Stabilirea Si Contestarea Paternitatii Si Maternitatii Aspecte Teoretice Practice
STABILIREA ȘI CONTESTAREA PATERNITĂȚII ȘI MATERNITĂȚII – ASPECTE TEORETICE- PRACTICE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND INSTITUȚIA FAMILIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
1.1 Natura și regimul juridic a familiei
1.2 Instituirea copilului în viziunea familiei
1.3 Maternitatea și paternitatea — părți componente ale familiei
CAPITOLUL II MODURILE DE STABILIRE A PATERNITĂȚII ȘI MATERNITĂȚII ÎN REPUBLICA MOLDOVA
2.1 Stabilirea filiației față de mamă și de tată prin recunoaștere
2.2 Stabilirea filiației față de mamă și de tată prin hotărîre de judecată
2.3 Stabilirea filiației față de tată din afara căsătoriei
CAPITOLUL III CONTESTAREA PATERNITĂȚII (MATERNITĂȚII) — ASPECTE TEORETICE PRACTICE
3.1 Contestarea paternității și maternității în R.M. și altor state
3.2 Studiul juridic privind contestarea paternității și a maternității
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei. Dintr-un anumit moment al contemporaneității, există o linie ascendentă a preocupărilor în domeniul filiației față de mamă, paralelă cu creșterea rolului și importanței femeii în societate, în mod evident strâns legată și motivată de aceasta din urmă.
Stabilirea filiației față de mamă a devenit realmente o problema doar în zilele noastre. Spunem aceasta deoarece, din antichitate și pâna nu demult, legătura de filiație trebuia stabilită mereu în privința tatălui copilului și nicidecum a mamei. Nimeni nu punea întrebări în legatură cu ea, căci era cu siguranță mama copilului.
Legatura dintre mama și copil putea fi ușor demonstrată cu ajutorul martorilor, a persoanelor care asistaseră la nașterea copilului.
Din contra, în ceea ce privește legătura de filiație tata-fiu, era suficient ca mama să nege paternitatea tatălui și acesta să se afle în fața unei cauze pierdute. Simpla declarație a mamei îl punea în imposibilitatea de a demonstra ca el este tatăl copilului.
Datorită usurinței cu care putea fi dovedită (proba cu martori) rare au fost în trecut cazurile când existau nelămuriri cu privire la identitatea mamei.
Nu acelasi lucru se poate spune despre situațiile actuale. În lumea modernă, căsătoria a pierdut mult din stabilitate după liberalizarea divorțului, iar descoperirile extraordinare ale medicinei au facut posibilă fecundarea "in vitro" și însamânțarea artificială; ca urmare, o femeie poate deveni mamă chiar nefertilă fiind și chiar fără sa-l fi cunoscut vreodată pe tatăl copilului.
Cel mai probabil e ca acesta sa ramână toată viața față de mama și față de copil doar un donator de sperma și, în aceasta calitate, de simplu tata biologic, să nu aibă nicicând vreun drept asupra propriului copil.
Faptul maternității, legătura de filiație dintre mamă și copil nu mai e atât de evidentă ca în secolele trecute, dovada acesteia putând fi oricînd răsturnată prin proba contrarie corespunzătoare, oferită de posibilitățile de verificare biologică din stiința actuală.
În mod corespunzator cu emanciparea fără precedent a femeii, chestiunea filiației față de mamă a devenit o problemă juridică foarte bine conturată și adesea abordată în dreptul familiei.
În lucrarea de față, voi prezenta din punct de vedere juridic filiația față de mamă, urmărind criteriile după care este analizată în sistemul legislativ autohton și ghidându-mă după punctele de reper evidențiate de literatura de specialitate și practica judiciară.
În sens larg, notiunea de filiație evocă legatura juridică existentă între o persoană și ascendenții săi ca urmare a descendenței biologice; în sens restrâns, aceeași noțiune desemnează raportul de descendență a unei persoane față de părinții săi, legatura directă și imediată dintre un copil și părinții săi.
Privită în raport cu mama, filiația poartă denumirea de maternitate, iar în raport cu tatăl, aceea de paternitate.
Legatura de filiație poate fi din casatorie – dacă persoana s-a nascut ori a fost conceputa in timpul casatoriei părinților săi, cu mențiunea ca nu interesează valabilitatea actului juridic al căsătoriei – sau din afara căsătoriei – când fie părinții celui în cauză nu erau căsătoriți între ei la data concepției sau la data nașterii copilului fie, deși copilul s-a nascut cu statutul de copil din căsătorie, filiația sa paterna prezumată a fost înlaturată prin hotarare judecatorească rămasă irevocabilă.
Scopul lucrării constă în studierea particularităților teoretice privind modul de stabilire și contestare a maternității și paternității, precum și aspecte din practica judicară.
Obiective lucrării propuse:
Aspecte teoretice privind instituția Familiei în R.M.;
Modurile de stabilire a paternității și maternității în R.M.
Contestarea paternității (maternității) — aspecte teoretice practice
Gradul de investigație a lucrării. Susele principale juridice în care sunt reglementate aspecte ale lucrării noastre sunt sursele nivel național: Constituția Republicii Moldova, Codul Civil al Republicii Moldova, Codul Familiei, precum și unii autori care au contribuit la dezvoltarea acestui subiect: I.P. Filipescu, Avram, M., Albu I., Cebotari V.,ș.a.
Structura lucrării teza conține trei capitole.
În Capitolul I intitulat Aspecte teoretice privind instituția Familiei în Republica Moldova, am analizat natura și regimul juridic a familiei în societate; instituirea copilului în viziunea familiei, maternitatea și paternitatea — părți componente ale familiei.
În capitolul II cu titlul Modurile de stabilire a paternității și maternității în în Republica Moldova , am expus din punct de vedere juridic stabilirea filiației față de mamă și de tată prin recunoaștere; stabilirea filiației față de mamă și de tată prin hotărîre de judecată; și stabilirea filiației față de tată din afara căsătoriei.
În capitolul III cu titlul Contestarea paternității (maternității) — aspecte teoretice practice am ne-am referit la contestarea paternității și maternității în republica și altor state precum și am expus studiul juridic privind contestarea paternității și a maternității.
Cuvinte-cheie: filiație, maternitate, paternitate, stabilire, contestare, copil, mama, tata.
CAPITOLUL 1 ASPECTE TEORETICE PRIVIND INSTITUȚIA FAMILIEI ÎN R.M.
1.1 Natura și regimul juridic al familiei
Familia este un element esențial al organizării sociale. Astfel, fiecare civilizație are și un tip dominant, specific, de familie. Societatea tradițională era bazată în mod esențial pe legături de rudenie (neam, clan). Familia avea un rol privilegiat în toate domeniile societății: producție, comunicare, distribuție, protecție, socializare, control social.
Procesele de schimbare socială erau foarte lente, practic insesizabile. În societatea modernă schimbarea este ceva normal, de unde importanța acordată studiului schimbării (pentru stapânirea ei), științei, tehnologiei.
Față de societatea tradițională, societatea modernă reprezintă o treaptă superioară de complexitate și de diferențiere structurală și are ca trăsătură dominantă raționalizarea.
Articolul 48 din Constituția Republicii Moldova stipulează că familia constituie elementul natural și fundamental al societății, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
Fiind obiect de cercetare a mai multor științe, noțiunea de familie poate avea multiple diversități. În jurisprudență ea este definită sub două aspecte: din punct de vedere sociologic și din punct de vedere juridic.
În sens sociologic, familia — ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.
Familia este o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat și o femeie și prin procreare; o realitate socială prin comunitatea de viață între soți, dintre părinți și copii și alte rude. Uniunea familială este o relație specifică, complexă, care îmbină diferite aspecte ce nu pot fi găsite la alte categorii sociale. Ea este o uniune deosebită a societății în baza căreia au apărut mai multe formațiuni obștești, inclusiv statul și dreptul. Luînd naștere prin căsătorie, familia poate fi formată din soți, ulterior, după nașterea copiilor – din soți și copii. Aceasta este familia nucleară, dar ea poate fi o familie extinsă atunci cînd este formată din soți, copii, alte rude, cum ar fi părinții soților, fratele sau sora unuia dintre ei. Conținutul social al familiei constă din următoarele raporturi:
a) de căsătorie, care constituie baza familiei;
b) cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei;
c) cele dintre părinți și copii, care sînt rezultatul raporturilor dintre soți. În unele cazuri mai pot exista și alte raporturi, cum ar fi raportul dintre mama necăsătorită și copilul ei, dintre adoptat și adoptator etc.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție, precum și din alte raporturi asimilate raporturilor de familie.
Aceste două noțiuni ale familiei – cea sociologică și cea juridică – în mod obișnuit se suprapun, însă sînt situații cînd această coincidență nu există. Spre exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț relațiile în sens sociologic încetează, deoarece între soți nu mai există o comunitate de viață și de interese, însă între copil și părinte se păstrează relația juridică, care se manifestă prin dreptul copilului de a primi întreținerea și educația de la părintele care locuiește separat de el, de a-i purta numele de familie primit prin stabilirea filiației etc.
Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii referitoare la tipuri de familii. Făcând o sinteza a lor, vom lua în considerare cateva dintre criteriile pe care le consider a fi cele mai importante pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii:
· Pe lângă familia nucleară și cea extinsă se mai vorbește în literatura și de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut cineva, adică parintii si fratii unei persoane.
· criteriul numărului de părinți care formeaza familia:
– familii biparentale, în care există ambii părinți; la rîndul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni.
Familiile reconstituite întampină o serie de dificultăți pe care vor trebui să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Cele mai frecvente obstacole sau probleme intâlnite de familiile reconstituite sunt:
neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt ca îl percepe ca 'înlocuind-ul' pe cel natural; această neacceptare este însoțită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie. Aceste sentimente sunt însa destul de firești pentru copil, dar ele pot să se diminueze în timp. La această situație pot contribui și atitudinile sau greșelile de comportament ale părinților, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg în fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur și simplu diferite pe care părintele vitreg le folosește etc.
copilul poate considera că părintele său natural îi ofera mai puțină atenție și iubire după recasătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală.
– neacceptarea copilului de către părintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă și lupta împotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să își ajusteze comportamentul astfe pot să se diminueze în timp. La această situație pot contribui și atitudinile sau greșelile de comportament ale părinților, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg în fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur și simplu diferite pe care părintele vitreg le folosește etc.
copilul poate considera că părintele său natural îi ofera mai puțină atenție și iubire după recasătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală.
– neacceptarea copilului de către părintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă și lupta împotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să își ajusteze comportamentul astfel încît să poată să facă față acestei situații.
– conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simți mai puțin importanți, mai puțin doriți sau iubiți decît noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajați sau mai pedepsiți atunci cînd greșesc decît fratele sau sora lor vitregă.
– familii monoparentale, în care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorțului, sau alegerii unei persoane de a deveni parinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil.
Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener. În plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mama și copil (copii), atît din motive naturale, cît și din rațiuni culturale (tribunalele înca consideră mamele părinți mai potriviți pentru copii, deși nu intotdeauna este așa). Dar în ultima vreme asistăm la tot mai multe femei care iși asumă rolul de mamă singură, prin nașterea unui copil sau prin adopție.
Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil și ușor de realizat financiar, persoanele care iși asuma această postură fac parte din cele cu venituri peste medie și nivel crescut de educație. De asemenea, acestea vor experimenta mai putine dificultăți comparativ cu cele cu venituri mici și nivel scazut de educație. Părinții singuri sunt puși în situația de a educa singuri copilul, dar de regulă ei apelează și la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc.).
Există însa o diferență între mamele singure și tații singuri. Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungînd de aceea la suprasolicitare și tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atat la ele, cât și la copii. De asemenea, ele tind să preia și rolul tatălui, ceea ce se întamplă foarte rar în cazul bărbaților părinți singuri. În aceste familii este foarte evidenă:
modificarea regulilor – de exemplu, mamele singure au uneori tendința de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercand să suplinească lipsa tatălui; tații, dimpotrivă, au unoeri tendința de a deveni mai delicați, mai afectuoși, dar și mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasa seara a fetelor);
modificarea granițelor dintre membrii și subsisteme – de exemplu granițele dintre părinte și copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformînd relația lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat. Acest lucru va modela atitudinea ulterioară a copilului devenit adult față de partener și proprii copii.
modificarea întregii structuri familiale – adică subsistemul adulților este redus la un singur adult. De aceea vor exista lacune in modelarea intimității erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăți in manifestarea intimității la copii atunci cînd ei se vor implica intr-o relație de parteneriat ăi în viitoarea lor familie. Pentru copiii din aceste familii se pune problema: cum se formeaza identitatea lor sexuala? Cine reprezintă modelul feminin si cine cel masculin? Cum vor introiecta ei modelul mamei si cel al tatălui? Iată de ce prezența ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie, este foarte necesar, chiar dacă vor rămîne înca unele lacune în identitatea sexuală a copilului și în abilitățile lui de manifestare a intimității.
Legislația în vigoare nu dă o definiție unică a familiei și nici nu indică cine ar putea fi considerat ca membru al familiei, definiție ce ar putea fi folosită oricînd. Poate asta e și rațional, deoarece familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale și de aici și sensurile speciale ale familiei. Mai mulți autori sînt de părerea că în existența ei familia are trei funcții principale:
– biologică;
– economică;
– educativă.
Funcția biologică a familiei, care determină creșterea numărului populației și a situației demografice în orice țară, este dictată de însăși natura existenței omului. Atracția către sexul opus, precum și necesitatea de a naște și crește copii este inerentă naturii umane. Desigur, această necesitate este influențată de societate, fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de producție în societatea concretă. în diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea prin diferite măsuri economice (ca exemplu anii'80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URSS) sau să frîneze (ca exemplu China în aceeași perioadă) procesul de creștere a populației. Întreaga dezvoltare a umanității este evoluția formelor de colectivitate, printre care familia este una dintre cele mai vechi și mai specifice pentru afirmarea deplină a ființei umane. Deși relativ independentă față de societate, familia, tipul ei de organizare, este determinată și condiționată, în ultimă instanță, de modul de organizare a societății pe care o reflectă.
Funcția economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri a soților, prin faptul că familia poate fi o unitate de producție prin care se asigură o bunăstare a soților și a copiilor lor, prin susținerea materială reciprocă între membrii familiei și, îndeosebi, a membrilor inapți de muncă și care necesită ajutor material. Funcția economică a familiei, fiind un element nu mai puțin important ca funcția biologică, permite aplicarea, în anumite limite, a normelor juridice pentru reglementarea relațiilor ce apar între membrii familiei.
Funcția educativă Educația în familie este unul dintre aspectele socializării individului, apropierea lui de viața obștească și de cea culturală. Datorită intensității emoționale a relațiilor familiale, educația din familie acționează într-o măsură mai mare decît cea obștească asupra emoțiilor și calităților sufletești ale omului.
Din toate timpurile, familia a avut un rol hotărâtor în educația copiilor. Educația în familie are ca scop formarea caracterului și personalității copilului, pentru că ea dăruiește toate calitățile ereditare și asigură cel mai important mediu pentru educație.
Copilul imită tot ce îl înconjoară, preluând comportamentul de la părinți, rude și vecini. Modelul pe care îl oferă părintele este foarte important. Familia, în sânul căreia copiii găsesc dragostea adevărată, ambianța sufletească cea mai armonioasă, constituie cadrul cel mai favorabil pentru dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală.
În sânul familiei, copiii își formează primele noțiuni despre oameni și lucruri.
Părinții trebuie să dea primele îndrumări copiilor despre cum să se comporte în familie, în societate, ce atitudini trebuie să aibă față de semenii lor, să le cultive bunăvoința față de alții, înțelegerea trăirilor lor și acceptarea punctului de vedere al semenilor atunci când acesta este just. Atitudinea părinților față de copii trebuie să fie echilibrată, nici foarte severă, nici extrem de liberă.
În familie se deprind disciplina și spiritul de inițiativă și se cultivă sentimentul demnității, iubirii, respectului și ajutorului, sentimentul sacrificiului și al dăruirii pentru semenii noștri. Educarea copilului în spiritul armoniei cu semenii săi îl va feri pe viitorul adult de multe situații conflictuale, asigurându-i astfel un climat psihic și moral propice dezvoltării unei personalități sociale armonioase. Formarea unei conștiințe sociale încă din copilărie, educarea pentru înțelegerea a ceea ce i se cuvine și ceea ce datorează celorlalți creează condițiile formării unui om integru, care se va putea bucura de prețuirea celorlalți în societate, știind să îi prețuiască și el la rândul lui pe semenii săi.
Pornind de la idea că dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori primordiali de ordin familial, școlar și comunitar, politicile de protecție a copilului și a familiei își regăsesc dezvoltarea, în primul rând, în asigurarea condițiilor instituționale și financiare pentru susținerea familiilor tinere, promovarea educației parentale și implicării tatălui în creșterea și educația copiilor. În aceeași ordine de idei, politicile sunt orientate spre susținerea familiei ca nucleu al societății, prin modernizarea și diversificarea serviciilor comunitare de tip familial în vederea prevenirii instituționalizării copilului și reducerii abandonului copiilor.
În sens restrâns, familia ca nucleu social elementar, cuprinde soții și descendenții lor necăsătoriți. În sens larg, din familie fac parte soții și copiii lor, părinții soților, precum și alte persoane cu care aceștia se află în relații de rudenie.
Privită sub aspect moral-creștin, familia este o instituție de origine divină stabilită de a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost unitatea și indisolubilitatea. Fiind instituită de Dumnezeu, familia are caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în evidență prin caracteristicile: iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea membrilor acesteia.
