Stabilirea Paternitatii

CAPITOLUL – I

INTRODUCERE

1. Noțiuni introductive privind filiația

Noțiunea de filiație desemnează legătura de sânge dintre un copil și părinții săi, rezultată din faptul concepției precum și din al nașterii .

Termenul de filiație are atât un sens larg cât și un sens restrâns. Intr-o interpretare extensivă, filiația semnifică un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un anumit strămoș al lui, un șir neîntrerupt de persoane între care dreptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil. In sens restrâns prin filiație se înțelege legătura biologică de sânge, directă și imediată, ce rezultă prin procrearea și nașterea dintre copil și fiecare din părinții săi.

Există mai multe criterii după care are loc clasificarea filiației:

În funcție de părintele la care se referă raportul de descendență al copilului, filiația se împarte în maternitate (filiația față de mamă) și paternitate (filiația față de tată);

După criteriul stării civile a părinților filiația poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Filiația, indiferent că este din căsătorie sau din afara căsătoriei, constituie izvorul rudeniei firești, o categorie cuprinzătoare, reunind atât persoanele care prin naștere descend unele din altele (rudenia în linie dreaptă) cât și persoanele care au un autor comun (rudenia în linie colaterală).

Raportul de filiație în linie ascendentă, care unește pe toți cei care descend dintr-un autor comun, se află la originea unui ansamblu de drepturi și obligații de natură personală și patrimonială dintre care amintim: dreptul ascendentului de a beneficia de atributele personalității transmise lui prin faptul nașterii (adică numele, domiciliul și statutul juridic), drept însoțit de corelativul sau – obligația de a beneficia, respectiv de a presta întreținere în caz de nevoie, vocația de a moșteni patrimonial autorilor săi.

Apare distincția dintre filiația fireasca, ce desemnează o legătură de sânge între copil și părinții săi și filiația din înfiere sau adopție, care se constituie prin actul juridic al înfierii, un caracter artificial.

Actul juridic al adopției produce efecte asemănătoare filiației firești. Pentru înflorirea armonioasă a persoanei sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, care să-i asigure un climat de fericire, de iubire și de înțelegere.

Pe cât posibil copilul trebuie menținut și crescut în familia sa de origine. Dacă acest lucru nu este posibil, urmează a se asigura copilului o familie permanentă, în care să fie crescut și format pentru a deveni folositor societății în care să se integreze fără dificultăți. Adopția oferă posibilitatea unei familii permanente copilului. Prin adopție copilul care este lipsit de părinți sau de îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorilor unde urmează a fi crescut ca și un copil firesc al acestora.

În studiul actual al legislației, împrejurarea că mama era sau nu era căsătorită în perioada concepției copilului, nu joacă un rol în ceea ce privește stabilirea maternității, faptele de dovedit fiind aceleași în ambele cazuri: nașterea copilului si identitatea acestuia.

În ceea ce privește stabilirea filiației față de tată este necesar să se dovedească faptul procreației copilului din relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat. Acest fapt nu poate fi dovedit cu certitudine. Se poate dovedi faptul negativ ca un copil nu rezulta din relațiile sexuale ale unei femei cu un anumit bărbat, dar nu se poate dovedi faptul pozitiv ca el a fost procreat de un anumit bărbat. Stabilirea filiației fața de tatăl din căsătorie diferă de cea fața de tatăl din afara căsătoriei.

În cazul filiației din căsătorie, stabilirea paternității este ușurata de prezumțiile referitoare la paternitate prevăzute de lege în art. 53 și în art. 61 din Codul Familiei, potrivit cărora tatăl copilului născut în timpul căsătoriei este soțul mamei, iar tatăl copilului născut după încetarea, desfacerea, desființarea căsătoriei este fostul soț al mamei dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei și s-a născut înainte de recăsătorirea mamei.

Pentru a stabili dacă copilul a fost conceput în timpul căsătoriei legiuitorul prevede prezumția absolută potrivit căreia timpul legal al concepției este cuprins între a 300 și a 180 zi dinaintea nașterii copilului.

În schimb stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei reclama dovedirea faptului procreației copilului din relațiile sexuale ale mamei cu un anumit bărbat, în vederea căruia legiuitorul nostru admite în mod liber orice fel de probă.

Filiația este izvorul rudeniei care produce numeroase efecte, unele din domeniul relațiilor juridice reglementate de Codul Familiei (drepturile si îndatoririle părinților față de copiii minori, obligația de întreținere, impedimente la căsătorie), iar altele în domeniul relațiilor juridice reglementate de alte coduri sau legi (vocația reciprocă la moștenire, dreptul la pensie de urmaș).

Codul Familiei a statornicit principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei, a cărui filiație este stabilită conform legii, are față de părinte și rudele acestuia, aceiași situație ca și situația legală a copilului din căsătorie. Fiind o legătură de sânge, filiația există independent de împrejurarea că părinții unei persoane erau sau nu erau căsătoriți la data nașterii sau a concepției.

2. Deosebiri dintre filiația față de mamă și filiația față de tată

În toate cazurile filiația produce efecte juridice numai în măsura în care este stabilită în condițiile determinate de lege.

Ca ordine de prioritate în stabilirea filiației, aceasta se stabilește mai întâi față de mama și apoi fața de tată. Aceasta pentru faptul material al nașterii copilului, care nu poate fi decât din mama sa, ca apoi concepția să fie stabilită tot în funcție de data nașterii. Aceasta duce obligatoriu la prioritatea maternității față de paternitate.

Între aceste doua feluri de filiație există deosebiri fundamentale:

a) Certitudinea maternității și prezumția paternității.

Filiația față de mamă rezultă din faptul material și evident al nașterii, ceea ce face dovada maternității să fie directă și neîndoielnică. În schimb, paternitatea nu poate fi dedusă din acest fapt material al nașterii, chiar daca nașterea a avut loc in timpul conviețuirii celor doi soți. Pentru stabilirea paternității legiuitorul a recurs la prezumție. Prin aceasta prezumția urmărește stabilirea posibilității faptice ca bărbatul respectiv să fie tatăl copilului, adică de faptul material si sigur.

Din acestea rezultă și certitudinea mamei prin însăși nașterea copilului dar și incertitudinea tatălui care nu are rol în nașterea copilului ci numai în concepția acestuia, fapt de asemenea material, dar care are loc cu mult înaintea nașterii și in condiții diferite.

Concepția nu poate fi precizată cu certitudine în timp. Nu poate fi stabilit bărbatul care a procreat într-un moment în care mama a întreținut relații sexuale cu mai mulți bărbați concomitent. Acest fapt face ca paternitatea să fie incertă și stabilirea ei nu poate fi făcută decât în baza unei prezumții.

b) Lipsa de deosebire dintre maternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei și deosebirea legala a paternității din căsătorie și cea din afara căsătoriei.

Legiuitorul nu face deosebirea nașterii unui copil a cărui mamă la data nașterii a fost căsătorita sau nu. Nașterea fiind un fapt material nu are relevanță juridică dacă mama a fost căsătorită sau nu la data nașterii.

La stabilirea paternității aceasta stare civilă a tatălui are relevanța juridică.

Un copil născut din mamă căsătorită sau necăsătorită va avea aceleași legături de rudenie cu rudele mamei sale, în schimb un copil născut din căsătorie va avea relații depline cu rudele tatălui și cu părintele său, la fel și copilul din afara căsătoriei va avea aceiași situație ca a copilului din căsătorie, cu condiția să aibă paternitatea stabilită.

Maternitatea este cert stabilita, prin faptul material al nașterii, pe când paternitatea trebuie stabilita prin prezența legii.

c) Elementele de stabilire a maternității și a paternității sunt diferite.

Codul Familiei în art. 47 alin. 1 stabilește că: “filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii”. Acesta este primul element pentru stabilirea maternității. Cel de-al doilea element în stabilirea maternității este identitatea copilului care trebuie să fie aceea a copilului pe care femeia respectivă l-a născut.

Ca urmare stabilirea maternității rezultă din stabilirea faptului ca o femeie a născut un copil și acel copil este cel pe care ea l-a născut. Din această cauză oricare ar fi modul de stabilire a maternității, certificatul de naștere, recunoașterea sau hotărârea judecătorească, elementele sau faptele materiale în temeiul căruia se face stabilirea maternității sunt întotdeauna nașterea și identitatea copilului .

În ce privește stabilirea paternității nici unul dintre aceste elemente nu constituie baza stabilirii acesteia.

Așa cum prevede Codul Familiei în art. 53 alin 1 si 2 paternitatea copilului se stabilește pe baza prezumției legale. În alin. 1 din art.53 legiuitorul stabilește prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, iar în alin.2 din același articol se stabilește prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei.

Faptul nașterii leagă doar momentul de stabilire a paternității prin stabilirea existentei căsătoriei în momentul nașterii sau a concepției fața de data nașterii.

d) Modul de stabilire a paternității și maternității.

Maternitatea poate fi stabilită prin certificatul de naștere prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

În ce privește paternitatea copilului, trebuie să facem distincția între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei, lucru ce nu are importanță la stabilirea maternității.

Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește prin prezumțiile legale de paternitate, după caz prin prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei (art.53 alin. 1 Codul Familiei) sau prin prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei (art.53 alin. 2 Codul Familiei ). Observăm că în ambele cazuri legea condiționează stabilirea paternității copilului prin existența unei stări civile a părinților și anume aceea de căsătoriți.

În ceea ce privește stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei conform art. 56 Codul Familiei, aceasta poate fi prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

Aceste moduri de stabilire a filiației sunt proprii paternității copilului din afara căsătoriei pentru care există în mod special numai prezumția legală prevăzută de art. 53 Codul Familiei. Ca urmare a acestor dispoziții legale, atât timp cât există aceasta prezumție de paternitate, nu poate fi atribuită copilului nici o altă paternitate.

3. Diferite moduri de stabilire a paternității

În ceea ce privește paternitatea copilului trebuie să facem distincția dintre copilul din căsătorie și copilul din afara căsătoriei, aspect ce nu are relevanță la stabilirea maternității. Codul Familiei reglementează paternitatea copilului din căsătorie prin art. 53-55, iar paternitatea copilului din afara căsătoriei prin art. 56-60.

Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește printr-una din cele doua prezumții legale de paternitate:

Prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei ( art. 53 alin 1);

Prezumția legală a copilului conceput în timpul căsătoriei ( art. 53 alin. 2 ).

Potrivit art. 53 “Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”.

Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama sa să fi intrat într-o noua căsătorilului conceput în timpul căsătoriei.

Faptul nașterii leagă doar momentul de stabilire a paternității prin stabilirea existentei căsătoriei în momentul nașterii sau a concepției fața de data nașterii.

d) Modul de stabilire a paternității și maternității.

Maternitatea poate fi stabilită prin certificatul de naștere prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

În ce privește paternitatea copilului, trebuie să facem distincția între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei, lucru ce nu are importanță la stabilirea maternității.

Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește prin prezumțiile legale de paternitate, după caz prin prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei (art.53 alin. 1 Codul Familiei) sau prin prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei (art.53 alin. 2 Codul Familiei ). Observăm că în ambele cazuri legea condiționează stabilirea paternității copilului prin existența unei stări civile a părinților și anume aceea de căsătoriți.

În ceea ce privește stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei conform art. 56 Codul Familiei, aceasta poate fi prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

Aceste moduri de stabilire a filiației sunt proprii paternității copilului din afara căsătoriei pentru care există în mod special numai prezumția legală prevăzută de art. 53 Codul Familiei. Ca urmare a acestor dispoziții legale, atât timp cât există aceasta prezumție de paternitate, nu poate fi atribuită copilului nici o altă paternitate.

3. Diferite moduri de stabilire a paternității

În ceea ce privește paternitatea copilului trebuie să facem distincția dintre copilul din căsătorie și copilul din afara căsătoriei, aspect ce nu are relevanță la stabilirea maternității. Codul Familiei reglementează paternitatea copilului din căsătorie prin art. 53-55, iar paternitatea copilului din afara căsătoriei prin art. 56-60.

Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește printr-una din cele doua prezumții legale de paternitate:

Prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei ( art. 53 alin 1);

Prezumția legală a copilului conceput în timpul căsătoriei ( art. 53 alin. 2 ).

Potrivit art. 53 “Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”.

Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama sa să fi intrat într-o noua căsătorie.”

Cum ambele prezumții sunt condiționate de existenta căsătoriei și de calitatea mamei de soție, fie la naștere fie la data concepției copilului, în practică ele sunt frecvent private ca formând o prezumție unică de paternitate.

În ceea ce privește stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, conform art. 56 din Codul Familiei, aceasta poate fi făcută :

prin recunoașterea tatălui;

prin hotărâre judecătorească.

Aceste moduri de stabilire a paternității sunt proprii copilului din afara căsătoriei, neputându-se aplica și paternității din căsătorie.

În stabilirea paternității din căsătorie și cea din afara căsătoriei exista deosebirile:

a) După cum am precizat, prezumția de paternitate se aplică numai în favoarea copiilor din căsătorie. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere voluntară de paternitate sau prin hotărâre judecătorească în urma acțiunii introduse de copil (art. 56 Codul Familiei ). Aceste moduri de stabilire a paternității din afara căsătoriei nu-și pot găsi aplicare în privința unui copil care se bucura de prezumția de paternitate;

b) În cazul filiației din afara căsătoriei, maternitatea și paternitatea sunt independente, pe când în cazul filiației din căsătorie stabilirea maternității duce, prin intermediul prezumției de paternitate, la stabilirea filiației față de tată.

Prin urmare între copilul din căsătorie și cel din afara exista deosebiri în ceea ce privește modul de stabilire a paternității.

CAPITOLUL – II

STABILIREA PATERNITĂȚII COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

Modul de acționare a paternității

Prezumția de paternitate este prevăzută în Codul Familiei la art. 53. Astfel copilul care s-a născut în timpul unei căsătorii îl are ca tata pe soțul mamei. Daca acel copil se va naște după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei, el va avea ca tată pe fostul soț al mamei, în situația în care a fost conceput în timpul căsătoriei, el va avea ca tată pe fostul soț al mamei, în situația în care a fost conceput în timpul căsătoriei iar nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat intr-o alta căsătorie.

Potrivit art. 51 , citat in art. 53, copilul nu va putea “ reclama o stare civila contrara acelei care rezulta din certificatul sau de naștere”. De astfel nimeni nu va putea contesta starea civilă care rezultă din certificatul de naștere al copilului.

În ceea ce privește modul de acțiune a paternității, el operează independent de prevederile certificatului de naștere a copilului, care ar putea să arate, de pildă, ca tatăl copilului este altcineva decât soțul mamei sau ca tatăl copilului este necunoscut.

S-a decis că beneficiază de prezumția de paternitate copilul care deși s-a născut în timpul căsătoriei, în actul său de naștere tatăl nu a fost trecut și nu a introdus nici acțiunea în tăgăduirea paternității.

În situația în care soțul mamei nu a trecut în registrul de stare civilă ca fiind tatăl copilului, este posibila introducerea unei acțiuni prin care să se constate paternitatea și să se ceară rectificarea actului de naștere.

De asemenea s-a decis că, în sensul articolului 10 din Decretul nr 278/1990, prin rectificarea unui act de stare civilă trebuie să se înțeleagă nu numai o îndreptare a unei erori de înregistrare, ci și o îndreptare a oricăror neconcordanțe, intervenite ulterior înregistrării, între datele consemnate în registrul de stare civilă și exactă starea civilă a părinților.

Putem afirma, în cele din urmă, că prezumția de paternitate reflectă înfăptuirea principiului monogamiei căsătoriei în țara noastră.

2. Situația copilului născut în timpul căsătoriei

Art. 23 din Codul Familiei instituie în alin. 1 o regulă fixă și anume: “Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.”

Așadar pentru a beneficia de prezumția de paternitate este suficient, ca la data nașterii copilului, mama lui sa fie căsătorita și prin urmare soțul ei este prezumat ca fiind tatăl copilului.

Referitor la situația copilului “ea se prezintă sub forma simplă a copilului ce a rezultat în timpul căsătoriei ce a rezultat în timpul căsătoriei” dintre cei doi soți. Astfel, se instituie un raport de filiație între copil si tată. Dovada acestui raport se va face cu certificatul constatator al nașterii care atestă că acel copil este născut din părinți căsătoriți. Dacă neintenționat în certificatul constatator al nașterii nu s-a făcut mențiunea că mama este căsătorită, dovada raportului de filiație față de tată, va fi completata cu certificatul de căsătorie al mamei.

Trebuie menționat însa că de acest raport de filiație dintre copil si tatăl său nu se pot bucura copiii născuți în timpul unei conviețuiri de fapt în afara căsătoriei, chiar dacă aceasta stare este notoriu și de lungă durată. Prin măsura luată, legiuitorul a încurajat constituirea unei familii si a înțeles să protejeze copiii născuți în timpul căsătoriei.

Așadar: “ odată dobândit statutul civil de copil născut în timpul căsătoriei mamei, acesta nu poate fi modificat printr-un act de recunoaștere voluntara a paternității de către alt bărbat”. De altfel nici mamei acelui copil nu-i este admisă o acțiune pentru stabilirea paternității unui alt bărbat. Astfel, prezumția legală de paternitate, în timpul căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei, nu poate fi înlăturată decât printr-o acțiune de tăgăduire a paternității, nicidecum prin înregistrarea copilului la oficiul de stare civila pe numele concubinului mamei. În situația aceasta, când înscrierea copilului s-a făcut pe numele altei persoane decât soțul mamei, urmează ca actul de naștere sa fie rectificat în mod corespunzător.

Deci, chiar daca tatăl nu a fost trecut în actul de naștere, copilul beneficiază de prezumția de paternitate din moment ce a fost născut în timpul căsătoriei iar tatăl nu a introdus acțiunea de tăgăduire a paternității.

Astfel, “prin acțiunea înregistrată la data de 25 aprilie 1972 la Judecatoria Alexandria, C.M. domiciliată în comuna Drăgănești Vlașca din județul Teleorman a chemat in judecata pe M.C. domiciliat în comuna Stejarul Teleorman, cerând obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pentru minorii ei A.D. născut la data de 18 februarie 1970 si C.D. născută la data de 24 februarie 1972”.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat ca fiind despărțită în fapt de soțul ei, acesta nu a contribuit la întreținerea celor doi minori.

Judecatoria Alexandria, prin sentința civilă nr.1266 din 10 iulie 1972, a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantei cu titlu de pensie de întreținere pentru minorul A.D. cate 200 de lei lunar cu începere de la data introducerii acțiunii și până la majoratul copilului.

Capătul de acțiune referitor la plata pensiei de întreținere cuvenita minorei C.D. a fost respins pe considerentul că în certificatul de naștere al minorului, pârâtul nu este trecut ca fiind tată al acesteia.

Recursul introdus de pârât împotriva menționatei sentințe a fost respins ca tardiv de Tribunalul Județului Teleorman prin decizia civila nr. 595 din 14 septembrie 1972.

Prin recursul extraordinar declarat de procurorul general se critică hotărârea instanței de fond pe motiv ca, prin soluția pronunțată, s-a nesocotit prevederile art. 53 Codul Familiei. Se cere casarea prin consecință și a deciziei tribunalului.

Critica este justificata. Este de necontestat că reclamanta este căsătorită cu pârâtul, căsătoria dintre ei nefiind desfăcută cu divorț.

Mai rezultă din actele dosarului că cei doi minori pentru care reclamanta pretinde a se stabili pensie de întreținere sunt născuți în timpul căsătoriei părților. Potrivit prevederilor înscrise în art. 53 alin. 1 Codul Familiei, copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.

Fața de menționata dispoziție și întrucât soțul mamei nu a introdus acțiune în tăgăduirea paternității celor doi copii – situație de asemenea neconstatată în cauza – pârâtul este considerat tatăl acestora și ținut la obligația de întreținere prevăzută de art. 86 Codul Familiei.

Împrejurarea că în certificatul de naștere al minorei C.D. nu s-a menționat ca pârâtul este tatăl acesteia este nerelevant față de prezumția de paternitate de care beneficiază copila în temeiul menționatei dispoziții înscrise în art. 53 alin.1 Codul Familiei.

