Stadiul Actual al Cunoasterii Clasificarii Si Raspandirii Pajistilor Permanente

PARTEA I

CONSIDERAȚII GENERALE

INTRODUCERE

Pajiștile permanente reprezintă o importantă sursă de furaje pentru zootehnia țării noastre, atât prin suprafețele ocupate, cât și prin producțiile mari și de bună calitate ce se pot obține de pe acestea. Ponderea pajiștilor naturale în balanța furajeră, prezintă diferențieri mari de la o zonă la alta și chiar în cadrul aceleiași zone, în funcție de condițiile pedoclimatice, economice și organizatorice (Vîntu V., 2002).

Starea actuală a pajiștilor din Romania este în general necorespunzătoare iar producțiile care se obțin sunt mici, rareori depășind 7-8 t/ha masă verde și de o calitate scăzută. Suprafețe considerabile ocupate de pajiștile permanente reprezintă de fapt, terenuri foarte slab productive, care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.

Pajiștile permanente reprezintă terenurile acoperite permanent cu vegetație ierboasă, fiind în marea lor majoritate de origine secundară, ce s-au instalat în locul fostelor păduri defrișate în decursul timpului, în mod spontan, fără intervenția omului. Acestea au un conținut bogat în humus prin depunerea milenară de materie organică în straturile ce reprezintă solul fostelor păduri seculare.

Țara noastră se încadrează printre țările în care ponderea pajiștilor față de suprafața totală și cea agricolă este medie; pajiștile permanente de la noi reprezintă 34,2% din suprafața agricolă și 20,7% din suprafața totală.

Pajiștile reprezintă principala sursă de furaje pentru sectorul zootehnic din țara noastră, sunt răspândite pe tot cuprinsul țării, în condiții ecopedologice foarte diferite, de la câmpie până în piscurile cele mai înalte ale munților, determinând astfel o mare variabilitate de tipuri de pajiști și a tehnologiei de îmbunătățire, îngrijire și exploatare. Pajiștile permanente întrunesc splendori de netăinuit din flora spontană, fiind un loc de delectare și odihnă în mijlocul naturii.

Nutrețurile de origine vegetală au un rol preponderent în nutriția animalelor și provin de la plantele cultivate în acest scop, sau pe pășuni și fânețe.

În diferite regiuni ale țării s-au amenajat pășuni pe care se practică lucrări de amenajare în complex și folosirea lor rațională, creându-se treptat condiții pentru ca într-un timp relativ scurt să se poată trece la generalizarea acestor măsuri de îmbunătățire pe majoritatea pajiștilor din țara noastră.

Valoarea superioară a ierbii ca nutreț, se datorează faptului că pe pășuni plantele sunt folosite într-o fază tânără, când conținutul în substanțe nutritive e mult mai mare decât în faza de recoltare pentru fân. Prin pășunat folosirea ierbii este mult mai eficientă din punct de vedere economic față de producerea altor nutrețuri, având un cost de producție foarte scăzut.

Pajiștile permanente contribuie la producerea unor însemnate cantități de îngrășăminte organice folosite pentru fertilizarea culturilor agricole; din fânul de pe un hectar de fâneață naturală folosit în hrana animalelor, se realizează sub formă de îngrășământ organic: 70 kg N, 30 kg P2O5, 90 kg K2O și 55 kg CaO (Ionel A., 2003).

În România, pajiștile permanente asigură aproximativ 45% din masa verde și 25% din fân, cu perspective de creștere la circa 55% masă verde și 40% fân.

CAPITOLUL 1

STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII CLASIFICĂRII ȘI RĂSPÂNDIRII PAJIȘTILOR PERMANENTE

1.1. Clasificarea pajiștilor permanente

Resursele funciare pentru pajiștile din România, sunt variate sub aspect fizico-geografic, climatic, hidrofizic a tipurilor de sol. Din punctul de vedere al aspectului de relief se constată faptul că 67,5% din pajiști sunt situate pe versanți (din care peste 55% pe pante de 12-18% și peste 30% pe pante de peste 18%). Din punct de vedere climatic, peste 53% din pajiști se găsesc în zonele unde temperatura medie anuală este mai mare de 90C, însă cu precipitații medii relativ ridicate (peste 700 mm).

Suprafața pajiștilor permanente în România este de 4,8 mil. ha din care 3,3 mil. ha sunt pășuni și 1,5 mil. ha sunt fânețe, reprezentând 20,4% din suprafața totală a țării, 21,1% din uscatul țării și 32,9% din suprafața agricolă (Vîntu V. și col., 2003) (tab. 1.1.).

Pajiștile permanente din țara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal și munte (inclusiv depresiunile intramontane), unde dețin 74% din suprafața fondului pastoral (Teaci D. și col., 1980).

Pajiștile permanente sunt alcătuite din unități structural-funcționale de vegetație ierboasă, numite fitocenoze elementare (Iacob, 2002), care reprezintă grupări de plante omogene din punct de vedere al compoziției floristice. Fitocenozele se caracterizează prin raporturi proprii de interacțiune între specii și între acestea și mediul de viață, raporturi care atât timp cât sunt în echilibru, mențin fitocenoza.

Pajiștile din țara noastră se clasifică astfel:

– pajiști zonale, unde vegetația este determinată de condițiile naturale zonale pe mari unități orografice. Aici de încadrează pajiștile de câmpie și podișuri de joasă altitudine, de dealuri și podișuri înalte, pajiștile montane și cele alpine;

– pajiști intrazonale și azonale, unde vegetațiea este condiționată de o serie de factori edafici. Aici se încadrează pajiștile de lunci, văi și depresiuni, pajiștile de pe săraturi și cele de pe nisipuri.

Tabelul 1.1.

Repartizarea pajiștilor permanente în România

(Anuarul statistic 2007)

Pajiștile formate pe terenuri sărăturoase sunt răspândite în marea lor majoritate, în Câmpia Română de Est, în Câmpia Olteniei, în Câmpia de Vest, în Câmpia Moldovei, Lunca Prutului și Bârladului, Lunca Deltei Dunării și fragmentar în alte zone geografice. Se deosebesc pajiști de sărături continentale și de sărături litorale, acestea din urmă având o importanță foarte redusă.

Pajiștile de sărături continentale se diferențiază în ceea ce privește structura și compoziția floristică. Cea mai mare parte din ele sunt inferioare din punct de vedere furajer, sau chiar lipsite de valoare economică, dând producții foarte mici (circa 3 t/ha masă verde). Sunt 5 tipuri principale de pajiști halofile cu 7 subtipuri (Iacob T. și col., 1998):

Tipuri de pajiști halofile (Ionel A., 2003)

Puccinellia limosa

Subtipuri de pajiști halofile

1.a. Puccinellia convoluta

1.b. Puccinellia transsilvanica

1.c. Trifolium fragiferum

1.d. Carex distans

1.e. Crypsis aculeata

1.f. Juncus gerardi

Festuca pseudovina, subtipul Limonium gmelini

Beckmannia eruciformis-Artemisia maritima

Salicornia europaea-Suaeda maritima

Halimione verrucifera

Pe solurile slab salinizate din țara noastră (0,10-0,25 g săruri la 100 g sol), se întâlnește tipul de pajiște halofilă Festuca pseudovina și subtipul Juncus gerardi.

În alcătuirea asociației de Festuca pseudovina intră o serie de specii xerofile și halofile ca: Artemisia maritima, Elymus repens, Poa bulbosa, Cynodon dactylon, Agropyron pectiniforme, Puccinellia distans, Carex praecox, Inula britanica.

Subtipul de pajiște halofilă, Juncus gerardi, este întâlnit pe soluri slab salinizate, dar mai umede din lunci și depresiuni. În compoziția floristică participă specii halofile ca: Juncus gerardi, Juncus articulatus, Puccinellia distans, Lotus tenuis, Trifolium fragiferum, Aster tripolium, precum și unele specii mezofile care măresc valoare nutritivă a pajiștii: Elymus repens, Festuca pratensis, Lolium perenne, Poa pratensis etc.

Pe solurile moderat salinizate din țara noastră se întâlnesc tipurile de pajiști halofile Puccinellia distans ssp. limosa și Beckmannia eruciformis.

Mai importantă este asociația de Puccinellia distans ssp. limosa, unde vegetația acoperă bine terenul și este alcătuită din specii tipic halofile. Specia dominantă, care are de cele mai multe ori o acoperire de peste 50 % este însoțită de: Artemisia santonica, Trifolium fragiferum, Lotus tenuis, Juncus gerardi, Agropyron intermedium, Hordeum maritimum, Aster tripolium, Camphorosma ovata, Cerastium dubium, Lepidium cartilagineum, Plantago schwarzenbergiana, Scorzonera canna, Bassia hirsuta etc.

Aceste pășuni sunt folosite prin cosit și pășunat, cu producții mici de 3-5 t/ha masă verde, furajul având valoare furajeră bună, cu un grad de consumabilitate ridicat.

Pe solurile puternic și foarte puternic salinizate, se întâlnește tipul de pajiște Salicornia europaea-Suaeda maritima. În ambele asociații, speciile dominante sunt însoțite de câteva specii tipic halofile, ca: Bassia hirsuta, Camphorosma annua, Kochia prostrata, Lepidium cartilagineum, Leuzea salina, Petrosimonia triandra, Salsola soda, Spergularia rubra, Limonium gmelini, Halimione verrucifera etc.

Tot pe sărături puternic salinizate se întâlnește și asociația de Iris halophila, iar pe lăcoviști salinizate se dezvoltă asociații de Crypsis aculeata.

1. Pajiștile de Festuca valesiaca (păiuș stepic) reprezintă 60% din suprafața ocupată cu pajiști din Podișul Moldovei (Dumitrescu N. și col., 1991). Pe lângă specia dominantă se întâlnesc ca specii însoțitoare gramineele Festuca pseudovina, Agropyron cristatum ssp. pectiniforme, Poa pratensis ssp. angustifolia, Phleum phleoides, Bromus inermis, Poa bulbosa, Elymus repens, Cynodon dactylon, Koeleria macrantha (Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987).

În compoziția floristică a acestor pajiști, leguminoasele sunt în proporție de 5%, mai frecvent întâlnite sunt: Medicago falcata, Medicago minima, Medicago lupulina, Astragalus onobrychis, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium arvense, Trifolium repens, Vicia sp. În proporție de 10-15% se găsesc speciile din alte familii botanice, cele mai frecvent întâlnite sunt: Achillea setacea, Plantago lanceolata, Sanguisorba minor, Taraxacum serotinum, Taraxacum officinale, Tragopogon dubius, Filipendula vulgaris, Cichorium intybus, Galium verum, Plantago media, Achillea millefolium, Fragaria viridis, Daucus carota (Ionel A., 2003; Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987).

Potențialul productiv al acestor pajiști este limitat, datorită reacției slabe la îngrășăminte a speciei dominante și rezistența ei la modificarea compoziției floristice (Ionel A., 2003), dar prin măsuri de îmbunătățire producția poate crește până la 2-4 t/ha SU și o încărcare cu animale de 0,6-1 UVM/ha.

2. Pajiștile de Stipa capillata (năgară) se întâlnesc pe versanți puternic înclinați, cu apă freatică la mare adâncime, pe soluri de tip cernoziom, moderat erodate (Dumitrescu N., 1991). Întâlnite frecvent în aceaste pajiști, sunt speciile de uscăciune: Bothriochloa ischaemum, Koeleria gracilis, Brachypodium pinnatun, precum și unele specii mezofile ca Bromus inermis, Poa pratensis, Lolium perenne. Leguminoasele au o participare slabă, dar sunt reprezentate de specii cu valoare furajeră bună precum: Medicago falcata, Medicago lupulina, Lotus corniculatus, Astragalus onobrychis, Trifolium montanum (Dumitrescu N., 1991; Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987).

Gradul de acoperire este de până la 40%, datorită valorii furajere scăzute a speciei, aceasta este consumată numai de către ovine și numai în primele faze de creștere (Dumitrescu N., 1991). Producțiile obținute sunt cuprinse între 3-4 t/ha (Dumitrescu N., 1991) și până la 6 t/ha masă verde (Ionel A., 2003).

3. Pajiștile de Festuca rupicola (fâșcă). Acest tip de pajiște se caracterizează prin dominația speciei Festuca rupicola ssp. rupicola, care are o acoperire de 50-60% din suprafața solului. Caracteristice acestui tip de pajiște sunt speciile: Poa pratensis, Arrenantherum elatius, Dactylis glomerata, Festuca pratense, Lolium perenne, Elymus repens, Trifolium pratensis, Trifolium repens, Medicago falcata, Medicago lupulina, Lotus corniculatus, Euphorbia cyparissias, Achillea millefolium, Chrysanthemum leucanthemum, Prunella vulgaris, Betonica officinalis, Leontodon autumnalis (Dumitrescu N., 1991; Bărbulescu C. și colab., 1991).