Emmanuel Todd demonstrează că societățile au intrat mai devreme pe calea modernizării în funcție de tipul dominant de familie existent în societatea respectivă. Sunt analizate: Anglia (familia nucleară, liberală, inegalitară); Germania (familia-tulpină, autoritară, inegalitară); Franța (familia nucleară, liberală, egalitară); Italia (familia comunitară, autoritară, egalitară).
Dintre aceste tipuri de familie, cea mai aptă pentru modernitate este familia nucleară, liberală și inegalitară, dominantă în Anglia, deoarece acest tip asigură în mod optim mobilitatea indivizilor prin sistemul ei individualist, ce a permis ruperea cu ușurință de căminul familial și, în final, dizolvarea întregii clase țărănești și a structurii feudale în Anglia, ce a devenit astfel prima putere industrială. , deși după invenția tiparului era mai dezvoltată din punct de vedere cultural, nu a devenit prima putere industrială din rațiuni antropologice: tipul său dominant de familie cuprinde trei generații, cu copii strîns legați de familie, de patrimoniul ei economic și cultural.
Această familie era astfel prea puțin adaptabilă la transformări și deplasări masive ca cele cerute de revoluția industrială. Descrieri și explicații “clasice” ale fenomenelor de dezintegrare a familiei tradiționale în decursul modernizării societății occidentale găsim în operele lui Karl Marx (de exemplu “Manifestul Partidului Comunist”) și Max Weber. Astfel, Weber face o conexiune între decăderea familiei tradiționale și nașterea “spiritului calculativ” și a întreprinderii capitaliste, unificînd astfel nivelurile microsocial și macrosocial; spațiul privat și cel public. Principalii factori ai acestei transformări, în optica lui Weber, sunt:
Creșterea mijloacelor și resurselor economice. a.
Dezvoltarea diferențierii sociale, ce a dus la geneza aspirațiilor individuale, în b. defavoarea celor de grup.
Autoritatea parentală (sau a clanului) apare ca irațională, independentă de c. condițiile economice (nu mai e dublată de puterea economică).
Diviziunea proprietății; de la proprietatea familială extinsă, la ferme mici, d. individuale, paralel cu reducerea dimensiunii familiei.
Decăderea pământului ca valoare economică (bunul cel mai important devine e. banul).
Protecția individului începe să fie exercitată de autoritatea politică, ce f. înlocuiește astfel rolul familiei în această privință.
Separarea ecologică a activității economice (ocupației) de gospodăria g. familială: ocupația se exercită în birouri, magazine, ateliere etc.; familia devine predominant unitate de consum, nu de producție.
Eliminarea dependenței firmei (întreprinderii) de familie (reglementarea juridică h. a proprietății private, a falimentului, a registrelor comerciale, contabilității).
Educația nu se mai face predominant în familie: locul acesteia este luat i. de școli, biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de origine.
Observăm, din această analiză, restrângerea rolului social al familiei, rol preluat, în mai multe domenii, de alte instituții (piața, statul, școala etc.). Familia nu mai domină viața socială. Totuși, chiar și în epoca modernă, familia rămâne o instituție socială fundamentală, având un rol esențial în: socializare, protecție, consum, reproducere.
O politică prioritară revine și Republicii , cu privire la susținerea familiilor tinere, cu venituri mici care activează în sectorul bugetar. La 18 iunie 2008, Guvernul a aprobat o Hotărâre prin care familiile tinere, membrii cărora au mai puțin de 30 de ani și activează în sectorul bugetar vor primi compensații unice pentru construcția locuinței. Prin această Hotărâre de Guvern se aprobă acordarea compensațiilor următoarelor tipuri de familii tinere din mediul rural în care unul sau ambii soți activează în sectorul bugetar, în sistemul asigurărilor obligatorii de asistență medicală și sistemul public de asigurări sociale:
– familiile tinere cu 1 copil au dreptul la 30 mii lei;
– familiile cu 2 copii – 40 mii lei;
– familiile cu 3 și mai mulți – la o compensație unică de 50 mii de lei;
– familiile fără copii au dreptul la 300 de lei lunar.
Concomitent cu această Hotărâre, la 12 noiembrie 2008, Guvernul a aprobat Hotărârea nr.1259 cu privire la asigurarea cu locuință gratuită a tinerilor specialiști cu studii superioare și post-universitare de rezidențiat, repartizați și angajați în câmpul muncii în instituțiile publice (bugetare) din sectorul rural. În același timp, Parlamentul adoptă Legea cu privire la ipotecă (Nr. 142 din 26.06.2008, publicată în Monitorul Oficial 02.09.2008).
Idea unei astfel de politici constă în ocuparea locurilor de muncă bugetare din zonele rurale de către tineri specialiști, asigurându-i în același timp pe aceștia cu locuințe gratuite, dar și creșterea natalității. Aceste case devin propri etate a tinerilor specialiști după un termen de 5 ani de muncă în sectorul bugetar în zona rurală.
Însă, o astfel de politică protejează doar un anumit tip de familii tinere din societate și doar pentru zona rurală, dar nu și pe acele familii cu doi și mai mulți copii care activează în sectorul privat și, de asemenea, au venituri mici și sunt vulnerabile, expuse provocărilor de ordin economic din societate. În astfel de condiții, sectorul privat, trebuie încurajat să promoveze politici corespunzătoare de conciliere și granturi pentru familiile tinere cu doi și mai mulți copii, astfel încurajând dezvoltarea instituției și valorilor de familie. Astfel se contribuie și la creșterea randamentului de productivitate la locul de muncă. E un lucru știut că stresul și problemele de familie pot diminua din aceste performanțe.
Conform sintezei unui studiu recent elaborat, Politica Familială pentru Republica de Mihaela Robila, constatăm că tații joacă un rol important în dezvoltarea emoțională și cognitivă a copiilor. De aceea, încurajarea implicării tatălui în viața copilului încă de la nașterea acestuia mărește șansele implicării ulterioare a acestuia în creșterea și educația copilului. Aceasta ar reduce în mod sigur numărul familiilor monoparentale, apărute, ca regulă, nu doar din divorțuri. De asemenea, este important ca societatea să recunoască relevanța dreptului taților de a lua un angajament față de viața familială și copii.
1.2 Instituirea copilului în viziunea familiei
De-a lungul secolelor copiii au fost tratati si considerati ca o prelungire a parintilor, fără a detine drepturi, familia (tatal) având drepturi absolute asupra lor. Astfel, unele reglementări cu privire la situația copilului nascut în casatorie le gasim în Codex Hammurapi: copilul, a carui mama este libera, are calitatea de om liber, cel nascut dintr-o mama sclava si tata liber căpătat calitatea de dezrobit deplin la moartea tatalui sau, iar când este procreat din parinti sclavi are calitatea tot de sclav. Anterior Legii lui Hammurapi, copilul putea fi izgonit fără nici o formalitate; Codul lui Hammurapi limitează acest drept doar la cazuri grave si numai cu aprobarea judecatorului.
La greci căsătoria era o sursă a puterii părintești. La început, autoritatea părintească a tatalui era foarte mare, el având drept de viata si de moarte asupra copiilor, drept de a-și vinde copiii în sclavie. Dupa epoca lui Solon, puterea tatalui scade, ramânând doar dreptul de a recunoaște sau nu paternitatea si de a-l dezmoșteni în anumite cazuri.
La romani casatoria monogamă apare ca o forma de subjugare a femeii de către bărbat. Șeful familiei este numit, în scrierile timpului, pater familias, noțiune care evoca ideea de putere.
În epoca veche această putere era nelimitată: pater familias putea sa-i pedepsească, să-i vânda, sa-i alunge din casa familiala, sa-i abandoneze ca pe niste lucruri nefolositoare, să-i casatorească fără a-i întreba și chiar să-i omoare dupa ce, în prealabil, se consulta cu rudele mai apropiate, al caror aviz, însa, nu era pentru el obligatoriu. Pater familias este singurul proprietar al atrimoniului familial, unicul judecator si preot suprem al cultului familial ancestral. Copiii nascuti din concubinaj erau considerati nelegitimi. Pe vremea lui Iustinian situația acestor copii se оmbunatateste, ei dobândind dreptul la alimente si la mostenire .
Nu se schimbă, practic, situația copiilor și în evul mediu. Ei se găseau în puterea paterna: tatal sau mama (ca o reminiscența a matriarhatului) puteau sa-și omoare copilul îndata după naștere daca existau motive temeinice în aceasta privință. În timp acest obicei dispare. Copiii se găseau permanent sub puterea părintească si numai casatoria ducea la desfacerea acesteia. În caz de moarte a tatălui copiii treceau sub tutela mamei sau a unei persoane fixate de tată. Sub tutelă copiii ramâneau pâna la 15 ani pentru băieti și pâna la 12 ani pentru fete. Situația copiilor ilegali era complicată, recunoașterea lor se interzicea sau era legată de anumite limitări în drepturi.
O alta realizare în domeniu este marcată de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, adoptate de Adunarea Generala a ONU în decembrie 1966.
Pactele recunosc și definesc în mod detaliat drepturile prevăzute de DUDO si proclama unele drepturi adiționale. Fiecare pact prevede existența unui mecanism prin care sa supravegheze aplicarea întocmai a drepturilor si libertăților fundamentale ale omului înscrise în aceste documente și obligatorii pentru statele semnatare. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale include în primul rând dreptul la munca, la libera alegere a muncii, la remunerație egală pentru munca egală, dreptul la condiții de muncă sigure și sănătoase, dreptul la grevă, la securitate socială, dreptul la protecția și asistența socială. Pactul afirmă că fiecare om se bucura de un standard de viață adecvat, care include: hrana, îmbracaminte si locuința. Statele părti trebuie să asigure libertatea si obligativitatea învatamântului primar și accesul tuturor la învațământul secundar și superior.
Un rol major este acordat protecției familiei, copilului. Articolul 10 al Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale stipulează că o ocrotire și o asistentă cât mai largă trebuie acordată familiei, elementului natural și fundamental al societății, în special pentru întemeierea sa și în răstimpul cât are responsabilitatea întreținerii și educării copiilor care sunt în sarcina sa.
O ocrotire specială este oferită mamelor, într-o perioadă de timp rezonabilă, înainte si dupa nașterea copilului. Mamele salariate trebuie să beneficieze în decursul acestei perioade de un concediu platit sau de un concediu completat cu alocații de securitate socială adecvată. Măsuri speciale de ocrotire și de asistență trebuie luate în favoarea tuturor copiilor și adolescenților, fără nici o discriminare din motive de filiație sau din alte motive. Copiii și adolescenții trebuie ocrotiți împotriva exploatării economice și sociale. Folosirea lor la lucrări de natură a dăuna moralității sau sanatății, de a le pune viața în primejdie sau de a dăuna dezvoltării lor normale trebuie sancționată prin lege. Statele trebuie, de asemenea, să stabilească limite de vârstă sub care folosirea muncii salariate a copiilor va fi interzisă și sancționată prin lege.
Pactul recunoaște dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mintală pe care o poate atinge. În vederea asigurarii exercitării depline a acestui drept, statele părți sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a asigura:
– scăderea mortalității nou-nascutilor și a mortalității infantile, precum și dezvoltarea sănătoasă a copilului;
– îmbunatațirea tuturor aspectelor igienei mediului și ale igienei industriale;
– profilaxia și tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și a altora, precum și lupta оmpotriva acestor maladii;
– crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și un ajutor medical în caz de boala.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice cuprinde o lista amplă de drepturi ale omului care, fără a sugera o ierarhie a lor, ar trebui definite, în mod firesc, începând cu dreptul la viața, la libertatea fizică și la integritatea persoanei; în strânsa legatură cu acestea fiind interzicerea sclavajului, muncii fortate, torturii si tratamentelor crude, inumane sau degradante.
Aceste drepturi reprezintă, fără îndoială, o precondiție pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi ale omului. La ele se adaugă prevederi speciale legate de pedeapsa cu moartea, care, considerându-se insuficiente, un al doilea Protocol adițional facultativ a fost adaugăt în 1989, prin care se interzice pedeapsa cu moartea și statele părți se angajează să o abolească. În același spirit, dar mai mult, ținând cont că femeia-mamă și copilul sunt subiecți ce necesită o atitudine deosebită, Pactul consacră: „O sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unor femei gravide”.
Numeroase prevederi ale acestui Pact sunt menite să asigure protecția de exercitiul abuziv al puterii publice prin existenta garanțiilor judiciare: egalitatea indivizilor în față oricarui tribunal și instantă, dreptul ca litigiul să fie examinat echitabil și public de către un tribunal competent și imparțial, prezumția de nevinovătie, neretroactivitatea legii, prezența apărătorului, reguli privitoare la tratamentul persoanelor care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate, dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante etc.
O altă prevedere din domeniu este ca tinerii aflati în prevenție vor fi separați de adulți și se va hotarî în legatură cu cazul lor cât mai repede cu putința, iar procedura aplicabilă tinerilor va ține seama de vârsta lor și de interesul reeducării lor. Reieșind din faptul că familia este elementul natural si fundamental al societății, se consacră că ea are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului, iar în cazul desfacerii căsătoriei, se vor lua măsuri pentru a asigura copiilor ocrotirea necesară.
În acest sens, articolul 24 al Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prevede: “Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasa, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor. Orice copil trebuie sa fie înregistrat dupa nastere și să aibă un nume. Orice copil are dreptul de a dobândi o cetatenie” .
Am vrea să accentuăm că drepturile omului au încetat a mai fi obiect de preocupare și reglementare doar al statelor. Societatea internațională le-a transformat într-un imperativ al democrației, considerându-le valori supreme, salvgardate de omenire.
Familia este nucleul societății – primul loc unde valorile sunt învățate de copil și transmise din generație în generație. Copilul este parte a familiei și are tendința de a asimila tradițiile, obiceiurile, normele și istoria acesteia. Copilul se integrează mai ușor social și cultural în societate prin intermediul familiei sale, care este parte a societății și împărtășește anumite valori, norme și principii.
Educația și cultura joacă un rol important în viața unui copil. Acestea îl definesc pe copil ca personalitate, îl ajută să înțeleagă cum să-și trăiască viața, îl inspiră cum să se integreze în societate. Copilul devine o personalitate și doar prin educație corectă însușește și transmite valorile culturale, normele, principiile și tradițiile luate de la părinții săi. Exclusiv familia îi poate oferi unui copil un mediu cultural, social și sprijinul instructiv și spiritual de care acesta are nevoie pentru a-și consolida propriul drum în viață.
Educația, moștenirea culturală și integrarea socială a copilului prin instituția familiei este o sarcină foarte importantă pentru părinți atât naturali, cât și adoptivi. Dacă partea economică face familia să fie vulnerabilă în fața noilor provocări din societate, atunci doar existența unui set de norme, principii, valori culturale și spirituale valorificate în cadrul familiei o poate menține integră și o face rezistentă la încercări. Atunci când ambele lipsesc, de regulă, instituția familiei are toate premisele să se dezmembreze, cel mai mult suferind copilul.
Dacă copilul este lăstarul educației, atunci familia este rădăcina educației. Copilul devine personalitate integrală în plan moral, intelectual, spiritual, afectiv-motivațional însușind valorile, principiile și normele în cadrul familiei și mediului social în care se dezvoltă. De aceea, exclusiv familia trebuie să asigure copilului un mediu sănătos de formare și dezvoltare. În lipsa unei familii, copilul se expune unui potențial risc de influență distructivă asupra personalității sale din partea societății.
Într-un raport elaborat de către EUROCHILD se arată că în ciuda tuturor formelor de îngrijire alternativă a copilului, familia este cea mai optimă cale de îngrijire și dezvoltare a copilului. În cele mai multe țări din UE, plasarea copilului într-o instituție este considerată ca o soluție de ultimă instanță după servicii de sprijin familial și de îngrijire a familiei. Cu toate acestea, numărul de copii din instituțiile rezidențiale este stabil sau în creștere în multe țări din UE. Acest lucru se întâmplă deoarece încă mai predomină un sistem de îngrijire a copilului bazat pe instituții mari. Această stare de lucruri este actuală și pentru R. Moldova. Însă, treptat trebuie orientată spre furnizarea unei game de servicii integrate, bazate pe familie și comunitate, cum ar fi plasamentul familial sau SOS Satele Copiilor ce oferă sprijin familiilor cu probleme. Astfel, instituționalizarea ar deveni ultima instanță, cunoscută de autoritățile de resort ca modalitate de plasament a copiilor. Acest efort ar încuraja promovarea instituției familiei în societate.
Dreptul la viața, dezvoltare și supraviețuire este un drept fundamental, „o precondiție a libertății, progresului, justiției și creativității. El este alpha si omega drepturilor omului, primul și ultimul drept al omului, începutul și finalitatea, mijlocul și scopul drepturilor omului, pe scurt este dreptul central din care se nasc toate celelalte”.
Dreptul la viată și dezvoltare, fiind dreptul central al oricărei ființe umane , a fost reiterat și în Declarația universală cu privire de supraviețuirea, protecția și dezvoltarea copiilor, adoptată de summit-ul internațional pentru copii din 30 septembrie 1990. Printre obiectivele prioritare, Declarația menționează: reducerea mortalității infantile, situația copiilor handicapați și protecția acelor aflați în dificultate, asigurarea dreptului la educație, protecția familiei ca grup fundamental și mediu natural pentru creșterea și dezvoltarea copilului, precum și șansa copiilor de a-și descoperi identitatea personală într-un mediu protectiv, asigurat de familie sau de alte organe de asistentă, dedicate asigurării bunăstării copiilor. Prin această Declarație, statele semnatare s-au obligat să acorde prioritate drepturilor copilului și să elaboreze un program de activitate ce ar îmbunătăți radical situația copiilor în deceniul care va urma. Copilăria și chiar adolescența sunt etapele cele mai vulnerabile ale dezvoltării, copiii cu anumite dizabilitați fiind expuși unui nivel de risc avansat. Sănătatea maternă, incidentă mortalității și morbidității și accesul la îngrijire primară preventivă și curativă pentru aceste grupuri de mare risc constituie indicatorii de baza pentru implementarea acestui drept.
