisfacție
în urma unor comparații pe care acesta le realizează între starea obiectivă ce se dorește a fi
evaluată și o serie de factori externi, care devin standarde subiective.
Totodată s -au realizat studii care au urmărit să demonstreze că factorii genetici au o
mare influență asupra modului în care indivizii își evaluează viața. Lykken și Tellegen, în
1996, au argumentat că 80% din variația bunăstării subiective este explicată prin factori
genetici.
În concluzie, putem spune că domeniul satisfacției față de viață reprezintă produsul
unui sistem de relații de determinare, prin care influența se trans mite atât de la general la
particular și în sens invers, dezvoltându -se astfel o serie de rapoarte de influențare reciprocă
între satisfacția generală și satisfacția față de domeniile vieții.

17
3.4. SPIRITUALITATEA ȘI SATISFACȚIA CU VIAȚA

Există o bibliografie bogată care a indicat că spiritualitatea joacă un rol important în
viața adulților în vârstă, în procesul de moarte și în urmărirea stării de bine fizice și
psihologice.
Termenul de spiritualitate se referă la experiențele psihologice ale
religiozității/spiritualității raportate la un sens individual al conexiunii cu individul; integrarea
sinelui și sentimente de teamă, gratitudine, compasiune și iertare (Greenfield, 2009).
În 1991, Barcus (apud Ramirez, Lumadue & Wooten 2007), a investigat r elația dintre
implicarea religioasă, starea de bine spirituală și satisfacția cu viața, pe un lot format din 425
studenți din Indiana. Rezultatele au arătat o corelație pozitivă între starea de bine spirituală și
satisfacția cu viața. Van Dierendonk și Moh an (2006) au sugerat că starea de bine spirituală
ar trebui să fie văzută ca o componentă a stării de bine eudaimonice care, în schimb,
consolidează actualizarea Eului. Recent, unii cercetători au descoperit că satisfacția față de
viață se corelează poziti v cu experiențele spirituale, iar aceste experiențe s -a dovedit ulterior a
fi corelate pozitiv cu scopul în viață al unui individ (Kas, 1991 apud Willis, 2009).
Satisfacția cu viața presupune definirea obiectivelor în viață pe baza naturii inerente a
fiecărei persoane, urmărirea atingerii acestor obiective dând scop și însemnătate propriei
vieți.

18
CAP 4. PERSOANELE V ÂRSTNICE

4.1 CONSIDERENȚE GENERALE

„Fascinația tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte a captivat oamenii
dintotdeauna, manifestându -se în forme diferite de -a lungul timpului, de la credințele și
ritualurile arhaice până la experimentele genetice contemporane. Toți oamenii doresc să
trăiască mult dar nimeni nu vrea să fie bătrân, afirma Voltaire, surprinzând aforistic real itatea
că a fi bătrân poate fi dificil. <Bătrânețea are haine grele> se spune la români. Cu <haine
grele> se îmbracă însă un procent tot mai mare al populației globului, astfel că asistăm astăzi
la ceea ce unii au numit <The silent revolution>. Revoluția t ăcută, denumire metaforică
ilustrând procesul ireversibil al îmbătrânirii demografice” (Sorescu, 2010, p. 327).
“Din punct de vedere social, bătrânețea este echivalentă cu dezangajarea față de
rolurile sociale active, retragerea din viața profesională și a doptarea altor roluri dintre care
unele cu caracter pasiv de dependență, iar altele cu caracter activ – compensator.” (Bonchiș &
Secui, 2004, p. 381).
Interesul crescut acordat astăzi studiului bătrâneții și îmbătrânirii are o justificare
complexă. Este v orba în primul rând cum am menționat și mai sus de fascinația „tinereții fără
bătrânețe și a vieții fără de moarte”, care a captivat oamenii din totdeauna, manifestându -se în
forme diferite de -a lungul timpului, de la credințele și ritualurile religioase a rhaice, până la
experimentele genetice contemporane. În al doilea rând, schimbările demografice din ultimul
secol au generat o oarecare îngrijorare, sursă a preocupărilor de a găsi soluții la provocarea
adresată de îmbătrânirea populației Globului sistemel or de sănătate și protecție socială.
În România, populația vârstnică a fost supusă timp îndelungat unor lipsuri materiale
deosebit de importante ceea ce a făcut ca majoritatea acestui grup să trăiască sub limita
sărăciei. În ultimii ani au fost înființate numeroase asociații ale persoanelor vârstnice care
susțin tot mai energic drepturile la o viață mai bună pentru toți cei trecuți de vârsta
pensionării.
Sunt considerate a fi persoane vârstnice, cele care se află în perioada în care manifesta
un declin pe p lan fiziologic, psihologic și social, ca urmare a evoluției firești din punct de
vedere biologic. Îmbătrânirea este ansamblul proceselor pe care le suferă un organism, după
faza sa de dezvoltare (Fontaine, 2007).
Provocările vârstei a III -a presupune un lu ng șir de transformări anatomofiziologice
dar și psihosociale. Aceasta nu se manifestă uniform la toți indivizii. În fața îmbătrânirii nu

19
suntem egali, starea de sănătate influențează foarte mult procesul de îmbătrânire, deoarece nu
toate organele și funcț iile noastre psihologice îmbătrânesc în același ritm, unele -și păstrează
capacitățile, iar altele se deteriorează suferind chiar un proces patologic.
Știința care studiază toate modificările morfologice, fiziologice, psihologice și sociale,
pe care timpul le imprimă asupra organismului uman, este gerontologia . Știința care studiază
mijloacele de luptă împotriva efectelor îmbătrânirii și se ocupă cu aspectul terapeutic al
gerontologie, este geriatria . Cu toate că procesul de îmbătrânire se manifestă diferit de la un
individ la altul, literatura de specialitate, stabilește totuși diferite periodizări ale vârstelor.
Astfel, Organizația Mondială a Sănătății consideră:
 vârsta mijlocie, medie sau de tranziție, ca fiind vârsta până la 59 de ani.
 Perioada vârstni că fiind între 60 și 74 de ani.
 Bătrânețea, după 75 de ani.
 Longevitatea, fiind perioada de după 85 de ani .
Componentă importantă a îmbătrânirii este definite de activitățile de zi cu zi. Deși
avem multe definiri și măsuri de îmbătrânire cu succes (Depp & Jeste, 2006), un cadru mai
propice îl au Rowe și Kahn (1997, 2015). Pe baza cercetări lor, au elaborate un model ce
include trei componente: risc scăzut de boală, capacitate fizică și psihică ridicată și implicare
în viață. Deoarece conceptul de îmbătrâ nire continuă să evolueze, cu definiții care includ,
printre altele, bunăstarea psihologică, adaptarea și compensarea schimbărilor vieții (Cho,
Martin & Poon, 2015), angajamentul activ rămâne o componentă critică (Rowe & Kahn,
2015). Mulți vârstnici își me nțin viața activă (James, Pitt -Catsouphes, Coplon și Cohen,
2013) și, în plus, vârstnicii îmbătrânesc cu succes în concordanță cu teoria angajamentului
activ, de exemplu păstrarea ocupațiilor și a hobby -urile, indivizii au discutat despre
îmbătrânirea cu s ucces a acestora (Knight & Ricciardelli, 2003).
Vârstnicii care se angajează într -un spectru larg de activități au o sănătate fizică mult
mai bună și o satisfacție a vieții mai ridicată (Brajsˇa -Zˇ ganec, A., Merkasˇ, M., & Sˇ verko,
I. (2011).
Oamenii d e știință socială s -au concentrat asupra întrebării ce antrenează oamenii să –
și evalueze viața în termeni pozitivi. Această definiție a bunăstării subiective a devenit o
etichetă a satisfacției cu viața și se bazează pe standardele individului pentru a det ermina ce
este viața bună. Deși starea de bine, dintr -o perspectivă subiectivă, a devenit o idee populară
în ultimul secol, acest concept poate fi urmărit de mai multe milenii (Diener, 1984).
Definiția de bunăstare subiectivă subliniază astfel experiența emoțională plăcută.
Acest lucru poate însemna fie faptul că persoana se confruntă cu cele mai multe emoții

20
plăcute în această perioadă de viață, fie că persoana este predispusă la astfel de emoții,
indiferent dacă este sau nu în prezent în prezent. Satisfa cția cu viața și afectarea pozitivă sunt
studiate atât de cercetători subiectivi în domeniul bunăstării.

4.2 PROCESUL DE ÎMBĂTRÂNIRE ÎN ROMÂNIA

Acest capitol urmărește să definească conceptele legate de procesul de îmbătrânire,
înfățișând un tablou al accentuării îmbătrânirii asupra României.
Pentru a demonstra și mai ales pentru a a avea un suport pentru cele menționate în
continuare, am adăugat sintetic, opiniile organizațiilor din România cu privire la proiecția
demografică a României. Conform tabe lului de mai jos, Cornelia Mureșan (1999) face o
proiecție asupra populației României până în anul 2030. Acesta este împărțit în grupe
omogene ca vârstă și sex, aplicând totodată și condițiile de fertilitate și mortalitate specific
anului calendaristic ant erior, 1996. Conform acestor date, descreșterea numerică a populației
este vizibilă pe viitor.
Tabel 1. Populația României proiectată și structurile ei demografice, conform variantei de
proiectare P1 – mortalitate și fertilitate constantă la nivelul anului 1996
1997 2000 2005 2010 2015 2020 2025 2030
Populația totală(mii) 22 582 22 435 22 130 21 698 21 112 20 378 19 554 18 671
Procent față de 1997 100% 99,30
% 98% 96,10% 93,50% 90,20% 86,60% 82,70%
Nașteri în cursul anului
(mii) 234 235 226 211 182 159 146 137
Tineri (0 -19 ani) (mii) 6 340 5 850 5 280 4 602 4 302 3 997 3 617 3 236
Adulți (20 -59 ani) (mii) 12 198 12 410 12 731 13 002 12 567 12 000 11 699 10 974
Bătrâni (60+ani) 4 044 4 174 4 120 4 094 4 243 4 380 4 238 4 460
Procent tineri (0 – 19 ani) 28,10% 26,10
% 23,90% 21,20% 20,40% 19,60% 18,50% 17,30%
Procent adulți (15 -59
ani) 54% 55,30
% 57,50% 59,90% 59,50% 58,90% 59,80% 58,80%
Procent bătrâni
(60+ani) 17,90% 18,60
% 18,60% 18,90% 20,10% 21,50% 21,70% 23,90%
Procent sex
Feminin 51% 51,10
% 51,30% 51,50% 81,70% 51,80% 52% 52,20%
Procent sex
Masculin 49% 48,90
% 48,70% 48,50% 48,30% 48,20% 48% 47,80%
Sursa: Cornelia Mureșan, 1999, pag. 212