De asemenea, cu participare de 1-5% întâlnim și specii de ciperacee și juncacee nevaloroase, ca de exemplu: Carex humillis, Carex distans, Carex caryophyllea, Carex praecox, Carex hirta, Luzula campestris.

Producțiile sunt de 6 t/ha masă verde (0,7-1,2 t/ha SU), de slabă calitate.

4. Pajiștile de Festuca pseudovina (păiușul oilor), din punct de vedere tipologic se încadrează în tipul Festuca valesiaca-Festuca rupicola, subtipul Festuca pseudovina. Acoperirea solului cu vegetație este de 70-95%, în cazul acestor pajiști gramineele reprezintă 30-40%, leguminoasele 3-5%, iar diversele 15-40% (Dumitrescu N., 1991).

Specia dominantă este însoțită frecvent de Festuca valesiaca, Bothriochloa ischaemum, Stipa capillata, Koeleria gracilis, Medicago lupulina, Medicago falcata, Lotus corniculatus, Artemisia austriaca, Potentilla argentea, Salvia pratensis, Thymus collinus, Plantago lanceolata (Dumitrescu N., 1991; Bărbulescu C. și colab., 1991; Iacob T. și colab., 1998).

Producțiile acestor pajiști ajung la 6-7 t/ha masă verde, cu o calitate mijlocie a furajului. Îmbunătățirea lor se face prin fertilizare, supraînsămânțare sau regenerare totală.

5. Pajiștile de Chrysopogon gryllus (sadină). Specia dominantă are o acoperire de 40-75%, leguminoasele nu depășesc 5%, iar alte specii furajere au o pondere de maxim 10% (Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987).

Speciile caracteristice acestui tip de pajiște sunt Agrostis capillaris, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Poa pratensis, Festuca valesiaca, Festuca rupicola, Bothriochloa ischaemum, Koeleria macrantha, Medicago falcata, Trifolium arvense, Trifolium repens, Lotus corniculatus, Ononis arvensis, Plantago lanceolata, Galium verum.

Producția acestor pajiști este redusă la 1,0 t/ha SU și de slabă calitate, dar prin fertilizare minerală s-au obținut producții de 5,7-6,8 t/ha SU, respectiv 678-806 kg/ha proteină brută, constatându-se în același timp o scădere a ponderii speciei dominante de la 41-44% la 1-12% (Iacob, 1998).

6. Pajiștile de Bothriochloa ischaemum (bărboasă). Aceste pajiști apar în urma pășunatului nerațional pe pajiștile de Festuca valesiaca și Festuca rupicola (Dumitrescu N., 1991; Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987). Specia dominantă are un grad de acoperire de 60-90% și este lipsită de valoare furajeră.

Caracteristice acestei pajiști sunt speciile: Festuca valesiaca, Stipa capillata, Stipa lessingiana, Poa bulbosa, Festuca rupicola, Cynodon dactylon, Medicago minima, Medicago falcata, Medicago lupulina, Eryngium campestre, Potentilla argentea, Artemisia austriaca (Dumitrescu N., 1991).

Acoperirea solului cu vegetație ajunge până la 60-90%, gramineele reprezentând 60-80 %, leguminoasele 3-5 %, dintre cele mai frecvente menționăm: Medicago falcata, Medicago minima, Medicago lupulina, Trifolium repens, Trifolium arvense, Trifolium campestre, Lotus corniculatus, Astragalus onobrychis și plantele din alte familii botanice 10-15%, Achillea colina, Achillea setacea, Daucus carota, Cichorium intybus, Pimpinella saxifraga, Plantago media.

Pajiștile de Bothriochloa ischaemum sunt invadate frecvent de plante toxice și dăunătoare: Euphorbia cyparissias, Verbascum phlomoides, Cardus nutans, Cardus achantoides, Carlina vulgaris, Eryngium campestre, Hieracium pilosella, Artemisia austriaca.

Aceste pajiști dau producții mici, 1,5-2,5 t/ha masă verde, de calitate inferioară (25 kg proteină digestibilă/ha), producția poate crește până la 3,5-4,5 t/ha SU administrând îngrășăminte minerale (Vasiu V., 1975 citat Dumitrescu N., 1991).

7. Pajiștile de Poa bulbosa- Artemisia austriaca numite și pajiști de pârloage, aceste pajiști s-au instalat datorită pășunatului abuziv, care a determinat reducerea speciilor valoroase, chiar și dispariția lor și instalarea speciilor cu valoare furajeră redusă (Ionel A., 2003).

Pajiștile de acest tip sunt înțelenite cu specii rezistente la secetă, cum sunt: Poa bulbosa, Bothriochloa ischaemum, Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, Festuca pseudovina, Euphorbia stepposa, Stipa sp.(Bărbulescu C. și colab., 1991).

Pe terenurile care s-au desțelenit în trecut s-au instalat și unele specii perene ca: Poa bulbosa, Bothriochloa ischaemum, Poa pratensis, Cynodon dactylon, Euphorbia stepposa, Artemisia austriaca (Bărbulescu C. și colab., 1991).

Producțiile sunt scăzute, 3-4 t/ha masă verde cu valoare furajeră slabă.

1.2. Răspândirea pajiștilor permanente

Din punct de vedere al suprafeței ocupate de pajiști, România se situează înaintea altor state din Europa ca Austria, Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Polonia, Suedia, Elveția, însă se află după state precum ar fi: Franța, Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie. Potrivit anuarului statistic din 2001, în țara noastră suprafața pajiștilor permanente este de 4,872 mil. ha (3,378 mil ha pășuni și 1,494 mil. ha fânețe).

Pajiștile permanente din țara noastră sunt răspândite cu în special în regiunile de deal și munte inclusiv depresiunile intramontane, unde suprafața deținută este de 74% din suprafața fondului pastoral (Teaci D. și colab 1980). Pajiștile ocupă de regulă relieful mai frământat și versanții cu înclinare mai mare, fiind situate pe soluri mai puțin fertile, subțiri, scheletice sau afectate de exces de umiditate, eroziune si alunecări, în general terenuri care nu pot fi valorificate prin culturi agricole.

Răspândirea pajiștilor în România este influențată foarte mult de condițiile ecologice, înregistrându-se deosebiri marcante pe județe ca suprafețe și tipuri de pajiști. Sunt unele județe, cum ar fi: Harghita, Hunedoara, Maramureș, Caraș-Severin, Bistrița-Năsăud, Sibiu, Brașov, Alba, Cluj, Vîlcea, Covasna, Gorj, în care ponderea pajiștilor este de peste 50% din suprafața agricolă (tab.1.2.).

Tabelul 1.2.

Gruparea județelor în funcție de suprafața pajiștilor permanente

raportată la terenul agricol (%)

În depresiunile Vatra-Dornei și Câmpulung Moldovenesc pajiștile permanente ajung la 94-95% din suprafața agricolă, iar în unele județe din sudul țării, pajiștile permanente ocupă suprafețe cu totul neînsemnate: Ilfov (2,9%) Ialomița (2,7%) și Teleorman (3,6%) din suprafața agricolă.

În zonele de câmpie, pajiștile ocupă o suprafață destul de redusă (13 % din total). Ele se mențin fragmentar în special în luncile înguste ale râurilor, pe formele de relief accidentate, pe solurile nisipoase și pe săraturi. Pajiștile trebuie asimilate tot mai mult culturilor agricole, care necesită lucrări de îmbunătățire, întreținere și folosire efectuate permanent.

Îmbunătățirea și folosirea rațională a întregului fond pastoral al țării reprezintă o necesitate determinată de asigurarea unor cantități sporite de furaje de calitate mai bună, precum și de conservare și ameliorare a fondului funciar.

1.3. Importanța și productivitatea pajiștilor permanente

Pajiștile permenente nu au beneficiat mult timp de un minim de lucrări de întreținere, ceea ce a influențat în mod negativ capacitatea lor productivă și compoziția lor floristică. Speciile valoroase (cu productivitate ridicată și valoare nutritiv), au fost înlocuite treptat de speciile fără valoare nutritivă, buruieni și specii dăunătoare animalelor.

Productivitatea reprezintă viteza de acumulare a biomasei și se poate referi la cantitatea de substanță organică produsă de un sistem viu într-o unitate de timp. Mai poate fi definită, ca și capacitatea unui sistem ecologic de a produce materie organică vie prin utilizarea resurselor disponibile în biotop, caz în care se numește productivitate biologică (Vîntu V., 2002).

Cea mai amplă lucrare referitoare la productivitatea pajiștilor din țara noastră a fost întocmită de Pușcaru Soroceanu Evdochia (1963) citat de Iacob, 2003, care pe baza producției întocmește o scară de apreciere economică a pajiștilor, alcătuită din șase clase, pornind de la producția de masă verde, producția de proteină digestibilă și de la unitățile nutritive ce se obțin la hectar. Conform acestei scări, se consideră că o pajiște este foarte bună dacă producția de masă verde este de peste 15.100 kg/ha, 471 kg/ha proteină digestibilă și peste 4.000 unități nutritive la hectar.

Productivitatea pajiștilor se calculează prin cosirea și cântărirea masei de iarbă verde și uscată. Pentru a cunoaște pe cât posibil cantitatea reală de masă verde produsă într-o perioadă de pășunat, se stabilește producția prin cântărire (Pușcaru Soroceanu Evdochia și colab., 1963).

Pușcașu Soroceanu Evdochia și colab., (1963) au calculat productivitatea fiecărei formațiuni de pajiști permanente. Aceste cercetări au demonstrat posibilitățile extrem de mari de sporire a producției pajiștilor de la noi din țară. În principiu, pentru determinarea capacității de producție a pajiștilor, este necesară o evaluare agronomică și ecologică a acestora (Cardașol V., și col., 1999).

Sporirea producției pe pajiști se datorează nivelului actual redus de producție al acestora și potențialului productiv mare al plantelor perene, potențial bazat pe o perioadă lungă de activitate biologică în decursul unui sezon de vegetație.

Productivitatea pajiștilor permanente halofile

Valorificarea solurilor sărăturate din țara noastră a căpătat importanță datorită posibilităților aplicării măsurilor hidroameliorative pe suprafețe mari.

În vederea optimizării bazei furajere, principalul obiectiv este sporirea producției. Pajiștile de sărături ocupă suprafețe localizate în zonele de stepă și silvostepă, pe soluri cu un conținut ridicat în săruri solubile, vegetația este reprezentată de specii în mare parte inferioare din punct de vedere furajer sau lipsite de valoare economică, dar adaptate la un anumit conținut de săruri și regim de umiditate (Bărbulescu C., 1991).

Productivitatea acestor pajiști este redusă, se folosesc în mod curent prin pășunat cu producții mici, circa 3 kg/ha masă verde, inconstante și distribuite neuniform în timpul perioadei de vegetație, maxima înregistrându-se la începutul lunii iunie.

În condițiile țării noastre, eficiența economică este relativ ridicată la pajiștile cu vegetație valoroasă, cu covorul ierbos încheiat și bine îngrijite (pajiști de Agrostis tenuis, Festuca pratensis, Lolium perenne ș.a.).

La majoritatea pajiștilor de deal eficiența economică este redusă, iar pentru a fi sporită se impune în primul rând modificarea compoziției floristice, prin înlocuirea speciilor cu valoare furajeră scăzută cu specii valoroase și apoi aplicarea întregului complex de măsuri privind îmbunătățirea, îngrijirea și exploatarea.

Majoritatea speciilor de animale sălbatice, de la cele inferioare la cele superioare, indiferent de poziția pe care o ocupă în lanțul trofic, își au sursa primară de hrană în iarba pajiștilor. Astfel pajiștile devin, alături de păduri, principalele ecosisteme care asigură supraviețuirea speciilor respective și principalul habitat pentru conservarea speciilor amenințate de dispariție.

Sub învelișul de iarbă al pajiștilor naturale primare s-au format cele mai fertile soluri, iar bacteriile din nodozitățile leguminoaselor contribuie de asemenea, la ridicarea fertilității solului prin fixarea azotului atmosferic și depozitarea lui în sol.

Totodată, pajiștile sunt și locuri de recreere, surse de elemente minerale, stoc de germoplasmă, contribuind la conservarea unui mediu sănătos, a unor ecosisteme naturale sau seminaturale în scop științific și la păstrarea unor frumuseți naturale.