Printre alte măsuri prevăzute de stat în vederea realizării drepturilor copilului de a beneficia de servicii medicale de tratament și de recuperare am putea numi:
– Programul național de sănătate orală la copii pentru anii 1998-2007, cu scopul principal în asigurarea sănătății copiilor prin intermediul prevenției principalelor afecțiuni stomatologice: cariei dentare, afecțiunilor parodontiului, fluorozei etc. și micșorării numărului de complicații;
– Programul Național „Alimentația copiilor”, printre obiectivele căruia putem menționa: reducerea mortalității infantile de la 19,9 la o mie de nou-născuți în 1997 pâna la 15,0 în anul 2003; reducerea cu cel puțin o treime a afecțiunilor distrofice și anemice la copii cu vârsta de până la un an; reducerea cu o treime a numărului de adolescenți cu retard în dezvoltarea fizică; formarea unui sistem de asigurare a copiilor instituționalizați cu alimentație corespunzătoare normativelor fiziologice; crearea unui sistem eficient de alimentare rațională a copiilor din instituțiile de învatamânt și preșcolare; implementarea noilor tehnologii de fabricare a produselor alimentare speciale pentru copii; asigurarea pietei interne cu produse alimentare speciale de calitate înalta si la preț redus, vital necesare în consumul alimentar al copiilor; reducerea cotei de necorespundere a indicilor sanitaro-igienici si microbiologici ai calității produselor alimentare, la fabricarea si comercializarea lor. Programul este bazat pe concepția Convenției internaționale privind drepturile copilului, pe Rezoluția summit-ului mondial în problemele sănătății copiilor (ONU, 1990), pe principiile de prioritate ale Organizatiei Mondiale a Sănătății și ale Fondului Națiunilor Unite pentru Copii privind sănătatea populației către anul 2000;
– Programul Național de ameliorare a asistenței medicale perinatale pentru anii 1997-2002 printre obiectivele căruia putem menționa reducerea mortalității perinatale de la 15,2 pâna la 12,0 la o mie de nou-nascuți către finele anului 2003; reducerea mortalității neonatale precoce de la 7,8 pâna la 6,0 la o mie de nou-nascuti, reducerea mortalității materne de la 40,2 pâna la 20,0 la 100 000 de nou-nascuti vii; instituirea unui sistem regionalizat de asistență medicală neonatală; implementarea tehnologiilor aprobate de către Organizația Mondială a Sănătății drept cost-efective la toate nivelurile de asistentă medicală de verticală. Cheltuielile financiare necesare pentru implementarea acestui Program au fost suportate parțial de asistențele internaționale prin intermediul agenților lor pentru dezvoltare;
– Programul Național de imunizare pentru anii 2001-2005, obiectivele de bază ale căruia sunt reducerea, eliminarea sau eradicarea bolilor transmisibile, prevenibile prin vaccinare ;
– Programul Național de asistență în planificarea și protejarea sănătății reproductive;
– instituirea birourilor de consultații republicane și raionale psihologo-pedagogice pentru copiii cu deficiențe fizice si mintale;
– lista bolilor și stărilor patologice care acordă copiilor pâna la vârsta de 16 ani dreptul la dobândirea statutului de copil-invalid și la alocațiile de stat conform legislației;
– regulamentul cu privire la organizarea tratamentului balneo-sanatorial și odihnei salariaților, odihnei copiilor lor în instituțiile de reconfortare a copiilor și întreținerea școlilor sportive pentru copii și adolescenși.
La finele acestui paragraf menționam că actualmente în Republica nu este adoptat un act normativ care ar asigura o protecție specială a persoanelor cu handicap. În acest context considerăm oportună elaborarea unei legi care ar defini persoana cu handicap, ar stabili măsurile de protecție specială, drepturile, de care trebuie sa beneficieze persoanele, care au în îngrijire un copil cu handicap. În conținutul acestei legi s-ar putea consacra:
– scutirea de plata taxelor de abonament pentru deținerea aparatelor de radio si televiziune în condițiile gradului I de invaliditate;
– alocația de stat pentru copii în cuantumurile prevăzute de lege să fie majorata cu 100% ;
– alocația de stat, chiar dacă parintii lor nu se încadrează în categoriile prevăzute de lege pentru acordarea alocației;
– dacă sunt în plasament familial sau încredintați unei persoane sau familii, pe baza prevederilor legale, au dreptul la alocația de întretinere la nivelul unui salariu minim brut pe țară, pe toată perioada cât se afla în întretinerea completă a unei instituții de ocrotire.
1.3 Maternitatea și paternitatea — părți componente ale familiei
Părinții – adică mama și tatăl – formează împreună cu copiii lor un grup natural primordial. Grupul părintesc, biparental, coparental, este esențial în primul rând ca loc de dezvoltare a copilului minor, dar nu numai atât: rămâne întotdeauna ceva, chiar dacă, viața curgând (venind majoratul), legăturile dintre părinți și copii slăbesc, și chiar dacă legăturile dintre părinți și copii se rup parțial.
Termenul de coparentalitate este unul nou dar care subliniază o idee veche prin faptul că face trimitere la exercitarea în comun a autorității părintești deja ridicată la rang de principiu. Coparentalitatea este o normă (ca și cotitularitatea sau co-exercitarea autorității părintești cărora le corespunde) însă care are anumite grade și o limită.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și modelează persoana umană pe parcursul întregii vieți. Unii merg chiar mai departe și susțin că influența ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale.
Părinții reprezintă primul context social de dezvoltare al copilului, care practic asigură satisfacerea tuturor necesităților lui, inclusiv a celor de dragoste și afectivitate. Dragostea este unitatea cu cineva sau cu ceva din exterior, cu condiția păstrării separate și intacte a eu-lui personal.
Dragostea productivă întotdeauna include în sine un complex de relații de grijă, răspundere, stimă și cunoștințe. Asigurarea întregului complex de astfel de relații și satisfacerea necesității în dragoste în primii ani de viață ai copilului este în responsabilitatea și competența doar a părintelui.
S.Freud sublinia influența absolută a părinților în primii ani de copilărie asupra dezvoltării ulterioare a personalității.
Cu toate acestea, putem constata că ea (parentalitatea) este o subsistemă dinamică, care trece prin anumite stadii de dezvoltare, deci, ea se află într-un sistem determinat de familie și poate fi studiată prin două ipostase: paternitate și maternitate. Dragostea maternă și paternă sunt părți componente ale fenomenului unic de dragoste parentală. Ea are și componente biologice înnăscute, dar în general atitudinea părinților față de copii constituie un fenomen cultural-istoric care se transformă în context diacronic, aflându-se sub influența normelor și valorilor sociale.
În cazul părinților care trăiesc împreună, fie căsătoriți, fie în afara căsătoriei, co-parentalitatea, bazată pe prezența reală a celor doi părinți și pe stabilitatea relației lor, îmbracă forma sa completă: exercitarea în comun a autorității părintești în mediul său natural.
Atunci când cei doi părinți trăiesc separați, după divorț ori separare de fapt sau în cazul părinților naturali, în lipsa conviețuirii există riscul ca părinții să nu colaboreze așa cum ar fi normal, din cauza lipsei comunicării și încrederii; totuși, chiar și în acest caz co-exercitarea rămâne regula și aproape că, în această situație, parcă pentru a sfida separarea , se conturează afirmația conform căreia părinții își păstrează, chiar și acum, drepturile lor părintești. Cu toate acestea, atunci când realitatea dezminte această dorință, este necesar să ne bazăm pe altă variantă – exercitarea unilaterală.
Coparentalitatea presupune biparentalitatea. Aceasta nu are nici o bază decât dacă atât paternitatea cât și maternitatea sunt stabilite legal. Acest lucru se întâmplă întotdeauna în cazul căsătoriei dar nu și în afara ei datorită divizibilității filiației paterne și a filiației materne. Coparentalitatea este în acest caz sortită eșecului. În această situație, ajungând în impas, ștergerea oricărei distincții dintre filiația legitimă și filiația naturală atrage asupra sa două reproșuri: negarea de drept, în familia legitimă, a virtuții prezumției legale de paternitate; negarea în fapt, în familia naturală, a existenței unei situații reale de necoparentalitate.
Importanța grupului părintesc apare pe deplin atunci când toți membrii săi trăiesc împreună. Este normal ceea ce se întâmplă în sânul familiei legitime, cel puțin atâta timp cât copiii sunt minori. În aceeași perioadă, același lucru se întâmplă și cu copiii nelegitimi în cazurile, tot mai frecvente în prezent, în care tatăl și mama, chiar dacă nu sunt căsătoriți își cresc împreună copiii.
Așadar, există un focar viu care adună împreună două generații, una rezulatată din cealaltă. Astfel se explică cum se supune focarul părintesc, la fel ca și cuplul (în care își are originile) unui statut coerent și complet.
Un eveniment important în viața fiecărei familii este nașterea copilului. Relațiile care se stabilesc între bărbat, femeie și copilul născut de ea sînt foarte complexe, dar inevitabil este prezent caracterul care ține de drept, ceea ce duce la guvernarea legislativă asupra acestor relații.
Conform art. 46 Codul Familiei, drepturile și obligațiile reciproce ale părinților și copiilor rezultă din proveniența copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Proveniența copiilor de la anumiți părinți se numește filiație. Filiația este raportul de descendență dintre un copil și fiecare din părinții lui. Filiația față de mamă se numește maternitate, iar cea față de tată se numește paternitate.
Conviețuirea părinților cu copiii justifică ceea ce dreptul consideră, în ansamblu, toate relațiile patrimoniale și nepatrimoniale ale membrilor grupului.
Elementele esențiale ale dreptului părintesc sunt, pe de o parte, autoritatea părintească și, de altă parte, obligația părintească de întreținere.
A treia observație: astfel prezentat, dreptul părintesc pare a fi legat de circumstanțe de timp și de loc. Legat de minoratul copilului, acesta reprezintă, din acest punct de vedere, dreptul unei perioade. Acesta guvernează, între părinți și copii, o parte din viața celor din urmă: copilăria și adolescența. Se poate spune că în aceste limite dreptul părintesc este dreptul minoratului (care corespunde cu durata autorității părintești ), cel puțin al copilăriei și al adolescenței. Totuși, este posibil ca această perioadă de viață să se încheie înainte de 18 ani prin efectul emancipării sau, tot ca și excepție, să se prelungească dincolo de această vârstă, obligația părintească de întreținere depășind vârsta majoratului. La fel privit în cadrul conviețuirii, dreptul părintesc pare a fi legat de această situație: este, din acest punct de vedere, dreptul unui grup unit, al unei comunități, al unui cămin sub același acoperiș, conviețuire părintească.
Această viziune asupra dreptului părintesc trebuie aprofundată, dezvoltată, reorientată, diversificată. În fapt, ea integrează și alte considerații, dintre care unele agravează caracterul contingent al dreptului părintesc până într-atât încât îl transformă într-un drept conjunctural, iar altele, dimpotrivă, relevă în profunzime structura sa .
Pe de o parte, dreptul părintesc urmează vicisitudinile vieții de familie. Ca și grupul conjugal, grupul părintesc se poate dezmembra, se poate divide, poate cunoaște disensiuni și neînțelegeri, fie prin repercursiune (prin „contralovitura” despărțirii părinților, căsătoriți sau nu), fie în mod direct, atunci când se instalează o criză între părinți și copii. Așadar, există și un drept părintesc de criză, un drept părintesc al separării.
De altă parte, dreptul părintesc (aspect al solidității sale) se întemeiază pe o legătură naturală. Grupul părintesc este o unitate biologică. O legătură de sânge îi unește pe copii de părinții lor. Specificitatea grupului părintesc ține de natura acestei legături de sânge. Dreptul părintesc este, în sensul fizic al termenului, un drept natural deoarece reglementează un raport natural: maternitatea sau paternitatea, legătură carnală.
Baza biologică a grupului părintesc este una din cheile regimului în care se încadrează. Ea pune în evidență cel puțin trei caracteristici:
1. Legătura implacabilă de sânge este cea care explică faptul că, chiar și în caz de separare, ruptură, dreptul părintesc se agață de această legătură. Nu există divorț între părinți și copii. Există abandon de copii, respingeri ale maternității sau paternității dar, odată legătura stabilită, ea rămâne așa, fără nici o excepție. Există o diferență specifică între aceasta și legătura conjugală: legătura de sânge este indisolubilă;
2. Dreptul părintesc nu este doar un drept al minoratului: acesta nu se stinge la majorat. El se transformă cu vârsta însă rămâne până la moarte și chiar dincolo de aceasta. Părinții vor rămâne întotdeauna părinți iar copiii, copii. În lanțul generațiilor ei vor fi legați pentru eternitate. Dreptul părintesc reglementează și relațiile dintre părinți și copiii lor adulți sau majori;
3. În sfârșit, natura legăturii de filiație este cea în care rezidă unitatea sa:
– pentru că este o legătură de sânge, paternitatea este întotdeauna aceeași, fie că este legitimă sau naturală. În ea însăși paternitatea este întotdeauna identică. Maternitatea este întotdeauna asemănătoare, în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia. Ceea ce nu i se va lua niciodată copilului legitim este plusul recompensator (datorită binefacerilor prezumției legale de paternitate) al unei
– maternități și al unei paternități. Însă, avute în vedere în mod izolat, paternitatea în sine și maternitatea în sine sunt întotdeauna, în mod identic, aceleași. Oricum, căsătoria nu modifică cu nimic filiația, luată în calcul ca și legătură cu legătură (exceptând subordonarea automată pe care o stabilește între două legături: este privilegiul său).
Totuși, acest adevăr natural se află față în față cu un adevăr de altă natură: o disociere de unde se poate naște o contradicție sau o alianță. Alături de, sau în afara adevărului biologic, se dezvoltă un adevăr afectiv care poate fi concordant sau opus.
Fără îndoială că, chiar și în familia naturală (și poate că mai ales în familia naturală prin compensare) relația dintre tată și fiu rămâne întotdeauna asemănătoare ca și relația dintre mamă și copil. De unde se poate afirma: o maternitate izolată, o paternitate izolată trebuie (a fortiori?) să își îndeplinească pe deplin îndatoririle și să își asume drepturile părintești.
Drepturile și îndatoririle tatălui și ale mamei sunt legate de interesul superior al copilului Această noțiune constituie fundamentul autorității părintești și a drepturilor copilului în general. În
jurisprudență s-a subliniat de mai multe ori că ceea ce trebuie să prevaleze întotdeauna în orice decizie referitoare la situația unui copil, este interesul superior al acestuia. Noțiune suplă și capabilă să evolueze, interesul superior al copilului trebuie analizat în fiecare caz în parte; așadar, interesul superior al copilului trebuie raportat la fiecare copil în parte deoarece el diferă în funcție de mai mulți factori. Interesul fiecărui copil este unul concret și individual și nu unul general și abstract.
Aceasta condiționează intervenția statului în cazul în care tatăl și mama s-ar dovedi incapabili sau nedemni de a-și îndeplini misiunea. În orice caz, vom reține că interesul superior al copilului trebuie apreciat întotdeauna în limitele legii; de aceea este de neadmis să se ignore o dispoziție legală sub cuvânt că așa ar cere interesul copilului.
CAPITOLUL 2 MODURILE DE STABILIRE A PATERNITĂȚII ȘI MATERNITĂȚII ÎN Republica Moldova
2.1 Stabilirea filiației față de mamă și de tată prin recunoaștere
Filiația față de mamă și tată poate fi definită în două sensuri:
-în sens larg, noțiunea evoca legatura juridica ce exista ca urmare a descendentei biologice intre o persoana si ascendentii sai;
-în sens restrans, noțiunea desemneaza raportul de descendenta a unei persone din părinții sai, legatura directa si imediata dintre un copil si părinții sai.
Privita in raport cu mama, filiatia se numeste maternitate iar in raport cu tatal filiatia se numeste paternitate.
Filiația față de mamă reprezintă legătura de descendență rezultată din faptul nașterii copilului de către femeia care este considerată mama acestuia. Aceasta înseamnă că temeiul filiației față de mamă îl constituie simplul fapt al nașterii copilului.
Stabilirea filiației față de mamă este un drept fundamental al mamei și copilului realizat imediat după nașterea copilului fără nici o discriminare bazată pe împrejurarea că mama este căsătorită ori celibatară.
Acest principiu este de ordine publică, întrucît privește însăși starea civilă a persoanei, astfel încât, chiar în absența unui text de lege, trebuie să se admită că orice convenție care ar avea ca obiect stabilirea maternității copilului față de o altă femeie decât aceea care l-a născut, este lovită de nulitate absolută.
Desigur, dreptul nu poate face abstracție de ultimele progrese în materia procreației asistate medical, care permit să fie folosită așa-numita „maternitate de substituție”, prin fecundarea unei femei – „mama de substituție” sau „surogată” – recurgând ia tehnicile de procreație artificială. în astfel de cazuri trebuie să se țină seama de anumite principii fundamentale, precum:
orice convenție sau acord între „mama de substituție” și persoana sau cuplul pentru care se va naște copilul nu poate fi invocat în drept ca izvor de obligații;
„mama de substituție” nu poate primi nici un fel de foloase sau avantaje materiale de pe urma intervenției;
„mama de substituție” poate să opteze la nașterea copilului să-l păstreze.
Ar rezulta că, în toate cazurile, chiar în condițiile progresului biologic și medical, din punct de vedere juridic, la data nașterii copilului filiația față de mamă se bazează pe faptul nașterii, orice înțelegere prealabilă nașterii copilului neputînd afecta aplicabilitatea acestui principiu.
Dreptul poate însă să reglementeze că, ulterior nașterii copilului să se treacă de la „maternitatea biologică” la „maternitatea juridică”, de exemplu, prin adopție sau printr-o altă operațiune juridică, astfel încât să se transfere filiația de la „mama de substituție” la „mama substituită”.