Conform datelor colectate de Fundația principesei Margareta a României, în
recensământul din 2011, aprox imativ 16,1% (3,25mil) din populația României era
reprezentată de persoane cu vârsta de peste 65 de ani, iar 1,3% (261,581 persoane) au vârsta

21
de 85 de ani. (Analiza aspectelor sociale ale vârstnicilor din România – Fundația principesa
Margareta a României ). Astfel, rezultă că în România o persoană din șase are peste 65 de ani.
În ceea ce privește singurătatea, în 2015, peste un milion de vârstnici se declară singuri sau
afectați de singurătate, ceea ce conduce la efecte dezastruoase asupra sănătății fizice , psihice
și a calității vieții (“Îmbătrânirea populației în context european și în România – perspective”,
Consiliul Național al Persoanelor Vârstnice, 2016)

4.3 PRINCIPALELE NEVOI IDENTIFICATE ÎN RÂNDUL VÂRSTNICILOR
DIN ROMÂNIA

Conform analizelor int erviurilor acordate în această campanie, cu sprijinul fundației
principesa Margareta a României, fiecare vârstnic este unic prin întreaga sa complexitate, cu
toate acestea găsim elemente comune în rândul nevoilor exprimate în interviu.
În ceea ce priveșt e nevoile identificate, 16% mărturisesc un sentiment acut de
singurătate, 13% aveau nevoie de sprijin financiar, 8% aveau nevoie de îngrijiri la domiciliu,
4% au semnalat cazuri medicale grave, 4%, implicare și voluntariat în cadrul fundației, 4%
consilier e juridică, 3 % au cerut internarea într -un cămin, 1% au semnalat abuzul la care sunt
supuși, 1% cerând consiliere psihologică, iar restul de 46% au venit cu diverse informații.
(Analiza aspectelor sociale ale vârstnicilor din România – Fundația principesa Margareta a
României).

4.4 VÂRSTNICII DIN PROPRIUL DOMICILIU

Domiciliul este definită astfel: este acea dimensiune a vieții unei persoane organizată
în spațiile casei și ale relațiilor interpersonale . Este deci un concept care depășește cadrul
casei : cuprinde, de exemplu, micile ritualuri, adică micile habitudini.
Așadar, domiciliul nu este înțeles că o limită , ci ca o casă deschisă, casa a relațiilor
sociale și a experiențelor. Domiciliul, este perceput așadar, ca o casă – ambient, ca un
context dotat cu sens pentru persoană, pentru că reprezintă istoria sa, cultura sa, sentimentele
sale, habitudinile, adică experiența trăită (Scassellati, 2001, p.25).
Există două categorii de bătrâni: bătrânii tineri și bătrânii bătrâni. Mai ales când
vorbim de v ârstnicii care stau în propriile lor case, cu sau fără familiile lor.

22
Bătrâni tineri putem să le spunem celor care au între 60 -75 de ani. Aceștia se pot
descurca singuri acasă, fiind independenți de ajutorul celor din jur. Mai ales dacă nu au
probleme de sănătate care să le afecteze integritatea fizică sau psihică.
Bătrânii bătrâni sunt cei peste 75 de ani, aceștia fiind în proporție de 70% dependenți
de un membru al familiei. Chiar dacă nu vor să recunoască. Atât la nivel locomotor, imunitar
dar și psih ic, apar modificări ce pot îngreuna activitatea cotidiană de zi cu zi a vârstnicilor.
Aceștia fiind mai lenți în activitatea locomotorie, datorită problemelor articulare, scăderii
masei musculare, slăbirii sau alterării unor organe vitale care impun admini strarea unor
medicamente tintă pentru a susține funcționarea lor optimă. Creșterea gradului de dependență
interpersonală, slăbirea dinamismului instinctiv, sentimentul de insecuritate, greutatea
trecutului, mai mult, accentuarea tendinței de reactualizare și retrăire a trecutului și, totodată,
de interpretare a prezentului prin prisma lui, toate acestea însoțesc deopotrivă bătrânețea.
(Șchiopu, 1997, p.109).
Problema veniturilor este încă una prea puțin abordată. Consecințele îmbătrânirii
apasă greu asupr a persoanelor în vârstă. Cu cât ești mai bătrân, cu atât mai mare este
posibilitatea să fii sărac. La persoanele foarte în vârstă este foarte probabil să -și fi epuizat
economiile, să -și fi uzat hainele și mobilă și trăiesc din venituri provenite din spriji nul
acordat. Este o caracteristică extrem de importantă, dat fiind faptul că bătrânii au o mai mare
nevoie de căldură, hrană bună, medicamente, vizite mai dese la medicii specializați pe
domenii diferite și ajutoare speciale, în forma diferitelor modalităț i de sprijin.
Două aspecte trebuie menționate în legătură cu vârstnicii care stau în propria locuință.
În primul rând, cu cât ești mai bătrân, cu atât este mai mare probabilitatea să locuiești într -o
locuință veche. Multe persoane în vârstă au îmbătrânit într-o singură casa și adesea nu au
venituri suficiente pentru a o întreține în condiții rezonabile. Locuințele mai vechi sunt cu o
mai mare probabilitate lipsite de amenaj ări de bază, cum ar fi toalet a în interiorul casei,
izolați e și ap ă caldă. Pe de al tă parte, cu cât ești mai în vârstă, cu atât este mai mare
probabilitatea să fii în vreo instituție de ocrotire. Sănătatea se deteriorează o dată cu vârsta.
Cu toate că acesta este un lucru inevitabil, Audrey Hunt a stabilit în studiul său asupra
bătrânilo r că 98,9% din grupul de vârstă de 65 -69 de ani ieșea cu regularitate din case, în
vreme ce din grupul de peste 85 de ani, numai 79,4% (citat de Gal, 2003, p. 224). Artrita și
reumatismul sunt cele mai incriminate de către bătrânețe și conduc la reducer ea mobilității, la
un mare număr de bătrâni, iar acestea se înrăutățesc o dată cu vârsta.

23
4.5 VÂRSTNICII INSTITUȚIONALIZAȚI

Analizând tendințele familiei de a forța instituționalizarea, se constată că motivațiile
sunt de ordin obiectiv (dificultatea fami liei de a se ocupa de îngrijirea a 2 -3 generații, copiii
proprii, bunici și uneori străbunici, restrângerea condițiilor de locuit în noile medii urbane,
deteriorarea psihică și fizică a vârstnicilor care necesită îngrijiri și supraveghere permanentă)
și de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, tendința tinerilor de a evita grija și
datoriile pe care le au față de vârstnicii lor, o anume psihologie individualistă, pragmatică,
care respinge aspectele triste ale vieții, c a bătrânețea, invaliditatea , moartea, omițând că și
acestea fac parte din viață, chiar când privesc pe proprii lor membri vârstnici ai familiei).
Plasamentul este considerat și ca o deresponsabilizare a familiei; un plasament corect trebuie
să se facă potrivit nevoilor persoanei și la dorința acesteia.
Decizia de instituționalizare este un act de mare răspundere. Familia, medicul,
asistenta socială sunt cei care decid instituționalizarea; această decizie va fi întotdeauna
urmarea unei reflexii etice. Circa 3,5 % din populația în vâ rstă de peste 60 -65 de ani este în
spitale sau în instituții de ocrotire. Cifra coboară la circa 1,4 % în grupa de vârsta 60/65 -74 și
ajunge la 19,2 % în grupul de peste 75 de ani.
Centrul de îngrijire este descris ca o instituție care distruge identitat ea de sine, sau,
mai degrabă, ca un loc în care persoanele în vârstă își creează propriul lor univers, încercând
să se adapteze. Îmbătrânire este evidențiată în m od inevitabil, prin dezangajare sau printr -un
proces de implicare în noi activități. Teoriile cel mai des invocate în gerontologie indică
schimbările care au loc o dată cu pensionare, schimbări în roluri, activit ăți, continuitate ș i/sau
discontinuitate, situați e economică.
Studii dezvoltate în spațiul european au ajuns la concluzia că factori prec um statutul
ocupațional se diminuează după pensionare. Cu toate acestea, o educație consistentă și
comportamente le sănătoase dezvoltate pe tot parcursul vieții, susținut e de un ven it demn,
poate ajuta individul în procesul de îmbătrânire.
Vârstnicii inter nați nu pun toți și în același mod continuu probleme medicale. Se poate
afirma că nu toți bătrânii internați într -un cămin -spital sunt și bolnavi în înțelesul strict al
cuvântului. O parte din ei sunt doar „bătrâni”, cu polideficiențe de vârstă, cu un diag nostic
care poate fi formulat ca „uzură cronogenă”; ei pot avea infirmități stabile, mono – sau
plurihandicapuri, ceea ce iarăși nu poate fi asimilat cu noțiunea de boală în evoluție, care
necesită tratament. Ei „suferă” adesea de izolare, de carențe afecti ve, de abandon sau
semiabandon, de pierderea tonusului vital; toate acestea trebuie însă atenuate, limitate în

24
evoluție, iar „tratamentul” nu poate fi întotdeauna medicamentos, fiindcă de fapt nu dispunem
de un tratament curativ al tuturor suferințelor și, în mod deosebit, a celor psiho -sociale
determinate de bătrânețe. În aceste cazuri, în absența unei sau unor boli, când suferințele sunt
mai ales expresie a procesului de îmbătrânire, sarcinile echipei vor urmări să facă aceste
suferințe mai suportabile, o biectul nemaifiind vindecarea curativă, ci creșterea calității vieții.
Psihologul american Abraham Maslow formulează următoarele necesități ale omului
pentru asigurarea unui confort psihic, fizic și social:
 satisfacerea nevoilor de subzistență ;
 de securit ate;
 de dragoste și acceptare ;
 de statut social ;
 de auto actualizare.
Persoanele vârstnice trebuie să aleagă liber propriul stil de viață atât timp cât acest
lucru este posibil. De asemenea, îngrijirea sănătății și acordarea de servicii pe care starea
funcțională a acestora le impune, constituie un aspect deosebit de important. În timp ce
lumea/familia reprezintă spațiul destinderii, al libertății și autonomiei, instituția este un spațiu
închis, în interiorul căreia libertatea și autonomia sunt pierdute, p rin faptul că sunt instituite
norme de conduită obligatorii, strict supravegheate, care au un caracter de constrângere.
Scăderea capacităților de adaptare a vârstnicilor se face puternic simțită, în special
legată de schimbarea mediului, înțelegând prin a ceasta mediul locuibil, mediul de viață. Cu
cât vârsta este mai înaintată, cu atât stresul mutării este mai puternic și consecințele acestuia
mai dezastruoase. Stresul schimbării reședinței evidențiază rolul pe care -l are locuința în
echilibrul biologic al bătrânului. Pe măsura înaintării în vârstă, a restrângerii mobilității,
locuința devine principalul loc de desfășurare a vieții vârstnicului, singurul său univers. Tot
ce este legat de mediul său locuibil, cadrul intim, obiectele, amintirile, membrii fami liei, îi
oferă un sentiment de siguranță, de liniște; tot ce se află în afara acestui mediu îl neliniștește,
îi strecoară îndoieli și teamă. „Tulburările de internare” pot debuta încă înainte, în perioada
care o precede la vârstnicii aflați la domiciliu. E i devin anxioși, agitați, depresivi în momentul
când iau cunoștință de perspectiva internării într -o instituție de ocrotire pe termen lung. Odată
realizată internarea, în unele cazuri se poate asista la ceea ce s -a numit „criza
(decompensarea) confuzională de internare”, situație clinică complexă, spectaculară,
dramatică, care din fericire este reversibilă în cele mai multe cazuri. Se va construi în jurul
bolnavului o atmosferă apropiată, de înțelegere, blândețe și calm; membrii familiei sau
aparținătorii c are l-au adus la internare vor rămâne mai mult în preajma vârstnicului; i se vor

25
lăsa obiectele la care ține și îmbrăcămintea personală, totul în scopul unei adaptări și integrări
progresive. I se va explica cu răbdare rostul internării, necesitatea unui c ontrol al sănătății, al
instituirii unei terapii; îi vor fi prezentați colegii de cameră. Nu va fi introdus de la început în
saloane cu bolnavi grav, agonici, agitați, revendicativi.

