Stabilirea Filiatiei Prin Hotarare Judecatoreasca

Stabilirea filiației prin hotărâre judecătorească

Cuprins

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE GENERALĂ

CAPITOLUL 2. REGIMUL GENERAL AL FILIAȚIEI

SECȚIUNEA 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA FILIAȚIE

1.1. Definiția și clasificarea filiației

1.2. Evoluția reglementării în România

1.3. Cadrul legislativ prezent al filiației

Secțiunea a 2-a. Filiația și statutul civil al persoanei fizice

2.1. Modurile de stabilire a filiației

2.2. Dovada filiației

2.3. Posesia de stat

2.4. Recunoașterea de filiație

2.5. Acțiunile în jusțitie privind filiația

CAPITOLUL 3. FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ

Secțiunea 1. Temeiul filiației față de mamă

Secțiunea a 2-a. Modurile stabilirii filiației față de mamă

2.1. Stabilirea filiației față de mamă prin înregistrarea nașterii copilului

2.2. Stabilirea maternității prin recunoașterea mamei

2.3. Stabilirea filiației față de mamă prin hotărâre judecătorească

2.4. Contestarea filiației față de mamă

CAPITOLUL 4. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ

Secțiunea 1. Noțiune și temei

Secțiunea a 2-a. Timpul legal al concepțiunii copilului

Secțiunea a 3-a. Paternitatea copilului din căsătorie

3.1. Prezumția de paternitate

3.2. Acțiunea în tăgada paternității

3.3. Acțiune în contestarea filiației față de tatăl din casatorie

Secțiunea a 4-a. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

4.1. Reglementare

4.2. Stabilirea paternității prin recunoaștere

4.3. Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

CAPITOLUL 5. REPRODUCEREA UMANA ASISTATA MEDICAL CU TERT DONATOR

Secțiunea 1. Noțiunea. Reglementare

Secțiunea a 2-a. Regimul filiației

Secțiunea a 3-a. Consimțământul

Secțiunea a 4-a. Filiația față de tată în cazul reproducerii umane asistată medical cu terț donator

4.1. Paternitatea din casatorie

4.2. Paternitatea din afara casatoriei

Sectiunea a 5-a. Confidențialitatea informațiilor

Sectiunea a 6-a. Raporturile dintre tată și copil

CAPITOLUL 6. SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI CA EFECT AL STABILIRII FILIAȚIEI

Secțiunea 1. Considerații generale

Secțiunea a 2-a. Numele copilului

Secțiunea a 3-a. Domiciliul și locuința copilului

CAPITOLUL 7. CONCLUZII

Capitolul 1. Introducere generală

Prezenta lucrare are în vedere un domeniu cu o deosebită importanță în ceea ce privește drepturile copilului și fixarea raporturilor de familie și anume, problematica stabilirii filiației prin hotărâre judecătorească.

Domeniul filiației prezintă o mare însemnătate, întrucat scopul reglementărilor din Noul Cod Civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicat în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, cât și cele rezultate din convențiile internaționale reprezintă garantul respectării drepturilor copilului și al îndeplinirii obligațiilor părintești față de copil.

Stabilirea filiației prin hotărâre judecătorească (mijloc prin care copilul se poate îndrepta atât împotriva mamei, cât și a tatălui) putem spune că reprezintă cel mai puternic mijloc pe care copilul îl are la îndemână în situația în care părintele nu își îndeplinește obligațiile față de copilul său prin nerecunoașterea lui.

Deși în mare parte reglementările privitoare la filiație din Noul Cod Civil reiau vechea legislație prevazută de Codul Familiei, au fost introduse și o serie de noutăți care au drept scop explicarea noțiunii, reglementarea mai detaliată în ceea ce privește stabilirea filiației atât față de mamă, cât și față de tată și cel mai important în lucrarea de față, mijloacele procedurale avute la dispoziție, în stabilirea filiației, de părțile interesate, în problemele practice pe care le ridică aplicarea dispozițiilor din acest domeniu.

Totodată, tema filiației, deși prezintă o reală importanță în viața cotidiană, luând în considerare destabilizarea relațiilor de familie, prin prisma evoluției societății românești, a fost destul de puțin abordată în literatura de specialitate după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil. Cu precădere, aspectele referitoare la stabilirea filiației fața de copilul rezultat prin reproducerea umana asistată cu terț donator sunt destul de timid tratate de autori, ținând cont de noutatea noțiunii, cât și de delicatețea cu care trebuie tratate aspectele ce aparțin acestui domeniu. De asemenea, în tratarea acestor aspecte trebuie avut în vedere faptul că interesul copilului primează, cât și faptul că modalitatea de interpretare a dispozițiilor legale în literatura de specialitate va dicta evoluția vieții acestor copii și va avea un puternic impact in soluționarea problemelor de ordin practic.

Acesta este motivul pentru care am decis să structurez această lucrare pe 3 planuri ideatice: prima etapă privește stabilirea filiației copilului față de mamă; cea de-a doua se referă la stabilirea filiației față de tată; iar cea de-a treia are în vedere stabilirea filiației în cazul reproducerii umane asistate medical cu un terț donator, capitol în cadrul căruia vom analiza succint noutățile implementate odată cu adoptarea Noului Cod Civil și vom observa problemele pe care le ridică unele dintre reglementările din acest domeniu.

De asemenea, în cadrul lucrării voi avea în vedere și tratarea unor probleme pe care le ridică reglementarea situației copilului adoptat și dreptul său la acțiune în stabilirea filiației după încheierea adopției.

În consecință, obiectivele generale ale studiului se referă la tratarea – în cadrul modurilor de stabilire a filiației la stabilirea filiației prin hotărâre judecătorească. Acestea sunt stucturate pe 2 planuri astfel: primul plan privește reglementarea stabilirii maternității și cea a paternității și observarea distincției de reguli la nivel normativ dintre cele două. Planul secund se referă la tratarea subiectului referitor la reproducerea umană asistată medical cu terț donator, asemănările și diferențele față de stabilirea maternității și a paternității, cât și a măsurii în care ne putem referi la acest tip de filiație ca la o filiație firească.

În ceea ce privește obiectivele specifice ale lucrării, voi analiza dacă este posibil sau nu ca un copil adoptat să aibă o dublă filiație, atât cea firească, cât și cea civilă, în urma stabilirii filiației copilului față de părinții săi biologici.

Capitolul 2. Regimul general al filiației

Secțiunea 1. Considerații generale privind instituția filiației

1.1. Definiția și clasificarea filiației

Pentru a putea analiza toate aspectele care privesc modul de stabilire al filiației prin hotărâre judecătorească este necesar ca mai întâi, în prima secțiune a acestui capitol, să creăm o imagine de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă filiația (definirea filiației); a modurilor în care se clasifică filiația în funcție de persoana față de care se stabilește, cât și în funcție de relația dintre persoanele care au conceput copilul. Totodată, vom prezenta o scurtă evoluție a reglementării în România, tocmai pentru a sublinia datarea în istorie a preocuparii pentru instituția filiației, urmând ca apoi sa prezentăm cadrul legislativ prezent al filiației.

Așadar, filiația poate fi privită din 2 perspective.

Prima se referă la sensul restrâns al noțiunii care precizează că filiația reprezintă legătura juridică dintre copil și părintele său. Cea de-a doua (sensul larg) precizează că filiația desemnează șirul neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil.

Am mai putea să vorbim și de o a treia perspectivă care s-ar putea referi la analiza filiației ca instituție juridică a dreptului familiei, alcătuită din totalitatea normelor juridice ce o reglementeză potrivit Codului Civil în vigoare – Capitolul II (“ Filiația”) din Titlul III (“Rudenia”) al Cărții a II-a (“Despre Familie”).

Astfel, dacă ne referim la noțiunea de filiație în sens restrâns, acesta se poate aplica atât filiației firești, cât și filiației din adopție. În consecință, în timp ce filiația firească presupune atât o legătura biologică dintre copil și părintele său, cât și o legătură juridică; filiația rezultată prin adopție presupune numai o legătură juridică între copil și adoptator, având statutul unei rudenii civile.

De asemenea, această noțiune restrânsă cuprinde și situația reproducerii umane asistate medical cu terț donator, care prezintă unele particularități față de filiația firească și cea rezultată în urma adopției, pe care le voi trata pe parcursul lucrării.

Filiația poate fi clasificată după cel puțin două criterii: persoana față de care se stabilește filiația și relația dintre persoanele care au conceput și născut copilul – căsătoriți sau necăsătoriți (în acest din urmă caz, este indiferent dacă părinții au o relație stabilă, de concubinaj sau au avut doar relații intime accidentale, în urma cărora s-a născut copilul). De altfel, această clasificare generală se reflectă și în reglementarea Codului civil.

Referitor la primul criteriu, adică cel în funcție de care se stabilește filiația, privită în raport cu mama, filiația poartă denumirea de maternitate, iar în raport cu tatăl, aceea de paternitate. Această distincție este fundamentată nu numai din punct de vedere biologic, ci și juridic. Dincolo de celebrul adagiu mater semper certa est pater semper incertus est, reglementarea modului de stabilire a celor două tipuri de filiație este esențial diferită, tocmai datorită realității biologice diferite care stă la baza fiecăruia din cele două tipuri de filiație.

In ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, legătura de filiație poate fi din căsătorie – dacă persoana s-a născut ori a fost concepută în timpul căsătoriei părinților săi, cu mențiunea că nu interesează valabilitatea actului juridic al căsătoriei – sau din afara căsătoriei – când fie părinții celuui în cauză nu erau căsătoriți între ei la data nașterii copilului fie, deși copilul s-a născut cu statutul de copil din căsătorie, filiația sa paternă prezumată a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

Conform art. 408 C.C. “(1) Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.” Așadar nu prezintă importantă statutul de persoană căsătorită sau necăsătorită al mamei copilului in stabilirea maternității, fiind însă un criteriu în stabilirea paternității copilului, prin aplicarea prezumției de paternitate (art. 414 C.C).

Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită (nici la data concepției, nici la data nașterii copilului), precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoștere voluntară a tatălui (art. 415 alin. 2 C.C, fie prin hotărâre judecătorească art. 424 C.C).

O altă clasificare se referă la filiația firească și filiația civilă. Așadar, în timp ce filiația firească e un efect direct al realității biologice, din care efectele juridice se produc ca o consecință naturală a acesteia; filiația civilă constituie chiar efectul produs de operațiunea juridică a adopției. Prin adopție încetează filiația firească, producându-și efectele filiația civilă. În cazul în care adopția încetează, indiferent de mijloc – desfacere, anulare, constatarea nulității- filiația civilă se stinge, iar filiația firească “se reactivează”.

O ultimă clasificare are în vedere filiația naturală și filiația prin reproducere umană asistată medical cu terț donator. În această situație lucrurile sunt distincte după cum filiația se face față de mamă sau față de tată. În cazul maternității este urmat același principiu ca și în cazul filiției firești, potrivit căruia mater semper certa est, neavând importanță starea civilă a mamei. În cazul paternității situația cunoaște o reglementare distinctă, în ceea ce privește anumite restricții referitoare la acțiunea în tăgăduirea paternității din căsătorie și al acțiunii în stabilirea paternității naturale din afara căsătoriei, reglementate de art. 443 și 444 Cod civil.

1.2. Evoluția reglementării în România

Legiutorul român a fost preocupat încă de la redactarea primelor legi de protej
Conform art. 408 C.C. “(1) Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.” Așadar nu prezintă importantă statutul de persoană căsătorită sau necăsătorită al mamei copilului in stabilirea maternității, fiind însă un criteriu în stabilirea paternității copilului, prin aplicarea prezumției de paternitate (art. 414 C.C).

Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită (nici la data concepției, nici la data nașterii copilului), precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoștere voluntară a tatălui (art. 415 alin. 2 C.C, fie prin hotărâre judecătorească art. 424 C.C).

O altă clasificare se referă la filiația firească și filiația civilă. Așadar, în timp ce filiația firească e un efect direct al realității biologice, din care efectele juridice se produc ca o consecință naturală a acesteia; filiația civilă constituie chiar efectul produs de operațiunea juridică a adopției. Prin adopție încetează filiația firească, producându-și efectele filiația civilă. În cazul în care adopția încetează, indiferent de mijloc – desfacere, anulare, constatarea nulității- filiația civilă se stinge, iar filiația firească “se reactivează”.

O ultimă clasificare are în vedere filiația naturală și filiația prin reproducere umană asistată medical cu terț donator. În această situație lucrurile sunt distincte după cum filiația se face față de mamă sau față de tată. În cazul maternității este urmat același principiu ca și în cazul filiției firești, potrivit căruia mater semper certa est, neavând importanță starea civilă a mamei. În cazul paternității situația cunoaște o reglementare distinctă, în ceea ce privește anumite restricții referitoare la acțiunea în tăgăduirea paternității din căsătorie și al acțiunii în stabilirea paternității naturale din afara căsătoriei, reglementate de art. 443 și 444 Cod civil.

1.2. Evoluția reglementării în România

Legiutorul român a fost preocupat încă de la redactarea primelor legi de protejarea drepturilor copilului și reglementarea situației juridice a acestuia, cu toate că e lesne de înțeles faptul că elaborarea lor nu era la fel de minuțioasă ca în prezent.

Așadar, această preocupare s-a făcut remarcată încă din secolul al XVII-lea, odată cu redactarea Pravilelor lui Matei Basarab 1646 și Vasile Lupu, acestea fiind primele legiuri române. În ele găsim că se vorbește foarte puțin despre drepturile copiilor naturali. Cu toate acestea, obiceiul pământului era legea nescrisă care completa aceste pravile. Reglementările în domeniul filiației au continuat prin dispozițiile cuprinse în Codul lui Caragea (Muntenia 1817-1865) și Codul Calimah (Moldova 1816-1865). Toate aceste legi făceau referire la filiația naturală, cuprinzând chiar dispoziții referitoare la adopție, cea mai complexă dintre ele fiind Codul Calimah (Moldova), deși a funcționat în paralel cu Codul lui Caragea (Muntenia). Motivul pentru care a existat această distincție între cele două constă în sursa de inspirație pentru Codul Calimah și anume Codul Austriac, în timp ce sursa de inspirație pentru Codul lui Caragea o constituise legea romana și Codul lui Napoleon.