3. Situația copilului conceput în timpul căsătoriei dar născut după încetarea ori desfacerea căsătoriei, declararea nulității sau anularea căsătoriei

La analiza situației copilului conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea, desfacerea, declararea nulității sau anularea ei, trebuie pornit de la textul art. 53 alin. 2 Codul Familiei care prevede: “copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, daca a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua căsătorie”.

De aici rezulta doua cerințe de aplicare a acestei prezumții si anume:

se cere ca nașterea copilului sa fi avut loc la cel mult 300 de zile de la data încetării, desfacerii sau desființării căsătoriei;

se cere expres ca mama copilului sa nu fi intrat intr-o noua căsătorie, atunci “ se va aplica prezumția de paternitate prevăzută la art. 53 alin. 1 Codul Familiei, tatăl copilului fiind soțul mamei din noua căsătorie timpul căruia s-a născut”.

In situația în care copilul s-a născut după “constatarea sau anularea căsătoriei, se considera conceput în timpul căsătoriei, deoarece în privința lui nulitatea nu produce nici un efect”.

Exista însa și situația în care actualul soț al mamei tăgăduiește cu succes paternitatea. Atunci, tata copilului va fi fostul soț al mamei. Dar dacă și acesta ar reuși într-o acțiune în tăgada paternității, copilul va deveni retroactiv copil din afara căsătoriei.

In vechiul cod civil roman de la 1865 era prevăzută doar o singura prezumție de paternitate, iar ea se întemeia pe concepția copilului în timpul căsătoriei (art. 286). Ca urmare, copilul care s-a născut în timpul căsătoriei, dar înainte de împlinirea a 180 de zile de la data încheierii acesteia, nu se bucura, cu unele excepții, de beneficiul prezumției de paternitate. Aceste excepții erau prevăzute la art. 288 a Codului Civil de la 1865 care prevedea ca: “ Bărbatul nu va putea tăgădui paternitatea copilului născut înainte de 180 de zile de la data căsătoriei, în următoarele cazuri:

dacă a știut mai înainte de căsătorie ca femeia este însărcinată;

dacă a asistat , când s-a făcut actul de naștere și dacă acel act este subscris de el sau conține declarațiunea sa, ca nu știe subscrie”

După cum li se aplica sau nu prezumția de paternitate, copiii erau numiți legitimi sau nelegitimi, cu precizarea ca aceștia din urmă puteau fi legitimați în anumite cazuri prevăzute de art. 394 Codul familiei de la 1865.

Astfel: “copiii născuți sau concepuți afara din căsătorie, vor fi legitimați prin căsătoria făcută după naștere între tatăl și mama lor când aceștia îi vor recunoaște fie prin actul de naștere, fie prin act autentic anterior căsătoriei, fie prin actul chiar de căsătorie”.

CAPITOLUL – III

STABILIREA PATERNITĂȚII COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

Secțiunea I.

Stabilirea filiației față de tată prin recunoaștere

Noțiune

Recunoașterea este actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său.

Art.57 alin.2 Codul Familiei prevede că poate fi recunoscut numai copilul conceput și născut în afara căsătoriei. Recunoașterea copilului din căsătorie nu produce efecte juridice. Prezumția legală de paternitate poate fi înlăturată numai prin tăgăduirea paternității.

Din categoria copiilor care pot fi recunoscuți fac parte și copiii din căsătorie, dar cărora li s-a tăgăduit paternitatea, iar datorită acestui fapt ei devin copii din afara căsătoriei.

Copilul din afara căsătoriei are aceiași situație ca și copiii din căsătorie dar eset necesar a se stabili filiația. Primul care este interesat în stabilirea paternității din afara căsătoriei este copilul pentru a-i fi stabilită situația juridică față de tată și rudele acestuia.

Caracterele recunoașterii

Recunoașterea de paternitate prezintă aceleași caractere ca și recunoașterea de maternitate și anume:

este un act care nu poate fi făcut decât personal de către tatăl copilului sau prin mandatar, dar acesta din urma are nevoie de procură specială și autentică;

pentru efectuarea recunoașterii de paternitate nu este cerută capacitatea necesară pentru săvârșirea actelor juridice ci discernământul necesar astfel încât minorul și cel pus sub interdicție în momentele lui de luciditate pot face recunoașterea de paternitate fără vreo încuviințare prealabilă în acest sens;

recunoașterea de paternitate este un act declarativ de filiație care produce efecte retroactive;

este un act unilateral și nu poate fi revocat.

3 . Conflictul aparent între paternitățile din afara căsătoriei

Copilul recunoscut poate introduce acțiunea în stabilirea paternității față de un alt bărbat decât cel ce a făcut recunoașterea, deoarece nu există un text de lege care să oprească aceasta. Hotărârea judecătorească prin care se stabilește paternitatea din afara căsătoriei îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii anterior făcute. Astfel rămâne valabilă ultima paternitate stabilită. Această soluție se justifică prin aceea că pe de o parte hotărârea judecătorească intervenită este opozabilă tuturor celor care au participat la proces. De exemplu dacă cel ce a făcut recunoașterea nu a participat la proces hotărârea judecătorească intervenită îi este opozabilă până la dovedirea contrară pe cale judecătorească. Dacă a participat la proces, hotărârea judecătorească își produce efectele în ceea ce-l privește cu autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, reclamantul în acțiunea pentru stabilirea paternității nu are obligația să administreze vreo probă în contestarea recunoașterii anterior săvârșite. De aceea în literatura juridică se admite că: în cazul pe care-l avem în vedere este valabilă numai paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească deși este ulterioară recunoașterii de paternitate.

Problema se pune care este soluția daca cel care a recunoscut copilul reușește apoi să facă dovada contrară hotărârii judecătorești de stabilirea paternității. In acest caz hotărârea judecătorească nemaifiindu-i opozabilă, recunoașterea este valabilă. De altfel, dovada contrară hotărârii judecătorești de stabilire a paternității implică o nouă recunoaștere în fața instanței judecătorești.

În situația inversă, copilul care și-a stabilit paternitatea prin hotărâre judecătorească nu poate fi recunoscut ulterior de un alt bărbat care pretinde că este tatăl copilului deoarece hotărârea este opozabilă până la proba contrară făcută pe cale judecătorească. In asemenea situație, pentru ca recunoașterea să fie valabilă, trebuie mai întâi să se facă dovada contrară hotărârii judecătorești de stabilire a paternității și apoi să se recunoască acel copil.

În anumite cazuri, recunoașterea de paternitate poate prezenta anumite particularități. Astfel, să presupunem că un copil este născut de o femeie căsătorită, soțul ei fiind dispărut. Copilul beneficiază de prezumția de paternitate. In consecință, recunoașterea de paternitate a acestui copil este lovită de nulitate absolută. Dacă după recunoașterea de paternitate, soțul mamei este declarat mort, iar data decesului stabilită prin hotărâre judecătorească este anterioară concepției copilului, aceste este din afara căsătoriei deoarece hotărârea își produce efectele retroactiv până la data amintită. In această situație, recunoașterea de paternitate a copilului, deși inițial a fost nulă acum este valabilă deoarece a dispărut cauza de nulitate. Dacă soțul mamei copilului reapare și se anulează hotărârea declarativă de moarte , înseamnă că acel copil este declarat din căsătorie, astfel că recunoașterea de paternitate este din nou lovită de nulitate absolută. In cazul în care soțul mamei ar tăgădui paternitatea copilului, acesta se consideră din afara căsătoriei, iar recunoașterea este iarăși valabilă. In situațiile amintite recunoașterea se consideră nulă sau valabilă de drept, hotărârea judecătorească ce ar fi intervenit constatând numai după caz nulitatea sau valabilitatea recunoașterii.

Copilul conceput poate fi recunoscut de către un bărbat care pretinde că este tatăl lui însă recunoașterea își produce efectele nu mai dacă la naștere copilul este din afara căsătoriei.

Să presupunem că după recunoaștere, dar înainte de nașterea copilului mama acestuia se căsătorește. Copilul beneficiază de prezumția de paternitate. Este un caz aparent de dublă paternitate. Dacă soțul mamei tăgăduiește paternitatea copilului acesta este din afara căsătoriei, iar recunoașterea care a fost făcută dinainte de naștere este valabilă. Copilul având paternitatea stabilită deoarece a dispărut cauza de nulitate a recunoașterii.

4. Copiii a căror paternitate poate fi recunoscută

Art.56 Codul Familiei stabilește în principal că: “filiația față de tată se stabilește în afara de cazurile prevăzute de art.53 prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească”, iar textul imediat următor, adică: art.57 alin 1 dispune: “copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”.

Din coroborarea acestor texte rezultă că pot fi recunoscuți numai copiii din afara căsătoriei sau mai precis copiii care nu beneficiază de niciuna din cele două prezumții de paternitate prevăzute de art.53 alin I și II Codul Familiei. Se încadrează în această categorie în primul rând copiii care au fost deopotrivă concepuți și născuți în afara căsătoriei decât copiii a căror mamă nu este căsătorită nici în momentul nașterii copilului, nici anterior în momentul concepției acestuia dar și copiii din căsătorie care ca urmare a tăgadei de paternitate a soțului devin copii din afara căsătoriei.

Spre deosebire de recunoașterea maternității care nu este admisă decât dacă nașterea copilului nu a fost înregistrată la starea civilă sau dacă copilul a fost înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, recunoașterea paternității este admisă fără restricție în folosul tuturor copiilor din afara căsătoriei indiferent dacă și cum au fost înregistrați în registrul de stare civilă. Această concluzie rezultă indirect din prevederile art. 57 alin II Codul Familiei potrivit căruia recunoașterea se poate face și “prin declarația făcută la serviciul de stare civilă” fie odată cu înregistrarea nașterii, fie după această dată”.

Cu toate acestea, dacă un copil din afara căsătoriei este înregistrat la starea civilă ca un copil din căsătorie ( fie prin eroare, rea credință, etc), recunoașterea lui de către tatăl din afara căsătoriei nu poate fi primită decât după ce în prealabil s-a exercitat și a fost admisă o acțiune în contestarea paternității copilului aparent din căsătorie.

Posibilitatea recunoașterii copilului conceput dar încă nenăscut.