4.6 ANXIETATEA VÂRSTNICILOR

Ursula Șchiopu (1997) prezintă anxietatea ca o stare afectivă, vagă, de neliniște, de
apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din
punct de vedere psihologic. Anxietatea are intense sentimente de insecuritate (generate, în
special, de teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri și catastrofe iminente).
Totodată, anxietatea generează produse imaginative abundente, care nu pot fi ignorate și nici
eliminate și care pun stăpânire pe persoană și o domină.
În cazul vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu internarea lor
în instituțiile de ocrotire. Bătrânii se simt abandonați, izolați. Această izolare este un fenomen
social cu implicații psihice. Într -un studiu, se arată că, în Români a, internarea bătrânilor este
întotdeauna însoțită de fenomene de anxietate. Numărul tot mai ridicat al comportamentelor
suicidare în cazul vârstnicilor din căminele de bătrâni reprezintă o mărturie în acest sens.
Având mai multe grade de manifestare, anxi etatea crește odată cu vârsta. Chiar și o ușoară
scădere a randamentului intelectual este considerată ca fiind o rezultantă a anxietății.
În afara neplăcerilor produse de anxietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina și
unele dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv -compulsive. Cea mai
frecventă manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială. În linii mari, simptomele pot fi
grupate în simptome psihice și somatice. Cele psihice sunt dominante, constante, precoce:
agitați e psihomotorie, accentuare relativ bruscă a senzațiilor de fatigabilitate, insomnie rebelă
la medicația care înainte era eficace, idei de culpabilitate, de prejudiciu, de insecuritate, de
îngrijorare exagerată față de cei de acasă, idei ipohondriace, nosof obie, negativism, teama de
oprire a inimii, de oprirea circulației, teama de ocluzie intestinală, teama de a nu putea urina,
cancerofobie. Anxietatea pare mai frecventă la femei, pe când manifestările obsesivo -fobice
sunt mai frecvente la bărbați.
Un alt grup de simptome îl constituie modificările de nutriție. Bolnavul scade în
greutate, devine palid, adinamic, nu mai părăsește patul; eventualele leziuni trofice
preexistente. Realitatea arată că intensitatea anxietății crește odată cu momentul

26
instituționa lizării și scade proporțional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorbă
nu numai de o recție de adaptare, ci și de un răspuns la o serie de eforturi de integrare.
Suferința nevrotică la vârsta înaintată implică probleme mai complexe decât în t recut.
În perioadele de regresie, elementele involuționale și frecvența bolilor cronice duc la
ștergerea granițelor dintre factorii somatogeni, endogen și psihogen. Nici la alte vârste nu
există o delimitare specifică nevrozei.
Ca și în cazul nevrozelor, la vârsta înaintată, apar probleme de diferențiere a factorilor
endogeni, psihogeni și organici. Cele mai frecvente sunt psihozele de tip depresiv: psihoze
depresive organice (în primul rând, apărute pe fond vascular), psihoze depresive endogene și
psihoze reactive. Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite la bătrâni. Psihozele sunt stări
psihice patologice care se manifestă prin tulburări de judecată, gândire sau comportamente,
prin perceperea denaturată a realității obiective, a mediului extern și ca o rea cția denaturată a
bolnavului față de aceste realități.
Problematica bătrâneții și îmbătrânirii este și va rămâne un teren generos de studiu, iar
în condițiile demografice actuale, chiar o cerință de prim ordin. Cunoașterea tuturor fațetelor
bătrâneții, cu bucuriile, avantaje, dureri și vulnerabilități, precum și cunoașterea nevoile reale,
dar și a celor resimțite de populația vârstnică reprezintă o cerință fundamentală calității vieții.
De asemenea, cunoașterea condițiilor de trai, a stilului de viață și a posibilităților concrete de
satisfacere a necesităților vitale devine o cerință esențială pentru societate, atâta vreme cât
bătrânețea este o etapă naturală a vieții, pe care nimeni nu o poate evita. Într -o societate aflată
într-un proces accelerat de îmb ătrânire, calitatea vieții înseamnă din ce în ce mai mult
calitatea vieții celor aflați în cea de -a treia perioadă a vieții. Este necesară întreprinderea de
acțiuni sociale concrete și conjugate din partea tuturor celor din jur, a societății, în general, î n
vederea asigurării unei îmbătrâniri sănătoase, a unei vieți calitative, dar cu costuri sociale cât
mai scăzute, mai ales pentru categoria vârstnicilor.
Condiția unei „bătrâneți reușite” sub toate aspectele este menținerea angajamentului
social, potrivit lui Fontaine (2008, p.176). Definind angajamentul social prin două
componente. Prima este practicarea unor activități sociale utile, iar a doua este menținerea
relațiilor sociale. De aceste două aspecte depind calitatea vieții celui pensionat, starea de b ine
subiectivă și satisfacția de a trăi.

27
CAPITOLUL 5. CALITATEA VIEȚII LA VÂRSTNICI

Conceptul de calitatea vieții apare în secolul XX, baza lui fiind însă clădită anterior în
cadrul unor domenii ale cunoașterii și acțiunii precum filosofia și științe le sociale. Termenul a
fost lansat în literatura de specialitate de A. Schlesinger și K. Galbraith, dar cele mai notabile
precizări cu privire la semnificația lui au fost făcute de B. de Jouvenel (Arcadie ou l’art du
mieux -être, 1971). Acest termen exprimă amenitatea (proprietatea de a fi plăcută, agreabilă,
atractivă) condi țiilor de existență, fiind efectul global al facilităților, ușurărilor pe care
progresul social le pune la dispoziția indivizilor, în cadrul unei societăți determinate. Mai
exact, calita tea vieții reprezintă „totalitatea posibilităților oferite individului de către societate
de a-și amenaja existența, de a dispune produsele și de a folosi serviciile pentru a amenaja
existența sa individuală după trebuințele, cerințele și dorințele proprii .” (de Jouvenel, 1971,
apud, Apostol, 197, p.198).
Începând cu anii ’70 apar numeroase lucrări cuprinzând evaluări globale ale calității
vieții americanilor. O definiție a termenului este dată de WHOQOL (World Health
Organization Quality of Life Group’s) , înțelegându -se prin „calitatea vieții”: „percepția
indivizilor asupra poziției lor în viață, în contextul culturii și sistemelor de valori în care
trăiesc și în raport cu obiectivele lor, așteptările și standardele lor”. Acesta este un concept
complex, o „interacțiune de dimensiuni obiective și subiective”, cuprinzând aspecte privind
starea de sănătate a persoanei, starea ei psihologică, nivelul de independență, relațiile sociale,
precum și raporturile cu mediul în care trăiește. (Carr A.J., Higginson I.J ., Robinson P.G.,
2003, p.3).
Foarte repede, preocuparea trece în Europa, unde în cele mai avansate state, precum
Germania, Suedia sau Olanda, apar primele rapoarte sociale. Influența se întinde și în Europa
de Est, unde Rudolf Andorka, în Ungaria, și Că tălin Zamfir, în România, întreprind cercetări
de calitatea vieții încă de la sfârșitul anilor ’70. În România, aceste studii au căpătat o
adevărată tradiție după 1990, când se înființează, sub egida Academiei Române, Institutul de
Cercetare a Calității Vi eții (ICCV) care întreprinde cercetări periodice de monitorizare, dând
un impuls puternic învățământului și cercetării în domeniu. O multitudine de lucrări pe
această temă sunt publicate în revistă de profil Calitatea vieții, editată de Academia Română.
(Bălțătescu în Zamfir, Stănescu, 2007, pp.82 -83).
De fapt, în esența ei calitatea vieții implică o abordare calitativă a vieții social -umane,
așa cum este ea evaluată de către experți și cum este ea trăită de către subiecți.

28
În ceea ce privește calitatea vieții persoanelor vârstnice, în literatura gerontologică se
disting opt „modele” ale calității vieții care pot fi aplicate acestei categorii de vârstă. Astfel
(Mollenkopf, Walker, 2007, p.6):
1. Indicatorii sociali de nivel de trai, sănătate, longevitate și în special, cu referire la
datele pe venit, avere, morbiditate și mortalitate;
2. Satisfacerea nevoilor umane, de obicei măsurată prin satisfacția subiectivă a
indivizilor;
3. Indicatorii subiectivi de satisfacție a vieții și bunăstare psihologică, stimă, împ linire
sufletească și fericire, măsurate prin utilizarea de bareme standardizate și teste
psihometrice;
4. Indicatorii de capital social sub formă de resurse personale, măsurate prin indicatori
de rețele sociale de sprijin, prin participarea la activități și prin integrarea în
comunitate;
5. Resursele ecologice și de vecinătate care acoperă indicatori obiectivi, cum ar fi:
nivelurile de crimă, calitatea locuințelor și serviciilor sociale, precum și accesul la
mijloacele de transport, precum și indicatori subiec tivi, cum ar fi satisfacția cu
locuința, relațiile de vecinătate, siguranța personală;
6. Sănătatea, cu accent deosebit pe capacitatea de funcționare fizică și mentală;
7. Modele psihologice, măsurate prin factori, cum ar fi competențe cognitive, control,
adapt are, autonomie, independență;
8. Abordări hermeneutice, subliniind valorile individului, percepțiile și interpretările
sale.
Alți autori disting opt „domenii” relevante în analiza calității vieții persoanelor de
vârsta a treia. Acestea sunt (Bond, Corner, 2004, p.6):
1. Satisfacția subiectivă: calitatea globală a vieții, așa cum a fost ea evaluată de către o
persoană fizică în vârstă;
2. Factorii fizici de mediu: standardul de locuințe sau de aranjamente instituționale de
viață, controlul asupra mediului fizic, accesul la facilități, cum ar fi magazine,
transport public și furnizori de petrecere a timpului liber;
3. Factorii de mediu social: familia și rețelele sociale și de sprijin, nivelele de activitate
de agrement și de contact cu organizațiile statutare și vo luntare
4. Factorii socio -economici: venit și avere, nutriție și standard general de viață;
5. Factorii culturali: vârstă, gen, etnie, religie și fond de clasă;
6. Starea de sănătate: bunăstarea fizică, capacitatea funcțională și sănătatea mentală;

29
7. Factorii de personalitate: bunăstarea psihologică, morală, satisfacția cu viața și
fericirea;
8. Factorii de autonomie personală: capacitatea de a face alegeri, de a exercita controlul
și de a negocia pe cont propriu.