În ceea ce privește Codul din 1864, în mare parte acesta a reprezentat traducerea Codului lui Napoleon, cu toate că reglementările din dreptul familiei au fost diferite față de textul inițial. Pe de altă parte, chiar Codul lui Napoleon nu avea o reglementare suficientă referitoare la dispozițiile din materia filiației. Cu toate acestea, în anul 1954 a intrat în vigoare Codul familiei, care a creat cadrul unei reglementări mult mai ample a instituției filiației. De asemenea, până la intrarea în vigoare a actualului cod civil Codul familiei a cunoscut îmbunătățiri în conformitate cu evoluția societății.

1.3. Cadrul legislativ prezent al filiației

Referitor la actuala reglementare din codul civil în vigoare, filiația este reglementată în Capitolul II din Cartea a II-a, Titlul III (art. 408-450), structurat în trei diviziuni: Stabilirea filiației (Secțiunea 1); Reproducerea umană asistată medical cu terț donator (Secțiunea a 2-a); Situația legală a copilului (Secțiunea a 3-a).

Secțiunea a 2-a. Filiația și statutul civil al persoanei fizice

2.1. Modurile de stabilire a filiației

Conform art. 408. Modurile de stabilire a filiației Cod civil: (1) Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.(2) Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate. (3) Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.

Se observă, așadar, distincția la nivel legislativ, după cum filiația e după mamă sau după tată, în cazul tatălui făcându-se diferența între stabilirea paternității față de tatăl din căsătorie sau din afara căsătoriei.

În determinarea filiației materne interesează două elemente de fapt: împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil; identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă, în alte cuvinte, faptul că acest copil și nu un altul a fost născut de respectiva femeie. În mod obișnuit, faptul nașterii, maternitatea se stabilește prin efectul legii și se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. Stabilirea filiației prin recunoașterea mamei are loc în cazul în care copilul nu a fost trecut în registrul stării civile sau a fost înregistrat din părinți necunoscuți. În sfârșit, în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației materne nu se poate realiza prin certificatul constatator al nașterii, precum și în situația în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, stabilirea maternității se face prin hotărâre judecătorească. Stabilirea filiației față de mamă are aceeași reglementare juridică, fie că un copil este din căsătorie, fie că este din afara acesteia.

Așa cum am precizat deja, în cazul stabilirii paternității distingem după cum copilui este din căsătorie sau din afara ei. Nu prezintă însă relevanță dacă modul de concepție a fost natural sau prin reproducere umană asistată medical. (art. 443, 444 Cod civil). Filiația față de tatăl din căsătorie, cu alte cuvinte, paternitatea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, se stabilește de plin drept prin aplicarea prezumției de paternitate, soțul mamei fiind “reputat” ca tată al copilului născut de soția sa. Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită (nici la data concepției, nici la data nașterii copilului), precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoaștere voluntară a tatălui, fie prin hotărâre judecătorească.

Potrivit art. 413 Cod civil, dispozițiile referitoare la copil se aplică și în stabilirea filiației unei persoane majore.

2.2. Dovada filiației

Potrivit art. 409 C. Civ., filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia, iar în cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.

Contrar concluziei pe care o poate induce lectura prevederilor art. 409 C. civ., actele de stare civilă nu sunt mijlocul exclusiv de dovadă a filiației (a stării civile, în general), ci principalul instrument de dovedire a acestuia; în cazul reconstituirii sau al întocmirii ulterioare a actului de stare civilă, precum și în cadrul acțiunilor de stare civilă , acțiunea în stabilirea maternității; dovada filiației se poate face, în fața instanțelor judecătorești, prin orice mijloc de probă.

2.3. Posesia de stat

Sintagma “posesie de stat” desemnează o stare de fapt care indică exercițiul stării civile, dinamica acesteia. Prin ea însăși, folosința stării civile, cum mai este numită posesia de stat, nu asigură dobândirea stării civile ci doar concură la proba acesteia, este “indiciul” stării civile, cu alte cuvinte, posesia de stat se înfățișează ca un mijloc de dovadă a stării civile iar nu ca un mijloc de dobândire a acesteia.

Referitor la forța probantă a posesiei de stat, aceasta reprezintă o prezumție legală relativă. În ceea ce privește maternitatea, atâta timp cât posesia de stat este conformă cu actul nașterii aceasta devine prezumție absolută, exceptând situațiile în care se constată de către instanță că o altă femeie decât cea care a născut copilul a fost înregistrată ca mamă a sa sau a avut loc o substituire de copii.

Conform art. 410 C. civ. posesia de stat rezultă din următoarele împrejurări:

persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de acestă persoană ca fiind părintele său;

copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;

copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

Aceste împrejurări pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia de stat acestea sunt:

să fie continuă;

să fie pașnică;

să fie publică;

să fie neechivocă;

Condiția continuității posesiei de stat presupune stabilitate, nu neapărat constanță, altfel spus, continuitatea exclude internitența, este incompatibilă cu un comportament pasager ori cu faptele izolate. Fără îndoială, continuitatea are și o dimensiune temporală, starea de fapt invocată trebuind să fi dăinuit suficient pentru a-și putea afirma stabilitatea. Din acest punct de vedere, al perpetuării în timp a unei stări de fapt, potrivit literaturii și practicii instanțelor franceze, criteriul duratei este de raportat la starea de fapt invocată în susținerea posesiei de stat; exigența continuității nu implică în mod necesar ca folosința stării civile să fi debutat în momentul nașterii beneficiarului său și nici caracterul actual al posesiei de stat cu precizarea că, în cazul conflictului posesiilor de stat, cea actuală are întâietate.

Posesia de stat se cere a fi pașnică, adică netulburată; în alte cuvinte și prin transpunerea prevederilor art. 924 C.civ. din materia posesiei asupra unui bun, posesia de stat este pașnică dacă folosința stării civile nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală neprovocate de o altă persoană. Această însușire a posesiei de stat este menită să prevină frauda.

În ceea ce privește caracterul public al posesiei de stat, acesta se referă la folosința în așa fel încât să poată fi cunoscută de cei interesați, în sensul că nu este exercitată pe ascuns.

Caracterul neechivoc înseamnă că posesia de stat nu poate rezulta dintr-un comportament ambiguu În practică, echivocul poate fi consecința posesiilor de stat contradictorii, cum ar fi aceea de copil din căsătorie și, în același timp, de copil din afara căsătoriei; într-o astfel de situație, ambele posesii de stat sunt viciate, echivoce și se exclud reciproc.

Dacă posesia de stat și actul de naștere sunt concordante, adică arată ca mamă a copilului aceeași femeie, atunci, în principiu, filiația față de mamă nu poate fi pusă în discuție, nici de către copil – care ar reclama o altă stare civilă, nici de către o altă persoană – care ar contesta starea civilă respectivă (art. 411 alin. 1 si 2 C. civ.). Prin urmare suntem în prezența unei prezumții că starea civilă pusă în evidență de actul de naștere și de posesia de stat corespunde realității. Per a contrario, alin. 3 al aceluiași articol stipulează că în cazurile prevăzute de lege – a avut loc o substituire de copil sau a fost înregistrată ca mamă o altă femeie decât cea care l-a născut – fapte constatate printr-o hotărâre judecătoreacă, dovada filiației se poate face cu orice mijloc de probă. Mai mult, art. 421, alin 1 prevede următoarele: “Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.”

Mijloacele de probă prevăzute de legiuitor pentru a dovedi filiația sunt certificatul medical constatator al nașterii, expertiza medico-legală de stabilire a filiației și în lipsa acestora, prin orice mijloc de probă, posesia de stat fiind inclusă.

Totodată, este prevăzut expres în alineatul al 3-lea al articolului 421 C. civ., faptul că proba cu martori este admisibilă numai în situațiile prevăzute de art. 411 alin. 3 sau atunci când vine sprijinul unor înscrisuri concludente.

2.4. Recunoașterea de filiație

Recunoașterea copilului este actul juridic unilateral prin care o persoană declară sau mărturisește legătura de filiație dintre ea și un copil despre care pretinde că este al său. Ea reprezintă un act de stare civilă, în accepțiunea de negotium juris, fiind supusă înregistrării în registrul de stare civilă.

Stabilirea filiației prin recunoaștere se poate face atât pe cale maternă, cât și pe cale paternă.

Recunoașterea de filiație, fiind o mărturisire, are o natură juridică dublă: pe de o parte, este un mijloc de probă, respectiv o mărturisire, iar pe de altă parte, este un act juridic, și anume un act juridic unilateral, constând în manifestarea de voință a autorului său în sensul de a recunoaște legătura de filiație dintre el și un anumit copil.

Caracterele juridice ale recunoașterii de filiație rezultă chiar din definiția acesteia astfel:

are caracter nepatrimonial – act de stare civilă;

e un act juridic unilateral – pentru că presupune doar manifestarea de voință a celui care face recunoașterea (admiterea unui fapt), nefiind necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia este făcută recunoașterea;

recunoașterea are un caracter irevocabil, această regulă fiind instituită în interesul superior al copilului. Poate fi însă contestată de către autor recunoașterea care nu corespunde adevărului;

are caracter declarativ, deoarece nu creează o filiație nouă, ci legătura de filiație – bazată pe faptl nașterii sau concepțiunii copilului – preexistă, dar aceasta este consacrată juridic rpin actul recunoașterii. De aceea, recunoașterea de filiație produce efecte retroactive până la data nașterii și chiar a concepțiunii copilului. De asemenea, actul recunoașterii este opozabil erga omnes;

are caracter personal, adică nu poate fi făcută decât de mama sau tatăl copilului, nu și de rude sau moștenitorii acestora;

are caracter solemn, deoarace trebuie să respecte forma prevăzută de lege;

În ceea ce privește condițiile de fond ale recunoașterii, acestea nu prezintă particularități față de dreptul comun în ceea ce privește consimțământul (acesta trebuie să fie liber și neviciat). Leziunea nu constituie un viciu de consimțământ, deoarece recunoașterea nu are caracter patrimonial. Nici în cazul obiectului și a cauzei nu există aspecte particulare. Obiectul se referă chiar la faptul filiației, în timp ce cauza o reprezintă stabilirea legăturii de filiație cu toate consecințele de decurg din acesta.

Pe de altă parte, în ceea ce privește capacitatea cerută, art. 417 C. civ. prevede: “ Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii.” Rezultă, așadar, din acest text legal, faptul că e suficient ca autorul recunoașterii să aibă discernământ la momentul recunoașterii, nefiind necesară condiția capacității depline de exercițiu.

Așa cum deja am precizat recunoașterea de filiație e un act juridic cu caracter solemn, ceea ce înseamnă că trebuie să respecte una dintre formele prevăzute de lege. În consecință, formele pe care recunoașterea de filiație le poate avea potrivit art. 416 C. civ. sunt:

testamentul, indiferent de forma sa. Având în vedere caracterul irevocabil al recunoașterii, chiar dacă testamentul este revocat, nu își va produce efecte în privința recunoașterii;

declarație la serviciul de stare civilă;

înscris autentic. În cazul recunoașterii prin înscris autentic, art. 416, alin. 2 prevede ca este necesar ca o copie a acestuia să fie trimisă din oficiu serviciului de stare civilă competent, pentru a se face mențiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă. De asemenea, recunoașterea se poate face chiar în cadrul unui proces, fiind consemnată în cuprinsul hotărârii judecătorești, luându-se act de recunoaștere la interogatoriu.

Stabilirea filiației prin recunoaștere se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului, din oficiu sau la cererea celui interesat, fiind o măsură de publicitate opozabilă terților.

Privitor la contestarea recunoașterii de filiație art. 420 C. civ. instituie regula potrivit căreia recunoașterea de filiație poate fi contestată oricând și de orice persoană, atunci când nu corespunde adevărului. Acțiunea este imprescriptibilă și orice persoană interesată o poate porni, inclusiv autorul recunoașterii. Reclamantul este cel căruia îi revine sarcina probei, cu excepția situațiilor în care cel care contestă recunoașterea este: celălalt părinte, copilul recunoascut sau descendenții acestuia. În aceste situații exceptate, potrivit art. 420 alin (2) C. civ. dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi. Pot fi folosite orice mijloace de probă.

Contestarea recunoașterii se înscrie prin mențiune pe actul de naștere (art. 43 lit. b, Legea 119/1996).

În situația în care nu sunt respectate condițiile prevăzute de lege, recunoașterea de filiație este sancționată, după caz, cu sancțiunea nulității absolute sau relative.

Art. 418 C. civ. prevede cazurile în care recunoașterea este lovită de nulitate absolută:

a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlaturată. Cu toate acestea, daca filiația anterioară a fost înlaturată prin hotărâre judecatorească, recunoașterea este valabilă;

a fost făcuta dupa decesul copilului, iar acesta nu a lasat descendenți firești;

a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.

Spre deosebire de Codul familiei, în cazul căruia lipsa unor prevederi asupra posibilității formulării unei acțiuni în anularea recunoașterii a generat multe controverse în literatura juridică, actualul Cod civil prevede expres posibilitatea anulării recunoașterii pentru eroare, dol sau violență.

Art. 419 alin. 2 prevede că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului. Termenul de prescripție este de 3 ani.

Odată constatată nulitatea, ea produce efecte retroactive, fiind înlăturată încă de la nașterea copilului.

2.5. Acțiunile în jusțitie privind filiația

Acțiunile privind filiația sunt acțiuni de stare civilă, care au ca obiect acest element al stării civile care este filiația.

Acțiunile pot fi clasificate după mai multe criterii astfel:

După cele două feluri ale filiației, acțiunile privind filiația se împart în:

acțiuni privind filiația față de mamă;

acțiuni privind filiația față de tată.

După obiectul sau finalitatea lor, acțiunile privind filiația se clasifică în următoarele categorii:

acțiuni în reclamație de stat. Prin aceste acțiuni se urmărește obținerea altei stări civile decât aceea pe care o are persoana în cauză. Fac parte din acestă categorie acțiunea în stabilirea maternității și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.

acțiuni în contestație de stat. Sunt acelea prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile nereale și înlocuirea cu o altă stare civilă pretins adevarată. Din acestă categorie fac parte: acțiunea în contestarea maternității; acțiunea în contestarea paternității din căsătorie; acțiunea în tăgăduirea paternității; acțiune în contestarea paternității stabilite prin hotărâre judecătorească; acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație; acțiunea în nulitatea recunoașterii de filiație.

În funcție de sfera persoanelor care le pot exercita , acțiunile de stare civilă privind filiația se divid în:

acțiuni ce pot fi exercitate numai de titularul stării civile sau de reprezentantul său legal ori de persoanele anume prevăzute de lege și care pot fi continuate de moștenitori: acțiunea în stabilirea filiației față de mamă si acțiunea în stabilirea filiației față de tată, al cărei titular este copilul;

acțiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată. În acestă categorie sunt incluse acțiunile în contestații de stat cum ar fi acțiunea în contestarea maternității; acțiunea în contestarea paternității din căsătorie; acțiunea în recunoașterea maternității; acțiunea în recunoașterea paternității.

