Stadiul Cunoasterii In Domeniu. Sinteza din Literatura de Specialitate

CAPITOLUL 1 – STADIUL CUNOAȘTERII ÎN DOMENIU. SINTEZĂ DIN LITERATURA DE SPECIALITATE

Lucrarea intitulată ”Analiza comparativă privind fiscalitatea locală din diferite țări ale Uniunii Europene” abordează o realitate a economiei românești și europene, tema fiind importantă, în primul rând datorită influenței pe care o politică fiscală adecvată o poate avea asupra dezvoltării de ansamblu a economiei românești, dar și asupra vieții cetățenilor acestei țări.

Este binecunoscut faptul că sistemele fiscale sunt un factor-cheie pentru influențarea mecanismului de ansamblu al economiei. Ele determină măsura în care oamenii economisesc, investesc, muncesc , influențând creșterea producției și ocuparea forței de muncă, ceea ce reprezintă elemente esențiale ale strategiei economice, făcând din reforma fiscală o componentă importantă arefo rmei economice.

România parcurge o perioadă în care reforma sistemului fiscal este în plină desfășurare de aceea gestionarea patrimoniului fiecărei întreprinderi a devenit o problemă deosebit de complexă care necesită armonizarea legislației fiscale românești cu cea existentă pe plan internațional, proces aflat într-o continuă dezvoltare și adaptare.

Angrenarea țării noastre în acest proces de integrare europeană are ca pilon de bază înlăturarea inconsecvențelor și nereușitelor reformelor anterioare, precum și concilierea obiectivelor andamentului, eficienței și echității care caracterizează un sistem fiscal optim.

În aceste condiții, în lucrarea de față, structurată pe două capitole, mi-am propus o analiză a noțiunilor de bază ale fiscalității și a politicilor fiscale în unele state din Uniunea Europeană și României, coordonatele politicii fiscale românești din perspectiva dezvoltării și integrării în Uniunea Europeană în perioada de preaderare și după aderare.

Importanța temei și motivația de cercetare

Politica fiscală reprezintă factorul de o importanță deosebită în viața economică și socială a unui stat, iar influențele și efectele acestuia asupra funcționării optime a economiei trebuie urmărite în amănunt.

Măsurile de politică fiscală afectează atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung evoluția societății. Fiscalitatea are un impact tot mai mare asupra tuturor membrilor societății. Astfel, pentru eficientizarea fiscalității este necesară reforma și armonizarea legislației fiscale din România cu celelalte state membre ale Uniunii Europene.

Prin reforma fiscală se urmărește o mai echitabilă participare a persoanelor fizice și juridice la constituirea fondurilor publice, o mai bună colectare a impozitelor, a taxelor și a contribuțiilor stabilite de organele abilitate, realizarea unei structuri a veniturilor bugetare capabilă să asigure sporirea prelevărilor la fondurile publice pe măsura creșterii produsului intern brut (PIB). Totodată, se are în vedere transformarea impozitelor într-o veritabilă pârghie economico-financiară, într-un instrument activ la dispoziția statului cu care să influențeze evoluția economiei.

Actuala criză financiară și economică are un efect puternic asupra finanțelor publice, în sensul că reducerea activității economice a condus la scăderea veniturilor bugetare, la creșterea deficitelor și la majorarea datoriei publice.

Primul capitol al lucrării intitulat Stadiul cunoașterii ȋn domeniu. Sinteză din literatura de specialitate este o abordare teoretică în care am urmărit prezentarea aspectelor legate de importanța statului în stabilirea unei politici fiscale adecvate, am definit politica fiscală din punctul de vedere al diferitelor abordări teoretice și, totodată, am urmărit rolul esențial pe pare politica fiscală îl are ca instrument de realizare a echilibrului economic și social.

Ultimul punct al capitolului are în vedere o analiză prin care au fost scoase în evidență o serie de aprecieri pe baza evoluțiilor macroeconomice în România și în unele țări ale Uniunii Europene. Astfel, am evidențiat evoluția produsului intern brut (PIB) în aceste state, evoluția productivității muncii, a salariului minim, și altele.

Primul capitol al lucrării se încheie cu câteva Rezultate, concluzii și propuneri cu privire la importanța pe care politica fiscală o are pentru ieșirea țării noastre din criza actuală.

Politica fiscală caracteristică statelor Uniunii Europene a fost analizată în cel de-al doilea capitol al lucrării intitulat Contribuții personale. Proiect de perfecționare și aprofundare, punând un accent deosebit asupra sistemului de impozite și taxe existent în statele membre ale Uniunii Europene, dar și asupra efectelor economice și sociale pe care presiunea fiscală o exercită asupra dezvoltării de ansamblu a țărilor europene.

De asemenea, ȋn cadrul acestui capitol am urmărit o analiză comparată privind gradul de fiscalitate în țările membre ale Uniunii Europene, măsurile și modul în care România s-a aliniat la legislația fiscală din Uniunea Europeană, precum și dificultățile întâmpinate în acest sens.

Obiectivul principal al lucrării a fost cercetarea și prezentarea importanței pe care politica fiscală și fiscalitatea o au în economia României, dar și în celelalte țări europene.

Contribuțiile proprii sunt prezente pe tot parcursul lucrării. În primul rând, am avut în vedere lămurirea unor aspecte teoretice cu privire la problemele abordate și totodată explicarea fenomenelor cercetate pe baza datelor statistice preluate din surse oficiale de date. De asemenea, datele statistice au fost utilizate și pentru realizarea unor comparații între situația României și alte țări ale Uniunii Europene în ceea ce privește politica fiscală și fiscalitatea. În finalul lucrării, contribuțiile personale sunt prezente în concluziile formulate cu privire la modul în care o politică fiscală adecvată poate să ajute țara noastră să iasă din criză.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării este format din baza de documentare de date recente. Astfel, am urmărit lucrările de specialitate ale unor cunoscuți autori din România, dar și din străinătate; seriile de date statistice de pe site-ul oficial al Eurostat, al Institutului Național de Statistică și al Băncii Naționale a României; legislația în vigoare din România și din Uniunea Europeană; dar și o serie de articole și comentarii din reviste de specialitate.

Referențialul teoretic. Standarde și reglementări ȋn domeniul fiscalității

Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanțe diferite, accentuându-se, de regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat. De fapt, politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalitățile de procurare a resurselor la dispoziția statului și cele privind destinațiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor ce îi revin.

Implicarea statului în economie a constituit una dintre problemele fundamentale ce a preocupat pe rând, toate școlile de gândire economică. Rolul statului în economie a fost perceput diferit, de la o țară la alta și de la o etapă de dezvoltare la alta.

De-a lungul istoriei economice, putem vorbi despre numeroase teorii cu privire la implicarea și rolul statului în economie. Totuși, mai importante sunt doctrina keynesistă care susține corectarea neajunsurilor mecanismului pieței libere și rezolvarea problemelor sociale ale persoanelor dezavantajate, de către stat; iar la polul opus, se află doctrina liberală, care consideră că statul trebuie să dețină un rol minim în economie și să lase piețele să funcționeze liber.

Amestecul statului în viața social-economică a urmat ciclul vieții politice. În timp, creșterea rolului statului a determinat sporirea influenței acestuia în viața economică, atât în ceea ce privește reglementarea activităților economice, cât și mărimea părții din venitul național destinată transferurilor și suplimentării veniturilor persoanelor nevoiașe.

În perioada de avânt a capitalismului a triumfat principiul laissez-faire, laissez-passer, statul având o implicare limitată în viața economică. Rolul statului era de a emite legi și de a veghea la respectarea legilor și a ordinii publice, de a asigura apărarea și securitatea țării, de a realiza anumite lucrări publice și de a asigura accesul la sistemul de educație pentru un număr cât mai mare de persoane. Fiscalitatea era percepută ca un rău necesar, cheltuielile publice considerate a fi de un nivel minim vital fiind acoperite din veniturile fiscale.

Existența unui buget echilibrat sau excedentar era considerată cheia de boltă a finanțelor publice. Deficitele bugetelor publice erau ceva extraordinar, fiind asociate crizelor economice majore, războaielor sau dezastrelor naturale.