30
CAPITOLUL 6. OBIECTIVE LE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

6.1. OBIECTIVE:
1. Eviden țierea diferențelor dintre vârstnicii instituționalizați și cei din mediul familial în
ceea ce privește starea de bine și depresia.
2. Evidențierea diferențelor de gen în ceea ce privește saatisfacția cu via ța, starea de bine
și depresia.
3. Surprinderea relațiilor existente între starea de bine, satisfacția cu viața și depresia.

6.2. IPOTEZE GENERALE:
1. Există diferențe în ceea ce privește starea de bine a vârstnicilor în funcție de mediul în
care locuiesc.
2. Vârs tnicii instituționalizați au un nivel mai ridicat al depresiei față de cei care locuiesc
in mediu familial (acasă).
3. Există diferențe de gen în ceea ce privește starea de bine.
4. Există diferențe de gen în ceea ce privește satisfacția cu viața.
5. Există diferen țe de gen în ceea ce privește nivelul depresiei (analiza atât a diferențele
de gen în mediul familial cât și în cel instituționalizat).
6. Există o asociere negativă între starea de bine și depresie, atât la vârstnicii
instituționalizați cât și la cei care l ocuiesc acasă.
7. Există o asociere între satisfacția cu viața și depresie în funcție de mediul în care
locuiesc.
8. Satisfacția cu viața se asociază cu starea de bine.

31
6.3. DESIGN

Cercetarea corelațională evaluează relația între variabile naturale cu scopul de a
identifica relații care să permită predicții.
Acest tip de abordare non -experimentală este unul dintre cele mai frecvent întâlnite în
practica de cercetare. Obiectivele specifice cercetărilor corelaționale sunt axate pe
evidențierea unei aso cieri (variații concomitente) între variabile, sau pe efectuarea predicției
unei variabile prin intermediul valorilor altei/altor variabile. Aceste obiective sunt puse în
evidență prin indicatori specifici care măsoară intensitatea și sensul asocierii dint re diverse
fenomene de ordin psihic (atitudini, caracteristici, comportamente etc.) sau prin indicatori de
predicție.
Coeficientul de corelație este un indice cantitativ al direcției și mărimii unei relații
predictibile între variabile.
Corelația poate f i de două feluri:
– Corelația pozitivă : dacă valorile unei variabile măsurate cresc și valorile
celeilalte cresc ;
– Corelație negativă: dacă valorile unei variablie cresc, valorile celeilalte
descresc.
Clasificare în funcție de criteriul temporal:
– cercetare t ransversală
– cercetare longitudinală
– cercetare eșantioanelor succesive independente
Designul transversal presupune analiza unui eșantion o singură dată. Se efectuează la
un moment dat bine precizat și folosește ca metode observația, anchetă, teste, probe.
Cercetări ale eșantioanelor succesive independente presupun o succesiune de evaluări
transversale. Folosește ca metode:
 observația;
 teste;
 aparatura sau instrumente identice la fiecare testare;
 se fac măsurători pe loturi succesive de subiecți.
Scopul studiului corelațional este acela de a măsura și a determina modul de asociere,
de covariație a unor insușiri psihice. În cadrul acestor studii putem determina și identifica
relațiile predictive prin măsurători sau evaluari ale covarianței între variabile , așa cum
evoluează ea în mod natural.

32
6.4. PARTICIPANȚI

Cercetarea s -a desfășurat în cadrul Complexul de Servicii Sociale al U.A.T. Moinești,
județul Bacău. Din totalul de 68 de participanți, 33 dintre ei au fost vârstnici instituționalizați
în centrul social pentru persoane vârstnice din Moinești, iar 35 au fost vârstnici care locuiau
în propria casă. Cei care locuiau în propria casă au fost vârstnici de pe raza municipiului
Moinești, jud Bacău și comunele adiacente. Vârstnicii au avut vârste cuprinse î ntre 59 și 94
de ani, cu o medie de 74,74 ani.

Figura 1 – Reprezentarea grafic a mediului în care locuiesc participanții

Din numărul total de vârstnici, 31 de participanți au fost de genul masculin și 37 de
participanți de genul feminin.

Figura 2 – Reprezentarea grafic a genului participanților

Categoria de persoane găzduite în centrul pentru vârstnici erau:
 Persoanele în vârstă, independente fizic și psihic – persoane fără probleme mari de sănătate
psihică și fizică;
Instituționaliza
ți; 33 Neinstituționaliz
ați; 35
Masculin; 31
Feminin; 37

33
 Persoane semidependente – persoane cu posibilități reduse a activităților casnice și sociale,
imobilizate parțial;
 Persoane în vârstă, dependente – persoane imobilizate permanent la pat.

Categoria de persoane aflate la domiciliu erau:
 Persoanele în vârstă, independente fizic și ps ihic, făra probleme de sănătate majoră;
 Persoane semidependente – persoane cu posibilități reduse a activităților casnice și sociale,
imobilizate parțial care aveau sprijin din partea familiei.

6.5. INSTRUMENTE UTILIZATE

6.5.1. Scala geriatrică de evalu are ( Anexa 2)
Scala geriatrică de evaluare a fost dezvoltată de Yesavage și colab. (1983) Pentru
construcția scalei a fost selectate 100 întrebări despre care se crede că au potențialul de a
distinge depresivii vârstnici de normali. În alegerea acestor înt rebări, a fost luată în
considerare includerea materialelor care acoperă o gamă largă de subiecte relevante pentru
depresie, cum ar fi plângerile somatice, plângerile cognitive, motivația, orientarea în
viitor/trecut, imaginea de sine, pierderile, agitația , trăsăturile obsesive și starea de spirit în
sine. A fost selectat un format da/nu pentru ușurința administrării. Întrebările au fost, de
asemenea, formulate într -un format care să nu alarmeze pacienții sau să îi facă prea
defensivi., presupunând că acest e caracteristici ale scalei ar maximiza utilizarea ei ca
instrument de auto -evaluare a depresiei la vârstnici. După selectarea acestor elemente pentru
includerea în chestionar, a fost administrat în forma sa de auto -evaluare a 47 de subiecți.
Subiecții era u fie bătrâni normali care trăiau în comunitate, fără plângeri de depresie și fără
istoric de boli mintale, nici subiecți spitalizați pentru depresie. Atât pacienții de sex masculin,
cât și cei de sex feminin au fost incluși dintr -un număr de spitale din S anta Clara County
California. Toți subiecții aveau peste 55 de ani. Din numărul total au fost extrași 30 de itemi,
care au corelat semnificativ cu scorul total pentru includerea în GDS. Corelația mediană
dintre aceste elemente a fost de 0,675 (interval = 0 ,47-0,83). Pentru elementul 100, corelația
medie a fost de 0,51 (interval = -0,07 până la 0,83).
Deși doisprezece dintre cele 100 de articole originale au evaluat plângerile somatice
(de exemplu tulburări de somn, anorexie, scădere în greutate, simptome c ardiace sau
gastrointestinale), nici unul dintre acestea nu se număra printre cele 30 de elemente care au

34
corelat cel mai puternic cu scorul total. Corelația mediană dintre elementele somatice și
scorul total a fost de 0,33 (interval = 0,02 -0,45). Astfel, aceste elemente au fost excluse din
scală finală, deoarece nu îndeplineau criteriul pur empiric adoptat ca bază pentru includerea
unui articol.
Dintre cele 30 de întrebări selectate pentru includerea în CDS, 20 au indicat prezența
depresia atunci când răs punsul este pozitiv, în timp ce alte zece au indicat depresie atunci
când au răspuns negativ. Întrebările au fost aranjate într -un format de 30 de articole, de o
singură pagină și comandate astfel încât să maximizeze acceptarea pacientului a
chestionarului . Scopul principal pentru construirea GDS a fost de a oferi un test de screening
fiabil pentru depresie la populația vârstnică, care ar fi ușor de administrat și nu necesită
timpul sau abilitățile unui intervievator instruit.
Scala a fost folosită într -o cercetare care a inclus două grupuri de subiecți. Primul
dintre aceștia (n = 40) a constat din persoane vârstnice normale recrutate la centre locale
superioare și proiecte de locuințe. Acești subiecți nu aveau istorii de boală mintală și
funcționau bine în comunitate. Al doilea grup (n = 60) a constat din subiecți aflați sub
tratament pentru depresie. Acești subiecți au fost atât interni, cât și ambulatorii, bărbați și
femei, precum și în Administrația Veteranilor, în județ și privat. Subiecții aflați sub t ratament
au fost diferențiați în grupuri ușoare și severe de depresie. Criteriile utilizate frecvent pentru
grupurile de ambulatoriu/spitalizare nu au fost folosite, deoarece în unele regiuni, cum ar fi
serviciul județean de sănătate mintală, mulți depresi vi severi au fost ambulatori, în timp ce în
alte regiuni, cum ar fi Administrația Veteranilor, multe persoane deprimate ușoare au fost
bolnavi spitalizați. În schimb, s -a decis divizarea grupului de subiecți deprimați clinic în
grupuri ușoare și severe, pe baza faptului că aceștia îndeplineau sau nu criterii de diagnostic
(RDC) pentru o tulburare afectivă majoră (depresie). Aceste criterii, provocate în timpul unui
interviu clinic, implică opt simptome: pierderea în greutate, dificultatea somnului, pierdere a
energiei, întârzierea psihomotorie, pierderea interesului sau plăcerea în activitățile obișnuite,
sentimentele de auto -reproș sau vinovăție, plângerile de diminuare a capacității de
concentrare și gânduri recurente de deces sau sinucidere. Cinci sunt nec esare pentru a face
diagnosticul. Folosind aceste criterii a fost posibilă separarea depresivilor într -un grup
"ușoară" (n = 26), având o medie de 3,4 simptome ale criteriilor RDC și un grup "sever" (n =
34), cu o medie de 5,9 simptome criterii RDC. Rezult atele au arătat că subiecții clasificați ca
normali au prezentat rezultate semnificativ mai mici la fiecare dintre scale, comparativ cu
subiecții cu depresie severă și, în timp ce grupul cu depresie severă a înregistrat mai mare
decât fiecare dintre celela lte două grupuri (Yesavage et al., 1983).