După cum sunt supuse sau nu termenului de prescripție extinctivă, acțiunile se clasifică în:

acțiuni imprescritibile; (acesta constituie regula)

acțiuni prescritibile categorie care cuprinde: acțiunea în tăgada paternității, acțiunea în nulitatea relativă a recunoașterii de filiație.

Codul civil cuprinde și o serie de dispoziții comune referitoare la acțiunile privind filiația. Astfel art. 435 C. civ. stabilește ca atâta timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiație.

De asemenea, art. 436 C. civ. prevede că părinții și copilul vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.

În acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept. De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecată (art. 437 C. civ.).

Totodată prevederile art. 438 C. civ. instituie obligația ce revine instanței de a se pronunța asupra stabilirii numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a-l întreține pe copil..

Potrivit art. 439 C. civ., în cazul în care, potrivit legii, o acțiune privitoare la filiație poate fi pornită împotriva moștenitorilor, iar moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei, orașului sau după caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii. Citarea în proces a renunțătorilor, dacă există, este obligatorie. Astfel, pot fi introduse împotriva moștenitorilor acțiunea în stabilirea filiației față de mamă (art. 423), acțiunea în tăgada paternității (art. 429), acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 425).

Conform art. 440 C. civ. în cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.

Prevederea legală apare ca firească, dat fiind faptul că elementele constitutive ale anumitor infracțiuni nu se pot întruni în lipsa calității de rudă sau rudă apropiată prev. de codul penal. După stabilirea în cadrul unui proces civil a raportului juridic de filiație, procesul penal poate continua, pronunțându-se, astfel, o decizie care să aibă la bază certitudinea existenței raportului de filiație. Într-o formulare plastică, se poate spune că, așa cum „penalul ține în loc civilul”, în materie de filiație „civilul ține în loc penalul”.

Capitolul 3. Filiația față de mamă

Secțiunea 1. Temeiul filiației față de mamă

Cum filiația față de mamă are la bază faptul ușor de dovedit al nașterii, stabilirea ei nu ridică atâtea probleme ca filiația față de tată. Certitudinea maternității este exprimată și prin adagiul latin mater in iure semper certa est. Prin urmare, există aceeași reglementare juridică pentru stabilirea filiației față de mama din căsătorie (filiație legitimă) și aceea din afara căsătoriei (filiație nelegitimă). Este relevant în acest sens art. 408 alin. 1 C. civ. care stabilește regula de drept comun potrivit căreia filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii.

De asemenea, potrivit art. 2 din Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei, ratificată de România prin Legea nr. 101/1992, filiația față de mamă a tuturor copiilor născuți în afara căsătoriei este stabilită prin singur faptul nașterii copilului.

Așadar elementele care trebuie întrunite pentru a stabili filiația unui copil față de mama sa o constituie faptul nașterii copilului și identitatea acestuia cu cel despre a cărui filiație este vorba. Stabilirea maternității presupune dovedirea acestor două elemente în mod cumulativ.

Pentru a considera filiația stabilită, în prealabil trebuie să fi dovedit, prin mijloacele de proba admise de lege, existența acestei legături obiective între copil și mama sa. Nici certificatul de naștere și nici hotărârea judecătorească nu pot fi emise fără această dovadă prealabilă. Nu mai puțin, însă, este adevărat că, odată eliberat certificatul de naștere sau adoptată hotărârea judecătorească, ele constituie și dovezi ale legăturii de filiație.

Prin urmare, așa cum deja am precizat și în capitolul anterior, dovada filiației față de mamă se face numai prin certificatul de naștere și hotărâre judecătorească, iar stabilirea maternității se face prin 3 modalități: prin înregistrarea nașterii copilului (certificatul de naștere), prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească.

Probleme mai deosebite pot sa apară în practică datorită dezvoltării și în țara noastră a procreării asistate medical. În condițiile în care, de lege lata, nu există o reglementare în domeniu, stabilirea maternității poate fi dificilă atunci când, prelevând material genetic (ovul) de la o femeie – mama donatoare – și folosind, fecundarea in vitro, embrionul format este implantat unei alte femei – mama purtătoare.

Secțiunea a 2-a. Modurile stabilirii filiației față de mamă

2.1. Stabilirea filiației față de mamă prin înregistrarea nașterii copilului

Capitolul al II-lea „Întocmirea actelor de stare civilă”, secțiunea 1 „Întocmirea actului de naștere” din Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă cuprinde o serie de prevederi referitoare modalitatea de înregistrare a copilului, titularii dreptului și termene.

Art. 14 din legea mai sus menționată precizează că actul poate fi întocmit atât la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, precum și de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul. Din prevederile acestui articol coroborate cu dispozițiile articolului 16 rezultă ca întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației oricăruia dintre părinți. În cazul în care părinții nu își pot îndeplini obligația declarării nașterii copilului, acestă obligație revine medicului, persoanelor care au fost de față la naștere, personalului desemnat din unitatea sanitară în care a avut loc nașterea sau oricărei persoane care a luat cunoștință despre nașterea copilului. Totodată, pe lângă declarația verbală, este necesar să fie prezentate actul de identitate al mamei și al declarantului, certificatul medical constatator al nașterii și, după caz, certificatul de căsătorie al părinților.

Legiuitorul a avut în vedere și situația în care părinții nu au nume de familie comun sau există neconcordanța între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și declarația verbală a declarantului. Așadar, în această situație întocmirea actului de naștere se face pe baza declarației scrise și semnate de ambii părinți, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului. De asemenea, în situația în care părinții nu pot lua o decizie asupra numelui de familie pe care îl va purta copilul, hotărârea revine instanței de tutelă. După rămânerea definitivă, acesta se comunică serviciului public comunitar de evidență a persoanelor sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale unde s-a produs evenimentul, urmând să fie întocmit actul de naștere (Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila, art. 15).

Alineatul al 3-lea al articolului 14 din Legea nr. 119/1996 conține și prevederile referitoare la termenele în care trebuie declarată nașterea. Se face distincția după cum copilul se naște viu, în acest caz termenul de declarare fiind de 15 zile sau se naște mort, situatie în care termenul este de 3 zile.

Termenele se socotesc de la data nașterii. În cazul în care copilul născut viu a decedat înauntrul termenului de 15 zile, declararea nașterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului (Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, art. 14, alin. 3).

De asemenea, art. 17, respectiv art. 18 din Legea nr. 199/1996 precizează două situații distincte de nerespectare a acestor termene. Așadar, legiutorul distinge după cum declararea se face înăuntrul termenului de 1 an de la nașterea copilului sau după trecerea unui an de la naștere.

În prima situație (declararea se face înăuntrul termenului de 1 an), pentru întocmirea actului de naștere a copilului e necesară aprobarea primarului, respectiv a șefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră.

În cea de-a doua situație (declararea se face dupa 1 an), întocmirea actului se face în baza hotărârii judecătorești, care trebuie să conțină toate datele necesare întocmirii actului. Acțiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială are domiciuliul persoana interesată sau unde are sediul serviciul de protecție specială a copilului. Cererea se soluționează potrivit dispozițiilor privind procedura necontencioasă din Codul de procedură civilă. În vederea soluționării, instanța solicită serviciului public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana interesată sau se află sediul serviciului de protecție specială a copilului, verificări pentru stabilirea identității, precum și avizul medicului legist cu privire la vârsta și sexul persoanei al cărei act de naștere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se va face cu participarea procurorului (Legea nr. 119/1996, art. 18).

Filiația față de mamă astfel cum rezultă din actul de naștere, consolidată prin posesia de stat conformă actului de naștere este, în principiu, inatacabilă, căile de înlăturare a maternității fiind refuzate prin art. 411 alin 1 si 2 C. civ. potrivit cărora este inadmisibilă atât acțiunea beneficiarului maternității în reclamația unei filiații materne diferite, cât și acțiunea oricărei persoane în contestarea maternității.

Conformitatea stării civile cu certificatul de naștere se realizează prin trei elemente: nomen (copilul poartă numele mamei), tractatus (copilul este considerat ca atare de mamă și de familia lui) și fama ( respectiv, copilul este tot astfel considerat și de alte persoane).

Puterea doveditoare exceptională este de domeniul filiației firești. În cazul adopției, potrivit legii, se întocmește un nou act de naștere al adoptatului, în care părinții adoptivi sunt trecuți ca fiind parinți firești (art. 26 din Legea nr. 119/1996), însă acest înscris nu dovedește faptul nașterii de către mama adoptivă. Filiația reală a celui adoptat este și pe mai departe cea rezultând din vechiul său act de naștere, care se păstrează.

“Certificatul de naștere” nu se confundă cu “certificatul medical constatator al nașterii” la care se referă art. 14 alin. 1 din Legea nr. 119/ 1996 și art. 10 din Legea nr. 272/2004 și care stă la baza înregistrării nașterii, ci este certificatul care se eliberează de ofițerul de stare civilă care a întocmit actul de naștere.

2.2. Stabilirea maternității prin recunoașterea mamei

Prin “recunoaștere de maternitate” vom înțelege declarația făcută de bunăvoie de către o femeie, în oricare din formele prevăzute de lege (în art. 416 alin. 1 C.civ.), prin care mărturisește că este mama unui anumit copil. Stabilirea filiației pe acestă cale este posibilă atât față de copilul minor, cât și față de descendentul devenit major (art. 413 C. civ.).

Conform art. 415 alin. 1 C. civ., « dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din parinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe copil » acestea constituind așadar cazurile în care stabilirea filiației față de mamă se poate face prin recunoaștere.

Privitor la prima situație, deși textul nu distinge între motivele pentru care nu s-a făcut înregistrarea, având în vedere dispozițiile Legii nr. 119/1996 privind întocmirea ulterioară a actului de naștere, rezultă că recunoașterea se poate face în toate situațiile în care nașterea nu a fost înregistrată, în afară de cazul în care lipsa se datorează omisiunii ofițerului de stare civilă.

În cea de-a doua situație, aceea a înregistrării copilului din părinți necunoscuți, legiutorul prevede două posibilităti: aceea a copilului găsit (înregistrarea se face potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 119/1996) și cea a copilului abandonat de mamă în spital. Cazul copilului abandonat de mamă în spital este reglementat de dispozițiile art. 20 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 potrivit căruia întocmirea actului de naștere se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul Direcției generale de asistență socială și protecția copilului, de reprezentantul poliției și de cel al unității sanitare. Referitor la situația copilului găsit, acesta e reglementată de alineatul al 2-lea al aceluiași articol potrivit căruia Direcția generală de asistență socială și protecția copilului are obligația de a întocmi documentația, pe baza căreia serviciul public de asistență socială în a cărui raza administrativ-teritorială a fost găsit copilul, în termen de 48 de ore, va solicita primarului să întocmească actul de naștere.

În ceea ce privește înregistrarea copilului din părinți necunoscuți (indiferent că el a fost abandonat în spital sau a fost găsit), în practică a fost identificată o serie de situații care au ridicat probleme în recunoașterea copilului.

O primă situație este aceea în care, după ce nașterea a fost înregistrată legal pe baza declarației de naștere, mama reține certificatul de naștere și abandonează copilul care, fiind găsit, este din nou înregistrat ca născut din părinți necunoscuți. Dacă, după o perioadă de timp, mama copilului reapare și prezintă certificatul de naștere, nu se mai pune problema unei recunoașteri, deoarece filiația față de mamă este legal stabilită, astfel încât actul de naștere prin care copilul a fost înregistrat din părinți necunoscuți se va anula, prin mențiune despre aceasta pe actul respectiv. Soluția este aceeași și în ipoteza în care copilul a fost adoptat după înregistrarea lui ca născut din părinți necunoscuți, dar înainte ca mama să prezinte certificatul de naștere. Adopția rămâne valabil încheiată.

Altă posibilă situație o reprezintă recunoașterea de către o femeie, urmată de recunoașterea din partea mamei. Pentru ca acest lucru să se realizeze este necesar ca prima recunoaștere să fie contestată cu succes. În cazul în care mama copilului prezintă certificatul de naștere eliberat pe baza declarației făcute anterior primei recunoașteri nu mai este nevoie de o recunoaștere din partea mamei, și în acestă ipoteză, însă, prima recunoaștere va trebui contestată și certificatul eliberat pe baza ei va trebui anulat, făcându-se mențiune despre existența primului certificat de naștere.

De asemenea, o altă situație o constituie cea a copilului înregistrat ca fiind născut din părinti necunoscuti, ulterior adoptat de către propria mamă, rezultând că poate și este chiar de dorit să fie recunoscut de către aceasta. Soarta adopției ar fi pecetluită de sancțiunea nulității absolute, cauza fiind nesocotirea impedimentului rezultând din rudenia firească – subînțeles în reglementarea anterioară, neprevăzut expres de legislația nouă – deoarece stabilirea filiației are efect declarativ, persoana recunoscută fiind considerată ca având acestă filiație maternă firească din momentul nașterii. Principalul motiv pentru care este de dorit să se facă recunoașterea îl reprezintă faptul că aceasta își produce efecte retroactiv din momentul concepției copilului, spre deosebire de adopție care produce efecte numai de la data încuviințării ei prin hotărârea judecătorească.

În ceea ce privește copiii care pot fi recunoscuți, art. 413 C. civ. prevede faptul că inclusiv copilul major poate fi recunoscut.

Potrivit doctrinei, recunoașterea de maternitate poate privi copilul conceput dar nenăscut în temeiul principiului “infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur”, înscris în art. 36 C. civ. astfel: “drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”. Totodată acestă recunoaștere nu va produce efecte decât dacă, în mod excepțional, la naștere copilul se găsește într-una dintre situațiile prevăzute de art. 415 C. civ.

Însă dacă ținem seama de cazurile în care este permisă mărturisirea de maternitate, ipoteza rămâne totuși mai curând teoretică, fiind greu de imaginat că un copil recunoscut de mamă înainte de naștere nu va fi înregistrat în registrul stării civile sau că înregistrarea se va face cu mențiunea “din părinți necunoscuți”.

De asemenea, poate fi recunoscut și copilul decedat, dacă a lăsat descendenți firești. Soluția, consacrată de art. 415 alin. 3, se justifică prin interesul de a împiedica recunoașterile ce s-ar face numai pentru a veni la moștenirea copilului.