Conform art. 22 alin. 4 din Legea privind actele de stare civilă, declararea nașterii copilului născut în urma implantării embrionului unei alte femei, soții vor depune, împreună cu actul medical constatator al nașterii, și actul eliberat de unitatea sanitară din care să rezulte j acordul lăuzei (femeia care a născut) pentru înscrierea lor în calitate de părinți.
Dovada maternității presupune stabilirea, în condițiile legii, a două elemente distincte:
împrejurarea că femeia indicată drept mama copilului a născut;
identitatea copilului născut cu cel despre a cărei filiație este vorba.
Filiația față de mamă se stabilește prin actul medical constatator al nașterii, eliberat de unitatea sanitară în care a avut loc nașterea. Deși actul medical constatator al nașterii este documentul de bază în temeiul căruia se stabilește filiația față de mamă, sunt situații, care acest act medical lipsește. Dovada filiației față de mamă în ac caz se face în baza certificatului medical de naștere eliberat de uni tea sanitară privată, de medicul care a asistat nașterea sau la care ; adresat mama după naștere;, (cînd nașterea s-a produs în afara uniții sanitare) ori de un medic privat care a asistat nașterea.
Stabilirea filiației față de mamă se efectuează prin înregistrarea nașterii copilului, pe baza declarației de naștere depuse la organul de stare civilă în a cărei rază teritorială s-a produs nașterea sau își au domiciliul părinții copilului (art. 21 alin. 1 Legea privind actele de stare civilă).
Declarația de naștere copilului o pot face:
– părinții sau unul dintre ei;
– rudele părinților;
– persoana împuternicită de părinți;
– administrația unității sanitare în care s-a produs nașterea sau în care se află copilul;
– autoritatea tutelară;
– alte persoane care dispun de actele și informațiile necesare.
Declararea nașterii trebuie făcută în termenul prevăzut de lege, respectiv cel mult 3 luni pentru copilul născut viu și 3 zile pentru copilul născut mort. Dacă copilul născut viu a decedat în prima săptămână după naștere, se înregistrează nașterea și decesul, eliberându-s numai certificatul de deces.
Dacă aceste termene nu au fost respectate, legea reglementeazi două situații:
cînd declarația este făcută înăuntrul unui termen de un an de i; nașterea copilului, întocmirea actului de naștere se face de către oficiul stare civilă cu acordul șefului acestuia;
cînd declarația a fost făcută după trecerea unui an de la nașterer copilului, întocmirea actului corespunzător se face la oficiul stare civilă pe baza avizului, privind înregistrarea tardivă a nașterii copilului, fiind cercetate cauzele încălcării termenelor stabilite și exceptată o eventuală dublare a înregistrării nașterii respective.
În caz de necesitate, oficiul stare civilă solicită poliției verificările corespunzătoare, precum și avizul medicului legist cu privire ia vârsta și sexul copilului a cărui naștere urmează a fi înregistrată (art. 26 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă).
Prin urmare, filiația față de marnă se poate stabili o dată cu înregistrarea nașterii copilului, indiferent dacă aceasta se face în termenul prevăzut de lege ori este o înregistrare tardivă.
Stabilirea filiației față de mamă se poate face prin recunoaștere în două cazuri:
nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Recunoașterea se poate face în toate situațiile în care nașterea nu a fost înregistrată, afară de cazul în care lipsa înregistrării se datorează omisiunii funcționarului de stare civilă. Intr-adevăr, în această ipoteză, dat fiind că, deși s-a făcut declarația de naștere potrivit legii și au fost depuse actele necesare înregistrării nașterii, din vina funcționarului de stare civilă nașterea nu a fost înregistrată, este posibilă întocmirea ulterioară a actului de naștere;
copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți. Este vorba de copilul găsit și de copilul abandonat de mamă la spital, cînd nu a fost stabilită identitatea mamei și înregistrarea se face potrivit legii,rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie. Stabilirea maternității presupune dovada faptului material al nașterii, precum și identitatea noului născut care revendică această filiație.
Cel mai frecvent filiația față de mamă se dovedește cu certificatul constatator al nașterii.
Când nașterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile sau copilul a fost trecut ca născut din părinți recunoscuți, maternitatea se poate stabili și prin recunoastrea mamei.
Înregistrarea nașterii are loc pe baza declarației făcută personal, în scris sau verbal, de către cei obligați, potrivit legii la serviciul de stare civila de la locul nasterii. Dupa ce are loc o verificare a continutului declaratiei, delegatul de stare civila, întocmeste actul de naștere, în Registrul de Naștere a Stării Civile, eliberând, totodată un certificat constatator al nașterii.
Certificatul constatator al nașterii face dovada atât a faptului nașterii, cat și a identității copilului. Folosinta starii civile conform cu certificatul constatator al nasterii, constituie dovada absoluta de maternitate precum si a statutului juridic al persoanei.
Prin urmare, copilul nu poate reclama o stare civilă contrara celei ce rezultă din folosința stării civile conform cu certificatul sau de naștere, iar tertii nu vor putea contesta o astfel de stare civila.
Maternitatea stabilita prin recunoasterea mamei se realizeaza printr-o declaratie facuta de bunavoie de catre aceasta intr-una din formele prevazute de lege, prin care marturiseste ca este mama unui anumit copil.
Codul familiei admite recunoasterea voluntara de maternitate numai in anumite cazuri si anume:
a).in situatia in care nașterea nu a fost inregistrata in registrele de stare civila ca urmare a inexistentei registrului de stare civila;
b). in situatia in care copilul a fost trecut in Registrul de Stare Civila ca fiind nascut din părinți necunoscuti;
Recunoasterea de maternitate poate fi realizata sub sanctiunea nulitatii absolute prin urmatoarele modalități:
1. Prin declaratie scrisa sau verbala facuta la orice serviciu de stare civila. Inscrierea recunoasterii se va efectua in registrul de stare civila al localitatii unde a fost inregistrata naserea sau al localitatii in care s-a nascut copilul daca nașterea sa nu a fost inregistrata
2. Prin intermediul unui inscris authentic. Potrivit dispozitiilor legale, inscrisul autentic este acel inscris care e intocmit cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public care are dreptul de a profesa in locul in care s-a intocmit actul respectiv.
3. Prin intermediul testamentului. Prin testament, mama poate să recunoască un copil ce nu a fost recunoscut anterior, iar aceasta recunoaștere își va produce efectele chiar dacă testamentul este revocat.
Caracterele juridice ale recunoasterii de maternitate
Recunoasterea de maternitate este un act juridic cu caracter personal, mama fiind singura persoana indreptatita sa faca o asemenea marturisire. Recunoasterea mai poate fi efectuata si printr-un mandatar cu procura speciala si autentică.
Recunoașterea este un act unilateral si isi produce efectele independent de acceptarea recunoasterii de catre copil;
Recunoasterea este un act juridic pur si simplu, astfel incat existenta raportului de filiatie nu poate fi afectat de untermen sau conditie suspensiva.
Recunoasterea de maternitate fiind un act juridic cu character declarative el conducela stabilirea legaturii de filiatie cu efect retroactive de la data nasterii copilului sau in ceea ce priveste drepturile acestuia de la data conceperii lui.
Recunoasterea produce efecte erga omnes.
Recunoasterea ce nu corespunde realitatii poate fi contestata de orice persoana interesata, copilul recunoscut, femeia care a recunoscut maternitatea, o alta femeie ce poate pretinde ca ar fi mama copilului recunoscut.
Asa cum am arata și mai sus stabilirea maternității se poate realiza si pe cale judiciară:
Stabilirea maternitatii se poate realiza pe cale judecatoreasca atunci cand din orice imprejurari dovada filiatiei fata de mama nu se poate realiza prin certificat constatator al nasterii. O astfel de ipoteza poate sa apara in situatia in care nașterea nu a fost trecuta in Registrul de Stare Civila sau copilul a fost inregistrat ca nascut din părinți necunoscuti.
O altă ipoteză de stabilire a maternității pe cale judiciara se intalneste atunci cand se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii.
Într-o astfel de situatie avem un raport de filiatie copil-mama inscris in actul de naștere care însă nu corespunde realității. O astfel de acțiune poate fi introdusă atât de către copil cât și de către mamă.
Stabilirea paternității prin recunoaștere
Paternitatea sau filiatia fata de tata desemneaza legatura juridica dintre un copil si tatal sau. Spre deosebire de filiatia fata de mama paternitatea rezulta din faptul procrearii copilului ceea ce ii confera un grad sporit de dificulatate in stabilirea raportului de paternitate.
Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate. Conform art. 47 alin. 3 Codul Familiei, copilul născut din părinți căsătoriți are ca tată pe soțul mamei. Paternitatea se stabil în baza certificatului de căsătorie a mamei copilului cu soțul ei.. acte nu sunt necesare pentru dovada paternității. Această regulă valabilă și în cazul cînd copilul s-a născut în timp de 300 de zile momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soțului mamei copilului, dacă nu a fost stabilit contrariul.
În conformitate cu art. 23 din Legea privind actele de stare civilă, și mama copilului care sunt căsătoriți între ei se înscriu în calitate de părinți la cererea oricăruia dintre ei. Desigur, în afară de cerere este necesar să fie prezentate actul medical constatator al nașterii copilului, documentele de identitate ale părinților și certificatul de căsătorie al părinților.
Codul Familiei admite aplicarea prezumției de paternitate care găsește fundamentul în principiul ocrotirii interesului copilului și al familiei. Chiar dacă admitem că soțul mamei nu este tatăl copilului, faptul încheierii căsătoriei posterior concepției copilului, de către bărbatul care a cunoscut sarcina viitoarei soții, este considerat de legiuitor și asimilat în același timp cu o recunoaștere tacită a paternității copilului. Rezultă că, în dreptul nostru, prezumția de paternitate este acel mijloc legal stabilire a filiației față de tată care indică drept tată pe soțul mamei căsătoria în timpul căreia copilul a fost conceput sau născut.
Prezumția de paternitate a soțului sau a fostului soț (este cazul divorțului, nulității căsătoriei sau decesului soțului) poate fi înlăturată printr-o declarație a soților (foștilor soți) depusă personal la oficiul de stare civilă. Dacă unul dintre soți nu se poate prezenta la oficiul de stare civilă, art. 47 alin. 4 Codul Familiei prevede că declația privind înlăturarea prezumției de paternitate se autentifică notarial se expediază la organul de stare civilă.
Filiația față de tată a copilului născut din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoașterea benevolă sau prin acțiunea în justiție pen stabilirea paternității.
Referitor la procreare menționăm că Inseminarea artificială presupune prelevarea de material genetic patern prin mijloace tehnicomedicale și transferarea embrionului conceput în laborator în corpul mamei unde se va produce fecundarea.
Inseminarea artificială ridică probleme în ce privește determinarea momentului din care există persoana, problemă comună atât pentru fertilizarea in vitro cât și în situația mamei purtătoare, și în ce privește stabilirea filiației față de tată.
Inseminarea artificială ridică probleme doar în ce privește filiația față de tată pentru copilul rezultat printr-o asemenea tehnică de procreare, deoarece, potrivit art 47 din Codul familiei mama este femeia care a născut, iar în toate ipostazele, cu excepția „mamei purtătoare” – ea este și mama biologică.
În cazul inseminării artificiale se pot ivi două ipostaze plecând de la statutul civil al femeii din momentul în care se supune procreării medical asistate și din momentul nașterii și anume poate să fie femeie necăsătorită și femeie căsătorită.
În prezent, în legislația românească nu există dispoziții legale care să reglementeze procrearea medical asistată așa că pentru stabilirea filiației față de tată, în cazul inseminării artificiale, nu se poate face decât prin prisma actualelor reglementări și doar de instanțele judecătorești în cazuri concrete deduse judecății.
O altă situație nediscutată – susțin autoarele Gabriela Lupșan și Irina Apetrei este legată de inseminarea post mortem care ținând seama de data decesului și de aplicarea prezumției timpului legal de concepție, poate crea dificultăți în stabilirea paternității față de fostul soț predecedat realizării procreării. S-a propus în articol, de lege ferenda, ca în scopul protejării intereselor copilului care se va naște, să se interzică fecundarea artificială cu sperma conservată a soțului decedat. Prin aceasta apreciază autoarele se împiedică următoarea situație: ca un copil să fie deja orfan chiar din momentul concepției sale.
O altă problemă care se ridică în cazul procreării medical asistate este legată de inseminația post mortem cu spermatozoizii tatălui decedat, în scop de moștenire, așa numiții „copii din lumea de dincolo”.
Unele legislații consideră că defunctul nu poate moșteni sperma sa, care nu este bun material, dar alte legislații legitimează actul pe voința defunctului și nu pe dreptul de moștenire.
Franța este unul din statele care interzic inseminarea post mortem.
În Spania prin art 92 al Legii nr. 42 din 22 noiembrie 1988 este posibilă fecundarea post mortem, în situația în care soțul a consimțit prin act autentic sau prin testament ca materialul reproductiv să poată fi utilizat pentru fecundare în 6 luni de la data decesului.
Pornindu-se de la dificultatea stabilirii paternității față de un soț decedat, în literatura de specialitate din România, s-a propus de lege ferenda, ca inseminația post mortem să fie interzisă.
B. Fertilizarea „in vitro” se efectuează în trei etape: ovocitele sunt prelevate prin edioscopie, puse într-un incubator (eprubetă), apoi urmează fecundarea prin spermatozoizii (soțului, concubinului sau ai unui terț), apoi câteva zile mai târziu embrionul este introdus în uter pentru a se relua cursul firesc al naturii.
Fecundația „in vitro” este accesibilă atât femeii necăsătorite cât și femeii căsătorite și prin urmare, copilul astfel conceput poate fi din căsătorie sau din afara acesteia.
O primă problemă pe care o ridică fertilizarea in vitro este problema stabilirii filiației față de mamă. Potrivit art 47 din Codul familiei filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii, indiferent dacă ovulul provine de la mama purtătoare sau de la o altă femeie (mamă genetică).
Paternitatea se va stabili în funcție de starea civilă a mamei din momentul nașterii sau al concepției, fiind aplicabile după caz prevederile din codul familiei
C. Mama purtătoare. În legislația internațională și cea de drept intern a statelor prin „mamă purtătoare” („mamă de substituție”, „surrogate mather”, „mere partense”, „închirierea uterului”) se înțelege femeia care acceptă să poarte o sarcină (realizată prin implantarea embrionului obținut în laborator cu gameții cuplului, sau prin inseminarea acestei femei cu sperma soțului celei care dorește să devină mamă), în locul altei femei și naște copilul pentru aceasta din urmă. Apare astfel evident că maternitatea se substituție a fost creată ca un mijloc nenatural de a permite unei femei de a deveni mamă.
Recurgerea la o „mamă purtătoare” se face când este constatată imposibilitatea donatoarei de ovule de a purta sarcina ori aceasta îi pune în pericol viața.
În maternitatea cu uter închiriat la procreare participă trei subiecte: soțul, soția și femeia purtătoare care acceptă să poarte sarcina și să nască pentru acest cuplu, orice convenție care are ca obiect stabilirea maternității copilului față de altă femeie decât aceea care la născut este lovită de nulitate absolută.
Din punct de vedere juridic, indiferent de sursa materialului genetic, mama purtătoare devine și juridic mamă, fiind incidente prevederile art. 47 din codul familiei.
În ceea ce privește paternitatea copilului este de arătat că dacă „mama purtătoare” este căsătorită sau se va căsători până la nașterea copilului, soțul ei devine tatăl copilului, în baza prezumției de paternitate, iar dacă este celibatară paternitatea față de copil urmează a fi stabilită, el putând fi recunoscut de orice bărbat inclusiv de terțul donator.
Din studiul legislației altor state privind procrearea asistată medical rezultă că multe state au adoptat acte normative în acest domeniu, ceea ce denotă că legiferarea nu poate rămâne în urma descoperirilor din domeniul științelor vieții.
Astfel de acte normative au fost adoptate în următoarele țări: Portugalia (1977), Luxemburg (1979), Canada (1980), Ungaria (1981), Grecia (1983), Italia, Anglia (1985), Australia, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Israel, Rusia (1987), Olanda, Spania (1988), Brazilia, Germania (1988), ultima modificare Franța, USA (1994).
2.2 Stabilirea filiației față de mamă și de tată prin hotărîre de judecată
Dovada filiației față de mamă se poate face în fața instanței judecătorești în cazul lipsei:
actului medical constatator al nașterii, eliberat de unitatea sanitară în care a avut loc nașterea;
certificatul medical de naștere, eliberat de unitatea sanitară privată, de medicul care a asistat nașterea sau la care s-a adresat mama după naștere, ori de un medic privat care a asistat nașterea.
Acțiunea în justiție se introduce numai dacă nu există o altă posibilitate de a proba filiația față de mamă.
Dacă însă este vorba de un caz în care s-ar putea face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naștere ori dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se face înregistrarea tardivă a nașterii, se va recurge la procedura prevăzută de Legea privind actele de stare civilă.
Dacă copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, ori nu s-a înregistrat nașterea copilului din alte cauze decât omisiunea funcționarului de stare civilă și există refuzul organelor de stare civilă privind înregistrarea, se poate porni acțiune în stabilirea filiației față de mamă.
Când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii. Evident, o asemenea contestare trebuie să fie posibilă, potrivit legii.
Din interpretarea „per a contrario”, rezultă că se poate pune în discuție filiația față de mamă stabilită pe baza declarației de înregistrare a nașterii, numai dacă nu există conformitate între filiația față de mamă, astfel cum rezultă din certificatul de naștere, și posesia de stat sau folosirea stării civile.