Față de dispozițiile articolului din Decretul nr.31 din 1954 privind persoanele fizice și cele juridice potrivit căruia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție, însă numai dacă se naște viu si ale articolului 57 din Codul Familiei s-au formulat soluții diferite cu privire la posibilitatea recunoașterii copilului conceput dar încă nenăscut. Astfel, plecându-se de la modul de redactare a dispozițiilor art.57 din Codul Familiei potrivit căruia poate fi recunoscut “copilul conceput și născut în afara căsătoriei” s-a susținut inițial că “singură concepția copilului nu este suficientă pentru efectuarea recunoașterii deoarece este posibil ca să se nască în timpul când mama lui s-a căsătorit și recunoașterea lui ar fi lovită de nulitate absolută ca referindu-se la un copil duin căsătorie. In sprijinul acestei ipoteze s-a invocat și textul art.57 alin II din Codul Familiei potrivit căruia recunoașterea se face prin declarație la serviciul de stare civilă “ fie odată cu nașterea, fie după această dată”, de unde concluzia că nu se putea face și înainte de această dată.

Ulterior însă, marea majoritate a literaturii a admis soluția recunoașterii copilului conceput dar nenăscut formulându-se în acest sens trei teze.

Potrivit primei teze se socotește că un astfel de copil (conceput dar încă nenăscut) poate fi recunoscut pentru că acesta este interesul copilului și pentru că ”infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodes ejuis agitur, iar dacă mama între timp se căsătorește și copilul se naște în timpul căsătoriei urmează ca recunoașterea să fie nulă pentru că s-a recunoscut un copil din căsătorie.

A doua teză susține ideea că recunoscându-se un copil conceput dar încă nenăscut, recunoașterea este încă sub condiția suspensivă că la naștere acesta să aibă situația juridică, de copil din afara căsătoriei.

În cea de a treia teză pornindu-se de la ideea de nulitate ca sancțiune juridică civilă intervine numai pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului ori în problema pe care o discutăm de la data recunoașterii mama copilului nu era căsătorită, deci actul recunoașterii putea fi legal și valabil făcut.

Autorii acestei teze susțin că modificarea ulterioară a situației de fapt nu poate afecta valabilitatea actului ci numai eficacitatea lui. Prin urmare odată cu căsătoria femeii al cărui copil conceput dar nenăscut a fost recunoscut această recunoaștere valabil făcută va deveni caducă. Pe de altă parte în anihilarea celeilalte teze, autorii aduc argumentul potrivit căruia mărturisirea unui fapt nu poate fi condiționată ci pură și simplă.

Posibilitatea recunoașterii copilului din afara căsătoriei după ce acesta a decedat

Prevăzută expres în teza finală a primului aliniat din art.57 din Codul Familiei, care dispune că “după moartea copilului acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești”. Prin impunerea acestei condiții, legiuitorul a urmărit să împiedice recunoașterea de paternitate interesată făcută de tată numai în scopul de a veni la moștenirea copilului decedat.

Posibilitatea recunoașterii copilului major din afara căsătoriei

Niciun text de lege și nici o rațiune de alt ordin nu limitează posibilitatea recunoașterii copilului din afara căsătoriei în raport cu vârsta acestuia. Vor putea fi recunoscuți de tatăl lor nu numai copiii minori, ci și cei care au ajuns la vârsta majoratului (în acest sens pledează si dispozițiile art.57 alin. I si II din Codul Familiei, potrivit căruia, copilul decedat poate fi recunoscut de către tatăl său numai dacă aq lăsat descendenți firești, ceea ce presupune de cele mai multe ori că a depășit vârsta minorității).

În literatura de specialitate s-a precizat că pentru admisibilitatea și valabilitatea recunoașterii paternității din afara căsătoriei nu se cere nicio condiție privitoare la diferența de vârstă dintre cel ce recunoaște și cel recunoscut, dar în cazul unei acțiuni în contestarea recunoașterii ca necorespunzătoare adevărului lipsa unei diferențe morale de vârstă între copil și tatăl ce l-a recunoscut poate fi luată în considerație ca un indiciu în sensul că recunoașterea nu ar fi conform adevărului.

Precizăm că anterior adoptării Codului Familiei, Decretul nr.130 din 1949 făcea distincție între copilul minor și cel major în sensul că recunoașterea acestuia din urmă se putea face valabil numai cu consimțământul copilului.

Problema recunoașterii unui copil din afara căsătoriei, deja recunoscut de un alt bărbat

În lipsa oricăror precizări legislative această problemă a fost controversată în literatura juridică. Într-o opinie, copilul deja recunoscut, poate fi recunoscut de un alt bărbat care se pretinde a-i fi adevăratul tată căci nimic nu se opune la aceasta, iar delegatul de stare civilă nu poate refuza înregistrarea acestei noi recunoașteri urmând ca situația neclară a paternității copilului să fie lămurită de îndată ce primul interesat va introduce acțiunea în contestarea uneia din recunoașteri ca neadevărată.

Într-o altă opinie, copilul deja recunoscut ar putea fi recunoscut de un alt bărbat care n-ar avea cunoștință de existența recunoașterii anterioare, dar delegatul de stare civilă ar trebui să refuze înregistrarea noii recunoașteri câtă vreme cea dintâi n-a fost înlăturată prin acțiune în contestare, căci altfel “ar însemna efectuarea unui șir de altfel de înscrieri care nu ar duce decât la prejudicierea intereselor copilului a cărui filiație ar fi în funcție de capriciile persoanelor care fac asemenea recunoașterii.

A treia părere susține că o nouă recunoaștere nu poate avea loc căci “prima recunoaștere trebuie să-și producă efectele până în momentul în care bărbatul care se pretinde și el tatăl copilului din afara căsătoriei va dovedi pe calea prevăzută de art. 58 Codul Familiei, că prima recunoaștere nu corespunde adevărului”.

5. Formele și efectele recunoașterii de paternitate

Art.57 alin II Codul Familiei recunoaște paternitatea copilului din afara căsătoriei “se face prin declarația făcută la serviciul de stare civilă fie odată cu înregistrarea nașterii fie după această dată, recunoașterea poate fi făcută și prin înscris autentic sau prin testament”.

Din aceste prevederi rezultă neîndoielnic caracterul solemn al actului juridic al recunoașterii paternității unui copil din afara căsătoriei și se deduce firesc concluzia că o recunoaștere care nu îmbracă una din formele prevăzute de lege nu poate produce efecte fiind lovită de nulitate absolută.

Recunoașterea paternității din afara căsătoriei îmbracă una din următoarele forme:

declarație făcută de serviciul de stare civilă

Textul citat al art. 57 alin II din Codul Familiei prevede că recunoașterea se poate face fir odată cu înregistrarea nașterii, situație în care în actul de naștere se va trece numele tatălui care recunoaște copilul, fie după această dată, situație în care declarația urmează a se înregistra prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului la starea civilă de la locul nașterii sau înregistrării ei.

Este însă evident că în primul caz recunoașterea trebuie făcută chiar la serviciul de stare civilă la care se înregistrează nașterea copilului.

În cel de-al doilea caz insă, când recunoașterea se face ulterior, ea poate fi făcută la orice serviciu de stare civilă din țară care o va comunica ulterior în vederea înregistrării prin mențiune pe marginea actului de naștere la serviciul de stare civilă la care nașterea a fost făcută.

act autentic

Sunt considerate acte autentice atât cele întocmite și certificate în fața notarului public cât și cele întocmite în limitele competenței lor de alte organe ale statului.

Recunoașterea făcută în fața organelor judecătorești în cursul unui proces este o recunoaștere prin act autentic. Totuși instanța judecătorească are îndatorirea de a verifica recunoașterea pentru că s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și să nu poată fi recunoscut. Constatând recunoașterea pârâtului făcută la interogatoriu și paternitatea astfel stabilită, instanța are obligația să depună înregistrarea recunoașterii la serviciul de stare civilă. In cazul în care recunoașterea s-a făcut prin răspunsul făcut la interogatoriu, pentru valabilitatea recunoașterii este obligatoriu semnătura pârâtului precum și a președintelui și a grefierului, pe când în cazul recunoașterii spontane în fața instanței și consemnată în încheierea de ședință sau în practicarea hotărârii, recunoașterea este valabilă chiar fără semnătura autorului ei. dacă s-au respectat solemnitățile prevăzute de lege pentru acest fel de act.

Cu toate acestea recunoașterea de paternitate făcută prin răspunsul tatălui la interogatoriu luat într-un proces penal, n-a fost considerată o recunoaștere prin act autentic. Recunoașterea făcută în fața instanței judecătorești în cursul unui proces trebuie însă făcută printr-o declarație sau un răspuns neechivoc al tatălui din care să reiasă în mod cert identificarea și recunoașterea copilului.

testamentul

Legea permite alături de întreaga literatură juridică folosirea oricărei forme de testament: autentic, mistic, olograf și chiar printr-un testament privilegiat admis de lege prin împrejurări excepționale: război, calamități naturale, călătorii. etc. Totuși, anumite acte sau dispoziții cu caracter testamentar reglementate de lege în materii speciale dar care nu încalcă forma unui testament (cum sunt de exemplu cauzele dintr-un livret de economii la CEC) nu pot cuprinde și recunoașteri de paternitate.

Pentru a fi valabilă recunoașterea de paternitate trebuie să fie cuprinsă într-un testament care îndeplinește toate condițiile de valabilitate prevăzute de lege. De asemenea, recunoașterea de paternitate este invocată deoarece ea este distinctă față de celelalte dispoziții testamentare.

În ceea ce privește efectele recunoașterii de paternitate principalul efect constă în aceea că recunoașterea de paternitate este valabilă când face dovada existenței filiației dintre copil și tatăl său. Copilul recunoscut va beneficia deplin de drept de prevederile art.63 Codul Familiei potrivit căruia” copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin filiație sau hotărâre judecătorească are față de părinte și rudele acestuia aceiași situație ca situația legală a copilului din căsătorie”. Acest efect se produce retroactiv de la data nașterii (sau în ceea ce privește dreptul chiar de la data concepției copilului). Astfel între tată și copilul din afara căsătoriei prin care l-a recunoscut vor exista toate drepturile și îndatoririle care există între copilul din căsătorie și soțul mamei sale.