Marea criză din perioada anilor 1929-1933 a demonstrat că funcționarea liberă a pieței nu poate să gestioneze marile dezechilibre apărute în economie precum inflația, șomajul și recesiunea. Economiștii vremii propun intervenția statului în viața economică pentru a lua o serie de măsuri capabile să asigure stoparea declinului economic, stabilitatea prețurilor, revigorarea comerțului, asanarea finanțelor publice și a monedei, creșterea ratei de ocupare a forței de muncă și reducerea șomajului, într-un cuvânt relansarea creșterii economice.

Teoria intervenționismului statului în economie, formulată de John Maynard Keynes, a fost utilizată în multe țări ale lumii. Astfel, veniturile fiscale, cheltuielile publice, împrumuturile de stat, deficitul bugetar au devenit instrumente necesare în vederea creșterii economice și restabilirii echilibrului general în toate domeniile vieții economice.

Teoria keynesistă a revoluționat practica economică, pe baza ei fiind construite noi mecanisme de funcționare a economiei de piață, în care instrumentele financiare și cele monetare au un rol important.

Economia de piață contemporană este o economie mixtă, în care statul își asumă următoarele funcții economice:

Stabilirea cadrului legal de desfășurare a activității economice, în această situație având în vedere legiferarea regulilor pieței (de exemplu: legea proprietății, a falimentului, a obligațiilor firmelor, a muncii, a contractelor, etc.);

Alocarea resurselor pentru îmbunătățirea eficienței sociale a activității economice. Statul poate să intervină pentru a corecta eșecurile sistemului de piață, care apar sub forma:

a) monopolurilor sau oligopolurilor, caz în care statul aplică politici antitrust;

b) externalităților negative și a bunurilor publice. În această situație, statul poate să intervină prin finanțarea unor programe în domeniul cercetării științifice și al ocrotirii sănătății, în cazul în care nu sunt susținute corespunzător de sectorul privat; poate să acționeze prin impozite pe activitățile care generează poluarea sau prin subvenții pentru activitățile benefice societății; poate să realizeze investiții în modernizarea drumurilor, în educație și în domeniul sănătății;

c)caracterului imperfect al informațiilor. Statul poate să aloce fonduri pentru culegerea și furnizarea informațiilor necesare consumatorilor pentru a lua decizi bine fundamentate, în cazul în care agenții economici nu le furnizează informații suficiente.

Repartiția venitului într-un mod cât mai echitabil, deoarece mecanismul pieței libere dă naștere la o distribuire neproporțională a veniturilor și averii. Redistribuirea venitului național reprezintă o funcție economică importantă a statului; ea se realizează prin redistribuirea directă sau prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizații sociale obligatorii) și prin transferuri (ajutoare, subvenții, prestații sociale, etc.). Redistribuirea venitului național, în cea mai mare parte, are în vedere extremele scării veniturilor: veniturile mici și veniturile mari, astfel că redistribuirea are loc de la cei cu venituri mari și foarte mari, la cei cu venituri mici și foarte mici.

Stabilizarea și creșterea economică este o funcție relativ nouă a statului, prin care se dorește atenuarea fluctuațiilor ciclice ale economiei, cu scopul de a preveni creșterea necontrolată a șomajului, stagnarea economică și inflația, precum și încurajarea creșterii economice durabile. Statul realizează această funcție, în mod prioritar prin intermediul politicilor monetare și fiscale. Instrumentele ce stau la dispoziția statului pentru a influența activitatea economică sunt: impozitele și taxele, cheltuielile administrației publice și reglementările. Reglementările sunt reguli legiferate cu privire la comportamentul economic al persoanelor, firmelor, organizațiilor și instituțiilor, în procesul de producere, distribuție și circulație a bunurilor de la producător la consumator. Reglementările limitează astfel libertatea indivizilor;

Reprezentarea ca funcție a statului are în vedere că acesta joacă un rol esențial în reprezentarea intereselor națiunii pe plan internațional și în negocierea acordurilor cu alte țări într-o multitudine de probleme (reducerea barierelor comerciale, programele de asistență socială, coordonarea politicilor macroeconomice, protejarea mediului înconjurător).

Intervenția statului în viața economică se realizează atât în mod direct, prin mărimea veniturilor pe care guvernul le redistribuie și le utilizează pentru redresarea și stabilizarea activității economice, cât și în mod indirect, prin reglementările emise și controlul legal asupra activității.

Problematica intervenției statului în economie a format obiectul a numeroase teorii economice și doctrine politice. Ele se întind pe o arie largă: de la cele care minimizează rolul statului până la cele care văd necesitatea implicării totale a acestuia în conducerea economiei. În acest context s-a constatat că absența acțiunilor guvernamentale, deși asigură libertate individuală, provoacă însă anarhie și lasă să se manifeste în mod liber nedreptățile și neajunsurile pieței. Deosebit de semnificativ devine însă faptul că, odată cu părăsirea liberalismului și neoliberalismului, are loc o alunecare spre lărgirea sectorului public și o întărire a poziției administrației de stat în conducerea economiei prin adoptarea unor instituții și forme de organizare cu un avansat conținut colectivist și acaparatoare de putere, în detrimentul libertății de opțiune a individului și a agenților economici.

Concepte de bază privind politica fiscală în contemporaneitate

În societate există nu numai nevoi individuale (private), ci și nevoi sociale, atât de interes național, cât și local. Satisfacerea nevoilor de ordin general ale societății presupune formarea unor fonduri care sunt puse la dispoziția autorităților publice centrale și locale.

Mijloacele prin care se procură resursele financiare ale statului, împreună cu instituțiile, instrumentele și reglementările de utilizare a acestor resurse, în vederea influențării proceselor din societate, constituie elementele definitorii ale politicii financiare.

Politica financiară subsumează politica fiscală și politica bugetară. În timp ce politica bugetară vizează dimensionarea cheltuielilor publice și modul în care sunt redirecționate veniturile publice în vederea satisfacerii consumului public și a furnizării de servicii și bunuri publice, politica fiscală are în vedere stabilirea volumului și a provenienței resurselor de alimentare a fondurilor financiare publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, a obiectivelor și mijloacelor de realizare a acesteia, utilizând instrumentele sale specifice: impozite și taxe.

Politica fiscală este principala componentă a politicii financiare. Fiind o componentă a politicii economice, fiscalitatea trebuie să conducă spre îndeplinirea obiectivelor economice.

În viziunea altor specialiști în domeniul politica fiscală cuprinde „ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident public în scopul asigurării resurselor financiare destinate finanțării nevoilor publice și al realizării unor finalități de natură economico-socială”.

Politica fiscală este acea ramură a politicii economice care utilizează impozitarea și cheltuielile guvernului pentru a regla nivelul agregat al activității economice, diminuarea variațiilor produse de ciclul economic și protejarea economiei naționale de inflație, prin susținerea procesului de creștere economică și de ocupare a forței de muncă. De asemenea, există specialiști care consideră că, în sens larg, politica fiscală „se constituie în cadrul activității autorității publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice. Prin politica fiscală se stabilesc volumul și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora”.

Prin politica fiscală, în general, și prin cheltuielile bugetului de stat și stimulentele fiscale, în special, sunt influențate intrările de factori de producție (muncă și capital fizic) în economia națională, precum și ieșirile sau rezultatele activității din diferite sectoare ale economiei. De asemenea, prin caracteristicile și intensitatea impozitării, politica fiscală contribuie la împărțirea venitului național pentru consumul privat și cel al administrației publice, precum și pentru investiții publice și private.

În totalitatea ei, politica fiscală poate să influențeze activitatea economică. Dacă șomajul este ridicat, impozitele pe venituri (impozitele directe) și impozitele pe cheltuieli (impozitele indirecte) pot fi ajustate pentru a stimula creșterea nivelului cererii agregate și a determina începerea procesului de relansare a economiei.

Aceluiași scop servesc și creșterile cheltuielilor guvernamentale pentru consumul social și pentru investiții; ele sporesc nivelul activității economice.

1.2.1. Principiile fiscalității în România

Politica fiscală, împreună cu politicile monetare au în vedere asigurarea unei creșteri economice durabile, pe fondul unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă și al stabilității prețurilor. De asemenea, politica fiscală presupune folosirea conștientă a veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pentru a influența viața economică și socială.

În mod deosebit, conținutul său face imperativă utilizarea ansamblului de instrumente și procedee cu caracter fiscal pentru a stabili nivelul și structura prelevărilor obligatorii; operațiile, activitățile și veniturile impozabile; regimul exonerărilor și reducerilor de impozite sau cel al subvenționărilor, conturând modul de a realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri economice, entități administrativ-teritoriale, persoane fizice și juridice.