Dar „contestarea”, trebuie înțeleasă în sens mai larg, adică ori de câte ori se contestă filiația față de mamă, stabilită nu numai pe baza declarației de înregistrare a nașterii copilului, ci și prin celelalte moduri de stabilire a filiației față de mamă. Astfel, dacă filiația s-a stabilit prin recunoaștere, iar apoi se contestă această recunoaștere, potrivit art. 47 CF întrucât nu corespunde adevărului, sau dacă se anulează recunoașterea prin hotărârea judecătorească, copilul poate introduce o acțiune în stabilirea filiației față de adevărata mamă. în sfârșit, dacă filiația față de mamă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, având în vedere regimul juridic al acesteia, în sensul că are autoritate de lucru judecat între părți și este opozabilă terților, dar totuși aceștia pot face dovada contrară, înseamnă că, în măsura în care terțul a făcut această dovadă, a fost contestată și realitatea filiației care rezultă din actul de naștere întocmit pe baza hotărârii de stabilire a maternității, astfel încât va fi posibilă o nouă acțiune în justiție pentru stabilirea filiației față de o altă femeie.
În sfârșit, precizăm că adopția copilului, fie de o terță femeie, fie chiar de către mama copilului dar față de care filiația nu este stabilită, nu reprezintă un obstacol pentru introducerea unei acțiuni în stabilirea filiației față de mamă, dacă sunt îndeplinite condițiile art. . fam., pentru aceleași considerente care justifică și recunoașterea copilului.
b) Titularul acțiunii în stabilirea filiației față de mamă. Acțiunea aparține numai copilului, având un caracter personal (art. 49 CF.).
În ceea ce privește exercitarea dreptului la acțiune, nu numai copilul cu capacitate deplină de exercițiu, dar și cel cu capacitate restrânsă de exercițiu poate introduce singur acțiunea, fără nici o încuviințare prealabilă, dat fiind caracterul personal al acesteia. în cazul copilului lipsit de capacitate de exercițiu, fie că este minor sub vârsta de 14 ani, fie că este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de către reprezentantul legal, fără nici o încuviințare. Dacă există contrarietate de interese între reprezentantul legal al copilului și acesta, acțiunea va putea fi pornită de către un curator desemnat în condițiile legislației.
În instanța, de judecată dovada filiației față de mamă se poate face cu orice mijloace de probă, respectiv înscrisuri, martori și prezumții. Un rol deosebit, în prezent, îl are expertiza medico-legală a filiației, ca formă a expertizei judiciare. Prin hotărârea instanței de judecată se stabilește faptul nașterii copilului de către o femeie concretă și aceasta servește temei pentru întocmirea actului de naștere de către oficiul de stare civilă.
În baza actului de stare civilă se eliberează certificatul de naștere al copilului. Fiind un act autentic, actul de naștere și, respectiv, certificatul de naștere face dovadă a provenienței copilului de la femeia concretă pînă la dovada contrară.
Stabilirea paternității este acțiunea de justiție care are ca scop determinarea legăturii de filiație dintre copilul născut în afara căsătoriei și tatăl său.
Recunoașterea paternității duce la apariția drepturilor și obligațiilor între copil și tată și rudele acestuia. O bună parte dintre copii născuți în afara căsătoriei sunt recunoscuți de către tată.
Dar sunt situații în care filiația față de tată a copilului născut în afara căsătoriei nu este stabilită la organele de stare civilă. în astfel de cazuri art. 48 Codul Familiei permite stabilirea paternității în instanța judecătorească. Din prevederile acestui articol reiese că acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită în următoarele cazuri:
copilul e născut din părinți necunoscuți;
lipsește declarația comună a părinților sau a tatălui copilului în organele de stare civilă;
lipsește acordul autorității tutelare pentru stabilirea paternității în baza declarației tatălui atunci cînd mama copilului este decedată, dispărută, nu se cunoaște locul aflării ei, este declarată incapabilă sau decăzută din drepturile părintești (art. 47 alin. 6 Codul Familiei).
Cererea în vederea stabilirii paternității o pot depune:
unul dintre părinți;
tutorele (curatorul) copilului;
copilul la atingerea majoratului.
La cerere se anexează certificatul de naștere al copilului în care rubrica „tatăl copilului” este completată cu numele de familie al mamei, iar prenumele tatălui este înscris la indicarea mamei, sau această rubrică a rămas necompletată, ceea-ce este o dovadă că filiația a fost stabilită numai față de mamă.
De cele mai dese ori cererea privind stabilirea paternității este depusă de mama copilului. Mama este deja în raporturi juridice cu copilul și prin înaintarea cererii de stabilire a paternității ea ocrotește interesele copilului care are dreptul să-și cunoască părinții și să beneficieze de grija lor.
Tutorele și curatorul copilului pot înainta și ei o acțiune în instanța judecătorească în privința stabilirii paternității. In cazul dat poate fi unnărit atît în scopul stabilirii provenienței copilului de la un anumit bărbat, cît și asigurarea intereselor copilului prin posibilitatea încasării pensiei de întreținere pentru copilul minor.
Tatăl copilului poate depune în instanța judecătorească cererea de stabilire a paternității atunci cînd mama copilului refuză să depună o declarație comună de recunoaștere a paternității la oficiul de stare civilă, sau atunci cînd lipsește acordul autorității tutelare cerut de art. 47 alin. 6 Codul Familiei.
Părinții minori care nu au atins vârsra de 16 ani pot cere stabil paternității pe cale judecătorească (art. 59 Codul Familiei). Acțiunea în stabilirea paternității în acest caz se depune de către mama sau tatăl minor de sine stătător, fără încuviințarea reprezentantului legal, țiunea de stabilire a paternității este imprescriptibilă, ceea ce înse nă că adresarea în instanța judecătorească poate fi făcută indiferen timpul care s-a scurs din momentul nașterii copilului.
Instanțele judecătorești nu au dreptul să aprobe tranzacții de împăcare în cauzele de stabilire a paternității, deoarece stabilirea paternității este reglementată de normele imperative ale legii. Dacă în timpul pregătirii pricinii pentru examinare sau în ședința judiciară pîrîtul recunoaște patemitatea față de copil, instanța judecătorească fixează un termen pentru mama și tatăl copilului să depună o declarație comună de recunoaștere benevolă a paternității la oficiul de stare civilă de la domiciliul lor. La prezentarea certificatului nou de naștere a copilului procesul încetează.
Codul Familiei în vigoare a consacrat principiul libertății depline în examinarea cauzei privind stabilirea pe cale judecătorească a paternității copilului din afara căsătoriei.
La stabilirea filiației față de tată instanța judecătorească va examina toate probele care pot confirma proveniența copilului. Acestea pot fi:
conviețuirea mamei copilului cu pretinsul tată;
pretinsul tată a acordat benevol întreținerea copilului;
mama și pretinsul tată au educat împreună copilul;
expertiza medico-legală;
alte probe care pot confirma cu certitudine paternitatea.
Conviețuirea mamei copilului cu pretinsul tată poate fi confirmată prin prezența circumstanțelor caracteristice relațiilor de familie: locuința comună, procurarea alimentelor de către ambii, pregătirea hranei în comun, grija reciprocă a unuia față de altul, procurarea bunurilor necesare gospodăriei în comun, reparații etc.
Legea nu stabilește durata acestor relații și nici nu este obligatoriu ca ele să prelungească până la nașterea copilului. Important este ca relațiile de familie să nu fi încetat până la concepția copilului. Nu se exclude faptul că mama copilului nu locuia împreună cu pretinsul tată, în lipsa de spațiu locativ comun, dar între ei s-au creat relații de familie stabile.
Relațiile de familie de facto sunt un concubinaj, care în multe țări este reglementat de lege și poate produce efecte juridice.
Acordarea întreținerii de către pretinsul tată trebuie să aibă un caracter benevol și de continuitate pentru a satisface nevoile copilului, întreținerea poate fi acordată personal de pretinsul tată sau de către rudele Iui apropiate (părinții, frații, surorile). Dovada se poate face cu documentele de plată, cu martori etc.
Educarea în comun a copilului de către mamă și pretinsul tată are loc, de regulă, atunci cînd ei locuiesc împreună, sau petrec împreună zilele libere, zilele de vacanță sau acordă ajutor la pregătirea sistematică a lecțiilor, este la curent cu viața personală a copilului și participă la toate activitățile părinților în școală etc.
Drept dovadă a paternității pot servi diferite scrisori, anchete, cereri la locul de muncă sau în organele de stat, în care pretinsul tată cere ajutor material pentru copil sau femeia gravidă, grija deosebită față de viitoarea mamă, vizitele la medic etc. Aceste probe pot confirma direct sau indirect paternitatea.
În cazurile necesare pentru a stabili cu certitudine paternitatea pîrîtului în scopul aflării adevărului și evitării greșelilor, instanța judecătorească la cererea părților poate dispune efectuarea unei expertize medico-legală (art. 148 alin. 1 Codul de Procedură Civilă). O importanță mai mare în litigiile din această categorie o are expertiza biologică a sîngelui, expertiza capacității de procreare și expertiza de determinare a perioadei de concepere a copilului. Expertiza biologică a sîngelui copilului, mamei și pîrîtului, în perioada actuală, permite de a stabili cu o probabilitate foarte mare legătura biologică dintre copilși tată.
Totodată, rezultatul acestei expertize este una dintre dovezile care urmează să fie examinate de către instanța judecătorească. Deoarece nici un fel de dovezi nu au forță probantă dinainte stabilită, concluzia expertului nu este obligatorie pentru instanța judecătorească și sunt supuse aprecierii în ansamblu toate circumstanțele.
Astfel, expertiza este numită în cazul cînd. filiația față de tată nu a putu stabilită prin alte probe și părțile insistă la efectuarea ei. Dacă o parte refuză să se prezinte pentru expertiză, aceasta nu servește drept dovadă a paternității sau lipsă a dovezii. Problema se hotărăște de către instanța judecătorească, reieșind din alte probe prezente și avîndu în vedere motivul din care partea nu s-a prezentat pentru expertiză.
În lipsa unui text expres în Codul Familiei, Codul de Procedură Civilă (art. 281) prevede că instanța judecătorească constată faptele care depinde apariția, modificarea sau încetarea drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice. Între aceste fapte care urmează a fi constatate este indicată paternitatea.
Deci, așa cum a prevăzut legislația anterioară (art. 51 Codul Căsătoriei și Familiei din 1969) în prezent este posibilă stabilirea faptului recunoașterii paternității în caz de deces al tatălui prezumtiv al copilului născut de persoane necăsătorite. Faptul recunoașterii paternității are importanță juridică este temei pentru apariția dreptului de succesiune, dreptului de primi o pensie de urmași și alte drepturi atît personale cît și patrimoniale.
Luând în considerație circumstanțele concrete, acest fapt poate fi stabilit și în privința copilului născut după decesul persoanei care în timpul gravidității mamei recunoștea paternitatea sa față de viitorul copil (p. 6 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr, 8 din 24.X. 1994 cu modificările introduse prin hotărârile Plenului nr.10 din 19.12.1994, nr.38 din 20.12.1999 și nr.29 din 16.09.2002).
Drept probe de recunoaștere a paternității pot fi luate în considerație toate probele care confirmă cu certitudine faptul recunoașterii paternității de către tatăl prezumat. De exemplu, scrisorile decedatului, anchetele, alte date reale din perioada gravidității mamei, exprimarea dorinței de a avea copil, grija față de mama viitorului copil, cît și după nașterea copilului. Pricina se examinează în procedura specială prevăzută de art. 281-285 Codul de Procedură Civilă.
Dacă la examinarea pricinii în procedura specială se constată un litigiu de drept ce ține de competența instanțelor judecătorești, instanța scoate cererea de pe rol printr-o încheiere și explică persoanelor interesate dreptul lor de a soluționa litigiul în procedură de acțiune civilă (art. 280 alin. 3 Codul de Procedură Civilă).
Paternitatea poate fi stabilită și în cazul cînd copilul s-a născut în urma săvîrșirii unui viol.
Hotărârea instanței judecătorești privind stabilirea paternității se transmite organului de stare civilă pentru a se efectua rectificările și completările respective în actul de naștere al copilului (art. 69 alin. 2 lit. c din Legea privind actele de stare civilă).
Referitor la stabilirea filiației față de mamă și tată putem aduce drept exemplu speța Cauza Mennesson c/Franța.
În cauza Mennesson c/Franța, reclamanți au fost soții Mennesson care, după mai multe tentative eșuate de fertilizare in vitro cu proprii gameți, din cauza infertilității soției, au decis să recurgă la fecundarea in vitro cu gameții soțului a unui ovul obținut de la o donatoare în vederea implantării embrionilor fecundați în uterul altei femei. În scopul realizării acestui proiect parental, reclamanții s-au deplasat în California, unde aceste modalități sunt prevăzute de lege, și au încheiat o convenție de gestație pentru altul.
Conform dreptului californian, mama purtătoare nu a fost remunerată pentru gestație, dispunând de resurse financiare superioare față de cele de care dispuneau reclamanții. Cu toate acestea, reclamanții i-au achitat toate cheltuielile ocazionate de convenție. După realizarea procedurilor medicale, la 1 martie fost constatată sarcina gemelară.
Ulterior, la data de 14 iulie 2000, o instanță din California, sesizată de reclamanți, mama purtătoare și soțul acesteia, a stabilit că cei doi copii care se vor naște în următoarele 4 luni vor avea ca ”tată genetic” pe reclamant și ca ”mamă legală” pe reclamantă. De asemenea, prin hotărâre s-a dispus efectuarea mențiunilor în actul de naștere, stipulându-se că reclamanții trebuie înregistrați ca tată și mamă.
La data de 25 octombrie 2000 s-au născut gemenele față de care s-a stabilit filiația conform dreptului californian. Actele de naștere al celor două gemene s-au întocmit conform hotărârii instanței californiene. La începutul lunii noiembrie 2000, reclamantul a solicitat Consulatului francez din Los Angeles transcrierea actelor de naștere în registrele de stare civilă franceze și înscrierea copiilor pe pașaportul său pentru a putea intra pe teritoriul Franței împreună cu ei. Serviciul consular a refuzat înscrierea și, suspectând existența unei convenții de gestație pentru altul, a sesizat Parchetul din Nantes.
Însă administrația federală americană a eliberat pașapoarte americane celor două gemene, în care reclamanții erau menționați ca fiind părinții lor, astfel că toți cei patru au putut intra pe teritoriul Franței în noiembrie 2000. Între timp, la 25 noiembrie 2002, Parchetul a dispus retranscrierea actelor de naștere în registrele serviciului central de stare civilă din Nantes de către consulatul Franței din Los Angeles.
Cu toate acestea, la 16 mai 2003, Parchetul a chemat în judecată pe părinții reclamanții solicitând anularea transcrierii actelor de naștere și transcrierea hotărârii de anulare pe marginea actelor anulate. În motivarea cererii s-a invocat faptul că este nulă convenția prin care o femeie se angajează să conceapă și să poarte un copil pe care-l va abandona la naștere și că această convenție contravine pincipiilor de ordine publică al indisponibilității corpului uman și al indisponibilității stării civile.
Prima instanță a respins cererea ca inadmisibilă pentru lipsa de interes a Ministerului Public în promovarea acțiunii, soluția fiind menținută de Curtea de Apel din Paris. Însă Curtea de Casație – prima cameră civilă – a casat și a anulat decizia Curții de Apel, motivând că Ministerul Public are interes în promovarea acțiunii în anularea transcrierilor atât timp cât din constatările curții de apel reieșea că mențiunile înscrise în actele de stare civilă nu puteau să rezulte decât dintr-o convenție de gestație pentru altul.
Prin urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecare de Apel din Paris.
În rejudecare, aceasta a schimbat hotărârea primei instanțe și a admis cererea Ministerului Public. Hotărârea a fost atacată de Casație, reclamanții invocând, pe de o parte, nerespectarea principiului interesului superior al copilului, în sensul art. 3 par. 1 din Convenția internațională privind drepturile copilului și dreptul lor de a li se recunoaște o filiație stabilă, și, pe de altă parte, încălcarea art. 8 din Convenție privit izolat dar și combinat cu art. 14 din Convenție.
Pe lângă aceste motive, reclamanții au susținut că hotărârea străină de recunoaștere a filiației unui copil față de un cuplu care a încheiat o convenție valabilă de gestație pentru altul cu o mamă purtătoare nu este contrară ordinii publice internaționale, cum a reținut instanța de apel, întrucât aceasta nu se confundă cu ordinea publică internă. Curtea de Casație a respins recursul, menținând soluția Curții de Apel din Paris.
După epuizarea procedurilor interne, cei doi soți, resortisanți francezi, și cele două gemene, resortisante americane, au formulat o cerere a Drepturilor Omului invocând faptul că primii doi nu au posibilitatea de a obține recunoașterea filiației legal stabilite în străinătate față de gemenele născute din gestația pentru altul, încălcându-se astfel principiul interesului superior al copilului și dreptul la respectarea vieții lor private și de familie prevăzut de art. 8 din Convenție. Pe lângă încălcarea art. 8, reclamanții au invocat și încălcarea art. 14, 6 alin. 1, 12 și 41 din Convenție, care exced analizei noastre.
Pronunțându-se asupra admisibilității cererii, Curtea amintește faptul că dreptul la respectarea vieții de familie prevăzut de art. 8 din Convenție presupune existența unei familii, condiție îndeplinită chiar și atunci când există legături familiale de facto caracterizând aplicarea acestui articol, precum și în cazul existenței unei vieți familiale în fapt. Ceea ce prezintă importanță pentru caracterizarea unei familii în sensul art. 8 este caracterul real concret al relației dintre cei interesați. Or, în speță, este cert că cei doi soți reclamanți se ocupă de creșterea, întreținerea, educarea celor două gemene, comportându-se ca și veritabili părinți.