Legătura de filiație astfel stabilită între copil și descendenții săi de o parte și tatăl care l-a recunoscut și rudele acestuia, pe de altă parte va produce toate consecințele juridice pe care legea le leagă de rudenia firească, consecințe privitoare la numele copilului, domiciliul acestuia, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, etc.

În ceea ce privește numele de familie al copilului recunoscut, art.64 Codul Familiei, dispune “ copilul din afara căsătoriei dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost stabilită”. In cazul în care filiația a fost ulterior stabilită și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințarea copilului să poarte numele acestuia din urmă. In cazul în care copilul a fost recunoscut, în același timp de ambii părinți, se aplică dispozițiile art. 62 alin. I, adică numele de familie al copilului se stabilește în același mod în care se stabilește și numele din căsătorie a căror părinți au un nume de familie comun.

6. Contestarea recunoașterii paternității

Contestarea recunoașterii de paternitate este mijlocul juridix folosit de persoana îndreptațită pentru a contesta filiația față de tată.

Deși recunoașterea de paternitate este irevocabilă, totuși, ea poate fi contestată conform art.58 alin. 1 Codul Familiei, atunci când nu corespunde adevărului.

În ceea ce privește persoanele care pot contesat recunoașterea de paternitate, acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate se poate face de către orice persoană care are un interes patrimonial sau nepatrimonial ( art. 58 Codul Familiei). In sfera persoanelor interesate se pot găsi: copilul recunoscut, moștenitorii copilului recunoscut,mama copilului recunoscut, bărbatul care a făcut recunoașterea, moștenitorii bărbatului care a făcut recunoașterea, bărbatul care a făcut recunoașterea anterior pe același copil , moștenitorii acestuia, procurorul care poate acționa în temeiul art. 45 Codul de procedură civilă și art. 47 din Decretul nr. 32 din 1954.

Recunoașterea copilului din afara căsătoriei făcută de tată în cadrul acțiunii de stabilire a paternității, care a fost admisă prin hotărâre judecătorească trecută la puterea lucrului judecat, nu poate fi contestată conform art.58 alin. 1 Codul Familiei, deoarece pe de o parte, acest text se referă la recunoașterea extrajudiciară, ca act autonom de stabilire a paternității nu la constatarea ei prin hotărâre judecătorească iar pe de altă parte pentru că împotriva unei asemenea hotărâri sunt deschise numai căile de atac ordinare și extraordinare.

Datele de stare civilă ale unei persoane trebuie să corespundă adevărului, chestiunile referitoare la statutul persoanei interesând în mod deosebit, cu toate implicațiile ce decurg în privința raporturilor nepatrimoniale și patrimoniale în care este angajată. Legea a consacrat printr-o dispoziție expresă oricărei persoane de a contesta acea recunoaștere ce nu corespunde realității. Contestarea poate fi făcută în orice termen pentru stabilirea situației reale reale, partea interesată precum și instanța având latutudinea de a administra toate probele pe care le-ar considera necesare potrivit art. 49 Codul Familiei.

Atunci când acțiunea de contestare este introdusă de către mamă, de cel recunoscut sau de către descendenții acestuia, sarcina probei revine autorului recunoașterii ori moștenitorilor săi (art.58 alin. 2 Codul Familiei).

Acțiunea în contestarea paternității este imprescriptibilă, deoarece legea nu prevede niciun termen în care trebuie introdusă.

În cazul în care acțiunea de contestare a recunoașterii paternității este admisă, se înlătură, cu efect retroactiv, filiația care a fost stabilită prin recunoaștere.

Prin această schimbare ce intervine în starea civilă a copilului se pot determina, în condițiile legii, efectele cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească obligațiile de întreținere, succesiunea.

În cazul contestării recunoașterii, pot apărea unele probleme cu privire la numele pe care-l va avea copilul:

1) În situația în care copilul nu are stabilită filiația față de mamă, lucru care se întâlnește foarte rar. În această situație, copilul urmează a reveni la numele avut anterior recunoașterii de paternitate, sau la numele stabilit de autoritatea tutelară;

2) În situația în care copilul are stabilită filiația față de mamă, el urmează a reveni la numele mamei, nume pe care l-a dobândit potrivit art.64 alin. 1 Codul Familiei. Este posibil ca mama copilului să-și fi schimbat numele pe cale administrativăsau să-l fi modificat ca urmare a schimbării stării civile, de exemplu s-a căsătorit sau a divorțat.

Așadar, în cazul în care mama și-a schimbat numele pe cale administrativă, copilul nu poate să ia numele mamei schimbat, deoarece numai acesteia i s-a încuviințat să poarte acest nume. Admiterea contestării recunoașterii de paternitate exclude posibilitatea pentru copil de a purta numele celui care îl recunoaște, copilul neputând să revină la numele mamei, afară de cazul în care i s-ar încuviința tot pe cale administrativă să aibă același nume cu mama sa. În cazul în care mama copilului s-a căsătorit între timp, modificându-și numele în ipoteza în care aceasta ia numele soțului, copilul nu poate lua numele actual al mamei, adică numele soțului sau un nume format din numele reunite ale celor doi soți.

De asemenea dacă mama copilului ar fi divorțat iar în urma divorțului are un nume diferit de cel în timpul căsătoriei, pe care l-a avut copilul înainte de recunoaștere, este greu de admis că acel copil poate să ia numele actual al mamei, adică cel după divorț, care este diferit de cel pe care copilul l-a avut înainte de recunoașterea contestată, deoarece pentru el ar însemna un nume nou față de acela pe care l-a avut înainte, cât și după recunoașterea de paternitate apoi contestată.

În toate aceste cazuri copilul revine la numele de familie pe care l+a avut înainte de cel pe care l-a luat ca urmare a recunoașterii de paternitate, copilul putânjd să aibă un nume de familie diferit de cel al mamei sale, deși are filiația stabilită numnai față de aceasta.

7. Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate

Recunoașterea de paternitate cu nerespectarea dispoziției art.57 Codul Familiei este lovită de nulitate absolută, de exemplu, dacă recunoașterea este făcută cu nerespectarea formei în care poate fi făcută, adică, prin declarația la starea civilă, prin înscris autentic sau testament. De asemenea este lovită de nulitate absolută și recunoașterea care privește copilul din căsătorie când a fost recunoscut un copil mort, dar care nu a lăsat descendenți firești, atunci când recunoașterea s-a făcut de către tată, personal sau prin mandatar special și cu procură autentică.

S-a pus problema dacă recunoașterea de paternitate poate fi anulată pentru vicii de consimțământ. Într-o opinie s-a susținut că recunoașterea de paternitate nu poate fi anulată pentru vicii de consimțământ, ea poate fi contestată dacă nu corespunde adevărului. Într-o altă opinie s-a susținut faptul că „recunoașterea de paternitate nu poate fi anulată pentru dol sau violență, iar în ceea ce privește eroarea se face următoarea distincție: dacă eroarea se produce asupra identității persoanei recunoscute, acțiunea în nulitate relativă va fi primită; dacă eroarea privește însăși filiația, acțiunea în nulitate relativă se confundă cu acțiunea în contestarea recunoașterii făcute”.

Dovada viciilor de consimțământ se face potrivit dreptului comun. Pentru efectuarea recunoașterii de paternitate nu se cere capacitatea de exercițiu necesară săvârșirii actelor juridice, ci numai discernământul necesar, nepunându-se problema nulității relative a recunoașterii pentru incapacitate de exercițiu.

Ambele forme de nulitate produc aceleași efecte, ele având loc atât pentru trecut cât și pentru viitor până la data când recunoașterea s-a produs. Recunoașterea lovită de nulitate absolută sau relativă se consideră că nu a avut loc, copilul va avea aceiași situație juridică pe care a avut-o și înainte de data recunoașterii, deci fără paternitatea stabilită.

Secțiunea II

Stabilirea filiației față de tată pe cale judiciară

1. Acțiunea în justiție pentru stabilirea paternității din afara căsătortiei

„Această acțiune este în reclamație de stare civilă și are ca obiect determinabil pe calea justiției a legăturilor de filiație dintre copilul din afara căsătoriei și tatăl său”.

Potrivit art.63 Codul Familiei, copilul din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotarâre judecătorească are față de părinte și rudele acestuia aceiași situație ca și cea legală a copilului din căsătorie. De asemenea, art.53 Codul Familiei arată că copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Copilul care beneficiază de prezumpția de paternitate nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității împotriva unui alt bărbat decât soțul mamei, această acțiune fiind fiind admisibilă fie că tatăl este trecut în actul de naștere al copilului, fie că în acest act este trecută o altă persoană decât tatăl, fie că actul nu este completat la rubrica privind tatăl.

Legea nu determnă cazurile în care se poate stabili, prin acțiunea în justiție, filiația față de tatăl din afara căsătoriei, aceasta putându-se introduce în toate situațiile în care este vorba de un copil din afara căsătoriei. Copilul din căsătorie nu poate introduce această acțiune pentru că al beneficiază de prezumția de paternitate.

Se pune însă, întrebarea dacă acțiunea în stabilirea paternității aparține numai copilului minor din afara căsătoriei sau aparține și copilului major din afara căsătoriei. Au fost exprimate două păreri:

1) Acțiunea în stabilirea paternității aparține numai copilului minor din afara căsătoriei. Pentru sprijinirea acesti păreri se invocă următoarele argumente: art. 59 Codul Familiei prevede că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în numele său de către mama ori reprezentantul legal, ceea ce arată că se are în vedere numai copilul minor; din art.60 Codul Familiei ar rezulta aceiași concluzie deoarece prevede că acțiunea se poate introduce în termen de un an de la nașterea copilului.

2) Acțiunea de stabilire a paternității din afara căsătoriei aparține atât copilului minor cât și celui major. Acesata pentru că legea nu face nicio diferență între copilul minor și cel major și nu instituie nicio obligație de a se porni acțiunea în stabilirea paternității de către copilul major în limita dreptului de un an de la împlinirea vârstei de majorat, ceea ce înseamnă că un copil major poate porni o astfel de acțiune, dacă se încadrează în termenul și în condițiile prevăzute de art.60 Codul Familiei, în limita unui an de când a încetat conviețuirea pretinsului tată cu mama copilului.