Una și aceeași persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei întrucât, pe de o parte, cele două recunoașteri s-ar contrazice, iar pe de altă parte, prima dintre recunoașteri fiind înregistrată, nu mai sunt incidente prevederile din art. 415 alin 1 C. civ.

2.3. Stabilirea filiației față de mamă prin hotărâre judecătorească

2.3.1. Cazuri

În cazul în care copilul nu are filiația față de mamă stabilită prin înregistrarea nașterii ori prin recunoașterea de maternitate, el are posibilitatea de a introduce acțiunea în justiție pentru stabilirea filiatiei față de mamă. Aceasta acțiune are caracterul unei acțiuni în reclamație de stare civilă al cărei obiect este limitat la stabilirea maternității.

Conform art. 422 C. civ., acțiunea în stabilirea maternității poate fi pornită în două situații.

Prima situație are în vedere cazul în care dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii. “Certificatul constatator al nașterii” la care se face referire în cuprinsul textului și care este reper pentru determinarea cazurilor de admisibilitate a acțiunii în stabilirea maternității nu se coroborează cu cele statuate prin art. 409 alin. 1 si art. 99 alin. 1 C. civ. potrivit cărora filiația se dovedește prin actul de naștere și prin certificatul eliberat pe baza acestuia, iar nu prin certificatul constatator al nașterii. Rezultă de aici că acest caz trebuie însă analizat în raport cu dispozițiile Legii nr. 119/1996, ceea ce înseamnă că se poate introduce acțiunea în justiție numai dacă este vorba de o imposibilitate absolută de a proba filiația față de mamă cu certificatul de naștere întocmit pe baza certificatului constatator al nașterii.

Legiutorul are în vedere imposibilitatea absolută a probării stării civile prin actul de naștere, ceea ce nu se verifică atunci când numai înfățișarea actului este cu neputință – pentru că, deși s-a întocmit, a fost pierdut, distrus ori dacă, fiind întocmit în străinătate, nu este posibilă procurarea certificatului sau a extrasului de pe actul de stare civila (art. 103 lit. b si lit. c Cod civil), în toate aceste situații calea de urmat fiind aceea a reconstituirii actului de stare civilă. În consecința, dacă este vorba de un caz în care s-ar putea face reconstiturea sau întocmirea ulterioară a actului de naștere ori dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se face înregistrarea tardivă a nașterii, se va recurge la procedura prevăzută de art. 57 sau, după caz, de art. 17 din Legea nr. 119/1996. Dacă însă copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, ori nu s-a înregistrat nașterea copilului din alte cauze decât omisiunea ofițerului de stare civilă, se poate porni acțiune în stabilirea filiației față de mamă.

În cea de-a doua situație se contestă realitatea celor cuprinse în actul de naștere; ca premise există un raport de filiație mamă-copil înscris în actul de naștere, dar care nu corespunde adevărului.

Prima ipoteză generată de această premisă e cuprinsă de art. 421 alin. 1 C. civ. care statuează situația în care filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat. În consecința, în temeiul articolului mai sus menționat, orice persoană interesată poate intenta împotriva mamei o acțiune în contestarea filiației.

În cazul celei de-a doua ipoteze se poate invoca substituirea copilului sau înregistrarea ca mamă a altei femei decat cea care a nascut copilul. Copilul are stabilită, potrivit actului de naștere, o maternitate, iar aceasta concordă cu posesia de stat și, în principiu, într-o astfel de situație starea civilă este sustrasă oricărei reclamații sau contestații, afară numai dacă se invocă substituirea copilului sau substituirea mamei copilului cu o altă femeie, constatată prin hotărâre judecătorească (art. 411 C. civ.).

O altă situație ce trebuie avută în vedere este cea a copilului adoptat și se ridică problema daca acesta are dreptul la o asemenea acțiune. Din literatura de specialitate rezultă că o asemenea acțiune este admisibilă. Condițiile fixate prin art. 422 C. civ. vizează filiația firească, prin urmare, cu toate că a fost adoptat și i s-a eliberat un nou certificat de naștere – cel vechi, dacă există, păstrându-se – copilul este îndreptățit și, fără îndoială, interesat să-și stabilească filiația firească dacă, se înțelege, în raport de această filiație (firească) se încadrează în ipotezele din art. 422 C. civ.

2.3.2. Titularul acțiunii în stabilirea filiației față de mamă

Acțiunea în stabilirea maternității este o acțiune personală; dreptul la acțiune aparține copilului și se pornește, în numele acestuia, de către reprezentantul său legal. Acțiunea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii. În eventualitatea morții copilului în cursul judecății, moștenitorii săi sunt îndrituiți să continue acțiunea începuta de autorul lor.

În ceea ce privește exercitarea dreptului la acțiune, nu numai copilul cu capacitate deplină de exercițiu, dar și cel cu capacitate restrânsă de exercițiu poate introduce singur acțiunea, fără nicio încuviintare prealabilă, dat fiind caracterul personal al acesteia.

Dacă copilul este lipsit de capacitate de exercițiu, fiind sub 14 ani sau pus sub interdicție, acțiunea va fi exercitată de reprezentantul său legal, fără ca acesta să aibă nevoie de încuviintarea autoritații tutelare. Curatorul nu poate intenta acțiunea în stabilirea maternității, întrucat el îl reprezintă pe copil numai în privința intereselor sale patrimoniale, iar instituirea curatelei nu aduce atingere capacității celui astfel ocrotit.

2.3.3. Persoana împotriva căreia se pornește acțiunea

Acțiunea se introduce împotriva pretinsei mame sau, dacă aceasta este decedată, împotriva moștenitorilor acesteia (art. 423 alin. 3 C. civ.). Dacă moștenirea este vacantă acțiunea poate fi pornită împotriva comunei, orașului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii, cu precizarea că citarea în proces a renunțătorilor, dacă există, este obligatorie (art. 439 C. civ.).

2.3.4. Imprescriptibilitatea acțiunii

Acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului (art. 423 alin 4 C. civ.). Spre deosebire de prevederile vechiului Cod al familiei potrivit cărora după moartea copilului nu se putea introduce acțiunea, dar se putea continua dacă reclamantul (copilul) murea înainte de terminarea procesului, dispozițiile actualului Cod civil reglementează distinct acestă situație. Așadar, potrivit art. 423 alin. 5 C. civ., dacă copilul decedează înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

2.3.5. Dovada filiației față de mamă

Stabilirea pe cale judiciară a filiației față de mamă presupune proba celor două împrejurări de fapt al căror rezultat este legătura de maternitate: pârâta, presupusa mamă, a dat naștere unui copil; copilul născut de pârâtă este una și aceeași persoană cu reclamantul. În dovedirea maternității pot fi administrate orice mijloace de probă, un rol decisiv revenind expertizei medico-legale.

Așa cum rezultă din prevederile art. 422 C. civ. filiația față de mamă se poate stabili printr-o hotărâre judecătorească când dovada filiației nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii.

Imposibilitatea absolută de a dovedi filiația față de mamă cu certificatul de naștere există, de exemplu, în cazul în care copilul este trecut în registrul de stare civilă ca născut din parinți necunoscuți sau când copilul nu cunoaște justificat locul înregistrarii nașterii sale ori nu s-a înregistrat numele adevăraților părinți.

Dacă se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, dovada nașterii și a identității se poate face prin orice mijloc de probă, în fața instanțelor judecătorești. Potrivit art. 12 din Legea nr. 119/1996, starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora. Acest articol se coroborează cu art. 421 alin. 2 C. civ. potrivit căruia filiația se dovește prin certificatul constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat. Trebuie avută, însă, în vedere limitarea adusă de alineatul al 3-lea al aceluiași articol, care condiționează admisibilitatea probei cu martori de existent unor înscrisuri “care fac demnă de crezare acțiunea formulată”.

Acest caz al contestării celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, așa cum, în opinia mea, în mod just relevă Emese Florian în lucrarea “Dreptul familiei”, vizează două situații de fapt, “în sensul că se invocă fie substituirea copilului sau înregistrarea ca mamă a altei femei decât cea care a născut copilul, fie se susține neconcordanța maternității rezultând din actul de naștere cu posesia de stat a copilului și, de asemenea, presupunând că este judicioasă observația conform căreia acțiunea în contestarea filiației față de mamă, admisă fiind se convertește în acțiune în stabilirea maternității, admisibilitatea oricărui mijloc de probă în stabilirea maternității, decretată prin art. 422 C. civ. este confirmată de art. 421 alin. 3 C. civ. numai pentru cazul substituirii copilului sau a mamei copilului; altminteri, dovadă prin orice mijloace este condiționată prin art. 421 alin. 2 c. civ. de lipsa certificatului constatator al nașterii (iar nu de neconcordanța maternitații rezultând din actul de naștere cu posesia de stat) ori de imposibilitatea efectuării expertizei medico-legale de stabilire a filiației.”

În ceea ce privește hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în stabilirea maternității, aceasta are efect declarativ, constatând un fapt anterior, și anume raportul de filiație care se stabilește retroactiv, de la nașterea copilului.

Prin hotărârea de admitere, instant va statua, chiar și din oficiu, cu privire la numele copilului, exercitarea autorității părintești, precum și cu privire la obligația părinților de a da întreținere copilului (art. 438 alin. 1 C. civ.). Față de înțelesul termenului “copil” în materie de filiație – persoana minoră sau majoră – subînțelegem, chestiunea exercițiului autorității părintești intră în discuție numai în cazul copilului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu.

Hotărârea este opozabilă erga omnes.

În ceea ce privește statutul pe care copiulul îl dobândește, adica acela de copil din căsătorie sau copil din afara căsătoriei, în literatura de specialitate am întalnit două opinii distincte.

O prima opinie precizează că prin hotărârea judecătorească copilul dobândește față de mamă și rudele acesteia poziția de copil născut în afara căsătoriei.

O a doua opinie face distincția după cum mama era căsătorita sau nu la data concepției sau a nașterii copilului. Potrivit acesteia, copilul a cărei filiație se stabilește prin hotărârea judecătorească va dobândi statutul de copil din căsătorie dacă mama era căsătorită la momentul concepției sau a nașterii copilului, neavând importanță dacă a intervenit desfacerea, nulitatea, anularea ori încetarea căsătoriei. Per a contrario, dacă mama nu era căsătorită nici la data nașterii, nici la data concepției copilului, copilul va dobândi poziția de copil născut în afara căsătoriei.

În opinia mea, părerea celui de-al doilea autor are o deosebită relevanță în ceea ce privește principiul potrivit căruia primează interesul superior al copilului. Deși, aparent, importanța acestei distincții nu produce niciun fel de efecte în ceea ce privește stabilirea filiației față de mamă, influențează în mod direct stabilirea stabilirea filiației față de tată.

Așadar, datorită stării civile a mamei, copilul dobândește, alături de maternitate și o paternitate prezumată în persoana soțului sau a fostului soț. Desigur, soțul sau fostul soț al mamei nu este ținut să accepte, resemnat, o situație juridică eventual neconformă realității, el are la îndemană două posibilități: fie va “ataca” prezumția de paternitate încercând răsturnarea acesteia printr-o acțiune specifică aflată și la dispoziția sa – acțiunea în tăgăduirea paternității (art. 414 alin. 2; art. 429 alin. 1 C. civ.), fie va contesta în justiție maternitatea stabilită pe cale judiciară, sub rezerva că certificatului de naștere al copilului nu este conform folosinței stării civile (art. 421 C. civ.).

2.4. Contestarea filiației față de mamă

2.4.1. Contestarea maternității rezultând din certificatul constatator al nașterii

În mod obișnuit, stabilirea maternității are loc prin efectul legii și este ferită de incidente; uzual, dovada se face prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat în baza acestuia (art. 409 alin. 1 art. 99 C. civ.).

Potrivit art. 411 alin. 1 C. civ., nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea care rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta, iar alin. 2 prevede ca nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conforma cu actul său de naștere.

Prin urmare, contestarea filiației față de mamă nu este permisă, cât timp există conformitate între filiația față de mamă indicată de actul de naștere și filiația față de mamă indicată de posesia de stat.

În mod excepțional, dacă s-a stabilit prin hotărâre judecătorească faptul că a avut loc o substituire de copil sau că a fost înregistrată ca mamă a copilului o altă femeie decât cea care l-a născut, dovada materniții se poate face prin orice mijloc de probă (art. 411 alin. 3 C. civ.). Prin urmare, forța probantă absolută a maternitătii rezultând din actul de stare civilă ăi din posesia de stat conformă cu actul nu poate fi înfrântă decât în cazul substituirii de copii și în cazul maternității simulate, constatate prin hotărâre judecătorească.

În aceste cazuri s-a arătat că se poate obține nulitatea certificatului de naștere, deoarece nu se referă la copilul în cauză, înlăturându-se astfel unul dintre cele două elemente ale prezumției, astfel încât se poate pune apoi în discuție starea civilă a copilului.

Relevantă în acest sens este decizia Tribunalului Suprem, secția civilă, în cadrul căruia fosta instanța supremă, pronunțându-se într-un litigiu în care părinții au solicitat să se constate că în realitate minora este fiica lor iar nu fiica pârâților, pârâții au fost obligați să le înapoieze copilul. Prin urmare, instanța a statuat că în cazul substituirii de copii posesia de stat nu mai este conformă actului de nastere ceea ce face admisibilă acțiunea țn justiție pentru stabilirea identității reale a copilului.

În spiritul jurisprudenței create în aplicarea art. 51 C. familiei, art. 411 alin. 3 C. civ. consacră soluția potrivit căreia, dacă printr-o hotărâre judecatorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori ca a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut (maternitate simulată) se poate face dovada adevaratei filiații cu orice mijloc de probă. Faptul că în cuprinsul art. 411 alin. 3 C. civ., alături de substituirea copilului, constatată prin hotărâre judecătorească, maternitatea simulată, de asemenea stabilită judiciar, deschide calea contestării maternității rezultând din actul de stare civilă al copilului, semnifică refuzul legiuitorului român de a conferi recunoaștere convenției având ca obiect gestația pentru altul.

Acțiunea are ca obiect, în primul rând, înlăturarea legăturii de filiație care rezultă din certificatul de naștere, ce nu corespunde realității și, în al doilea rând, stabilirea legăturii de filiație față de altă femeie, care se pretinde a fi adevărata mamă. Acțiunea în contestare se poate introduce de copil împotriva mamei indicate de certificatul de naștere sau, după caz, de posesia de stat, iar de terți împotriva copilului și a mamei astfel indicată. Când, însă, acțiunea în contestare este introdusă de alte persoane, ea are ca obiect numai contestarea, nu și stabilirea maternității.

