Standarde Internationale In Sistemul Executional

Introducere

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de reprezentanți ai școlii pozitiviste, s-a impus din ce în ce mai mult teza că lupta împotriva criminalității, duse în limitele pedepselor fixate în codurile penale, s-a dovedit de multe ori ineficientă.

S-a constat astfel prezența unor categorii de delicvenți, situați în afara limitelor represiunii penale, printre care toxicomani, iresponsabili, delicvenți de obicei, persoane care s-au dovedit periculoase în exercitarea profesiei lor. Fața de acești delicvenți, represiunea penala s-a dovedit insuficientă, în sensul că odată exercitată, riscul săvârșirii unei noi fapte penale este la fel de ridicat. S-a impus astfel necesitatea introducerii unor mijloace sau măsuri, de principiu postdelictuale, cu ajutorul carora lupta contra criminalității să fie continuată și după executarea pedepsei sau chiar în absența unei pedepse.

Astfel aceaste măsuri au fost denumite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, măsuri de siguranța și și-au făcut apariția în cadrul legislațiilor penale abia în prima jumatate a secolului XX, ca urmare a noilor concepții cu privire la cauzele și mijloacele de prevenire și combatere a infracționalității.

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal constând din măsuri de constrangere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală.

Au caracter de „măsuri de siguranță” următoarele:

internarea în ospiciu a alienatului mintal care a comis o omucidere sau un alt act de violență;

supunerea la tratament medical a toxicomanilor sau a alcoolicilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală;

interzicerea unei profesii sau a unei activități celui care a săvârșit fapte prevăzute de legea penală datorită nepriceperii, nepregătirii sau a altor cauze care îl fac impropriu de a ocupa o anumita funcție;

interzicerea fostului condamnat de a se afla în localitatea unde a săvârșit infracțiunea sau în alte localități unde ar putea săvârși din nou fapte antisociale;

expulzarea străinilor;

confiscarea specială.

Așa cum arată însăși denumirea lor, măsurile de siguranță sunt destinate să creeze o stare de siguranță pentru valorile sociale, stare pe care aplicarea și executarea pedepselor nu o poate realiza. Măsurile de siguranță apăr ca o consecință a săvârșirii faptei, ca o sancțiune de drept penal pe care legea o prevede pentru săvârșirea faptei prevăzute de lege penală în  legătură cu care a apărut starea de pericol și care urmează să fie înlăturată sau redusă cu ajutorul acelei măsuri.

În știința dreptului penal și în legislația penală, prin măsuri de siguranță se înțeleg  acele măsuri specifice cu caracter preventiv pe care organele judiciare le pot lua față de persoanele care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, relevând prin aceasta o stare de pericol care n-ar putea fi altfel înlăturată și n-ar putea fi preîntâmpinată săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală, decât prin luarea unor asemenea măsuri.

Importanța măsurilor de siguranță

Ca o primă opinie s-a susținut că măsurile de siguranță sunt măsuri administrative chiar în cazul în care ele sunt prevăzute de legea penală și aplicate de instanțele judecătorești, deoarece ele intervin pentru reprimarea unei fapte săvârșite, ci pentru a preveni săvârșirea faptului respectiv.

Într-o altă concepție s-a susținut identitatea între măsurile de siguranță și pedepse, ambele fiind considerate măsuri de apărare socială ce pot fi aplicate în funcție de necesități. Astfel, pedepsele sunt aplicate infractorilor iresponsabili, în timp ce măsurile de siguranță sunt aplicate iresponsabililor și celor aflați în situații speciale. Reprezentații acestei opinii consideră că nu există o deosebire substanțială între pedepse și măsuri de siguranță, ci numai o deosebire de destinație, pedepsele putând fi aplicate doar infractorilor capabili, pe când măsurile de siguranță pot fi aplicate atât capabililor cât și incapabililor.

Ca o ultima opinie s-a susținut că măsurile de siguranță sunt, ca și pedepsele, sancțiuni de drept penal, deosebindu-se între ele prin natură și funcțiile lor, această concepție dualistă a fost acceptată și în dreptul penal român. Ca sancțiuni de drept penal, măsurile de siguranță prezintă, în mod firesc, toate caracteristicile acestui gen de sancțiuni, caracterizându-se prin trăsături proprii, distincte, în raport cu celelalte sancțiuni de drept penal și în primul rând, cu pedepsele.

De aceea, cunoașterea deplină a naturii juridice a măsurilor de siguranță nu este posibilă decât pe baza analizei comparative, atât a trăsăturilor caracteristice ale pedepselor, cât și ale măsurilor de siguranță. Cele două categorii de sancțiuni de drept penal, pedepsele și măsurile de siguranță, au ca trăsături comune faptul că, în primul rând, amândouă sunt concepute și prevăzute de legea penală ca „sancțiuni”, consecințe coercitive ale încărcării normelor incriminatoare, prin săvârșirea faptelor interzise de dispozițiile acestora și, în al doilea rând, că ambele sancțiuni pot fi aplicate numai după săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, ele fiind, deci, sancțiuni post delicium.