Politica fiscală își poate pune amprenta asupra derulării proceselor economico-financiare și implicit asupra evoluției întregii societăți. Dar, la rândul său, ea este condiționată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă: starea economiei, raporturile dintre sectorul public și cel privat, nivelul veniturilor cetățenilor etc.

Politica fiscală are un rol esențial în încurajarea sau protejarea anumitor ramuri economice, astfel că intervenția statului în domeniul fiscal vizează obiective diferite, precum: stimularea agenților economici pentru a face investiții în diferite domenii; creșterea calității și competitivității produselor; stimularea exporturilor; încurajarea întreprinderilor mici și mijlocii; protejarea mediului înconjurător prin descurajarea dezvoltării unor activități care afectează mediul; stimularea agriculturii; asigurarea unei dezvoltări economice echilibrate și durabile, la nivelul întregii țări, prin reducerea disparităților regionale; stimularea investițiilor de dezvoltare a unor activități economice în zonele rurale și în zonele dezavantajate ale țării.

Obiectivele politicii fiscale se află în strânsă legătură cu funcțiile politicii și cu efectele acestora asupra economiei naționale, precum și cu rezultatele obținute prin folosirea impozitelor, împrumuturilor de stat, cheltuielilor bugetare, ca principale instrumente prin care autoritățile publice pot să intervină în viața economică.

Dintre obiectivele majore ale politicii fiscale se pot enumera:

procurarea resurselor financiare la dispoziția autorităților publice, prin utilizarea unui sistem de impozite și taxe în concordanță cu politica generală;

redistribuirea produsului național între diferitele sfere, domenii de activitate și categorii de persoane;

influențarea unor procese economico-sociale corespunzătoare obiectivelor generale.

Opțiunile și deciziile care conturează politica fiscală în sfera procurării pot fi sintetizate pe următoarele repere principale:

a) crearea și ajustarea ulterioară a sistemului de impozite, taxe și contribuții obligatorii, respectiv stabilirea formelor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziția autorităților publice;

b) alegerea metodelor și instrumentelor tehnice utilizabile în efectuarea operațiunilor de stabilire a obligațiilor de prelevare a resurselor fiscale la dispoziția autorităților publice;

c) crearea și reglementarea funcționării instituțiilor însărcinate cu așezarea, colectarea și administrarea resurselor fiscale (aparatul fiscal);

d) organizarea și exercitarea controlului prin organe fiscale asupra îndeplinirii și obligațiilor de efectuare a prelevărilor, inclusiv combaterea evaziunii fiscale;

e) conceperea modalităților de influențare, prin impozite și taxe asupra unor fenomene economice și sociale, inclusiv stabilirea condițiilor de acordare a facilităților fiscale.

În vederea realizării obiectivelor de politică fiscală se utilizează instrumente axate pe prelevările fiscale, împreună cu tehnicile aferente tipurilor de impozite, taxe și contribuții obligatorii prelevate din fondurile publice.

Locul central în cadrul politicii fiscale revine opțiunilor privind structura sistemelor de impozite și importanța ce revine fiecărui impozit, atât în formarea resurselor financiare publice, cât și în influențarea vieții economice.

Efectele politicii fiscale provoacă mici modificări, care pot să determine mari schimbări în situația economică prin cheltuielile publice. Aceasta este diferențiată între efectul multiplicator și un efect de accelerare.

Efectul multiplicator

Prin cheltuieli publice venitul național crește. Plățile statului, fie merg direct la gospodăriile particulare (de exemplu, beneficii pentru copii, angajații economisesc plata suplimentară) sau indirect asupra întreprinderilor. Astfel, o cerere suplimentară se eliberează, care este mai mare în jurul uneia multiple, ca valoarea reală a cheltuielilor publice suplimentare.

Efectul accelerator

Venitului național este descris drept efect multiplicator. Creșterea cererii conduce de la sine, la creșterea capacității de utilizare în întreprinderi. Pentru a elimina blocajele, întreprinderile sunt " forțate" să facă investiții. Acest efect de la creșterea venitului național la creșterea investițiilor este numit efect accelerator.

Politica fiscală trebuie să funcționeze în serviciul producătorilor de impozite și nu în serviciul culegătorilor de impozite. În mod obișnuit, fiscalitatea este o formă de integrare a contribuabilului într-un circuit economic în care el, pe de o parte, contribuie la alimentarea sistemului, iar pe de altă parte este beneficiar al politicilor publice. Deși poate să para pretențios, fiscalitatea, chiar dacă emană din partea statului, trebuie, pentru a-și atinge obiectivul economic, să capete forma unui parteneriat.

Aparent fiscalitatea naște obligații exclusive sau precumpănitoare din partea contribuabilului, dar creează, în fapt, obligații importante pentru stat, ca administrator al impozitelor. Eficiența fiscalității nu se observă, în ultimă instanță, în modul în care sunt colectate impozitele, ci în modul în care acestea se reîntorc, sub forma calității serviciilor publice.

În România, fiscalitatea a fost interpretată de contribuabili drept o agresiune, devenind un factor de încordare în raporturile economice. Pentru a fi o relație partenerială, selectivă și stimulatorie, fiscalitatea trebuie să genereze obligații și drepturi de ambele părți

1.2.2. Principiile fiscalității în Uniunea Europeană

Politica fiscală reprezintă una din cele mai importante pârghii de funcționare a sistemului unic european, dar în ciuda acestui fapt, spre deosebire de celelalte politici, în nici unul din tratatele fundamentale – Roma sau Maastricht – nu se prevedea definirea sau reglementarea sa explicită. Astfel, nici unul din cele două tratate nu acorda politicii bugetare un caracter comunitar pronunțat și, deși bugetul comunitar a crescut destul de mult, el nu reprezintă decât 2,4% din totalul bugetelor statelor membre.

Baza legală a bugetului comunitar este constituită din mai multe acte constitutive, după cum urmează:

art. 272 (203) din Tratatul de la Roma

art. 177 din Tratatul EURATOM

art. 78 din Tratatul CECO

Ȋnțelegerea interinstituțională din data de 6 mai 1999 care prevedea o îmbunătățire a procedurii și disciplinei bugetare și acoperea perioada anilor 2000 – 2006. Această ȋnțelegere a fost precedată de cea încheiată în octombrie 1993 și cuprindea perioada anilor 1993 – 1998, care a avut rolul de a evita reeditarea unor crize bugetare ca cea din anul 1980. Un astfel de acord între instituțiile europene îmbunătățește procedura de adoptare anuală a bugetului și asigură o ținere sub control a cheltuielilor. În acest cadru, instituțiile comunitare stabilesc prioritățile bugetului și perspectiva financiară care indică suma maximă autorizată a cheltuielilor pentru perioada în cauză.

Există o serie de principii fundamentale, norme și proceduri comunitare care guvernează bugetul Uniunii Europene:

Principiul unității prevăzut în art. 268 al Tratatului de la Roma, care stipulează că toate veniturile și cheltuielile Comunității trebuie să fie înscrise într-un singur document.

Principiul universalității care se bazează pe doua reguli: regula nerepartizării (non-asignement) care prevede că veniturile bugetare nu pot fi alocate dinainte numai unor anumite categorii de cheltuieli și principiul bugetului în ansamblu (gross budget principle) care stabilește că toate veniturile și cheltuielile trebuie să fie prevăzute integral în buget, fără nicio modificare.

Principiul anualității care prevede că operațiile bugetare sunt stabilite pe un singur an. Acest principiu înlesnește controlul asupra activităților executive ale Comunității. Comunitatea trebuie să reconcilieze acest principiu cu nevoia de a întreprinde operații financiare pe mai mulți ani, lucru posibil prin diferențierea care se face între cele două tipuri de operații: fonduri de plăți (payment appropriations) și fonduri de angajament (commitment appropriations). Fondurile de plăți definesc cheltuielile anului financiar în curs. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca o parte a cheltuielilor să provină din înțelegeri și angajamente făcute anterior. Fondurile de angajament definesc plafonul resurselor ce urmează a fi alocate în anul financiar curent.

Principiul echilibrului care stabilește că veniturile și cheltuielile unui an financiar trebuie să fie egale, deficitul bugetar fiind exclus prin art.199 al Tratatului de la Roma. Un eventual surplus este înregistrat ca venit în bugetul anului următor și apariția oricăror cheltuieli neașteptate vor trebui să fie finanțate printr-un buget suplimentar sau amendat care ar însemna o reorganizare a fondurilor din bugetul adoptat sau atragerea unor resurse adiționale.