Producțiile care se obțin sunt, în general mici, sub potențialul productiv, determinat de numeroase cauze, cum ar fi (Teaci, 1980):

– terenurile ocupate de pajiști sunt, în cea mai mare parte, cu fertilitate naturală scăzută, accidentate, uneori erodate, insuficient drenate sau aprovizionate cu apă;

– perioada de vegetație în cursul unui an a zonelor montane și alpine, unde sunt suprafețe mari de pajiști permanente, este scurtă (3-5 luni);

– modul de folosire este nerațional, în cele mai multe cazuri suprafețe însemnate fiind pășunate continuu, liber, ducând la degradarea unor imense suprafețe prin suprapășunat sau unele suprafețe sunt invadate de buruieni, mărăcinișuri sau păduri ca urmare a subpășunatului;

– investițiile și cheltuielile de producție afectate unor astfel de trenuri sunt de cele mai multe ori minime.

Producțiile la unitatea de suprafață a pajiștilor permanente se situează între 2600 kg/ha masă verde pe pajiști de Poa bulbosa și peste 20000 kg/ha masă verde pe pajiștile valoroase de Festuca pratensis din piemontul carpatin, diversificare condiționată de tipul pajiștii, acoperirea solului cu vegetație, aprovizionarea cu apă și elemente nutritive a plantelor, modul de exploatare etc.

La pajiștile situate pe terenuri erodate producția variază între 600 și 5000 kg/ha masă verde (Comici, 1999).

Exploatarea extensivă a pajiștilor cu un număr mare de animale, din primăvară până toamna târziu, duce la o puternică scădere a producției și la ruderalizarea vegetației pajiștilor. Într-un studiu al lui M. Răvăruț și colab. citat de Iacob (1993), asupra pajiștilor din Depresiunea Jijiei inferioare și a Bașeului și dealurile Copalău-Cozancea, se menționează că sute de hectare de pajiști sunt complet ruderalizate, cu acoperire sub 50%, invadate de Artemisia austriaca, Lappula myosotis, Erodium cicutarium, Ceratocarpus arenarius, Euphorbia cyparissias ș.a., producția situându-se sub 2000 kg/ha masă verde.

Cu toate condițiile uneori vitrege de habitat, cercetări efectuate în ultimele decenii au relevat posibilități imense de sporire a producției pajiștilor.

Posibilitățile de ridicare a producției pajiștilor sunt mai mari decât la alte categorii de culturi agricole și aceasta datorită nivelului actual redus de producție a pajiștilor permanente care servesc ca bază de referință și potențialului mare de producție al plantelor perene, datorită perioadei îndelungate de activitate biologică în decursul unui sezon de vegetație.

1.4. Probleme actuale privind îmbunătățirea pajiștilor permanente

Pajiștile permanente reprezintă o sursă importantă pentru asigurarea hranei animalelor, însă cu condiția aplicării unor măsuri de îmbunătățire, însoțite de o folosire rațională. O perioadă destul de îndelungată de timp nu s-au aplicat nici cele mai elementare măsuri de întreținere a acestor pajiști, considerându-se că se pot obține producții eficiente, fără imputuri tehnologice și chiar în condițiile în care pășunatul începea primăvara foarte devreme și continua până toamna destul de târziu (Iacob, 2002).

În urma acestei atitudini față de exploatarea pajiștilor permanente, producțiile au scăzut an de an, fenomen însoțit și de o degradare foarte accentuată a vegetației. În timp, speciile cu o valoare furajeră ridicată, productive, cu o energie și capacitate de otăvire bună, au fost înlocuite de specii fără valoare furajeră, specii dăunătoare vegetației și chiar sănătății animalelor. Degradarea pajiștilor este determinată de schimbările care au loc în condițiile de viață ale plantelor și în structura vegetației, iar când aceste schimbări sunt însoțite de scăderea producției sau înrăutățirea calității ei, se consideră, din punct de vedere economic, că pajiștea se degradează.

Condițiile pedoclimatice foarte diferite în care s-au format și dăinuiesc pajiștile din țara noastră, la care se adaugă influențele foarte puternice ale factorului antropic au determinat o mare variabilitate a pajiștilor, atât din punct de vedere al compoziției floristice a covorului vegetal, cât și a producției și calității furajului.

Degradarea pajiștilor este determinată de schimbările care au loc în condițiile de viață ale plantelor și în structura vegetației. Când aceste schimbări sunt însoțite de scăderea producției sau înrăutățirea calității ei, se consideră din punct de vedere economic că pajiștea se degradează (Vîntu, 2002).

Printre cauzele care au generat și generează diferite fenomene care înrăutățesc condițiile de viață ale plantelor, unele sunt legate de factorii naturali, iar altele de factori de ordin gospodăresc, în care omul și animalele au un rol hotărâtor.

Printre factorii naturali care au acționat și acționează în procesul de degradare al pajiștilor, regimul de umiditate și hrană reprezintă un rol principal.

Astfel urmările acțiunii lor pot îmbrăca următoarele aspecte (Cardașol, 1994):

insuficiența umidității în perioada de vegetație;

excesul de umiditate;

conținutul scăzut de substanțe nutritive în sol;

excesul de săruri în sol;

reacția solului nefavorabilă creșterii vegetației.

În prezent pajiștile permanente sunt caracterizate prin reducerea productivității și degradarea lor, aceste efecte negative fiind urmarea neaplicării măsurilor de îngrijire și îmbunătățire.

În ultimul timp, cum dezvoltarea animalelor în sectorul privat a căpătat o mare amploare s-au făcut numeroase cercetări din care reiese că prin dirijarea factorilor naturali și prin folosirea rațională, producția pajiștilor poate să crească de două până la zece ori.

Se impune deci ca pajiștea să fie privită ca orice cultură intensivă căreia i se acordă atenția cuvenită. În acest sens, pe pajiști se vor aplica o serie de lucrări tehnico-culturale care se referă la:

curățirea de pietre și cioate;

grăpatul pajiștilor;

distrugerea mușuroaielor;

combaterea buruienilor;

îndepărtarea vegetației lemnoase;

reînsămânțarea cu amestecuri de ierburi perene;

fertilizare;

îmbunătățirea regimului de umiditate;

prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pajiști.

Pajiștile permanente din țara noastră sunt alcătuite din unități structural funcționale de vegetație ierboasă numite fitocenoze elementare , care reprezintă grupări de plante omogene din punct de vedere al compoziției floristice (Cardașol, 1994 citat de Iacob, 2002).

Fitocenozele se caracterizează prin raporturi proprii de interacțiune între specii și între acestea și mediul de viață, raporturi care mențin fitocenoza, atât timp cât sunt în echilibru.

Principiile de bază pentru lucrările de tipizare a pajiștilor sunt:

♦ Principiul productivității plantelor și fitocenozelor de pajiști, care presupune evaluarea corectă a resurselor furajere. Cantitatea și calitatea producției pajiștilor depinde de compoziția floristică, de productivitatea fitocenozelor componente, lucrările de întreținere, modul de folosire etc.

♦ Principiul ecologiei pajiștilor. Factorii de mediu (climă, relief, sol), prin acțiunea lor simultană și corelativă, determină anumite spații fizico- geografice, numite stațiuni, a căror cunoaștere ajută la determinarea capacității de producție și stabilirea măsurilor de îmbunătățire a pajiștilor.

♦ Principiul tehnologiei aplicate, care se referă la elaborarea măsurilor adecvate de îmbunătățire a pajiștilor, care să ducă la influențarea favorabilă a capacității de producție.

Fitocenozele de pajiști reprezintă asemănări sau deosebiri, privind compoziția floristică, cerințele față de mediu, valoarea lor economică, direcția de evoluție după lucrările de îmbunătățire etc. Totalitatea fitocenozelor cu însușiri asemănătoare, reprezintă tipul de pajiște, pe care se pot aplica aceleași tehnologii, în urma cărora să se poată obțină rezultate de producție apropiate pe toată suprafața.

Tehnologiile raționale de îmbunătățire conduc la înlocuirea treptată a tipurilor de pajiști fundamentale mai puțin valoroase, cu tipuri derivate superioare din punct de vedere productiv și calitativ. Se întâlnesc și situații când aplicarea necorespunzătoare a unor tehnologii, favorizează instalarea unor tipuri derivate de pajiști mai puțin valoroase (exemplu, pajiștile de Bothriochloa ischaemum derivate din pajiștile de Festuca valesiaca și Festuca rupicola, în urma pășunatului nerațional și eroziunii (Vîntu, 2002).

CAPITOLUL 2

CERCETĂRI ÎN ȚARĂ ȘI STRĂINĂTATE

PRIVIND ÎMBUNĂTĂȚIREA PAJIȘTILOR PERMANENTE

În țările cu tradiție, care fac parte din Uniunea Europeană, valoarea fondului pastoral este exprimată printr-un indicator de multifuncționalitate, circumscris conceptului de dezvoltare durabilă.

Această nouă concepție de multifuncționalitate a pajiștilor permanente înglobează atât funcția agronomică (de producție) a acestora, cât și altele, tot atât de importante, cum sunt: folosirea și conservarea biodiversității florei și faunei specifice, protecția solului, creșterea calității mediului (calitatea peisajului), dezvoltarea agroturismului ecologic. Această nouă modalitate de utilizare a resurselor oferite de covorul vegetal al pajiștilor permanente, fac ca omul să respecte și să-și armonizeze interesele respectând legile naturii, întrucât aplicarea necontrolată a unor tehnologii și exploatări abuzive a resurselor, duc la dezechilibre ireversibile în relația sol-covorul vegetal al pajiștei-animal–om.

În țara noastră, datorită condițiilor climatice, peste 70% din suprafața de pajiști permanente se regăsesc pe terenuri în pantă, supuse în permanență proceselor de eroziune. Dacă vegetația ierboasă nu ar acoperi aceste suprafețe s-ar produce adevărate catastrofe ecologice, cu urmări de natură economico – socială incalculabile (Dumitrescu N., 1991).

Pajiștile permanente din România mai păstrează încă una din cele mai complexe biodiversități floristice din Europa. Structura floristică este formată din numeroase specii de plante care au o valoare pastorală ridicată, determinând producția de furaj a pajiștilor. De asemenea, pajiștile românești pot fi considerate adevărate bănci naturale de germoplasmă din care, prin diferite tehnici de ameliorare, se creează genotipuri noi, formate din soiuri și hibrizi performanți.

În covorul vegetal al pajiștilor permanente există în medie peste 200 de specii de leguminoase anuale și perene, a căror rol este deosebit de important în creșterea calității furajului în substanțe proteice. Totodată, în condițiile din țara noastră, aceste leguminoase aprovizionează solurile cu cantități importante de azot biologic, între 30-150 kg/ha/an prin procesul simbiotic de fixare a azotului atmosferic.

O mare parte din flora covorului vegetal al pajiștilor permanente nu este încă utilizată. Astfel, se impune realizarea unei cartări floristice privind ponderea plantelor medicinale și a celor melifere.

Spectrul culorilor și arhitectura morfologică a speciilor din pajiștile permanente îmbunătățesc calitatea peisagistică a covorului vegetal, cu consecințe directe pozitive asupra dezvoltării turismului ecologic în țara noastră (Iacob, T. si col., 2002).

În consecință, la baza folosirii sistemului multifuncțional al pajiștilor stă aplicarea unei gestionări integrate a covorului vegetal, prin care valoarea de utilizare a pajiștilor capătă o nouă dimensiune, racordată sistemului de dezvoltare durabilă. Totodată, modul de utilizare multifuncțională a patrimoniului pastoral poate constitui și un etalon de apreciere a gradului de integrare a agriculturii românești în structurile europene.

Prin cultivarea pajiștilor permanente (naturale) și temporare (semănate) urmărim:

• asigurarea de masă verde din abundență;

• producția pajiștilor să fie repartizată cât mai bine pe parcursul perioadei de vegetație, în funcție de cerințele animalelor;

• furajul produs pe pajiști să se caracterizeze printr-o valoare nutritivă ridicată.

Asupra productivității și calității pajiștilor acționează atât factorii naturali (sol-climă-plantă) cât și factorii tehnologici, din care fertilizarea are un rol important. În mod practic, fertilizarea chimică sporește considerabil atât producția de biomasă furajeră dar și celelalte componente ale acesteia: ritmul de creștere a plantelor, stadiul optim de recoltare, numărul de recolte, structura floristică, valoarea nutritivă a furajului (Samuil, C. și col., 2004) .

Pentru realizarea unei producții mari și a unui furaj echilibrat în elemente nutritive, se recomandă aplicarea de îngrășăminte complexe (N-P-K), în următoarea proporție:

• de 2-1-2, în cazul folosirii pajiștei prin pășunatul direct cu animalele

• de 2-1-3, pentru pajiștea folosită prin cosire

Azotul favorizează dezvoltarea gramineelor perene, iar fosforul și potasiul stimulează speciile de leguminoase. Efectul conujugat al fertilizării complexe îl constituie realizarea unui furaj palatabil (grad ridicat de consumabilitate), bogat în proteine, calciu, magneziu.