35
6.5.2. Scala satisfacției cu viața B (Anexa 3)
Scala de satisfacție a vieții (Scala de evaluare a satisfacției vieții, LSR) a fost
formulată de Neugarten și colaboratorii , care este o scală de evaluare a satisfacț ie cu viața
(Miao, 2007). Aceasta este scala de evaluare. Acest studiu se bazează pe scala de satisfacție
cu viața B . Un total de 12 întrebări ale scalei sunt de la cel mai mic scor de satisfacție 0 la cel
mai înalt grad de satisfacție de 22 de ani. Perfo rmanța satisfacției de viață era, la rândul său,
de la cel mai mic la cel mai înalt. Conținutul LSIB și LSR este de 0,58 și 0,55; Este în
concordanță cu evaluarea unui psiholog clinic la 0,47 și, respectiv, 0,39. Coerența LSIA și
LSIB este de 0,73 (Zhao & Xi, 2011).
Scala a fost folosită într -un studiu realizat pe un eșantion de 263, 129 de băieți și 134
de fete cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani, medie – 16,20. Studiul a vizat relația dintre
satisfacția cu viaț, a îngrijirii familiei, a dependenței psih ologice. Rezultatele au arătat că
există o asociere pozitivă semnificativă între satisfacția cu viață a elevilor de liceu și
îngrijirea familiei. De asemenea nu au existat diferențe de gen în ceea ce privește satisfacția
cu viață, dependența și prejudecăți le.

6.5.3. Indicele de spiritualitate al stării de bine (Anexa 4)
Descriere și masurare: Definește spiritualitatea ca un sentiment de sens sau scop,
dintr -o sursă transcendentă. Este un instrument de 12 itemi care măsoară percepțiile cuiva de
calitatea l or spirituală a vieții. Scara este împărțit în două subscale: (1) subscala de auto –
eficacitate și (2) de viață schema subscala.
Fiecare element de răspuns pe o scală cu 5 puncte variind de la 1 (Acord) la 5 (Total
dezacord).
Studiile empirice au ident ificat legături semificative între religie, spiritualitate și
sănătate. Motivele acestor asociații, totuși, nu sunt clare. În mod obișnuit, religia și
spiritualitatea au fost măsurate prin indicii globali (de exemplu, frecvența participării la
biserică, re ligie și spiritualitate auto -evaluată) care nu specifică cum și de ce religia și
spiritualitatea afectează sănătatea. Autorii Hill și Pargament (2003) subliniaza în studiul lor
progresele recente in definirea conceptelor de religie si spiritualitate si mas urile teoretic si
functionale legate de sanatate. De asemenea, ele indică spații pentru creștere în
conceptualizare și măsurare a religiei și spiritualității. Prin măsuri de religie și spiritualitate
mai apropiată conceptual de sănătatea fizică și mentală (de exemplu, apropierea de
Dumnezeu, orientarea religioasă și motivația, sprijinul religios, lupta religioasă), psihologii

36
descoperă mai mult despre contribuțiile distinctive ale religiei și spiritualității la sănătate și
starea de bine.
Studiul lui Frey , Daaleman și Peyton (2005) legate de sănătate legate de spiritualitate
sunt amenințate de lipsa unor distincții conceptuale între religie și spiritualitate, de utilizarea
probelor mici, neenergizabile și de eroarea de măsurare în multe instrumente care ca ptează în
mod incorect și nevalid acest domeniu. revizuiesc dovezile privind constructul și validitatea
Indicelui de spiritualitate al stării de bine (SIWB), un instrument conceput pentru a măsura o
dimensiune a spiritualității legate de starea de bine sub iectivă în populațiile de pacienți.
SIWB a fost dezvoltată folosind metode de cercetare calitativă și ulterior conceptualizată cu
două dimensiuni; auto -eficacitate și schema de viață.

6.6. PROCEDURĂ

Cercetarea prin an chetă are urmatoarele caracteristic i:
1. Selectarea eșantionului:
Am ales să desfășor cercetarea pe raza Municipiului Moinești, județul Bacău, mai
exact în cadrul Complexul de Servicii Sociale al U.A.T. Moinești, secția de vârstnici
instituționalizați unde am chestionat primul grup – vârstni cii instituționalizați; în momentul
respectiv, 33 din 45 de vârstnici, 5 dintre ei neavând discernământ în rezolvarea sarcinii, iar 3
refuzând participarea la cercetare. Iar al doilea grup a fost ales din rândul vârstnicilor care
locuiau în propria casă. A ici am avut 35 de participanți, atât din mediul rural, cât și din
mediul urban.
2. Utilizarea unui set de întrebari dinainte pregatit:
Participanții au fost informați de scopul cercetării și au fost întrebați dacă vor să
participe și că se pot retrage în ori ce moment, pe parcursul cercetării. Au primit și acordul de
participare și informații legate de acesta, apoi setul de chestionare. Pe parcursul completării
lor am răspuns și întrebărilor participanților, legate atât de chestionar cât și despre
desfășurarea cercetării și scopul ei, în termeni adecvați, fără ca intervenția să afecteze în mod
voluntar sau involuntar, răspunsurile participanților.

37
6.7. FACTORI CARE POT AFECTA VALIDITATEA CERCETĂRII ȘI
MODALITĂȚI DE CONTROL

Variațiile externe: pacienți a flați sub influența medicamentelor sau cu boli neuro -psihice.
Luând în considerare specificul lotului de subiecți , completarea chestionarelor s -a realizat
prin citirea conținutului de către examinator și notarea răspunsurilor selectate de către
participanț i pe chestionar. Acest tip de colectare de date favorizează intreruperile prin
întrebări suplimentare sau solicitarea de repetare a enunțului, întreruperi care nu au fost
similare pentru toți participanții. Oboseala, lipsa de interes și chiar capacitatea r edusă de
înțelegere a solicitărilor au putut afecta validitatea cercetării, mai ales dacă participantul nu a
semnalat aceste situații.
6.8. ASPECTELE ETICE

Participanții au fost informați cu privire la acord de participare care conținea date
despre sco pul cercetării, modul în care se va desfășura cercetarea, de asemenea a fost
menționat faptul că participarea este voluntară, se pot retrage în orice moment pe parcursul
cercetării și au fost informați despre confidențialitatea datelor și folosirea lor doa r pentru
lucrarea de licență.

38
CAPITOLUL 7. REZULTATELE CERCETĂRII
ȘI INTERPRETAREA LOR

Tabelul 1. Indicatori statistici descriptivi folosți în cercetare

N Minim Maxim Media Abaterea
standard Simetrie Boltire
Depresia 68 43 57 50,95 3,52 -,20 -,27
Satisfacția 68 9 18 13,95 1,82 -,64 -,50
Starea de bine psihologică 68 13 23 18,72 2,35 -,07 -,57

Tabelul 1 prezintă indicatorii statistici descriptive pentru variabilele incluse în cercetare.

Tabelul 2. Rezultatele testului t pentru eș antioane independente în ceea ce privește starea de
bine a vârstnicilor în funcție de mediul în care locuiesc.
Mediul în care locuiește M SD t df p
Starea de
bine Centru pentru vârstnici 17,78 2,16 –
3,41 66 0,01
Locuință 19,60 2,21

Testul t pentr u eșantioane independente evidențiază diferențe semnificativ statistice în
ceea ce privește starea de bine, astfel vârstnicii instituționalizați ( M = 17,78, SD = 2,16) nu
prezintă rezultate asemănătoare cu cei care stau în propria locuință ( M = 19,60, SD = 2,21) ,
t(66) = -3,41, p =0.01). Starea de bine a vârstnicilor care locuiesc la domiciliul propriu este
mai ridicată decât a celor care locuiesc în centru de îngrijire.
Astfel ipoteza numărul 1, conform căreia, există diferențe în ceea ce privește star ea de
bine a vârstnicilor în funcție de mediul în care locuiesc se confirmă.

Merz și Consedine (2009) au realizat un studiu în care au fost incluse 1118 persoane,
cu vârste variate și cară avut ca scop asocierea dintre sprijinul familial și starea de bine
persoanelor vârstnice. Un alt obiectiv a fost de determina cea mai bună combinație liniară
dintre suportul emoțional, suportul instrumental și stilurile de atașament care prezic starea de
bine. Suportul emoțional a fost, în general, asociat cu o stare de bine mai bună, în timp ce
sprijinul instrumental a fost asociat cu scăderea stării de bine. După cum era de așteptat,
aceste asociații erau calificate prin stilul de atașament. Primirea suportului emoțional a avut

39
un sprijin pozitiv și instrumental mai put ernic, mai puține efecte negative asupra stării de bine
a persoanelor în vârstă cu securitate sporită a atașamentului. Dat fiind creșterea longevității,
rețelele de familie pot deveni importante surse de sprijin pentru persoanele în vârstă.
În concordanță cu activitatea anterioară privind sprijinul și bunăstarea familiei,
primirea unui sprijin emoțional din partea membrilor familiei a fost în general legată de o
bună stare de sănătate în eșantionul de adulți mai în vârstă. În schimb, primirea suportului
instrumental a fost fie negativ, fie nu asociat cu starea de bine.

Tabelul 3. Rezultatele testului t pentru eșantioane independente pentru depresie în funcție de
mediul în care locuiesc
Mediul în care locuiește M SD t df p
Depresia Centru pentru vârstnici 50,93 3,59
-,03 66 0,97
Locuință 50,97 3,51

Testul t pentru eșantioane independente nu evidențiază diferențe semnificativ
statistice în ceea ce privește depresia, astfel vârstnicii instituționalizați ( M = 50,93 , SD =
3,59) nu au un nivel mai ri dicat al depresiei față de cei care stau în propria locuință ( M =
50,97 , SD = 3,51) , t(66) = -,03 , p = 0,97).
Ca urmare, ipoteza numărul 2 conform căreia, vârstnicii instituționalizați au un nivel
mai ridicat al depresiei față de cei care locuiesc in m ediu familial (acasă), nu se confirmă.

Wang, J. J. (2004) a realizat un studiu pentru a vedea dacă există diferențe în ceea ce
privește depresia în funcție de mediul instituționalizat și neinstituționalizat, cercetarea fiind
realizată pe 48 de vârstnici , cu 25 de persoane în vârstă instituționalizate și 23 de persoane
vârstnice neinstituționalizate, la domiciliu. O diferență semnificativă a fost observată între
grupurile în ceea ce privește simptomele depresive (t = 2,83; p = .009,.) între testele pre și
post-intervenție în grupul instituționalizat.
Nivelul depresiei a fost cercetat într -un studiu realizat pe 267 persoane, cu vârste între
60 și 74 de ani, cu predominanța femeilor (59,9%), dintr -un cartier din sudul Braziliei.
Majoritatea persoanelor (79, 4%) au declarat că au un nivel scăzut de școlarizare, iar jumătate
(48,3%) prezintă un nivel socio -economic scăzut. Depresia a fost diagnosticată la 65 de
indivizi (24,3%); 50 au fost identificați prin intermediul scalei de depresie geriatrică, 11 prin
utilizarea regulată a medicamentelor antidepresive și 4 prin ambele. De asemenea analiza

40
datelor a arătat că, printre această populație de persoane în vârstă care locuiau în comunitate
și care aveau un nivel scăzut de școlarizare și niveluri socio -economice s căzute, a existat o
asociere între deficitul nutrițional și prezența depresiei.