Specificarea cheltuielilor care înseamnă că fiecărui fond trebuie sa i se asigure un scop și o destinație specifică, mai ales pentru a preveni orice confuzie în alocarea fondurilor.

Finanțarea prin resursele proprii ale Comunității care se face începând cu anul 1975 potrivit unor proceduri definite în întregime la nivel comunitar fără nicio imixtiune directă a statelor membre. Acest mecanism al resurselor proprii este una din principalele polemici politice întrucât presupune abordarea unor probleme cum ar fi cea a independenței financiare a Uniunii, relațiile ce se stabilesc între cetățenii Uniunii, statele membre și instituțiile acesteia.

1.3. Referințe tematice de studiu. Publicații actuale și relevante

Începând cu data de 01 ianuarie 2007, dată de referință în istoria României, sistemul economic a intrat într-o nouă etapă de reforme, care trebuie să compatibilizeze cât mai bine cu sistemul economic al țărilor din Uniunea Europeană.

Pe parcursul celor trei ani, în sistemul economic și fiscal s-au produs unele reforme, dar nu de intensitatea care era nevoie pentru ca diferențele dintre economia românească și a statelor europene din cadrul Uniunii Europene să fie cât mai mici. Astfel legislația fiscală precum și Ordonanțele date de Guvernul Romȃniei nu au fost aliniate în totalitate la principiile fiscale europene, unele din motive obiective, altele datorită condițiilor economice și sociale moștenite din perioada anilor 1989, care se mai fac resimțite, și mai mult influențele politice care și-au pus amprenta în aprobarea legislației în acord cu cea comunitară.

Din cauza acestor întârzieri, criza economico-financiară se resimte în economie, veniturile bugetare fiind insuficiente pentru finanțarea cheltuielilor, iar sistemul de colectare a impozitelor este birocratic și ineficient, impunându-se o simplificare și raționalizare rapidă ce ar duce la reducerea cheltuielilor bugetare, arieratelor și o disciplină financiară mai mare în rândul contribuabililor.

Perioada trecută de la aderarea României la Uniunea Europeană, arată că în economie trebuie intervenit prin măsuri clare și complete, astfel aplicarea măsurilor de sancționare din partea Uniunii Europene, acum și din partea Fondului Monetar Internațional sunt posibil de aplicat.

Din calitatea de stat membru, România trebuie să asigure plata contribuției sale pentru finanțarea bugetului Uniunii Europene în cadrul sistemului resurselor proprii ale bugetului comunitar, iar pe de altă parte este ajutată ca și celelalte state membre, în recuperarea decalajelor.

După încheierea negocierilor de aderare și semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, principalele eforturi la nivelul administrației naționale, regionale și locale s-au axat pe pregătirea pentru aderare și îndeplinirea la termen a angajamentelor asumate.

În prezent, în Uniunea Europeană coexistă 27 de sisteme de impozitare. Între acestea există importante diferențe în ceea ce privește regimurile fiscale deoarece politicile fiscale naționale reprezintă o componentă a suveranității statelor membre. Evaluarea și monitorizarea structurilor sistemelor de taxare și reformele variate ale impozitelor în Uniunea Europeană au nevoie de un sistem de încredere, coerent și bine pus la punct de indicatori care să reprezinte structurile diverselor sisteme de impozitare în statele membre.

Deși Codul fiscal a suferit numeroase transformări până în prezent, România nu reușește să rezolve cea mai mare problemă a sistemului, contribuțiile sociale enorme, astfel că „se contribuie” cu mult peste media europeană.

Tendința europeană este de scădere a impozitelor directe: în Germania se discută de o reducere a impozitului mediu plătit de firme de la 39,7% la 30%. Se pare că și acolo există discuții aprinse pentru că reducerea cotei de impozit ar putea fi însoțită de o limitare a deductibilității fiscale a dobânzilor.

În condițiile în care majoritatea firmelor se finanțează în special prin împrumut, această prevedere ar însemna o lovitură puternică dată contribuabililor care în final cu toată reducerea de impozit ar putea să ajungă să plătească un impozit mult mai mare.

În timp ce în România se calculează taxa pe țeava de esapament, europenii își schimbă continuu legislația referitoare la mediu, și asta nu doar din considerente ecologice ci se folosesc de acest instrument pentru a reduce taxa pe muncă (contribuțiile sociale), 2,5% din produsul intern brut (PIB) european este reprezentat de taxe de mediu. Polonia colectează deja taxe de mediu echivalente cu 2,3% din produsul intern brut(PIB), asta în vreme ce Ungaria colecta încă înainte de aderare 2,8% din produsul intern brut (PIB).

Deși în România s-au făcut progrese mari în ultimii ani mai este mult de lucrat pentru a crește atractivitatea mediului de afaceri, sistemul de impozitare din România este încă foarte complicat. Pentru a menține o poziție competitivă a țării în atragerea investițiilor străine nu este suficient un impozit cât mai mic, ci este necesar și un sistem de impozitare mai simplu, mai clar și mai stabil, astfel încât reprezentanții Consiliului Investitorilor Străini consideră că autoritățile române trebuie să continue reforma.

Prin măsurile întreprinse în domeniile complexe precum justiție și afaceri interne, agricultură, impozitare, protecția mediului înconjurător, coordonarea instrumentelor structurale, s-a reusit în perioada de preaderare evitarea activării clauzei de salvgardare privind amânarea aderării României la Uniunea Europeană cu un an.

În continuare, prioritare vor fi acțiunile de modernizare sectorială, astfel încât țara noastră să atingă cât mai repede convergența economică cu Uniunea Europeană, precum și cele privind maximizarea beneficiilor ce decurg din calitatea de stat membru al Uniunii. Aceasta presupune o implicare activă a României în procesul decizional european și în promovarea marilor teme de integrare europeană (modificarea și adoptarea Constituției Europene, realizarea unei politici energetice comune, extinderea Uniunii Europene etc. )

România a ajuns să mai recupereze din decalajul de venituri înregistrat față de media Uniunii Europene. Potrivit unei evaluări a Fondului Monetar Internațional, în ultimii șase ani, viteza de aliniere la standardele Uniunii Europene a fost de două ori mai mare față de țări mai bine plasate precum Ungaria sau Polonia, numai că economia nu pare pregătită să susțină un asemenea ritm.

Potrivit raportului Fondului Monetar Internațional (FMI) ”Regional Economic Outlook”, România ocupă locul patru în clasamentul statelor europene care au înregistrat cel mai rapid ritm de convergență la Uniunea Europeană în perioada anilor 2005-2006, după țările Baltice și înaintea unor state precum Bulgaria, Ungaria și Polonia. Convergența în economiile emergente a fost impulsionată de afluxurile masive de capital.

În ultimii 20 de ani , a devenit clar că potențialul de creștere din aceste domenii este foarte mare. Pe măsura ce gradul de deschidere al economiilor crește, sistemele financiare au atins un nivel mediu de dezvoltare, investitorii au injectat capital, accelerând procesul de convergență.Cu alte cuvinte, cu cât gradul de convergență este mai ridicat, cu atât riscul de înregistrare a dezechilibrelor în economie este mai mare. Analiștii FMI sunt de părere că autoritățile din statele europene evaluate ar trebui să ia măsuri pentru reducerea vulnerabilităților economice.

În cazul României, Fondul Monetar Internațional (FMI) este de părere că printre măsurile de care ar fi nevoie pentru reducerea riscurilor de natură economică se numără corelarea creșterii salariale cu avansul productivității și stabilirea unei supravegheri în funcție de risc și pe termen mediu-lung în cadrul sistemului financiar.

Politica fiscală europeană nu poate viza și nici nu are dreptul să impună o standardizare la nivelul sistemelor fiscale ale statelor membre. Acțiunea politicii fiscal europene se concretizează în compatibilizarea sistemelor fiscale naționale pentru statele membre și cele candidate la integrare în baza obiectivelor comune stabilite prin tratatele încheiate.

Profundele schimbări de natură sociologică, economică, culturală și politică la nivel național și internațional, impun reflectarea asupra posibilităților de perfecționare a structurilor teritorial statale, a fluxurilor de eforturi și efecte de natură social economică, atât din perspectiva microeconomică cât și macroeconomică.