Importanța aplicării îngrășămintelor cu azot pe pajiști este dată nu numai de efectul direct asupra producției, dar și asupra modului de folosire, astfel:

• 1 kg de azot aplicat asigură o zi de pășunat suplimentar;

• 1 kg de azot aplicat duce la obținerea unui plus de greutate vie de 1 kg/ha sau a 15 litri de lapte.

În aplicarea îngrășămintelor cu azot se va ține seama de influența acestora asupra calității furajului. Astfel, dacă între dozele de azot aplicate și conținutul de proteină brută există o relație directă, între acestea și conținutul de zaharuri solubile raportul este invers.

Prezența acestor zaharuri (glucide) în rația furajeră, în raporturi corespunzătoare, conduce la dezvoltarea puternică a florei microbiene din rumenul animalelor, iar conținutul mai ridicat de zaharuri în plante contribuie la o mai bună însilozare a acestora (Dragomir N., 2005).

Cecetarea științifică din țara noastră a acumulat în timp un volum mare de date privind fertilizarea pajiștilor permanente și temporare.

Reacția pajiștilor permanente și temporare din silvostepa Moldovei la fertilizare este influențată de tipul și doza de îngrășământ aplicate.

Fertilizarea cu gunoi de grajd sporește producția cu 50% la pajiștile permanente iar aplicarea îngrășămintelor minerale duce la obținerea unor sporuri de 11-82%, respectiv 12-76%.

Structura covorului vegetal al pajiștilor se modifică sub influența fertilizării.

La ambele tipuri de pajiști îngrășămintele cu azot au determinat creșterea ponderii de participare a gramineelor la 48-58%, respectiv 68-78%. Conținutul în proteină brută crește la fertilizarea cu doze mai mari de îngrășământ cu N la 14,2%, respectiv 24,1%. Conținutul nutrețului de fosfor și potasiu se modifică odată cu doza de îngrășământ cu fosfor și potasiu administrat. Conținutul solului în PAL și KAL este mai ridicat la pajiștile temporare și crește odată cu administrarea aceptor elemente (Samuil C., Trofin Alina,1995).

Pajiștile permanente din silvostepa Moldovei oferă producții mici și calitativ inferioare datorită folosirii lor intensive și a neaplicării măsurilorde îmbunătățire. Pajiștile permanente care au covorul vegetal cu acoperire de peste 55-60% pot fi îmbunătățite prin fertilșizare cu îngrășăminte minerale și organice. Fertilizarea în doze de 20 -40 tone/ha gunoi de grajd N50-100 P50 K50 a dus la obținerea unor sporuri de producție de 72-79%.

La pajiștile situate pe terenuri în pantă producțiile au crescut odată cu doza de azot și cu micșorarea pantei, sporurile fiind de 38-190%. Supraînsămânțarea și fertilizarea a dus la obținerea unor sporuri de producție de 65-131% (Iacob, T., Dumitrescu, N., Vîntu, V., Samuil, C., 1995).

Pajiștile permanente de Festucetum valesiacea ocupă în România o suprafață importantă și sunt în mare parte de calitate slabă.În silvostepa Moldovei acest tip de pajiști permanente sunt situate pe soluri cu o fertilitate naturală scăzută iar potențialul lor productiv depinde foarte mult de măsurile de îmbunătățire care sunt aplicate, respectiv fertilizarea, schimbarea dominanței în covorul vegetal și modul de folosire (Cardașal V., 1994, Vîntu V. și colab., 1999, Ziegler D., 1994).

Folosirea tradițională a gunoiului de grajd ca îngrășământ pe pajiștile permanente are ca efect sporirea productivității pajiștilor,îmbunătățirea calității furajului obținut precum și ameliorarea însușirilor biochimice ale solului comparative cu îngrășămintele minerale, gunoiul de grajd, îngrășământ cu o compoziție complexă, are o eficiență mai redusă la aplicarea pe pajiști datorită pierderilor de azot amoniacal, pierderi ce pot ajunge în anumite condiții până la 40%.În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că gunoiul de grajd este mai bine valorificat când se administreată pe pajiști împreună cu doze mici și moderate de îngrășăminte chimice pe bază de azot și fosfor (Ciubotaru C. și col., 2002, Iacob T. și col., 1998).

În lucrare sunt prezentate influența fertilizării organice și minerale asociate cu modul de folosire asupra unei pajiști permanente de Festuca valesiaca L. din silvostepa Moldovei. Rezultatele prezentate în lucrare vor arăta că producția a suferit îmbunătățiri, la fel ca și compoziția botanică, în toate variantele experimentale.

Potențialul natural de producție al pajiștilor de Festuca valesiaca, fără aplicarea de îngrășăminte, este foarte redus în zona de silvostepă a Moldovei, dar prin datele obținute în primii 2 ani de experimentare s-a evidențiat rolul major al echilibrului regimului trofic și al modului de folosire asupra randamentului productiv al acestui tip de pajiște.

În anul 2009 producțiile de substanță uscată au înregistrat valori cuprinse între 2,97 tone/ha la martor și 4,88 tone/ha la fertilizarea cu 20 tone/ha gunoi anual+N30+30+P30 sporurile față de varianta martor fiind de 45-65% (30tone/ha la 3 ani + N30+30+P30, respectiv 20 tone /ha gunoi anual+ N30+30 +P30) asigurate statistic în toate situațiile.Se constată că fracționarea azotului a determinat în majoritatea cazurilor sporuri de producție față de aplicarea integrală primăvara.

În anul 2013, producțiile realizate au fost superioare celor din 2012 variind între 2,65 tone/ha SU la martor și 5,31 tone/ha SU la fertilizarea cu 40 tone/ha gunoi la 3 ani +N60P30. Sporurile față de martorul nefertilizat au fost de 53-100% la aplicarea integrală a azotului primăvara devreme și de 72-80% la fracționarea dozei de azot.

Datele medii înregistrate în cei 2 ani de experiență evidențiază importanța corectării regimului trofic al pajiștilor permanente în vederea îmbunătățirii nivelului productiv.

Se constată o mai bună utilizare a azotului în cazul aplicării fracționate comparativ cu aplicarea integrală primăvara la începutul vegetației, mai ales la variantele de fertilizare gunoi 10 tone/ha anual + N30+30P30 și gunoi 20 tone/ha la 2 ani + N30+30P30.

Producțiile medii au avut valori cuprinse între 2,81tone/ha la martor și 4,87 tone/ha la fertilizarea cu 40 tone/ha la 3 ani+N60P60 cu sporurile față de martor de 54-73% semnificative.

Modul de folosire al pajiștii permanente scoate în evidență faptul că în regim de fâneață s-au obținut producții mai mari decât la exploatarea în regim de pășune (4,61 tone/ha față de 3,49 tone/ha) sporul fiind de 32%.

Analiza influenței combinate a celor factori asupra producției a relevat faptul că cele mai mari producții în regim de folosire a pajiștii ca pășune s-au obținut în varianta de fertilizare gunoi 20 tone/ha anual +N60P30 respectiv 4,64 tone/ha SU, în timp ce la folosirea pajiștii ca fâneață cele mai bune rezultate s-au obținut la varianta de fertilizare gunoi 40 tone/ha la 3 ani + N60P30 respectiv 5,27 tone/ha SU.

Aplicarea îngrășămintelor pe pajiștile de Festuca valesiaca precum și modul în care acestea sunt folosite influențează în mod decisiv productivitatea lor.

Fertilizarea organominerală duce la obținerea unor sporuri de producție cuprinse între 54-70%.

Folosirea diferențiată a pajiștilor conduce la obținerea unor producții cu până la 32% mai mari în favoarea fânețelor față de folosirea ca pășune (Vîntu, V., 1996).

Folosirea fertilizanților organici și minerali determină o sporire a producției asigurată statistic pe două căi.

Prin nefolosirea îngrășămintelor chimice s-a înregistrat o sporire de 47-69% prin pășunat și 64-82% prin cosit. După folosirea fertilizanților organici și minerali în diferite doze și combinații putem observa o calitate ridicată a furajului obținut când pajiștea a fost exploatată prin pășunat.

Intervenția antropică a determinat sporirea ponderii de specii valoroase din punct de vedere furajer când au crescut și dozele de fertilizanți (Vîntu V., Samuil C., Iacob T., Postolache Șt., Popovici I., 2006).

La Stațiunea de Cercetări Vegetale din Changins (Elveția) a fost analizat conținutul de calciu, fosfor, magneziu și potasiu la 10 specii importante de plante din pajiști. Folosindu-se 500 de mostre, s-a putut preciza influența speciei, a ciclului de vegetație, a vârstei și stadiului de dezvoltare asupra acestor conținuturi. Conținutul mediu de calciu este mai ridicat la leguminoase (15,1±2,5g/kg SU) față de graminee (3,7±1,1g/kg SU). Vârsta și stadiul de dezvoltare nu au decât o influență scăzută asupra acestor conținuturi.Gramineele au un conținut de fosfor asemănător cu cel al leguminoaselor (3,6±0,8 și 3,4±0,6 g/kg SU) (Bumare S. and Adomivics A., 2006).

Influența vârstei s-au a stadiului de dezvoltare este importantă mai ales în cazul gramineelor care, în ceea ce privește magneziul, au un conținut mediu cel mai scăzut (1,7±0,5g/kg SU), în timp ce leguminoasele au valoare mai ridicată (2,3±0,5 /kg SU). Ciclul de vegetație are efecte asupra conținutului de magneziu, în timp ce vârsta și stadiul de dezvoltare nu-l influențează decât într-o mică măsură.

În medie conținutul de potasiu al gramineelor și leguminoaselor este asemănător (31,6±6,4g/kg SU și 31,1±5,2g/kg SU). Ciclul de vegetație, vârsta și stadiul de dezvoltare influențează conținutul de potasiu. Administrarea de rații furajere bogate implică cunoașterea conținutului de mineral, întrucât acestea pot fi excesive în calciu și potasiu sau deficitare în fosfor și magneziu, dezechilibre ce pot provoca tulburări metabolice cu consecințe grave (Bumare S. and Adomivics A., 2006).

În ceea ce privește pajiștile de Festuca rubra cercetările privind durabilitatea gunoiului de grajd au determinat o sporire a productivității pajiștilor, comparând experiențele pe două tipuri de sol cu o normă de peste 20tone/ha. Fitocenozele de pe un sol cernoziomic eumezobazic și rendzinic, au arătat o stabilitate pronunțată comparativ cu fitocenozele de pe un sol brun-roșcat.

Diversitatea floristică descrește proporțional cu intensificarea sistemului pe ambele tipuri de sol (Rotar I., Păcurar F. și Vidican R., 2006).

Aplicarea fertilizantului nitrogen suplimentar a stimulat dezvoltarea plantei cultivate Raigras perenne și creșterea sporită a masei foliare, conținutul de apă și producerea de sămânță (Bumare S. and Adamovics A., 2006).

În zona Mediterană a Italiei, cercetările efectuate de Caredda S. (1991) au scos în evidență faptul că fertilizarea pajiștilor cu azot și fosfor determină o creștere a producției și o prelungire a vegetației în toamnă. În aceeași perioadă cercetările efectuate de Ryswyk Van A.L. în Canada au scos în evidență faptul că efectul fertilizării cu azot este influențat de condițiile climatice tipul de sol și compoziția floristică.

Experiențele anterioare au determinat reducerea dozelor de azot provenite din îngrășămintele minerale prin folosirea îngrășămintelor organice sau fixarea biologică a azotului de către speciile de leguminoase (Dobromilski M., Grabowski., 1991). Pe solurile cu fertilitate medie, fertilizarea cu produsul vinassa ROMPAK contribuie la creșterea producției de nutreț, creșterea producției de rădăcini alături de creșterea dozelor de vinasse de la 53,2 tone/ha la 63,6 tone/ha în cazul variantei cu 2 tone/ha vinassa și la 90,8 tone/ha rădăcini în cazul variantei cu 6 tone/ha vinassa. În cadrul variantelor unde vinasse a fost asociat cu îngrășăminte pe bază de fosfor, producțiile obținute au fost mai mari comparativ cu varianta aplicării doar a îngrășământului vinassa.

Influențele pozitive asupra conținutului de proteină din nutrețul obținut pe bază de rădăcini a crescut de la 7,14% în cazul variantei controlate la 8,17% în cazul folosirii a 2 tone/ha vinassa și de la 9,35% în cazul variantei cu 4 tone/ha vinasse la 11,12 % în cazul folosirii a 6 tone/ha vinasse. Împreună cu creșterea dozelor de vinasse crește și conținutul în potasiu a nutrețului.În cazul experiențelor fără vinasse conținutul în potasiu era de 1,12%. În cazul folosirii a 2tone/ha vinasse conținutul ăn potasiu era de 2,34% iar în cazul variantei cu 6 tone/ha conținutul a crescut până la 3,12%. (Sava D., Ionel A., Samuil C., 2005).