În situația în care un copil din afara căsătoriei își pierde această calitate prin efectul unei hotărâri judecătorești, termenul pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei curge de la data de când acea hotărâre a rămas definitivă ( art.60 alin.2 Codul Familiei). Această dată poate fi situată după ce copilul a devenit major pentru că acțiunea în tagada paternității se poate introduce în termen de 6 luni de la data de când soțul mamei a luat cunoștință despre nașterea copilului, ceea ce poate avea loc după ce copilul a devenit major. Titularul acțiunii în stabilirea paternității este copilul din afara căsătoriei.

În situația în care copilul nu are capacitate de exercițiu, acțiunea este introdusă în numele lui, de către reprezentantul legal legal (art.59 alin.1 Codul Familiei).

Dacă copilul are capacitate de exercițiu restrânsă, s-a susținut că un asemenea copil poate introduce acțiunea singur, fără să aibă nevoie de vreo incuviințare datorită faptului că acțiunea are un caracter personal, iar încuviințarea este cerută, dacă legea nu prevede altfel, pentru acțiunea cu caracter patrimonial.

S-a pus întrebarea dacă mama sau reprezentantul legal al copilului pot renunța la acțiune.

Într-o opinie, se consideră că mama ori reprezentantul legal al copilului pot renunța la acțiune dar cu încuviințarea autorității tutelare, deoarece renunțarea depășește dreptul de a administra.

De asemenea se susține că reprezentantul legal al copilului nu poate renunța la acțiune datorită caracterului său personal, legea prevăzând numai introducerea acțiunii, nu și renunțarea la acțiunea introdusă.

Moștenitorii copilului nu au dreptul de a introduce acțiunea în stabilirea paternității, ei pot numai să o continue. Dacă autorul recunoașteriis-a desistat de acțiune (art.246 Codul de procedură civilă) sau acesta s-a perimat ( art.248 Codul de procedură civilă), moștenitorii copilului nu mai pot continua acțiunea în stabilirea paternității în afara căsătoriei.

Dacă copilul are capacitate deplină de exercițiu, el va putea introduce singur acțiunea.

Copilul din afara căsătoriei, înfiat, putea introduce acțiunea în stabilirea paternității, iar în cazul înfierii cu efecte restrânse soluție se impunea, deoarece raporturile dintre părinții frești și copil coexistau cu raporturile izvorâte din înfiere.

Prin legea nr.11 din 31.07.1990, denumirea de înfiere ca instituție juridică a Dreptului Familiei a fost înlocuită cu cea de „adopție” și care potrivit ultimelor reglementări, respectiv Ordonanța de Urgență nr.25 din 09.07 1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 12.07.1997, adopția este reglementată prin art.1 alin 4 numai cu efecte depline în sensul că: „în momentul stabilirii filiației prin adopție, filiația dintre copil și părinții săi naturali încetează”:

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei se poate introduce împotriva pretinsului tată, iar dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi introdusă împotriva moștenitprilor pretinsului tată ( art.59 Codul Familiei). Acțiunea poate fi introdusă împotriva acestor moștenitori chiar dacă aceștia au renunțat la moștenire.

2. Principiul liberei cercetări a paternității în justiție

Codul Civil de la 1864, după modelul codului civil francez de la 1804 interzicea cercetarea paternității copilului natural cu singura excepție a cazului în care mama fusese răpită de pretinsul tată dar numai dacă perioada de răpire corespunde perioadei de concepție (art.307); însă chiar și în acest caz jurisprudența mai pretindea ca răpirea să fi fost urmată de sechestrarea mamei pe tot timpul concepției. Pentru a justifica această interdicție, s-au invocat tot felul de argumente fără însă a se recunoaște că scopul urmărit de lege era fericirea familiei legitime, de pătrunderea în sânul ei a copiilor naturali. Copiii din căsătorie erau considerați descendenți onorabili cu o filiație sigură care trebuiau să continuie rangul social și poziția economică a autorilor lor. Copiii din afara căsătoriei rezultați de cele mai multe ori cu persoane de alt rang social nu erau primiți în familia tatălui.

Interzicerea cercetării pe cale judecătorească a paternității copilului din afara căsătoriei a fost una din dispozițiile cele mai inechitabile ale Codului Civil Român de la 1864, dispoziție care a fost aspru criticată de literatura juridică. În concepția legiuitorului de odinioară, legitimarea copilului din afara căsătoriei nu se putea face decât prin act de voință al tatălui, de recunoaștere voluntară, legătura de sânge nefiind suficientă pentru stabilirea paternității.

În 1943, Legea nr. 445 din 10.07 a admis cercetarea în justiție a paternității în patru cazuri limitative prevăzute de lege, dar hotărârea de admitere nu producea decât efectul obligării la pensie a pârâtului, iar nu și efecte de stare civilă. Abia prin Decretul nr. 130 din 02 aprilie 1949 s-a făcut un pas înainte prin soluționarea acestei probleme admițându-se în cinci cazuri limitativ determinate stabilirea paternității din afara căsătoriei cu efecte pur pecuniare în toate cazurile în care se putea da coabitarea pretinsului tată cu mama copilului în perioada legală a concepției.

Spre deosebire de concepția Codului Civil, în concepția legiuitorului Codului Familiei din 1954, cercetarea paternității copilului din afara căsătoriei este admisă pe cale judecătorească fără nicio restricție. Este necesar însă ca în cazul în care un copil beneficiază de o prezumție de paternitate, aceasta să fie răsturnată în prealabil pe calea unei acțiuni în tăgăduirea paternității, căci cercetarea paternității pe cale judecătorească se referă exclusiv la copiii din afara căsătoriei. În vederea stabilirii paternității, Codul Familiei admite orice mijloace de probă inclusiv prezumțiile simple.

Legiuitorul acestui cod a adoptat astfel concepția potrivit căruia paternitatea este o legătură de sânge care unește pe acel copil și pe tată și care există independent de voința tatălui. Bazându-se pe îndatoririle elementare care revin tatălui și de care acesta nu trebuie exonerat, legiuitorul a pus la dispoziție copilului mijloacele necesare pentru a-și stabili paternitatea ocrotindu-l împotriva inconștienței, a relei voințe sau iresponsabilității tatălui.

Considerând că legătura de sânge crează o filiație ce trebuie consacrată și pe plan juridic între copil și tată independent de voința acestuia din urmă, legiuitorul Codului Familiei din 1954, în vigoare și astăzi, a consacrat principiul liberei cercetări în justiție a paternității copilului din afara căsătoriei.

3. Copiii a căror paternitate poate fi stabilită pe cale judecătorească

Este de la sine înțeles că principiul liberei cercetări a paternității în justiție privește exclusiv pe copiii din afara căsătoriei pentru că cei din căsătorie au paternitatea stabilită prin aplicare de plin drept a prezumțiilor legale de paternitate. În acest sens sunt dispozițiile art.56 Codul Familiei cât și soluțiile date de practica juridică și opiniile de specialitate.

Astfel, sunt îndreptățiti, în primul rând să-și stabilească judecătorește paternitatea copiii care au fost deopotrivă concepuți și născuți din afara căsătoriei, adică cei care nu pot beneficia nici de prezumția de paternitate prevăzută de art.54 Codul Familiei alin 1 și nici de cea prevăzută de alin 2 al aceluiași text. Practic este indiferent dacă acești copii au fost recunoscuți sau nu de vreun bărbat.

Trebuie precizat însă, că un copil din afara căsătoriei recunoscut de către tatăl său nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității împotriva celui care l-a recunoscut căci față de acesta paternitatea a fost deja stabilită, dar el poate introduce acțiunea împotriva altui bărbat.

Este îndreptățit la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei și copilul care avea paternitatea stabilită prin recunoaștere, dar și-a pierdut-o ca urmare a contestării acelei recunoașteri de către o altă persoană.

De asemenea este îndreptățit la acesată acțiune și copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei a cărui paternitate a fost cu succes tăgăduită de către soțul mamei.

Este îndreptățit la acțiunea în stabilirea paternității și copilul din afara căsătoriei care între timp a fost înfiat și aceasta numai dacă înfietorii ar accepta și ar continua ei înșiși acțiunea ca reprezentanți legali ai copilului înfiat, ci și independent de atitudinea înfietorilor sau chiar împotriva voinței lor, deoarece:

înfierea nu înlătură absolut toate consecințele rudeniei firești (de exemplu art.79 – a doua frază finală din Codul Familiei- se mențin impedimente la căsătoria cu rudele firești);

înfierea nu produce efecte decât pentru viitor, pe când stabilirea paternității retroactivează (putând conferi copilului vocație succesorală față de o rudă firească dinspre tată decedată înaintea înfierii sale);

stabilirea paternității ar putea antrena chiar nulitatea înfierii dacă de exemplu înfietorul ar fi frate după tata înfiatului;

bărbatul a cărui paternitate ar fi stabilită prin hotărâre judecătorească va avea dreptul ca părinte firesc să ceară desfacerea înfierii (art. 81 Codul Familiei); iar în cazul în care înfierea ar fi desfăcută chiar la cererea altor persoane el va redobândi exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești.

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi introdusă și de către copilul major în cazul în care dreptul la acțiune nu s-a stins prin prescripție în timpul minorității acestuia.

Spre deosebire de stabilirea paternității prin recunoaștere voluntară a tatălui care poate privi și un copil conceput dar nenăscut ca și un copil decedat, stabilirea paternității se poate face prin acțiune în justiție numai după nașterea copilului și numai atâta timp cât el este în viață.

4.Probațiunea paternității copilului din afara căsătoriei

Potrivit literaturii juridice, în procesul civil obiectul probei îl constituie faptele din care rezultă drepturile și obligațiile cu privire la care părțile se află în litigiu. În această acțiune obiectul probei ar trebui să-l constituie legătura dintre copil cu un anumit bărbat, legătură din care să rezulte calitatea acelui bărbat de a-i fi copilului tată, adică legătura de paternitate firească. Cum însă acest fapt nu poate fi dovedit direct și nemijlocit, părțile vor trebui să dovedească fapte vecine și conexe din cunoașterea cărora instanța să poată deduce existența faptului generator de drepturi și obligații.

Deci, pentru administrarea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei trebuie să dovedească următoarele:

nașterea copilului, nu numai concepția lui;

legătura intimă dintre pretinsul tată și mama copilului în perioada concepției;

stabilirea în mod cert că bărbatul care a avut asemenea legături este tatăl copilului.