Deși au fost concepute și mai ales acceptate inițial în legislație că sancțiuni cu caracter administrativ, măsurile de siguranță au fost, în cele din urmă, din ce în ce mai înțelese și acceptate ca sancțiuni de drept penal, având în vedere că ele sunt nemijlocit legate de realizarea funcției de apărare socială, care se înfăptuiește în cadrul reglementării juridice penale.

Dincolo însă de aceste trăsături comune, sunt evidente, pentru fiecare dintre cele două categorii de sancțiuni, o serie de trăsături specifice, care le deosebesc. În esență, măsurile de siguranță diferă de pedepse, prin temeiul, natura și finalitatea lor, iar din aceste elemente distinctive decurg și alte trăsături specifice, care scot și mai pregnant în evidență deosebirea de natură juridică dintre ele.

din punct de vedere al temeiului aplicării lor

În timp ce pedepsele sunt o consecință inevitabilă a răspunderii penale și, deci, a săvârșirii unei infracțiuni, măsurile de siguranță au ca temei o stare de pericol care ar putea face ca persoană față de care se iau, să săvârșească din nou o faptă prevăzută de legea penală. Pentru luarea unei măsuri de siguranță, nu este necesar că fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de o persoană, să constituie infracțiune, dar nici nu este exclusă această situație, esențial fiind că,fapta săvârșită, indiferent dacă constituie sau nu o infracțiune, să dovedească existența acelei stări de pericol pentru care este necesară luarea respectivei măsuri de siguranță. Pedeapsa are ca temei săvârșirea cu vinovăție de către făptuitor a faptei prevăzute de legea penală, culpabilitatea sau vinovăția făptuitorului constituind o dovadă a periculozității sale, împotriva căreia pedeapsa este destinată să reacționeze, modificând în sens pozitiv mentalitatea antisocială a infractorului.

Periculozitatea nu poate fi examinată în afara stării de pericol, care are o existența obiectivă, chiar atunci când este legată de starea biopsihica sau fiziologică a făptuitorului. De aceea, măsura de siguranță destinată să înlăture starea de pericol apare ca o măsură cu conținut material, capabilă să acționeze asupra acelei stări de pericol, în obiectivitatea ei, iar nu să determine o modificare a mentalității antisociale a făptuitorului,că în cazul pedepsei, chiar dacă nu exclude un astfel de efect indirect și îndepărtat al înlăturării stării de pericol respective

natură juridică a celor două sancțiuni de drept penal

Deosebirea dintre pedeapsa și măsură de siguranță este pusă în evidență de faptul că pedeapsa este o măsură de constrângere cu caracter aplicativ, în timp ce măsură de siguranță are un caracter esențialmente preventiv și curativ. Dacă o constrângere care implică o anumită suferință morală sau o privațiune trăită ca o suferință, este de esență pedepsei, în schimb, pentru existența măsurii de siguranță, constangerea, în sensul de suferință, nu numai că nu este necesară, dar ea este de cele mai multe ori inutilă sau direct dăunătoare. Fiind măsuri de constrângere asupra persoanei făptuitorului, pedepsele diferă ca natură, în raport cu obiectul lor, în timp ce măsurile de siguranță diferă în raport cu stările de pericol pe care sunt chemate să le înlăture.

Pedepsele ce implică durata, se aplică pe o perioadă determinată de timp, stabilită în mod relativ de lege și absolut determinată prin hotărârea judecătorească, măsurile de siguranță se iau, de regulă, pe o durată de timp nedeterminată, întrucât nu se poate cunoaște dinainte cât va persista starea de pericol care urmează să fie înlăturată printr-o anumită măsură de siguranță.

din punct de vedere al finalității lor

Prin luarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și, pe această cale, prevenirea săvârșirii de noi fapte penale determinate de existența acestei stări de pericol. Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, atât din partea infractorului căruia i se aplică, cât și din partea altor persoane care ar fi înclinate să-i urmeze exemplul, acesta este scopul atribuit pedepsei. Cu toate că prevenirea faptelor prevăzute de legea penală constituie scopul atât al pedepselor cât și a măsurilor de siguranță, între cele două categorii de sancțiuni există deosebiri esențiale în ceea ce privește mijloacele prin care fiecare dintre acestea își realizează scopul propus.

Scopul acestora se realizează nu prin acțiunea lor asupra conștiinței făptuitorului, ci prin înlăturarea stării de pericol. Restrângerea libertății sau a unor drepturi, inerentă în cazul unor măsuri de siguranță, nu este îndreptată propriu-zis împotriva făptuitorului, ca în cazul pedepselor, ci constituie însăși conținutul măsurii de siguranță și vizează starea de pericol, ci nu pe făptuitor.

Prin conținutul și natură lor juridică, măsurile de siguranță apar ca un nou tip de sancțiune de drept penal, destinate să înlocuiască sau să completeze pedeapsa, în lupta împotriva acelor manifestări antisociale determinate de existența unei stări de pericol pentru a cărei combatere pedeapsa este neputincioasă.