Tabelul 4. Diferențe de gen ale stării de bine
Gen N M SD t df p
Starea de bine Feminin 37 18,35 1,93
-1,42 66 0,15
Masculin 31 19,16 2,74

Testul t pentru eșantioan e independente nu evidențiază diferențe semnificativ
statistice în ceea ce privește starea de bine, astfel genul feminin (N = 37, M = 18,35 , SD =
1,93) are rezultate asemănatoare cu genul masculin ( N = 31, M = 19,16, SD = 2,74) , t(66) =
-1,42 , p = 0.15 ).
Astfel ipoteza numărul 3 conform căreia, există diferențe de gen în ceea ce privește
satisfacția cu viața, nu se confirmă.

Un stiudiu longitudinal realizat pe un eșantion de vârsnici cu vârste cuprinse între 52
și peste 80 de ani a evidențiat că grupu l cel mai vulnerabil din întreag ul eșantion, în ceea ce
privește starea de bine , au fost f emeile în vârstă de 80 de ani și peste ( Steptoe, Demakakos și
De Oliveira, 2012).
Stone și colaboratorii (2010) a raportat că, într -un sondaj telefonic cu mai mult de
340.000 de persoane din SUA, atât nivelul afectiv, cât și evaluarea stării de bine au fost mai
scăzute la respondenții cu vârste între 40 și 50 decât la cei mai tineri, crescând la participanții
mai în vârstă.

Tabelul 5. Diferențe de gen în privința sat isfacției cu viața
Gen N M SD t df p
Satisfacția cu
viața Feminin 37 14,08 1,86
,61 66 0,54
Masculin 31 19,80 1,79

Testul t pentru eșantioane independente nu evidențiază diferențe semnificativ
statistice în ceea ce privește satisfacția cu viața, astfel genul feminin (N = 37, M = 14,08 , SD

41
= 1,86) are rezultate asemănatoare cu genul masculin ( N = 31, M = 19,80 , SD = 1,79) , t(66)
= ,61 , p = 0.54) .
Astfel ipoteza numărul 3 conform căreia, există diferențe de gen în ceea ce privește
starea de bine, nu se confirmă.
Steptoe, Demakakos și De Oliveira (2012) au realizat un studiu pe vârstnici i, cu vârste
între 52 și peste 80 de ani, rezultatele au arătat că în ceea ce privește satisfacția cu viața, au
existat diferențe legate de vârstă și sex. La bărbați, cea mai mică grupă de vârstă (52 -59) a
prezentat cea mai scăzută satisfacție cu viața, în timp ce nivelurile mai scăzute ale satisfacției
cu viața au fost observate și la participanții cu vârsta de 80 de ani și pe ste. În ansamblu,
femeile erau ma i puțin mulțumite de viața lor decât bărbații și aveau cele mai scăzute niveluri
în grupul cu cea mai înaintată vârstă.

Tabelul 6. Diferențe de gen și mediu pentru nivelul depresiei la vârstnici
gen N M SD t df p
Depresie vârstnici
instituționalizați Feminin 21 50,80 3,69
-,27 31 0,92
Masculin 12 51,16 3,56
Depresie vârstnicii
de acasă Feminin 16 49,81 2,71
-1,91 32,05 0,03
Masculin 19 51,94 3,86

Testul t pentru eșantioane independente nu evidențiază diferențe de gen semnificativ
statistice în ceea ce privește depresia vârstnicilor instituționalizați, astfel genul feminin ( M =
50,80 , SD = 3,69) are un nivel nesemnificativ statistic al depresiei față de genul masculin (
M = 51,16 , SD =3,56 ), t(31) = -,27, p = 0,92. La depresia vârstnicil or care locuiesc acasă,
apar diferențe semnificative, astfel genul feminin ( M = 49,81, SD = 2,71) are un nivel mai
ridicat al depresiei decât cel masculin ( M = 47,07, SD = 3,86), t (28) = -2,70 , p > 0,05 ).
Astfel ipoteza numărul 4, conform căreia exis tă diferențe de gen în ceea ce privește
nivelul depresiei (analizând atât diferențele de gen în mediul familial cât și în cel
instituționalizat) se confirmă doar în cazul vârsnicilor care locuiesc acasă.

Un studiu longitudinal realizat de Steptoe, Dema kakos și De Oliveira (2012) pe
persoane cu vârste cuprinse între 52 și peste 80 de ani , aceștia au evidențiat că din eșantionul
total, 18% dintre femei și 13% dintre bărbați prezentau simptome depresive peste prag.
Femeile au raportat mai multe simptome de presive decât bărbații pe întreg spectrul de vârstă.

42
Scorul de depresie a fost mai mic în cele două categorii de vârstă medii (60 -69 și 70 -79 ani)
și a crescut substanțial la cei cu vârste mai înaintate (80 ani și pe ste).

Tabelul 7. Coeficienții de corel ație Pearson obținuți între variabilele starea de bine și
depresia
Depresia

Starea de bine
Centru pentru
vârstnici r
p
N ,07
,69
33

Locuință r
p
N -,08
,61
35

Coeficientul de corelație Pearson pentru vârstnicii instituționalizați arată că nu ex istă
o asociere negativă semnificativă statistic între starea de bine si depresie ( r = ,07, p = ,69) de
asemenea coeficientul Pearson pentru vârstnicii care locuiesc acasă arată că nici aici nu există
o asociere negative semnificativă statistic între star ea de bine si depresie ( r = -,08, p = ,61).
Astfel ipoteza numărul 6, conform căreia, există o asociere negativă între starea de
bine și depresie, atât la vârstnicii instituționalizați cât și la cei care locuiesc acasă, nu se
confirmă.

Beekman și colab. (1997) au realizat un studiu pe un eșantion de 646 de persoane cu
vârste cuprinse între 55 și 85 de ani a urmărit să evalueze asociațiile depresiei majore și
minore cu diferiți indicatori de handicap, stare de bine și utilizare a serviciilor, controlând
factorii potențiali de confuzie. Depresia a fost diagnosticată utilizând un proiect de screening
în două etape. Diagnosticul a avut loc la toți subiecții cu niveluri ridicate de simptome
depresive și la o probă aleatorie a celor cu niveluri scăzute ale simp tomelor depresive.
Rezultatele au arătat că asocierea depresiei majore și minore cu handicap și starea de
bine a rămas semnificativă după controlul asupra bolilor cronice și limitărilor funcționale.
Tratamentul adecvat nu este adesea administrat, chiar și la subiecții cu depresie majoră.
Analizele bivariate arată că depresia majoră și minoră este asociată cu o utilizare excesivă a
serviciilor de sănătate non -mintală, subliniind importanța recunoașterii.

43
Tabelul 8. Coeficienții de corelație Pearson obținuți între variabilele satisfacția cu viața și
depresia.
Depresia

Satisfacția cu
viața
Centru pentru
vârstnici r
p
N -,40
,021
33

Locuință r
p
N ,41
,01
35

Corelația dintre depresie și satisfacția cu viața arată că în cazul vârsnicilor care
locuiesc în centru, depresia se asociază negativ cu satisfacția cu viața (r = -,40, p< ,05). În
cazul vârsnicilor care locuiesc acasă, rezultatele evidențiază că există o corelație
semnificativă statistic între depresie și satisfacția cu viața (r = ,41, p< .01). Ipoteza numărul 7
se confirmă.

Un studiu realizat pe un eșantion de somalezi, care trăiesc în estul Londrei, cu vârste
de peste 60 de ani, de gen masculin. Scopul cercetării a fost de a evidenția punctele de vedere
asupra sănătății mintale și a stării d e bine și de a identifica sursele de stres pentru a obține o
mai bună înțelegere a factorilor de bază ai satisfacției și depresiei în viața imigranților
somalezi.
Au fost percepuți mai mulți factori care diminuează gradul de satisfacție a vieții și
cresc vulnerabilitatea la depresie la somalezii de sex masculin, în special sprijinul redus al
familiilor în fața unei dizabilități fizice crescute, singurătății, accesului necorespunzător al
serviciilor comunitare și incapacității de a se întoarce acasă. Supor tul familial a fost
principalul tampon împotriva depresiei; alte resurse de coping au fost reprezentate de practici
religioase și dependența de colegii somalieni. Evitarea copingului părea să cuprindă negarea
depresiei la participanții care aveau o dispozi ție scăzută (Haley al., 2003).

44
Tabelul 9. Coeficienții de corelație Pearson obținuți între variabilele starea de bine și
satisfacția cu viața.
Satisfacția cu viața

Starea de bine r
p
N -,031
,80
68

Rezultatele arată că nu există o asociere semnif icativă statistic între starea de bine și
satisfacția cu viața( r = -,03, p= ,80). Ipoteza numarul 8 nu se confirmă.

Starea de bine psihologică a fost studiată pe scară largă ca o măsură a sănătății
mintale. Sociologii au constatat că o îmbunătățire ob iectivă a condițiilor materiale ale vieții
oamenilor (sănătate, educație, economie) nu a adus un avans similar în nivelul de fericire.
Mai mulți bani, mai multă inteligență și un fizic mai atrăgător reprezintă doar 10% din
bunăstarea oamenilor. Prin urmare , în ceea ce privește conceptul de stare de bine psihologică,
se poate spune că este o stare psihologică de tip emoțional și cognitiv care poate fi găsită
distribuită în rândul populațiilor țărilor cu o relativă independență față de nivelul de
dezvoltare a l acelor țări. Satisfacția cu viața este o construcție relevantă în analiza calității
vieții oamenilor. Acest concept a trezit interesul în numeroasele cercetări ale diverselor
populații.12 Satisfacerea înaltă a vieții este asociată cu mai puține boli fizi ce și psihice,
fericire mai mare și, în general, alte măsuri favorabile calității vieții (Rabito -Alcón &
Rodríguez -Molina, 2016).