În ceea ce privește sarcina probei, reclamantul trebuie să dovedească faptul că maternitatea contestată nu corespunde realității, însă la același rezultat se poate ajunge pe calea mai accesibilă a probării faptului pozitiv contrar, anume a existenței unei legături de filiație diferită, care exclude așadar legătura contestată. În consecință, obiectul probațiunii devine existent unei legături de filiație, iar nu inexistența unei anume filiații.

Potrivit art. 421 alin. 1 C. civ acțiunea este imprescriptibilă extinctiv și se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat (art. 421 alin. 2).

Alineatul al 3-lea al aceluiași articol prevede cu toate acestea o excepție potrivit căreia dovada filiației nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. 3 C. civ. sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.

În cazul admiterii acțiunii, instanța se va pronunța, din oficiu, și cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a-l întreține pe copil; dacă este cazul, va statua, de asemenea, cu privire la modul în care copilul păstrează legături personale ci acela care l-a crescut (art. 438 alin. 1 si 2 C. civ.). Părinții și copilul vor fi citați în toate cazurile, chiar dacă nu au calitatea de reclamant sau de pârât (art. 436 C. civ.).

În doctrină s-a pus întrebarea dacă se poate contesta maternitatea atunci când certificatul de naștere a fost eliberat ca urmare a unei hotărâri judecătorești. S-a răspuns că într-o astfel de situație, vor putea intenta acțiune în contestarea recunoașterii numai persoanele care nu au fost părți în litigiul anterior, întrucât, deși hotărârea judecătorească le este opozabilă și lor, ei pot face dovada contrară. Pentru părțile din proces, acțiunea este inadmisibilă, ele trebuind să respecte autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecatorești, hotărâre pe care o pot ataca numai prin căile de atac prevăzute de lege.

Este posibil ca o persoană să nu aibă certificat de naștere, nici posesie de stat. Ea nu are deschisă calea acțiunii în contestarea filiației, pentru că nu are ce dezminți de vreme ce în privința sa nu operează vreo prezumție de maternitate, dar este îndreptățită să se adreseze instanței cu o cerere având ca obiect stabilirea filiației față de mamă; inițiativa poate fi preluata și de mamă, care poate să facă recunoașterea voluntară.

2.4.2. Contestarea recunoașterii de maternitate

Articolul 421 Cod civil prevede că “Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.

Dreptul la acțiune este recunoscut oricărei persoane interesate. În sfera “persoanelor interesate”, îndreptățite să conteste pe cale judiciară mărturisirea de maternitate sunt incluși, în primul rând, însuși copilul recunoscut, apoi autoarea mărturisirii de maternitate precum și o altă femeie care ar pretinde că în realitate ea și nu autoarea recunoașterii este mama copilului. De asemenea, justifică un interes în a contesta recunoașterea de maternitate moștenitorii mamei, tatăl copilului, în general oricine face dovada unui beneficiu material ori moral în a obține înlăturarea raportului de filiație.

De asemenea, în practica s-a decis că acțiunea poate fi pornită de autorul recunoașterii chiar dacă el a facut cu bună-stiință o recunoaștere nereală.

Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mama decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta. Pe de altă parte, nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere. Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.

Procurorul poate iniția contestarea recunoașterii de filiație în temeiul dispozițiilor de principiu ale art. 90 alin. 1 C. proc. civ. conform cărora “procurorul poate porni acțiunea civilă ori de cate ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție si ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege”.

De vreme ce legea nu cuprinde nicio dispoziție cu privire la termenul în care o astfel de acțiune s-ar putea introduce, înseamnă că ea este imprescriptibilă.

Privitor la procedura de citare art. 436 C. civ. prevede expres faptul că atât părinții cât și copilul vor fi citați, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau pârât. Acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

Acțiunea se pornește, după caz, împotriva autorului recunoașterii sau, după decesul acestuia, împotriva moștenitorilor – rezulta implicit din prevederile art. 420 alin. 2 C. civ., sau împotriva copilului recunoscut, minor sau major (art. 413 C. civ.) ori a moștenitorilor acestuia; dacă moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei, orașului sau, dupa caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii, cu precizarea ca citarea în proces a renunțîtorilor, dacă există, este obligatorie (art. 439 C. civ.).

Dacă filiația s-a stabilit prin recunoaștere, iar apoi se contestă sau se desființeaza recunoașterea pentru o cauză de nulitate, copilul poate introduce o acțiune în stabilirea filiației față de adevărata mamă sau se poate face o altă recunoaștere a copilului, dat fiind că, înlaturându-se falsa recunoaștere, în aceste cazuri filiația față de mamă nu este stabilită.

Ca și în cazul contestării celor statuate prin certificatul de naștere este aplicabil același art. 438 C. civ. potrivit căruia instanța are obligația de a se pronunța asupra numelui copilului, exercitării autorității părintești, cât și asupra obligației părinților de a-l întreține pe copil. De asemenea, este aplicabil și alineatul al 3-lea al aceluiași articol conform căruia instanța poate stabili modul în care copilul păstreaza legături personale cu acela care l-a crescut, dacă este cazul.

2.4.3. Contestarea maternității stabilită prin hotărâre judecătorească

Maternitatea rezultând din certificatul de naștere eliberat în baza hotărârii judecătorești de stabilire a filiației rămasă definitivă poate fi contestată de persoanele interesate afară de cele care au participat în calitate de parte la judecată având ca obiect stabilirea maternității, acestea fiind legate de puterea lucrului judecat a hotărârii instanței. Un aspect care trebuie avut, însă, în vedere îl constituie faptul că partea trebuie să justifice un interes direct și personal.

Pentru admisibilitate acțiunii în contestare nu prezintă relevanță dacă există sau nu conformitate între maternitatea care rezultă din hotărârea judecătorească și posesia de stat a copilului.

Așa cum deja am observat în cazul contestarii filiației rezultate din certificatul de naștere și a filiației stabilite prin recunoaștere și în situația contestării maternității stabilite prin hotărâre judecătorească este aplicabil art. 421 C. civ. care statuează că dovada filiației reale se poate face prin orice mijloc de probă.

Dacă se contestă maternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească, se poate introduce acțiune în stabilirea filiației față de mamă sau copilul poate fi ulterior recunoascut de o altă femeie, deoarece filiația față de mamă nu este stabilită.

Capitolul 4. Filiația față de tată

Secțiunea 1. Noțiune și temei

Filiația față de tată sau paternitatea, evocă legatura juridică dintre un copil și tatăl său. Deși sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeași situație cu cel din căsătorie, Codul civil reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art. 429-434) de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 424-428), întrucât, paternitatea se stabilește deosebit în cele două situații.

Secțiunea a 2-a. Timpul legal al concepțiunii copilului

Prezumția timpului legal al concepției prezintă importanță deosebită atât pentru stabilirea paternității copilului din căsătorie, cât și a celui din afara căsătoriei.

Potrivit art. 412 alin. 1 C. civ., intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi, ceea ce înseamnă că ziua de plecare a termenului nu se ia în calcul, dar ziua în care se împlinește termenul se socotește. Rezultă, astfel, că timpul legal al concepțiunii copilului este de 121 de zile. Contrar prevederilor vechiul Cod al familiei, potrivit căruia prezumția că timpul legal al concepțiunii nu putea fi mai mare de 300 de zile sau mai mica de 180 de zile era una absolută, actualul Cod civil prevede expres că se poate face dovada concepțiunii copilului pentru intervalul mai sus menționat sau chiar în afara acestui interval. Totodată, legiuitorul precizează că dovada se face prin mijloace de probă științifice (art. 412 alin. 2). Astfel prezumția instituită de art. 412 alin. 1 dobandește un caracter relativ.

Secțiunea a 3-a. Paternitatea copilului din căsătorie

3.1. Prezumția de paternitate

Potrivit art. 414 alin. 1 C. civ. “copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Din faptul cunoscut – al nașterii copilului de către o femeie căsătorită la data concepțiunii copilului sau la data nașterii – legea “deduce” existent faptului necunoscut, acela al paternității copilului, atribuit, așadar, soțului mamei. Prezumția de paternitate poate fi definită, prin urmare ca mijlocul legal de stabilire a filiației față de tată, care indică drept tată al copilului pe soțul mamei din căsătoria în timpul căreia a avut loc faptul concepției sau nașterea.

Prezumția include și pe copilul conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, legiutorul presupunând că bărbatul care se căsătorește cu o femeie însărcinată, ipso facto, se consideră a fi tatăl acelui copil. Această prezumție de recunoaștere tacită a paternității copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei este mai puternică decat recunoașterea expresă a filiației.

Prezumția de paternitate este singurul mijloc de stabilire a filiației a copilului rezultat din căsătorie, prin urmare ea nu se poate stabili nici prin recunoaștere și nici prin hotărâre judecătorească.

Având în vedere faptul că prezumția de paternitate funcționează atât pentru copilul născut în timpul căsătoriei, cât și pentru cel conceput în timpul căsătoriei, acest fapt generează așa-numitele “conflicte de paternitate”, adică unui copil i se atribuie două paternități din căsătorie. Ipotezele care se instituie în această situație privesc:

copilul conceput în timpul unei căsătorii, care a încetat, s-a desfăcut prin divorț sau a fost desființată, dar este născut după ce mama s-a recăsătorit. Soluția în această situație o reprezintă acțiunea în tăgăduirea paternității.

cel de-al doilea caz îl reprezintă cazul în care soția celui declarat decedat prin hotărâre definitivă se recăsătorește și la mai puțin de 300 de zile de la data încheierii căsătoriei subsecvente devine mamă, apoi reapare fostul soț și hotărârea declarativă de moarte este anulată. Potrivit art. 293 alin. 2 C. civ., prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință.

al treilea caz îl constituie situația în care femeia este bigamă, încălcând dispozițiile privind monogamia instituite de art. 273 C. civ. Luând în considerare faptul că potrivit dispozițiilor legale cea de-a doua căsătorie este nulă de drept, din punct de vedere formal tată al copilului ar trebui să fie soțul din prima căsătorie, adică aceea valabil încheiată. Trebuie avută însă, în vedere realitatea faptică, de aceea situația bigamiei mamei copilului putem spune că reprezintă singurul conflict de paternitate autentic.

Legiutorul a omis să reglementeze o soluție pentru aceste situații, de aceea, așa cum am precizat pentru primul caz, și în celelalte două situații, singura modalitate de soluționare o reprezintă acțiunea în tăgăduirea paternității.

3.2. Acțiunea în tăgada paternității

Tăgada de paternitate desemnează acțiunea prin care se urmărește răsturnarea în justiție a prezumției de paternitate care opereaz împotriva soțului femeii căsătorite care a născut un copil. Soțul mamei nu ar putea înlătura prezumția de paternitate printr-un act extrajudiciar, de negare ori refuz al paternității. Tăgăduirea acesteia nu poate fi decât rezultatul unei hotărâri judecătorești.

Acțiunea în tăgada paternității se deosebește de contestarea paternității, întrucât, în cazul celei dintâi, prezumția a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau conceput în timpul căsătoriei, dar fiind o prezumție relativă, se permite dovada contrară, pe când, în cazul celei de-a doua, prezumția a fost greșit aplicată, urmărindu-se nu răsturnarea, ci înlăturarea ei.

Vechea reglementare prevedea că acțiunea în tăgăduirea paternității putea fi pornită doar de soțul mamei, în timp ce actualul Cod civil a lărgit sfera persoanelor care pot fi titulari ai dreptului la acțiune. Conform prevederilor art. 429 C. civ. acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic, de copil sau chiar poate fi pornită sau continuată de moștenitorii acestora.

Soțul mamei rămâne principalul titular al acțiunii în tăgada paternității, chiar dacă el nu este și titular exclusiv. Potrivit art. 429 alin. 3, dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța judecătorească. Dreptul la acțiune al soțului mamei este supus prescripției extinctive în termen de 3 ani, socotit, fie de la data când a luat la cunostință că în privința sa operează o prezumție de paternitate, fie de la data, inevitabil ulterioară, când a aflat că prezumata sa paternitate nu corespunde adevărului. (art. 430 alin. 1 C. civ.). Există și situații în care termenul de prescripție nu și-ar putea începe cursul de la data la care a luat cunostința că este prezumat tată al copilului. Dacă filiația copilului față de o femeie care este căsătorită s-a stabilit ulterior nașterii, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, termenul curge de la data la care soțul mamei a luat cunostință de acestă împrejurare. Alin. al 2-lea al art. 430 reglementează și situația specială a soțului pus sub interdicție judecătorească. Conform acestei prevederi termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție. De asemenea, acțiunea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției, chiar dacă nu a fost pornită de tutore. În ceea ce îi privește pe moștenitorii soțului, alin. 3 al aceluiași articol prevede că ei pot introduce acțiunea în termen de 1 an de la moartea autorului lor, cu condiția ca el să fi murit înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. 1. Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului, iar daca acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva mamei sale și, dacă este cazul, a altor moștenitori ai săi.

Mama copilului, în calitate de reclamantă, la fel și moștenitorii acesteia, își îndreaptă cererea împotriva soțului (al fostului soț) sau, dacă acesta este decedat, împotriva moștenitorulor lui (art. 429 alin. 4 C. civ.), iar dacă moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei, orașului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii, cu citarea obligatorie în proces a renunțătorilor, dacă există (art. 439 C. civ.). Referitor la termenul de prescripție în cazul în care mama este titular al dreptului la acțiune, sunt aplicabile aceleași reguli ca în situația în care tatăl e titularul acțiunii. Termenul începe să curgă de la data nașterii copilului. De asemenea, dispozițiile art. 430 alin. 2 si 3 sunt aplicabile. Mama poate introduce acțiunea în tăgada paternității împotriva soțului. Dacă acesta este decedat, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui.

Copilul beneficiar al prezumției de paternitate sau moștenitorii săi vor chema în judecată în calitate de pârât pe cel prezumat a fi tatăl copilului, adică pe soțul mamei (fostul soț), sau pe moștenitorii acestuia (art. 429 alin. 4 C. civ.) sau, în cele din urmă, daca moștenirea este vacantă, potrivit art. 439 C. civ., comuna, orașul sau, după caz, municipiul de la locul deschiderii moștenirii; citarea în proces a renunțătorilor, dacă există, este obligatorie. Potrivit art. 433 alin. 1 acțiunea se pornește de copil în timpul minorității sale, prin reprezentantul său legal. În cazul în care copilul nu are capacitate deplină de exercițiu, se distinge după cum:

Copilul are capacitate restrânsă de exercițiu. Dat fiind ca este vorba de o acțiune cu caracter personal nepatrimonial, copilul poate introduce singur acțiunea, fără nicio încuviințare.