CAPITOLUL 3

DESCRIEREA CADRULUI NATURAL

3.1. Așezarea geografică

Ferma Ezăreni este o unitate care aparține Stațiunii Didactice a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași, aflându-se situată la o distanță de 7,5 km Sud-Vest de orașul Iași, fiind așezată în extermitatea sud-vestică a unității geografice denumită "Câmpia Moldovei" sau, mai precis, "Câmpia Jijiei inferioare și a Bahluiului".

Din punct de vedere geografic, ferma Ezăreni se încadrează între următoarele coordonate: 47005'-47010' latitudine nordică – 27028'-27033' longitudine estică.

Din punct de vedere structural, această unitate este amplasată în întregime pe o unitate de platformă veche, numită Platforma Moldovenească, care nu este altceva decât o prelungire a Platformei Ruse pe teritoriul țării noastre.

3.2. Geologia și geomorfologia

Atât ca stuctură cât și ca pedografie, relieful zonei este strâns legat de alcătuirea geologică. Prospecțiunile geofizice, studiile despre calitate, indică prezența în această zonă a unui fundament precambian, puternic cutat și metamorfozat, iar categoriile de relief specifice zonei, rezultate în urma eroziunii diferențiate, sunt alcătuite din straturi înclinate pe direcția sud, sud-est. Platforma este alcătuită din două etaje structurale principale, distincte atât prin conformație cât și prin geneză:

– un etaj inferior, precambian, constituit din roci cristaline, cutate;

– un etaj superior, de cuvertură, care cuprinde depozite sedimentare, necutate.

Etajul superior, denumit și fundament, a suferit, în mod succesiv, în decursul erelor geologice, repetate scufundări și ridicări, în mod special în Sarmațian prin depunerea de sedimente și prin retragerea Mării Sarmatice, devenind, rând pe rând, regiune cu teren uscat sau fund de mare. Aceste fenomene au favorizat două aspecte mai importante și anume:

– cel de depozitare, creând stratul de cuvertură, gros de peste 100 m;

– cel de-al doilea aspect se referă la acțiunea de modelare a cuverturii, sub influența numeroșilor factori externi.

Datorită retragerii și înaintării mărilor de pe acest teritoriu , depozitele de cuvertură ale etajului superior a dobândit în componența lor, ca predominante, argilele și marnele, cu unele intercalări de nisipuri și de orizonturi subțiri de gresii, slab cimentate. Apariția zonelor înalte de podiș a fost dată tocmai de aceste orizonturi subțiri de gresii, mai rezistente.

În cadrul fermei Ezăreni sunt prezentate următoarele tipuri de relief:

♦Relief structural;

♦Relief de acumulare de-a lungul văilor.

Relieful structural este reprezentat de suprafețe interfluviale de eroziune, cu fragmentare deluroasă și colinară, ce constitue relieful din cadrul fermei. Aceste suprafețe s-au format pe un complex argilo-marnos, puternic fragmentat de rețeaua hidrografică.

Versanții afectați de procese geomorfologice actuale, ca: spălări, eroziune liniară în diferite stadii, alunecări, sunt un alt tip de relief întâlnit în cadrul primei categorii.

Relieful de acumulare întâlnit de-a lungul văilor cuprinde: văi halocene de origine aluvială inundabile, reprezentate de albia pârâului Cornești și terase ce apar în partea estică a teritoriului.

Relieful actual al fermei Ezăreni se integrează în aspectul geomorfologic general al Câmpiei Moldovei. Cea mai mare parte din suprafața fermei cuprinde platouri largi, cu altitudini medii de 100-300 m și pante de 2-4%. Altitudinea cea mai mare este de 170 m (Dealul Nucului), iar cea mai mică este de 60 m (aparține văii pârâului Ezăreni).

3.3. Hidrografia și hidrologia

Rețeaua hidrografică este reprezentată prin câteva forme depresionare care constituie trasee de concentrare a scurgerilor de suprafață în urma ploilor mari sau la topirea zăpezilor.

Pârâul Ezăreni este cel mai important curs de apă cu debit nepermanent, fiind afluient al pârâului Nicolina. Datorită regimului hidrologic torențial, pârâul Ezăreni este regularizat prin două bazine de acumulare.

Apele de suprafață provin din ploi și zăpezi, iar pe terenurile cu pantă mai mare de 8% curg cu viteză spre căile apropiate, antrenând mari cantități de pământ din stratul fertil de la suprafață. Turbiditatea apelor este foarte ridicată peste 300 mg/l în perioadele de viitură, iar mineralizarea între 100 și 150 mg/l. lazul Ezăreni are o lungime de aproximativ 3km și o adâncime de 0,5-3 m, fiind folosit pentru piscicultura și ca sursă de irigație.

Apele freatice se găsesc la adâncimi variate în strânsă legătură cu condițiile de relief și litologie. Astfel, pe văile înguste apar la 1-1,5 m, pe versanți la 3-10 m, iar pe interfluvii la adâncimi mai mari de 10 m.

La circa 10-20 m deasupra văilor, apare o linie de izvoare dintr-un strat freatic ce stă pe depozite de argilă saliferă. Apele sunt în general alcaline și dure, contribuind la declanșarea alunecărilor de teren.

3.4. Caracterizarea pedoclimatică din perioada 2012 – 2013

Județul Iași se caracterizează printr-un climat temperat continental, având particularită determinate de influența climatului stepei rusești.

Ferma Ezăreni, care face parte din provincia climatică Dfdx (după clasificarea lui Koppen), sau IIDps (după Clima României), este caracterizată prin climă boreală, cu ierni geroase și friguroase, cu temperatura celei mai reci luni sub -330C și temperatura celei mai calde luni 250-270C. Indicele de ariditate “de Martone” are valori între 26-30, corespunzător condițiilor climatice din silvostepă care se datorează influenței anticiclonului azoric.

3.4.1. Regimul termic

Temperatura medie multianuală este de 9,60C, cu minima de -1,90C înregistrându-se în luna februrie, iar maxima de 21,30C realizându-se în luna iulie (tab 3.1.). Temperatura maximă absolută a fost de 40,20C (27 iulie 1909), iar minima absolută a fost de -30,60C (21 ianuarie 1963).

Tabelul 3.1.

Temperaturile medii ale aerului (ºC), în anul agricol 2012-2013

Amplitudinea temperaturilor atinge valori mari, determinate de valorile maxime absolute (33,80C) în luna iulie și minime absolute (-20,30C) în luna decembrie.

Primul îngheț se produce obișnuit în jurul datei de 15-20 octombrie, iar ultimul la 10-20 mai. Depășirea temperaturilor de 00C, are loc în preajma datei de 25-28 februarie, iar coborârea temperaturii sub această valoare de la 1-5 decembrie.

Temperaturile de peste 50C încep de la 15-20 martie și durează până aproape de 5-10 noiembrie, iar cele ce depășesc 100C se înregistrează între 25-31 martie și 15-20 octombrie.

3.4.2. Regimul pluviometric

Precipitațiile medii multianuale în ecosistemul agricol Iași sunt de 517,8mm (la stația Meteorologică Iași), lunile cele mai ploioase fiind: mai, iunie, iulie și august. Precipitații reduse cantitativ cad în lunile: ianuarie, februarie, martie, noiembrie și decembrie (tab. 3.2.).

Repartizarea precipitațiilor este neuniformă și se diferențiază în funcție de anotimp: primăvara 20-27%; vara 31-42%; toamna 17-29%; iarna 13-22%.

Caracteristic pentru regiunea Iași este repartiția neuniformă a precipitațiilor, atât pe decade, luni cât și pe anotimpuri, cu consecințe nefavorabile asupra creșterii și fructificării plantelor agricole.

Există cazuri în care cantitatea totală anuală de precipitații este excedentară, dar datorită repartizării neuniforme a ploilor, anul poate fi considerat secetos.

Un fenomen periculos care se întâlnește este grindina. Aceasta poate cădea vara și provoacă pagube foarte mari prin micșorarea densității plantelor, expunerea acestora la atacul de boli și dăunători sau în cel mai nefericit caz la compromiterea culturii.

Tabelul 3.2.

Suma precipitațiilor lunare (mm), în anul agricol 2012-2013

3.4.3. Umiditatea relativă a aerului (tab. 3.3.) înregistrată în zona Iași, pe durata cercetării, a oscilat în jurul valorilor de 70-80%, variind în limite destul de mari în timpul anului.

În perioada de vegetație a culturilor agricole, evapotranspirația potențială medie anuală, este de 648,7 mm, cu valori maxime în luna august (115,7 mm) și minime în luna octombrie de (65,6 mm).

Tabelul 3.3.

Umiditatea relativă a aerului (%), în anul agricol 2012-2013

Indicele de ariditate are valoarea de 26,4, aceasta corespund condițiilor climatice de silvostepă.

3.4.4. Regimul eolian. În timpul iernii, dinamica atmosferică se caracterizează prin preponderența vânturilor de la N-V și N ce bat cu o viteză medie de 2,8 m/s (tab. 3.4.).

Tabelul 3.4

Frecvența și viteza vântului înregistrate la Stația Meteo Iași în anii agricoli 2012-2013

Vara vânturile au dispoziție sud și sud-est și o viteză de 2,1m/s. Vânturile cu o viteză de peste 2,5 m/s au o frecvență medie de 78,0% activând puternic evaporarea apei din sol. În general, frecvența maximă a vânturilor coincide cu perioada cea mai ploioasă a anului. Aceste vânturi de origine continentală atrag după ele ierni friguroase, mai ales în lunile ianuarie și februarie. Calmul atmosferic reprezintă un procent de 26,6% înregistrându-se mai ales în luna iulie.

Primăvara cunoaște cea mai ridicată frecvență a vânturilor, care bat din toate direcțiile, ceea ce diminuează procesul de calm. Toamna, când în estul țării începe să se simtă influența anticiclonului siberian, se înregistrează o evidentă reducere a frecvenței vânturilor dinspre nord-vest. Viteza medie a vânturilor nu este uniformă, de aceea un număr de peste 50zile/an prezintă vânt a cărui viteză depășește 16m/s și 5zile cu vânt a cărui viteză are cel puțin 22m/s. Cea mai mare viteza a fost atinsă în anul 1966 (40m/s).

În anotimpul rece, deși frecvența vânturilor este mai mică, se manifestă destul de activ, crivățul, care bate din estul Europei, producând frig și viscole puternice. Pe parcursul anului, direcțiile predominante ale vântului se mențin în general, și numai frecvența lor oscilează puțin.

3.5. Solurile

Sub acțiunea complexă a factorilor pedologiei, pe teritoriul fermei Ezăreni, s-au format următoarele tipuri de sol: cernoziomul cambric tipic, cernoziomul cambic, solul aluvial molic și lăcoviștele salinizate.

Cernoziomul cambric tipic este un sol lutos, format pe depozite loessoide și luturi. Secvența morfologică, a acestui tip de sol, este Am-A/B-Bv-Cca. Solul este mijlociu aprovizionat cu humus (3,12 g %) și azot total și slab aprovizionat în fosfor mobil (18,4 mg %).

Reacția solului este slab acidă către neutră (pH 6,6-6,9).

Acest tip de sol s-a format pe platouri și versanți slab înclinați și reprezintă tipul de sol cu arealul cel mai mare de răspândire în cadrul fermei.

Cernoziomul cambic, este lutos, moderat erodat, cu secvența morfologică Am-A/C-Cca. Solul prezintă o reacție neutră către slab alcalină (pH 7,2-8,4). Conținutul acestui sol în humus este mijlociu (2,78 g %), media în azot total este de 0,198 g % și foarte slab aprovizionat în potasiu mobil. Acest tip de sol ocupă versanți cu pante mici (3-5 %) caracterizați prin climat mai arid decât împrejurimile.

Solul aluvial molic este slab salinizat, luto-argilos, format pe depozite aluviale. Secțiunea morfologică este de tipul Am-Cca. Solul este mediu aprovizionat în humus și azot total și bine aprovizionat în fosfor și potasiu mobil. Reacția solului este slab alcalină (pH 8,1 – 8,3). Acest tip de sol s-a format pe albiile majore ale pâraelor.

Lăcoviștele salinizate sunt luto-argiloase, formate pe argile. Secvența morfologică este de tipul Amx-Agox-Gr. Solul are un conținut de 232mg% săruri solubile și o reacție slab alcalină (pH-8,3). Acest tip de sol se găsește pe văile pâraielor (Pârâul Ezăreni) cu apă freatică la mică adâncime.

