Stadiul Cercetarilor Privind Patrimoniul Cinegetic Si Managementul Acestuia pe Plan National Si International

PARTEA I STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE

CAPITOLUL 1. STADIUL CERCETĂRILOR PRIVIND PATRIMONIUL CINEGETIC ȘI MANAGEMENTUL ACESTUIA PE PLAN NAȚIONAL ȘI MONDIAL

1.1. Stadiul cercetărilor privind patrimoniul cinegetic și modul de gestionare al acestuia în România și pe plan mondial

1.1.1. Aspecte privind evoluția și managementul patrimoniului cinegetic

1.1.2. Considerații generale referitoare la fauna cinegetică de pe teritoriul țării

1.1.3. Clasificarea speciilor de interes vânătoresc

1.1.4. Importanța vânătorii și a vânatului

1.1.5. Mediul de dezvoltare a vânatului

1.1.6. Managementul evaluării faunei cinegetice

1.1.6.1. Importanța evaluării faunei cinegetice

1.1.6.2. Legislația referitoare la evaluarea vânatului

1.1.6.3. Metode de evaluare a faunei cinegetice

PARTEA I STUDIUL LITERATURII DE SPECIALITATE

CAPITOLUL 1. Stadiul cercetărilor privind patrimoniul cinegetic și managementul acestuia pe plan național și internațional

Stadiul cercetărilor privind patrimoniul cinegetic și modul de gestionare al acestuia în România și pe plan mondial

1.1.1. Aspecte privind evoluția și managementul patrimoniului cinegetic

Vânătoarea este recunoscută ca activitatea umană destinată capturării animalelor sălbatice aflate în deplină libertate, urmărindu-se dobândirea acestora. Rezultatul vânătorii este folosit în diferite scopuri: de alimentație, economic sau sportiv.

Vânătoarea a apărut o dată cu începuturile evoluției omului. Mijloacele și metodele de a ucide sau captura animalele sălbatice s-au perfecționat permanent, pe măsura dezvoltării societății umane.

Necesitatea dobândirii resurselor de hrană prin vânătoare a fost una permanentă dar posibilitățile de realizare a acestor necesități depindeau în mare măsură de resursele mediului înconjurător și de evoluțiile climatice. Cum performanțele fizice și senzoriale individuale erau limitate la caracteristicile speciei, singura cale de asigurare a supraviețuirii era dezvoltarea intelectuală, perfecționarea uneltelor folosite la vânătoare și perfecționarea modului de cooperare în cadrul grupului în scopul obținerii de cantități mai mari de hrană. Astfel, vânătoarea a constituit un factor esențial în dezvoltarea primelor așezări umane stabile care au permis evoluția spre dezvoltarea comunităților.

Tot datorită acestei activități, se remarcă o creștere a speciilor de animale domesticite: cai, câini și păsări de pradă, folosite la vânătoare în diferite areale.

Odată cu progresul în domeniu agriculturii, în special a sectoarelor industriale zootehnice și a acvaculturii, majoritatea hranei de consum uman a fost asigurată pentru arii vaste. Se evidențiază și progresul tehnologic, al industriei textile care duce la utilizarea fibrelor textile din fire vegetale și reducerea necesarului de blănuri și piei, al industriei metalo-chimice, care face trecerea de la metodele rudimentare de vânătoare la arcul cu sageți metalice, la sulițe cu vârf metalic apoi la arme de foc.

Astfel, vânătoarea nu mai reprezintă o activitate care furnizează hrana sau materiile prime specifice, ci doar o activitate recreativ-sportivă sau de diminuare a prădătorilor animalelor domestice.

Beneficiind de o organizare socială mereu într-o continuă dezvoltare, de adaptabilitatea și de inteligența colectivă transmisă cutumiar sau în scris, de la o generație la alta pe parcursul mileniilor, omul a reușit să domine lumea animală și vegetală.

Odată cu dominanța se întrevede și posibilitatea distrugerii speciilor, astfel vânătorii fiind primii care, motivați de principii etice sau din interese directe, au devenit promotorii conservării și protejării speciilor de vânat și a mediului natural de viață al acestora. Conștientizarea nevoii de conservare și protejare a mediului și a speciilor vânate a reușit să se propage în majoritatea comunităților umane din toate zonele globului.

Rezultatele concrete ale acestei conștientizări se reflectă în demararea de măsuri de protejare a speciilor de vânat și de conservare a mediului lor de viață, precum și în acțiuni de ameliorare a condițiilor de viață a populațiilor acestor specii.

Actualmente, în România, conceptul de management cinegetic include, în afara acțiunilor specifice de vânătoare, o varietate largă de acțiuni de conservare a efectivelor și de gestionare al patrimoniului cinegetic, formarea specialiștilor în domeniu, studii de cercetare și fundamentare științifică a soluțiilor manageriale, etc.

Patrimoniul cinegetic al României este reprezentat de fondul cinegetic național. Acesta din urmă cuprinde efectivele faunei de interes cinegetic și mediul în care acestea se găsesc. Fondul cinegetic național este divizat in subunități – fonduri de vânătoare, amplasate pe suprafețe extinse, pentru a permite desfășurarea activităților specifice populațiilor de interes cinegetic, în zone de camp, deal și munte. Delimitarea fondurilor de vânătoare a suferit modificări de-a lungul timpului din cauza reglementărilor legislative. În prezent, sub prevederile Legii nr. 407/2006, cu completările și modificările ulterioare, departajările se fac în funcție de altitudine, astfel:

câmpie sub 200 m, se prevede o suprafață minimă de 5000 ha;

deal, la altituni cuprinse între 200 și 800 m, se prevede o suprafață minimă de 7000 ha;

Munte, la altitudini mai mari de 800 m, se prevede o suprafață minimă de 10000 ha.

Delimitarea acestora se face pe limite naturale impuse de teren sau pe limite antropice bine stabilite. Sunt delimitate în acest fel circa 2150 fonduri cinegetice cuprinzând în jur de 22 milioane ha suprafață productivă cinegetic, din care circa 6,36 milioane hectare de pădure.