Copilul este lipsit de capacitate de exercițiu. În acest caz, acțiunea se pornește de către mama, în numele copilului, în calitate de reprezentant legal al acestuia.

Dreptul copilului de a porni acțiunea în tăgada paternității este imprescriptibil în timpul vieții sale (art. 433 alin. 2 C. civ.). Dacă descendentul titular al dreptului la acțiune a decedat fără să fi cerut în instanță înlaturarea paternitații tatălui său prezumat, moștenitarii sunt împuterniciți să pună în mișcare acțiunea civilă în termenul de prescripție de 1 an de la data decesului (art. 433 alin. 3 coroborat cu art. 423 alin. 5 C. civ.); acțiunea pornită de copil poate fi continuată de moștenitorii săi (art. 429 alin. 1). Conform art. 429 alin. 4 copilul poate introduce acțiunea împotriva soțului, iar, dacă acesta este decedat, împotriva moștenitorilor acestuia.

Codul civil completează tabloul titularilor acțiunii în tăgada paternității, în sensul că, pentru prima dată în legislația română permite și tatălui biologic să exercite această acțiune. Ca și în cazul în care titular al acțiunii este copilul și în prezenta situație, dreptul la acțiune în tagada paternității al pretinsului tată biologic nu se prescrie în timpul vieții acestuia (art. 432 alin. 2 C. civ.). Conform art. 432 alin. 2, dacă tatăl biologic a decedat, acțiunea poate fi formulată de moștenitorii săi în termen de cel mult 1 an de la deces. Potrivit art. 429 alin. 5 tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului, iar dacă aceștia sunt decedați, împotriva moștenitorilor lor.

Reprezentantul Ministerului public ar putea promova acțiunea civilă ori de cate ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților. Desigur, cel pentru care procurorul a introdus acțiunea (minor, interzis sau dispărut) va fi introdus în proces.

3.3. Acțiune în contestarea filiației față de tatăl din casatorie

Copilul ai cărui părinți nu au fost nicicând căsătoriți, care nu s-a născut și nici nu a fost conceput în timpul căsătoriei mamei dar a fost înregistrat în actele de stare civilă ca fiind rezultat din căsătorie, este un copil aparent din căsătorie. În privința sa prezumția a fost aplicată fie din eroare, fie prin fraudă.

Acțiunea poate fi pornită de orice persoană interesată și este imprescriptibilă, spre deosebire de acțiunea în tăgada paternității, care poate fi pornită doar de persoanele care fac parte din cercul legal al titularilor (soțul mamei, mama, copilul, pretinsul tată biologic) și în cazul anumitor titulari (soțul mamei și mama) este prescriptibilă.

Legea nu precizează și nici literatura de specialitate nu s-a pronunțat cu privire la cel împotriva căruia se poate îndrepta acțiunea. Părinții copilului și copilul vor fi citați în cauză, chiar dacă nu au calitatea de reclamant sau de pârât (art. 436 C. civ.). Probațiunea vizează o împrejurare de fapt, dar cu un anume specific: aplicarea eronată a prezumției de paternitate.

Secțiunea a 4-a. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

4.1. Reglementare

Este “copil din afara casatoriei” acela născut de o femeie necăsătorită nici la data nașterii copilului, nici la data concepției acestuia, precum și copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, dar a cărui paternitate prezumată a fost tăgăduită irevocabil.

Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei se poate face, astfel cum rezultă din art. 424 C. civ., prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească. Filiația maternă și cea paternă sunt independente în cazul copilului din afara căsătoriei, spre deosebire de situația copilului din căsătorie, în favoarea căruia operează prezumția de paternitate.

Indiferent de calea urmată, odată fixată legătira de descendență, efectele sale juridice sunt aceleași, fără a deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei ( art. 448 C. civ.).

4.2. Stabilirea paternității prin recunoaștere

Recunoașterea de paternitate este actul juridic prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său. Potrivit art. 415 alin. 2 C. civ., copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său.

Recunoașterea de paternitate poate opera pentru copiii care nu au fost înregistrați la registrul de stare civilă, cât și pentru copiii înregistrați ca născuți din părinți necunoscuți.

În consecință pot fi recunoscuți: copilul conceput (deși inițial nu putea fi recunoscut, în prezent singura condiție o reprezintă doar calitatea de copil din afara căsătoriei la momentul nașterii); copilul decedat (doar în situația în care a lăsat descendenți firești); copilul recunoscut (sunt permise mai multe recunoașteri succesive, scopul fiind acela de a fi stabilită filiația copilului față de tatăl său biologic).

Privitor la recunoașterea copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, aceasta este valabilă, sub condiția suspensivă a contestării în condițiile legii a paternității stabilite prin hotărâre judecătorească.

Ca urmare a recunoașterii, copilul are stabilită filiația față de cel care a făcut recunoașterea. El rămâne însă tot copil din afara căsătoriei. Efectele care decurg din stabilirea filiației privitoare la nume, exercitarea autorității părintești, obligația de întreținere etc. se produc nu numai de la data recunoașterii, ci retroactiv, din momentul concepției.

Potrivit art. 420 alin. 1 C. civ., recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice persoană interesată. Astfel de persoane ar putea fi: copilul recunoscut, moștenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, procurorul.

Îndreptățirea autorului recunoșterii de a-și contesta propria mărturisire nu contrazice caracterul irevocabil al manifestării sale de voință, pentru că nu asistăm la revocarea unilaterală a recunoașterii, ci se neagă conformitatea cu realitatea faptului recunoscut, alegație supusă controlului instanței. De asemenea, chiar dacă autorul recunoașterii a făcut cu intenție o recunoaștere neadevărată, în practică s-a hotărât că acesta poate porni el însuși acțiunea.

Acțiunea se pornește, după caz, împotriva autorului recunoașterii sau, după decesul acestuia, împotriva moștenitorilor – rezultă implicit din prevederile art. 420 alin. 2 C. civ., sau împotriva copilului recunoscut, minor sau major (art. 413 C. civ.) ori a moștenitorilor acestuia.

Probarea faptului că recunoașterea nu corespunde filiației reale a copilului se face prin orice mijloc de probă. Prin excepție, dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi (art. 420 alin. 2 C. civ.).

4.3. Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

4.3.1. Fundamentul actiunii

Conform art. 424 C. civ., dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre.

Remarcabil este faptul că, atât în reglementarea anterioară din Codul familiei, cât și potrivit Codului civil, cercetarea paternității este liberă, adică legea nu stabilește limitativ cazurile în care se poate porni o asemenea acțiune, singura condiție fiind aceea ca prin acestă acțiune să se urmărească stabilirea paternității unui copil din afara căsătoriei.

În literatura de specialitate s-au ridicat probleme privitoare la soluționarea procesului în cazul în care reclamantul (copilul) dobândește paternitatea față de un alt bărbat decât pârâtul. În acest sens Florian Emese în lucrarea sa „Dreptul familiei” opinează: „până când hotărârea de admitere a cererii nu rămâne definitivă, recunoașterea de paternitate venită din partea altui bărbat este valabilă; de asemenea, prin rectificarea datei morții prezumate a soțului mamei este posibilă activarea prezumției de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei și născut ulterior încetării acesteia.”

În ceea ce privește situația copilului adoptat, în doctrină s-au identificat două opinii distincte referitoare la dreptul lui de a-si stabili filiația firească.

Prima opinie susține părerea potrivit căreia copilul adoptat își menține dreptul de a-și stabili filiația față de tatăl său biologic. Motivele pe care este fundamentată această opinie constau în importanța pe care o prezintă acest aspect în anumite situații cum ar fi cea a rudeniei de sânge, în linie dreaptă, precum și în linie colaterală până la gradul al 4-lea inclusiv, care constituie impediment la căsătorie. Un alt argument în sprijinul acestei opinii îl constituie dreptul la identitate al copilului instituit de art. 8 alin. 2 din Legea 272/2004.

Cea de-a doua opinie susține ideea potrivit căreia copilul adoptat nu poate fi titular al dreptului la acțiune în stabilirea paternității din afara căsătoriei. Un argument în susținerea acestei idei îl constituie faptul că adoptatul are deja părinți, asimilați părinților firești. Conform acestei opinii, o atare concluzie s-ar bucura de susținerea indirectă a dispozițiilor art. 52 alin. 3 din Legea nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adopției, potrivit cărora identitatea părinților firești ai adoptatului poate fi dezvăluită, înainte de dobândirea de către acesta a capacității depline de exercițiu, „numai pentru motive medicale”.

Un aspect care trebuie precizat este faptul că în situația în care un copil adoptat dorește să-și stabilească filiația firească, legiutorul permite acest lucru, iar titular al dreptului de a desface adopția nu poate fi decât copilul. În cosencință el nu poate să-și stabilească filiație firească și să continue să-și păstreze filiația față de adoptatorii săi. Prin urmare, un copil nu poate avea în același timp și o filiație firească și una civilă.

4.3.2. Titularul acțiunii

Acțiunea în stabilirea paternității are un caracter personal și aparține copilului. În literatura juridică și în practica judecătorească anterioare Codului civil s-a stabilit că acțiunea aparține atât copilului minor, cât și celui major, soluția fiind menținută și consacrată expres în art. 413 C. civ. Potrivit art. 425 alin. 1 C. civ., acțiunea se pornește în numele copilului de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. Mama nu este titular al acțiunii în stabilirea paternității, ci acționează doar în numele și în interesul copilului. Daca minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el va putea introduce singur acțiunea, fără să aibă nevoie de încuviințare, acțiunea având un caracter personal, pe de o parte, iar pe de alta, dacă mama care nu a împlinit 14 ani poate introduce fără încuviințare acțiunea, nu există niciun motiv ca acest drept să nu-i fie recunoscut și minorului.

4.3.3. Imprescriptibilitatea acțiunii

Dreptul la acțiune în stabilire a paternității din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească este imprescriptibil pe durata vieții copilului.Ca și în cazul stabilirii maternității pe cale judecătorească, dreptul la acțiune se transmite asupra moștenitorilor, însă dreptul acestora este supus prescripției în termen de un an de la data decesului copilului ( art. 427 alin. 2 corob. cu art. 423 alin. 5 C. civ.). În acest caz acșiunea se intervertește dintr-o acțiune personală într-o acțiune patrimonială, astfel că ea va putea fi continuată atât de moștenitorii legali ai copilului, cât și de cei testamentari, precum și de creditorii acestora.

4.3.4. Persoana împotriva căreia se introduce acțiunea

Acțiunea în stabilirea paternității se formulează împotriva pretinsului tată. Dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului tată, în temeiul art. 425 alin. 3 C. civ.

4.3.5. Obiectul acțiunii

Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii; prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil – sunt dispozițiile art. 426 alin. 1 si 2 C. civ.

Prezumția de filiație prevăzută de art. 426 alin. 1 nu se confundă cu prezumția de paternitate a copilului din căsătorie instituită prin art. 414 alin. 1 C. civ. – în cazul copilului din afara căsătoriei prezumția de paternitate este un mijloc de probă a filiației fondat pe dovada faptului conviețuirii mamei cu pretinsul tată.

Pentru ca acțiunea în stabilirea paternității să fie admisibilă trebuie dovedite următoarele împrejurări: nașterea copilului, legăturile dintre pretinsul tată și mama copilului în perioada concepției, faptul că bărbatul care a avut asemenea legături cu mama copilului este, într-adevăr, tatăl copilului.

Faptul conviețurii mamei cu pretinsul tată, pe care se sprijină prezumția de paternitate, interesează numai raportat la timpul legal al concepției, în înțelesul stabilit prin art. 412 C. civ. Conviețuirea ce a intervenit ulterior, inclusiv dupa nașterea copilului, poate avea relevanță în probațiunea paternității, dar nu atrage incidența prezumției de paternitate.

De asemenea, nu este suficient pentru respingerea acțiunii faptul că, în perioada concepțiunii copilului, mama a avut relații și cu alți bărbați, dacă din ansamblul probelor se poate ajunge la concluzia paternității. În lipsa altor probe, instanța nu va putea admite acțiunea în stabilirea paternității, deoarece ar însemna ca mama sa aibă dreptul să aleagă pe tatăl copilului.

4.3.6 Mijloacele de probă

Paternitatea copilului se poate stabili cu orice mijloc de proba (înscrisuri, indiferent de forma în care au fost întocmite, martori, mărturisirea pârâtului, prezumții, expertize).

Întrucât legătura de filiație are la bază faptul concepției, trebuie făcută dovada relațiilor sexuale dintre mama copilului și pretinsul tată, dovadă destul de greu de făcut în mod direct. Atât doctrina, cât și practica judiciară au subliniat însă că, pentru admiterea acțiunii, se impun a fi dovedite în proces atât relațiile intime dintre părți, cât și faptul, mult mai greu de stabilit cu certitudine, că, din acele relații intime, s-a născut copilul.

Una dintre cele mai puternice probe dintre cele care pot servi la cercetarea paternitații este mărturisirea (recunoașterea) de către pârât. S-a decis că mărturisirea făcută în fața instanței reprezintă o mărturisire făcută în formă autentică. Tribunalul Suprem a stabilit ca în situația în care pârâtul recunoaște la interogatoriu că el este tatăl copilului, nu mai este nevoie să se judece acțiunea, instanța urmând numai să constate recunoașterea și să dispună înregistrarea ei la serviciul de stare civilă. Consecința juridică a acestei calificări constă în aceea că această recunoaștere va putea fi contestată ca orice altă recunoaștere făcută sub forma unui înscris autentic. Prin urmare se aplică regimul juridic al recunoașterii, iar nu regimul juridic al unei hotărâri judecătorești pronunțate în materia stării civile.

În privința probei cu martori, se admite că pot fi audiate în cauză și rudele părților, de orice grad, cu excepția descendenților (art. 190 C. porc. Civ.), întrucât, dată fiind natura împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite, aceste persoane sunt în măsură a le cunoaște mai bine.

În ceea ce privește expertiza medico-legală a filiației, alături de recunoaștere, aceasta ar putea fi considerată cea mai importantă probă în stabilirea paternității, acesta fiind singura în măsură să stabilească cu certitudine dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului. Dacă printr-o asemenea expertiză s-a exclus paternitatea, puterea probatorie a acesteia este de neînlăturat.