În ceea ce privește ”viața privată”, acest concept include aspecte legate de identitatea fizică și socială a individului. De asemenea, Curtea afirmă că filiația intră în sfera de aplicare a dreptului la respectarea vieții private, după cum rezultă din cauzele în care Curtea a examinat problema compatibilității cu acest drept a imposibilității de stabilire a unei legături juridice între un copil și un părinte biologic și a subliniat că respectarea vieții private cere ca fiecare să-și poată stabili detaliile identității sale de ființă umană.
Ca și în cauzele examinate deja, Curtea a apreciat că și în cauza Mennesson c/Franța există o relație directă între viața privată a copiilor născuți din gestația pentru altul și determinarea juridică a filiației lor.
Pronunțându-se pe fondul cauzei, Curtea a avut de analizat următoarele probleme de dreptul european al drepturilor omului: a) existența/inexistența unei ingerințe în dreptul reclamanților, majori și minori, la respectarea dreptului lor la viața familială; b) justificarea/nejustificarea ingerinței, conform art. 8 pct. 2 din Convenție.
a ) Cu privire la existența unei ingerințe
Curtea ajunge la concluzia că, în speță, refuzul autorităților franceze de recunoaștere juridică a legăturii familiale care-i unește pe soții Mennesson și gemenele Mennesson trebuie analizată ca o ”ingerință” în dreptul lor la viața de familie și viața privată.
b) Cu privire la justificarea ingerinței
Pentru a soluționa această problemă, Curtea a verificat dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: (i) ingerința este prevăzută de lege, (ii) pentru un scop legitim, (iii) fiind ”necesară” ”într-o societate democrată”.
(i) Ingerința prevăzută de lege
Verificând această condiție, Curtea amintește faptul că, potrivit jurisprudenței sale, sintagma ”prevăzută de lege” din art. 8 pct. 2 impune pe de o parte ca măsurile incriminate să aibă un temei legal în dreptul intern, iar pe de altă parte ca legea să fie accesibilă și previzibilă pentru justițiabil. Or, în speță, având în vedere că nulitatea absolută a convenției de gestație pentru altul este expres prevăzută în Codul civil francez iar Codul penal incriminează gestația pentru altul, precum și substituția voluntară, simulația și disimularea care au ca efect atingerea stării civile a unui copil, Curtea constată că această cerință este îndeplinită.
(ii) Scopul legitim
Cu privire la scopul legitim al ingerinței, Curtea declară că nu este convinsă de argumentul invocat de Guvernul francez, care a susținut că măsurile legale impuse au scopul de a asigura apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor. Curtea constată că legislația franceză nu stabilește că fapta francezilor de a recurge la gestația pentru altul într-o altă țară unde este legal practicată constituie infracțiune în dreptul penal francez.
Cu toatea acestea, Curtea admite că, având în vedere concepția legiuitorului francez asupra problematicii gestației pentru altul, prohibită în mod expres, prin care se urmărește protecția copiilor și a mamelor purtătoare, Guvernul francez poate considera că ingerința litigioasă este justificată prin două scopuri legitime: protecția sănătății și protecția drepturilor și libertăților altuia.
(iii) Caracterul necesar al ingerinței într-o societate democratică
Analiza acestei condiții reprezintă miezul problemei tranșate de Curte.
Poziția Guvernului francez față de caracterul necesar al ingerinței a fost aceea că legiuitorul francez a decis să nu autorizeze gestația pentru altul din preocuparea sa de a interzice orice posibilitate de comercializare a corpului uman, de a garanta principiul indisponibilității corpului uman și al stării civile și de a prezerva interesul superior al copilului.
Totodată, Guvernul francez a invocat faptul că, fiind un subiect de ordin moral și etic și lipsind un consens asupra gestației pentru altul între statele părți, trebuie să li se recunoască acestora o marjă largă de apreciere în acest domeniu, inclusiv în materia efectelor filiației.
Din perspectiva Guvernului francez, faptul că soții Mennesson locuiesc pe teritoriul francez împreună cu gemenele Mennesson, având o viață de familie care se desfășoară normal în temeiul stării civile americane a copiilor, al căror interes superior este prezervat, demonstrează că ingerința în dreptul la respectarea vieții private și a vieții de familie este ”extrem de proporționată” cu scopurile urmărite.
Examinând condiția caracterului necesar al ingerinței într-o societate democratică, Curtea se pronunță asupra următoarelor aspecte: 1) întinderea marjei de apreciere a statelor; 2) lipsa unui consens în Europa asupra gestației pentru altul; 3) respectarea/violarea dreptului la viața de familie al reclamanților majori – soții Mennesson; 4) respectarea/violarea dreptului la viață privată al reclamanților minori – gemenele Mennesson.
1) Cu privire la întinderea marjei de apreciere de care dispun statele părți
Curtea reține că întinderea marjei de apreciere de care dispun statele părți Convenție variază în funcție de circumstanțe, domenii și context. Însă, Curtea arată că atunci când nu există un consens între statele membre ale Consiliului Europei, mai ales atunci când particularitatea cauzei este dată de incidența unor chestiuni delicate de ordin moral sau etic, întinderea marjei de apreciere este mare. În schimb, atunci când în cauză este incident un aspect particular important al existenței sau identității individului, marja de apreciere lăsată statelor este restrânsă.
2) Lipsa unui consens între statele europene asupra gestației pentru altul
Curtea a avut la dispoziție un studiu de drept comparat, incluzând 35 de state, fiind structurat pe două paliere: unul referitor la gestația pentru altul și altul referitor la posibilitatea recunoașterii filiației biologice în cazul copiilor concepuți și născuți în temeiul convenției de gestație pentru altul.
Cu privire la gestația pentru altul, studiul relevă următoarele:
– Gestația pentru altul este interzisă în mod expres în 15 state: Austria, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Islanda, Italia, Moldova, Muntenegru, Serbia, Slovenia, Spania, Suedia și Turcia;
– Gestația pentru altul nu este reglementată și, prin urmare, este interzisă fie în temeiul unei dispoziții generale, fie nu este tolerată, fie legalitatea ei este incertă în 10 state: Andora, Bosnia-Herțegovina, Irlanda, Letonia, Lituania, Malta, Monaco, România, San Marino și Ungaria;
– Gestația pentru altul neremunerată sau altruistă este expres autorizată în 7 state: Albania, Georgia, Grecia, Olanda, Regatul Unit, Rusia și Ucraina; totuși, aceasta poate avea și caracter patrimonial în Georgia, Rusia și Ucraina;
– Gestația pentru altul pare să fie tolerată în 4 state în care nu există nicio reglementare în acest sens: Belgia, Cehia, Luxemburg și Polonia.
Cu privire la posibilitatea părinților de intenție de a obține recunoașterea sau stabilirea juridică a filiației cu un copil născut din gestația pentru, practicată în străinătate, fie prin exequatur, fie prin transcrierea directă a hotărârii judecătorești străine sau a actului de naștere străin în registrele de stare civilă, fie prin adopție, concluziile studiului sunt următoarele:
– Recunoașterea juridică a filiației între părinții de intenție și copiii rezultați din gestația pentru altul practicată legal într-un alt stat este posibilă în 13 state: Albania, Cehia, Estonia, Georgia, Grecia, Irlanda, Olanda, Regatul Unit, Rusia, Slovenia, Spania, Ucraina, Ungaria;
– Recunoașterea juridică a filiației între părinții de intenție și copiii rezultați din gestația pentru altul practicată legal într-un alt stat pare să fie posibilă în alte 11 state în care gestația pentru altul este interzisă sau nu este prevăzută de lege: Austria, Belgia, Elveția, Finlanda, Islanda, Italia, Malta, Polonia, San Marino, Suedia, Luxemburg;
– Recunoașterea juridică a filiației între părinții de intenție și copiii rezultați din gestația pentru altul practicată legal într-un alt stat este exclusă în 11 state: Andora, Bosnia-Herțegovina, Germania, Letonia, Lituania, Moldova, Monaco, Muntenegru, România, Serbia și Turcia.
Chiar dacă nu există un consens în aceste privințe, alegerile operate de statele părți ție fac obiectul controlului Curții, pentru a verifica dacă există un just echilibru între interesele statelor și cele ale indivizilor direct vizați de soluțiile legale adoptate de state. Curtea arată că de fiecare dată când în cauză este situația unui copil, principiul interesului superior al acestuia trebuie să primeze.
3) Dreptul reclamanților majori la respectarea vieții de familie
Cu privire la această chestiune, Curtea constată că judecătorii francezi au examinat aplicarea Convenției in concreto, raportat la situația din speță, respectând hotărârea pronunțată de Curte în cauza Wagner și J.M.W.L. În urma acestui examen atent, având în vedere că imposibilitatea transcrierii actelor de stare civilă californiene nu îi împiedică pe soții Mennesson să-și desfășoare viața de familie alături de gemene pe teritoriul Franței, Curtea de Casație franceză a ajuns la concluzia că în speță dreptul la viața de familie al soților Mennesson, prevăzut de art. 8 din Convenție, a fost respectat. Curtea apreciază că, procedând în această manieră, Curtea de Casație franceză a menajat un just echilibru între interesele reclamanților majori și interesele statului.
Reiterând argumentele Curții de Casație, Curtea Europeană apreciază că dreptul la respectarea vieții de familie al reclamanților majori, soții Mennesson, nu a fost violat.
4) Dreptul reclamanților minori la respectarea vieții private
În examinarea respectării dreptului la viața privată al reclamanților minori, gemenele Mennesson, Curtea arată că, în accepțiunea Convenției și în lumina jurisprudenței CEDO –Miculik c/ Croația, Jaggi c/ Elveția, respectarea vieții private presupune ca fiecare să-și poată stabili detaliile identității sale de ființă umană, incluzând filiația sa.
În speță, Curtea a observat că, fără a ignora identitatea gemenelor ca fiind copiii soților Mennesson conform dreptului californian, Franța le neagă această calitate în ordinea sa juridică internă. Or, în opinia Curții, această contradicție aduce atingere identității celor două gemene în cadrul societății franceze prin incertitudinea juridică în care se găsesc cele două minore. Această incertitudine juridică atinge, pe de o parte, naționalitatea gemenelor, care este un element al identității persoanei, chiar dacă art. 8 din Convenție nu garantează dreptul de a dobândi o anumită naționalitate.
Astfel, deși tatăl gemenelor este cetățean francez, naționalitatea acestora este incertă în absența recunoașterii în ordinea juridică franceză a filiației stabilite în dreptul californian. Pe de altă parte, nerecunoașterea legăturii de filiație cu tatăl biologic, stabilită conform dreptului californian, are ca efect lipsa calității de moștenitoare legale a celor două gemene, acestea putând avea doar calitatea de moștenitoare testamentare, situație care le dezavantajează în mod evident.
Chiar dacă prin alegerea soluției legale – nerecunoașterea în dreptul francez al legăturii de filiație între părinții de intenție și copiii concepuți prin gestația pentru altul practicată în mod legal în străinătate -, Franța urmărește descurajarea propriilor resortisanți să recurgă la gestația pentru altul în străinătate, Curtea subliniază că efectele acesteia nu îi ating doar pe părinți, ci și pe copii. Or, dreptul minorilor la viața privată, care include determinarea substanței identității sale, adică a filiației, este semnificativ afectat de soluția legală adoptată de Franța.
Prin urmare, în cauză se pune problema compatibilității acestei soluții cu principiul interesului superior al copilului, după care trebuie să se orienteze toate deciziile în cauzele cu minori.
Curtea subliniază că particularitatea analizei compatibilității soluției legale franceze cu principiul interesului superior al copilului este dată de faptul că unul dintre părinții de intenție – tatăl – este în același timp și părinte biologic. Or, având în vedere importanța filiației biologice ca element al identității fiecărei persoane – așa cum a statuat CEDO în hotărârea Jaggi c/ Elveția -, în opinia Curții, nu se poate pretinde că este conform interesului unui copil de a-l priva de legătura juridică atunci când realitatea biologică a fost stabilită, iar copilul și părintele revendică recunoașterea deplină a acesteia.
Prin urmare, având în vedere consecințele grave ale restricției asupra identității persoanei și dreptului la respectarea vieții private, care constituie un obstacol atât la recunoașterea cât și la stabilirea în dreptul intern al legăturii de filiație față de tatăl lor biologic, Curtea a apreciat că Franța a depășit ceea ce-i permitea marja de apreciere. De asemenea, ținând cont de greutatea principiului interesului superior al copilului atunci când sunt puse în balanță interesele în prezență, Curtea a apreciat că dreptul gemenelor minore la respectarea vieții lor private a fost încălcat.
2.3 Stabilirea filiației față de tată din afara căsătoriei
Articolul 47 alin. 5 Codul Familiei prevede că paternitatea coj lului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl si printr-o declarație comună a acestuia și a mamei copilului, depusă la organul de stare civilă.
Declarația comună a părinților în vederea stabilirii paternității nu înseamnă că mama își exprimă și ea voința, ea doar își dă acordul ca bărbatul dat să fie recunoscut drept tatăl copilului născut de ea și cu care ea se află deja în raporturi juridice.
Recunoașterea paternității poate avea loc și fără acordul mamei copilului, dar numai în cazurile expres prevăzute de lege, și anume:
decesul mamei;
recunoașterea ei de către instanța judecătorească ca fiind incapabilă;
nu se cunoaște locul aflării ei;
mama a fost decăzută din drepturile părintești în baza unei hotărâri a instanței judecătorești.
Recunoașterea de paternitate în cazurile enumerate se face în baza declarației tatălui cu acordul scris al autorității tutelare. Recunoașterea de paternitate este actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său. Autoritatea tutelară înainte de a-și da acordul sau refuzul pentru stabilirea paternității urmează să efectueze un control în vederea concretizării chipului moral al persoanei în cauză și a legăturii biologice posibile dintre el și copil. Se iau în vedere datele privind concubinajul mamei copilului cu presupusul tată, diferite date medicale din care reiese legătura lui cu copilul, fotografii comune, scrisori etc. Dacă autoritatea tutelară refuză de a-și da acordul pentru stabilirea paternității, bărbatul se poate adresa în instanța judecătorească (art. 47 alin. 6 Codul Familiei).
În practică pot să apară situații în care un bărbat să facă recunoașterea unui copil din căsătorie. Această recunoaștere nu are nici un efect dacă nu este înlăturată prezumția de paternitate a soțului mamei. Dacă prezumția de paternitate este înlăturată conform prevederilor legale, copilul devine din afara căsătoriei cu paternitatea stabilită față de bărbatul care l-a recunoscut.
Poate fi recunoscut orice copil care este din afara căsătoriei, inciu-siv și copilul major. în lipsa unui text expres în Codul Familiei, pi deduce că recunoașterea paternității față de un copil major se p face doar cu acordul acestuia (art. 69 alin. 2 lit. „d” din Legea pri actele de stare civilă).
De regulă, este recunoscut copilul care s~a născut. Conform ar alin. 7 Codul Familiei, se admite că poate fi recunoscut și copilul conceput, dar încă nenăscut. În acest scop, mama și tatăl copilului de o declarație comună privind paternitatea la oficiul de stare civilă p la nașterea copilului.
Aceasta se aplică în cazurile cînd viitorii pa ți presupun că depunerea declarației comune după nașterea copil poate fi imposibilă din diferite motive.
Declarația de recunoaștere a paternității poate fi depusă atît în momentul înregistrării nașterii copilului la oficiul de stare civilă, ci ulterior.
Recunoașterea de paternitate este un act juridic unilateral care are un caracter personal, ceea ce implică imposibilitatea transmiterii drepturilor de recunoaștere terțelor persoane; este un act cu caracter declarativ care produce efecte retroactive de la nașterea copilului; este un act juridic nesusceptibil de modalități.
Legea nu prevede pentru cel ce vrea să-și recunoască paternitatea o anumită vârstă. În conformitate cu art. 59 alin. 2 Codul Familei părinții minori necăsătoriți pot recunoaște și contesta patemitatea maternitatea în baze generale. Recunoașterea de paternitate de că minorul care are capacitate de exercițiu restrânsă nu cere acordul părinților, adaptatorilor sau al curatorilor.
CAPITOLUL 3 CONTESTAREA PATERNITĂȚII (MATERNITĂȚII) — ASPECTE TEORETICE PRACTICE
3.1 Contestarea paternității și maternității în Republica Moldova și altor state
Conform art. 49 Codul Familiei, contestarea maternității sau paternității poate fi efectuată numai pe cale judecătorească de către persoanele înscrise drept mamă sau tată sau de către persoanele care sunt mamă sau tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către tutorele (curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea maternității sau paternității poate fi depusă timp de un an din momentul cînd una din persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să afle despre înscrierea privind maternitatea sau paternitatea sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.
Alineatui 3 ai art. 49 Codul Familiei prevede că, nu au dreptul să conteste paternitatea:
soțul care și-a dat acordul scris ia fecundarea artificială sau implantarea embrionului soției;
persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declarației comune a acestuia și a mamei copilului sau în baza declarației proprii, dacă în momentul depunerii acesteia știa că nu este tatăl firesc al copilului.
Contestarea maternității poate fi efectuată rezultând din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii.
Starea civilă se dovedește cu certificatele de stare civilă eliberate în baza actelor de stare civilă în modul prevăzut de lege. Datele.msc.ri- se în certificatele de naștere se prezumă absolute (iuris de iure), deci și filiația față de mamă este absolută. Această prezumție reprezintă „o garanție puternică pentru liniștirea familiilor și pentru ocrotirea moralei publice; ea se întemeiază pe capacitatea consecinței trase din întrunirea conformități actului de naștere”.