Pentru România principalele caracteristici ale politicii fiscale se referă la continuarea armonizării legislative cu Uniunea Europeană, transparență și simplificarea sistemului de impozite, reforma administrației fiscale și vamale, scăderea ratelor de contribuție la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, reforma managementului finanțelor publice, prioritizarea polticilor publice și consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu, îmbunătățirea eficienței alocărilor bugetare către domenii determinate de necesitatea aderării, asigurarea cofinanțării naționale pentru proiectele finanțate din fondurile europene.

1.4. Tratamentul fiscal privind principalele componente fiscale în statele supuse analizei comparative

Dintre politicile macroeconomice, politica monetară și cea fiscală sunt cele ale căror instrumente permit, pe de o parte finanțarea economiei dar, mai important, sunt principalele instrumente de stabilizare macroeconomică în situația în care fluctuațiile veniturilor (rezultatelor) și respectiv ale gradului de ocupare a forței de muncă sunt mari.

În situația Uniunii Europene, pierderea capacității politicilor monetare naționale de a fi utilizate ca instrument de stabilizare macroeconomică face din politica fiscală singurul instrument macroeconomic aflat la dispoziția statelor membre și acesta rămâne, formal un prerogativ al statelor membre. În același timp însă, creșterea în intensitate a integrării economice în cadrul Uniunii Economice și Monetare presupune nevoia de creștere a coordonării politicilor fiscale ale statelor membre.

În acest sens, menționăm rolul Pactului de Creștere și Stabilitate Economică care obligă la respectarea disciplinei bugetare stabilite prin Criteriile de convergență nominală de la Maastricht.

Politica fiscală operează pe două planari. Primul este acela de a acționa asupra creșterii economice atunci când economiile se află în fază de încălzire accentuată, prin încetinirea acesteia. Cel de-al doilea presupune măsuri de accelerare atunci când economiile se află în fază de recesiune. Din acest considerent, politica fiscală este una mai degrabă contra-ciclică decât pro-ciclică.

În situația încetinirii creșterii economice, veniturile individuale, la fel ca și profiturile firmelor înregistrează o tendință de scădere, cu efecte asupra veniturilor bugetare din impozite, TVA, sau alte tipuri de taxe. În același timp, are loc o creștere a cheltuielilor generate de ajutoarele de șomaj, sau a altor subvenții, care, și din punctul de vedere al cheltuielilor, determină creșterea deficitului bugetar.

Stabilizatorii automați intră în funcțiune fără o acțiune de politică economică specifică. Opus acestora, politica fiscală presupune luarea unor decizii cu privire la modificarea mărimii impozitelor sau a consumului.

Politica fiscală a unui stat membru afectează condițiile economice ale celorlalte state membre, principalele canale de dispersie fiind veniturile și cheltuielile, (în principal taxele vamale provenind din operațiuni de comerț exterior), inflația și costul creditului.

Evoluția ciclică a economiei dintr-un stat membru își pune amprenta asupra partenerilor comerciali din interiorul zonei integrate prin intermediul importurilor și al exporturilor. În condițiile în care statele membre ale unei uniuni monetare parcurg aceleași etape ale aceluiași tip de ciclu economic, vor adopta, în mod normal, același tip de politică fiscală. Dacă statele vor adopta aceste politici fără a ține cont de reacția celorlalți parteneri, acțiunea lor combinată poate fi prea puternică, iar dacă țin cont una de alta, acțiunile lor combinate pot fi prea slabe.

În cazul ciclurilor asincronice, politica fiscală expansionistă din economia care parcurge o perioadă de încetinire a creșterii economice va determina o creștere a consumului în țara aflată în expansiune.

În același mod, expansiunea fiscală crește creditul public și diminuează economisirea publică. Deoarece guvernele sunt de regulă cel mai mare debitor public la nivelul unei țări, creșterea deficitelor bugetare poate determina o creștere a ratelor dobanzilor, care în cazul statelor membre ale Uniunii Economice și Monetare este similară atâta vreme cât acestea au aceeași monedă. Aceasta înseamnă că deficitul bugetar al unui stat membru poate determina o creștere a ratei dobânzii la nivelul întregii zone.

Deoarece rata dobânzii reprezintă unul din determinanții investițiilor, rezultă că orice modificare a acesteia va afecta ritmul creșterii economice pe termen lung pentru întreg spațiul integrat.

Efectele de difuziune prezentate mai sus, numite și externalități nu pot fi contracarate decât în condițiile armonizării politicilor fiscale.

Există argumente pro și contra unei politici bugetare comune. Prezența dispersiei și a veniturilor crescătoare la scară sunt argumentele pro, iar existența diferențelor naționale în condițiile și preferințele statelor membre, alături de asimetria informației sunt argumente împotriva unei politici fiscale comune.

Modalitatea sau modalitățile prin care Uniunea Europeană influențează politicile fiscale ale celor 27 de țări membre pentru a-și realiza obiectivele preconizate este coordonarea fiscală care funcționează și se realizează cu respectarea celor două principii ale integrării europene:

principiul acceptării politicilor fiscale ale tuturor țărilor, cu anumite condiții;

principiul subsidiarității – relații verticale între instituțiile europene și guvernele naționale.

Coordonarea fiscală s-ar putea realiza prin armonizare fiscală (un sistem fiscal unic), dar și prin înlăturarea tuturor barierelor în circulația liberă pe piața unică a produselor și serviciilor, a forței de muncă și a capitalului.

Din experiența Uniunii Europene, în coordonarea politicilor fiscale se desprind următoarele:

a)coordonarea politicilor fiscale în domeniul impozitelor este necesară și trebuie să țină cont de natura impozitelor:

impozitele indirecte – necesită un grad mai mare de armonizare deoarece sunt legate de circulația liberă a produselor și serviciilor;

impozitele directe – mai ales impozitarea veniturilor marilor companii naționale și internaționale, dar și veniturile persoanelor cu activități în mai multe țări (eliminarea dublei impuneri).

b)coordonarea fiscală în politicile privind alocarea resurselor bugetare nu este necesară, deoarece în țările membre ale Uniunii Europene se menține oricum disciplina bugetară pentru stabilitatea economiei și a monedei unice.

Există însă două excepții:

cheltuielile pentru bunurile publice (Uniunea Europeană coordonează anumite proiecte cum sunt rețelele de transport și comunicații);

ajutorul acordat de stat întreprinderilor se supune regulilor Uniunii Europene, deoarece poate influența concurența de pe piața unică.

a)coordonarea fiscală în politicile de redistribuire a resurselor bugetare este limitată de nivelul fondurilor existente în bugetul Uniunii Europene.

Pentru a accelera coordonarea politicilor fiscale și așa foarte lente datorită votului unanim al statelor membre ale Uniunii Europene, încearcă folosirea unor mecanisme care să înlăture barierele existente în circulația pe piața unică a produselor și serviciilor, a forței de muncă și a capitalului.

Aceste mecanisme, deși nu au caracter de lege, ar putea ajuta Uniunea Europeană să-și atingă obiectivele generale și ar viza: presiunea exercitată de statele care au adoptat reforme fiscale; extinderea indicațiilor date de Comisia Europeană; folosirea mecanismului de cooperare extinsă (introducerea de sancțiuni țărilor membre ale Uniunii Europene care nu cooperează).

Folosirea acestor mecanisme care nu au forța legii nu diminuează efortul Uniunii Europene pentru armonizarea politicilor fiscale prin reglementări obligatorii cel puțin în anumite probleme de impozite, mai precis acolo unde eficiența și funcționalitatea pieței unice sunt afectate. În acest sens, Comisia Economică promova propunerea ca, în domeniul politicilor fiscale, să se aplice regula majorității calificate în adoptarea deciziilor. Propunerea este în continuare promovată cu toate că ea nu a fost acceptată de către Consiliul European de la Nisa, din anul 2000.

Există opinii ale experților care pe baza analizei efectelor globalizării asupra veniturilor fiscale, ridică problema oportunității unei instituții la nivel mondial, dedicată coordonării și soluționării problemelor fiscale de natură internațională, cum sunt cele de tipul Organizației Mondiale pentru Comerț și Fondului Monetar Internațional.