În practica judecătorească s-au ridicat anumite probleme în cazul în care pârâtul refuză să se prezinte în vederea recoltării probelor necesare efectuării expertizei. În acest sens, s-a arătat că instanța poate utiliza diverse mijloace procedurale, precum aplicarea unei amenzi judiciare, poate sa deducă din această împrejurare o mărturisire implicită în sensul paternității sau să aplice diverse prezumții.

Dată fiind natura împrejurărilor ce trebuie dovedite în proces, sunt admisibile și prezumțiile ca mijloace de dovadă. S-a arătat astfel că, din conviețuirea unui bărbat cu o femeie sau din faptul prestării întreținerii, se poate trage concluzia că acel bărbat este tatăl copilului. Relațiile sporadice, întâmplătoare dintre mamă și pretinsul tată nu pot duce la aceeași concluzie.

4.3.7. Dreptul la despăgubiri

Potrivit art. 428 alin. 1 C. civ., mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, precum și din cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie. Dreptul la despăgubiri este un drept propriu al mamei, iar nu un drept al copilului exercitat prin mamă în calitate de reprezentant legal al acestuia.

Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității. Dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului.

Dreptul mamei se transmite moștenitorilor acesteia (art. 428 alin. 5); este de reținut că este vorba de moștenitorii mamei și nu de cei ai copilului. Moștenitorii copilului vor putea porni acțiunea în stabilirea paternității (art. 425 alin. 2 C. civ.), dar, în această calitate, nu vor putea obține despăgubiri.

Mama nu poate cere despăgubiri dacă nu a formulat și acțiune pentru stabilirea paternității. În afara cheltuielilor, mama și moștenitorii au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.

Capitolul 5. Reproducerea umana asistata medical cu tert donator

Secțiunea 1. Noțiunea. Reglementare

Reproducerea umană asistată medical desemnează acele practici clinice și biologice care permit concepțiunea in vitro, transferul de embrioni și inseminarea artificială, precum și orice alte tehnici care fac posibilă procreația în afara procesului natural. Astfel, în cazul copilului conceput prin tehnicile de procreație asistată medical care necesită intervenția unui terț donator, nu mai există identitate între „tatăl biologic” al copilului și „tatăl legal”.

Ca un element de noutate în materia filiației, în condițiile în care încercările anterioare de legiferare a acestui domeniu au eșuat, Codul civil instituie pentru prima dată în legislația noastră o serie de texte referitoare la reproducerea umană asistată medical cu un terț donator în art. 441-447 C. civ.

Art. 447 C. civ. se referă exlusiv la reproducerea umană asistată medical cu terț donator, adică la forma exogenă a procedeului medical, în cadrul căreia concepțiunea se realizează cu ajutorul materialului genetic exterior cuplului parental, sub forma donării de gameți sau a transferului de embrioni.

Secțiunea a 2-a. Regimul filiației

Reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legatură de filiație între copil și donator. În acest caz, nicio acțiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului (art. 441 C. civ.). Este, așadar, exclusă stabilirea oricărui raport de filiație între copil și donator, asigurându-se astfel confidențialitatea informațiilor cu privire la reproducerea umană asistată medical și anonimatul terțului donator.

Secțiunea a 3-a. Consimțământul

Condiția esențială pentru efectuarea procedeului de reproducere medicală asistată cu terț donator – reiese din cele susținute prin art. 442 C. civ. – este existența consimțământului fiecăruia dintre părinți adică, ținând seama de prevederile art. 441 alin. 3 C. civ., a viitoarei mame și a viitorului tată formând un cuplu căsătorit sau necăsătorit, ori a femeii singure care dorește să devină mamă.

Consimțământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț sau al separației în fapt, survenite anterior momentului concepțiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. De asemenea, consimțământul poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistență pentru reproducerea cu terț donator.

În privința formei cerute de lege, se impune ad validitatem forma autentică notarială.

Secțiunea a 4-a. Filiația față de tată în cazul reproducerii umane asistată medical cu terț donator

4.1. Paternitatea din căsătorie

În cazul maternității reglementarea nu cunoaște diferențe la nivel legislativ față de prevederile în cazul stabilirii filiației firești. Situația copilului unei femei singure care dorește să devină mamă este asimilată în practică de cea a copilului din afara căsătoriei. Ca și în cazul filiației naturale, în cazul paternității situația este distinctă după cum copilul a fost conceput sau născut în timpul căsătoriei sau în afara ei.

Așa cum era de așteptat în situația mamei căsătorite, soțul mamei este prezumat a fi tatăl copilului. În acest sens, legiutorul prevede în cadrul art. 443 C. civ. “Nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată medical și nici copilul astfel născut nu poate contesta filiația sa.”

De la această regulă instituită de alin. 1 al art. 443, același articol instituie două excepții: prima dintre ele se referă la lipsa consimtământului din partea soțului mamei, cea de a doua se referă la situația în care copilul nu a fost în realitate conceput prin procedeul reproducerii umane asistate medical cu terț donator.

Primul caz poate avea în vedere lipsa propriu-zisă a consimțământului (nu și-a exprimat consimțământul sau a refuzat procedeul), rămânerea fără efect a consimțământului în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț sau al separației în fapt, survenite anterior momentului concepțiunii sau a fost retras (art. 442 alin. 2 C. civ.).

Situația este diferită în cazul consimțământului dat și menținut de către partenerul mamei necăsătorite care, până la data nașterii copilului s-ar căsători cu un alt bărbat. Soțul mamei este îndrituit să formuleze acțiune în tăgada paternității fără a distinge după cum, la data încheierii căsătoriei cunoștea sau nu starea de graviditate a soției și circumstanțele concepțiunii copilului, cu precizarea că odată ce copilul devine din afara căsătoriei, fostului partener al mamei îi sunt aplicabile prevderile art. 444 C. civ. referitoare la răspunderea tatălui.

Cea de a doua excepție este prevăzută tot de art. 443 alin. 3 potrivit căruia în cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispozițiile privind tăgăduirea paternității rămân aplicabile.

Prin ipoteză, soțul mamei și-a exprimat consimțământul, procedeul medical a fost realizat, dar se contestă faptul că respectivul copil ar fi fost într-adevăr conceput în acest fel. În alte cuvinte, temeiul de fapt al cererii în tăgada paternității este relația extraconjugală a mamei, ale cărei consecințe – concepțiunea copilului – ar fi fost disimulate de către soție prin recursul la reproducere medical asistată.

Oricine ar fi reclamantul în acțiunea în tăgăduirea paternității, acesta va putea dovedi fără nicio dificultate, prin probe științifice, că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului (art. 414 alin. 2 c. civ.) obținând astfel înlăturarea prezumției de paternitate a copilului, fără ca faptul probat – lipsa legăturii de sânge dintre copil și soțul mamei – să lămurească în vreun fel dacă nașterea copilului se datorează sau nu concepțiunii medical asistate.

Pentru a menține acest risc în limite rezonabile, prin compromisul cerut de interesul legitim al soțului al cărui consimțământ ar fi fost manipulat, deturnat de către soție, era necesar ca legiutorul să circumstanțieze dreptul la acțiune în tăgăduirea paternității pentru motivul că un copil născut de soție (fosta soție) nu a fost conceput pe cale medicală, eventual rezervând această îndrituire exclusiv soțului sau fostului soț al mamei, așa cum este prevăzut și în situațiile prevăzute la alin. al 2-lea.

4.2. Paternitatea din afara căsătoriei

Referitor la stabilirea paternității din afara căsătoriei în cazul copilului conceput prin reproducere asistată medical cu terț donator, se mențin dispozițiile aplicabile și în cazul filiației firești, astfel încât modurile stabilirii acesteia sunt tot prin recunoaștere si bineînțeles, prin hotărâre judecătorească; în lipsa unor dispoziții diferite.

Distincții față de regimul filiației firești întâlnim în ceea ce privește obiectul probațiunii în cazul stabilirii paternității prin hotărâre judecătorească. Acesta este esențial diferit fața de acela întalnit în acțiunea în stabilirea paternității copilului conceput pe cale naturală, întrucât nu se tinde la dovedirea legăturii biologice dintre presupusul tată și copilul născut în urma intervenției medicale cu terț donator – o astfel de legatură este exclusă prin definiție – ci a faptului existenței și eficacității consimțământului bărbatului care a fost parte a proiectului parental la data realizarii procedeului medical.

În ceea ce privește răspunderea tatălui art. 444 C. civ. prevede că cel care, dupa ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde față de mamă și față de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condițiile art. 411 si art. 423 C. civ.

Sub acest din urmă aspect, răspunderea față de mama copilului are în vedere dreptul la despăgubiri al mamei conform art. 428 C. civ. din materia stabilirii paternității copilului din afara căsătoriei pe cale judecatorească; o indicație expresă privind aplicabilitatea prin analogie a dispoziției amintite ar fi fost necesară, pentru că ar fi risipit orice îndoială, inclusiv în ceea ce privește caracterul subsidiar al acțiunii în despăgubiri fața de acțiunea principală în stabilirea paternității copilului (art. 428 alin. 4 C. civ.).

Sectiunea a 5-a. Confidențialitatea informațiilor

Articolul 445 C. civ. prevede că orice informații privind reproducerea umană asistată medical sunt confidențiale.

Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informații, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descenților acesteia, instanța poate autoriza transmiterea lor, în mod confidențial, medicului sau autoritaților competente.

De asemenea, oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.

Sectiunea a 6-a. Raporturile dintre tată și copil

Tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală.

Capitolul 6. Situația legală a copilului ca efect al stabilirii filiației

Secțiunea 1. Considerații generale

Potrivit art. 48 alin. 3 din Constituție, copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, de asemenea art. 260 C. civ. consacră principiul potrivit căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați, iar potrivit art. 448 C. civ., copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte și față de rudele acestuia, aceeași situație ca aceea a unui copil din căsătorie.

Situația legală a copilului vizează un ansamblu de efecte juridice privind numele copilului, domiciliul și locuința sa, ocrotirea părintească, dreptul la pensia de urmaș, vocația succesorală, cetățenia, etc.

Secțiunea a 2-a. Numele copilului

Articolul 449 C. civ. reglementează numele copilului din căsătorie, stabilind urmaroarele reguli:

dacă părinții au un nume comun, atunci copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților săi;

dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Dreptul de opțiune al părinților se poate exercita fie în sensul ca acel copil să ia numele de familie al unuia dintre ei, fie numele lor reunite.

Schimbarea pe cale administrativă a numelui părinților atrage după sine și schimbarea numelui copilului. Schimbarea numelui copilului se poate cere fie odata cu cererea de schimbare a numelui de familie al părinților sau, atunci când există motive temeinice, separat. Dacă părinții nu se înțeleg în legatură cu schimbarea numelui de familie al copilului, decide instanța judecătorească.

În cazul copilului din afara căsătoriei, regulile de stabilire a numelui sunt prevăzute de art. 450 C. civ., după cum urmează:

dacă filiația este stabilită de ambii părinți, acesția au drepturi egale în ceea ce privește alegerea numelui de familie pe care îl va purta copilul, fiind aplicabile aceleași reguli ca în ipoteza copilului din căsătorie;

dacă filiația se stabilește mai întâi față de un părinte (de regulă, mai întâi față de mamă) copilul dobândește numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația a fost mai întâi stabilită.

o altă situație este aceea în care copilul își stabileste filiația și față de celălalt părinte. Copilul poate lua, prin acordul părinților, numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinți, împreună, la serviciul de stare civila la care a fost înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților hotăraște instanța de tutelă.

De asemenea, în cazul în care copilul din afara căsătoriei și-a stabilit în același timp filiația față de ambii părinți, dar ulterior se contestă/anulează recunoașterea făcută la înregistrarea nașterii copilului, în cazul în care copilul a luat numele de familie al tatălui, prin efectul contestării/anulării recunoașterii, el va fi în situația unui copil care are stabilită filiația numai față de mamă și, prin urmare, va lua numele de familie al acesteia.

Secțiunea a 3-a. Domiciliul și locuința copilului

Locuința minorului este, potrivit art. 496 C. civ. la părinții săi, iar în ipoteza că aceștia nu locuiesc împreună, ei vor hotărî de comun acord la care va locui copilul. În caz de divergență, va hotarî instanța de tutelă, după ascultarea copilului care a împlinit 10 ani.

De asemenea, conform art. 498 copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale. În situația în care părinții se opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă, care hotăraște pe baza unui raport de anchetă psihosocială.

Capitolul 7. Concluzii

În acest ultim capitol voi avea în vedere, într-o primă fază, expunerea celor mai importante idei tratate în cadrul lucrării mele, precum și, într-un plan secund, relatarea propriilor considerații asupra temei abordate și eventualele îmbunătățiri care apreciez că pot fi aduse la nivel legislativ.

Așadar, într-o prima fază am tratat aspectele generale la nivel legislativ în ceea ce privește definiția și clasificarea filiației, evoluția reglementării în România și cadrul legislativ. Cea de a doua secțiune a avut în vedere modurile de stabilire a filiației, dovada filiației, posesia de stat, recunoașterea de filiație și acțiunile în justiție.

Următoarea etapă a avut un caracter mai specific, întrucât am tratat aspecte particulare care privesc filiația față de mamă și modul în care se stabilște aceasta. Am observat că, în ceea ce privește stabilirea maternității, prevederile din actualul Cod civil reiterează textul de lege prevăzut de art. 50 C. fam. Legiutorul nu aduce noutăți în acest domeniu, ci urmărește vechea legislație, reglementările în această arie a dreptului familiei fiind destul de precise având în vedere faptul că filiația față de mamă se stabilește prin simplul fapt al nașterii. Un aspect de remarcat, care nu este însă distinctiv pentru stabilirea filiației față de mamă, ci se aplică și în cazul paternității, îl reprezintă forța probantă pe care a căpătat-o expertiza medico-legală, constituind cel mai putenic mijloc de probă în materie, alături, bineînțeteles, de recunoaștere. Acest aspect are o deosebită relevanță în ceea ce privește stabilirea filiației prin hotărâre judecătorească, acesta reprezentând de altfel și tema prezentei lucrări.

În cadrul capitolului privitor la filiația față de tată am analizat, ca și în cazul stabilirii filiației față de mamă, aspecte privitoare la modurile de stabilire a filiației și distincțiile introduse la nivel legislativ. Un prim aspect particular în această privință se observă în privința caracterului prezumției timpul concepției copilului. Se observă în consecință, faptul că, în timp ce în vechea legislație acesta avea un caracter absolut, potrivit noilor prevederile din Codul civil aceasta capătă un caracter relativ. Motivul pentru care s-a produs această modificare rezidă tocmai în evoluția tehnicii și în posibilitatea de a stabili prin expertiză medicală, și totodată cu un grad de probabilitate mult mai mare, a adevărului biologic.