În acest sens s-a decis că pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei este necesar să se dovedească că prin orice mijloace de probă admise de lege nu numai legătura intimă dintre mama copilului și pretinsul tată în epoca de concepție a copilului ci și că bărbatul care a avut asemenea legături este tatăl copilului.

Potrivit dreptului comun, sarcina probei revine reclamantului, în realitate însă, sarcina probei se împarte între cele două părți, căci deși primul ținut a dovedi faptele pe care își întemeiază cererea este reclamantul, odată făcută această dovadă revine pârâtului dreptul de a dovedi dacă este cazul viciile și obstacolele care au împiedicat nașterea dreptului ptetins sau actele și faptele juridice care au modificat sau stins dreptul născut.

Împrejurările arătate pot fi dovedite cu ajutorul oricăror mijloace de probă.

Astfel, pot fi folosite înscrisuri indiferent de forma în care au fost întocmite din care să rezulte că pârâtul este tatăl copilului reclamant. Actul de naștere al copilului chiar dacă ar cuprinde mențiunea că pârâtul este tatăl copilului nu poate constitui o dovadă a paternității în afară de cazul în care tatăl a făcut o recunoaștere voluntară a acestuia.

Mărturia pârâtului este proba cea mai puternică a acțiunii în stabilirea paternității. Această mărturie poate fi făcută cu ocazia interogatoriului sau într-un alt act opozabil pârâtului. Mărturia făcută în fața instanței de judecată constituie o recunoaștere voluntară a paternității făcută în formă autentică. Instanța de judecată este obligată să verifice recunoașterea făcută deoarece s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și să nu poată fi recunoscut.

Martorii pot fi folosiți pentru dovedirea acțiunii în stabilirea paternității. Rudele, cu excepția descendenților sunt admiși ca martori. In acest sens inclusiv până la afinii de gradul 3 s-a pronunțat și Tribunalul Suprem.

De asemenea pot fi folosite prezumțiile din care ar rezulta că pârâtul este tatăl copilului. În acest sens, s-a considerat că faptul conviețuirii unui bărbat cu o femeie sau cel al prestării întreținerii copilului sunt suficiente pentru a deduce paternitatea copilului deoarece tatăl recunoaște implicit din aceste fapte paternitatea copilului. Dimpotrivă, relațiile sporadice, întâmplătoare dintre părți nu pot duce în mod necesar la o singură concluzie cu privire la faptul dacă pârâtul este ori nu tatăl copilului.

Un mijloc de probă folosit în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi expertiza medico-legală, în primul rând aceea privind grupele sanguine. Din compararea grupelor de sânge a copilului cu grupa de sânge a mamei și a pretinsului tată pot rezulta situațiile :

a) Copilul are aceiași grupă de sânge cu pretinsul tată. Această împrejurare nu poate duce la stabilirea directă a paternității deoarece acea grupa de sânge se poate găsi și la alți barbați care nu au nicio legătură cu mama copilului;

b) Copilul are altă grupă de sânge decât pretinsul tată în sensul că este exclusă paternitatea. În această situație acel bărbat în mod cert nu este tatăl copilului deoarece între aceștia nu există nicio legătură de sînge.

Când expertiza medico-legală bazată pe proba serologică conchide că este exclusă paternitatea, instanța nu poate admite acțiunea pe motive că-n dispozițiile martorilor rezultă existența unei relații intime în perioada concepției copilului.

În afara de analiza grupei sanguine se pot utiliza expertize din care ar putea rezulta elemente pentru stabilirea paternității cumk ar fi cele privind caracteristicele copilului: pigmentația pielii, formatul părului, etc.adică expertuza antropologică.

Investigațiile se pot face numai când copilul are cel puțin trei ani deoarece atunci sunt posibile comparațiile antropologice.

În dovedirea acțiunii în stabilirea paternității se mia pot folosi expertizele privind substanța MN, RH, Hepatoglobina, etc.

Proba antropologică dactiloscopică sau existența unor substanțe în sânge sunt simple indicații care unite cu alte mijloace de probă pot duce la stabilirea paternității.

Rfrctuarea probelor știintifice nu se impune însă în orice litigiu în stabilirea paternității din afara căsătoriei , ci numai în cazurile în care există îndoiala că din celelalte probe, martori, acte, etc. administrate de către părți nu se poate trage o singură concluzie cu privire la faptul dacă pârâtul este ori nu tatăl copilului.

S-a decis că stabilirea paternității trebuie să se facă în mod obligatoriu prin expertiză medico-legală dacă din probele dosarului rezultă că în perioada concepției mama acestuia a avut relații intime cu mai mulți bărbați. Pentru aînlătura orice dubiu în acest caz cu privire la petrrnitatea copilului, instanța este obligată să dispună din oficiu efectuarea expertizei medico-legale chiar dacă pârâtul nu a solicitat-o.

Acțiunea se va respinge dacă instanța nu ajunge la concluzia certă că pârâtul este tatăl copilului. În combaterea acțiunii,în stabilirea paternității pârâtul poate folosi orice mijloace de probă pentru a demonstra că nu este tatăl copilului.

Astfel poate invoca expertiza impotenței sexuale. Această impotență este cunoscută fie ca o incapacitate de erecție, fie ca o incapacitatea de procreare.

Imposibilitatea ca pârâtul să fie tatăl copilului poate rezulta și din existența raporturilor de coabitare în epoca de concepție a copilului datorită faptului de exemplu că a fost plecat în străinătate, deținut în executarea unei pedepse, internat în spital pe o perioadă îndelungată sau nu a avut relații cu mama copilului.

Acțiunea în stabilirea paternității va fi respinsă dacă din probele științifice admise rezultă că paternitatea este exclusă față de pârât.

5. Instanța competentă pentru soluționarea acțiunii. Termenul de introducere a acțiunii. Repunerea în termen

Conform art. 5 din Codul de procedură civilă, judecarea acțiunii de stabilire a paternității din afara căsătoriei este de competența instanței judecătorești de la domiciliul pârâtului.

Dacă se cere pe lângă stabilirea paternității din afara căsătoriei și pensia de întreținere în favoarea copilului, instanța competentă va fi cea de la domiciliul pârâtului, căci acțiunea principală este stabilirea paternității, iar acordarea pensiei are un caracter accesoriu.

Actiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei se poate introduce în termen de un an de la nașterea copilului (art. 60 alin 1 din Codul Familiei). Art.60 alin 2 și 3 din Codul Familiei prevede că termenul de un an nu se socotește de la nașterea copilului, ci după cum urmează:

a) când copilul s-a născut în timpul căsătoriei, iar soțul mamei a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității care a fost admisă, copilul devenind astfel din afara căsătoriei, termenul în această situație începe să curgă de la data când hotîrârea judecătorească prinn care a fost admisă acțiunea a rămas definitivă (at.60 alin 3 din Codul Familiei);

b) când mama copilului a conviețuit cu pretinsul tată, termenul începe să curgă de la data încetării conviețuirii (art.60 alin 3 Codul Familiei);

c) când pretinsul tată a prestat întreținerea copilului, termenul începe să se calculeze de la data încetării prestației întreținerii (art.60 alin 3 Codul Familiei);

Conviețuirea pretinsului tată cu mama copilului și acordarea întreținerii copilului duce la modificarea datei de când se calculează termenul de un an în timpul căruia poate fi pornită acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei deoarece pe de o parte aceste împrejurări au făcut să se creadă că pretinsul tată va proceda la recunoașterea copilului , iar pe de altă parte ar putea influența mama copilului de a nu acționa pe cale judecătorească. Termenul se calculează de la data încetării conviețuirii, ori a întreținerii fără a deosebi dacă aceste împrejurări au intervenit în timpul minorității copilului sau după ce acesta a devenit major pentru ca art. 60 alin 3 din Codul Familiei nu face nicio diferență între copilul minor și cel major și nici nu instituie pentru copilul devenit major obligația de a introduce acțiunea în stabilirea paternității în termen de un an de la data împlinirii vârstei majoratului.

Art.19 din Decretul nr. 167 din 1958 care se aplică de obicei pentru punerea în termen în acțiunea cu caracter patrimonial se aplică și acțiunii cu caracter personal, nepatrimonial. Calcularea termenului de prescripție a acțiunii pentru stabilirea paternității se face potrivit art 101 alin 3 din Codul de procedură civilă și art. 1887- 1889 din Codul Civil.

La termenul socotit pe ani nu intră în calcul ziua în cursul căreia prescripția începe dar se împlinește după trecerea completă a celei de pe urmă zi a termenului prevăzut de lege.

Acțiunea reclamantei născută în 1915 în sensul de a i se stabili paternitatea față de pretinsul tată ( decedat în anul 1954) este tardivă față de prevederile art. 60 din Codul Familiei de vreme ce acțiunea s-a introdus în anul 1985. Susținerea reclamantei că întreținerea durează și în prezent prin folosirea averii pretinsului tată nu poate fi luată în considerare întrucât această folosință chiar dacă într-adevăr există nu are caracterul unei întrețineri în sensul art. 60, alin.3 Codul Familiei în temeiul căruia dacă pretinsul tată a prestat copilului întreținerea, termenul de un an curge de la încetarea prestării întreținerii .

Acțiunea în stabilirea paternității nu se poateporni mai înainte ca respectivul copil să se fi născut chiar dacă dreptul acestuia îi este recunoscut încă de la concepție ( art. 7 Decretul nr.3/1954). Această soluție se impune pe de o parte pentru că acțiunea aparține numai copilului din afara căsătoriei ceea ce nu se știe decât la naștere fiind posibil ca mama să se căsătorească, iar pe de altă parte termenul în care se poate introduce acțiunea se socotește de la data nașterii copilului. Pentru a fi admisă acțiunea în stabilirea paternității trebuie dovedită nașterea copilului nu numai concepția, trebuie dovedită latura intimă dintre pretinsul tată și mama copilului în perioada concepției și stabilurea în mod cert cabărbatul care a avut asemenea legaturi este tatăl copilului.

Împrejurările arătate pot fi dovedite cu ajutorul oticăror mijloace de probă. Pot fi folosite înscrisuri indiferent de forma care au fost întocmite din conținutul cărora să rezulte că pârâtul este tatăl copilului reclamant. Mărturia pârâtului este dovada cea mai puternică a acțiunii în stabilirea paternității. Mărturisirea făcută în fața instanței judecătorești constituie o recunoaștere voluntară de paternitate făcută în formă autentică.