Pe teritoriul fermei Ezăreni, eroziunea se manifestă în ritmuri și intensități diferite. Eroziunea este prezentă sub forma eroziunii de suprafață, dar există și condiții potențiale de manifestare a fenomenului cu o intensitate moderată până la puternică. Eroziunea de suprafață este intâlnită pe platouri și versanți cu pante până la 4-5%. Acest fenomen se desfășoară lent până la moderat, cu pierderi anuale de sol în limite admisibile.Eroziunea cu intensitate moderată până la puternică se manifestă pe versanți cu pante mai mari.

3.6. Aspecte generale ale vegetației naturale

Ferma Ezăreni este situată în zona de contact dintre limita nordică a bazinului păduros din Podișul Moldovei și Câmpia Jijiei și a Bahluiului. Din acest motiv, ferma se încadrează din punct de vedere geobotanic în formațiunea floristică de silvostepă, prezentând elemente specifice stepei și silvostepei caracterizate printr-o vegetație ierboasă, xeromezofilă și xerofilă, completată de prezența unor păduri de stejar.

Vegetația din această zonă se grupează în asociații de raigras peren (Lolium perenne), firuță (Poa pratensis), pir crestat (Agropyron pectiniforme), ghizdeiul (Lotus corniculatus), trifoiul alb (Trifolium repens).

Pe versanții cu pantă redusă și cu regim mai favorabil de apă se întâlnesc asociații de păiușul oilor (Festuca pseudovina), însoțită de păiușul stepic (Festuca valesiaca), și de alte specii xerofite și mezoxerofite reprezentate prin: năgară (Stipa capillata), Koeleria macrophyta, colilie (Stipa pennata), colilie (Stipa lessingiana), lucerna galbenă (Medicago falcata), pir crestat (Agropyron pectiniforme), Medicago lupulina.

Într-un procent mai redus vegetația teritoriului este reprezentată și de specii de spin (Carduus acanthoides), Carduus nutans, scai vânăt (Eryngium planum). În culturile agricole, în condițiile din teritoriul Ezăreni, buruienile cu ponderea cea mai mare sunt: zârna (Solanum nigrum), mohor (Setaria glauca), pălămida (Cirsium arvense), lobodă sălbatică (Chenopodium album), știr (Amaranthus retroflexus), muștar sălbatic (Sinapis arvensis), volbură (Convolvulus arvensis).

Pădurile ocupă o suprafață redusă, în componența cărora intră următoarele specii: stejar (Quercus robur), carpăn (Carpenus betulus), tei (Tilia cordata), ulm (Ulmus campestris), plop (Plopulus alba), salcie (Salix alba).

Dintre arbuști, cei mai rspândiți în această zonă sunt: măceșul (Rosa canina), porumbarul (Prunus spinosa), cornul (Cornus mas), alunul (Coryllus avelana), păducelul (Crataegus monogyna).

Încetinirea sau accelerarea ritmului unor procese de eroziune poate fi cauzată de nenumărate acțiuni ale omului. Astfel, defrișările masive au atras declanșarea proceselor de pantă, în timp ce împăduririle au contribuit la stabilizarea lor.

PARTEA A II-A

CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 4

OBIECTIVELE STUDIULUI, CONDIȚIILE DE EXPERIMENTARE, MATERIALUL ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Obiectivele studiului

Studiul prezentei lucrări are ca obiective: stabilirea dozei optime și epoca de aplicare a vinassei pe pajiștile permanente din silvostepa Moldovei, urmărindu-se pe de o parte efectul asupra producției de substanță uscată, iar pe de altă parte, structura floristică.

Printre problemele actuale și de mare importanță pentru țara noastră, având în vedere asigurarea necesarului de masă verde și fân pentru efectivele de animale, se numără ridicarea potențialului productiv al pajiștilor permanente și îmbunătățirea calității furajului obținut. Deși suprafața ocupată cu pajiști permanente este mare, aportul lor în balanța furajeră pe țară este mai redus, deoarece producțiile pe care acestea le realizează sunt mici, ca urmare a unor factori limitativi, a neaplicării unor lucrări de îmbunătățire precum și a unor factori socio-economici.

4.2. Condițiile de experimentare

Fertilizarea reprezintă una din principalele măsuri de sporire a producției la toate culturile agricole, însă pe pajiști rolul îngrășămintelor este multiplu.

Dacă s-ar utiliza întreaga cantitate de îngrășăminte organice pe pajiști, prin administrarea a 30 t/ha, s-ar reuși să se fertilizeze doar 1/3 din suprafața agricolă a țării, ceea ce impune găsirea a altor produse organice care să poată fi folosite în condiții economice ca ferilizanți.

Necesitatea evitării unei poluări masive a râurilor, dar și a pânzei de apă freatică din zona de producere a vinassei, în câmpul experimental al disciplinei de Cultura pajiștilor și plantelor furajere de la ferma Ezăreni, s-au organizat studii privind posibilitatea folosirii vinassei ca îngrășământ organic pe pajiștile permanente din silvostepa Moldovei.

Studiile efectuate au dat posibilitatea omologării și folosirii vinassei ca îngrășământ organic pe pajiștile permanente .

4.3. Materialul și metodologia cercetării

Vinassa este un produs rezidual, obținut în țara noastră în urma procesului de evaporare, de la fabricile de producere a drojdiei de panificație, folosind ca materie primă melasa. Termenul de vinassa provine de la cuvântul francez "vinasse".

La noi în țară produsul vinassa este obținut la fabrica de drojdie de la Pașcani, județul Iași, acesta aparține de S.C. ROMPAK care are o capacitate de producție de 20 000 tone/an drojdie de panificație proaspătă.

Producția de drojdie a acestei firme a început în luna martie 1998 și este într-o continuă ascendență, ceea ce dovedește calitatea deosebită a drojdiei.

Apele reziduale din procesul de fabricație rezultate în urma separării drojdiei din mediul de cultură reprezentat de melasa provenită de la fabrica de zahăr, sunt supuse concentrării prin evaporare, transformându-se într-un produs numit vinassa, cu 61-63 % su.

Producția anuală de vinassa la fabrica de drojdie din Pașcani este de 7000 tone.

Vinassa este un lichid de culoare brun-închis, cu o vâscozitate relativ scăzută, cu un miros de caramel și gust dulce-amărui. Datorită vâscozității reduse acesta poate fi transportat în țevi sau pompe fără nici o problemă. Produsul are un conținut scăzut de zaharuri fermentescibile, astfel produsul este foarte stabil în timp și nu pune probleme la depozitare (tab. 4.1.).

Tabelul 4.1.

Compoziția chimică a produsului vinassa

Vinassa are o compoziție chimică destul de complexă și valoroasă, aceasta o face să fie utilizată pe scară largă în Vestul Europei, Statele Unite și Turcia drept fertilizator,material de încapsulare pentru îngrășăminte și ca aditiv furajer în hrana rumegătoarelor, porcinelor și păsărilor.

Vinassa este mult mai bogată în azot comparativ cu gunoiul (3-3,2 %), influențează mult mai puternic compoziția floristică a covorului vegetal, stimulează creșterea gramineelor și inhibă creșterea leguminoaselor și a majorității plantelor din grupa diverse.

Produsul vinassa se produce și prin procesul de distilare a melasei de trestie de zahăr.

Experiența a fost amplasată în anul 2012 pe teritoriul fermei Ezăreni, în cadrul Stațiunii Didactice Iași. Îngrășămintele s-au aplicat în două epoci.

În prima epocă aplicarea vinassei simple sau în complex cu P50 sau P75 s-a aplicat integral primăvara.

În cea de a doua epocă îngrășămintele s-au aplicat fracționat, prima jumătate în primăvară și restul îngrășământului după prima coasă. În urma acestei experiențe s-au făcut observații și determinări asupra influenței epocii de aplicare și a dozei de vinassa asupra producției de substanță uscată în interacțiune cu factorii pedoclimatici, asupra productivității și calității pajiștilor permanente din zona de studiu, asupra influenței fertilizării cu vinassa asupra producției de substanță uscată, determinarea valorii energetice pentru fiecare specie din covorul vegetal și influența ferilizării asupra structurii floristice.

Factorii experimentali sunt:

Factorul A-epoca de aplicare a vinassei, cu 2 graduări:

* al – aplicarea integrală în primăvară a vinassei;

* a2 – aplicarea fracționată a vinassei.

Factorul B-doza de fertilizare cu 13 graduări:

* b1 – martor nefertilizat

* b2 – 2 t/ha vinassa

* b3 – 3 t/ha vinassa

* b4 – 4 t/ha vinassa

* b5 – 5 t/ha vinassa

* b6 – 6 t/ha vinassa

* b7 – 7 t/ha vinassa

* b8 – 2 t/ha vinassa + P50

* b9 – 3 t/ha vinassa + P50

* bl0 – 4 t/ha vinassa+ P50

* b11 – 5 t/ha vinassa + P75

* b12 – 6 t/ha vinassa + P75

* b13 – 7 t/ha vinassa + P75.

Pajiștea a fost folosită în sistem de fâneață, iar recoltarea s-a făcut în momentul ajungerii gramineelor în faza de înspicare, iar leguminoasele în stadiu de îmbobocire.

Experiența a fost efectuată la Ezăreni – Iași, în perioada 2011-2012, pe o pajiște de Festuca valesiaca slab productivă, afectată de eroziune slabă.

CAPITOLUL 5

CERCETĂRI CU PRIVIRE LA UTILIZAREA VINASSEI ASUPRA UNEI PAJIȘTI PERMANENTE DIN PODIȘUL CENTRAL AL MOLDOVEI

5.1. Dinamica producțiilor

Analizând influența combinată a fertilizării cu diferite doze de vinassa, aplicate la epoci diferite pentru ciclul I și II pe 2012 (tab. 5.1.) constatăm următoarele:

sporurile de producție față de martorul nefertilizat, au variat între 39-101% (2 t/ha vinassa, respectiv 7 t/ha vinassa+P75) adică 1,56-4,05 t/ha, în variantele cu aplicare în totalitate primăvara a subprodusului vinassa, iar în variantele cu aplicare fractionată a îngrășămintelor s-a constatat că sporurile de producție au variat între 41-100% (2 t/ha vinassa, respectiv 3 t/ha vinassa+P50).

Cea mai mare producție s-a înregistrat în cazul variantelor cu aplicare în totalitate primăvara (ciclul I), la varianta 13 (7 t/ha vinassa+P75), cu o producție de 5,05 t/ha., în timp ce la ciclul II s-a obținut o producție de 2,99 t/ha, la varianta 13 (7 t/ha vinassa+P75).

Cea mai mare producție s-a înregistrat în cazul variantelor cu aplicare fracționată a îngrășămintelor (ciclul I), la varianta 9 (3 t/ha vinassa+P50), cu o producție de 4,26 t/ha, în timp ce la ciclul II s-a obținut o producție de 3,35 t/ha la varianta 13 (7 t/ha vinassa+P75).

Se observă din figura 5.1., că sporurile de producție obținute la fertilizarea fracționată a îngrășămintelor sunt mai mari decât la aplicarea integrală a acestora primăvara, excepție făcând varianta 9 și varianta 10.

Din tabelul 5.2., rezultă faptul că producțiile din ciclul II sunt mai mici decât producțiile din ciclul I, la ambele moduri de aplicare a îngrășămintelor. Variantele experimentale nu au prezentat producții mai scăzute decât varianta martor.

Tabelul 5.1.

Influența epocii de aplicare și doza de vinassa

asupra producției de substanță uscată (2012 t/ha s.u.)

DL5% =1.03t/ha DL 1% = 1.37t/ha DL 0,1% =1,79t/ha

În anul 2013 (tab. 5.2., fig. 5.2.), sporurile de producție față de martorul nefertilizat, în variantele cu aplicare în totalitate primăvara a subprodusului vinassa, au variat între 33-89% adică 0,94-2,49 t/ha.

Variantele care au înregistrat diferențe semnificative au fost V9 (3 t/ha vinassa+P50) cu 2,49 t/ha diferență față de martor,V8 (2 t/ha vinassa+P50) cu 2,07t/ha și V6 (6 t/ha vinassa) cu 2,04 t/ha.

Fig. 5.1. Influența epocii de aplicare și doza de vinassa

asupra producției de substanță uscată (2012 t/ha s.u.)

Tabelul 5.2.

Influența epocii de aplicare și doza de vinassa

asupra producției de substanță uscată (2013 t/ha s.u.)

DL 5% = 0.76t/ha DL 1% = 1.16t/ha DL 0,1% = 2.18t/ha

În variantele cu aplicare fracționată a îngrășămintelor s-a constatat că sporurile de producție au variat între 34-78% (2 t/ha vinassa, respectiv 7 t/ha vinassa).