Un aspect pe care îl consider demn de menționat îl reprezintă eventualitatea stabilirii unei duble filiații, atât cea firească, cât și cea civilă, în situația copilului adoptat care dorește să-și stabilească filiația față de părinții săi biologici. În această situație este necesar ca adoptatul să fie cel care dorește desfacerea adopției în scopul stabilirii filiației sale firești. Prin urmare, unicul titular al acestui drept este copilul. Necesitatea desfacerii adopției rezidă tocmai în faptul că adoptatorii sunt asimilați părinților firești. În consecință, nu este posibil ca o persoană să aibă, în același timp, atât o filiație firească, cât și una civilă (rezultată în urma adopției).

O ultimă critică pe care doresc să o aduc în ceea ce privește nereglementarea situației mamelor surogat (mamele purtătoare). Consider că nu trebuie să ignorăm realitatea faptică și evoluția medicinii în acest domeniu, cât și faptul că există numeroase persoane dispuse să recurgă la un astfel de procedeu. Totodată, sunt de părere că trebuie să încurajăm persoanele care se află în imposibilitatea de a procrea pe cale naturală spre formarea unei familii, în acest sens sprijinul pe care îl putem acorda constând în însăși reglementarea situației mamelor surogat.

Anexa

Forța probantă a expertizei medico-legale

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA:

Strasbourg

(Cererea nr. 12.547/06)

Hotărârea devine definitivă în condițiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Ostace împotriva României

……………………………………………………………………………

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 12.547/06 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Augustin Ostace (reclamantul), a sesizat Curtea la 16 martie 2006 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

…………………………………………………………………………….

3. Reclamantul susține în special că refuzul instanțelor de a lua în considerare realitatea biologică ce rezulta dintr-o probă nouă care demonstra că acesta nu era tatăl lui H.-A., a cărui paternitate legală îi fusese atribuită cu peste 20 de ani înainte, ar fi constituit o încălcare a art. 8 din Convenție în privința sa.

4. La 23 iunie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

……………………………………………………………………………

A. Acțiunea în stabilirea paternității introdusă împotriva reclamantului

6. Reclamantul a fost declarat tatăl copilului H.-A., născut la 17 aprilie 1980, ca urmare a unei acțiuni înstabilirea paternității introduse de mama copilului. Această hotărâre a fost pronunțată pe baza unor declarații de martori care atestau existența unei relații între mama copilului și reclamant și pe o expertiză medico-legală a grupelor sanguine, care indica faptul că paternitatea copilului era nedecisă în privința reclamantului, dar că nu putea fi exclusă în totalitate posibilitatea ca acesta să fie tatăl biologic al copilului.

7. În 2003, reclamantul a obținut consimțământul lui H.-A., devenit major, pentru ca ambii să se supună unei expertize medico-legale extrajudiciare, cu scopul de a se stabili dacă era tatăl său biologic.

8. La 14 iulie 2003, i-a comunicat reclamantului faptul că, în urma efectuării noilor teste de paternitate, era exclus, din punct de vedere biologic, ca H.-A. să fie copilul său.

Reclamantul, pe baza acestui raport de expertiză a cerut revizuirea Hotărârii din 6 martie 1981, având în vedere imposibilitatea, la acel moment, de a proba realitatea biologică.

10. Prin Hotărârea din 11 septembrie 2003, judecătoria a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, cu motivarea că nu îndeplinea condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 din Codul de procedură civilă.

În susținerea cauzei sale reclamantul a precizat faptul că posibilitățiile la acel moment în România erau limitate , știința nefiind atât de dezvoltată. Totodată a precizat că nu a putut obține anterior acordul lui H.-A. și al mamei lui H.-A. în vederea efectuării expertizei.

Curtea de Apel Cluj a respins apelul și recursul înaintate de reclamant, motivând prin faptul că înscrisul (certificatul de expertiză medico-legală nu exista la momentul judecării procesului.

Deși Înalta Curte de Casație și Justiție (care fusese deja sesizată) a trimis cauza Curții de Apel Cluj, aceasta i-a respins recursul, cu toate că Institutul de Medicină Legală a făcut o comunicare în sensul imposibilității efectuării unei astfel de expertize la data judecării procesului.

ÎN DREPT

……………………………………………………………………………

29. Este invocat art. 8 din Convenție.

A. Cu privire la admisibilitate

30. Curtea reamintește că nu este cazul să fie examinată problema de a stabili dacă procedura vizând dizolvarea în fața legii a legăturilor de familie existente intra sub incidența vieții de familie a reclamantului, având în vedere că, în orice caz, stabilirea raporturilor juridice ale unui tată cu copilul său putativ ține de viața privată a persoanei în cauză.

32. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

33. Curtea reamintește că, deși art. 8 din Convenție tinde, în esență, să protejeze persoanele împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu impune statelor doar să se abțină de la astfel de ingerințe; acesta poate implica, în plus, obligații pozitive inerente respectării efective a vieții private sau de familie. Limita dintre obligațiile pozitive și obligațiile negative ale statului în raport cu această dispoziție nu se pretează însă unei definiții precise. Cu toate acestea, principiile aplicabile sunt comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente ale individului și cele ale societății în ansamblul său; de asemenea, în ambele ipoteze, statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere.

34. Curtea reamintește, de asemenea, că nu are sarcina de a se substitui autorităților naționale competente pentru soluționarea litigiilor legate de raporturile dintre indivizi la nivel național, ci de a examina din perspectiva Convenției deciziile pronunțate de aceste autorități în exercitarea puterii lor discreționare.

35. În speță, Curtea observă că, în 1980, la scurt timp după nașterea lui H.-A., mama acestuia l-a acționat în justiție pe reclamant printr-o acțiune în stabilirea paternității. Această acțiune a fost admisă pe baza declarațiilor de martor care atestau existența unei relații între mama copilului și reclamant, deși expertiza medico-legală care a comparat grupele sanguine ale persoanelor în cauză nu a dovedit cu certitudine că era tatăl fiului său prezumtiv.

36. Ulterior, în urma unei expertize medico-legale extrajudiciare, efectuate cu acordul lui H.-A., care indica faptul că era exclus ca acesta să fie tatăl său biologic, reclamantul a solicitat revizuirea deciziei din 1981, bazându-se în special pe art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Instanțele naționale resping cererea reclamntului, motivând că înscrisurile trebuia să fi exitat la momentul procedurii inițiale.

40. Curtea reamintește că a hotărât deja, în mai multe cauze privind prezumții legale de paternitate, că o situație în care era imposibil să se acorde prioritate realității biologice asupra unei prezumții legale de paternitate nu era compatibilă cu obligația de a garanta respectarea efectivă a vieții private și de familie, chiar și ținând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele.

41. Spre deosebire de aceste cauze, în speță nu este vorba despre o prezumție legală de paternitate, ci de stabilirea paternității reclamantului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în urma unei proceduri în stabilirea paternității.

42. Cu toate acestea, Curtea a concluzionat, de asemenea, că a fost încălcat art. 8 din Convenție în cauze în care reclamanții nu aveau nicio posibilitate de a contesta, în lumina probelor biologice noi, declararea judecătorească a paternității lor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Curtea a constata ca reclamantul nu avea nicio posibilitate de contesta hotărârea judecătorească prin care era declarat tată al copilului, cu toate că inclusiv H.-A. fusese de acord cu efectuarea expertizei în scopul aflării adevărului biologic.

45. Prin urmare, Curtea consideră că, respingând ca inadmisibilă cererea sa de redeschidere a procedurii în stabilirea paternității copilului născut în afara căsătoriei, deși persoanele în cauză păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic privind filiația lui H.-A., autoritățile naționale nu au ținut seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele în cauză.

S-a constatat așadar încălcarea drepturilor sale prevăzute de art. 8 din convenție.

47. De asemenea, trebuie amintit faptul că, în alte cauze judecate de Curte, acțiunea în justiție introdusă de tații putativi viza obținerea unei probe care să permită cunoașterea realității biologice, obligând copilul putativ să se supună unui test biologic. În aceste cauze, Curtea a acordat o importanță decisivă faptului că nu exista nicio probă biologică care să contrazică filiația stabilită legal, atunci când a procedat la punerea în balanță a intereselor în cauză. În acest context, Curtea a apreciat că nu este nerezonabil ca instanțele interne să acorde o importanță mai mare intereselor copilului și familiei în care acesta trăiește decât intereselor pe care le-ar putea avea reclamantul de a verifica un fapt biologic.

De asemenea Curtea constată faptul că decizia este neconformă cu noile prevederi din domeniul filiației, care înclină spre o prevalență a realității biologice asupra ficțiunilor legale.

51. Curtea admite că situația reclamantului este, poate, diferită în anumite privințe de cea a taților putativi a căror paternitate este prezumată în mod legal, dar nu a fost stabilită pe cale judiciară. Cu toate acestea, existența unor diferențe între mai mulți indivizi nu se opune ca situațiile și interesele lor respective să fie suficient de comparabile.

Se constată de către Curte nerespectarea vieții private a reclamantului. Curtea hotărăște așadar că reclamantului i-a fost încălcat dreptul prevăzut de art. 8 din Convenție.

Această speță relevă în consecință un aspect foarte important subliniat în cadrul lucrării mele, și anume, importanța pe care dobândit-o proba expertizei medico-legale odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod civil în vigoare. Așadar în materia stabilirii filiației prin hotărâre judecătorească acest înscris a căpătat o mare forță, tocmai datorită preciziei în dovedirea adevărului biologic urmărit prin prevederile în vigoare în materia filiației.

Bibliografie:

Convenția europeană a Drepturilor Omului

Andrei I. Filipescu, Filiația firească și filiația din adopție, ed. All Beck, București, 2002

Marieta Avram, Drept civil. Familia, ed. Hamangiu, București, 2013

Oana Ghiță, Dreptul familiei. Statutul legal al copilului, ed. Universitaria, Craiova, 2002

Emese Florian, Dreptul familiei, ediția a 4-a, ed. C.H. Beck, București, 2011

Corneliu I. Grigorian, Pandectele Române nr. 1/2014, Partea a IV-a

Legea nr. 287/2009, publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009

Fl. A. Baias et al., Noul Cod civil. Comentariu pe articole art. 1-2664, ed. C.H. Beck, București, 2012

Mădălina Afrăsinie et al., Noul Cod civil: comentarii, doctrină, jurisprudență, ed. Hamangiu, București, 2012

I. Deleanu, Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, ed. Rosetti, București, 2002

Dan Lupașcu, Cristiana-Mihaela Crăciunescu, Noile reglementări în materia filiației, Pandectele Române nr. 6/2011

Adrian-Relu Tănase, Noul Cod civil.Persoana fizică. Despre familie, ed. C.H. Beck, București, 2012

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila

Marieta Avram, Filiația. Adopția natională și internațională, ed. All Beck, București, 2001

Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hăgeanu, Dreptul familiei, ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2012

V. Dobozi (I), G. Lupșan, I. Apetrei (II), Filiatia in cadrul asistentei medicale a procrearii, Dreptul nr. 9/2001

A. Ionascu, M. Muresan, M. N. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

http://legeaz.net/spete-civil-2/actiune-stabilire-paternitate-copil-afara-casatoriei-90-2006 Consultat la 21.04.2015

http://legeaz.net/spete-civil/stabilire-paternitate-administrarea-probei-cu-1366-2012 Consultat la 21.04.2015

http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=13003691&Info=RG9jSWQ9MzQ3MyZJbmRleD1EJTNhJTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZmp1cmlzcHJ1ZGVudGElMjBjb211bml0YXJhJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MjEmaGl0cz0xMTkrMTFhKzExZisxMjArMTI2KzEzYisxM2MrMTQyKzIxOCsyMTkrMjJiKzIyYysyMzErNDk5KzQ5YSs0OWIrNGE3KzRhYis0YjcrNGI4KzEyNDIr Consultat la 27.04.2015

Bibliografie:

Convenția europeană a Drepturilor Omului

Andrei I. Filipescu, Filiația firească și filiația din adopție, ed. All Beck, București, 2002

Marieta Avram, Drept civil. Familia, ed. Hamangiu, București, 2013

Oana Ghiță, Dreptul familiei. Statutul legal al copilului, ed. Universitaria, Craiova, 2002

Emese Florian, Dreptul familiei, ediția a 4-a, ed. C.H. Beck, București, 2011

Corneliu I. Grigorian, Pandectele Române nr. 1/2014, Partea a IV-a

Legea nr. 287/2009, publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009

Fl. A. Baias et al., Noul Cod civil. Comentariu pe articole art. 1-2664, ed. C.H. Beck, București, 2012

Mădălina Afrăsinie et al., Noul Cod civil: comentarii, doctrină, jurisprudență, ed. Hamangiu, București, 2012

I. Deleanu, Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, ed. Rosetti, București, 2002

Dan Lupașcu, Cristiana-Mihaela Crăciunescu, Noile reglementări în materia filiației, Pandectele Române nr. 6/2011

Adrian-Relu Tănase, Noul Cod civil.Persoana fizică. Despre familie, ed. C.H. Beck, București, 2012

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila

Marieta Avram, Filiația. Adopția natională și internațională, ed. All Beck, București, 2001

Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hăgeanu, Dreptul familiei, ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2012

V. Dobozi (I), G. Lupșan, I. Apetrei (II), Filiatia in cadrul asistentei medicale a procrearii, Dreptul nr. 9/2001

A. Ionascu, M. Muresan, M. N. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

http://legeaz.net/spete-civil-2/actiune-stabilire-paternitate-copil-afara-casatoriei-90-2006 Consultat la 21.04.2015

http://legeaz.net/spete-civil/stabilire-paternitate-administrarea-probei-cu-1366-2012 Consultat la 21.04.2015

http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=13003691&Info=RG9jSWQ9MzQ3MyZJbmRleD1EJTNhJTJmJTVmY2FiaW5ldCUyZmp1cmlzcHJ1ZGVudGElMjBjb211bml0YXJhJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9MjEmaGl0cz0xMTkrMTFhKzExZisxMjArMTI2KzEzYisxM2MrMTQyKzIxOCsyMTkrMjJiKzIyYysyMzErNDk5KzQ5YSs0OWIrNGE3KzRhYis0YjcrNGI4KzEyNDIr Consultat la 27.04.2015