Conform acestor opinii, pe măsură ce se intensifică globalizarea, unele țări ar putea fi tentate să „exporte“ o parte din povara lor fiscală, reducând în acest fel veniturile fiscale ale altor țări. Acest lucru este realizabil prin intensificarea competiției fiscale pentru a capta cât mai mult din baza mondială de impozitare, respectiv prin atragerea de consumatori, capital real și venituri impozabile din alte țări. Aceste tendințe ar putea fi favorizate de amplificarea fluxurilor internaționale de capital, de inovațiile financiare, de reglementarea piețelor financiare și de noile oportunități create pentru evaziunea fiscală.

Prin programele elaborate și actualizate de țările membre ale Uniunii Europene, acestea își manifestă tendința de a-și modifica sistemele lor fiscale.

Reformele fiscale diferă ca întindere și profunzime de la stat la stat, dar majoritatea urmăresc reducerea sarcinii fiscale, în special pentru cei cu salarii mici. Reformele impozitelor indirecte și propunerile pentru transferul sarcinilor fiscale sunt mult mai diversificate ca natură.

În privința contribuțiilor la securitatea socială tendința este de reducere cu nuanțări de la țară la țară. Câteva state membre ale Uniunii Europene au luat în considerare reduceri globale ale costurilor cu munca, adiacente salariilor. În Germania, contribuțiile la sistemul de pensii vor fi reduse cu 0,8%, iar în Austria contribuțiile vor fi reduse cu 0,4% din produsul intern brut(PIB).

Alte state, precum Belgia, Franța, Italia, Olanda și Marea Britanie, urmăresc reducerea costurilor non-salariale pe factorul de muncă numai pentru salariile mici, în timp ce alte state doresc să stimuleze crearea de noi locuri de muncă (Grecia, Italia) sau să favorizeze încheierea de contracte permanente de muncă (Spania). În Portugalia, reforma urmărește corelarea contribuțiilor la securitatea socială plătite de salariați cu cele plătite de liber-profesioniști, în timp ce în Danemarca se dorește permanentizarea contribuției temporare la sistemele de pensii suplimentare.

În privința impozitului pe venitul personal, majoritatea statelor au în vedere o reformă a cotelor și tranșelor de impozit. Această reformă, constă mai ales în scăderea cotei marginale de impozit la limita de jos a distribuției venitului, însoțită de creșterea venitului minim neimpozabil și sporirea deducerilor familiale. Aceste măsuri au mai mult un caracter general.

Astfel, în Germania, procentul din tranșa minimă va scădea cu 6 puncte procentuale, în timp ce procentul din tranșa maximă va scădea cu 4,5 puncte procentuale.

În Irlanda, atât cota standard, cât și cota maximală vor scădea cu 2 puncte procentuale, în timp ce în Spania a avut loc cea mai semnificativă reducere a cotei marginale superioare de impozit – cu 8 puncte procentuale (în 2009).

În Finlanda impozitul pe venitul personal a înregistrat (încă din 2007) o reducere de ansamblu cu 1,7 puncte procentuale, până la sfârșitul anului 2010 fiind realizate noi reduceri.

Cu toate acestea, niciun stat membru al Uniunii Europene nu are în vedere o reformă fundamentală a impozitelor indirecte. Se propune mai ales reducerea TVA-ului în sectoarele cu muncă intensivă (Belgia, Grecia, Spania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și, parțial, Marea Britanie).

Îmbunătățirea funcționării piețelor de capital este un scop major al impozitelor pe venitul din capital (Germania, Danemarca, Spania, Italia). Un alt obiectiv este acela de a genera incitația pentru risc (Grecia, Spania, Franța, Italia, Irlanda).

În viitor este interesant de urmărit impactul reformelor fiscale asupra ratelor fiecărei categorii de impozit, care exprimă presiunea fiscală asupra contribuabililor.

Reducerea ratelor asupra contribuțiilor pentru securitate socială au fost semnificative în țări precum Belgia, Germania și Olanda, iar în alte țări, aceste reduceri au avut un impact neglijabil, lucru care nu este surprinzător, dacă ne gândim că aceste măsuri vizează crearea de noi locuri de muncă sau protejarea tranșelor salariale inferioare.

Reducerea ratelor impozitului pe veniturile personale este principalul factor ce va conduce la scăderea presiunii fiscale pe factorul muncă.

Ratele impozitului asupra capitalului sunt previzionate a se reduce cu peste 1 punct procentual în Germania, Franța, Irlanda, Italia, Olanda, Austria și Marea Britanie. Portugalia este singura țară unde este de așteptat ca sarcina fiscală pe capital să crească.

Uniunea Europeană a progresat continuu începând cu anii ’80, mai ales în domeniul impozitelor indirecte, dar și acum asupra modului de așezare și asupra cotelor de TVA există diferențe între statele membre, fără a menționa scutirile și tratamentul special aplicat anumitor bunuri și servicii.

Impactul asupra randamentului fiscal al impozitelor indirecte îl are comerțul electronic, acesta fiind un sistem mobil, ceea ce poate duce la reducerea posibilităților de evaziune fiscală.

Examinarea sistemului de impozite și taxe din Uniunea Europeană demonstrează că sarcinile fiscale sunt o consecință a nivelului ridicat al cheltuielilor publice. Pentru a putea atinge obiectivul major al politicii fiscale de reducere a presiunii fiscale globale în Uniunea Europeană, reducerea impozitelor trebuie să fie însoțită de ajustări corespunzătoare ale cheltuielilor publice prin reducerea acestora. Putem anticipa că reducerea presiunii fiscale, mai ales asupra contribuabililor, va avea un impact favorabil asupra investițiilor, producției și ocupării forței de muncă. Efectele vor fi accentuate dacă reducerile impozitelor se regăsesc în programele de reformă economică, iar dacă reducerea impozitelor va fi însoțită de scăderi ale transferurilor curente vor apărea și beneficiile.

Multe state dezvoltate urmăresc, de altfel, aceste obiective prin reformele fiscale ce vor fi promovate în anii următori. Aceste reforme se concentrează mai ales pe reducerea sarcinii fiscale asupra muncii, în special la limita de jos a tranșelor salariale. Ele se extind și asupra impozitelor pe veniturile din capital pentru a îmbunătăți funcționarea piețelor financiare.

Eficiența și pragmatismul sistemelor fiscale vor fi sporite prin aceste măsuri. Însă, deocamdată, în cele mai multe cazuri, măsurile tind să fie solitare și nu fac parte din programe globale de reformă – trăsătură vitală pentru a le spori efectele pozitive asupra producției și ocupării forței de muncă.

1.4.1. Uniunea Europeană

La nivelul Uniunii Europene politica fiscală este subordonată tratatului de înființare a Comunității Europene, care prevede:

eliminarea taxelor vamale între țările membre și a oricăror altor măsuri cu efect similar;

asigurarea liberei concurențe în cadrul pieței comune.

În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte (TVA și accizele). Impozitele directe sunt doar subordonate scopului de neafectare a liberei concurențe pe piață, însă se recomandă membrilor încheierea de convenții de evitare a dublei impuneri internaționale.

În plus, Tratatul de la Maastricht (1992) impune membrilor uniunii monetare limitarea deficitelor bugetare la 3% din produsul intern brut (PIB), membrilor neparticipanți la uniunea monetară fiindu-le recomandat să evite deficitele substanțiale.

Orice acțiune a instituțiilor comunitare implică și o acțiune în domeniul fiscal care trebuie să fie bazată pe un text comunitar. Tratatul CE conține în primul rând câteva dispoziții de natură fiscală, al căror scop este în general acela de a interzice diferențele de tratament fiscal între unele produse naționale și produse similare care provin din alte state membre ale Uniunii Europene. De remarcat că, deși de la adoptarea Actului Unic European, Consiliul statutează cu majoritate calificată asupra chestiunilor care privesc organizarea și funcționarea pieței interne în materie fiscală regula rămâne unanimitatea, în pofida discuțiilor care au precedat încheierea.

Tratatului de la Nisa. Dacă la un moment dat Comisia constată existența unei disparități între dispozițiile legislative, de reglementare sau administrative din statele membre, care aduc atingere regulilor concurenței și provoacă o distorsionare a concurenței care trebuie eliminată, ea angajează consultări cu statele membre. Dacă consultarea nu duce la eliminarea disparităților, Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei directivele necesare pentru a atinge acest scop.

În scopul de a face din Europa un loc mai atractiv pentru a investi și pentru a munci, pentru a crește eficiența economică și a spori competitivitatea companiilor, pentru a încuraja comerțul și a susține cercetarea și inovarea, Comisia Europeană și-a propus să acționeze în câteva domenii fiscale cheie. Comisia Europeană a introdus deja anumite măsuri pentru combaterea competiției fiscale dăunătoare.