Marea utilitate a măsurilor de siguranță se manifestă, pe de o parte, prin faptul că ele servesc la înlăturarea sau neutralizarea unor stări de pericol care, altfel, ar duce la săvârșirea de noi fapte periculoase pentru societate, iar pe de altă parte, în aceea că ajută la recuperarea pentru societate, că elemente utile, a unor persoane aflate în situații umane sau sociale anormale, care le expun la acte antisociale dăunătoare nu numai pentru societate, dar și pentru ele însele. De aceea, instituția măsurilor de siguranță este cunoscută practic în toate legislațiile penale contemporane, chiar dacă denumirea lor nu este pretutindeni aceeași. După cum este cunoscut, instituția măsurilor de siguranță este prevăzută și de legea penală a țării noastre, unde ea ocupă un rol important în cadrul sancțiunilor de drept penal.

Principiile de aplicare și executare a măsurilor de siguranță

Principiul legității presupune ca întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalității trebuie să se desfășoare în baza legii și în conformitate cu legea. În ceea ce privește măsurile de siguranță, principiul legității conduce la următoarele consecințe: nu se pot lua decât acele măsuri de siguranță expres prevăzute de lege; luarea măsurilor de siguranță este permisă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Principiul umanismului presupune ca în reglementarea și aplicarea măsurilor de siguranță să vizează, pe de o parte activitatea de legiferare în sensul prevederii în legea penală a unor măsuri care să nu aducă atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei și, pe de altă parte, activitatea de aplicare a măsurilor de siguranță, în sensul că luarea acestei măsuri să nu prejudicieze grav și ireversibil pe făptuitor, ci doar să înlăture starea de pericol și să preîntâmpine săvârșirea unor noi fapte prevăzute de legea penală.

Executarea măsurilor de siguranță se face sub controlul instanțelor judecătorești care au obligația să se pronunțe cu privire la amânarea, întreruperea sau revocarea acestora, iar in ceea ce privește aplicarea măsurilor de siguranță, instanța de judecată nu trebuie să ia decât acele măsuri care nu prejudiciază grav și ireversibil pe făptuitor sau familia acestuia și să le aplice în litera și spiritul legii, adică atât cât este necesar pentru înlăturarea stării de pericol și pentru preîntâmpinarea săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.

Starea de pericol ca temei al măsurilor de siguranță, a fost definită in doctrină ca stare de spirit a infractorului, caracterizată prin tendința mai mult sau mai puțin probabilă de a comite noi infracțiuni sau starea în care se află o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală și care creează o temere serioasă că va săvârși alte asemenea fapte.

Starea de pericol privește făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârșită de el și constituie o amenințare pentru viitor, pe când pericolul social pe care îl prezintă fapta privește acțiunea alternativă sau infracțiunea prin care s-a realizat această fapta. Măsurile de siguranță se pot lua numai dacă starea de pericol a făptuitorului a ieșit în evidență cu ocazia săvârșirii faptei penale, iar pericolul ce decurge din această stare face să apară temerea serioasă ca fără luarea la timp a unei măsuri de siguranță adecvate, făptuitorul ar putea săvârși și alte fapte prevăzute de legea penală.

Odată cu înlăturarea stării de pericol măsurile de siguranță vizează preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Scopul măsurilor de siguranță este, așadar, îndepărtarea, neutralizarea, anihilarea stărilor de pericol care pot genera noi fapte prevăzute de legea penală. Fie că sunt privative de libertate, restrictive de drepturi sau patrimoniale, acestea au că obiectiv unic acela de a pune pe făptuitor în situația de a nu mai putea realiza latura obiectivă a vreunei infracțiuni.

Măsurile de siguranță – sancțiuni care se iau pe perioada nedeterminată, imprescriptibile dar revocabile. Acțiunea represivă a pedepsei își poate pierde rolul său retributiv și preventiv prin trecerea termenului de prescripție, în timp ce măsura de siguranță trebuie să-și îndeplinească scopul de înlăturare a stării de pericol atât timp cât această există. Dacă starea de pericol nu mai persistă, măsura de siguranță poate fi revocată. Revocarea poate fi dispusă de instanța de judecată atât la cererea persoanei împotriva căreia s-a luat respectivă măsură de siguranță cât și la cererea procurorului, dacă a încetat starea de pericol care justifică luarea ei.

Din moment ce măsurile de siguranță sunt revocabile în cazul încetării stării de pericol care a determinat luarea lor, durata nedeterminată a acestora este un principiu care s-a impus aproape firesc în procesul de reglementare a acestor sancțiuni de drept penal. Revocabilitatea măsurilor de siguranță ori de câte ori au încetat temeiurile care au determinat luarea acestora este deci un principiu de reglementare și aplicare a măsurilor de siguranță.

Bibliografie

Ion Oancea. Drept execuțional penal. București

Nicolae-Anghel Nicolae. Dreptul executării sancțiunilor penale. Editura Universității Titu Maiorescu. București

Dan Lupașcu. Punerea în executare a pedepselor principale. Rosetti, București