45
CAPITOLUL 8. CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII

Scopul acestui studiu a fost de a evidenția relația dintre variabilele depre sie, stare de
bine și satisfacția cu viața în funcție de mediul de apartenență al participanților mai exact,
vârstnicii instituționalizați în centrele de bătrâni și cei care locuiesc în propriile locuințe.
Implicațiile și limitele cercetării actuale sunt d e asemenea discutate.
În Complexul de Servicii Sociale al U.A.T. Moinești, persoanele instituționalizate
beneficiază de cazare permanentă, masă, îngrijiri medicale, asistență socială și consiliere
psihologică. Instituția luată în studiu oferă protecție p ersoanelor în vârstă de peste 50 de ani
care nu au familie sau susținători legali, sunt fără locuință sau nu se pot gospodări singuri,
necesită îngrijire specializată, iar starea de sănătate le permite viața în colectivitate.
Durata instituționalizării în cămin diferă între sub 1 an și 7 ani. Serviciile furnizate
cuprind: servicii de asistență socială (cazare, hrană diversificată în funcție de regimul
alimentar recomandat, consiliere), precum și servicii de îngrijire social medicală (asistență
medicală, me dicamente, tratamente recuperatorii, menaj).
Din totalul de 68 de participanți, 33 dintre ei au fost vârstnici instituționalizați în
centrul social pentru persoane vârstnice din Moinești, iar 35 au fost vârstnici care locuiau în
propria casă. Cei care loc uiau în propria casă au fost vârstnici de pe raza municipiului
Moinești, județul Bacău și comunele adiacente.
Primul obiectiv al cercetării care vizează evidențierea diferențelor dintre vârstnicii
instituționalizați și cei neinstituționalizați în ceea ce privește starea de bine și depresia a fost
atins. Potrivit rezultatelor obținute există diferențe semnificativ statistice în ceea ce privește
starea de bine a vârstnicilor dar măsurătorile în cazul depresiei, nu au evidențiat o relație
semnificativă.
Evid ențierea diferențelor de gen în ceea ce privește satisfacția cu viața, starea de bine
și depresia este cel de -al doilea obiectiv al studiului. Din rezultatele obținute reiese că nu
există diferențe semnificative de gen în ceea ce privește starea de bine și satisfacția cu viața.
În ceea ce privește depresia, în cazul vârstnicilor neinstituționalizați există diferențe
semnificative de gen, astfel femeile prezintă un nivel mai ridicat al depresiei decât bărbații
ceea ce nu se poate confirma și în căzut vârstni cilor instituționalizați.
Ultimul obiectiv încearcă să evidențieze relația existentă dintre cele trei variabile ale
cercetării, starea de bine, satisfacția cu viața și depresia. Conform rezultatelor obținute nu
există o asociere semnificativă, negativă în tre starea de bine și depresie. În ceea ce privește
satisfacția cu viața și depresia, în cazul vârstnicilor instituționalizați, depresia se asociază cu

46
satisfacția cu viața, iar în cazul vârstnicilor neinstituționalizați, nu există o corelație
semnificativ ă statistic.
De asemenea scorurile obținute arată că nu există o asociere semnificativă statistic
între starea de bine și satisfacția cu viața, în cazul de față.

În ceea ce pr ivește limitele cercetării , trebuie menționat faptul că pentru lotul de subiec ți
neinstutuționalizați nu s -au colectat date cu privire la numărul de contacte sau tipul de sprijin
de care beneficiază. Lipsa diferențelor semnificative între cele două grupuri se poate datora
unui sprijin crescut de care se bucură participanții instituț ionalizați și absenței acestuia sau
limitării acestuia pentru cei care sunt în locuința lor.
De asemenea, nu s -au făcut diferențieri în ceea ce privește funcționarea cognitivă a
participanților, ceea ce ar fi putut introduce eventuale erori de măsurare.
Pentru studii ulterioare ar fi necesar stabilirea unor criterii de includere în cele două loturi,
pentru a controla pentru variabile de tipul afectării cognitive. Util ar putea fi și măsurarea
sentimentului de alienare la participanți, ca variabilă care poa te interfera cu satisfacția si
starea de bine.

47
BIBLIOGRAFIE

1. Apostol, P.(1975). Calitatea vieții și explorarea viitorului , București: Editura Politică.
2. Aristotel, (1988) Etica Nicomahică (cartea I, cartea II), București: Editu ra Științif ică
și Enciclopedică .
3. Bălțătescu, S., (2007). Calitatea vieții, In C.Zamfir, S. Stănescu (coord), Enciclopedia
dezvoltării sociale , Iași: Polirom.
4. Beekman, A. T., Deeg, D. J., Braam, A. W., Smit, J. & Hvan Tilburg, W. (1997).
Consequences of major and depressed mood in later life: a study of disability, well –
being and service utilization. Psychological Medicine, 27, 1397 – 1409.
5. Bierman, A., Fazio, E. M., & Milkie, M. A. (2006). A multifaceted approach to the
mental health advantage of the married: Ass essing how explanations vary by outcome
measure and unmarried group. Journal of Family Issues , 27, 554 -582.
6. Bond J., Corner L. (2004). Quality of life and older people ., New York: University
Press.
7. Bradburn, N. M. (1969). The structure of psychological wel l-being . Chicago: Aldine
8. Brajsa -Zganec, A., Merkas, M., & Sverko, I. (2011). Quality of life and leisure
activities: How do leisure activities contribute to subjective well -being? Social
Indicators Research . 102(1), 81 -91.
9. Carr A.J., Higginson I.J., Robins on P.G.(2003), Quality of Life, London: BMJ Books ,
63-68.
10. Campbell, A., Converse, P. E., & Rodgers, W. L. (1976). The quality of American life:
Perceptions, evaluations, and satisfactions . New York: Russell Sage Foundation.
11. Cho, J., Martin, P., & Poon, L. W. (2015). Successful aging and subjective well -being
among oldest -old adults. The Gerontologist . 55(1), 132 -143.
12. Clarke, P. J., Marshall, V. W., Ryff, C. D., & Rosenthal, C. J. (2000). Well -being in
Canadian seniors: Findings from the Canadian study of he alth and aging. Canadian
Journal on Aging , 19, 139 -159.
13. Daaleman, T. P. & Frey, B. B. (2004). The Spirituality Index of Well -Being: A new
instrument for health -related quality of life research. Annals of Family Medicine , 2,
499-503.
14. Depp, C. A., & Jeste, D . V. (2006). Definitions and predictors of successful aging: A
comprehensive review of larger quantitative studies . American Journal of Geriatric
Psychiatry . 14, 6 -20.

48
15. Diener, Ed. (1984). Subjective Well -Being. Psychological Bulletin . University of
Illion is at Champaign -Urbana.Vol. 95, No 3, 542 -575.
16. Diener, E., Larsen, R. J., Levine, S., & Emmons, R. A. (1985). Intensity and
frequency: Dimensions underlying positive and negative affect. Journal of
Personality and Social Psychology , 48, 1253 -126.
17. Diener, E., & Larsen, R. J. (1993). The experience of emotional wellbeing. In M.
Lewis & J. M. Haviland (Eds.), Handbook of emotions, New York: Guilford Press,
405-415.
18. Diener, E., Suh, E., Measuring quality of life: Economic, Social and Subjective
Indicators , Social Indicators Research, 40: 189 -216, 1997.
19. Diener, E., Wirtz, D., Tov, W., Kim -Prieto, C., Choi, D., Oishi, S., & Biswas -Diener,
R. (2010). New measures of well -being: Flourishing and positive and negative
feelings. Social Indicators Research , 39, 247 -266.
20. Dolan, P. & White, M.P. (2007). How can measures of subjective well -being be used
to inform public policy? Perspectives on Psychological Science , 2, 71 -84.
21. Emese, Esztera, (2004). Imbunatatirea deprinderi/or de viata autonoma la
batrani , Batranul seco lului XXI , 7(21).7 -9;
22. English, T., & Carstensen, L. L. (2014). Will interventions targeting
conscientiousness improve aging outcomes? Developmental Psychology . 50(5), 1478 –
1481.
23. Fontaine R. (2008). Psihologia îmbătrânirii . Iași: Polirom.
24. Frey, B. B., Daale man, T. P., & Peyton, V. (2005). Measuring a dimension of
spirituality for health research: Validity of the Spirituality Index of Well -Being.
Research on Aging, 27, 556 -577.
25. Gal, D. (2003). Asistenta sociala a persoanelor varstnice – aspecte
metodologice, Cluj- Napoca: Editura Todesco.
26. Green, D. P., Goldman, S. L., & Salovey, P. (1993). Measurement error masks
bipolarity in affect ratings. Journal of Personality and Social Psychology , 64, 1029 –
1041.
27. Greenfield, E.A., Vaillant, G.E., & Marks, N.F. (2009). Do Formal Religious
Participation and Spiritual Perceptions Have Independent Linkages with Diverse
Dimensions of Psychological Well -Being? Journal of Health & Social Behavior , 50,
196-212.

49
28. Guo, Y. and Chen, X. (2016) Relationship among Satisfaction with Li fe, Family Care
Degree, Psychological Dependency and Subjective Bias of Senior High School
Student. Psychology , 7, 418 -425.
29. Haley , W. E., . LaMonde , L. A, Han , B., Burton , A. M.& Schonwetter , R. (2003).
Predictors of Depression and Life Satisfaction Among Spousal Caregivers in Hospice:
Application of a Stress Process Model . Journal of Palliative Medicin , 6, 215-224.
30. Hill, P. C. & Pargament, K. I. (2003) Advances in the conceptualization and
measurement of religion and spirituality. American Psychologist, 5 8, 64 -74.
31. Hunt, A. (1979). The Elderly at Home -a Study of People Aged 65 and Over Living in
the Community in England 1976 . HM Stationery Office.
32. James, J. B., Pitt -Catsouphes, M., Coplon, J., & Cohen, B. (2013). Optimizing the
long future of aging: Beyond involvement to engagement. In J. Field, R. J. Burke &
C. L. Cooper (Eds.), Handbook of aging, work and society . London, England: Sage,
477-492.
33. Keyes, C. L. M. (1998). Social well -being. Social Psychology Quarterly, 61, 121 –
140.
34. Keyes, C. L. M. (2007). Ps ychological Well -Being. Encyclopedia of Gerontology,
399-406.
35. Merz, E. -M. & Consedine, N. S. (2009 ). The association of family support and
wellbeing in later life depends on adult attachment style. Attachment and Human
Development , 11, 2 , 203 -221.
36. Miao, Y . J. (2007). Happiness: Indicators and Measurement. Guangdong Academy of
Social Sciences , 3, 63 -68.
37. Mollenkopf, H., & Walker, A. (2007). Quality of Life in Old Age. International and
Multi -Disciplinary Perspectives , Springer Netherlands.
38. Neugarten, B. L., Havighurst, R. J., & Tobin, S. (1961). The measurement of life
satisfaction. Journal of Gerontology , 16, 134 -143.
39. Norcross, J. C., Santrock, J. W., Campbell, L. E., Smith, T. P., Sommer, R., &
Zuckerman, E. L. (2003). Authoritative guide to self -help resou rces in mental health
(2nd ed.). New York: Guilford Press.
40. Rabito -Alcón, M., & Rodríguez -Molina, J. (2016). Satisfaction with life and
psychological well -being in people with gender dysphoria. Actas Espanolas De
Psiquiatria, 2, 47 -54.