Cea mai importantă dintre acestea este implementarea Codului de conduită privind impozitarea afacerilor stablindu-se măsurile de conduită pentru o competiție fiscală onestă și criteriile pe baza cărora o măsură fiscală poate fi considerată dăunătoare.

Au fost lansate o serie de reforme ambițioase atât la nivel comunitar, cât și la nivel european. Prin crearea unei piețe interne funcționale, prin sprijinirea cercetării și inovării și îmbunătățirea educației, statele membre și-au propus să facă din Uniunea Europeana, până în anul 2010 „cea mai dinamică și mai competitivă economie bazată pe cunoaștere din lume”. La jumatatea drumului, s-a constatat însă că rezultatele nu sunt nici pe departe satisfăcătoare, în special datorită faptului că statele membre nu își respectă angajamentele ce le revin.

Prin urmare Comisia Europeană a lansat o nouă strategie în domeniu, în care propune concertarea tuturor eforturilor pe doua zone de acțiune: productivitatea și angajarea forței de muncă. Instițutiile Comunitare acordă o mare importanță protejării intereselor financiare și economice ale Comunităților, precum și luptei împotriva fraudei și a oricăror alte activități ilegale care ar putea afecta bugetul comunitar.

Scopul realizării pieței comune și a uniunii monetare a antrenat schimbări în ceea ce privește fiscalitatea. Înlăturarea restricțiilor privind mobilitatea capitalului a generat teama că baza impozabilă la nivel național se poate reduce prin migrația acesteia între statele membre, datorită concurenței fiscale dintre acestea, ceea ce va afecta grad de ocupare și capacitatea de a asigura protecția socială. De aici s-au conturat obiectivele politicii fiscale:

A. Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferențelor în ceea ce privește cotele și metodele de aplicare al impozitelor indirecte, obiectiv ce vizează TVA și accizele.

B. 1. În domeniul fiscalității directe, se urmărește în principal minimizarea posibilităților de evaziune și evitarea dublei impuneri, pe baza acordurilor bilaterale între statele membre.

B. 2. Scopul avut în vedere de măsurile de armonizare a politicii fiscale constă în evitarea efectelor negative ale concurenței între statele membre, în special evitarea transferului bazei fiscale prin fenomenul de migrație a firmelor aflate în căutarea regimului fiscal cel mai favorabil.

C. Tratatul de la Maastricht limitează strict posibilitatea guvernelor de a finanța cheltuielile publice prin creșterea datoriei publice. Prin Pactul de Creștere și Stabilitate, statele membre participante la zona euro nu trebuie sub nici o formă să ruleze deficite bugetare peste nivelul de 3% din produsul intern brut( PIB). Scopul general al pactului este păstrarea bugetelor echilibrate la nivel de ciclu economic.

Astfel, creșterea cheltuielilor publice poate fi finanțată numai prin creșterea încasărilor veniturilor publice la nivelul ciclului economic. Deși au acceptat în principiu obiectivele politicii fiscale a Uniunii Europene, totuși, guvernele statelor membre au fost reticente în ceea ce privește pașii principali spre armonizarea fiscală, iar Pactul de Creștere și Stabilitate prevede că deciziile cu privire la aceasta trebuie adoptate cu unanimitate în Consiliul Europei.

Pentru că, pe de o parte, politica fiscală este privită ca o componentă a suveranității naționale, iar sistemele fiscale ale statelor membre se deosebesc substanțial, datorită diferențelor în ceea ce privește structurile economice și sociale ale acestora și diferențelor conceptuale privind rolul fiscalității, în general, și al unui anumit impozit, în particular.

Privită în ansamblu, Uniunea Europeana este o zonă cu fiscalitate ridicată, în anul 2009, rata fiscalității, calculată ca pondere a veniturilor totale colectate în produsul intern brut(PIB), în toate cele 27 state europene, situându-se la nivelul de 39,6%, calculată ca medie ponderată. Această valoare este cu până la 13% mai mare decât media SUA sau a Japoniei.

Această medie ridicată nu dovedește însă că toate statele membre au o fiscalitate mare, dimpotrivă, opt dintre statele membre au un nivel al fiscalității de sub 35% din produsul intern brut(PIB). Ȋn total, diferențele dintre nivelul fiscalității între statele europene sunt semnificative; media, incluzând și contribuțiile la asigurările sociale, înregistrează diferențe de peste 20%, de la nivelul de 51,3% în Suedia la sub 28% în România, dovedind diferențe semnificative între statele Uniunii în ceea ce privește rolul statului în economie.

1.4.2. România

Politica fiscală promovată de autoritățile guvernamentale ale oricărui stat contemporan este orientată, de regulă, spre atingerea unor obiective microeconomice și macroeoconomice ce derivă din rolurile pe care statul trebuie să le îndeplinească în economie:

un rol alocativ

un rol distributiv;

un rol stabilizator.

În aceste condiții, autoritățile guvernamentale, prin producția și oferta de bunuri publice pe care le finanțează fie pe seama impozitelor sau taxelor, fie pe seama împrumuturilor publice, influențează atât funcțiile de utilitate ale indivizilor, cât și funcțiile de producție ale agenților economici din sectorul privat. La nivel macroeconomic, deciziile de politică fiscală ale autorităților guvernamentale legate fie de cheltuielile publice, fie de fiscalitate, pot fi orientate și spre stimularea procesului de dezvoltare.

Rolul alocativ al politicii fiscale apare atunci când prin fiscalitate se poate interveni pentru a atenua formele de eșec ale pieței. Fenomenele care conduc la disfuncționalități ale pieței sunt: bunurile publice, bunurile de merit și bunurile de nemerit, externalitățile, situațiile de monopol, asimetria informațiilor pe piață.

Statul este furnizor al bunurilor publice, finanțând această activitate prin intermediul impozitelor, fiind în interesul tuturor plătirea impozitelor pentru finanțarea acestor bunuri, cu condiția ca impozitele să fie stabilite pe o bază corespunzătoare.

Rolul politicii fiscale în ceea ce privește bunurile de merit constă în asigurarea fondurilor necesare susținerii activității de promovare a consumului acestor bunuri (de exemplu, centura de siguranță). Apare însă o problemă în stabilirea proporției în care statul trebuie să contribuie la finanțarea acestor activități, mai ales că este foarte dificil de cuantificat mărimea beneficiilor de natură externă.

Statul poate să folosească mai multe modalități pentru a opri consumul bunurilor de nemerit (alcool, tutun, droguri). Astfel, se poate impune interdicție consumului sau se pot institui impozite care să mărească prețul acestor produse, descurajând astfel consumul lor (cum este cazul aplicării de accize la tutun și alcool). Aplicarea accizelor, pe lângă faptul că reduce consumul acestor bunuri, determină și venituri suplimentare la bugetul de stat. Totuși, trebuie găsit un nivel optim al impozitării, deoarece aplicarea unui nivel ridicat al impozitării poate să determine o creștere a evaziunii fiscale.

Politica fiscală poate fi utilizată de către stat pentru a rezolva externalitățile negative (de exemplu poluarea mediului înconjurător) prin introducerea unui impozit care să fie utilizat pentru majorarea costurilor la producător cu valoarea externalității negative, determinând astfel majorarea costurilor private ale firmei până la valoarea costului social real.

Una din dificultățile majore cu care statul se confruntă, indiferent sub ce formă ar alege să intervină pentru a combate eșecul pieței, se referă la volumul de informații necesar pentru a lua cele mai potrivite decizii. Ca urmare, este necesară o cantitate mare de resurse, alocate pentru a obține date relevante, ceea ce poate duce la un grad ridicat al birocrației care nu contribuie în mod direct la crearea de utilitate.

Rolul distributiv al politicii fiscale apare ca urmare a faptului că repartiția veniturilor realizată de piață duce la mari inegalități economice. Astfel, statul intervine pentru a corecta disfuncționalitățile de distribuție ale pieței, chiar dacă această implicare va determina deteriorarea stării inițiale de optim.