Dar nu este exclus faptul că prezumția nu corespunde realității, să zicem în cazul cînd în maternitate copiii născuți de mame diferite au fost substituiți înainte de întocmirea actului de naștere. Se poate întâmpla cazul cînd copilul care a fost născut de o mamă necăsătorita să fi fost înregistrat la oficiul de stare civilă cu știrea mamei ca copilul surorii căsătorite. în primul caz, termenul de prescripție pentru contestarea maternității este de un an de zile de la data cînd mama biologică sau cea care a fost înscrisă ca mamă au aflat despre substituirea la maternitate. în cel de-al doilea caz, termenul de prescripție se calculează de la data întocmirii actului de naștere de către starea civilă.
Contestarea paternității este posibilă în acele cazuri cînd în registrul de înregistrare a nașterilor nu este înscris tatăl care este de fapt. Contestarea paternității se întâlnește în practica judiciară mai des de- cît contestarea maternității. Aceasta se întâmplă atunci cînd se pune problema forței juridice a prezumției de paternitate și a concordanței acesteia cu realitatea.
Prezumția de paternitate nu are caracter absolut, pentru că legea permite să se facă dovadă contrară acestei prezumții. Legea nu stabilește expres cazurile în care soțul mamei, persoana înscrisă ca tatăl copilului sau tatăl biologic, pot contesta paternitatea, ci enunță doar o regulă generală, urmând ca instanța să decidă de la caz la caz.
Imposibilitatea ca persoanele indicate să fie tatăl copilului poate fi de natură fizică (lipsește capacitatea de procreare adeverită medical), socială (imposibilitatea de coabitare a soților sau a concubinilor datorită unei privațiuni de libertate, unei dispariții, unei misiuni în străinătate) ori morală (conflicte grave între soți sau concubini în timpul legal al con- cepțiunii copilului).
Pentru a răsturna prezumția de paternitate, este necesar ca instanța judecătorească să recurgă la probele care pot fi aplicate pentru dovada paternității precum și la alte probe științifice în scopul aflării adevărului. Faptul că mama copilului recunoaște că soțul nu este tatăl, nu poate conduce automat la admiterea acțiunii în contestarea paternității, deoarece legea impune să se facă dovadă că soțul mamei nu poate fi tatăl copilului. Ca și în cazul mamei, pentm contestarea paternității este prevăzut un termen de prescripție de un an de zile, care se calculează de la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre înscrierea privind paternitatea, iar în cazul minorilor – din momentul împlinirii majoratului.
Articolul 8 alin. 2 Codul Familiei prevede că, la examinarea cerințelor ce țin de relațiile familiale, instanța judecătorească aplică normele care reglementează prescripția în confonnitate cu prevederilor articolelor respective ale Codului Civil. De aceea este corect ca termenul de prescripție pentru contestarea paternității să fie calculat din momentul cînd se naște dreptul la acțiune, adică de la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului.
Dacă instanța judecătorească va constata că tatăl sau mama copilului sunt alte persoane decât cele indicate în actul de naștere al copilului, se va pronunța o hotărâre care unnează să fie expediată la oficiul de stare civilă unde s-a înregistrat nașterea copilului pentru a se efectua modificările necesare.
În România acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie poate fi formulată de orice persoană interesată, oricând. În fața instanței se va solicita să se constate că nu sunt întrunite condițiile pentru ca prezumția de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.
În actualul Cod al familiei al României această posibilitate nu este clar reglementată, doctrina și practica judiciară fiind cele care au creat o cale de acțiune în așa numita contestare a paternității copilului aparent din căsătorie.
Prin acțiunea în contestarea paternității copilului aparent din căsătorie, se urmărește exclusiv înlăturarea prezumției de paternitate greșit aplicate datorită înregistrării greșite a copilului, ca fiind din căsătorie.
Lipsa acestei reglementări în Codul familiei a determinat introducerea unor reguli clare în noul Cod civil – art. 434.
Pentru toate categoriile de acțiuni referitoare la filiație, noul Cod civil stabilește o serie de dispoziții procedurale aplicabile în mod general:
– părinții vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și când nu au calitatea de reclamant sau pârât; – copilul va fi citat în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și când nu are calitatea de reclamant sau pârât; – în acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept;
– în acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la judecată atunci când acțiunea este introdusă în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, ori este formulată de copilul minor singur, potrivit legii;
– prin hotărârea pronunțată, în caz de admitere a acțiunii, instanța va dispune obligatoriu cu privire la: → numele copilului; 338 → exercitarea autorității părintești; → obligația de întreținere a părinților față de copil.
După caz, instanța poate stabili și modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a crescut. – în cazul în care acțiunea privitoare la filiație vizează o moștenire vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei, orașului sau municipiului de la locul deschiderii succesiunii; citarea în proces a renunțătorilor, dacă ei există, este obligatorie; – în cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.
Menționăm că modificarea prevederilor alineatul (2) articolul 49 al Codului Familiei al R.M. devine indispensabilă în contextul obligației statului de a garanta dreptul la viața privată, consfințit atît de Constituția Republicii Moldova, cît și de Convenția europeană a Drepturilor Omului. În susținerea acestor afirmații invocăm Hotărîrea CEDO din 24.11.2005, (Șofman versus Federația Rusă), potrivit căreia, statul rus, reglementînd termenul de 1 an pentru contestarea paternității din momentul nașterii copilului nu și-a onorat obligația de a garanta dreptul la viața privată.
Reglementările moldovenești sunt asemănătoare cu cele rusești, statul neoferind posibilitate tatălui/mamei, persoanei majore, care deși cunoșteau despre înscrierile (despre tată/mamă) în actul de naștere de un an de zile, au aflat că nu sunt tată/mamă biologic/ă mult mai tîrziu. Modificarea propusă păstrează termenul de prescripție de 1 an, dar, acesta începe să curgă din momentul:
– aflării despre înscriere privind paternitatea/maternitatea în actul de naștere al copilului (situație în care persoana (copilul) știa că nu(i) este tată/mamă, dar nu știa despre înscrierea privind paternitatea/maternitatea);
– aflării despre faptul că nu este părinte biologic al copilului (situație în care părintele (copilul) știa despre înscrierea privind paternitatea /maternitatea, dar nu știa că nu(i) este părinte biologic al copilului).
3.2 Studiul juridic privind contestarea paternității și a maternității
În ultimul deceniu, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) dezvoltată în aplicarea art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului (Convenția) – dreptul la respectarea vieții private și de familie – a conturat o nouă componentă a noțiunii de viață privată. Raportul de cercetare al instanței europene intitulat “Bioetica și jurisprudența Curții” numește acest elementdreptul la cunoașterea identității biologice. În jurisprudența sa, CEDO a abordat problema în mod similar atât pentru situațiile în care descendenții doreau să afle identitatea genitorilor, cât și pentru situațiile în care tații contestau ori solicitau stabilirea paternității. Chiar dacă au fost așezate într-un coș comun, pe care doctrina l-a intitulat libertatea de a-ți dezvolta propria identitate, considerăm că dreptul la cunoașterea identității biologice ar trebui tratat de sine stătător.
Chiar dacă întreruperea legăturii biologice dintre părinți și copii și substituirea acesteia cu legături create artificial de lege – de exemplu, adopția – este veche de când lumea, interesul pentru stabilirea adevărului biologic a crescut progresiv în ultimele decenii, impulsionate de progresul biomedicinei, care permite stabilirea cu acuratețe a legăturii de sânge, altădată aproape imposibil de decelat. CEDO a oscilat de-a lungul jurisprudenței în catalogarea acestui aspect al dreptului garantat de art. 8, considerându-l fie o componentă a vieții private, fie a vieții de familie.
În ultima cauză în care a analizat acest aspect, Godelli c. Italiei, CEDO a clarificat chestiunea, precizând că dreptul la cunoașterea propriei identități biologice intră sub umbrela noțiunii de viață privată, atât timp cât între copilul care caută adevărul legăturii sale de sânge și genitor/i nu s-au stabilit deja legăturile specifice unei vieți de familie, concluzie logică în lumina jurisprudenței de până acum a instanței europene, care consideră că art. 8 protejează continuitatea vieții de familie, doar dacă existența acesteia este anterior demonstrată.
Testul ADN acum permite stabilirea legăturii de maternitate și paternitate cu o precizie de 99,99%. În privința necesității aflării adevărului asupra ascendenței sau descendenței biologice, CEDO a dat prioritate realității. Pur și simplu, oamenii vor să știe de unde provin, biologic vorbind, iar necunoașterea acestuia aspect poate provoca suferințe psihologice, cu impact major asupra dezvoltării normale a unui copil.
Primul pas în recunoașterea dreptului la cunoașterea identității biologice a fost făcut în cauza Mikulić c. Croatiei. Cauza pornește de la o situație de fapt clasică, reclamanta fiind un copil născut în afara căsătoriei, care dorește stabilirea paternității față de bărbatul pe care îl consideră genitor. Aceasta se plânge, printre altele, de încălcarea dreptului său la viață privată prin absența unei decizii judecătorești în dosarul său, care o lasă astfel în incertitudine asupra identității tatălui.
Pentru a stabili dacă a existat sau nu o încălcare a vieții private a reclamantei, CEDO a pus în balanță dreptul acesteia de a-și cunoaște identitatea biologică și dreptul presupusului tată de a refuza să se supună testului ADN, drept care la rândul său este protejat de art. 8 din Convenție, ce protejează integritatea fizică a persoanei în contra ingerințelor arbitrare ale statului. Stabilind că statul croat a încălcat reclamantei dreptul prevăzut de art. 8 prin faptul că nu a păstrat un just echilibru între cele două drepturi analizate – implementând măsuri procedurale care să permită soluționarea cauzei și ieșirea din impasul refuzului testului ADN – CEDO a creionat motivația dreptului reclamantei, reluată ulterior în toate hotărârile Curții ce poartă asupra aceluiași aspect.
Curtea a apreciat că persoanele care se află în situația reclamantei au un interes vital, protejat prin Convenție, de a obține informațiile necesare descoperirii adevărului privind un aspect important al identității lor personale, acela de a-și cunoaște genitorii.
Ulterior, în cauza Odièvre v. France, Marea Cameră a decis că nu a fost încălcat art. 8 din Convenție, într-o speță similară, dar care opunea alte interese. Astfel, reclamanta se plângea că nu ar fi putut obține comunicarea elementelor de identificare ale familiei sale naturale și de imposibilitatea de a-și cunoaște în consecință propria istorie personală. Deși în motivare CEDO reamintește elemente ale jurisprudenței sale anterioare care subliniază legitimitatea dreptului la cunoașterea identității biologice, cum ar fi faptul că art. 8 protejează un drept la identitate și la dezvoltare personală, drept care nu ar putea fi efectiv exercitat fără protejarea stabilității mentale, precum și interesul vital de a obține informațiile privitoare la genitori, cererea reclamantei a fost respinsă.
În speță, fiind vorba despre o naștere la care anonimatul mamei a fost păstrat, la cererea acesteia, analiza Curții viza pe de-o parte interesul copilului de a afla adevărata identitate a mamei, iar pe de altă parte interesul public de a menține această formă de renunțare la drepturile părintești, aflat pe același palier cu interesul mamei de a nu-i fi dezvăluită identitatea.
Justul echilibru dintre cele două interese a fost apreciat de majoritatea judecătorilor din Marea Cameră ca fiind respectat de statul francez, deoarece reclamantei i s-a permis să aibă acces la unele informații despre familia ei, chiar dacă acestea nu erau informații de identificare.
Statul francez a precizat că începând cu anul 2002 are o nouă lege reglementând chestiunea în discuție, care instituie un Consiliu național pentru accesul la originile personale, organ independent, compus din magistrați, reprezentanți ai asociațiilor preocupate de aspectele în discuție, precum și din profesioniști având o bună cunoaștere practică a acestor aspecte. Este greu de crezut că această modificare legislativă nu a avut nicio importanță atunci când majoritatea judecătorilor au decis lipsa unei încălcări în cauză a art. 8.
Câteva luni mai târziu, la 3 iulie 2003, CEDO a pronunțat o hotărâre în cauza Jäggi v. Switzerland, reținând o încălcare a art. 8 în sarcina statului pârât, într-o speță asemănătoare cauzei Mikulić.Reclamantul s-a plâns Curții de a nu fi putut efectua o analiză ADN asupra unei persoane defuncte, prezumtivul său tată, pentru stabilirea adevărului biologic. Curtea a reamintit că revine statelor, în virtutea marjei de apreciere de care se bucură, să stabilească măsurile adecvate pentru garantarea respectării art. 8 din Convenție în raporturile interindividuale, existând moduri diferite de a se asigura respectul vieții private, iar natura obligației statului depinde de aspectul vieții private implicat în cauză.
Urmare a cauzei Mikulić, Curtea a reiterat existența în balanța analizei a două interese protejate prin art.8, respectiv interesul vital al fiecărei persoane de a-și cunoaște identitatea biologică, în contrapondere la interesul prezervării intangibilității corpului defunctului și a respectului pentru morți, ambele amenințate de ideea unor teste ADN forțate.Curtea a luat în considerare și interesul public al securității juridice, pus în pericol de posibilitatea schimbării filiației.
Înlăturând argumentele guvernului, CEDO a reținut că, deși reclamantul are 67 de ani și este evident că și-a construit o personalitate chiar și în lipsa certitudinii cu privire la tatăl său biologic, demersurile sale de lungă durată în privința descoperirii legăturii de sânge relevă faptul că are un interes real în această privință, și lipsa certitudinii i-a creat suferințe morale și fizice, chiar dacă acestea nu pot fi constatate medical.
În privința interesului intangibilității corpului defunctului și a odihnei netulburate a morților, Curtea remarcă lipsa oricărei motivații de ordin religios sau filozofic a membrilor familiei defunctului care s-au opus prelevării probei necesare testului ADN, precum și faptul că exhumarea defunctului va fi obligatorie în 2016, când concesiunea locului de veci expiră, astfel încât pacea defunctului invocată de familie este oricum o chestiune temporară.
Analizând prelevarea acestei probe și din perspectiva protecției vieții private – a defunctului – CEDO constată de asemenea că acest aspect ar fi fost respectat prin prelevarea efectuată în favoarea aflării adevărului în cauză, făcând referire la jurisprudența sa, respectiv la hotărârea din cauza Succession Kresten Filtenborg Mortensen c. Danemark, în care a decis că defunctul al cărui ADN trebuia prelevat nu mai putea fi afectat în dreptul său la respectul vieții private printr-o asemenea operațiune.
O nouă speță Odievre, de data aceasta din Italia, a dat posibilitatea CEDO să revină discret asupra jurisprudenței sale anterioare, păstrând argumente de diferențiere între situația celor două reclamante. Astfel, în cauza Godelli c. Italiei CEDO a reținut o încălcare de către statul pârât a respectării art. 8. Reclamanta, care a fost subiectul unei nașteri sub anonimat și a fost ulterior adoptată, s-a plâns Curții că autoritățile italiene îi refuză accesul la informațiile privind identitatea mamei sale, dând prioritate, fără respectarea unui echilibru, dreptului mamei sale de a-i fi ascunsă identitatea.
CEDO își începe analiza cauzei prin a explica că protecția conferită de art. 8 din Convenție se referă atât la copil, cât și la mamă, pe de-o parte existând dreptul copilului de a-și cunoaște identitatea biologică, iar pe de altă parte interesul femeii care a născut sub anonimat de a-și proteja sănătatea născând astfel în condiții medicale potrivite. De aceeași parte a baricadei, CEDO reține că există și un interes public, în măsura în care legea italiană guvernând aceste aspecte se înscrie în politica statului de a proteja mamele și copii pe perioada sarcinii și la naștere, în vederea evitării avorturilor clandestine sau a abandonurilor „sălbatice”.
Înclinarea balanței în favoarea reclamantei a fost determinată de lipsa oricărei posibilități în cadrul legislației italiene de a anula decizia mamei cu privire la păstrarea anonimatului, ceea ce a încălcat regula păstrării unui just echilibru între ingerința măsurii și interesul protejat de Convenție, ceea ce depășește în opinia CEDO marja de apreciere a statelor.
Cu referire analizăm următoarea speță:
Judecătorul Svetlana Novac Judecătorii Tatiana Vieru, Valentina Clevadî examinînd chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de E.P., în pricina civilă la cererea de chemare în judecată depusă de E.C. împotriva E.P. privind contestarea paternității, împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 10 septembrie 2013 prin care s-a respins apelul declarat de E.P. și s-a menținut hotărîrea Judecătoriei Ciocana mun. Chișinău din 29 aprilie 2013, c o n s t a t ă că la 19 martie 2013 XY s-a adresat cu cerere de chemare în judecată împotriva E.P. privind contestarea paternității.
În motivarea acțiunii reclamantul a indicat că a înregistrat căsătoria cu E.P. la 17 septembrie 2003 Civile Rîșcani mun. Chișinău, sub numărul de înregistrare 1306. La 22.12.2006 în familia lor s-a născut fiica L.C.. Drept părinți ai copilului au fost înscriși soții E.C. și E.P.
La 07.02.2012 căsătoria a fost desfăcută, domiciliul copilului minor L.C. fiind stabilit cu mama E.P. În același timp, menționează reclamantul că continuă să educe și să întrețină copilul minor. În urma unor discuții din 20.08.2012 cu pîrîta E.P., i-au apărut unele suspiciuni referitoare la paternitate și la 08.09.2012 a solicitat efectuarea investigării molecular-genetice privind paternitatea.
Prin concluzia de investigare a cazului de paternitate contestatabilă nr. 063/10-2012 din 05.10.2012 s-a stabilit expres că nu poate fi tatăl biologic al copilului L.C.