În urma analizei statistice se observă că diferențele de producție sunt destul de mari. Cea mai mare producție la:

– variantele cu aplicare în totalitate primăvara, s-a înregistrat la varianta V9 (3 t/ha vinassa+P50) unde diferențele de producție între vinassa și vinassa+P50 sau P75 nu sunt notabile;

Fig. 5.2. Influența epocii de aplicare și doza de vinassa asupra producției de substanță uscată (2013 t/ha s.u.)

variantele cu aplicare fracționată a îngrășămintelor, s-a înregistrat la varianta V7 (7 t/ha vinassa), ceea ce demonstrează că la aplicarea îngrășămintelor fracționat se obțin producții mai mari la folosirea vinassei+P50 sau P75.

Se observă din tabelul 5.2 că producțiile din ciclul I sunt mai mari decât producțiile din ciclul II, indiferent de modul de aplicare a îngrășămintelor.

Din variantele cu aplicare fracționată a îngrășămintelor, la varianta 13 (7 t/ha vinassa+P75) s-a obținut o producție mai scăzută decât varianta martor, în rest celelalte variante nu au prezentat producții mai scăzute decât varianta martor.

În anul 2012 (tab. 5.3., fig. 5.3.), s-au obținut producții mai mari la aplicarea vinassei în totalitate primăvara (6,34 t/ha s.u.) comparativ cu variantele în care îngrășământul s-a aplicat fracționat, (5,00 t/ha s.u.).

Tabelul 5.3.

Influența epocii de aplicare a subprodusului vinassa

asupra producției de substanță uscată 2012

DL 5% = 0,07t/ha DL 1% = 0,16t/ha DL 0,1% =0,52t/ha

Fig. 5.3. Influența epocii de aplicare a subprodusului vinassa

asupra producției de substanță uscată 2012

În ciclul I la aplicarea îngrășământului în totalitate primăvara s-a observat că producția realizată este mai mare (4,09 t/ha s.u.) decât la aplicarea fracționată a îngrășământului, (2,88 t/ha s.u.), datorită cantității mai mari de îngrășământ aplicate.

În ciclul II producția este mai ridicată la experiențele cu aplicare fracționată.

În anul 2013 (tab. 5.4., fig. 5.4.) s-au constatat diferențe semnificative între producțiile obținute în variantele în care îngrășământul vinassa s-a obținut în totalitate primăvara (4,35 t/ha s.u.), comparabil cu variantele în care îngrășământul s-a administrat fracționat (3,66 t/ha s.u.).

Tabelul 5.4.

Influența epocii de aplicare a subprodusului vinassa asupra producției de

substanță uscată 2013

DL 5% = 0.68t/ha DL 1% = 1.58t/ha DL 0,1% = 5.02t/ha

Fig. 5.4. Influența epocii de aplicare a subprodusului vinassa

asupra producției de substanță uscată 2013

Făcând media celor doi ani 2012-2013 (tab. 5.5., fig. 5.5.), s-a constatat că la aplicarea integrală a îngrășământului primăvara, producția a fost mai mare decât la aplicarea fracționată a acestora.

În anul 2012 producția realizată a fost mai mare la aplicarea îngrășământului integral primăvara (6,42 t/ha s.u.), decât la administrarea îngrășământului fracționat (5,61 t/ha s.u.).

În anul 2013, producția realizată a fost de asemenea mai mare la aplicarea îngrășământului integral primăvara (4,36 t/ha s.u.) decât la administrarea îngrășământului fracționat (3,66 t/ha s.u.).

Tabelul 5.5.

Influența epocii de aplicare a subprodusului vinassa

asupra producției de substanță uscată, 2012-2013

DL 5% =0,37t/ha DL 1% =0,87t/ha DL 0,1% =2,77t/ha

Fig. 5.5. Influența epocii de aplicare a subprodusului vinassa

asupra producției de substanță uscată 2012-2013

Analizând media celor doi ani 2012 și 2013 (tab. 5.6., fig. 5.6.) și urmărind rezultatele obținute se constată că o aplicare a subprodusului vinassa indiferent de epocă duce la o creștere progresivă a producției, rezultatele obținute fiind condiționate însă și de factorii climatici.

Față de varianta martor, în cazul vinassei cu:

• aplicare integrală primăvara, sporurile de producție au fost cuprinse între 44-79% (2 t/ha vinassa, respectiv 7 t/ha vinassa+P75), fiind asigurate statistic;

• aplicare fracționată, a dus la obținerea unor sporuri mai mari cuprinse între 38-79% (2 t/ha vinassa, respectiv 3 t/ha vinassa+P50).

Aplicarea în complex a subprodusului vinassa cu P50 sau P75 indiferent de epocă a determinat în general obținerea de sporuri semnificative de producție.

Se observă că în 2012 producția la fertilizarea integrală a fost mai ridicată decât producția realizată în anul 2013 astfel:

• în 2012 cea mai ridicată producție a fost de 8,04 t/ha la varianta 13 (7 t/ha vinassa+P75).

• în 2013 cea mai ridicată producție a fost de 5,27 t/ha la varianta 9 (3 t/ha vinassa+P50).

La fertilizarea fracționată producția realizată pe anul 2012 a fost mai ridicată decât producția realizată pe anul 2013.

În anul 2013 cea mai ridicată producție s-a înregistrat la varianta 7 (7 t/ha vinassa) cu o producție de 4,29 t/ha.

Tabelul 5.6.

Influența subprodusului vinassa asupra producției de substanță uscată

DL5% = 0,90t/ha DL 1% = 1,27t/ha DL 0.1% = 1,99t/ha

Fig. 5.6. Influența subprodusului vinassa asupra producției de substanță uscată

Analizând rezultatele obținute pe anul 2012 (tab. 5.7., fig. 5.7.), se constată că cel mai mare spor de producție față de varianta martor s-a realizat la varianta 13 (7 t/ha vinassa+P75), cu o producție de 7,01 t/ha. Cea mai mică producție s-a realizat la varianta 2 (2 t/ha vinassa) cu 5,23 t/ha.

Tabelul 5.7.

Influența fertilizării cu vinassa asupra producției de substanță uscată în 2012

DL 5% = 0,73t/ha DL 1% = 0,97t/ha DL 0,1% = 1,26t/ha

Este de remarcat faptul că la aplicarea vinassei în complex cu P50 sau P75 s-au realizat producții mai ridicate decât la aplicarea vinassei simple.

Tabelul 5.8.

Influența fertilizării cu vinassa asupra producției de substanță uscată în 2013

DL 5% = 0,46t/ha DL 1% = 0,61t/ha DL 0,1% = 0,80t/ha

Fig. 5.7. Influența fertilizării cu vinassa asupra producției de substanță uscată în 2012 și 2013

În anul 2013 (tab. 5.8., fig. 5.7.) s-a constatat că cea mai mare producție față de varianta martor s-a realizat la varianta 9 (3 t/ha vinassa+P50), cu o producție de 4,54 t/ha. Cea mai mică producție s-a realizat la varianta 2 (2 t/ha vinassa) cu 3,69 t/ha.

Producțiile realizate la aplicarea vinassei+P50 sau P75 sunt mai mari decât cele obținute la aplicarea vinassei fără fosfor.

Făcând media celor doi ani 2012-2013, (tab. 5.9., fig. 5.8.) și urmărind rezultatele obținute se constată că aplicarea subprodusului vinassa indiferent de epocă duce la o creștere progresivă a producției, rezultatele obținute fiind condiționate însă și de factorii climatici.

Tabelul 5.9.

Influența fertilizării cu vinassa asupra producției de substanță uscată, media 2012-2013

DL 5% = 0,60t/ha DL 1% = 0,80 /ha DL 0,1% =1,03 t/ha

Fig. 5.8. Influența fertilizării cu vinassa asupra producției de substanță uscată,

media 2012-2013

5.2. Evoluția covorului vegetal

Analizând datele experimentale ale anului 2012 se constată că la aplicarea subprodusului vinassa în complex cu P50 sau P75 atrage după sine și modificarea structurii floristice a pajiștii (tab. 5.10., fig. 5.9.).

În 2012, în cazul gramineelor, se observă că la aplicarea integrală primăvara a vinassei în complex cu P50 sau P75 procentul crește de la 75%, în cazul probei martor, până la 94% în cazul variantei 6 (6t/ha vinassa). Un procent ridicat de 61% se obține și la varianta 12 (6 t/ha vinassa+P75).

Se observă că procentul scade sub proba martor la variantele:

– V2 (2 t/ha vinassa) cu un procent de 68%;

– V3 (3 t/ha vinassa) cu un procent de 71%;

-V4 (4 t/ha vinassa) cu un procent de 66%;

-V8 (2 t/ha vinassa+P50)cu un procent de 71%;

-V10 (4 t/ha vinassa+P50) cu un procent de 68%.

Leguminoasele înregistrează o scădere față de proba martor, excepție făcând doar variantele 2 (2 t/ha vinassa) cu 20% și varianta 3 (3 t/ha vinassa) cu 19%, ponderea fiind mai mare cu 6 procente la varianta 2 față de varianta martor care a înregistrat 16%.

În cadrul grupei diverse, proba martor înregistrează o pondere de 12%.

Variantele cu o pondere mai ridicată sunt:

– V4 – 4 t/ha vinassa cu 23%;

– V7 – 7 t/ha vinassa cu 13%,;

– V8 – 2 t/ha vinassa+P50 cu 28%;

– V10 – 4 t/ha vinassa+P50 cu 24%;

– V13 – 7 t/ha vinassa+P75 cu 17%.

În 2013, în cazul gramineelor, se observă că la aplicarea integrală primăvara a vinassei în complex cu P50 sau P75 procentul crește de la 29%, în cazul probei martor, până la 89% în cazul variantei 5 (5 t/ha vinassa). Un procent ridicat de 84% se obține și la varianta 9 (3 t/ha vinassa+P50).

Se observă că procentul nu scade sub proba martor la nici una din variante.

Leguminoasele, la aplicarea integrală primăvara a vinassei în complex cu P50 sau P75 au realizat un procent de 54% la varianta martor, celelalte variante înregistrează o scădere a ponderii acestei grupe de până la 6% la varianta 9 (3 t/ha vinassa+P50).

Tabelul 5.10.

Influența fertilizării integrale în primăvară asupra structurii floristice pe o pajiște permanentă, 2012-2013

Categoria diverse, la proba martor atinge procentul de 17%.

Creșteri remarcabile se observă la variantele:

– V2 (2 t/ha vinassa) cu 26%

– V3 (3 t/ha vinassa) cu 29%

– V4 (4 t/ha vinassa) cu 23%

– V8 (2 t/ha vinassa+P50) cu 34%

– V13 (7 t/ha vinassa+P75) cu 21%

Analizând datele experimentale ale anului 2012 se constată că aplicarea subprodusului vinassa aplicată fracționat atrage după sine modificarea structurii floristice a pajiștii (tab. 5.11., fig. 5.10.).

În 2012, în cazul gramineelor, se observă că la aplicarea integrală a vinassei în complex cu P50 sau P75 procentul crește de la 75% , în cazul probei martor, până la 94% în cazul variantei 6 (6 t/ha vinassa). Un procent ridicat de 61% se obține și la varianta 12 (6 t/ha vinassa+P75).

Se observă că procentul scade sub proba martor la variantele:

– V2 (2 t/ha vinassa) cu un procent de 68%;

– V3 (3 t/ha vinassa) cu un procent de 71%;

– V4 (4 t/ha vinassa) cu un procent de 66%;

– V8 (2 t/ha vinassa + P50)cu un procent de 71%;

– V10 (4 t/ha vinassa + P50) cu un procent de 68%.

Fig. 5.9. Influența fertilizării integrale în primăvară asupra structurii floristice

pe o pajiște permanentă, 2012-2013

Tabelul 5.11.

Influența fertilizării fracționate a vinassei asupra structurii floristice pe o pajiște permanentă, media 2012-2013

Leguminoasele înregistrează o scădere față de proba martor, excepție făcând doar variantele 2 (2 t/ha vinassa) cu 20% și varianta 3 (3 t/ha vinassa) cu 19%, ponderea fiind mai mare cu 6 procente la varianta 2 față de varianta martor care a înregisteat 16%.

În cadrul grupei diverse, proba martor înregistrează o pondere de 12%. Variantele cu o pondere mai ridicată sunt:

– V4 – 4 t/ha vinassa cu 23%;

– V7 – 7 t/ha vinassa cu 13%,;

– V8 – 2 t/ha vinassa+P50 cu 28%;

– V10 – 4 t/ha vinassa+P50 cu 24%;

– V13 – 7 t/ha vinassa+P75 cu 17%.

În 2013, în cazul gramineelor, se observă că procentul crește de la 19%, în cazul probei martor, până la 68% în cazul variantei 6 (6 t/ha vinassa). Un procent ridicat, de 68% se obține și la varianta 12 (6 t/ha vinassa+P75).