Cauzele care duc la apariția inegalităților în repartiția veniturilor realizată de piață sunt diverse, apărând astfel mai multe tipuri de inegalități:

-Inegalități de oportunități, determinate de inegalitățile dotărilor inițiale generate de: originea și situația familială, discriminări pe plan politic, economic și social (în funcție de rasă, naționalitate, sex, religie, vârstă);

-Inegalități de remunerare, generate de investițiile în capitalul uman (pregătire școlară, profesională, universitară), funcționarea imperfectă a piețelor (diferențe de remunerare în funcție de regiune, de ramură, poziție în întreprindere, legislație).

Existența acestor inegalități face ca majoritatea economiștilor să accepte o redistribuire a veniturilor realizată de către stat, problema care se pune fiind stabilirea criteriilor după care se face redistribuirea, precum și nivelul și formele acesteia.

Politica fiscală, împreună cu cheltuielile publice au un rol esențial în realizarea redistribuirii veniturilor. Impozitele împreună cu contribuțiile sociale sunt principala sursă prin care statul obține resursele necesare finanțării diferitelor servicii și a transferurilor gratuite oferite populației.

O importanță deosebită în procesul redistribuirii o au impozitul progresiv pe venit, prin intermediul căruia are loc o diferențiere a contribuțiilor contribuabililor la formarea resurselor publice; impozitele pe avere împreună cu cele pe succesiuni și donații.

Tot în sensul redistribuirii, politica fiscală acționează prin acordarea de scutiri sau reduceri de impozite pentru cei cu venituri foarte mici. Dacă impozitele directe acționează în direcția realizării redistribuirii ca urmare a progresivității, impozitele indirecte, care au un caracter regresiv, duc la un efect contrar, în cazul lor, procentul de venit perceput sub formă de impozite descrescând pe măsură ce venitul crește.

Pentru a spori efectul redistributiv al politicii fiscale este necesar să crească contribuția impozitelor directe la formarea veniturilor fiscale în raport cu impozitele indirecte.

Rolul politicii fiscale în realizarea funcției de stabilizare. Statul poate să stimuleze dezvoltarea economică prin intermediul politicii fiscale, bugetare și monetare, acționând în sensul creșterii cererii agregate, ceea ce va determina o creștere a producției și va asigura un grad ridicat de ocupare a forței de muncă.

Pentru creșterea cererii agregate, statul poate să folosească următoarele instrumente:

creșterea cheltuielilor publice care va determina o creștere directă a cererii agregate prin creșterea investițiilor în circuit, ceea ce va avea afect multiplicator asupra venitului;

reducerea impozitelor va avea ca efect creșterea veniturilor disponibile, ceea ce va determina creșterea cheltuielilor de consum și a cererii agregate pe baza efectului multiplicatorului fiscal.

Politica fiscală este eficientă, ea producând o modificare semnificativă a venitului național de echilibru. Totuși, ea trebuie susținută de politica monetară și de politica bugetară pentru a determina progresul de ansamblu al societății.

Pe termen lung, politicile fiscale generează o serie de probleme legate de creșterea datoriei publice și a efectelor acesteia asupra economiei. Astfel, aplicarea simultană a unor măsuri de creștere a cheltuielilor publice și de reducere a impozitării, duc la o majorare a datoriei publice atunci când finanțarea deficitului bugetar (apărut ca urmare a aplicării acestor măsuri) se face pe seama împrumuturilor publice. Dacă deficitul bugetar se acoperă prin emisiunea monetară, apare o puternică presiune inflaționistă, din acest motiv această soluție a fost aplicată din ce în ce mai puțin. Având în vedere cele prezentate anterior, se poate spune că acțiunile statului în vederea stabilizării economiei pe termen lung ar trebui să vizeze mai mult stimularea producției potențiale pe termen lung, în locul creșterii cheltuielilor publice și reducerii impozitelor.

1.5. Rezultate, concluzii și propuneri.

Cu toate modificările aduse Codului Fiscal până în prezent, încă legislația fiscală și mai precis procedurile fiscale din România trebuiesc simplificate și corelate cu procedurile conducerii bugetare. Normele fiscale nu concordă cu procedurile bugetare fapt ce duce la o administrare greoaie a sistemului fiscal cu costuri nerentabile

Reforma administrației fiscale este crucială pentru susținerea procesului de reducere a nivelului taxării fără a înregistra o scădere substanțială a nivelului veniturilor și cheltuielilor bugetare ca raport în produsul intern brut.

Deși în sistemul fiscal din România s-au produs unele reforme, acestea nu au fost de intensitatea care era nevoie pentru ca diferențele dintre economia românească și a statelor europene din cadrul Uniunii Europene să fie cât mai mici. Astfel legislația fiscală nu a fost aliniată în totalitate la principiile fiscale europene, unele din motive obiective, altele din cauza condițiilor economice și sociale moștenite din perioada anilor 1989, care se mai fac resimtițe.

Din cauza acestor întârzieri, criza economico-financiară se resimte în economie, veniturile bugetare fiind insuficiente pentru finanțarea cheltuielilor, iar sistemul de colectare a impozitelor este birocratic și ineficient, impunându-se o simplificare și raționalizare rapidă ce ar duce la reducerea cheltuielilor bugetare, arieratelor și o disciplină financiară mai mare în rândul contribuabililor.

Pentru România principalele caracteristici ale politicii fiscale se referă la continuarea armonizării legislative cu Uniunea Europeană, transparența și simplificarea sistemului de impozite, reforma administrației fiscale și vamale, scăderea ratelor de contribuție la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, reforma managementului finanțelor publice, prioritizarea polticilor publice și consolidarea cadrului de cheltuieli pe termen mediu, îmbunătățirea eficienței alocărilor bugetare către domenii determinate de statutul de stat membru al Uniunii Europene, asigurarea cofinanțării naționale pentru proiectele finanțate din fondurile europene.

Criza economică pe care România o traversează este cu precădere o criză internă, determinată de mersul greșit al politicilor macroeconomice luate în ultimii ani.

Creșterea economică de până în anul 2008 s-a dovedit una de natură nesănătoasă, de vreme ce s-a „evaporat” într-un singur trimestru și asta deoarece creșterea a fost bazată pe consum, finanțat pe datorie. Consumul privat a fost excesiv, dar nu trebuie acuzată populația, toate măsurile macroeconomice au fost pro-ciclice, stimulând consumul și cea mai dăunătoare dintre toate, cota unică, a creat goluri în bugetul de stat și a favorizat micul segment de populație cu venituri foarte mari.

Soluția propusă de mine pentru ieșirea dintr-o criză de supraconsum, nu este tot stimularea nediferențiată a consumului. Criza din România din punctul meu de vedere nu are aceleași cauze cu criza din SUA și Uniunea Europeană, prin urmare nu poate fi tratată la fel.

Este în primul rând o criza internă, o criză a unui model de dezvoltare. Fireste populația cea mai săracă trebuie sprijinită în astfel de momente, dar primul impuls nu trebuie să fie mai mulți bani de la buget și mai mult consum atunci când la buget nu mai sunt bani și când s-a consumat până acum excesiv, nici soluția de a consuma bunuri românesti nu este în întregime viabilă. Soluția pentru ieșirea dintr-o criză de supraconsum este mai complexă decât un pachet de ajutoare de stat care riscă să ne arunce înapoi în timp la deficite mari și inflație cu două cifre.

Trebuie început cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare administrative. Din economiile astfel făcute se poate gândi un plan de investiții în infrastructură pentru că acestea aduc locuri de muncă și au un efect important de antrenare în economie.

Însă investițiile în infrastructură trebuie realizate în cadrul unei programări bugetare multianuale, singura soluție de a reduce costurile suplimentare și de a elimina alocarea greșită a banului public. Desigur trebuie îndreptate și greșelile politicii fiscale – nu neapărat pentru a crește veniturile bugetare, ceea ce e greu în timp de criză, ci pentru a distribui mai echitabil povara fiscală și pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare să depășească cu bine perioada de criză.

Totodată, propunerea mea constă ȋn faptul că trebuie asumat public un plan pentru adoptarea euro, cu o țintă precisă, un astfel de plan va crește credibilitatea României pe plan extern (implicit va scădea costul finanțării externe) și mai ales ne va obliga să facem atât reformele fiscale și bugetare necesare, cât și reformele structurale referitoare la creșterea nivelului competiției, flexibilizarea pieței muncii, modernizarea agriculturii, reducerea aparatului birocratic.

Din această criză România poate să iasă prin eliminarea risipei, prin investiții în infrastructură pe baza programării bugetare multianuale, prin reforma fiscală care să nu fie neutră și prin implementarea reformelor structurale.