Solicită reclamantul, constatarea faptului că nu este tatăl copilului L.C. născută la 22.12.2006, anularea înscrierii în registrul de stare civilă și certificatul de naștere a copilului referitoare la paternitate, precum și încasarea cheltuielilor de judecată legate de achitarea taxei de stat în mărime de 100 lei și cheltuielilor pentru efectuarea investigării molecular-genetice achitate societății cu răspundere limitată ,,BrioMedTest” în sumă de 9600 lei. Prin hotărîrea Judecătoriei Ciocana mun. Chișinău din 29 aprilie 2013 cererea de chemare în judecată a fost admisă, fiind recunoscut faptul că E.C. nu este tatăl L.C, a.n. 22.12.2006, hotărîrea dată servind drept temei pentru organul competent de a radia înscrierea din registrul de acte de stare civilă și din certificatul de naștere a copilului minor referitoare la paternitatea lui E.C, înscris în rubrica ,,tată”. A fost încasat de în beneficiul lui E.C suma de 9700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Nefiind de acord cu hotărîrea primei instanțe în partea încasării cheltuielilor judiciare, E.P. a contestat-o cu apel. Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 10 septembrie 2013 s-a respins apelul declarat de E.P. și s-a menținut hotărîrea Judecătoriei Ciocana mun. Chișinău din 29 aprilie 2013.
La 22 octombrie 2013 E.P. a declarat recurs, solicitînd admiterea recursului, casarea dispozițiilor judecătorești în partea încasării cheltuielilor de judecată și în această parte a emite o nouă hotărîre de respingere a acestei cerințe. În susținerea recursului recurenta a invocat netemeinicia și ilegalitatea hotărîrilor judecătorești în partea încasării cheltuielilor de judecată pentru efectuarea investigării molecular-genetice în sumă de 9600 lei, din considerentul că această expertiză nu reprezintă cheltuieli de judecată deoarece nu a fost numită prin intermediul instanței de judecată în conformitate cu art. 148 alin. (1) CPC, și nici nu a participat la alegerea instituției de expertiză după cum prevede art. 149 alin. (2) CPC. Verificînd legalitatea hotărîrii contestate prin prizma temeiurilor invocate în cererea de recurs, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia că recursul declarat de către E.P. urmează a fi declarat inadmisibil din următoarele considerente. În conformitate cu prevederile art. 432 alin. (1) CPC, părțile și alți participanți la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.
În conformitate cu art. 432 alin. (2) CPC, se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanța judecătorească: nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; a interpretat în mod eronat legea; a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.
În conformitate cu art. 432 alin. (3) CPC, se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată; în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare a procesului; instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată; hotărîrea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.
Alin. (4) al articolului menționat prevede că, săvîrșirea altor încălcări decît cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În conformitate cu art. 433 lit. a) CPC, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4).
Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de către E.P. este declarativ și nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3), (4) CPC, care să justifice afirmația de ilegalitate a deciziei instanței de apel.
Călăuzindu-se de prevederile art. 440 CPC, Colegiul a constatat existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433 CPC și anume lit. a), care expres prevede că cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 alin.(2), (3) și (4). Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că instanțele de judecată au examinat pricina sub toate aspectele, cu respectarea normelor de drept material și procedural, și apreciind probele administrate în conformitate cu prevederile art.130 CPC, au pronunțat o hotărîre legală și întemeiată.
Argumentele invocate în recurs nu pot constitui temei de admitere a recursului, deoarece nu denotă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural, respectiv, nu constituie temei de casare a deciziei recurate. Instanța de recurs menționează și faptul că conform jurisprudenței CEDO, recursurile trebuie să fie efective, adică să fie capabile să ofere îndreptarea situației prezentate în cerere, deasemenea recursul trebuie să posede puterea de a îndrepta în mod direct starea de lucruri.
Astfel, reieșind din considerentele menționate și avînd în vedere faptul că atît prima instanță, cît și instanța de apel au examinat pricina sub toate aspectele, au verificat și apreciat corect probele prezentate, au aplicat corect normele de drept material și procesual, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de E.P.ca inadmisibil.
În conformitate cu art. art. 270, 431 alin.(2), art. 433 lit. a), art. 440 CPC, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție, d i s p u n e : Recursul declarat de XX se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă din momentul emiterii.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
După cum am mai menționat filiația este o instituție socială, o creație artificială care include componente de ordin cultural, social și religios. Aceste aspecte și-au pus de-a lungul timpului amprenta asupra soluțiilor juridice în materie. În sensul ei larg, filiația desemneaza un șir neîntrerupt de persoane, între care faptul nașterii și cel al concepției au stabilit o legătură de la fiecare părinte la copil, apoi de la acesta din urmă, în calitate de părinte, la copilul său. În această accepțiune, filiația este sinonimă cu descendența, ea unind, în mod succesiv, toate persoanele care coboară dintr-un autor comun. În sens restrâns, filiația este, raportul de descendență dintre copil și fiecare dintre părinții lui, bazat pe legătura de sânge.
Așadar concluzionăm că conform art. 48 din Constituția Republicii Moldova stipulează că familia constituie elementul natural și fundamental al societății, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimțită între bărbat și femeie, pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.
Fiind obiect de cercetare a mai multor științe, noțiunea de familie poate avea multiple diversități. În jurisprudență ea este definită sub două aspecte: din punct de vedere sociologic și din punct de vedere juridic.
Filiația poate fi privită în ansamblu, ca o legatură de sânge care unește o multitudine de nașteri, sau fragmentat, cu referire la fiecare naștere, ca element separat ce intră în compunerea acestei legături.
Trebuie consemnat că filiația poate fi privită și dintr-un alt punct de vedere și anume din partea copilului: astfel, filiația exprimă calitatea de copil al unor anumiți părinți; părinții însă pot fi căsătoriți între ei sau necăsătoriți, de unde rezultă că și filiația poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei. Filiația are două izvoare diferite, după cum este vorba de filiație față de mamă – legatura de sânge care rezultă din naștere -sau pentru filiația față de tată – izvorul constă în faptul concepției.
Prin această lucrare am reușit să facem o analiză exchaustivă privind modul de stabilire și contestare a maternității și paternității în Republica Moldova și a altor state.
Afirmăm că în reglementările de drept internațional privat modul de stabilire a filiației copilului diferă după cum acesta este din căsătorie sau din afara căsătoriei. Ca în orice altă materie, ordinea publică în dreptul internațional privat poate interveni pentru a înlătura aplicarea legii naționale în ce privește stabilirea filiației, ordinea publică putând fi invocată atât în cazul filiației din căsătorie cât și în cazul celei din afara căsătoriei.
În funcție de cele relatate în lucrare, facem unele recomandări:
legislația națională ar trebuie să sufere unele modificări, conform tehnologiilor avansate de a concepe la etapa actuală un copil și modalitatea de a stabili filiația.
reproducerea umană asistată medical este o realitate tot mai prezentă și în societatea noastră și, pentru ca această nouă modalitate de dobândire a calității de subiect de drept are implicații majore asupra relațiilor social-juridice actuale, trebuie identificate instituțiile juridice care sunt afectate ori se circumscriu acestei probleme. Filiația, rudenia, începutul vieții, drepturile omului, securitatea genetică etc. trebuie reanalizate prin prisma tehnicilor medicale de reproducere, pentru a descoperi cele mai bune metode de integrare a noilor subiecte de drept în spațiul social-juridic. Chiar dacă au aparut reglementări referitoare la prelevarea și transplantul de celule, ele sunt prea generale și sumare pentru a limpezi situația juridică a acestor copii. De aceea, se impune dezvoltarea lor într-o lege specială pentru Republica Moldova;
de a-și lua responsabilitatea statul de a face obligatoriu testul genetic al fiecărui copil nou născut, pentru a se stabili nu numai filiația, dar și unele predispoziții, ale copilului pe parcursul vieții, ceea ce ține de sănătate;
informarea obligatorie a fiecărei familii (drepturile și obligațiile), ce urmează să nască, sau să educe un copil;
susținerea materială, financiară a familiilor unde urmează să se nască un copil;
modificări în legislația națională ceea ce ține de alocația finaciară a copilului, indicînd vîrsta pînă la majorat, inclusiv 18 ani, practica statului vecin.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE:
Convenția europeană asupra recunoașterii și executării deciziilor privind supravegherea copiilor și restabilirea supravegherii copiilor, adoptată la 20.05.1980 ; Legea de ratificare nr. 315-XV din 18.07.2003, în vigoare pentru Republica Moldova din 01.05.2004
Convenția privind obținerea pensiei de întreținere in străinătate, adoptată la 20.06.1956 la New York, Legea de aderare nr. 88-XVI din 20.04.2006, în vigoare pentru Republica Moldova din 23.08.2006;
Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, adoptată la 15.10.1975 la Strasbourg, Legea de ratificare nr. 722-XV din 07.12.2001, în vigoare pentru Republica Moldova din 15.06.2002;
Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 183 privind revizuirea Convenției (revizuită) asupra protecției maternității din 1952, adoptată la 15.06.2000 la Geneva, Legea de ratificare nr. 87-XVI din 20.04.2006, în vigoare pentru Republica Moldova din 28.08.2007;
Hotărârea din 7 februarie 2002, cauza Mikulić c. Croatiei, cererea nr. 53176/99;
Hotărârea pronunțată în cauza Mennesson c/Franța, nr. 65192/11, par. 41 și, respective, hotărârea pronunțată în cauza Labassee c/Franța, nr. 65941/11;
Hotărârea din 13.02.2003, cauza Odièvre v. France, cererea nr. 42326/98.
Hotărârea din 6 februarie 2001, cauza Bensaid c. Royaume-Uni, cererea nr. 44599/98;
Hotărârea din 15 mai 2006, cauza Succession Kresten Filtenborg Mortensen c. Danemark, cererea nr. 1338/03.
Hotărârea din 25 septembrie 2012, cauza Godelli c. Italiei, cererea nr. 33783/09.
Eurochild, Children in alternative care – National Surveys- 2nd Edition January 2010
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr.1, Data intrării in vigoare : 27.08.1994;
Codul Civil al Republicii nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002;
Codul de procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05. 2003 Publicat 12.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 111-115, art Nr : 451 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003;
Codul de procedură penală nr. 122 din 14.03.2003, Publicat : 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003;
Codul penal al Republicii Moldova nr. 895 din 18.04.2002, Publicat: 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-74;
Legea privind actele de stare civilă nr.100, din 26.04.2001, Publicat : 17.08.2001 în Monitorul Oficial Nr. 97-99 art Nr : 765
Codul civil al României. Noul Cod Civil republicat 2011. Legea 287/2009 privind Codul civil;
Codul Familiei nr. 1316 din 26.10.2000, publicat : 26.04.2001 în Monitorul Oficial Nr. 47-48 art Nr : 210;
ALTE SURSE BIBLIOGRAFICE:
Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975,
Albu I., Funcția educativă a familiei în lumina Codului familiei, în S.U.B.B., Iurisprudentia, 1965,
Avram M. Filiația, Adopția națională și internațională, București, All Beck, 2001,
Bacaci AL, Duraitrachi V., Hagianu C. Dreptul familiei, – București: ALLBeck, 2001,
Balahur, D. Protectia drepturilor copilului ca principiu al asistentei sociale. Bucuresti. Editura ALL BECK, 2001,
Bodoașcă T., A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2012,.
Costin M., M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, Editura ALL BECK, 2001,
Cebotari Valentina, Dreptul familiei, Chișinău, 2004;
Demerji Maria. Ocrotirea constituțională a familiei în Republica Moldova / Demerji Maria ; cond. șt. : Ion Guceac… – Chișinău : Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, 2010
Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006;
Filipescu I.P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All, București, 1996;
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Tratat de drept civil român Voi. I. – București, 1928,
Ionașcu A., M. Mureșan, M.N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975;
Jacobs, White, Ovey, The European Convention on Human Rights, ed. a 5-a, Oxford University Press,
Parsons T., N.J. Smelser: Economy and society, Routledge and Kegan, Boston, 1984.
Robila Mihaela, Politica Familială pentru Republica Moldova, Noiembrie 2010,
Rudică T., Eu și celălalt. De la poziția egocentristă la poziția altruistă, Ed. Junimea, Iași, 1979.
Scripcaru, Gh. Medicina legala, vol II. Bucuresti, 1995,
Smochina, A. Istoria universala a statului si dreptului. Epoca Antica si Medievala. Chisinau: F. E. P. Tipografia centrala, 2002 ,
Stăniloaie D., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, București, 1978, citată în Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995,
Stănoiu A., M. VOINEA, Sociologia familiei, T.U.B., 1983,
Todd E., Modernizare și dezvoltare (coord. I. Drăgan), Universitatea București, 1992,
Weber M.: Economy and society, University of California Press, Berkeley, 1978
Алешина Ю.Е., Волович А.С. Проблемы усвоения ролей мужчины и женщины // Вопросы психологии. – 1991. – №4.
SURSE WEB:
1. http://legeaz.net/dictionar-juridic/actiune-in-contestarea-maternitatii (vizitat la 27.04.2015)
2. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_old.php (vizitat la 27.04.2015)
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE:
Convenția europeană asupra recunoașterii și executării deciziilor privind supravegherea copiilor și restabilirea supravegherii copiilor, adoptată la 20.05.1980 ; Legea de ratificare nr. 315-XV din 18.07.2003, în vigoare pentru Republica Moldova din 01.05.2004
Convenția privind obținerea pensiei de întreținere in străinătate, adoptată la 20.06.1956 la New York, Legea de aderare nr. 88-XVI din 20.04.2006, în vigoare pentru Republica Moldova din 23.08.2006;
Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, adoptată la 15.10.1975 la Strasbourg, Legea de ratificare nr. 722-XV din 07.12.2001, în vigoare pentru Republica Moldova din 15.06.2002;
Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 183 privind revizuirea Convenției (revizuită) asupra protecției maternității din 1952, adoptată la 15.06.2000 la Geneva, Legea de ratificare nr. 87-XVI din 20.04.2006, în vigoare pentru Republica Moldova din 28.08.2007;
Hotărârea din 7 februarie 2002, cauza Mikulić c. Croatiei, cererea nr. 53176/99;
Hotărârea pronunțată în cauza Mennesson c/Franța, nr. 65192/11, par. 41 și, respective, hotărârea pronunțată în cauza Labassee c/Franța, nr. 65941/11;
Hotărârea din 13.02.2003, cauza Odièvre v. France, cererea nr. 42326/98.
Hotărârea din 6 februarie 2001, cauza Bensaid c. Royaume-Uni, cererea nr. 44599/98;
Hotărârea din 15 mai 2006, cauza Succession Kresten Filtenborg Mortensen c. Danemark, cererea nr. 1338/03.
Hotărârea din 25 septembrie 2012, cauza Godelli c. Italiei, cererea nr. 33783/09.
Eurochild, Children in alternative care – National Surveys- 2nd Edition January 2010
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, Publicat : 12.08.1994 în Monitorul Oficial Nr.1, Data intrării in vigoare : 27.08.1994;
Codul Civil al Republicii nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002;
Codul de procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05. 2003 Publicat 12.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 111-115, art Nr : 451 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003;
Codul de procedură penală nr. 122 din 14.03.2003, Publicat : 07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110 art Nr : 447 Data intrarii in vigoare : 12.06.2003;
Codul penal al Republicii Moldova nr. 895 din 18.04.2002, Publicat: 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-74;
Legea privind actele de stare civilă nr.100, din 26.04.2001, Publicat : 17.08.2001 în Monitorul Oficial Nr. 97-99 art Nr : 765
Codul civil al României. Noul Cod Civil republicat 2011. Legea 287/2009 privind Codul civil;
Codul Familiei nr. 1316 din 26.10.2000, publicat : 26.04.2001 în Monitorul Oficial Nr. 47-48 art Nr : 210;
ALTE SURSE BIBLIOGRAFICE:
Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975,
Albu I., Funcția educativă a familiei în lumina Codului familiei, în S.U.B.B., Iurisprudentia, 1965,
Avram M. Filiația, Adopția națională și internațională, București, All Beck, 2001,
Bacaci AL, Duraitrachi V., Hagianu C. Dreptul familiei, – București: ALLBeck, 2001,
Balahur, D. Protectia drepturilor copilului ca principiu al asistentei sociale. Bucuresti. Editura ALL BECK, 2001,
Bodoașcă T., A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, București, 2012,.
Costin M., M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, Editura ALL BECK, 2001,
Cebotari Valentina, Dreptul familiei, Chișinău, 2004;
Demerji Maria. Ocrotirea constituțională a familiei în Republica Moldova / Demerji Maria ; cond. șt. : Ion Guceac… – Chișinău : Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, 2010
Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006;
Filipescu I.P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All, București, 1996;
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Tratat de drept civil român Voi. I. – București, 1928,
Ionașcu A., M. Mureșan, M.N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975;
Jacobs, White, Ovey, The European Convention on Human Rights, ed. a 5-a, Oxford University Press,
Parsons T., N.J. Smelser: Economy and society, Routledge and Kegan, Boston, 1984.
Robila Mihaela, Politica Familială pentru Republica Moldova, Noiembrie 2010,
Rudică T., Eu și celălalt. De la poziția egocentristă la poziția altruistă, Ed. Junimea, Iași, 1979.
Scripcaru, Gh. Medicina legala, vol II. Bucuresti, 1995,
Smochina, A. Istoria universala a statului si dreptului. Epoca Antica si Medievala. Chisinau: F. E. P. Tipografia centrala, 2002 ,
Stăniloaie D., Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, București, 1978, citată în Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995,
Stănoiu A., M. VOINEA, Sociologia familiei, T.U.B., 1983,
Todd E., Modernizare și dezvoltare (coord. I. Drăgan), Universitatea București, 1992,
Weber M.: Economy and society, University of California Press, Berkeley, 1978
Алешина Ю.Е., Волович А.С. Проблемы усвоения ролей мужчины и женщины // Вопросы психологии. – 1991. – №4.
SURSE WEB:
1. http://legeaz.net/dictionar-juridic/actiune-in-contestarea-maternitatii (vizitat la 27.04.2015)
2. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_old.php (vizitat la 27.04.2015)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stabilirea Si Contestarea Paternitatii Si Maternitatii Aspecte Teoretice Practice (ID: 129885)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.