50
41. Ramirez, A., Lumadue, C. A., & Wooten, H. R. (2007). Spiritual well -being and
psychological well – being in Mexican -American Catholics. Journal of Professional
Counseling: Practice, Theory, & Research, 35, 46 -61.
42. Ryff, C. D. (1989). Happiness is everything, or is it? Exploratio ns on the meaning of
psychological well -being. Journal of Personality and Social Psychology , 57, 1069 –
1081.
43. Ryff, C. D., Singer, B.H. (1998). The role of purpose in life and personal growth in
positive human health. In P. T. P. Wong & P. S. Fry (Eds.), The human quest for
meaning: A handbook of psychological research and clinical applications . Mahwah,
NJ: Erlbaum. 213 -235.
44. Ryff, C., & Keyes, C. (1995). The structure of psychological well -being revisited.
Journal of Personality and Social Psychology , 69, 719 -727.
45. Rowe, J. W., & Kahn, R. L. (1997). Successful aging. The Gerontologist . 37(4), 433 –
440.
46. Rowe, J. W., & Kahn, R. L. (2015). Successful aging 2.0: Conceptual expansions for
the 21st century. Journals of Gerontology . Series B: Psychological Sciences an d
Social Sciences, 70(4), 593 -596.
47. Singer, B., & Ryff, C.D. (Eds.). (2001). New horizons in health: An integrative
approach . Washington, DC: National Academy Press.
48. Steptoe, A., Demakakos, P., & De Oliveira, C. (2012). The psychological well -being,
health and functioning of older people in England. In J. Banks, J. Nazroo, & A.
Steptoe (Eds.), The dynamics of ageing: Evidence from the English Longitudinal
Study of Ageing 2002 -10 (Wave 5) (pp. 98 -182). London: Institute for Fiscal Studies .
49. Stone, A.A., Schwar tz, J.E., Broderick, J.E. and Deaton, A. (2010), ‘A snapshot of the
age distribution of psychological well -being in the United States’, Proceedings of the
National Academy of Sciences of the United Sta tes of America, vol. 107, 85-90
50. Șchiopu U., (1997). Băt rânețe, In Șchiopu U.(coord) Dicționar enciclopedic de
psiho logie, București: Editura Babel.
51. Van Dierendonck, D., & Mohan, K. (2006). Some thoughts on spirituality and
eudaimonic well -being. Mental Health, Religion & Culture , 9, 227 -238.
52. Veenhoven, R. (ed. ): 1989. How Harmfull is Happiness?: Consequences of Enjoying
Life or Not. Universitaire Pers Rotterdam, Rotterdam.

51
53. Wang, J. J. (2004). The comparative effectiveness among institutionalized and non –
institutionalized elderly people in Taiwan of reminiscence therapy as a psychological
measure. Journal of Nursing Studies , 12, 237 -245.
54. Willis, E. (2009). Spirituality and Subjective Well -Being: Evidences for a New
Domain in the Personal Well -Being Index. Journal of Happiness Studies , 10, 49 -69.
55. Yesavage, J.A., B rink, T.L., Rose, T.L., Lum, O., Huang, V., Adey, M. & Leirer V.
O. (1983). Development and validation of a geriatric depression screening scale: a
preliminary report. Journal of Psychiatric Research,17, 37 -49.
56. Zhao, H. X., & Xi, W. G. (2011). College Stud ents’ State of the Economy and
Anxiety Influence on Life Satisfaction. Journal of Chifeng Institute: Natural Science
Edition , 4, 225 -226.

52
ANEXE
ANEXA1
ACORD DE PARTICIPARE

TEMA: Starea de bine la vârstnicii din centre versus cei de acasă.

Studiul la care sunteți invitați să participați urmărește să evalueze starea de bine la
vârstnicii instituționalizați versus cei de acasă .
Vom folosi doua chestionare care au o durată medie de completare de 30 de minute.
Este important să știț i că participarea este voluntară și puteți decide să nu luați parte
sau să vă retrageți în orice moment al completării chestionarului.
Beneficiul principal al acestui studiu este evidențierea condițiilor psihologice și
sociale din cele doua medii diferite , instituțional și familial.
Nu exista riscuri pentru dumneavoastră în ceea ce privește participarea. Utilizarea
datelor dumneavoastră va fi strict confidențială. Acordul dumneavoastră prin semnarea
acestui formular va autoriza echipa de cercetare să folo sească rezultatele obținute exclusiv
pentru proiectul de licență .
Pentru orice întrebări legate de acest formular sau de cercetare vă puteți adresa persoanei
menționate la dare de contact.
Vă mulțumim!

Date personale:
Inițialele ___ ___
Vârsta: _ ____ ani
Genul:  Feminin  Masculin
Familie:  Am So ț/Soție  Nu am Soț/Soție
Apar ținători*:  DA  NU
* (frați, copii, nepoți, persoane care să îngrijească de mine )
Mediu :  centru pentru vârstnici  locuință
 Urban  Rural

Semnătura,
_________________

Date de contact:
Mireanu Ioana Andreea
E-mail: andreeagravano@yahoo.com
Țel: 0730951664

53
ANEXA 2
Scala geriatrică de evaluare (SGE)
(Încercuiește cel mai bun răspuns sau cum v -ați simțit în ultima
săptămână )
1. Sunteți mulțumit/ă de viața dumneavoastră? DA NU
2. Ați renunțat la multe dintre activitățile și interesele dumneavoastră? DA NU
3. Simțiți că viața dumneavoastră este goală? DA NU
4. De cele mai multe ori vă plictisiți ? DA NU
5. Sunte ți plin/ă de speranță pentru viitor ? DA NU
6. Vă deranjează gandurile pe care nu le puteți scoate din cap? DA NU
7. Sunteți binedispus/ă în majoritatea timpului? DA NU
8. Vă e teamă că ceva rău se va întâmpla cu dumneavoastră ? DA NU
9. Vă simțiți fericit/ă în majoritatea timpului ? DA NU
10. Vă simț iți neajutorat/ă ? DA NU
11. Sunteți des agitat/ă și neliniștit/ă ? DA NU
12. Preferați să stați acasă decât să ieșiți și să faceți lucruri noi ? DA NU
13. Aveți frecvent griji în legătură cu viitorul ? DA NU
14. Simțiți că aveți mai multe probleme cu memoria decât ma joritatea ? DA NU
15. Credeți că este minunat să fiți în viață acum ? DA NU
16. Vă simți deprimat/ă și trist/ă ? DA NU
17. Vă simți destul de lipsit de valoare așa cum sunteți acum ? DA NU
18. Aveți multe griji din trecut ? DA NU
19. Credeți că viața e foarte interesant ă ? DA NU
20. Vă este greu să începeți noi proiecte ? DA NU
21. Vă simțiți plin/ă de energie ? DA NU
22. Simțiți că situația dumneavoastră este fără speranță ? DA NU
23. Credeți că cei mai mulți oameni sunt mai bine decât dumneavoastră ? DA NU
24. Vă supărați frecvent p e lucruri mici ? DA NU
25. Simțiți frecvent nevoia să plângeți ? DA NU
26. Aveți probleme de concentrare ? DA NU
27. Vă face plăcere să vă treziți dimineața ? DA NU
28. Preferați să evitați grupurile mari de oameni ? DA NU
29. Este ușor pentru dumneavoastră să luați deci zii ? DA NU
30. Mintea dumneavoastră este la fel de clară ca în totdeauna ? DA NU

SCORUL TOTAL →

Data administrări: Administrat de:
INTERPRETARE PSIHOLOGICĂ ȘI INFORMAȚII OPȚIONALE:

54
ANEXA 3
Indicele de satisfacție a vieții B (LSB)
Răspunsuri
1. Care sunt cele mai bune lucruri la vârstă
dumneavoastră? 1 – un răspuns pozitiv
0 – nici un răspuns pozitiv
2. Ce credeți că veți face peste cinci ani? Cum vă
așteptați ca lucrurile să fie diferite de modul în
care sunt acum, în viața dumneavoastră? 2 – în bine, nici o schimbare
1 – dependent
0 – mai rau

3. Care este cel mai important lucru din viața
dumnea voastră acum? 2 – o interpretare plăcută a viitorului
1 – menținerea sănătății sau a jobului
0 – nimic in present

4. Cât de fericit/ă sunteți acum în comparație cu
perioadele anterioare din viața dumneavoastră? 2 – Acesta este cel mai fericit
moment al vieții
1 – Au scazut numarul de momente
fericite acum
0 – În trecut am avut momente mai
bune decât acum
5. V-ați ingrijorat vreodata de capacitatea de a
face ceea ce oamenii se asteapta de la
dumneavoastră – de a satisface cerintele pe care
oamenii le a șteaptă de la dumneavoastră? 2 – Nu
1 – Și da și nu
0 – Da
6. Dacă ați putea face orice vă place, în ce parte
a tării (numele țării) ați vrea cel mai mult să
trăiți? 2 – Locația actuală
0 – Altă locație

7. Cât de des vă simțiți singur/ă? 2 – Niciodată
1 – Câteodată
0 – În majoritatea timpului

8. Cât de des simțiți că nu are rost să trăiți? 2 – Niciodată
1 – Câteodată
0 – În majoritatea timpului
9. Vreți să vă vedeți mai mulți dintre prietenii
apropiați dumneavoastră, sau doriți mai mult
timp pentr u voi înșivă? 2 – OK asa cum este.
1 – Îmi doresc să ma văd cu câțiva
prieteni
0 – Îmi doresc timp pentru mine
10. Cât de multă nefericire se găsește în viața
dumneavoastră astăzi? 2 – Aproape niciuna
1 – Puține
0 – Destul de multă
11. Pe măsură ce îmbăt râniți, ați spune că
lucrurile par a fi sau nu mai rele decât credeați
că ar trebui să fie? 2 – Mai bine
1 – Așa cum era de așteptat
0 – Mai rău
12. Cât de mulțumit ați spune că sunteți cu viața
dumneavoastră? 2 – Satisfăcut
1 – Mai puțin satisfăcut
0 – Deloc satisfăcută

55

ANEXA 4
SCALA 2 (S2)
Răspunsuri (Acord -Dezacord)
1. Încă nu mi -am găsit scopul în viață. 1 2 3 4 5
2. Nu știu cine sunt, de unde am venit sau unde mă duc. 1 2 3 4 5
3. Nu am un scop în viață. 1 2 3 4 5
4. În această lume, nu știu unde mă încadrez. 1 2 3 4 5
5. Sunt departe de a înțelege sensul vieții. 1 2 3 4 5
6. În acest moment există un gol mare în vi ața mea. 1 2 3 4 5