Se observă că nici una din variante nu a prezentat procente mai scăzute decât varianta martor.

Leguminoasele au realizat un procent de 47% la varianta martor, celelalte variante înregistrează o scădere a ponderii acestei grupe de până la 9% la varianta 10 (4 t/ha vinassa+P50).

Categoria diverse, la proba martor atinge procentul de 34%.

Fig. 5.10. Influența fertilizării fracționată în primăvară asupra structurii floristice

pe o pajiște permanentă, 2012-2013

Creșteri remarcabile se observă la variantele:

– V2 (2 t/ha vinassa) cu 25%;

– V3 (3 t/ha vinassa) cu 36%;

– V4 (4 t/ha vinassa) cu 30%;

– V5 (5 t/ha vinassa) cu 28%;

– V8 (2 t/ha vinassa+P50) cu 30%;

– V9 (3 t/ha vinassa+P50) cu 24%;

– V13 (7 t/ha vinassa+P75) cu 24%.

CAPITOLUL 6

CONCLUZII SI RECOMANDĂRI

Diversele posibilități de sporire a producției de furaje pe pajiștile permanente din țara noastră, rezultă și din sporurile mari de producție obținute prin prin lucrări de întreținere efectuate la timp și prin aplicarea îngrășămintelor.

Studiului efectuat în perioada 2012-2013 a avut ca scop, stabilirea dozei optime și epoca de aplicare a vinassei pe pajiștile permanente din silvostepa Moldovei.

Aplicarea îngășămintelor s-a efectuat fracționat astfel: prima jumătate în primăvară și restul îngrășământului după prima coasă.

Observațiile și determinările au urmărit:

influența epocii de aplicare și a dozei de vinassa asupra producției de substanță uscată în interacțiune cu factorii pedoclimatici;

productivitatea și calitatea pajiștilor permanente din zona de studiu;

influența fertilizării cu vinassa asupra producției de substanță uscată;

determinarea valorii energetice pentru fiecare specie din covorul vegetal;

influența ferilizării asupra structurii floristice.

Atât în anul 2012, cât și în anul 2013, cea mai mare producție s-a înregistrat în cazul variantelor cu aplicare în totalitate primăvara (ciclul I), sporurile de producție față de martorul nefertilizat, în variantele cu aplicare în totalitate primăvara a subprodusului vinassa, au variat între 33-89% adică 0,94-2,49 t/ha.

Făcând media celor doi ani 2012-2013, s-a constatat că la aplicarea integrală a îngrășământului primăvara, producția a fost mai mare decât la aplicarea fracționată a acestora.

În anul 2012 producția realizată a fost mai mare la aplicarea îngrășământului integral primăvara (6,42 t/ha s.u.), decât la administrarea îngrășământului fracționat (5,61 t/ha s.u.).

În anul 2013, producția realizată a fost de asemenea mai mare la aplicarea îngrășământului integral primăvara (4,36 t/ha s.u.) decât la administrarea îngrășământului fracționat (3,66 t/ha s.u.).

Analizând media celor doi ani 2012 și 2013 și urmărind rezultatele obținute se constată că o aplicare a subprodusului vinassa indiferent de epocă duce la o creștere progresivă a producției, rezultatele obținute fiind condiționate însă și de factorii climatici.

Aplicarea în complex a subprodusului vinassa cu P50 sau P75 indiferent de epocă a determinat în general obținerea de sporuri semnificative de producție.

Prin aplicarea complexului subprodus vinassa cu P50 sau P75 , indiferent de epocă, s-au obținut sporuri semnificative de producție, asigurând în același timp un conținut echilibrat de substanță uscată în furajul realizat.

Bilanțul energetic a fost pozitiv pentru toate variantele studiate, realizându-se creșteri importante la variantele fertilizate. Energia produsă a crescut treptat față de varianta martor (13790 mcal), ajungând la 24360 mcal la varianta 7.

Ca urmare a studiului efectuat s-a putut constata faptul că produsul vinassa acționează ca un fertilizant organic asupra pajiștilor permanente, ceea ce denotă că pentru obținerea unor producții mai ridicate se recomandă administrarea acestui produs, primăvara, în doză medie de 3-5 t/ha, aplicată la începutul creșterii plantelor.

BIBLIOGRAFIE

Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987 – Pajiștile de deal din România. Editura Ceres, București.

Bărbulescu C. și col., 1991 – Cultura pajiștilor și a plantelor furajere. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Bumare S. and Adomivics A., 2006 – Influence of fertilization rates on Lolium perenne award photosynthetic characteristics and seed yield, Proceedings of the 21st General Meeting of the European Grassland Federation Badajoz, Spain.

Caredda S. et les autres, 1991 – Ressources pastorales et besoins nutritionnels d’ovins dans le systeme agro-pastoral de Sardaigne. IV-eme Congres International des Terres de Parcours, Montpellier, France.

Comici V., 1998 – Productivitatea unor amestecuri formate din graminee și leguminoase perene cu clasă diferită de precocități. Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 1-2.

Cardașol V. 1994 – Contribuții la îmbunătățirea pajiștilor de Festuca valesiaca din silvostepa Moldovei prin fertilizare și mod de folosire.

Ciubotariu C. si colab., 2002 – Influența fertilizării organominerale asupra unor tipuri de pajiști din Romania. I.D.C.D.P. Brașov.

Dobromilski M., Grabowski, 1991 – Methods for improvement of permanent meadows by sol seeeung in Central and Eastern Europe, A Conference held in Gray , Austria.

Dragomir N., 2005 – Revista Ferma.

Dumitrescu N., 1991 – Cultura pajiștilor și a plantelor furajere. C.M. Inst. Agronomic Iași.

Iacob, . si colab., 1995, Contribuții la îmbunătățirea pajiștilor permanente degradate din silvostepa Moldovei prin fertilizare, supraînsămânțare și refacere radicală. Cercetari Agronomice in Moldova, nr. 3-4, Iasi.

Iacob T. și colab., 1998 – Îmbunătățirea și folosirea pajiștilor. Edit. “Ion Ionescu dela Brad” Iași.

Iacob, T. si colab., 2002 – Îmbunătățirea pajiștilor permanente din silvostepa Moldovei prin supraînsămânțare. Lucrări șt. UAMV Iasi, seria Agronomie.

Ionel Adrian, 2003 – Cultura pajiștilor și a plantelor furajere. Editura A 92, Iași

Rotar I., Păcurar F. and Vidican R., 2006 – Influence of fertilisation and management on degraded pastures, Proceedings of the 21st General Meeting of the European Grassland Federation Badajoz, Spain.

Samuil C.,Trofin Alina, 1995 – Modificarea covorului vegetal alpajiștilor, a compoziției chimice a furajului și solului, sub influența fertilizării, Cercetări Agronomice în Moldova, nr.1-2, Iași.

Samuil C., Vîntu V., Iacob T., Postolache Șt., 2004 – Rolul fertilizarii si suprainsamântarii in imbunatatirea potentialului productiv al pajistilor permanente degradate din silvostepa Moldovei., Lucrari st. USAMV Iasi, Seria Agronomie, vol. 47

Sava D., Ionel A., Samuil C., 2005 – The effect of the fertilisation with vinassa ROMPAKon the production of the fodder beet cultivated in the Central Moldavian Plateau.

Teaci D. și colab., 1980 – Resursele de terenuri de pajiști din R.S. România și problemele principale ale productivității actuale și de persepctivă. Lucrări științifice S.C.C.P. Măgurele-Brașov, vol. VI, București.

Vîntu V., 1996 – Efectul fertilizării cu îngrășăminte minerale asupra principalelor însușiri chimice ale solului unei pajiști de Festuca valesiaca L., Lucrări științifice Universitatea Agronomică Iași, seria Agronomie, vol. 39.

Vîntu., V. si colab., 2001 – Influența subprodusului "vinasse" asupra productivitãții pajiștilor permanente din Podișul Central Moldovenesc. Cercetãri Agronomice în Moldova, vol. 3-4.

Vîntu V., 2002 – Posibilități de îmbunătățire a pajiștilor degradate din Depresiunea Jijia-Bahlui. Edit. “Ion Ionescu de la Brad” Iași.

Vîntu V., Samuil C., Iacob T., Postolache Șt., Popovici I., 2006 – The influence of organic fertilisers on the biodiversity of a Festuca rubra meadow, Proceedings of the 21st General Meeting of the European Grassland Federation Badajoz, Spain.

*** 2007 Anuarul Statistic FAO.

BIBLIOGRAFIE

Bărbulescu C., Motcă Gh., 1987 – Pajiștile de deal din România. Editura Ceres, București.

Bărbulescu C. și col., 1991 – Cultura pajiștilor și a plantelor furajere. Editura Didactică și Pedagogică, București.

Bumare S. and Adomivics A., 2006 – Influence of fertilization rates on Lolium perenne award photosynthetic characteristics and seed yield, Proceedings of the 21st General Meeting of the European Grassland Federation Badajoz, Spain.

Caredda S. et les autres, 1991 – Ressources pastorales et besoins nutritionnels d’ovins dans le systeme agro-pastoral de Sardaigne. IV-eme Congres International des Terres de Parcours, Montpellier, France.

Comici V., 1998 – Productivitatea unor amestecuri formate din graminee și leguminoase perene cu clasă diferită de precocități. Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 1-2.

Cardașol V. 1994 – Contribuții la îmbunătățirea pajiștilor de Festuca valesiaca din silvostepa Moldovei prin fertilizare și mod de folosire.

Ciubotariu C. si colab., 2002 – Influența fertilizării organominerale asupra unor tipuri de pajiști din Romania. I.D.C.D.P. Brașov.

Dobromilski M., Grabowski, 1991 – Methods for improvement of permanent meadows by sol seeeung in Central and Eastern Europe, A Conference held in Gray , Austria.

Dragomir N., 2005 – Revista Ferma.

Dumitrescu N., 1991 – Cultura pajiștilor și a plantelor furajere. C.M. Inst. Agronomic Iași.

Iacob, . si colab., 1995, Contribuții la îmbunătățirea pajiștilor permanente degradate din silvostepa Moldovei prin fertilizare, supraînsămânțare și refacere radicală. Cercetari Agronomice in Moldova, nr. 3-4, Iasi.

Iacob T. și colab., 1998 – Îmbunătățirea și folosirea pajiștilor. Edit. “Ion Ionescu dela Brad” Iași.

Iacob, T. si colab., 2002 – Îmbunătățirea pajiștilor permanente din silvostepa Moldovei prin supraînsămânțare. Lucrări șt. UAMV Iasi, seria Agronomie.

Ionel Adrian, 2003 – Cultura pajiștilor și a plantelor furajere. Editura A 92, Iași

Rotar I., Păcurar F. and Vidican R., 2006 – Influence of fertilisation and management on degraded pastures, Proceedings of the 21st General Meeting of the European Grassland Federation Badajoz, Spain.

Samuil C.,Trofin Alina, 1995 – Modificarea covorului vegetal alpajiștilor, a compoziției chimice a furajului și solului, sub influența fertilizării, Cercetări Agronomice în Moldova, nr.1-2, Iași.

Samuil C., Vîntu V., Iacob T., Postolache Șt., 2004 – Rolul fertilizarii si suprainsamântarii in imbunatatirea potentialului productiv al pajistilor permanente degradate din silvostepa Moldovei., Lucrari st. USAMV Iasi, Seria Agronomie, vol. 47

Sava D., Ionel A., Samuil C., 2005 – The effect of the fertilisation with vinassa ROMPAKon the production of the fodder beet cultivated in the Central Moldavian Plateau.

Teaci D. și colab., 1980 – Resursele de terenuri de pajiști din R.S. România și problemele principale ale productivității actuale și de persepctivă. Lucrări științifice S.C.C.P. Măgurele-Brașov, vol. VI, București.

Vîntu V., 1996 – Efectul fertilizării cu îngrășăminte minerale asupra principalelor însușiri chimice ale solului unei pajiști de Festuca valesiaca L., Lucrări științifice Universitatea Agronomică Iași, seria Agronomie, vol. 39.

Vîntu., V. si colab., 2001 – Influența subprodusului "vinasse" asupra productivitãții pajiștilor permanente din Podișul Central Moldovenesc. Cercetãri Agronomice în Moldova, vol. 3-4.

Vîntu V., 2002 – Posibilități de îmbunătățire a pajiștilor degradate din Depresiunea Jijia-Bahlui. Edit. “Ion Ionescu de la Brad” Iași.

Vîntu V., Samuil C., Iacob T., Postolache Șt., Popovici I., 2006 – The influence of organic fertilisers on the biodiversity of a Festuca rubra meadow, Proceedings of the 21st General Meeting of the European Grassland Federation Badajoz, Spain.

*** 2007 Anuarul Statistic FAO.