În ceea ce privesc efectele pe care le produce stabilirea paternității din afara căsătoriei, art. 63 din Codul Familiei prevede că în cazul copilului care și-a stabilit filiația prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească definitivă, acesta va avea aceiași situație legală față de părinte și rudele acestuia ca și copilul din căsătorie.

Așadar, admiterea acțiunii pentru stabilirea paternității poate produce efecte cu privire la numele copilului, domiciliul acestuia, exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, încredințarea copilului și obligațiile de întreținere.

6. Hotărârea pronunțată și efectele acesteia

Ca urmare a probelor administrate în cursul litigiului, instanța de judecată constată și declară prin hotărâre dacă bărbatul este tatăl copilului reclamant confirmând legătura de filiație firească ce există între copil și tatăl său ca urmare a concepției copilului de către mamă cu respectivul bărbat. Așadar, prin hotărârea instanței situația juridică a copilului se modifică în sensul că dintr-un copil din afara căsătoriei cu filiație nestabilită față de tată el devine un copil din căsătorie cu filiație față de tată stabilită, dar prin aceasta nu se crează copilului o stare civilă nouă diferită de cea anterioară: hotărârea consfințește doar faptul că din momentul nașterii sale copilul reclamant este fiul din afara căsătoriei al bărbatului pârât.

Așa fiind hotărârea nu are caracter constitutiv de drept, ci caracter declarativ producând efecte retroactive de la nașterea copilului.

Consecințele filiației din afara căsătoriei stabilite prin hotărâre judecătorească sunt identice cu consecințele acestei filiații stabilite prin recunoaștere, iar potrivit art. 63 din Codul Familiei „copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească are față de părinte și rudele acestuia aceiași situație ca și situație legală a copilului din căsătorie”. Aceste consecințe privesc numele, domiciliul și ocrotirea părintească a copilului, obligațiile de întreținere, etc. Ele nu diferă de cele ale filiației stabilite prin recunoaștere cu excepția unor detalii la care ne vom referi succint în cele ce urmează.

Obligația legală de întreținere a tatălui din căsătorie față de copilul său există de la nașterea copilului, dar ea poate fi acordată prin hotărâre judecătorească numai de la data introducerii acțiunii prin care copilul o solicită considerându-se că atunci s-a ivit nevoia copilului cu condiția ca copilul să aibă stabilită filiația față de pretinsul tată.

Numele de familie al copilului care și-a stabilit paternitatea din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească este reglementat prin art. 64 din Codul Familiei întocmit ca și numele copilului care și-a stabilit paternitatea prin recunoaștere. Trebuie să subliniem doar precizările aduse prin soluții ale practicii judiciare sau prin opinii ale literaturii juridice.

Astfel pentru copiii născuți înainte de intrarea în vigoare a Codului Familiei, Decretul nr.32/1954 a dispus că ei păstrează numele stabilit potrivit legii anterioare dacă puteau cere în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Codului Familiei încuvințarea instanței de a purta numele prevăzut de art. 63 Codul Familiei.

Tot astfel s-a decis că numele copilului ce și-a stabilit paternitatea poate fi acel al tatălui din momentul încuvințării instanței, iar noul nume anterior pe care tatăl nu-l mai are și că într-un asemenea caz copilul din afara căsătoriei ar putea dobândi chiar numele reunite ale părinților dacă între timp aceștia s-au căsătorit și au adoptat ca nume comun numele lor reunite.

Concluzii

În lucrarea da față am căutat să cuprind unele din cele mai importante aspecte ale stabilirii filiației copilului din căsătorie și din afara căsătoriei.

Spre deosebire de vremurile trecute în care copilul din afara căsătoriei era marginalizat, astăzi se încearca schimbarea statutului într-unul asemănător cu acela al copilului din căsătorie.

El are dreptul de a se numi copilul unei anume persoane, de a purta numele acesteia, de a beneficia de îngrijire, ocrotire și întreținere.

Există și cazuri în care soțul mamei este cu neputință să fie tatăl copilului. Făcând această dovadă, în cazul unei acțiuni în tăgăduirea paternității, al cărui titular exclusiv este soțul mamei, tăgada va fi admisă.

Uneori se pot ivi cazuri în care aplicarea prezumției legale de paternitate să ducă la situația în care pentru același copil, par să fie stabilite concomitent două paternități diferite care nu pot coexista. În acest caz este vorba de de așa-zisul conflict de paternitate.

Pentru copilul din afara căsătoriei legea prevede două mijloace de stabilire a paternității: prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească. Ca urmare a stabilirii paternității pe aceste căi, copilul din afara căsătoriei va dobândi față de părinți și rudele acestora aceeași situație, ca și situația legală a unui copil din căsătorie.

Când vorbim de copilul din afara căsătoriei, ne referim la acela care a fost conceput și născut înainte de căsătorie sau după desfacerea, încetarea, anularea căsătoriei. De asemenea este considerat copilul din afara căsătoriei copilul al cărui părinți nu sunt căsătoriți între ei.

Prezumția de paternitate se aplică numai în favoarea copilului din căsătorie. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili numai prin recunboaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească în urma acțiunii introduse de copil. Aceste două moduri de stabilire a paternității nu-și pot găsi aplicare în privința unui copil care se bucură de prezuția de paternitate.

De asemenea trebuie precuzat că în cazul filiației din afara căsătoriei, maternitatea și paternitatea sunt independente, pe când în cazul filiației dincăsătorie, stabilirea maternității duce, prin intermediul prezumției de paternitate și la stabilirea paternității.

Deci, între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei sunt diferențe în ceea ce privește modul de stabilire a paternității.

Copilul din afara căsătoriei are aceiași situație cu cel din căsătorie numai dacă are stabilită filiația.

Art.57 din Codul Familiei prevede: „Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești”. Recunoașterea se poate face prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic, testament. Recunoașterea făcută prin testament se poate revoca.

Stabilirea paternității se mai poate realiza și prin acționarea în justiție. Această acțiune este în reclamație de stare civilă și are ca obiect determinarea pe calea justiției, a legăturii de filiație dintre copilul din afara căsătoriei și tatăl său.

În conformitate cu art. 53 Codul Familiei, copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei, respectiv pe fostul soț al mamei.De aceea, copilul în favoarea căruia se aplică prezumția de tarenitate nu poate introduce acțiunea în stabilirea paternității împotriva altui bărbat decât soșul mamei. Acțiunea este inadmisibilă fie că tatăl este tercut în actul de naștere al copilului, fie că actul nu este completat la rubrica privind tatăl.

BIBLIOGRAFIE:

Ioan Trifa și Alexandru Trifa – „Curs de Dreptul Familiei ”, Editura „Concordia” Arad, 2003;

Al Agache și I. Broscoi – „Admisibilitatea acțunii în stabilirea paternității după ce a avut loc înfierea copilului”, în „Justiția Nouă” nr.4 , 1965;

Albu Ioan – „Dreptul Familiei” Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

Anca P. – „Filiația față de tată” în Editura Academică Basarab 1966;

Anca P. – „Problema dublei paternități”, în vol. „Rudenia în dreptul român” Editura Academică București, 1966;

T.R. Popescu – „Dreptul Familiei- Tratat”, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1965;

A. Ionașcu, M. Mureșan, M.N.Costin, V. Ursa – „Filiația și ocrotirea minorilor” Editura „Dacia” Cluj Napoca, 1980;

Emeșe Florian – „Dreptul Familiei” , Editura Lumina Lex, 1997;

I.P.Filipescu –„Unele probleme privind filiația față de mamă” în Revista Română de Drept nr.7;

Ioan Comănescu, Ioan Mihuța, Raul Petrescu – „Ocrotirea familiei în dreptul socialist român”, Editura Politică București, 1989;

Ioan P. Filipescu – „Dreptul Familiei”, Universitatea București- Facultatea de Drept – București, 1976;

Ioan P. Filipescu – Tratat de Dreptul Familiei”, Editura Academică București, 1989;

I.C. Oprișan – „Cazurile de nulitate absolută a recunoașterii filiației”, în Justiția Nouă nr.1;

Gh. Elian – „Adevărul în procesul penal și modalitățile de stabilire a sa în raport cu unele prevederi ale „Codului Familiei”, în Justiția Nouă nr.9, 1964;

C. Oprișan – „ Cu privire la aplicarea art.19 din Decretul nr.167/1958 în acțiunea cu caracter personal nepatrimonial” în Justiția Nouă, 1961;

A. Ionașcu – „ Peobele în procesul civil”, Editura Stiințifică București, 1968;

I. Enescu –„ Valoarea probatorie a expertizei dermatologice în cercetarea filiației”, în Revista Română de Drept, nr.3, 1981;

P. Burtă – „Notă”, în Revista Română de Drept nr. 8, 1967;

C.Surdu – „ Examen de practică juridică în domeniul dreptului familiei”, 1969;

Tribunalul Suprem , Decizia civilă nr.899 din 04 04.1973;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1615 din 25.09.1971;

Decizia acțiunii civile nr. 899 din 04.04.1973;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 755 din 10.05.1978 din Revista Română de Drept nr. 12, a978;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 1076 din 12.06.1957;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 546/2.04.1971 în Ministerul Justiției;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr 1128/11.06.1955;

Fostul Tribunal Popular Roșiorii de Vede, sentința civilă nr. 187/1954;

Tribunalul Suprem, Decizia nr.280/28.02.1981 în Ministerul Justiției;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.546/02.04.1971, în I.G. Mihuța – „Repertoriu de procedură juridică în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe pe anii 1969-1975”

Tribunalului Jud. Hunedoara- „Decizia civilă nr. 1011/22.10.1985, în Ministerul Justiției;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr2147/15.12.1967 , în Revista Română de drept nr. 5, 1968;

Curtea Supremă de Justiție. Decizia civilă nr.13/21.01.1991;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 159/28.01.2976, în revista Română de Drept nr. 7 , 1977;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.670/18.04.1985, în Revista Română de Drept nr. 1, 1986;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr 1504/03.09.1972;

Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr582/21.06.1965,